Realizarea Documentatiei Cadastrale a Retelelor Tehnico Edilitare

Cuprins

Fișa proiectului de diplomă 1

Declarație privind originalitatea proiectului de diplomă 4

Cuprins 5

Lista figurilor 7

Prefață 9

1 Introducere 10

1.1 Noțiuni introductive 10

1.1.1 Aspecte privind cadastrul general 10

1.1.2 Rolul cadastrului general 11

1.1.3 Scopul realizării cadastrului 12

1.1.4 Importanța cadastrului general 12

1.1.5 Entități de bază 13

1.1.6 Aspectele și funcții ale cadastrului general 13

1.2 Sisteme informaționale specifice domeniului de activitate 16

1.2.1 Generalități 16

1.2.2 Sistemul informațional al drumurilor publice 18

1.2.3 Sistemul informațional al rețelelor edilitare 20

1.3 Planul cadastral 25

1.3.1 Aspecte generale. Caracteristici. 25

1.3.2 Conținutul planurilor cadastrale ale rețelelor edilitare 27

1.4 Zona studiată 30

1.4.1 Localizarea geografică 30

1.4.2 Caracteristici geomorfologice și geofizice ale terenului din amplasament 31

2 Realizarea rețelei de îndesire 35

2.1 Rețeaua de îndesire: rol și funcții 36

2.2 Identificarea punctelor în zonă 38

2.3 Proiectarea și marcarea rețelei de îndesire 39

2.4 Aspecte privind tehnica GNSS în determinarea pozției punctelor 41

2.5 Metode de lucru 45

2.6 Observații GNSS în teren 48

3 Realizarea rețelei de ridicare 51

3.1 Rețeaua de ridicare. Generalități 51

3.2 Proiectarea și marcarea punctelor 52

3.3 Culegerea datelor rețelei de ridicare 53

3.3.1 Instrumentul folosit 54

3.3.2 Modul de lucru 54

3.4 Efectuarea calcululelor și compensarea rețelei de drumuire 55

4 Ridicarea detaliilor 58

4.1 Obiect. Principii 58

4.2 Măsurători în teren 59

4.3 Calcule 59

5 Întocmirea planului de situație 61

5.1 Etape de lucru 61

5.2 Conținut 64

6 Realizarea documentației cadastrale a rețelelor tehnico-edilitare 65

6.1 Conținutul documentației cadastrale a rețelelor tehnico-edilitare 65

6.1.1 Planul tehnic edilitar complex 65

6.1.2 Planuri tematice 66

6.1.3 Profilul longitudinal 67

6.1.4 Profilele transversale 67

6.1.5 Schema tronsoanelor pe tipuri de rețele 68

6.1.6 Fișele cu informații complementare 70

6.1.7 Documentațiile auxiliare folosite la întocmirea documentației topo-cadastrale 70

6.2 Rețelele de apă 71

6.2.1 Elemente componente și scheme de principiu ale rețelelor de apă 71

6.2.2 Materiale folosite pentru execuția conductelor de apă 73

6.2.3 Pozarea conductelor, condiții de montare și legarea traseului 74

7 Evaluarea lucrărilor 77

7.1 Introducere 77

7.2 Antemăsurătoare 78

7.3 Devizul lucrării 80

Bibliografie 82

Lista figurilor

Fig 1.1. – Părțile componente ale cadastrului general 14

Fig. 1.2. – Rețeaua rutieră a României 19

Fig.1.3. – Schema de principiu a unei alimentări cu apă 21

Fig.1.4. – Schema de principiu a unei rețele de canalizare 22

Fig.1.5. – Schema de principiu a unui sistem de alimentare cu gaze naturale constituit dintr-o partiție inelară, cu mai multe puncte de alimentare 22

Fig.1.6. – Schema de principiu rețelelor de termoficare: a – radială; b – buclată 23

Fig. 1.7. – Județul Covasna, România 30

Fig. 1.8. – Comuna Brăduț, județul Covasna, România 31

Fig. 1.9. – Harta pantelor din depresiunea Baraolt 32

Fig. 1.10. – Harta vegetației din depresiunea Baraolt 34

Fig. 2.1. – Datumul geodezic 35

Fig. 2.2. – Schema realizării GPS 36

Fig. 2.3. – Proiectarea rețelei de îndesire 40

Fig. 2.4. – Bornarea punctelor de îndesire 41

Fig. 2.4. – Schița rețelei Naționale de Stații GNSS Permanente (septembrie 2008) 42

Fig. 2.5. – Structura sistemului de poziționare globală GPS 43

Fig. 2.6. – Sateliții GPS: a – constelație; b – individual 43

Fig. 2.7. – Mesaje emise de sateliții GPS 44

Fig. 2.8. – LT30 Handheld GPS 48

Fig. 2.9. – Sokkia Power set 3000 48

Fig. 2.10. – Îndesirea reelei de sprijin prin puncte de intersecie înainte 49

Fig. 2.11. – Îndesirea reelei de sprijin prin puncte de intersecie înainte 49

Fig. 3.1. – Elementele componente ale stației totale Sokkia Powerset 3000 54

Fig. 3.2. – Calculul orientărilor într-o drumuire primară sprijinită 55

Fig. 3.3. – Calculul coordonatelor relative 56

Fig. 5.1. – Definirea unui parametrilor proiectului nou 62

Fig. 5.2. –Point Settings… 63

Fig. 5.3. –Import/Export Points… 63

Fig. 6.1. – Structura informațională a entității tip tronson rețea de apă 69

Fig. 6.2. – Schema generală a unei alimentări cu apă 71

Fig. 6.3. – Rețeaua de distribuție ramificată 73

Fig. 6.4. – Rețeaua de distribuție inelară 73

Fig. 6.5. – Diagrama de pozare a conductelor în pământ 74

Prefață

În contextul social, economic și politic actual din România, cadastrul reprezintă unul dintre domeniile de activitate aflate pe lista de priorități ale autorităților, la nivel național și local. Realizarea cadastrului pe baze moderne și în timp util oferă suport necesar asigurării unor venituri importante la bugetul statului, prin stabilirea în mod judicios și exchitabil a impozitelor pe bunuri imobiliare, înlesnirii circulației mai eficiente a creditelor, și nu în ultimul rând, consolidării democrației în țara noastră prin înlesnirea ordinii de dpret în domeniul averii imobiliare.

Sistemul informațional al rețelelor tehnico-edilitare ocupă un loc aparte între sistemele informaționale specifice domeniului de activitate datorită complexității problemelor pe care le ridică, prin volumul impresionant de date necesare a fi gestionate și prin resurse multiple și variate de achiziție a informațiilor referitoare la rețelele tehnico-edilitare.

Sistemul informațional al rețelelor tehnico-edilitare presupune o colaborare strânsă prin găsirea unui limbaj comun între specialiștii din domeniul măsurătorilor terestre, al rețelelor tehnico-edilitare și al tehnologiei informațiilor, conferindu-i acestui tip de sistem informațional un caracter interdisciplinar.

Obiectul lucrării este prezentarea procesului de întocmirea a unei documentații topografice necesare pentru realizarea unui proiect de alimentare cu apă potabilă pe baza cunoștințelor dobândite în facultate.

Lucrarea sintetizată pe șapte capitole a fost realizată consultând materiale bibliografice de actualitate.

În timpul pregătirii și elaborării lucrării am beneficiat de sprijinul și îndrumarea conducătorului științific, Prof. univ. dr. ing. Iosif VOROVENCII, căruia îi adresez mulțumiri.

Capitolul I

Introducere

Noțiuni introductive

Aspecte privind cadastrul general

Etimologia termenului “cadastru” nu este una concretă, existând mai multe ipoteze privind aparția cuvântului. Unii autori spun că la originea termenului stă cuvântul grecesc “katastikhon” derivat din ”stikon”, care înseamnă ”registru de impunere”, ”carte de însemnări” căruia i s-a adăugat prefixul ”kata” care înseamnă cu ”de sus în jos”. Alți autori spun că provine de la “capitastrum” din limba latina, provenit si el din “capitum registrum” care înseamnă “dare pe cap de familie” (capitatio). Termen devenit “catastif” la noi, având un sens asemănător, astfel rezultând termenul “catastico” apărut pentru prima dată într-un document venețian la sfârșitul sec XII și apoi, noțiunile folosite în prezent: “il cadastro” în italiana, “le cadastre” în franceză, “der kataster” în germană, “the cadastre” în engleză și “cadastru” în limba română.

În Egiptul Antic apare cel mai vechi sistem cadastral, atât funciar cât și fiscal. Se realiza o inventariere funciară la fiecare doi ani, care permitea reconstituirea fondurilor care erau distruse de revărsările Nilului și stabilirea unei baze pentru impozitul ce trebuia plătit în natură ( TĂMĂIOAGA Gheorghe, TĂMÂIOAGA Daniela, 2005).

În Grecia Antică sunt semnalate forme de organizare cadastrală și un sistem juridic fapt dovedit de existența planurilor cu desene rectangulare care reprezintă împărțirea teritoriilor Syracuza și Agrigente în parcele omogene.

Roma Antică se inspiră din cadastrul grec în edificarea orașelor din sudul Italiei. Lucrările ”cadastrului incipient” erau realizate de specialiști numiți ” agrimensori” care redactau harta terenurilor și pe care se arătau limitele parcelelor.

Urmează așa-numita perioadă a ”cadastrului vid”, care vine odată cu căderea Imperiului Roman.

