.realizarea Dreptului Si Raspunderea Juridica
REALIZAREA DREPTULUI
1.Insertia dreptului în viata socială.2.Notiunea realizării dreptului.².Cunoașterea dreptului.4.Difuzareadreptului.5.Acceptarea regulilor juridice de către subiectele de drept.².Formele de realizare a dreptului.7.Realizarea dreptului prin activitatea de respectare și executare a normelor dreptului.8.Realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către organele statului.9.Notiunea și trăsăturile actelor de aplicare a dreptului.10.Fazele procesului de aplicare a dreptului.11.Limitele aplicării dreptului.
1.INSERȚIA DREPTULUI ÎN VIAȚA SOCIALĂ
Dreptul are ca obiect reglarea relațiilor sociale în scopul realizării echilibrului social și apărării efective a societății. Elaborarea normelor de drept și reglementarea relațiilor sociale nu este suficientă pentru instaurarea ordinii juridice. Este necesar ca normele juridice să fie transpuse în viață pentru ca subiectele de drept să se conformeze cerințelor sociale. Dreptul nu se reduce la norme juridice, ci are o sferă mult mai mare, incluzând comportamentul indivizilor, conform cu normele dreptului, care fac parte integrantă din drept¹.
În acest sens, EUGEN EHRLIC²distinge între dreptul pozitiv, elaborat de organele statului și dreptul viu care este o creație
Autoritățile statului. În concepția sa, dreptul reprezintă, în primul rând, un mod de conduită, care se reflectă în acțiunile membrilor societății. De aceea, este necesară studierea obiceiurilor, uzanțelor și practicilor grupurilor sociale, chiar dacă ele nu sunt recunoscute de dreptul oficial, întrucât acest drept viu are o importanță majoră în reglementarea relațiilor sociale, în condițiile existenței unei norme ale dreptului pozitiv.În această definiție extensivă a domeniului dreptului subzistă însă o distincție esențială între regula de drept și realitatea de fapt căreia i se aplică,între drept și faptul juridic.Această distincție implică adaptarea normei de drept la faptele cărora le este destinată,a inseției dreptului în realitatea socială și a factorilor care creează această distincție între fapt(ceea ce este(SEIN)și drept,ceea ce trebuie să fie(SOLLEN).Există numeroase circumstanțe care fac dificilă o reală distincție între fapt și drept:faptul este perceput cu ajutorul"maximelor de experiență" al unui limbaj,a unei logici;dreptul se servește de elemente de aceeași natură,în todeauna,faptul,în aplicare,circumstantiază și îmbogățește dreptul.Chiar dacă el nu-l creează prin procesul precedentului sau cutumei.Cu toate aceste interpretări ale domeniului celor două noțiuni,distincția rămâne,deoarece pentru ca faptul să devină drept,este necesară pecetea normativă care se găsește în izvoarele extralegale cu puterea și coerența judiciară,opinio juris sau acceptarea ca drept.
Factorii de distanțare între norma de drept și faptul juridic.
Existența unei distincții între fapt și drept,din punct de vedere al analizei teoretice și realitații practice este necesară și rațională.
Între numeroasele cauzeale acestei distincții între norma de drept și fapt,unele țin de drept,altele de fapt.În ce privește dreptul,mai multe constatări se impun. În primul rând,volumul existent de norme juridice și soluții legislative este de natură să conducă la o receptare necorespunzătoare a normelor juridice;deoarece capacitatea de asimilare a spiritului uman este limitată,de unde poate și o insuficientă cunoaștere a dreptului. În al doilea rând,modul de exprimare al normei de drept poate prejudicia difuzarea sa,în care scop se încearcă a se înlătura această dificultate,prin ameliorarea limbajului juridic, nu fără a confunda,în critica ce se face,limba juridică cu jargonul judiciar.În al treilea rând,constrângerea care însoțește adesea norma juridică poate crea un reflex de respingere.În ce privește faptul există alte dificultăți.Mai întâi infinita complexitate a realului pe care norma juridică nu o poate cuprinde și urma în toate nuanțele și sinuozitațile, mai mult sau mai puțin ancorate în categoriile generale.Regula de drept sau genul care o aplică sunt în situația de a lăsa un număr de fapte nereglementate(de minimis non curat praetor), să supună accesoriul regimului principalului,să evite o relativizare a categoriilor,constatând în a face să varieze formele acestora,în funcție de regulile de drept care le servesc ca suport.Adăugăm că sentimentul de"obligatoriu",în sensul juridic al acestui cuvânt poate varia după loc,după timp sau după materie.Presiunile sociale pot să respingă regula de drept și să antreneze un fel de abrogare de fapt,opiniile politice curente de opiniile sociale,literare,pot să ducă prejudicii prestigiului unor norme de drept iar adesea chiar calitatea de intermediar între normele de drept și subiectele de drept.
2.NOȚIUNEA REALIZĂRII DREPTULUI
Noțiunea realizarea dreptului cuprinde toate actele necesare pentru realizarea normelor juridice în viața socială.Realizarea dreptului este procesul cunoașterii,respectării și executării dispozițiilor normative de către membrii societății,aplicarea dreptului de către organele de stat,în baza competențelor lor.Realizarea dreptului presupune, mai întâi,înțelegerea complexității normelor pe care le prescrie dreptul pentru membrii societății.Aceste norme care decurg din cerințele vieții sociale,prin comuniune trebuie să se bazeze pe consensul valoric și normativ între indivizi și grupurile sociale,ce alcătuiesc comunitatea respectivă¹ și pe acceptarea normelor de drept de către cei interesați.
Traducerea în practică a conținutului se realizează prin participarea la viața socială subiectelor de drept care își exercită drepturile și își îndeplinesc obligațiile și prin asigurarea cadrului organizatoric,care să le permită să-și valorifice nestingherit prerogativele legale.Realizarea dreptului,prin acțiunii al căror obiect este comportamentul și viața oamenilor presupune totodată,competența recunoscută a unor organe de stat de a activa pentru înfăptuirea ordinii de drept și restabilirea ei în cazul săvârșirii unor fapte ce nesocotesc normele legale.Realizarea dreptului apare ca o implementare a modelului adoptat de legiuitor, în realiatea concretă.Astfel,analiza conceptului de realizare a dreptului apare ca o analiză a modului de aplicare a normei de drept în viața socială.Realizarea dreptului este un proces de mare complexitate care se desfășoară în funcție de diverși factori: trăsăturile generale ale sistemului social care garantează integritatea ordinii de drept,natura relațiilor politice,a organizării
Statale,tipul de relații economice,gradul de civilizație și cultură,condițiile naționale și internaționale,conștiința uridică a societății.Realizarea dreptului este dependentă de factorii macrosociali de natura celor enumerați,dar implică și personalitatea indivizilor al căror comportament este reglementat prin normele uridice,de libertatea individului care poate să respecte sau nu prevederile normei legale,de eficacitatea și adaptabilitatea normei uridice la relațiile sociale,de corespondență între caracterul abstract și general al normei uridice și caracterul concret al raporturilor sociale.Rolul acestor factori este decisiv în procesul transpunerii normelor uridice în valori proprii ale societății,în ultima analiză,dreptul fiind rezultatul acțiunii acestor factori în procesul de realizare a dreptului.Acest proces de transpunere a normelor uridice în viața socială necesită analiza următoarelor aspecte:cunoașterea normelor de drept,acceptarea normelor de drept,respectarea normelor de drept și aplicarea dreptului,formele de realizare a dreptului,trăsăturile actelor de aplicare a dreptului,fazele aplicării dreptului.
2. CUNOAȘTEREA DREPTULUI
Realizarea dreptului cere, în mod necesar,cunoașterea și înțelegerea normelor juridice de către indivizi pentru că numai în acest mod, vor cunoaște drepturile și obligațiile,pe care le au în societate,pentru că numai așa se vor putea conforma modelului de comportament prescris de lege și se vor putea integra în societate.Un important rol revine în acest scop exprimării dreptului,clarității
Terminologiei folosite capabilă de a fi înțeleasă,nu numai de specialiștii dreptului,dar și de cei cărora li se adresează norma juridică. Desigur, limbajul juridic este un limba tehnic, cu grad de abstracție ridicat, dar nu trebuie ca acest limba să fie exagerat, imprecis și incoerent, întrucât norma uridică să nu fie înțeleasă de subiecții de drept. Legile trebuie să fie simple,clare și înțelese de destinatar. Dar pentru a fi accesibile și asimilate, legile trebuie să fie difuzate.
Constittuția, în art 78 prevede obligația publicării legii promulgate de Președintele României,în Monitorul Oficial și numai după publicare sau la data prevăzută în textul ei, va intra în vigoare.Aceeași obligație există pentru ordonanțe,hotărâri ale Guvernului și alte acte normative, pentru că numai așa vor putea fi opuse celor cărora aceste acte normative li se adresează.
Publicarea actului normativ este o exigență esențială,imuabilă și generală. Exigența este esențială, întrucât o lege ocultă,nefiind cunoscută de către destinatari,nu are calitatea de lege și,deci,nu are nici un efect.Din istorie cunoaștem că legile nepublicate au fost utilizate,în mod regulat,ca instrument de represiune cu titlu de exemplu,se citează legea germană nazistă intitulată Nacht und Negel (Noapte și Negură) evocată la procesul de la Nuremberg al criminalilor de război,care a servit ca instrument de teroare în timpul ultimei perioade a celui de-al doilea război mondial.Importanța acordată de uriști publicării legilor demonstrează că este vorba nu numai de o chestiune de o tehnică uridică,ci de o cerință esențială de valabilitate a legii.
Exigența imuabilă.Publicarea legilor este o exigență prevăzută în toate timpurile și de toate legislațiile care sau succedat în tara
Noastră, cu unele excepții în perioada comunistă,existând principiul imuabil că nici o lege nu ar putea fi obligatorie fără o publicare prealabilă.Exigența generală. Exigența publicării privește toate actele normative indiferent că e vorba de lege sau de vreun alt act normativ.
Publicarea trebuie să cuprindă întregul act normativ când este un act normativ național,dar legea străină poate fi publicată în țara noastră numai în acele părți care interesează autoritățiile române.
Legile și alte acte normative,mai sunt publicate,în culegeri de acte normative întocmitte de Consiliul Legislativ, Ministerul ustiției sau alte autorități administrative independente,în presa cotidiană sau periodice ,în lucrări de documentare juridice ori pe calea difuzării informației prin băncile de date, internet, informatică juridică ocupând un loc tot mai important în difuzarea dreptului.
Efectele publicării legi sunt următoarele:
a)intrarea în vigoare a legii
b)autenticitatea legii
c)opozabilitatea legii celor interesați
Legea este considerată ca fiind cunoscută de toți cetățenii prin efectul publicării,chiar dacă,în fapt,cel interesat nu a luat cunoștință de lege. Este regula tradițională enunțată în adagiul "Nemo censetur igonare legem" în conformitate cu care nimeni nu se poare apăra invocând necunoașterea legii.Această regulă obligă,în egală măsură, pe fiecare membru al societății să cunoască și să respecte legea, ea fiind o exigență superioară a securității uridice.Dacă regula nu ar fi riguros aplicată,fiecare din cei care au încălcat legea ar pretexta că nu au
Cunoscut legea,urisdicțiile ar fi în imposibilitate să o aplice,iar în societate ar domni dezordinea.Este deci inadmisibil,ca indivizii să se sustragă dispozițiilor legii prin faptul că au ignorat-o voluntar,ao simulat ori au negliat să o cunoască.Fără îndoială că în inflația actuală de legi și acte normative estte iluzoriu să credem că legea va fi cunoscută de toți într-un mod corespunzător.În aplicarea acestui principiu, nu interesează însă totalitatea legilorunțată în adagiul "Nemo censetur igonare legem" în conformitate cu care nimeni nu se poare apăra invocând necunoașterea legii.Această regulă obligă,în egală măsură, pe fiecare membru al societății să cunoască și să respecte legea, ea fiind o exigență superioară a securității uridice.Dacă regula nu ar fi riguros aplicată,fiecare din cei care au încălcat legea ar pretexta că nu au
Cunoscut legea,urisdicțiile ar fi în imposibilitate să o aplice,iar în societate ar domni dezordinea.Este deci inadmisibil,ca indivizii să se sustragă dispozițiilor legii prin faptul că au ignorat-o voluntar,ao simulat ori au negliat să o cunoască.Fără îndoială că în inflația actuală de legi și acte normative estte iluzoriu să credem că legea va fi cunoscută de toți într-un mod corespunzător.În aplicarea acestui principiu, nu interesează însă totalitatea legilor și a actelor normative, ci mai ales,acele legi care sunt necesare pentru realizarea ordinii în societate și a echilibrului social.