Activitatea de cadastru este reluată în Evul Mediu de republica Milano, care a dispus inventarierea și evaluarea bunurilor imobile pentru impozitare.

Măsurătorile cadastrale au fost influențate de progresul tehnico-științific din perioada Renașterii, folosindu-se planșeta topografică, semne convenționale, măsurători în sistem zecimal, rețele de triangulație locală.

Documentația întocmită pentru lucrărilor topografice conținea: registrul parcelelor, mapa cu hărțile la scările 1:2000 și 1:8000 pentru ansamblu, harta topografică a principatului la scara 1:72000 și câte o coală de proprietate pentru fiecare contribuabil.

Imperiul Austriac pornește de la sistemul cadastral milaz îmbunătățindu-l și dezvoltându-l, astfel că:

lucrările de cadastru se sprijină pe o rețea de triangulație generală;

se introduc cărțile funciare, imobilul și descrierea acestuia sunt individualizate;

se introduce metrul pentru măsurarea lungimilor;

se stabilesc scările la care se execută hărțile (scara 1:2880 pentru zone cu mai multe detalii, scările 1:720 și 1:1140 pentru orașe și 1:3600 și 1:5760 pentru zone cu mai puține detalii). (TĂMĂIOAGA Gheorghe, TĂMÂIOAGA Daniela, 2005)

În România, începând cu secolul XIX, lucrările cadastru și introducere a cărților funciare s-au efectuat în mod diferențiat, în funcție de împrejurările istorice, astfel:

în Transilvania, Banat și o parte a Bucovinei lucrările au urmat sistemul austro-ungar începând cu anul 1794 și au continuat după anul 1850 sub forma ,,Cadastrului concretual", care constă în delimitarea, descrierea și reprezentarea hotarelor localităților, a limitelor tarlalelor, a rețelelor hidrografice și a căilor de comunicații;

în Muntenia și Moldova începând cu anul 1831 primii inginerii hotarnici instruiți la lași de Gheorghe Asachi (din anul 1813) și la București de Gheorghe Lazăr (din anul 1818) încearcă introducerea cadastrului.

în restul țării constituirea cadastrului se face după primul război mondial, o dată cu înfăptuirea reformei agrare.

Rolul cadastrului general

Conform legislației în vigoare, cadastrul general ”este un sistem unitar și obligatoriu de evidență tehnică, economică și juridică, de importanță națională, a tuturor imobilelor de pe întregul teritoriu al țării” (Legea cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996).

Cadastrul trebuie sa furnizeze date reale cu privire la:

determinarea întinderii, configurației și poziției corpurilor de proprietate, a destinației și folosinței lor;

identificarea proprietarilor de bunuri imobile și înscrierea lor în registrele cadastrale;

stabilirea categoriei de terenuri după însușirile calitative;

inventarierea suprafețelor mecanizabile și nemecanizabile, a pantelor terenurilor;

bonitarea solurilor după gradul de fertilitate în funcție de categoriile de folosință agricole;

inventarierea terenurilor degradate care necesită lucrări de îmbunătățiri funciare, a celor care pot fi scoase din circuitul agricol, a terenurilor amenajate și ameliorate.

Scopul realizării cadastrului

Lucrările de cadastru urmăresc rezolvarea următoarelor probleme:

Crearea unei baze juste pentru stabilirea impozitului pe terenuri și construcții;

Aprecierea reală a activității economice, a agenților de stat sau privați;

Cunoașterea fondului imobiliar edilitar;

Obținerea de date reale asupra stării diverselor lucrări publice;

Cunoașterea terenurilor destinate diferitelor sectoare ale economiei naționale (Ape, Fonduri forestiere etc.);

Coordonarea și planificarea diferențiata a producției agricole;

Cunoașterea, amenajarea și exploatarea națională a păduriilor;

Protecția mediului înconjurător.

Importanța cadastrului general

Importanța cadastrului general constă în faptul că furnizează date reale privitoare la bunurile imobile (poziție, mărime, folosință, proprietar), necesare în toate ramurile economiei naționale.

Cadastrul este un instrument deosebit de important pentru economia de piață deoarece furnizează documentele care dau siguranță tranzacțiilor care au loc pe piața bunurilor imobile.

De asemenea, importanța lucrărilor de cadastru este de prim ordin pentru întocmirea sistemelor informaționale ale teritoriului, capabile sa furnizeze rapid date reale tuturor organismelor de gestionare și planificare a bunurilor imobile din sectoarele importante ale economiei naționale. (TĂMĂIOAGA Gheorghe, TĂMÂIOAGA Daniela, 2005)

Entități de bază

Noțiunile elementare ale sistemului de evidență al cadastrului general sunte definite de Legea 7/1996, Legea cadastrului și a publicității imobiliare astfel:

Parcela ca suprafață de teren ocupată cu aceeași categorie de folosință;

Construcția este proprietate sau o parte dintr-o proprietate construită cu o utilizare distinctă pentru proprietar, care aparține unei persoane sau mai multor persoane, în indiviziune. Aceasta poate fi o clădire întreagă sau părți dintr-o clădire, cu una sau mai multe intrări.

Proprietarul este persoana fizică sau juridică, titulară în exclusivitate sau în indiviziune a dreptului real asupra corpului de proprietate supus înscrierii.

Cu acești termeni oficiali se definește sintagma ”parcela și proprietarul”, ca deziderat principal de identificare în cadastru. (BOȘ Nicolae, IACOBESCU Ovidiu, 2009)

În acest sens, obiectul principal al cadastrului îl constituie:

Imobilul – una sau mai multe parcele alăturate, cu sau fără construcții, aparținând aceluiași proprietar; (Legea 7/1996, art. 3)

Corpul de proprietate – una sau mai multe parcele alipite ce aparțin aceluiași prorietar. (Norme Tehnice 2007, art. 16)

Aspectele și funcții ale cadastrului general

Obiectivul de bază al cadastrului general este cunoașterea cât mai completă, sub principalele aspecte, a fondului funciar și a construcțiilor, cunoașterea redată apoi sub forma unei evidențe clare și sistematice. (BOȘ Nicolae, IACOBESCU Ovidiu, 2009)

Cadastrul urmărește trei aspecte diferite pentru a defini și caracteriza bunurile imobiliare, care generează funcții corespunzătoare și constituie componente care sunt realizate prin lucrări specifice. (Fig 1.1.)

Fig 1.1. – Părțile componente ale cadastrului general

În concordanță cu funcțiile pe care le îndeplinește, cadastrul cuprinde trei părți și anume:

Partea tehnică;

Partea economică;

Partea juridică.

Partea tehnică

În cadrul funcției tehnice, cadastrul cuprinde probleme cantitative, respectiv referitoare la situarea (poziție, amplasament), configurația (formă și dimensiuni) și suprafețele terenurilor și ale construcțiilor.

Cunoașterea acestor date se realizează prin operațiuni tehnice geodezice, topografice, fotogrammetrice și cartografice care, prin metode specifice, stabilesc cu precizie matematică amplasamentul, forma, poziția, dimensiunile și întinderea parcelelor de teren.

Unele dintre operațiile tehnice sunt comune și altor activități tehnico-economice, cum ar fi operațiile aferente rețelelor geodezice de triangulație și nivelment, cele aferente întocmirii planului cadastral și a registrelor cadastrale.

Partea economică

Cadastrul trebuie să evidențieze valoarea economică a bunurilor imobiliare (a imobilelor).

Scopul stabilirii valorii economice a imobilelor este legat nemijlocit de evaluarea în mod echitabil a obligațiilor fiscale (în principal a impozitelor și taxelor asupra imobilelor).

Pentru terenurile agricole, valoarea economică se stabilește cu ajutorul bonitării cadastrale. Prin bonitarea cadastrală a terenurilor agricole se stabilește de fapt gradul de fertilitate, potențialul productiv al solului și în final, venitul net cadastral la unitatea de suprafață.

Lucrările de bonitare cadastrală (denumite și de apreciere economică) a terenurilor agricole se execută numai pe baza studiilor de cartare pedologică a acestor terenuri. Bonitarea cadastrală a construcțiilor se execută pe baza datelor privind structura construcției (de rezistență), materialul de construcție de bază, destinație, etc.

Normele tehnice de conținut și documentațiile specifice pentru lucrările de bonitare cadastrală a terenurilor agricole ca și pentru bonitarea cadastrală a construcțiilor se emit de către ministerele care tutelează aceste activități.

Partea juridică

Partea juridică a cadastrului, potrivit prevederilor din noua legislație se constituie ca o activitate neînglobată în cea de cadastru. Ca atare, persoana se înscrie în registrele cadastrale cu calitatea de posesor care fructifica imobilul și care are drept real de proprietate.

Raportul juridic în care se află deținătorul, de drept, față de imobilul înscris în cadastru se stabilește numai prin sistemul de publicitate imobiliară care la noi în țară îl reprezintă cartea funciară.

Sisteme informaționale specifice domeniului de activitate

Generalități

Ordonanța de urgență nr. 41/2004 redefinește sintagma ”cadastru de specialitate” ca "sistem informațional specific domeniului de activitate".

Sistemele informaționale specifice domeniului de activitate sunt subsisteme de evidență și inventariere sistematică a bunurilor imobile, sub aspect tehnic și economic cu respectarea normelor tehnice elaborate de Oficiul Național de Cadastru, Geodezie și Cartografie și a datelor de bază din cadastrul general privind suprafață, categoria de folosință și proprietarul. (Legea cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996)

Sistemele informaționale specifice domeniului de activitate devin o necesitate având în vedere diversitatea și specificul diferitelor categorii de terenuri din fondul funciar. Cunoașterea deplina a imobilelor, sub raportul identificării, reprezentării pe planuri și mai ales al descrierii, al aspectului calitativ, nici nu este posibilă fără participarea unor specialiști în domeniul respectiv.

În funcție de interesele generale ale statului și nevoile specifice ale agenților economici care dețin în administrare sau în proprietate suprafețe de teren, ministerele, alte instituții centrale și de stat, regiile autonome organizează sistemul informațional specific domeniului de activitate.

Sisteme informaționale specifice domeniului de activitate sunt:

Sistemul informațional specific fondului agricol este un subsistem al cadastrului general de evidență tehnică, economică și juridică a parcelelor, tarlalelor, trupurilor și partidelor cadastrale pe proprietari indiferent de titlul de proprietate; (VOROVENCII Iosif, Note de curs, 2015)

Sistemul informațional specific fondului forestier este un subsistem al cadastrului general de evidență și inventariere sistematică a bunurilor imobile din fondul forestier național sub aspect tehnic și economic și cu respectarea normelor tehnice elaborate de ANCPI; (VOROVENCII Iosif, Note de curs, 2015)

Sistemul informațional specific fondului imobiliar este o evidență de specialitate organizată în funcție de interesele generale ale statului și de nevoile specifice ale agenților economici, care dețin în proprietate sau administrare terenuri și clădiri în localități. Conține elementele de bază ale cadastrului general (suprafață, categoria de folosință și posesorul), necesare întocmirii fiselor cadastrale juridice, precum și aplicării reglementărilor legale în vigoare. În prezent, de acest aspect se ocupă Ministerul Dezvoltării Regionale și Locuințelor.

Sistemul informațional al apelor este un subsistem al cadastrului general care cuprinde totalitatea operațiilor de inventariere, clasificare, evidență și sinteză, cantitativă și calitate; (VOROVENCII Iosif, Note de curs, 2015);

Sistemul informațional al rețelelor edilitare este un subsistem al cadastrului general care se ocupă cu inventarierea și evidența sistematică a dotărilor edilitare subterane și supraterane din perimetrul intravilanelor, atât sub aspect tehnic, cât și sub aspect calitativ. Permanent trebuie să se efectueze lucrări de întreținere și actualizare a acestuia, corespunzător situației reale din teren;

Sistemul informațional al drumurilor publice este un subsistem al cadastrului general de evidență a bunurilor imobile sub aspect tehnic, economic și juridic care aparțin drumurilor naționale sau altor administratori de drumuri publice;

Sistemul informațional al căilor ferate este un subsistem al cadastrului general de evidență a bunurilor imobile sub aspect tehnic, economic și juridic care aparțin tuturor componentelor transportului feroviar compus din transportul de marfă, de călători, etc;

Sistemul informațional al porturilor se execută pentru inventarierea, evidența și gestionarea patrimoniului imobiliar din zonele portuare aflate sub autoritatea Ministerului Transporturilor;

Sistemul informațional al aeroporturilor este un subsistem de evidență și inventariere a bunurilor imobile – terenuri și construcții – aflate în administrarea aeroporturilor, sub autoritatea Ministerului Transporturilor;

Sistemul informațional minier este un subsistem al cadastrului general prin care se realizează inventarierea și evidența sistematică a bunurilor imobile aparținând fondului minier de pe teritoriul țării, sub aspect cantitativ, calitativ și juridic, reprezentarea lor pe planurile cadastrale precum și furnizarea elementelor necesare cadastrului general, intabularea în cartea funciară și înscrierea acestor bunuri imobile în cartea minieră;

Sistemul informațional specific fondului petrolier este un subsistem al cadastrului general prin care se realizează inventarierea, întreținerea și evidența sistematică a bunurilor imobile care se găsesc în perimetrele de prospecțiuni și/sau de exploatare, din punct de vedere cantitativ, calitativ și juridic, reprezentarea lor pe planurile cadastrale, furnizarea documentelor necesare înscrierii în cartea petrolieră;

Sistemul informațional specific fondului industriilor este un subsistem al cadastrului general prin care se realizează inventarierea, ținerea la zi și evidența sistematică a bunurilor imobile care se găsesc în zone cu regim de parc industrial, din punct de vedere cantitativ, calitativ și juridic, reprezentarea lor pe planurile cadastrale și înscrierea lor în documentele cărții funciare;

Sistemul informațional specific fondului destinat apărării este un subsistem al
cadastrului general prin care se realizează inventarierea și evidența sistematică a imobilelor de pe tot cuprinsul țării, administrate sau deținute în patrimoniul Ministerului Apărării Naționale, sub aspect tehnic, economic și juridic, precum și reprezentarea imobilelor pe planurile cadastrale și înscrierea lor în documentele cadastrale și în cartea funciară;

Sistemul informațional destinat structurilor Ministerului Afacerilor Interne;

Sistemul informațional al Monumentelor Istorice este un subsistem al cadastrului general prin care se realizează evidența și inventarierea sistematică, din punct de vedere tehnic, economic și juridic a bunurilor imobile aparținând monumentelor, ansamblurilor și siturilor istorice, de pe tot cuprinsul țării, executarea de măsurători în vederea reprezentării lor pe planuri și hărți cadastrale, înregistrarea lor în registrele cadastrale și înscrierea în cartea funciară;

Sistemul informațional al drumurilor publice

Sistemul informațional al drumurilor publice este un subsistem al cadastrului general de evidență a bunurilor imobile sub aspect tehnic, economic și juridic care aparțin drumurilor naționale sau altor administratori de drumuri publice.

Societatea Comercială pe acțiuni “Compania Națională a Autostrăzilor și Drumurilor Naționale din România” (CNADNR) și consiliile județene sunt principalii administratori ai drumurilor din țara noastră.

Pentru sistemul informațional al drumurilor executanți ai lucrărilor pot fi persoanele juridice autorizate de către ANCPI. Toate corpurile de proprietate se înscriu în documentele tehnice ale cadastrului general și pe baza acestora și a actelor sau faptelor juridice se face înscrierea în cartea funciară în conformitate cu Legea cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996.

Rețeaua rutieră din România (Fig. 1.2.) are o lungime totală de 198,589 km și cuprinde drumurile naționale care asigură legătura capitalei țării cu orașele reședințe ale județelor, legăturile între acestea, precum și cu țările vecine, și pot fi:

Autostrăzi – 218 km;

Drumuri Naționale (în administrarea CNADNR) – 15.934 km;

Drumuri Județene (în administrarea Consiliilor Județene ) – 34.668 km;

Drumuri Comunale (în administrarea Consiliilor Locale ) – 27.781 km;

Străzi în orașe – 22.328 km;

Străzi în comune (în administrarea comunelor ) – 97.660 km.

Fig. 1.2. – Rețeaua rutieră a României

Sistemul informațional al rețelelor edilitare

Elementele și instalațiile fiecărei rețele edilitare și elementele constructive ale acestora se consemnează în documentațiile grafice, analitice și scriptice prin realizarea lucrărilor sistemului informațional al rețelelor edilitare poziționate în plan și în înălțime a fiecărei rețele.

Alături de rețele există și o serie de construcții și amenajări tehnice care le deservesc, cum ar fi:

Căminele de vizitare;

Captările de apă;

Stațiile de pompare/epurare;

Camerele de distribuție;

Depouri;

Poduri, pasaje rutiere suspendate etc.

Obiectivele sistemului informațional al rețelelor edilitare urmăresc să asigure și să definească din punct de vedere tehnic, economic și juridic sfera, conținutul și produsele cadastrului general în localități, sistemul informațional al rețelelor edilitare, sistemele informatice ale teritoriului care au la bază date cadastrale despre rețelele edilitare.

Scopul realizării sistemului informațional al rețelelor edilitare constă în următoarele:

furnizarea de informații reale și de calitate;

gestionarea eficientă a localităților folosind pentru decizii un sistem informatic bazat pe date cadastrale;

realizarea unui conținut standard pentru planurile rețelelor, fișele arterelor (unicat și standard) și situațiile centralizatoare;

stabilirea elementelor cadastrului general, de specialitate în corelație cu cadastrul rețelelor edilitare;

Datele și informațiile care alcătuiesc conținutul sistemului informațional al rețelelor edilitare sunt de două categorii:

cele care sunt componente ale cadastrului general și care concură la obținerea planului cadastral al rețelelor edilitare la scara 1:500 sau 1:1000;

cele care constituie conținutul sistemului informațional de specialitate și care vin să completeze informațiile conținute de planul cadastral, sau să furnizeze o serie de elemente suplimentare legate de aspectul calitativ: debite, capacități, stare, detalii tehnice etc.; aceste date constituie un volum foarte mare și sunt structurate pe nivele (artere, elemente constructive, zone de amenajare etc.) și sunt specifice fiecărui tip de rețea.

Tipurile de rețele edilitare sunt:

Rețeaua de alimentare cu apă potabilă (Fig. 1.3.) este formată din:

Rețeaua de alimentare cu potabilă;

Rețeaua de alimentare cu potabilă pentru întreținerea spațiilor verzi, străzilor etc.;

Rețea de alimentare cu apă industrială

Fig.1.3. – Schema de principiu a unei alimentări cu apă

1 – captare; 2 – stație de pompare; 3 – stație de ameliorare a calității apei; 4 – rezervor de înmagazinare; 5 – conducta de aducție; 6 – rețea de alimentare; 7 – canal de apă.