4.ACCEPTAREA REGULILOR JURIDICE DE CĂTRE SUBIECTELE DE DREPT.
Legea,având un caracter obligatoriu,respectarea și aplicarea ei este impusă prin forța ei obligatorie,care este internă.În mod normal deci, aplicarea legii nu depinde de subiectele de drept care trebuie să aibă o conduită conformă normelor legale.În cazul în care nu o acceptă, legea va fi impusă prin constrângere.
Forța legii depinde nici de valoarea regulei²,odată intrată în vigoare,ea trebui respectată și executată,indiferent de categoria organului de stat, care a emis-o.Regula de drept trebuie să fie adaptată faptelor,să fie adecvată situațiilor care intră sub prevederile sale.O lege care corespunde ideii despre drept a corpului social va fi acceptată de maoritatea populației,fiind ușor de transpus în viață, dacă este utilă societății,din contră, o lege contrazice interesele cetățenilor și,în general nu mai corespunde ordinii juridice.
Uneori,însuși lrgiuitorul oferă posibilitatea de opțiune a destinațiilor,între o normă de drept și alta,între a aplica sau nu regula de drept.Astfel,art.5 Cod civil român prevede că"nu se poate deroga prin convenții sau dispoziții particulare de la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri.Printr-o interpretare per a contrario se înțelege, că în restul cazurilor,a normelor de drept facultative cu o largă circulație în dreptul civil și în dreptul comercial se poate deroga.Principiul libertății contractuale(art.696 Cod civil) nu ține seamă de varietatea situațiilor particulare, de diversitatea de interese, pe care norma de drept nu le poate acoperi în totalitate.Atunci când interesul general o cere,legiuitorul, prin diferite formule,îi conferă normei juridice un caracter imperativ, declarând-o de ordine publică sau precizând că sunt lovite de nulitate accele convenții care sunt contrare dispozițiilor legale,ordona sa se deroge de la aceste dispoiții.Este cazul unor prevederi constituționale sau drept administrativ ori a dispozițiilor art.5 suscitat.
Alteori, legiuitorul derogă de la principiul libertății convențiilor, autorizând excepții precizate in textul de lege.Un al treilea mod de a aplica legea constă în încadrarea în ordinea juridică formală, fără a aplica în realitate textul pe care-l impune regula de drept.Se afirmă astfel,respectul față de norma legală fără a o urma în realitate,ori nu se poate stabili dacă legea a fost aplicată datorită dificultățiilor de probație ori interdicție de a dovedi împotriva menținerii dintr-un act.Asemenea situații se întâlnesc în domeniul societățiilor comerciale unde subiectele de drept,în mod voit,uneori,încearcă să dea numai o aparență de aplicare a normei a normei de drept.
Apartenența de drept. Dificultățiile de aplicare a dreptului se explică, mai ales prin rațiuni de ordin psihologic, prin necesitatea unui echilibru între secret și aparență. Se rețin sub acest aspect două fenomene interesante:Aparența și simulația.
A. Aparența în anumite circumstanțe definite de lege sau jurisprudență este creatoare de drept. Regula de drept poate fi considerată ca stabilită în funcție de un anumit decupaj al realității care determină domeniul și condițiile sale de aplicare.Între regula de drept și fapt există acțiuni și reacțiuni.Regula de drept asumă,orientează,analizează sau contrazice faptul; confirmă, completează sau contrazice regula,iar rezistența care o opune dreptului se manifestă în feluri diferite.Unul dintre ele, ilustrează in special, importanța fenomenelor juridice.Prin aplicarea teoriei apartenenței se ajunge ca, bazată pe apartenență, credința greșită și scuzabilă în existența unei situații juridice, să fie protejată ca un drept și face ca în anumite condiții să supraviețuiască anumite efecte ale acestei aparențe dincolo de realitatea juridică.Este"Error communis facit jus"(Eroarea comună este creatoare de drept)Prin eroarea comună nu se creează însă o regulă de drept, ci se legitimează o falsă reprezentare a realității, o aparență de drept care nu se substituie dreptului însuși.Numai existența unei aparențe la care dreptul atașază unele consecințe nu este suficientă pentru a da loc la aplicarea teoriei invocate.Este necesar a presupune că o persoană neîncrezându-se în aparență, se înșală asupra existenței unei situații juridice,într-un asemenea caz,dreptul atribuie anumite consecințe acestei credințe eronate și de aceea respinge aplicarea normal logică,a regulilor de drept
Principiul aparenței de drept sugerează observarea unor condiții:
a)eroarea comună nu este o eroare universală,însă ea trebuie să fie o eroare colectivă apreciată după un criteriu calitativ,în sensul că orice om prudent și diligent,de bună-credință,aflat în aceeași situație ar fi convins de aparență
b)victima presuasiunii să fi fost de bună credință(eroarea colectivă să se realizeze și ca eroare individuală a celui neștiutor)
c)eroarea privește atât eroarea de fapt, cât și eroarea de drept.
Principiul validității aparenței de drept justifică validitatea actelor cu titlu oneros încheiate de terții de bună-credință cu titularul aparent al unui drept, cu condiția ca aparența creată să fi fost considerată ca atare în mod public, perecum și de terții de bună –credință în cauză, că reprezintă însăși realitatea.Ideea protecției bunei-credințe inspiră o serie de soluții cum sunt:transferul proprietății de către un neproprietar , validitatea actelor moștenitorului aparent, căsătoria putativă, validitatea actelor funcționarului de bună- credință , principiul validității aparenței în drept este consacrat de art.7 din Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă.Actele de stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat,în mod public, atribuțiile de ofițeri de stare civilă, cu respectarea prevederilor prezentei legi sunt valabile chiar dacă acea persoană nu avea această calitate.Ceea ce legea ia în considerare, în acest caz,este sinceritatea celui care se află în eroare și nevoile securității juridice a actelor.Aparența unei situații normale poate izvorî și din crearea în mediul social a unei situații extralegale, care se menține un timp îndelungat și este folosită netulburat, ceea ce crează dovada utilității recunoașterii menținerii legale.Este cazul posesiei de bună-credință care duce la dobândirea unui imobil prin prescripție achizitivă sau a domiciliului de fapt, care poate fi luat în considerare la îndeplinirea unor formalități administrative sau la stabilirea competenței instanțelor judecătorești.Bineînțeles, o intterpretare prea favorabilă terților de bună-credință poate să comporte pericol, de aceea instanțele judecătorești subordonează aparența dreptului existenței,,unei erori legitime” care ar fi comis-o orice persoană rezonabilă, fie ceea ce este net, mai restrictiv, unei erori comune, ,,invincibile”, căreia nici o persoană nu putea să-i scape.
Stimulația.Un alt aspect al aparenței în drept îl constituie stimulația.Ea presupune două acte juridice, din care unul real și secret, iar altul simulat și aparent.
Simulația este acea operațiune juridică, în care, printr-un aspect aparent public,ostensibil, dar mincinos, nereal numit și simulat, se crează o situație diferită de cea stabilită printr-un act ascuns secret, dar adevărat ,numit și contraînscris.Suntem în prezența a două convenții, una care este ostensibilă, dar mincinoasă, alta care este sinceră, dar secretă.Art.1175Cod civil precizează efectul contraînscrisului, atât în privința părților, cât și terților.Terțul de bună-credință poate invoca fie actul public,fie actul secret.Dreptul terțului de bună-credință rezultă din lege și nu din convenție.Este de înțeles că cele două convenții suprapuse scapă într-o anumită măsură de dreptul comun al efectelor contractelor.
Simulația cere îndeplinirea a trei condiții:
a)Părțile trebuie să fie de acord asupra contractului pe care îl încheie în realitate.Simulația se deosebește de dol, chiar dacă uneori are un scop fraudulos.În caz de dol, există o manevră contrară uneia din părțile actului, emanând de la cealaltă parte,în caz de simulație, părțile sunt de acord; există o înțelegere între ele cu privire la terți,niciuna nefiind înșelată.
b)Actul secret trebuie să fie contemporan cu actul aparent.Simulația trebuie să se distingă de situația, în care actul posterior revocă sau modifică un act anterior real convenit;
c)Actul modificator este secret; existența sa nu este relevată de actul aparent. Simulația nu este însoțită în mod necesar de fraudă, ea poate avea scop licit, de exemplu, un binefăcător dorește să disimuleze donația sa pentru a păstra anonimatul. Simulația nu este prin ea însăși o cauză de nulitate
Sancțiunea simulației este inopozabilitatea actului juridic;actul secret nu poate fi opus terților, deoarece nu-i poate păgubi.El produce efecte numai între părți. Simulația presupune, adesea, o fraudă fiscală.
Ordonanța Guvernului nr. 12/1998 prin art. 4 a prevăzut că actul aparent public este nul, în cazul în care, printr-un act ascuns există înțelegere asupra altui preț. Regula este însă, că actul public este salvat prin aparența sa de legalitate.Regula juridică apare respectată și nu interesează dacă este violată atunci când există rațiuni temeinice pentru a scuza această încălcare276
Subterfugiul în fața legii, adică situarea voluntară în afara sferei de aplicare a legii este un alt mod de eludare.De regulă, subterfugiul nu apare ca ilicit și nu constituie o fraudă de lege, ci pur și simplu, un motiv de neaplicare a legii, legea rămâne intactă în ordinea juridică formală, dar nu se aplică în cazul concret. Asemenea situații se întâlnesc în materie fiscală când un contribuabil își organizează activitatea profesională și averea, în așa fel încât să nu fie susceptibil de taxare legală ori taxarea legală să se facă întru-un quantum mai mic dacât cel real.Contribuabilu nu comite o fraudă fiscală.El folosește motive prevăzute de lege pentru a ieși din câmpul de aplicare a legii.
Exemplele, de mai sus, demonstrează că realitatea legii poate fi împiedicată în diferite moduri.De regulă însă, normele de drept se realizează prin acceptarea de către cei interesați, în grade diferite, existând suficiente situații când legea este ocolită sau chiar de nesupunere la legi, datorită imperfecțiunii legii, necunoașterii sau neînțelegerii legii ori greșitei aplicări, de către agenții autorității publice.
5.FORMELE DE REALIZARE A DREPTULUI
Realizarea dreptului cuprinde două mari forme:
1)Realizarea dreptului prin activitatea de respectare și executare a legilor;
2)Realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către organele statului. Literatura juridică277 consideră că există două condiții minime, necesare și suficiente pentru o bună funcționare a unui sistem juridic.Pe de o parte, normele de drept care sunt valide, potrivit criteriului de validitate al sistemului, să fie respectate,ascultate, iar pe de altă parte, aceste norme de drept să fie efectiv admise de către autorității ca fiind modelele publice și comune de conduită, pe care le adoptă în această calitate.Prima condiție este sigură care trebuie să fie satisfăcută, în mod necesar, de către cetățeni,într-o societate sănătoasă cetățenii vor accepta, adesea,în fapt aceste reguli, ca modele comune de comportament și vor recunoaște obligația de a le respecta sau chiar o vor ridica la nivelul general al respectării Constituției.Cea de-a doua condiție va fi îndeplinită numai de autoritățiile sistemului, de funcționari care au obligația să considere aceste reguli ca standarde oficiale ți să le aplice întocmai.
2.Distincția între respectarea și aplicarea dreptului. Tradițional se face distincția între respectarea și aplicarea dreptului. În general, se consideră că, de vreme ce finalitatea oricărei norme juridice constă în reglementarea relațiilor sociale, se poate spune că o normă de drept este aplicată ori de câte ori are efecte asupra unei relații sociale. Vorbind, la propriu, s-a făcut distincția, tradițional, între aplicarea propriu- zisă a normelor juridice de către organele statului(legislative, executive și judecătorești) și respectarea normelor juridice de către cetățeni, în general, de către subiectele de drept cărora li se adresează. De asemenea, se face distincția între aplicarea directă a normelor juridice, acelor relații sociale pentru reglementarea cărora au fost edictate sau sancționate si aplicarea prin analogie a normelor juridice, adică aplicarea normelor unei relații sociale pentru reglementarea cărora nu au fost inițial edictate și sancționate.În ambele cazuri, fie că este vorba de respectare, fie că este vorba de aplicare este necesar ca participanții la raportul social reglementat de normele juridice să cunoască și să înțeleagă obiectul de reglementare, finalitatea și conținutul normelor juridice278.
Respectarea dreptului de către cetățeni este o formă importantă de realizare a dreptului care constă în îndeplinirea dispozițiilor prescrise în normele juridice. Subiectele de drept își îndeplinesc obligațiile prevăzute în normele juridice, ca urmare a cunoașterii și înțelegerii necesității realizării și executării lor, precum și a consecințelor la care s-ar expune în cazul în care ar încălca prevederile acestor norme. Metodele educative preventive sunt îmbinate cu metoda represivă folosită în scopul de a determina pe cei care nu se supun de bună-voie prevederilor normelor juridice de a respecta obligațiile ce le revin. Respectarea și executarea normelor juridice înseamnă subordonarea comportamentului personal, modului de conduită cuprins în norma de drept. Această conduită tip se găsește în actele de respectare a legilor independente de cetățeni, cât și în actele de executare a dreptului. În ambele situații, dreptul acționează ca un factor de programare a conduitei membrilor societății. Conform cerințelor impuse de realitatea socială “ respectarea ;și executarea legii ca formă de realizare a dreptului consideră I. Demeter, constă în faptul că aceștia în diferitele lor relații și în activitățile lor sociale, în general, se conformează dispozițiilor normative în vigoare’”279 Respectarea și executarea dispozițiilor normelor juridice, de către membrii societății, de către instituții și organizații, apare cea mai bogată formă de realizare a dreptului atât sub aspectul participării, cât și sub aspectul frecvenței actelor juridice încheiate. Această formă de realizare a dreptului semnifică o conformare a conduitei subiectelor de drept la dispozițiile normelor juridice imperative sau permisive, ca urmare a înțelegerii de către cetățeni a necesităților respectării și acceptării acestor norme în conduita lor, în societate.
Respectarea și executarea normelor juridice îmbracă anumite forme, în raport cu tipul normelor juridice, a căror respectare este cerută de acțiune și de subiecții implicați în îndeplinirea acestora280.O primă formă de realizare a dreptului constă în realizarea normelor prohibitivede drept penal administrativ, financiar Pentru respectarea interdicției prevăzute de aceste norme este suficient ca persoanele la care se referă să se abțină de la săvârșirea faptelor și astfel dispoziția prohibitivă a normei este realizată. Această activitate nu presupune operațiuni juridice și nici nu necesită realizarea unor raporturi juridice. Normele prohibitive dau naștere unor raporturi juridice numai în cazul încălcării lor. În unele cazuri, la respectarea normelor juridice subiecții de drept se orientează după instinctul lor de conservare; în altele cazuri, respectarea normelor juridice se realizează prin presiuni sociale și temeri de sancțiuni, în caz de încălcare a acestor norme.
Sancțiunea conduitei ilicite nu are, întotdeauna, în mod necesar un caracter penal, ea poate avea și un caracter civil, constând în anularea actului juridic sau plata unor despăgubiri. Eficacitatea sancțiunii depinde de următoarele trei elemente: posibilitatea aplicării unei sancțiuni, gradul de raționalitate a subiectului de drept implicat și însemnătatea relativă a avantajelor presupuse a fi obținute din încălcarea normei de drept281.
A doua formă de realizare a dreptului, prin respectarea și executarea normelor juridice poate fi constantă în cazul normelor juridice permisive și supletive. În asemenea cazuri normele juridice se concretizează în acte juridice individuale, în temeiul unor acte juridice individuale numai dacă destinatarii din actul juridic încheiat nu au adoptat alte clauze decât cele prevăzute de normele juridice.
O a treia formă de realizare a dreptului constă în aplicarea actelor juridice de către autoritățile publice competente, potrivit unor proceduri speciale și se concretizează în eliberarea unor acte individuale, pe baza cărora apar raporturi juridice. Respectarea și executarea dispozițiilor normelor juridice este un proces conștient în cadrul căreia membrii colectivității își valorifică drepturile subiective în concordanță cu dispozițiile acestor norme. Într-o legislație bine întocmită este înglobată întreaga activate socială, în care situație practicile sociale nu sunt în definitiv, decât realizarea acestui drept282.
3. Trăsăturile realizării dreptului prin activitatea de respectare și executare a normelor juridice.
Respectarea și executarea normelor juridice comportă următoarele trăsături283:
1. Respectarea și executarea normelor juridice asigură, prin conformarea la dispozițiile normative cu caracter imperativ sau permisiv, realizarea cerințelor și a valorilor sociale reflectate în sistemul dreptului. Această formă este o componentă de bază a climatului de ordine și legalitate.
2. Conformarea la conduita stabilită prin normele de drept este rezultatul direct al acțiunii convergente a mai multor factori, cum ar fi: conținutul dreptului, acceptarea legii de către membrii societății, ridicarea nivelului vieții materiale si spirituale a oamenilor, caracterul sistematic al instrucției și educației etc.
3. Respectarea și executarea normelor de drept ca formă de realizare a dreptului este mult mai bogată în volum și intensitate decât aplicarea dreptului, întrucât ea declanșează un număr nelimitat de situații juridice la care participă cetățenii și diferite organizații sociale.
4. Respectarea și executarea normelor juridice permite cetățenilor să-ți valorifice drepturile subiective corelația cu obligațiile ce le incubă în procesul interacțiunii sociale.
REALIZAREA DTEPTULUI
PRIN APLICAREA NORMELOR JURIDICE DE CĂTRE
ORGANELE STATULUI
Aplicare dreptului este definită ca fiind acea formă juridică de realizarea dreptului constând în realizarea ți elaborarea unui sistem de acțiuni statale în vederea transpunerii în practică a dispozițiilor și sancțiunilor normelor de drept284. Evident între activitatea organelor de stat care aplică dreptul și activitatea cetățenilor și a organizațiilor sociale există o deosebire calitativă și , de aceea această deosebire trebuie relevată prin termeni diferiți285.
Această formă specifică pentru activitatea organelor statului este denumită, de regulă, ,,aplicarea dreptului”. Actul prin care se concretizează activitatea de aplicare a dreptului într-un rezultat specific se numește act de aplicare. Actele de aplicare a dreptului pot fi, în primul rând, elaborate de organele statului care au misiunea nu numai să asigure reglementarea relațiilor sociale, ci să transpună în viață regulile de conduită instituite prin normele abstracte, prin acte individuale de aplicare și să asigure executarea acestor acte de către cetățenii și organizațiile sociale în concordanță cu prevederile actelor normative.
Actele normative care conțin reguli de conduită cu caracter general, abstract și tipic trebuie să fie aplicate faptelor care, prin natura lor, sunt contingente, variabile și individuale și prin esența lor sunt concrete, afirmând identitatea între circumstanțele cauzei și condițiile de aplicare, de regulă. Actele de aplicare a dreptului reflectă aceeași voință de stat, ca și actele normative, concretizând prevederile generale la anumite subiecte, în drepturi și obligații determinate, în cadrul raporturilor juridice. Actul de aplicare a dreptului poate însă să constea în acte normative, subordonate de punere în executare a legii, cum sunt, hotărârile Guvernului . Fiecare normă de drept alcătuiește un act de executare al normei superioare care o reglementează, iar norma astfel creată va fi executată la rândul ei, de norma inferioară pe care o reglementează286 . Actul de aplicare a dreptului poate fi realizat printr-o decizie a instanței judecătorești sub forma unui silogism judiciar; premisa majoră este formată din regula de drept aplicabilă; premisa minoră fiind constituită din afirmația că faptul la care se referă îndeplinește condițiile necesare aplicării regulei care formează premisa majoră, concluzia fiind deducția logică a consecințelor care rezultă din aplicarea regulei de drept avute în vedere, faptelor din proces. În realitate, raționamentul juridic nu se reduce, întotdeauna, la o structură așa de elementară; există silogisme juridice cu fapte multiple și silogisme succesive. Pentru a corecta și organiza soluțiile este necesar să intervină reguli, create uneori de doctrină și fapte compensatoare, efectele deducției fiind astfel temporare.
2.Aplicarea oricărei reguli juridice este condiționată de unul sau mai multe fapte sau acte juridice. În vederea aplicării regulei juridice invocate este necesar a se stabili realitatea faptelor sau actelor care formează condiția. Nu este suficient de a formula o pretenție juridică care să corespundă realității, este necesar a se dovedi această pretenție. În fiecare litigiu se poate distinge o chestiune de fapt și o chestiune de drept. Chestiunea de fapt privește realitatea și proba faptelor, chestiunea de drept constă în a cerceta și elucida regulile juridice aplicabile. Când aplicarea dreptului dă loc la o contestație sau la un litigiu, contestația sau litigiul sunt rezolvate printr-o procedură contencioasă care se desfășoară în fața unei jurisdicții, printr-un proces penal, civil sau administrativ. Contestația intervine ori de câte ori se cere o sancțiune pentru neobservarea sau încălcarea regulei de drept. Procedura contencioasă duce la o decizie judiciară prin care se rezolvă litigiul, se aplică sancțiunea și se satisfac sau nu pretențiile contestatorului. Problemele fundamentale ale aplicării dreptului se referă la aplicarea regulei de drept, în care sens se cercetează regulile de drept aplicabile și odată găsite, se stabilește semnificația lor precisă, se delimitează câmpul de aplicație al legii și se rezolvă situațiile juridice în care s-au constatat obscuritatea sau chiar lacuna legii.
3. Adesea este necesară interpretarea regulei de drept sau calificarea juridică a faptelor. Pentru ca regula de drept să fie aplicabilă, trebuie să se stabilească circumstanțele speței, elementele constitutive, noțiuni la care servesc la presupunerea existenței condițiilor, în aplicarea regulilor de drept. Este operația numită calificarea juridică a faptelor. Această operație este instrumentul de aplicare a regulei și completează interpretarea sa abstractă. Definirea în acest mod a unei anumite noțiuni este susceptibilă de a fi valorificată și în alte cazuri ce se vor ivi în viitor. Prin acest mijloc, care are numeroase aplicații, se dezvoltă și se precizează diferite noțiuni ce conduc la fixarea unor soluții în cazuri tipice, iar pe această bază, la crearea unor noțiuni mai generale aplicabile într-o instituție sau ramură de drept. Este motivul pentru care orice calificare în drept este supusă controlului de legalitate al Curții Supreme de Justiție.