Rețeaua de canalizare (Fig. 1.4.) este compusă din colectarea, epurarea și evacuarea apelor uzate și pluviale într-un emisar. Rețeaua este compusă din:

Rețeaua de canalizare exterioară, stradală și colectoare;

Stații de pompare și repompare;

Instalații de epurare și preepurare;

Colectorul de descărcare și gura de descărcare.

Fig.1.4. – Schema de principiu a unei rețele de canalizare

1 – canale de serviciu; 2,3 – colectoare secundare; 4 – sifon inversat; 5 – camera de intersecție; 6 – camera deversor; 7 – canal deversor; 8 – stație de epurare; 9 – canal de evacuare; 10 – gura de vărsare; 11 – câmpuri pentru valorificarea nămolurilor.

Rețeaua de gaze naturale (Fig. 1.5.) se compune din:

Conducta de transport care aduce gazele în localități;

Stații de predare din conducte de transport și de repartiție amplasate subteran;

Rețeaua de separație în diferite sectoare, subterane sau supraterane;

Rețeaua de distribuție spre consumatori, subterană sau supraterană;

Conducte de branșament;

Posturi de reglare fixate în nișe practicate în zidul clădirilor, în zidul gardurilor sau aplicarea pe zidurilor exterioare ale clădirilor;

Conductele subterane de gaze naturale sunt îngropate la 0,90 m sub zonele verzi sau la 1 m sub trotuare. Când sunt montate în galerii tehnice ventilate, conductele sunt pozate în partea superioară. Vanele sunt plasate în cămine de vizitare.

Fig.1.5. – Schema de principiu a unui sistem de alimentare cu gaze naturale constituit dintr-o partiție inelară, cu mai multe puncte de alimentare

Rețeaua de termoficare (Fig. 1.6.) este folosită la transportul:

apei fierbinți;

aburilor;

condensul provenit de la aburul industrial;

alte medii purtătoare de căldură de la agentul producător la consumator.

Fig.1.6. – Schema de principiu rețelelor de termoficare: a – radială; b – buclată

1 – centrala termică; 2 – conducte magistrale; 3 – punct termic; 4 – legătura transversală de rezervă

Rețeaua de cabluri electrice poate fi montată pe stâlpi sau pozată direct în pământ sub trotuare sau spații verzi la adâncimea de 0,8 – 1,10 m pentru care cadastrul trebuie să furnizeze date privind:

rețeaua de transport – tensiune 1 kw – constituind rețeaua de alimentare;

rețeaua de distribuție spre consumatori (de joasă tensiune), pornind de la punctele de alimentare ale rețelei;

punctele de transformare pentru reducerea tensiunii;

camerele de distribuție pentru cabluri de joasă tensiune și camere de tragere;

cabluri subterane de 110 kv și 220 kv – pozate în canale cu instalații de răcire cu ulei având trasee marcate la sol, prin borne.

Ordinea de așezare a cablurilor electrice sub trotuare, de la clădire spre carosabil este:

cabluri de distribuție de joasă tensiune;

cabluri de distribuție de medie tensiune;

cabluri de iluminat public.

Rețeaua de telecomunicații cuprinde:

rețeaua telefonică;

rețeaua telegrafică;

rețeaua de televiziune și radio.

Rețelele pot fi poziționate pe stâlpi sau subteran, fie prin tuburi de beton sau PVC, fie în blocuri de beton prefabricate cu 4 sau 6 goluri la adâncimea de la 0,80 m la 1,20m.

Sistemul informațional al rețelelor edilitare trebuie să furnizeze pentru ele toate elementele privind:

traseele liniilor telefonice principale – instalate în blocuri de beton cu mai multe goluri;

traseele liniilor telefonice secundare, instalate în tuburi, identificabile prin căminele de vizitare și camerele de tragere;

traseele liniilor telefonice supraterane, prin poziția stâlpilor,consolelor precum și săgeți de direcție;

traseele liniilor TV, suspendate sau subterane.

Rețele de semaforizare pentru pietoni sunt pozate subteran în tuburi PVC, sub spațiile verzi sau trotuare la adâncimea de 0,7m. Sistemul informațional al rețelelor edilitare trebuie să furnizeze despre ele toate elementele privind:

traseele cablurilor subterane prin căminele și camerele de tragere;

semafoarele montate pe stâlpi, console sau suspendate;

stâlpi speciali de semaforizare;

cablurile aeriene de legătură pentru semafoarele suspendate;

automatele pentru dirijarea circulației;

detectoare de saturație sau pentru dirijare adaptivă.

Rețelele tehnice industriale sunt cele cu specific tehnologic, cum ar fi:

rețea de ape gazoase/minerale captate;

rețea de ape termale captate;

rețea pentru apă pneumatică;

rețea pentru telecomunicații prin fibre optice, TV prin cablu.

Aceste rețele sunt specifice zonei, în beneficiul primăriei, a agenților economici etc.

Planul cadastral

Aspecte generale. Caracteristici.

Construcția bazelor de date spațiale folosește ca principală sursă fondul cartografic existent. Baza cartografică necesară pentru introducerea și întreținerea cadastrului general într-o unitate administrativ-teritorială este constituită din două piese componente:

Planul cadastral de bază – redactat la scara 1:5000 pe mai multe secțiuni;

Planul cadastral de ansamblu – redactat la scara 1:20000 sau 1:25000 pe cel mult patru foi.

În principiul aceste planuri se pot realiza prin: ridicări topografice sau fotogrammetrice digitale.

Etapele de lucru pentru realizarea unui plan cadastral într-o unitate administrativ-teritorială sunt:

Procurarea planului topografic de referință de la ANCPI;

Delimitări cadastrale prin măsurători terestre;

Colectarea verificarea și conversia materialelor cartografice disponibile;

Actualizarea zonelor cu modificări acceptabile și completarea celor libere, goale, prin ridicări noi;

Asamblarea succesivă a pieselor componente pe planul topografic de referință;

Verificarea planului parcelar primar, completarea lui și definitivarea planului cadastral de bază.

Planul cadastral de bază este un plan digital 2D pe care se înocuiesc semnele convenționale cu simboluri. Acesta are caracteristicile următoare:

Planul se întocmește pe unitate administrativ-teritorială pe mai multe foi;

Scara de redactare este variabilă în funcție de relief:

Precizia este variabilă:

În extravilan:

±10 cm pentru sectoare și corpuri de proprietate;

±20 cm pentru poziționarea parcelelor din corpurile de proprietate;

În intravilan:

±20 cm la câmpie;

±30 cm la deal;

±50 cm în zonele montane.

Conținutul planului cadastral cuprinde:

Parcelele și corpurile de proprietate;

Rețeaua hidrografică;

Rețeaua instalațiilor de transport;

Punctele rețelei geodezice;

Hotarele unităților administrativ-teritoriale;

Toponimia;

Străzile și numărul postal (intravilan);

Date extra-cadru (scara, UAT, executant, data).

Planul cadastral de ansamblu este o piesă obligatorie în documentația cadastrală pentru că formează o imagine de ansamblu și constitue baza de date grafice care face legătura prin numerotare cu baza de date textuale. Acesta are următoarele caracteristici:

Scara de redactare este de 1:20000 sau 1:25000;

Precizia este mai scăzută decât la planul cadastral de bază;

Conținutul acestui plan rezultă din generalizarea detaliilor mici – reuniunea lor în reprezentări pe suprafețe arabile, forestiere, intravilane, punctele rețelei geodezice, toponimia, date extra-cadru.

Conținutul planurilor cadastrale ale rețelelor edilitare

Realizarea sistemului informațional al rețelelor edilitare se poate face înainte, în timpul sau după introducerea cadastrului general în localități. La realizarea sistemului informațional al rețelelor edilitare concură, atât ridicările topografice și evaluările la scara 1:500 sau 1:1000, cât și orice document stă la baza proiectării, trasării și construirii rețelei precum și a eventualelor modificări.

Marcarea cadastrală în teren a rețelelor edilitare se face cu mărci specifice tipului de rețea, privind punctul – căminul – distanțele la căminele precedent și următorul etc. Astfel de-a lungul străzilor vor fi marcate pozițiile rețelelor edilitare, cum sunt:

Apă — .. — A — .. —;

Canal — — . . C — — . .;

Gaze naturale ——— G ———;

Termoficare ______ t ______;

Electrică — — — E — — —;

Telefoane – . – T – . – .

Documentația finală cuprinde:

Planul tehnic edilitar complex;

Planurile tematice;

Profilul longitudinal;

Profile transversale;

Fișa unicat;

Fișa standard;

Documente diverse;

Releveele căminelor;

Schema tronsoanelor;

Fișa de arteră;

Planul tehnic edilitar complex constituie piesa întocmită la scările 1:500 sau 1:1000 pe secțiuni standardizate. Acesta cuprinde:

Puncte din rețeaua de sprijin și de ridicare;

Limitele și axele arterelor de circulație, aleelor, piețelor și proprietăților;

Abonații principali ai rețelelor;

Inscripții cum sunt denumirile arterelor, numărul poștal, denumiri spații publice, parcuri, zone de agrement, lucrări de artă etc.