4. Aplicarea dreptului, prin care se înfăptuiesc prevederile normelor juridice și se asigură protecția drepturilor subiective indică o multitudine de probleme teoretice și practice, tehnice și fundamentale care sunt de competență atât a puterii legislative, cât și a puterii executive și a puterii judecătorești. Parlamentul, deși are ca activitate prioritară adoptarea legilor, emite acte de aplicare dreptului, prin hotărâri privind activitatea proprie. Guvernul are, în principal, atribuții de aplicarea legilor prin dispoziții transmise structurilor subordonate. Instanțele judecătorești elaborează numai acte de aplicare a dreptului și anume hotărâri judecătorești. Activitatea de aplicare a dreptului privește nu numai aplicarea de sancțiuni și restabilirea ordinii de drept încălcate, ci cuprinde întreaga activitate de transpunere în viață a normelor juridice prin acte individuale și concrete, adoptate de organele statului privind drepturile și obligațiile corelative ale subiectelor de drept, actele de interpretare și calificare juridică a normelor de drept, numirea într-o funcție, înființarea unei asociații sau fundații în societăți comerciale. Actul de aplicare al dreptului naște, stinge sau modifică raporturi juridice, generează drepturi și obligații pentru persoanele la care se referă, iar prin reguli de procedură organizează și modul de aplicare concretă a regulei de drept. Aplicarea dreptului se realizează prin inițierea și desfășurarea a numeroase raporturi juridice care se concretizează într-un rezultat specific numit actul de aplicare.
Actele de aplicare a dreptului sunt subordonate actelor normative, se realizează pe baza acestora și au aceeași esență. Ele sunt acte individuale care produc anumite efecte juridice concretizate în nașterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice concrete, elaborate într-o formă specifică și după o anumită procedură. Actele de aplicare a dreptului nu se confundă cu actele normative, după cum activitatea de aplicare a dreptului și activitatea normativă sunt două forme ale activității statale. Ele se deosebesc prin trăsături de conținut și formă, distincția dintre cele două categorii de acte constând în următoarele aspecte fundamentale:
Activitatea normativă este dată în competența unor organe expres prevăzute în Constituție, Parlamentul care elaborează legi și Guvernul care emite ordonanțe și hotărâri normative, cât și decizii individuale, acte de aplicare a dreptului. Actul normativ se deosebește, în principal de actul de aplicare prin conținutul diferit; scopul și finalitatea deosebită a celor două categorii de acte.
Activitatea de aplicare a dreptului poate fi realizată de orice organ al statului și în limite determinate, chiar și de organizații nestatale.
Actele normative au un caracter general obligatoriu, abstract și tipic, pe când actele de aplicare a dreptului trebuie să traducă în viață prevederile actelor normative, concretizându-le în acte individuale.
Activitatea de elaborare a actului normativ se desfășoară potrivit unor reguli metodologice de tehnică legislativă. Actele de aplicare a dreptului sunt elaborate într-o diversitate de forme, fiecare act de aplicare fiind întocmit după reguli specifice de adoptare, modificare, reformare, structură și formă.
Scopul actului normativ este prevăzut chiar în acel act. Scopul de aplicare este determinat de actul normativ, el trebuind să concretizeze prevederile normei de drept. Actele normative nu creează, de regulă, în mod automat raporturi juridice. Actele de aplicare a dreptului creează , modifică sau sting raporturi juridice.
Efectele celor două categorii de acte constituie un alt aspect al deosebirii dintre ele. Actul normativ acționează impersonal și difuz de la intrarea lor în vigoare și până la abrogare, ca urmare a apariției unui alt act normativ sau prin ajungere la termen. Actele de aplicare a dreptului sunt emise pentru cazuri determinate, efectul lor în timp, realizându-se în funcție de natura situațiilor concrete și de conținutul actului individual.
Actele de aplicare se deosebesc de actele normative și în ce privește condițiile lor formale de valabilitate. Valabilitate unei legi depinde de adoptarea ei de către Parlament, promulgarea de către Președintele României și publicarea ei în Monitorul Oficial. Actele de aplicare a dreptului se încheie de către organele anume prevăzute de lege, cuprinzând date care individualizează actul în cauză, cu respectarea condițiilor de formă prevăzute de lege. Verificarea conformități actelor normative diferă, după cum este vorba de lege sau de un alt act normativ, controlul legitimității actelor normative cunoscând un sistem de garanții specificecontrolul constituționalității legilor, controlul în contenciosul administrativ. Actele de aplicare sunt supuse unui alt sistem de verificare a conformității lor cu legea, prin folosirea actului în justiție și a căilor de atac.
7. FAZELE PROCESULUI DE APLICARE A DREPTULUI
Aplicarea dreptului constituie un proces complex care se desfășoară cu respectarea unor cerințe de fond și de formă, în mai multe faze sau etape care asigură: stabilirea adevărului, apărarea drepturilor persoanelor și realizarea ordini de drept.
Fazele aplicării dreptului constituie un proces unic, deși ele nu au o succesiune identică, în timp la toate categoriile de norme juridice. Se consideră că aplicarea dreptului cunoaște următoarele faze: 1. stabilirea stării de fapt; 2. alegerea normei de drept; 3. interpretarea normelor juridice ; 4. elaborarea și emiterea actului de apreciere287.
Stabilirea stării de fapt
Stabilirea stării de fapt presupune cunoașterea situației concrete, a faptelor și a împrejurărilor în care s-au produs. Cercetarea împrejurărilor faptei este elementul de bază care asigură actului de aplicare un caracter temeinic. Verificarea și clarificarea împrejurărilor cauzei denumite fapte juridice, generatoare și extinctive de efecte juridice, se face prin administrarea de probe care rezultă din documente, depoziții de martori, expertize, urme materiale, cu respectarea normelor pentru efectuarea acestor dovezi și condițiilor de formă prevăzută de lege. Din împrejurările producerii faptelor, organul de stat investit cu cercetarea, va reține numai acele aspecte ale realității care se încadrează în norma juridică, din care va extrage informații capabile să-l convingă de realitatea concretă.
Alegerea normei de drept
Alegerea normei de drept înseamnă identificarea normelor referitoare la faptele constatate și alegerea acelor reguli normative pe baza cărora se ia hotărârea. Această etapă mai poartă numele de critica normei. Organele de aplicare a dreptului procedează la selecționarea normei juridice în vederea calificării juridice exacte a stării de fapt stabilite. Calificarea juridică cere mai multe acțiuni: nominalizarea normei juridice, verificarea autenticității sale și a forței juridice a normei în cauză, corelarea normei alese cu alte norme juridice, sesizarea erorilor de redactare a actului juridic, verificarea
validității normei juridice, rezolvarea unor situații generate de existența unor norme conflictuale, verificarea legalității actului juridic, respectiv conformitatea normei juridice cu actele normative se face în aport cu diferitele categorii de acte de aplicare. Actul jurisdicțional care prezintă trăsături distincte de celelalte acte de aplicare se realizează prin mijloace și căi diferite, în cadrul cărora se verifică legalitatea și temeinicia acestora.
Actul administrativ se verifică pe calea specifică a controlului administrativ, prin recursul la organul ierarhic superior și acțiunea la instanța judecătorească de contencios administrativ. Uneori organul de aplicare va trebui să rezolve și coliziunile ce pot apărea între actele normative ce se referă la același caz.
Interpretarea normelor juridice
Interpretarea normelor juridice este o activitate la care recurge organul de aplicare a dreptului pentru a stabili înțelesul real și deplin al normei juridice, folosind în acest scop metode și procedee, cu care operează tehnica interpretării dreptului.
Interpretarea regulei de drept pune următoarele chestiuni: Autoritățiile competente pentru a interpreta norma juridică. Metoda de interpretare. Ideea logică, potrivit căreia atribuția de interpretare revine autorității care a creat norma juridică conduce la rezervarea dreptului de a interpreta legile, puterii legislative. ,, Ejus est interpretări cujus est condere”. Această idee a condus într-o perioadă trecută la sistemul referului legislativ prin care dificultățile ce
se iveau cu ocazia aplicării concrete a legii erau supuse legiuitorului însuși, ce trebuie să emită legi de interpretare, cu scopul de a clarifica dispozițiile unei legi considerate ca fiind prea obscure. În concepția modernă, judecătorul are nu numai misiunea de a aplica și executa legea, dar și puterea și datoria de a clarifica legea în cazul în care este obscură și chiar de a acoperi lacunele sale, în cazul insuficienței ori tăcerii unui text legal pentru a asigura această aplicare. Judecătorul nu are însă puterea de a crea un text nou de lege, să corecteze ori să modifice legea.
Regulamentele și actele normative, inclusiv cutuma sunt interpretate de instanțele judecătorești. Tratatele internaționale care sunt reguli contractuale de ordin internațional pot face obiectul unei interpretări cu caracter internațional sub forma unor acorduri interpretative între statele contractante, fie prin decizia unei jurisdicții internaționale. Interpretarea internă a tratatelor se poate face sub forma unei scrisori emise de Ministerul Afacerilor Externe, interpretarea care se impune instanțelor judecătorești. Jurisprudența a considerat că este competența instanței de a interpreta tratatul ori de câte ori tribunalele sunt sesizate cu un conflict de interes privat. Examenul jurisprudenței permite a se stabili că instanțele folosesc nu numai raționamentul prin analogie sau generalizare, mai ales sub forma principiilor, dar când este necesar să fie interpretat un text ambiguu sau obscur, se poate recurge și la alte metode de interpretare: gramaticală, logică, sistematică și chiar la interpretarea istorică, folosind lucrările preparatorii sau dezbaterile legii. Este însă de precizat că interpretarea prin analogie nu este admisibilă în dreptul penal, iar în
materie fiscală, jurisprudența menține principiul unei interpretări stricte și literale. Analogia numită încă, argumentul ,, a pari” constă în a transpune o soluție juridică într-o ipoteză asemănătoare care nu este reglementată de lege. Aplicarea argumentului analogiei presupune o analogie a situațiilor atât în ce privește circumstanțele de fapt, cât și în ce privește scopul juridic de realizat. Astfel, considerarea rațiunii legii, este una din bazele argumentului analogiei,, Ubi eadem ratio, ibi idem jus”, identitate de scop, identitate de soluție juridică. În limbajul curent, pentru a decide același fel, cum s-a decis în alt caz, se folosește formula ,, pentru identitate de motive”. Atunci când analogia este admisibilă, ea se recomandă și este efectiv aplicată, în mod frecvent. Într-adevăr, ea constituie o prelungire a sistemului juridic în vigoare; ea realizează în cadrul sistemului o anumită armonie. Dar nu trebuie să exagereze cu aplicarea acestei metode.
Noțiunea de lacune ale legii se folosește pentru acele cazuri în care ordinea juridică este necompletă, fragmentară și insuficientă pentru a rezolva toate cazurile care se prezintă în fața Tribunalelor. În aceste cazuri de excepție, ca de exemplu, în problemele legate de folosirea energiei nucleare, inseminarea artificială se vorbește de,, tăcerea ‘’ sau ,, insuficien’a legii’’. Dar lacunele legii rezultă nu numai din neprevederea unei reglementări de către un legiuitor, printr-o omisiune de legiferare. Adesea însăși legea lasă anumite chestiuni deschise care urmează să fie rezolvate prin experiență și înțelepciunea jurisdicțiilor. În fine în alte situații lacunele legii se datorează unor situații noi care nu puteau fi prevăzute la data elaborării legii. Lacunele se definesc astfel ca fiind omisiunea legii de a rezolva o problemă care trebuie în mod necesar și logic rezolvată. Nu suntem în prezența unei lacune a legii. Imperfecțiunea constă în omisiunea de reglementa o chestiune a cărei soluționare ar fi dorit pentru rațiuni de ordin moral și social ca de exemplu nereglementarea suficientă prin dispoziția legii a unui control asupra modului în care ocrotitorii legali folosesc averea minorilor.
Obscuritatea legii. Prin obscuritatea legii se înțelege aceea situație când regula de drept este incertă, neclară, nedeslușită, întunecată, cum spune art.3 din Codul civil și are nevoie de a fi elucidată.
Delimitarea sferei de aplicare a regulei de drept necesită să se definească câmpul de aplicare: în timp, în spațiu, în ordinea sistematică si personală.
Îndreptarea imperfecțiunii legii.
Jurisdicțiile nu vor putea modifica sau înlătura în principiu o lege care cuprinde erori de redactare, este incorectă sau injustă, cu consecințe grave, chiar în care cu trecerea timpului a devenit retrogradă sau nedreaptă. Judecătorul va putea însă adapta regulile juridice la standardele lor de aplicare, în spiritul normelor constituționale și reglementărilor internaționale, fie în urma controlului de constituționalitate, fie prin aplicarea directa a dispozițiilor Constituției.
Elaborarea actului de aplicare.
Elaborarea actului de aplicare constituie faza finală procesului de aplicare a legii. Ea constă în elaborarea și redactarea deciziei juridice care atrage după sine, stabilirea, modificarea și stingerea unor raporturi juridice concrete. Elaborarea dreptului este rezultatul unui
efort rațional și unei manifestări volitive a organului de stat în vederea satisfacerii unor exigențe a regulilor de drept.
Activitatea de elaborare și redactare a actului de aplicare presupune îndeplinirea unor cerințe de conținut și formă, care variază în funcție de categoriile de norme pe baza cărora se elaborează, de ramura de drept de care aparțin aceste norme, de organul de stat de la care provin normele juridice, de procedura folosită, de obiectul lor. Astfel, instanțele judecătorești emit hotărâri judecătorești, organele administrative imit ordine, decizii, sau alte acte potrivit legii.
8. LIMITELE APLICĂRII DREPTULUI
Textul de lege descrie, de regulă, exact sfera cazurilor la care se referă norma juridică ce urmează a fi aplicată și condițiile în care nerespectarea acesteia constituie o violare a dreptului cu consecința sancțiunii juridice și a invalidării actului de aplicare. Între cele două atitudini extreme, cea care constă în respectarea regulei de drept și cea care atestă o violare a acestei reguli există numeroase comportamente. În acest sens se distinge: abuzul de drept, deturnarea de putere și frauda la lege.
1.Noțiunea de abuz de drept dată destul de recentă este o reacție la opinia general admisă de doctrină în secolul al XIX- lea că drepturile sunt absolute și cel care acționează în limite externe ale drepturilor sale nu poate fi făcut răspunzător pentru prejudiciul care l-a putut cauza astfel altuia. Această doctrină este exprimată prin maxima,, Neminem laedit qui suo jure utitur ‘’.
Ori, teoria abzului de drept consideră că titularul unui drept nu mai are dreptul la respectarea acelui drept și devine responsabil când abuzează de dreptul său ori acționează cu intenția de a vătăma pe altul; dacă titularul abuzează de dreptul său și creează altuia un prejudiciu, el va fi obligat la repararea acestui prejudiciu. Cea mai simplă definiție a abuzului de drept este aceea care înțelege prin abuz folosirea unui drept cu intenția de a vătăma pe altul. Este suficient ca această intenție să fie preponderentă pentru că uzul dreptului să fie abuziv. Un alt criteriu folosit de doctrină pentru determinarea abuzului de drept este cel al absenței unui interes legitim. Jurisprudența folosește pentru determinarea abuzului și criteriului răspunderii civile: abuzul de drept este culpa în favoarea drepturilor; folosirea anormală a drepturilor. Într-o altă concepție, s-a considerat că va constitui abuz de drept, folosirea dreptului în alte scopuri decât cele care au fost recunoscute individului. Acest criteriu concordă cu concepția funcției sociale a dreptului. Ideea de abuz de drept își găsește fundamentul în înțelepciunea tradițională care se exprimă în două adagii: Summum jus, summa injuria, un drept împins la extrem se transformă în justiție. Un al doilea adagiu :,, Malitiis non est indulgendum’’ ceea ce înseamnă că jurisdicțiile vor condamna fără indulgență, în toate circumstanțele, răutatea, chiar dacă ar apărea sub aparențele exterioare ale dreptului.
2. Deturnarea puterii. Deturnarea puterii constă în exercițiul
unei puteri publice, în vederea cărora a fost instituită această putere sau atribuțiilor care i-au fost conferite unui funcționar public. Această finalitate este expresia abstractă a interesului public și binelui serviciului , în fiecare caz concret. Controlul deturnării puterii constă în a confrunta mobilul care a determinat autorul să săvârșească actul și scopul urmat de norma de drept care-i conferă puterea. Dreptul pozitiv utilizează, de asemenea, noțiunea de deturnare pentru a priva de efect comportamentul constând în deturnarea unei instituții sau tehnici juridice.
3. Frauda la lege constă într-o manevră legitimă făcută cu scopul de a eluda aplicarea normelor juridice care sunt, în mod normal, aplicabile, pentru a ocoli unele cerințe legale care nu convin, pentru a promova în mod ilegal unele interese, a profita de reglementări juridice mai favorabile, prin diverse artificii nepermise de lege. În sens restrâns, frauda la lege vizează un comportament mai subtil, care permite a profita de imperfecțiunile de ordin juridic, folosind o regulă de drept, în scopul de a paraliza aplicarea altei reguli de drept. Ca mijloc de control se semnalează posibila aplicare a regulei tradiționale ,, Fraus omnia corrumpit ‘’ adică frauda corupe totul, se înțelege aplicarea normelor, a regulilor de drept. Se spune încă, ceea ce este semnificativ, că frauda face excepție de la toate regulile. Se consideră că frauda, în sensul strict al cuvântului se manifestă, de fiecare dată când subiectul de drept se sustrage de la executarea unei norme obligatorii, prin folosirea cu intenție a unui mijloc eficace, care face rezultatul inatacabil pe temeiul dreptului pozitiv. Ideea ca fraudă este o excepție de la toate regulile și
dorința de a acționa contra ei, justifică a se decide că dacă mijloacele juridice eficace au fost folosite pentru a eluda o regulă de drept care trebuia observată, incidența unui drept ce trebuia respectat, actele astfel îndeplinite vor putea fi declarate impozabile, prin aplicarea teoriei generale a fraudei. Din această formulă decurg trei condiții cărora le este subordonată aplicarea acestui principiu, destinat a paraliza manoperele frauduloase: a) este necesar ca regulă deturnată să aibe un caracter obligatoriu. b) trebuie ca persoana al cărei comportament este astfel sancționat, să fi avut intenția de a deturna regula, ceea ce implică existența unui element subiectiv intelectual; c) este necesar ca procedeul utilizat să fie, el însuși real și eficace, astfel este inutil a se face apel la ideea de fraudă și să se sancționeze rezultatul produs de acesta. De aceea, este de competența instanțelor judecătorești să distingă frauda, sancționată în general prin ineficacitate și inopozabilitate, de actul fraudulos, contra autorităților sau persoanelor, împotriva cărora a fost îndreptat acest act și simpla abilitate care produce, în mod normal acest efect. Se procedează, după caz la această distincție dificilă, referindu-se la unul sau altul din elementele sale, servind la definirea fraudei care face excepție de la toate regulile de drept.
O a doua regulă, de mică importanță, este cea potrivit căreia, nimeni nu-și poate face un titlu din actele sale imorale, exprimată prin regula nemo auditur propriam turpitudinem allegans ( nimeni nu este ascultat când își prezintă propria indecență). Potrivit acestui adagiu nimănui nu-i este îngăduit să realizeze beneficii prin invocarea în justiție a propriei sale vine. Această regulă își găsește suport în dreptul nostru în art. 1 din Decretul nr. 31/1954 prvind persoanele fizice și juridice.
II. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ
NOȚIUNEA ȘI IMPORTANȚA RĂSPUNDERII JURIDICE
1. Noțiunea de răspundere.
. Răspunderea socială ca formă de reglare a conduitei oamenilor în societate nu este specifică dreptului; ea poate fi întâlnită în toate domeniile vieții sociale. Forma socială a răspunderii este chiar anterioară formei juridice. Răspunderea implică o reflecție anticipată asupra urmărilor faptelor noastre, în primul rând din punct de vedere natural și moral, ca o soluție împotriva unei conduite antisociale și apoi din punct de vedere legal.
Conduita licită este dată de conformitatea acțiunilor sau inacțiunilor fiecăruia cu normele sociale, iar conduita ilicită este cea care contravine acestor norme. Pe plan juridic are valoare însă, nu numai comportarea conștientă și responsabilă. Este responsabil cel care poate prevedea consecințele acțiunilor sale. Comportarea unui alienat nu are valoare juridică și nu poate fi clasificată licită sau ilicită, deoarece nu are reprezentarea faptelor ce le săvârșește și nu poate prevedea consecințele actelor sale
Răspunderea socială nu se limitează la existența discernământului celui care a nesocotit norma socială, ea este strâns legată de convingerea
Fiecăruia că acționează în mod liber și cu respectarea normelor morale și sociale. Societatea instituie norme de conduită, cu caracter reglator de ordin moral, religios, cultural, politic, juridic, pe care indivizii ce o compun sunt chemați să le respecte, să-și orienteze conduita, potrivit cu cea prescrisă de aceste norme, în scopul îmbinării interesului personal cu cel social, asigurării coerenței și funcționalității sistemului social. Conformarea conduitei la preceptele normelor sociale se face de bună voie sau de teama dezaprobării sociale ori a sancțiunii pentru nerespectarea acestor reguli. Abaterea individului de la aceste norme atrage o răspundere socială, fie ea morală, religioasă, politică sau juridică.
Conceptul de răspundere desemnează în primul rând o reacție de dezaprobare a societății față de o acțiune umană imputabilă, în principal, individului. Dar noțiunea de răspundere nu se identifică și nu se reduce la acea de sancțiune. Măsura răspunderii este proporțională cu posibilitatea de previziune a rezultatului păgubitor care nu este întotdeauna completă, deoarece efectele directe și imediate ale actelor săvârșite, li se adaugă efectele indirecte și îndepărtate, uneori imprevizibile. Răspunderea acționează deci, în cadrul unui determinism complex. Acest determinism este însă relativ, întrucât operează într-un cadru limitat, individual, având numeroase posibilități de acțiune. Alegerea liberă si conștientă a unei variante sau alta, stă la baza răspunderii individului, fiecare trebuie să răspundă pentru consecințele faptelor sale fie prin obligația de a repara prejudiciul cauzat altei persoane sau colectivității, fie prin suportarea unei sancțiuni, care nu echivalează întotdeauna cu o pedeapsă aplicată pentru o faptă penală.
Răspunderea ca atitudine prin care persoana umană acceptă consecințele faptelor sale, este conduita prealabilă a oricărei obligații sociale sau juridice.
2. Răspunderea și sancțiunea sunt două noțiuni diferite, prima constituind cadrul social sau juridic de realizare pentru cea de-a doua.
Răspunderea este un raport social de constrângere, iar sancțiunea reprezintă obiectul acestui raport. Sensul frecvent al noțiunii de răspundere indiferent de forma de care se manifestă, este acela de a-și asuma consecințele încălcării regulilor de conduită socială, obligația ce revine autorului faptei contrare acestor reguli și care, poartă întotdeauna amprenta dezaprobării sociale. Natura normei de conduită încălcate determină și forma de răspundere, toate formele de răspundere alcătuiesc împreună răspunderea socială. Acțiunea în daune pentru fapte ilicite apare ca fiind instrumentul chiar al răspunderii morale și politice, după cum repararea daunelor morale se realizează prin intermediul răspunderii și sancțiunii civile.