Elementele de conținut ale planului se redau prin semne convenționale și sunt:

Capacele căminelor de vizitare cu scrierea alăturată sub formă de fracție a cotelor la cap și la radier;

Stâlpii rețelelor electrice, bornele pentru traseele subterane, numărul de cabluri;

Traseele rețelelor edilitare cu toate echipările, racordările, branșamentele la abonați;

Construcțiile și amenajările auxiliare reprezentate la scară sau prin semne convenționale dacă sunt mici.

Planurile tematice sunt asemănătoare cu cel complex și specializat pe una sau mai multe rețele înrudite. În mod practic, sunt un derivate ale planului tehnic edilitar complex, renunțându-se la anumite detalii care nu interesează.

Profilul longitudinal se întocmește pentru rețeaua de canalizare și pentru alimentare cu apă. Elementele pe care le conține profilul longitudinal sunt:

Pentru rețeaua de canalizare:

Numărul de ordine al căminelor de vizitare în concordanță cu cele din fișa de arteră;

Distanțele parțiale dintre căminele de vizitare;

Distanțele cumulate până la căminele de vizitare;

Cotele la capace, radieri, la intrările și ieșirile de conducte;

Diametrul conductelor (intrare, ieșire și racordări);

Secțiunea căminelor de vizitare;

Materiale din care sunt făcute și alte date (starea rețelei, diferite aspecte legate de modul de întreținere).

Pentru rețeaua de alimentare cu apă:

Numărul de ordine de pe profil și ale căminelor de vizitare;

Distanțe parțiale dintre cămine și distanțe cumulate;

Cotele la capacele căminelor de vizitare și radiere;

Cotele pe conducte în cămine de vizitare;

Secțiuni prin cămine de vizitare și materiale din care sunt făcute conductele.

Profilele transversale se întocmesc la două scări (una a lungimilor și una a înălțimilor). Acestea se grupează pe fiecare arteră și conțin:

Puncte de capăt care definesc profilul;

Simbolul rețelelor edilitare;

Distanțe parțiale între rețele;

Distanțe cumulate începând din partea stângă a profilului;

Cotele rețelelor de canalizare și alimentare cu apă;

Adâncimile de pozare;

Alte date (legate de punerea în funcțiune, starea lor).

Fișa unicat conține elemente constructive din alcătuirea rețelelor.

Fișa standard conține detalii de pozare.

Documente diverse folosite la întocmirea proiectului cum ar fi:

Planurile topografice sau cadastre vechi;

Planuri reluate de la deținătorii rețelelor, cu adnotările rezultate din analiza și recunoașterea terenului;

Schițe, scheme, secțiuni, întocmiri pe teren pentru stații, perimetrări, reperaje, profile etc.

Releveele căminelor, camerelor de vizitare și ale altor construcții auxiliare se desenează la scări convenabile stabilite cu beneficiarul, de comun acord și în funcție de conținutul acestora.

Schema tronsoanelor pe tipuri de rețele se întocmește în cadrul fișei arterei, la scară convenabilă pentru a o prezenta o vedere de ansamblu asupra tronsonului resprectiv de rețea.

Fișa de arteră conține date legate de arteră cât și date specifice fiecărui tip de rețea:

Referitor la arteră:

Identificatorii arterelor (numărul de fișă, cod și tip arteră, denumire etc.);

Schema arterei (ax, număr și poziția profilelor transversale, denumirile arterelor cu care se intersectează);

Elemente constructive (lungimea arterelor, lățimea carosabil, natura îmbrăcăminții).

Referitor la rețelele edilitare:

Societatea de exploatare (denumire, adresă, telefon, fax etc);

Schema rețelei (traseele conductelor împărțite pe tronsoane, abonații principali, numere poștale, construcții auxiliare);

Construcțiile și instalațiile auxiliare (tipuri, coordonate plane, cotele la capac, conducte și radier, numere/coduri ale fișelor standard și unicat în care sunt detaliate);

Conductele (tronsonul și lungimea lui, tipuri de conducte, adâncimea de pozare etc.).

Zona studiată

Localizarea geografică

Comuna Brăduț este situată în nordul județului Covasna (fig. 1.7.), în compartimentul depresionar Baraolt, la 58 km de reședința de județ – municipiul Sfîntu Gheorghe și la 8 km de orașul cel mai apropiat Baraolt, pe cursul superior al pârâului Kormos. Se învecinează:

la nord cu teritoriul administrativ al județului Harghita;

la sud cu teritoriul administrativ al orașului Baraolt;

la vest cu teritoriul administrativ al comunei Vârghiș;

la est cu teritoriul administrativ al comunei Bățani Mari.

Fig. 1.7. – Județul Covasna, România

Comuna Brăduț cuprinde 4 sate (fig. 1. 8.):

Brăduț (reședința);

Doboșeni;

Filia;

Tălișoara.

Fig. 1.8. – Comuna Brăduț, județul Covasna, România

Relieful comunei este colinar, având altitudine cuprinse între 485-600 m. Satele comunei Brăduț sunt situate pe două tipuri de relief:

zona colinară;

sesul adiacent luncilor și teraselor râurilor, cu tipologie de sat adunat.

Caracteristici geomorfologice și geofizice ale terenului din amplasament

Relieful din Depresiunea Baraolt se caracterizează prin alternanța suprafețelor cu declivități diferite (Fig 1.9.). Valorile cele mai mari sunt specifice versanților, ceea ce le conferă un potențial morfodinamic ridicat, iar cele mai mici unităților de luncă ale principalelor râuri și depresiunilor.

Fig. 1.9. – Harta pantelor din depresiunea Baraolt

Topoclimatul cu nuanțe de excesivitate termică (intense și frecvente inversiuni termice, temperaturi minime foarte scăzute, înghețuri timpurii, circulația diminuată a maselor de aer ) a arealului studiat este o consecință a interferenței influențelor vestice cu cele estice și a închiderii ei de către spațiul montan.

Temperatura minimă înregistrată la stația meteorologică din Baraolt a fost -28,4°C iar temperatura maximă a fost 33,7°C. Umezeala relativă a aerului este destul de ridicată atingând valori de peste 75%.

Zona studiată este situată în aria de interferență a influențelor climatice continentale din est cu cele vestice de origine oceanică și configurația reliefului major imprimă precipitațiilor atmosferice o serie de trăsături specifice, media multianuală având valori de 550-600 mm (Mihai, 1975).

Vântul dominant este cel din sector vestic. Viteza vântului are valorile medii anuale care variază între 2,2 – 2,7 iar pe culmile muntoase ele depășesc frecvent 7 . Numărul anual de zile cu vânt mai mare de 11 este de 7,1 zile lunar.

Temperatura minimă a aerului scade sub 0° în proporție de 90-95° din numărul zilelor din anotimpul rece, anual producându-se peste 130 de zile cu îngheț.

În cadrul zonei studiate se întâlnește o gamă variată de soluri – diversitatea rezultând din acțiunea complexă exercitată de condițiile litologice, formele de relief, factori hidrogeologici, hidrologici precum și cei topoclimatici. Astfel, la o altitudine de peste 1500 m, sub pădurile de molid se întâlnesc solurile montane brune argiloiluviale. O altă categorie de soluri o reprezintă solurile brune și brune acide de pădure acestea având o răspândire mai mare în munții Baraolt, dar apar insular și în munții Bodoc. Cea mai mare extindere o reprezintă solurile brune și argiloiluviale podzolice, aceste soluri le întâlnim în special pe culmile largi și joase, pe versanții slab înclinați precum și pe relieful depresionar. O altă categorie de soluri o reprezintă cernoziomurile argiloiluviale. În partea cea mai joasă treaptă a reliefului se găsesc solurile hidromorfe cu subgrupele soluri gleice, lăcoviștile și pseudogleice, acestea prezintă un grad redus de fertilitate și un exces de umiditate în special în perioadele ploioase ale anului.

Grație unui topoclimat specific se întâlnesc numeroase specii vechi, relicte sau specifice (jimla Țării Bârsei, daria, ochii broaștei, roua cerului, etc.).

Vegetația actuală (Fig. 1.10.) reprezintă aspectele vegetației naturale, precum și ecosistemele fragmentare instalate în urma intervenției omului în timp. Zona forestieră este reprezentată, începând cu vegetația depresionară și terminând cu cea montană, de subzona stejarului, subzona gorunului, subzona fagului, subzona molidului și zona alpină.

Fauna este foarte variată, grație multitudinii biotopurilor întâlnite. Apele de munte și de șes sunt populate de specii diferite de pești (păstrăvi, lipan, mreana) iar în sistemele cu exces de umezeală, ca și în păduri, abundă specii de amfibieni, reptile, păsări și mamifere.

Fig. 1.10. – Harta vegetației din depresiunea Baraolt

Capitolul II

Realizarea rețelei de îndesire

Proiectarea și realizarea rețelelor geodezice se efectuează într-un cadru de referință numit datum geodezic (Fig. 2.1.) care definește poziția spațială a unui punct în baza unui sistem de coordonate și care descrie totodată caracteristicile suprafeței de referință.

Fig. 2.1. – Datumul geodezic

O rețea geodezică este formată din mulțimea punctelor situate pe suprafața pe care se desfășoară o lucrare a căror poziție este cunoscută într-un sistem unitar de referință.

Conceptul de poziționare implică noțiunea de poziție care este reprezentată printr-un set de coordonate. Pozițiile pot fi determinate în diferite moduri și prin utilizarea unor diferite instrumente sau sisteme de instrumente de măsurare.