Sancțiunea este actul prin care în mod silit se obține executarea unei obligații304 ce nu se face de bună voie.
Sancțiunea este considerată o modalitate de constrângere utilizată în relații sociale, în vederea stimulării, impunerii, descurajării sau prevenirii unor comportamente nocive individuale sau în grup, în raport de criteriile morale sau juridice explicite305. Societatea își organizează mijloacele de control social, prin care își asigură realizarea normelor la nevoie prin restrângerea drepturilor și libertăților persoanei care a nesocotit aceste norme și constrângerea de a suporta
consecințele faptelor sale. Forța individuală prin care se încearcă realizarea unui drept, nu constituie o sancțiune juridică, decât dacă ea este organizată, autorizată sau comandată, în mod direct de stat. De aceea, se spune că sancțiunea juridică este atributul statului. Sancțiunea nu se confundă cu dreptul pozitiv, respectiv sfera lor de aplicare nu coincide. Astfel, nu s-ar putea înțelege, în dreptul constituțional, ideea de sancțiune în sensul de forță organizată de stat, pusă în serviciul ideii de justiție și de drept pozitiv, întrucât statul nu se poate constrânge pe sine însuși. Statul se lasă executat, atunci când vrea, în fapt sancțiunea fiind executată de agenții statului, este lăsată la arbitrajul acestuia.
Sancțiunea este exercitată în numele statului asupra persoanelor și a bunurilor lor, ea este un atribut al statului, se poate aplica uneori și de particulari, dar sub garanția și controlul statului.
3. Evolutia ideii de raspundere
În antichitate, în forma primitiva a societății nu se făcea deosebirea dintre răspunderea morală și răspunderea juridică, între răspunderea individuală și răspunderea colectivă, nu exista proporție între faptă și sancțiune. Răzbunarea era o soluție naturală în fața unei agresiuni. Actul de răzbunare era considerat firesc pentru vătămarea produsă de agresor. Individul lezat prin actul nociv răspundea printr-o reacție fizică cât mai puternică , prin violență; răspundea fără proporție împotriva oricărui membru al familiei sau al grupului, în mod reflex și fără preocupare pentru vinovăția făptuitorului. Violența răspundea în mod reflex la violență. Așadar, o răspundere obiectivă întemeiată pe cauzalitatea materială, o răspundere colectivă sau a grupului pentru fapta unui membru al său.
Ideea de răzbunare care include în sine ideea unui drept de ripostă determină apariția ideii de justiție. Legea talionuli,, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” a constituit un progres juridic. Intervine apoi o evaluare,o stabilire a unei proporții între faptă, vinovăție și pedeapsă pentru nesocotirea regulilor de morală elementară, o apreciere a prețurilor de răzbunare fixat de societate. Îndată ce societatea a început să fie mai complexă, răzbunarea a fost înlocuită cu compoziția privată. Individul care a săvârșit o faptă dezaprobată de societate oferea o valoare oarecare pentru a se renunța la răzbunare. Un pas important a fost cel al intervenției statului pentru a reglementa răzbunarea și compoziția ,fixând un tarif de compensație, sub forma unei amenzi, care intervine de drept public. Aceste tarife de compensație se fixau în dreptul roman pentru fiecare infracțiune comisă, fără să existe o listă de incriminare
Amenda, la început era cerută printr-o acțiune cu caracter penal, deoarece se urmărea pedepsirea unui delict. Pedeapsa avea întotdeauna ca obiect o sumă fixă, indiferent de prejudiciul cauzat victimei egală cu paguba sau multiplul al acesteia. Răspunderea devine juridică, nimai penală, iar mai târziu, în epoca imperiului și răspunderea civilă. Răspunderea se transformă din colectivă, tribală și apoi familială, în răspunderea individuală, din răspundere obiectiv bazată pe cauzalitate materială, în răspundere bazată pe culpă, fără să fie îndeajuns precizată această culpă și cu caracter, neexistând un principiu general de răspundere civilă. Răspunderea civilă există în limitele diferitelor delicte private recunoscute de drept, ca de exempu: furtum, damnum, injuria datum, rapina, injuria.
Dreptul roman, în forma incipientă, cunostea instituții care permiteau unei persoane fizice să-și facă dreptate singur, să aplice deci, sancțiunea singur. Manus injecțio era o executare făcută de un particular, iar pignoris capio permitea particularului să ia singur obiectul de care avea nevoie pentru a se despăgubi. Nu o putea face decât cu respectarea unor forme sacramentale consacrate de normele juridice. Dar aceasta dovedește că, în ultima analiză, tot statul este cel care-l autoriza să o facă. La Atena și Roma era îngăduită vânzarea debitorilor insolvabili, acești debitori fiind pedepsiți cu multă cruzime.
În Evul Mediu răspundere civilă și reparația prejudiciului se desprinde tot mai mult de răspunderea penală și pedeapsă. În acel timp, sancțiunile erau deosebit de severe, chiar crude, pentru a intimida și descuraja comiterea unor încălcări ale normelor juridice existente. Cei vinovați de săvârșirea unor infracțiuni trebiuau să răspundă în fața marilor seniori feudali, care aplicau sancțiuni arbitrare în cazurile ce le judecau. Biserica crestină, dreptul canonic a exercitat o influență considerabilă în cristalizarea noțiunii de răspundere. V inovatul este pedepsit pentru că și-a nesocotit obligațiile elementare. Dacă el ajunge să-și restbilească echilibrul moral, în anumite condiții poate să suporte o pedeapsă atenută; ideea de justiție cere ca sancțiunea să se bazeze pe o expiațiune morală a vinovatului, acesta trebuie să-si recunoască propria greșală. Greșala devine o condiție generală a răspunderii civile, iar sancțiunea fiind considerată ca un mijloc de îndreptare a celui vinovat. Thomas Morus și Tomasso Campanella înțeleg sancțiuneaca,, o reacție a societății la încălcarea normelor stabilite de societate”.
În Epoca Modernă răspunderea este privită inițial, ca o răspundere politică și apoi ca o răspundere juridică. Montesquieu observă necesitatea că răspunderea să fie conformă cu spiritul general, să izvorască din spiritul general și să se bazeze pe lege. Fformularea răspunderii este legată de filosofia politică liberală care s-a dezvoltat sub influența Revoluției Franceze(1789) filosofie care s-a dezvoltat în art.998 Cod civil român,, orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșală s-a ocazionat a-l repara”, a fost considerată ca una din expresiile sale majore.
Noțiunea de răspundere relevă domenii diferite- politic, juridic și filosofic, susceptibile de a lua, în același timp, trei sensuri diferite și chiar opuse. În filosofia politică, temeiul răspunderii caracterizează un mod de reglare socială, al cărui principiu general este că,, Nimeni nu poate remite altuia o obligație care nu-i revine acestuia”. Principiul fundamental în orice societate este că fiecare om este răspunzător de a se îngriji de el însuși, de nevoile lui și de cele ale familiei, prin resursele dobândite sau transmise. Fără acest principiu ar înceta orice activitate în societate, deoarece ar însemna să se bazeze pe munca altuia pentru a trăi. În dreptul civil, răspunderea semnifică un ansamblu de tehnici juridice, care au în vedere repararea prejudiciului cauzat altuia din culpă. Problemele puse prin înmulțirea pagubelor produse prin accidente în industrie și transporturi au lărgit sfera noțiunii de răspundere, incluzând suportarea unui prejudiciu ca efect al riscului asumat pentru activitatea desfășurată. În acest scop s-au creat instituții de asigurare și securitate socială care au permis dezvoltarea răspunderii, făcând posibilă repararea unor prejudicii produse fără culpă, pe baza ideii de garanție. Într-un al treilea sens, filosofic, răspunderea înseamnă: a) ceea ce face ca un act sau consecințele unui act să fie imputabile unei personae; b) Rațiunile pentru care contractul sau delictul sunt suportul unei obligații. Este sensul , în care noțiunea de răspundere se folosește în dreptul penal. În acest înțeles, răspunderea trimite la o filozofie a unei cauzalități prin libertate, de exemplu, principiul Kantian al autonomiei de voință, acela că fiecare trebuie să se considere ca unic și definitiv răspunzător pentru ceea ce se întâmplă. Răul în special, este considerat fie un efect al relei voințe a altuia, fie ca un rezultat al lipsei de prevedere. Astfel, răul și pierderea care îi este asociată, este întodeauna o consecință a relei voințe și a culpei.
1. Termenul răspundere desemnează acțiunile pentru care raportul creditor-debitor se va putea stabili între două subiecte. Astfel, răspunderea apare și ca expresie acelor două maxime pe care teoria dreptului natural modern le concepe ca fiind condiții ale sociabilității: respectul angajamentelor și a nu vătăma pe altul.
Și dreptul modern îngăduie ca unele sancțiuni să fie exercitate de particulari, sub garanția și cu autoritatea statului, al cărui atribut este. De asemenea dreptul de retenție care se acordă, în anumite cazuri, celui care reține un bun al datornicului. De exemplu, proprietarul reține mobila chiriașului atuci când acesta nu a plătit. În anumute cazuri, legea dă drept creditorului gajist să procedeze la vânzarea gajului, fără a mai face formele de execuție silită și în acest fel ajunge să își facă singur dreptate.
Dreptul de necesitate, ca și dreptul de legitimă apărare sunt de fapt sancțiuni aplicate de particulari. Proprietarul care-și apără recoltele împotriva furtului cu aparate mecanice de apărare, nu răspunde pentru violență. Acesta nu înseamnă că sancțiunea nu este atributul statului, întrucît chiar dacă se exercită de către particulari, tot statul o autorizează în ultima analiză, tot el este izvorul sancțiunii juridice. Ideea de sancțiune se justifică și se întemeiază pe ideea de drept care este o idee normativă: ea cuprinde o prescripție de a face sau nu face anumite acte, obligația rațională și necondiționată de a îndeplini o anumită dispoziție a legii, de a respecta libertatea celorlalți. Privită sub acest aspect, sancțiunea nu este o limitare a libertății individului, ci numai un mijloc tehnic pe care dreptul îl întrebuințează pentru a garanta o desfășurare mai intensă și mai întinsă a acestei libertăți308. În relitate, executarea silita ca o sacnțiune a obligației unui datornic este o confirmare a libertății lui și nu o limitare a ei. Intervenția statului răspunde unei necesități juridice și morale a societății de respectare a drepturilor și libertățiilor legitime ale unei persoane, de realizare a ieei de justiție. Sancțiunea reprezintă acțiunea materială a unei persoane, exercitată în numele statului, asopra altor persoane sau a bunurilor lor. Ea nu se confundă cu drepturile și obligațiile persoanelor la cererea sau asupra cărora se aplică, indiferent dacă aceste drepturi rezultă din lege sau din convenție. Sancțiunea nu este decât actul prin care în mod silit se obține executarea unei obligații care nu se face de bună-voie. În aceste condiții, sancțiunea este și ea o varietate de act juridic, un act juridic de natură specială. Actul juridic propriu-zis creează drepturi și obligații în abstract, sancțiunea le realizează în concreto. Exercițiul sancțiunii are ca efect restabilirea unei situații materiale, în conformitate cu o situație juridică preexistentă. Împrejurarea că executarea se face în mod silit, nu-i schimbă natura de act juridic. Natura regulei sociale încălcate determină și natura formei de răspundere, una din aceste forme fiind răspunderea juridică. Prin urmare, răspunderea socială este în principiu, fundamentul comportamentului social, iar răspunderea juridică este o formă a răspunderii sociale.
5. Răspunderea și responsabilitatea juridică
1.Noțiune
Legea nu dă o definiție răspunderii juridice, în general, sau vreunuia din formele sale concrete, deși există o multitudine de norme juridice, prin care se reglementează diferite forme de răspundere juridică. Legiuitorul stabilește doar condițiile în prezența cărora o persoană fizică sau juridică poate fi trasă la răspundere309. Legea și literatura juridică folosește, de regulă, noțiunea de răspundere310, dar uneori și pe aceea de responsabilitate, aproximativ cu aceeași valoare311. Termenul răspundere din punct de vedere etimologic derivă din latinescu,,spondeo” care în contractul verbis din dreptul roman înseamnă obligația solemnă a debitorului față de creditorul său de a-și îndeplinii prestația asumată în contract. De aici, concluzia că sensul ce trebuie să fie atribuit noțiunii de răspundere este acela de obligație de reparațiune, obligație ce rezultă dintr-un delict sau cvasi- delict312
Termenul de ,,responsabilitate” derivă din cuvântul francez responsabilite, folosit în sensul obligației de a repara în măsură și sub formele determinate de lege, prejudiciul cauzat , prejudiciul cauzat altei persoane.
2.Responsabilitatea civilă
Este obligația ce revine unei persoane de a repara paguba cauzată altei persoane prin fapta sa, ori prin fapta persoanelor sau lucrurilor ce depind de această persoană313. Prin urmare, răspunderea civilă sau responsabilitatea civilă este obligația autorului faptei licite de a suporta o sancțiune civilă, înțelegând prin sancțiune, nu numai o pedeapsă, dar și repararea prejudiciului cauzat, anularea actului juridic licit, restabilirea situației anterioare ori o execuție silită asupra persoanei sau bunurilor. Expresia răspundere civilă desemnează în limbajul juridic actual, ansamblul de reguli care obligă autorul unei pagube cauzate altuia, printr-un fapt contrar ordinii de drept, să repare acest prejudiciu, oferindu-i victimei o compensație314. Ea cuprinde deci, atât răspunderea contractuală, cât și răspunderea delictuală, atât răspunderea directă pentru fapta proprie, cât și răspunderea indirectă pentru fapta altuia și pentru lucrurile în pază, răspunderea pentru faptele voluntare sau pentru faptele involuntare. Este posibil ca fapta ilicită prin care s-a cauzat altuia un prejudiciu, să fie sancționată de un text penal, de un text civil să fie supus unor reguli speciale, cum sunt cele privind răspunderea administrativă pentru repararea prejudiciului rezultând din funcționarea serviciilor publice315.
3.Raspunderea penală
Este definită de doctrina italiana ca fiind obligația de a suporta consecințele juridice ale infracțiunii, înțelegând prin aceasta pedeapsa penală316.
În doctrina română317 răspunderea penală, ca formă a răspunderii juridice este definită ca fiind însuși raportul juridic penal de constrângere născut ca urmare a infracțiunii, între stat, pe de o parte și infractor, pe de altă parte, raport complex al cărui conținut îl formează dreptul statului, ca reprezentant al societății, de a trage la răspundere pe infractor, de a-l constrânge să o execute, precum și obligația infractorului de a răspunde pentru fapta sa și de a se supune sancțiunii aplicate în vederea restabilirii ordini de drept și restaurării autorității legii. Răspunderea penală reflectă reacția imediată a societății față de infractor și este obligația infractorului să suporte consecințele faptelor sale. Răspunderea penală nu operează decât în cazul săvârșirii unor fapte ilicite declarate în mod expres prin lege ca infracțiuni. Nullum crimen sine lege după cum nula poena sine nu exist[ pedeapsă fără lege. Adagiile exprimă principiul legalității incriminării și legalității pedepsei. Principiul legalității incriminării este o garanție a libertății individului. Înainte de a se aplica o sancțiune, legea trebuie să prevină, arătând ce anume fapte constituie infracțiune. Singurul temei al răspunderii penale este infracțiunea. Caracterul ilicit al faptei rezultă din incriminarea ei de legea penală, devenind o infracțiune sau delict penal, cum este numită în legislația franceză. Astfel înțeleasă ,infracțiunea este un fapt care aduce atingere interesului public.
Ea afectează valorile fundamentale ale societății, temei pentru care autorul său răspunde în fața legii și suferă o pedeapsă prevăzută într-o lege organică, pedeapsă, cu amendă sau pedeapsă cu închisoarea, de unde noțiunea de răspundere penală. Răspunderea penală intervine numai dacă fapta ilicită poate fi imputată autorului, ceea ce înseamnă că el a comis infracțiunea liber și în cunoștință de cauză, cu intenția de a o comite sau în cazurile prevăzute în mod expres de lege, să fi comis fapta cu imprudență ori neglijență.
4. În literatura germană se consideră că răspunderea individului, pentru faptele sale are un dublu înțeles. În, primul rând, este o expresie a sentimentului de răspundere, iar în al doilea rând, o măsură a conduitei prevăzută de lege. Astfel, răspunderea ar constitui un mod specific de obligare socială a individului, prin intermediul, ei fiind determinate drepturile și obligațiile individului.
În dreptul german, răspunderea delictuală este cunoscută sub denumirea de underlaubte Handlungen acțiuni ilicite sau Deliktsrechts. Expresia Deliktsrechts cuprinde atât răspunderea pentru culpă, cât și răspunderea pentru risc sau răspunderea fără culpă. Codul civil german, conține un singur caz de răspundere fără culpă, cea prevăzută de art. 883-răspunderea celui care are în pază un animal; în legi speciale sunt reglementate numeroase cazuri, existând tendința de a favoriza răspunderea fără culpă, bazată pe ideea de risc și pe obligația din ce în ce mai frecventă de a se asigure318. Există, desigur, și o răspundere contractuală.
5. Revenind la răspundere și responsabilitate se observă că dicționarul explicativ al limbii române cuprinde atât termenul,, răspundere”, dicționarul precizând în plus că acest cuvânt înseamnă consecința rezultată din neîndeplinirea unei obligații legale.
În literatura de specialitate, există și părerea că între cei doi termeni este o deosebire. Răspunderea privește comportarea în limitele unui sistem dat de societate, individul devenind culpabil dacă încalcă normele sociale sau dacă nu se conformează exigențelor acestor norme. Responsabilitatea se referă la angajarea liber consimțită, izvorâtă din sistemul de norme sociale devenind o datorie pe care și-o impune individul sau pe care îl determină colectivitatea să o îndeplinească. Relația dintre responsabilitate și vinovăție nu are atâtea implicații juridice, cât morale, criteriul de apreciere a conduitei umane fiind în acest caz, interior și nu exterior, fundamentat pe judecăți de valoare. În timp ce conformarea conduitei umane la anumite reguli sociale se face în mod voluntar din convingere și cunoștință civică, neconformarea voluntară generează un conflict între individ și societate, numit și raport juridic după caz. Acest conflict, nu reprezintă decât o formă a contradicției dintre interesele personale materializate în acțiunea individului contrară normei și interesului general.
Rezolvarea acestui conflict între individ și societate are loc în raport cu natura și conținutul are loc în raport cu natura și conținutul intereselor contrare care le-au generat, într-un cadru social reglementat în diverse forme: morala religioasă, politica juridică. Distincția ce se face între răspundere și responsabilitate privește sensul psihologic și moral al acestor noțiuni, nu și înțelesul juridic care este același, în toate cazurile.
În limba română, existența celor două sinonime,, răspundere” și ,, responsabilitate” se explică prin etimologia latină și franceză, ultimul cuvânt derivat, din limba latină, ca și termenul,, răspundere”, fiind și de o dată mai recentă decât primul cuvânt. Într-adevăr termenul responsabilitate existent în limba franceză derivat din cuvântul,, responsable”. Cuvântul responsabilitate a apărut destul de târziu în limba franceză1783 și se pare a fi fost utilizat prima dată de Necker ,,Încrederea în această hârtie se naște din responsabilitatea guvernului”. În același timp, cuvântul englez ,,responsability “ a fost utilizat de Hamilton USA. În limba engleză se folosește termenul responsability pentru răspundere în general și cuvântul Liability pentru responsabilitatea civilă. În limba italiană se folosește termenul responsabilita în toate sensurile, dar imputabilita în dreptul penal. În limba spanioă se folosește termenul responsabilidad, care înseamnă răspundere, pentru toate sensurile.
Aceste explicații asupra înțelesului etimologic al celor doi termeni sunt suficiente pentru a reține că utilizarea cuvântului răspundere de către legislația, doctrina și jurisprudența română pentru toate sensurile este judicioasă și de natură să redea exact semnificația juridică320.
6. Răspunderea juridică. Concept
1. Definiție.
Răspunderea juridică este un raport de drept al cărui conținut este format din drepturi și obligații conexe, ce se nasc din neîndeplinirea unei obligații asumate, fie din violarea unei obligații legale preexistente, și pentru care norma juridică impune repararea prejudiciului și suportarea sancțiunii de către persoana în culpă sau care și-a asumat riscul unei activități, în scopul restabilirii ordini de drept.
Indiferent că răspunderea e definită ca obligație de a repara prejudiciul cauzat altuia printr-un fapt contrar ordinii de drept, cum apreciază autorii de drept civil, ori ca obligația de a suporta o pedeapsă ori privațiune, cum o definesc autorii de drept penal și cei de drept administrativ, este considerată ca fiind o sancțiune juridică, având rolul de reparație, sancțiune și de prevenție. Sancțiunea juridică, în această concepție, constă nu numai dintr-o pedeapsă, dar și oblgația de reparație a unei pagube, restituirea unui lucru, anularea unui act, executare silită asupra persoanei sau bunurilor acesteia sau prevenirea săvârșirii unor noi fapte, deoarece toate acestea înseamnă constrângere. Răspunderea în această concepție321 este cadrul juridic de realizare și întruchipare a sancțiunii. Răspunderea juridică are ca premisă existența unei fapte care cade sub incidența normelor juridice, o conduită ilicită și ilegală, o anumită acțiune sau inacțiune neconformă cu norma de drept care produce consecințe negative, constând în vătămarea intereselor unor persoane sau ale societății. Prin urmare, conduita licită constă într-o acțiune sau inacțiune, conformă sau chiar determinată de normele juridice, fără să intereseze motivele acestei conduite. Conduita ilicită este o acțiune sau inacțiune, contrară prevederilor normelor juridice, săvârșită de o persoană conștientă care are capacitatea de a răspunde pentru faptele sale.
Răspunderea juridică este deci , un raport stabilit de lege, de norma juridică între autorul încălcării normelor juridice și stat, reprezentat prin agenții autorizați, instanțe de judecată, funcționariiâ de stat sau agenți ai puterii publice. Subiectele acestui raport juridic sunt statul, ca subiect, care exercită constrângerea prin aplicarea sau asigurarea aplicării sancțiunii juridice și persoana care a săvârșit fapta ilicită, ca subiect pasiv, acesta urmând să suporte consecințele negative ale faptei sale, prin aplicarea sancțiunii juridice. Conținutul acestui raport complex este format, în esență, din dreptul și obligația statului, în calitate de reprezentant al societății de a aplica sancțiunile prevăzute sau recunoscute de lege, persoanelor care au nesocotit prevederile legii și obligația acestor persoane de a se supune sancțiunilor legale, în scopul restabilirii ordinii de drept.