Rețelele geodezice pot fi clasificate în funcție de mai multe criterii. Reprezentarea întregii suprafețe fizice a Pământului sau numai a unei părți din aceasta se face, după cum este cunoscut prin intermediul hărților de diverse tipuri și la diferite scări. Pentru a descrie suprafața matematică a Pământului trebuie sa se găsească un număr finit de puncte reprezentative pentru teren și poziția acestora într-un sistem de coordonate. Rețelele alcătuite din aceste puncte pot alcătui o posibilă reprezentare a suprafeței fizice terestre. Aceste seturi de puncte ce alcătuiesc rețelele geodezice pot fi împărțite în trei categorii funcție de cum este definită poziția lor. (Fig. 2.2.)

Fig. 2.2. – Schema realizării GPS

Rețeaua de îndesire: rol și funcții

Rețeaua geodezică de îndesire, conform legislației în vigoare ”se realizează astfel încât să asigure densitatea de puncte necesare în zona de lucru și în zona limitrofă pentru executarea lucrărilor de introducere a cadastrului general”. Astfel în configurația rețelei geodezice de îndesire vor fi incluse cel puțin 4 puncte din rețeaua geodezică de sprijin, astfel încât poligonul format să încadreze toate punctele rețelei de îndesire. (Ordinul nr. 534 din 1 octombrie 2001)

Rețeaua geodezică de îndesire servește la:

Delimitarea cadastrală a teritoriului administrativ, inclusiv a intravilanelor prin determinarea poziției spațiale (x, y, z) a punctelor de hotar;

Reperajul fotogrammetric în cazul ridicărilor aeriene, respectiv la determinarea unor puncte de reper și control necesare redresării și restituției;

Realizarea rețelei de ridicare care este constituită din ansamblul stațiilor de drumuire ale unei ridicări terestre.

Rolul rețelei de îndesire este determinant în toate etapele de lucrări geo-topo-fotogrammetrice.

Rețeaua geodezică de îndesire și ridicare se execută prin metode cunoscute, cum sunt:

Metoda triangulației;

Metoda trilaterației;

Metoda trianglației-trilaterației;

Rețele de drumuiri poligonometrice;

Tehnologii geodezice bazate pe înregistrări satelitare (Global Positioning System – GPS).

În cazul în care coordonatele punctelor sunt determinate prin tehnologie GPS, la proiectarea rețelei se ține seama de următoarele:

rețeaua de îndesire și ridicare trebuie să se sprijine pe minimum 4 puncte din rețeaua geodezică de sprijin;

punctele de sprijin vor trebui să fie uniform repartizate atât în interiorul rețelei, cât și la marginea acesteia;

toate punctele noi vor fi determinate cu ajutorul a minimum 3 vectori;

se va prevedea determinarea punctelor de legătură dublu-staționate în sesiuni diferite. Numărul minim de sesiuni într-o rețea cu puncte și cu utilizarea a receptoare se calculează cu relația:

unde:

Dacă un punct este staționat de m ori, atunci numărul de sesiuni se calculează cu relația:

Rețelele geodezice de îndesire se compensează ca rețele libere prin încadrarea în configurația lor a cel puțin 4 puncte din rețeaua geodezică de sprijin. Abaterea standard medie de determinare a punctelor rețelei geodezice de îndesire nu trebuie să depășească ±5 cm în poziție planimetrică și se calculează cu relația:

După compensarea ca rețea liberă se vor determina coordonatele plane ale punctelor rețelei de îndesire și ridicare în Sistemul de proiecție Stereografic 1970 printr-o transformare Helmert cu ajutorul a minimum 4 puncte din rețeaua geodezică de sprijin.

Punctele din rețeaua de îndesire trebuie să asigure o densitate de în extravilan și în intravilan.

Identificarea punctelor în zonă

Identificarea punctelor în zonă este o operație preliminară și ajută la recunoașterea, în zona studiată a punctelor vechi. Identificarea se face prin intermediul unei hărți vechi existente care cuprinde ansamblul întregii regiuni caracterizate prin curbe de nivel ce definesc terenul, dar și prin intermediul unei descrieri topografice a punctelor care se ia de la Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară (OCPI).

Se va întocmi o schiță de reperaj cu ajutorul celor menționate anterior, iar cu ruleta se vor măsura distanțele dintre puncte, controlându-se totodată și starea bornelor existente în zonă. Verificarea unei rețele de puncte vechi se face în mod diferit, în funcție de aparatura avută la dispoziție:

În cazul în care dispunem de stații totale se vor măsura unghiurile și distanțele între punctele cunoscute și cele identificate pe teren. Valorile obținute se compar cu cele obținute din coordonate, iar diferențele rezultate trebuie să se încadreze în toleranțele admise;

Sistemul GPS se utilizează pentru efectuarea de controale pentru redeterminarea unor puncte din rețea. Rezultatele obținute se compară cu cele existente și dacă diferențele sunt mici se admite folosirea rețelei existente.

În cazul în care se folosește aparatura clasică – teodolit de tip T2 se măsurătoarea se efectuează în două etape: unghiurile orizontale dintre direcțiile formate de un punct ales ca fiind staționar către alte puncte cunoscute. Controlul constă în compararea unghiurilor calculate din orientări cu cele măsurate, iar diferențele vor fi la nivelul secundelor.

După efectuarea măsurătorilor în teren și calculul coordonatelor se face compensarea pentru a vedea dacă erorile se încadrează sau nu în toleranțe. Dacă erorile sunt mici și corespund standardelor admise atunci se decide asupra rețelei geodezice din zonă, daca poate sau nu să fie utilizată.

În cazul bornelor dispărute, se apelează la procedeul cunoscut din geodezie li topografie pentru reinstalarea acesteia. Procedeul presupune următoarele etape:

Se vor determina punctele situate în imediata apropiere a acesteia folosind metoda intersecției înapoi;

Se calculează distanțele și orientările de la acestea către borna pierdută;

Se materializează pe teren lungimea calculată;

Se sapă cu atenție până la stratul de sticlă pisată sau cărămidă și se caută bornarea la subsol (cărămida cruce);

Reinstalarea bornei dispărute cu ajutorul unui bulon instalat în punctul matematic de la subsol folosind firul cu plumb.

Deoarece procedeul clasic de determinarea a bornelor prin metode topografice și geodezice este unul greoi i necesită o perioadă mai lungă de timp se recomandă procedeul bazat pe tehnica GPS. Acesta ușurează proiectarea rețelei de îndesire deoarece singura condiție care se impune este existența punctelor din rețeaua geodezică de bază, puncte de ordin superior. Astfel punctele noi vor fi amplasate cu foarte mare ușurință, iar densitatea acestora se poate micșora prin utilizarea în prealabil și a stațiilor totale.

În cazul de față identificarea punctelor s-a realizat parcurgând terenul cu copia unei hărți mai vechi executate luate de la primăria comunei Brăduț și s-a trecut la recunoașterea detaliilor semnificative confruntând situația din teren cu cea existentă pe hartă. În urma acestei identificări s-a întocmit o schiță ajutătoare a rețelei de puncte vechi și s-au verificat coordonatele prin intermediul unor măsurători realizate cu tehnologia GPS CHC LT-30. După ce s-au verificat punctele existente s-a trecut la proiectarea și marcarea lor în teren.

Proiectarea și marcarea rețelei de îndesire

Proiectarea rețelei (Fig. 2.3.) , respectiv alegerea punctelor noi, de îndesire, se face inițial pe o hartă, poziția definitivă stabilindu-se ulterior pe teren. La proiectarea punctelor noi trebuie avute în vedere o serie de condiții.

Pentru determinare e nevoie de cel puțin patru puncte cunoscute uniform repartizate în zona de lucru și să asigure poziționarea unui punct nou în funcție de cel puțin trei vectori. Aceste puncte fac parte din rețeaua geodezică modernă, de ordin superior, care sunt determinate de Oficiul Național de Cadastru, Geodezie și Cartografie (ONCGC) și sunt situate la distanțe de până la 40 – 50 km.

Structura și densitatea rețelei geodezice de îndesire GPS depinde de procedeele de lucru folosite la determinarea cadastrală, la reperajul forogrammetric și la ridicarea detaliilor. În cazul în care sunt folosite stații totale, numărul punctelor GPS poate fi diminuat în raport cu utilizarea tahimetrelor clasice.

Alegerea punctelor nu este condiționată, ca la triangulația clasică, de existența vizibilității între punctele rețelei, de starea vremii sau de perioada din zi la care se fac observațiile.

Amplasarea efectivă a stațiilor se face având în vedere următoarele:

Să se evite apropierea:

de obstacole înalte (clădiri, arbori);

cu suprafețe reflectorizante;

de instalațiile electrice de mare putere (stații sau relee de emisie).

Suprafața să fie fără construcții și vegetație arborescentă pentru a asigura vize de orientare și de determinare, locurile să fie ferite de circulația publică pentru protecția bornei și a observațiilor;

Să permită determinarea ulterioară a semnelor nestaționabile prin metode clasice, respectiv să asigure vizibilități necesare intersecțiilor înainte.

Fig. 2.3. – Proiectarea rețelei de îndesire

Proiectarea efectivă a rețelei presupune alegerea unor puncte noi de pe o hartă cărora li se va stabili poziția efectivă prin intermediul măsurătorilor în teren. În prezent cea mai precisă metodă de realizare a rețelei geodezice este cea bazată pe metoda GPS excepții se admit în cazul punctelor nestaționabile.

Marcarea punctelor se realizează în funcție de natura solului, conform standardului SR 3446-1/96 prin borne de beton mijlocii. (Fig. 2.4.) O dată cu bornarea se întocmește și descrierea topografică a punctului, cu schița corespunzătoare și elementele de identificare cerute de formularele tipizate date în normele tehnice.

Fig. 2.4. – Bornarea punctelor de îndesire

Aspecte privind tehnica GNSS în determinarea pozției punctelor

Un sistem global de navigație prin sateliți GNSS (Global Navigation Satellite System) include tehnica de poziționare a obiectelor statice sau în mișcare, în orice moment, oriunde s-ar găsi, pe suprafața Pământului, în apă sau în aer șă furnizează utilizatorilor informații în timp real. (BOȘ Nicolae, IACOBESCU Ovidiu, 2009)

Avantajele oferite de tehnologia GNSS a condus la necesitatea ca și în țara noastră să fie implementate servicii moderne de determinare a poziției care oferă utilizatorilor informații suplimentare pe lângă cele recepționate direct de la sateliții GNSS, pe baza cărora pot fi atinse precizii de poziționare superioare în timp real.

Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară prin intermediul Direcției de Geodezie și Cartografie a achiziționat și instalat o serie de echipamente bazate pe tehnologii de poziționare satelitare GNSS, constituite într-o rețea geodezică de stații de măsurare permanentă, denumite și stații GNSS permanente (SGP)(Fig. 2.4). Aceste stații dispun de antene și receptoare cu posibilitate de recepție a semnalelor GNSS incluzând în principal GPS (SUA), GLONASS (Rusia), iar în viitor se va opta pentru sistemul european de poziționare GALILEO. (http://www.rompos.ro/images/articol_ancpi_rompos.pdf)

Fig. 2.4. – Schița rețelei Naționale de Stații GNSS Permanente (septembrie 2008)

Sistemul Global de Pozționare GPS (Global Positioning System) este subset al sistemului GNSS și în prezent, singurul sistem de radionavigație prin stateliți complet funcțional denumit NAVSTAR GPS (Navigation Satellite Timing and Ranging Global Positioning System). Sistemul a fost dezvoltat de Ministerului Apărării al SUA și este un bun public utilizat gratuit de oricine.

Sistemul NAVSTAR GPS este compus din 3 segmente distincte (Fig. 2.5.):

Segmentul spațial;

sateliții sistemului;

semnalul transmis de sateliți;

Segmentul de control;

stațiile de control;

stațiile master;

Segmentul utilizatorului.

aparatura utilizată.

Fig. 2.5. – Structura sistemului de poziționare globală GPS

Segmentul spațial și cel de control se află sub controlul realizatorului, anume Departament of Defense – DOD.

Segmentul spațial

Segmentul spațial este constituit din constelația de sateliți, dispuși câte patru în șase palne orbitale, înclinate cu 55° față de planul ecuatorial și sunt plasați la o înălțime de 20350 km, cu o perioadă de revoluție de cca. 12 ore. (Fig. 2.6.)

Elementele componentele (Tabelul 2.1.) unui satelit sunt:

Dispozitive de emisie – recepție;

Ceasuri atomice:

Ceasuri cu cuarț – au termen de stabilitate ;

Ceasuri cu cesiu – au o stabilitate de ;

Ceasuri cu rubidiu – au stabilitate de ;

Ceasuri cu hidrogen – sunt cele mai stabile dintre ceasurile atomice;

Calculatoare;

Echipamente necesare asigurării și funcționalității sistemului.

Tabelul 2.1. – Semnale transmise de sateliții GPS (după Neuner)

Semnalul transmis de un satelit (Fig. 2.7.) este generat de un oscilator de înaltă precizie al satelitului are frecvența fundamentală din care derivă toate celelalte frecvențe ( și ). Semnalele purtătoare și sunt modulate difazic prin coduri care transmit spre receptor citirile ceasului satelitului și informații referitoare la parametrii orbitali. Mesajul de navigație cuprinde efemeridele și starea sateliților, coeficienți de modelare a ionosferei, baza de timp și corecțiile ceasurilor.

Segmentul de control

Segmentul de control este constituit din:

Stația centrală (Master Control Station) care se găsește la Falcon AFB, Colorado Springs SUA și adună datele de la stațiile monitoare, calculează predicțiile orbitelor și retransmite sateliților mesajele de navigație;

Stațiile monitor care sunt în număr de cinci, localizate în Hawai, Colorado Springs, Insula Asuncion, Diego Garcia și Kwajalein;

Stațiile terestre de control care sunt amplasate împreună cu stațiile monitor în Insula Asuncion, Diego Garcia și Kwajalein;

Segmentul utilizator

Segmentul utilizator este reprezentat de reprezentat de:

Receptorul propriu-zis care captează semnalele transmise de salteliți, le prelucrează și le stochează, transmițând, în final, date cu privire la viteza de deplasare a undelor, la distanța parcursă și la poziția spațială în sistemul WGS-84.

Antena receptoarelor GPS care poate fi de: monopol, helix, spiral helix și microstrip.

Metode de lucru

Metode de măsurare cu tehnologia GPS sunt:

Metoda de măsurare statică – Poate fi utilizată pentru măsurarea bazelor lungi, de obicei de 20 km și mai lung;

Metoda de măsurare static rapid – folosită pentru îndesirea rețelelor existente, stabilirea controlului etc;

Metoda de măsurare cinematică – de obicei utilizată pentru măsurători de detaliu, înregistrarea traiectoriilor, etc;

Metoda de măsurare pseudo-cinematică – poziționarea este posibilă și în cadrul unui număr mic de sateliți, patru sau chiar trei, asigurând o precizie satisfăcătoare pentru rețelele de sprijin.

Metoda de măsurare cinematică în timp real – RTK – deschide noi oportunități ale sistemului GPS de mare randament și o precizie pentru rețelele de îndesire echivalentă cu cea a metodei cinematice

Prin măsurarea statică receptoarele se găsesc în poziții fixe în timpul observațiilor, efectuate în mai multe reprize asupra acelorași puncte. Rezultatele se obțin din măsurători succesive la anumite intervale de timp prestabilite, numite epoci de măsurare.

În cazul măsurătorilor în regim cinematic receptoarele din punctele noi sunt în mișcare, iar rezultatul se obține dintr-o singură epocă de măsurare.

Determinările pot fi făcute relativ la un sistem de coordonate bine definit, de regulă tridimensional, la care originea o constituie chiar centrul de masă al Pământului, fie în raport cu un alt punct ce reprezintă originea unui sistem de coordonate locale, diferit de centrul de masă al Pământului și stabilit conform scopului și destinației urmărite. (Tabelul 2.2.) (GRIDAN Maria Roberta, Note de curs)

Tabelul 2.2. – Timpii de execuție ai sesiunii, precizia de determinare și sectoarele de utilizare ale acestor metode

Observații GNSS în teren

Receptorul GPS folosit în ridicarea topografică, pentru a determina coordonatele punctelor rețelei de sprijin poartă denumirea de CHC LT-30 (fig. 2.8.)

CHC LT-30 este un receptor GPS/GIS profesional competitiv și fiabil. Este conceput pentru a eficientiza munca de teren în cele mai dificile condiții și înfățișează caracteristici precise ale camerei VGA cu un ecran lizibil în lumina soarelui și până la 10 ore de viață a bateriei. LT 30 este un computer ideal de teren accidentat pentru o gama larga de aplicații pentru date GIS și mentenanță, măsurători terenuri agricole, controlul mediului, un colector de date multilateral extrem de accesibil.

Are conexiunea externă prin bluethoot sau wireless prin gama laser de căutare rețea.

Fig. 2.8. – LT30 Handheld GPS

Fig. 2.9. – Sokkia Power set 3000

Măsurătorile topografice au fost executate cu stația totală Sokkia Power set 3000 (Fig. 2.9.) și prisme optice. Ridicarea detaliilor planimetrice s-a executat prin puncte radiate din stații convenabil alese, materializate pe teren prin țăruși de lemn.

Pentru legarea de Sistemul Geodezic Național de Stat a fost utilizat un receptor CHC LT-30 cu care s-au determinat coordonatele punctelor 8000, 8003, 8004 și 9059prin metoda RTK, folosind stația permanentă Sfântu Gheorghe.

Stația permanentă de la Sfântu Gheorghe este în prezent o stație funcțională care utilizează constelațiile GPS și GLONASS. Aceasta este compusă dintr-un receptor amplasat pe un punct de ordin superior al rețelei geodezice și realizează în mod continuu culegerea, prelucrarea și difuzarea datelor primite de la sateliți.

S-a pornit de la rețeaua de ordinul I pentru îndesirea reelei geodezice cu puncte de ordinul II – V, folosind metoda interseciilor. Poziia planimetric (x,y) a noilor puncte a fost stabilită n funcie de coordonatele punctelor vechi i unghiurile orizontale msurate pe teren.

Îndesirea rețelei s-a făcut prin: intersecia nainte (fig. 2.10.), intersecția inapoi și intersecția combinată.

În cazul intersecției înainte se staioneaz n puncte vechi (de coordonate cunoscute) i se duc vize orientate spre punctul nou (de determinat). Această metodă permite determinarea unui punct nou prin staionarea cu teodolitul n punctele vechi i msurarea unghiurilor orizontale dintre direcii.