Sancțiunea care este un atribut al statului apare astfel, ca un obiect al răspunderii juridice, pe care statul o impune subiectului pasiv, adică autorului faptei ilicite ce trebuie să se conformeze măsurii luate de stat. Răspunderea juridică apare deci ca o consecință a nerespectării unei obligații care constă în a repara prejudiciul cauzat și după caz, a suporta sancțiunea juridică aplicată. Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în art.10, stabilește că dreptul victimei unui prejudiciu cauzat prin culpa altuia ori prin faptul unui lucru aflat sub pază, de a obține reparație, este un principiu general de drept căruia trebuie să i se acorde respectul cuvenit.
7.Importanța răspunderii juridice
Răspunderea juridică este una din instituțiile de bază ale dreptului, care-l însoțește ca o garantare, pe timpul afirmării lui322, un principiu general al dreptului323. Ea constituie, în primul rând, una din căile de realizare a ordinii de drept, este consecința firească a reglementării sancțiunilor pentru încălcarea ordinii de drept și a executării prin constrângere a acestor sancțiuni de către cel care a nesocotit normele de conduită în societate. În al doilea rând, răspunderea juridică are un rol reparator, prin repararea prejudiciului cauzat unei persoane prin fapta ilicită. În sfârșit , răspunderea juridică are un rol preventiv-educativ, această instituție având o finalitate preventivă prin împiedicarea săvârșirii de noi acte ilicite și în același timp educativă – cultivarea sentimentului de respect al semenilor săi, sl disciplinei și ordinii sociale.
2. FUNDAMENTUL RĂSPUNDERII JURIDICE
1. Noțiune
Răspunderea juridică are un temei, un fundament fără de care ea nu poate fi explicată și nu poate fi recunoscută. Definită, în esență, ca efect al neîndeplinirii unei obligații morale, legale, convenționale, de risc sau garanție, acest fundament este un act juridic sau un fapt juridic săvârșit cu sau fără culpă, după cum autorul său a avut reprezentarea faptelor sale și a fost liber să decidă în cunoștință de cauză sau nu324. Cei doi termeni – act juridic și fapt juridic nu sunt sinonimi. Contractul este acordul liber de voințe dintre două sau mai multe persoane în scopul de a crea, modifica sau a stinge raporturi juridice. Neîndeplinirea lui sau greșita lui îndeplinire cauzatoare de prejudiciu, dă naștere răspunderii contractuale, adică obligația de a repara vătămarea pricinuită celeilalte părți, prin neexecutarea contractului.
2. Faptele juridice sunt împrejurări evenimente și acțiuni, fapte naturale și fapte ale omului care produc efecte juridice, în sensul că determină apariția, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice. Faptele juridice se grupează după cum se produc ca rezultat al voinței omului sau independent de aceasta, în evenimente și acțiuni.
Evenimentele – faptele naturale sunt acelea care se produc independent de voința oamenilor, de care norma juridică leagă anumite efecte juridice. Sunt astfel evenimente: nașterea sau moartea unei persoane, fenomene naturale cum sunt: cutremurul, inundația, naufragiul, care pot constitui forța majoră exoneratoare de răspundere.
3. Acțiunile sau inacțiunile sunt fapte umane săvârșite în mod voluntar de subiectele de drept, care potrivit normelor juridice produc efecte juridice. Aceste acțiuni care constituie categoria cea mai numeroasă se numesc acte juridice. Alte acțiuni sunt săvârșite fără intenția de a produce efecte juridice, dar care se produc totuși în baza legii. Acțiunile pot fi ilicite, când ele sunt săvârșite cu respectarea normelor legale și pot fi ilicite când sunt contrare normelor legale. Î n principiu numai faptele ilicite cauzatoare de prejudicii generează răspundere juridică.
4. Categorii de răspundere. Răspunderea este civilă, administrativă sau penală, după cum faptele juridice care dau naștere răspunderii juridice sunt fapte civile, contravenții sau infracțiuni.
A. Răspunderea civilă. Faptele ilicite, voluntare, cauzatoare de prejudicii se mai numesc delicte civile art. 998 Cod civil; faptele civile cauzatoare de prejudicii săvârșite din neglijență, ușurință sau imprudență se numesc cvasidelicteart. 999. Cod civil. Răspunderea civilă delictuală este reglementată diferit, după cum este vorba de ; a fapta proprie a debitorului obligației de a reparaart. 998 Cod civil; b fapta altei persoane art. 1000 alin.2,3,5 Cod civil; c fapta lucrului, edificiilor și animalelor în pază art. 1000 alin 1, art. 101, art. 102 Cod civil
a Fapta ilicită personală angajează răspunderea numai dacă, în principiu, este săvârșită cu vinovăție, dacă autorul faptei este culpabil. Vinovăția sau culpabilitatea presupune că cel care comite fapta este conștient și poate aprecia caracterul ilicit al faptei sale și consecințelor ce le produce. Alienația mintală și minoritatea sunt cauze de iresponsabilitate, când este vorba de un delict penal, autorul faptei ilicite, chiar dacă este iresponsabil penal, poate fi obligat să repare prejudiciul cauzat direct sau indirect, din averea lor sau a celor în a căror supraveghere se găsesc: părinții, institutorii și artizani325. Legitima apărare, starea de necesitate, cazul fortuit, constrângerea morală sunt împrejurări care exclud răspunderea juridică.
1. Concepția subiectivă explică orice fel de răspundere prin conceptul de culpă, definită ca neâmplinirea unei obligații pentru care legea impune o reparație, când a cauzat altuia o vătămare326 sau într-o altă definiție culpa este conduita ilicită care contravine unei obligații sau unei îndatoriri impuse de lege sau de cutumă327. Culpa este una din condițiile răspunderii civile și anume conduita subiectivă a acesteia care nu poate fi confundată nici cu fapta ilicită nici cu prejudiciul și nici cu raportul de cauzalitate dintre ele. Culpa constă atitudinea psihică a autorului faptei păgubitoare față de acțiunea sau inacțiunea sa și de consecințele respective. Culpa presupune deci o atitudine negativă a autorului faptei ilicite față de interesele societății328. Este indiferent dacă culpa a fost cu sau fără intenție ori dacă obligația nesocotită este o obligație legală sau o obligație contractuală. În codul civil român, răspunderea delictuală este bazată pe culpă, iar răspunderea contractuală pe o prezumție de culpă.
2. Concepția obiectivă a răspunderii civile
În condițiile revoluției industriale, culpa ca temei general al răspunderii și-a îngustat sfera de aplicație, fiind emise teorii care se justifice răspunderea obiectivă fără culpă sau răspunderea de plin drept329. Printre aceste teorii care neagă necesitatea culpei ca temei al răspunderii civile, cele mai importante sunt teoria riscului și teoria garanției. În esență potrivit teoriei răspunderii obiective, ceea ce contează este legătura cauzală între fapt și prejudiciu. Odată stabilită această legătură, răspunderea este dovedită și modalitățile morale nu interesează.
În teoria garanției se consideră că paguba adusă este o atingere a drepturilor victimei. De aceea, trebuie să se stabilească care sunt drepturile cărora li s-a adus o atingere și în ce măsură merită să fie protejate contra activității altuia. În realitate, se spune de susținătorii teoriei, că problema responsabilității este un conflict între dreptul autorului pagubei de a desfășura o activitate și dreptul de securitate al victimei, iar pentru a rezolva acest conflict trebuie să se țină seama de interesele în joc. În interesul terților pare echitabil ca cel ce întreprinde o activitate să răspundă la pagubele care pot rezulta din faptele agenților ce acționează în interesul sau și atunci când el are dreptul de a dispune asupra operației.
Răspunderea comitentului apare ca o garanție asupra presupusului. Teoria garanției explică B. Stark332 justifică existența unei răspunderi fără culpă pentru pagubele materiale și corporale. Fundamentul unic al răspunderii civile pentru acest autor este garanția drepturilor esențiale ale individului și grupelor sociale. Fundamentarea răspunderii civile pe ideea de culpă este o necesitate socială, întrucât obligația de reparație ar fi lipsită de finalitatea sa preventiv-educativă. Este însă numai temeiul principal, existând cazuri excepționale, expres prevăzute de lege, de răspundere fără de culpă, cum ar fi răspunderea pentru folosirea energiei nucleare, în transporturile pe căile ferate, aeriene, răspunderea pe folosirea tehnicii și unor izvoare de mare primejdie, răspunderea pentru daunele cauzate de un lucru pentru însuși faptul că cel care suportă răspunderea se folosește de acel lucru.
a Răspunderea generală pentru faptul lucrului este calificată ca fiind o răspundere obiectivă, în realitate ea nu este decât cvasi obiectivă, deoarece se are în vedere și conduita victimei sau chiar o prezumție de răspundere a celui care a luat lucrul în paza juridică. Răspunderea pentru lucruri ar putea avea temeiul și într-o obligație legală de garanție.
Ideea protecției cetățenilor contra riscurilor sociale a determinat dezvoltarea asigurărilor de răspundere civilă și a asigurărilor sociale, preluarea unor riscuri de către stat, ca de exemplu, în cazul unor calamități, crearea unor fonduri de garanție contra accidentelor de circulație și a altor riscuri, precum și reglementări speciale pentru accidente de transport.
2. Răspunderea delictuală are drept conținut obligația civilă ce revine unei persoane de a repara prejudiciul cauzat alteia printr-o faptă ilicită, în afara oricărui raport contractual. Subiecte ale răspunderii civile pot fi atât persoanele fizice, având capacitatea de exercițiu, cât și persoanele juridice.
Răspunderea civilă are un caracter patrimonial, deoarece sancțiunea juridică ce se aplică autorului faptei ilicite privește patrimoniul acestuia, iar pe de altă parte, asigură înlăturarea consecințelor păgubitoare suferite de victimă. Răspunderea civilă delictuală poate fi nu numai directă pentru fapta proprie, dar și indirectă pentru fapta altuia, pentru animale, lucruri și ruina edificiilor.
Sancțiunile în dreptul privat pot privi atât obligarea la repararea prejudiciului, prin executarea silită în natură sau prin echivalent, însemnând plata unor daune într-o sumă de bani care acoperă prejudiciul. Sancțiunile civile mai pot consta în obligația de a restitui un bun în anularea unui act, în inopozabilitatea actului față de terți sau în plata unor daune interese compensatorii, moratorii pentru întârziere în executare și cominatorii, dobânzi pentru neexecutarea obligației, pe fiecare durată de timp care se va scurge.
6. Formele răspunderii reparatorii se pot cumula cu formele răspunderii sancționatorii. Cumulul răspunderii se explică prin scopul diferit al celor două categorii de răspundere reparatorie și sancționatorie, cât și prin pericolul social diferit al faptelor săvârșite. Se poate vorbi, de sancțiuni internaționale care se aplică statelor ce nesocotesc regulile de drept internațional. Se pot enumera astfel: măsurile de retorsiune, cum sunt limitarea de către stat a deplasărilor și diplomaților și resortisanților altui stat.
Măsurile sunt adesea ratificate de ONU sau de către o organizație internațională regională. Sancțiunile sunt un element puternic de caracter social ele fiind în esență procedee de a repara atingerile aduse normelor de drept și interesului social.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Nicolae Popa – Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, București 1996.
Ioan Ceterchi, Ion Craiovan – Introducere în studiul dreptului. Ed. ALL. București, 1993.
Ion Craiovan – Tratat elementar de teoria generală dreptului. All , Beck, București, 2001.
Dan Ciobanu – Introducere în studiul dreptului. Ed, Hvpernon, București, 1992.
Gheorghe Boboș – Teoria generală a dreptului, Ed, Dacia, Cluj Napoca, 1994.
Mihai Constantin Eremia – Interpretare juridică, Ed, ALL, 1999.
Mircea Djuvara – Teoria generală a dreptului, Ed, ALL, 1995
Sofia Popescu, teoria generală a dreptului, Lumina Lex, București, 2000.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .realizarea Dreptului Si Raspunderea Juridica (ID: 125492)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.