Fig. 2.10. – Îndesirea reelei de sprijin prin puncte de intersecie înainte

În cazul intersecției inapoi se staioneaz n punctul nou (P2) vizele se duc spre punctele vechi. Poziia unui punct n plan se poate determina prin intersecie napoi dac se cunosc unghiurile orizontale formate de direciile spre punctele vechi i coordonatele acestora. Pe teren se staioneaz doar n punctul nou P i se msoar cu teodolitul unghiurile , , , formate de direciile spre cel puin patru puncte cunoscute (Fig. 2.11.)

Fig. 2.11. – Îndesirea reelei de sprijin prin puncte de intersecie înainte

În cazul interseciei combinat se staioneaz att n punctele vechi ct i n punctul nou P3. Această metodă este folosită cu precdere la ndesirea reelei de sprijin. Unghiurile orizontale i verticale se msoar att n punctele vechi ct i n punctele noi. Calculele se desfoar n dou etape:

calculul orientrilor printr-un procedeu specific metodei;

calculul coordonatelor prin intersecie nainte.

Prelucrarea măsurătorilor s-a executat cu programul CHC Geomatics Office. Planul de situație a terenului s-a executat în programul AutoCAD Land 2009.

Capitolul III

Realizarea rețelei de ridicare

Rețeaua de ridicare. Generalități

Punctele din rețeaua de sprijin (cuprinzând cele din rețeaua geodezică și de ordinul V) sunt încă prea rare pentru nevoile curente ale ridicărilor în plan. De aceea, se pune în continuare problema îndesirii acestei rețele prin rețele de ridicare, constituite prin drumuiri în zona de lucru. Rețeaua de ridicare cuprinde așadar atât punctele din rețeaua de ordin I – V, cât și punctele noi, determinate prin drumuire. Prin drumuire se înțelege un traseu desfășurat între puncte cunoscute, în care laturile se înlănțuie prin elemente topografice: unghiuri, distanțe, diferențe de nivel.

Rețeaua de ridicare este compusă din totalitatea punctelor ce definesc detaliile topografice și are următoarele trăsături:

În alcătuirea rețelei intră toate stațiile de drumuire, dar și punctele ce intră în alcătuirea rețelei de sprijin din zona respectivă;

În competența operatotului topografic intră și determinarea, proiectarea și marcarea tuturor punctelor și determinarea detaliilor prin radieri;

Multitudinea detaliilor planimetrice definesc densitatea punctelor de pe plan, puncte ce sunt condiționate de existența vizibilității între acesteași care vor ajuta la ridicarea lor de pe întreaga suprafață luată în calcul;

Stațiile trebuiesc astfel poziționate încât să permită amplasarea lor din rețeaua de sprijin sau în GPS;

Rețeaua de ridicare este folosită și în fotogrammetrie pentru ridicările fotogrammetrice prin intermediul reperajului ce face legătura între teren – fotogramă – plan.

Rețelele de ridicare se obțin pe cale clasică folosind metoda drumuirii realizate cu tahimetrul sau stația totală. Dacă nu dispune de un dispozitiv de măsurat laturile drumuirii care să asigure o precizie apropiată de cea a unui instrument de măsrat unghi atunci se va renunța la această metodă și se va apela la stațiile totale ce satisfac atât din punct de vedere al preciziei cât și ca randament ridicat al operativității.

Proiectarea și marcarea punctelor

Lucrările preliminare ale întocmirii proiectului rețelei de ridicare s-au desfașurat în urmatoarea ordine:

identificarea zonei de lucru;

stabilirea traseului de drumuire, prin încadrarea lui între punctele cunoscute;

verificarea vizelor de orientare;

alegerea stațiilor de drumuire, astfel încât din fiecare să se asigure două categorii de vizibilitați: reciproce, directe și fară restricții, între cele vecine și spre cât mai multe puncte caracteristice,pentru a permite ridicarea tuturor detaliilor din suprafata urmărită;

Alegerea sau proiectarea punctelor drumuirii pentru a corespunde funcției pe care trebuie să o îndeplinească o rețea de ridicare și rațiunea implementării ei, se realizează cu migală și răbdare, fiind hotarâtoare pentru randamentul lucrarilor.

Punctele de drumuire se aleg direct pe teren după ce în prealabil s-au identificat punctele rețelei de sprijin și s-au măsurat excentricitatea bornă – semnal și orientarea acesteia.

Pentru alegerea poziției punctelor de drumuire trebuie respectate o serie de principii:

Drumuirile se desfășoară între două puncte de coordonate cunoscute (puncte de capăt);

Din punctele de capăt trebuie să existe minimum câte o viză spre un alt punct cunoscut,

Lungimea maximă a traseului să fie mai mică de 2 km, din considerente legate de propagarea erorilor. Această cerință este valabilă pentru drumuirile efectuate cu tahimetre optice;

Numărul de stații intermediare (puncte ale drumuirii) să fie mai mic de 25, maxim 30;

Între două stații succesive să existe vizibilitate reciprocă;

Lungimile laturilor drumuirii să fie mai mari de 30 m (apariția erorilor datorate centrării în stație poate depăși toleranțele) și mai mic de 120 m (în cazul măsurării la stadie). Ultima cerință nu se referă și la stațiile totale, unde lungimea laturii poate fi de ordinul sutelor de metri sau al kilometrului;

Unghiurile orizontale între stații să fie cât mai apropiate de 200g (drumuirea să fie cât mai „întinsă”);

Punctele de stație să asigure securitatea operatorului și a instrumentului;

Din punctele alese să fie posibilă vizarea spre cât mai multe puncte caracteristice ale detaliilor din jur;

În ansamblul lor, punctele de stație să asigure ridicarea tuturor detaliilor.

Punctele astfel alese se marchează și se semnalizează corespunzător. Se face observația că alegerea traseului este cea mai importantă parte a operațiunilor din teren și caracterizează operatorul din punct de vedere al cunoștințelor teoretice și practice. Dacă mai mulți operatori ar fi în situația de a executa o ridicare în plan asupra aceluiași teritoriu, este sigur că traseele de drumuire alese nu vor fi aceleași; rezultatul final, care este planul de situație, trebuie să fie însă identic.

Culegerea datelor rețelei de ridicare

Echipamentul folosit la măsurători este format din:

Stația totală cu bateria încorporată și rezerva încarcată;

Două prisme;

Trepied;

Firul cu plumb;

O pereche de stații (walkie-talkie) pentru comunicarea la distanță;

Mapa pentru schițe și înscrieri.

Echipa de lucru a fost formată din:

Operatorul coordonator care lucrează la aparat și a întocmit schițele;

Două persoane ajutoare care au ținut ai prismele

Instrumentul folosit

În cazul acestei lucrări s-a folosit stația totală Sokkia Power set 3000 (fig. 3.1.). Instalarea acesteia în stație, s-a realizat conform normelor cunoscute, anume:

Centrarea pe punctul matematic,cu mare atenție, folosind, în final, dispozitivul optic sau firul laser de centrare;

Calarea prin trecerea în cele trei poziții, o eventuală dereglare fiind semnalată și corectată de compensatorul aparatului, doar după refacerea calării.

Măsurarea înâlțimii stației totale cu ruleta, de la punctul matematic până la axul secundar și introducarea înălțimii prismei la o valoare nominal, constantă, dar care se poate schimba după nevoie.

Fig. 3.1. – Elementele componente ale stației totale Sokkia Powerset 3000

Modul de lucru

Elemente care introduse în memoria stației totale înainte de a se începe măsurătoarea sunt:

Distanța înclinată între instrument și centrul prismei;

Distanța orizontală;

Diferența de nivel între punctul de stație și punctul măsurat.

Operațiile de măsurare, după inițializarea cercului orizontal și vertical și readucerea din memorie a datelor necesare, introduse anterior, se desfășoară conform cărții tehnice a aparatului în două moduri distincte:

cu programul de măsurare, structurat ca la drumuirea clasică, dar bazat pe citirea automată a elementelor drumuirii (unghiuri și distanțe) și înregistrarea lor în memorie;

cu programul coorodonate, mult mai productiv și cu posibilitatea de verificare integrală a măsurătorilor, care afișează și înregistrează automat, pe teren coordonatele punctelor de drumuire și cele radiate.

Efectuarea calcululelor și compensarea rețelei de drumuire

Calculul drumuirii se face în mai multe etape:

Etapa I – Calcule preliminarii

Etapa a II – a – Calculul și compensarea orientărilor

Etapa a III – a – Calculul și compensarea coordonatelor relative;

Etapa a IV – a – Calculul și compensarea coordonatelor absolute.

Etapa I – Calcule preliminarii

Se calculează valorile medii pentru: unghiurile orizontale Hz, unghiurile verticale V, distanțe. Dacă valorile unghiului vertical V pe o anumită direcție și distanțele nu sunt apropiate ca valoare se renunță la valoarea cea diferită mult de celelalte.

Etapa a II – a – Calcule preliminarii

Orientările se calculează din aproape în aproape în funcție de orientarea de plecare și unghiurile orizontale măsurate (Fig. 3.2.).

Fig. 3.2. – Calculul orientărilor într-o drumuire primară sprijinită

Se calculează din coordonate orientările de referință și :

Se calculează orientările laturilor drumuirii:

Controlul se realizează prin: ;

Eroarea se calculează: , unde n – numărul total al stațiilor drumuirii;

Eroarea se repartizează în mod egal tuturor unghiurilor măsurate înmuțind cu eroarea cu numărul de ordine al laturii (n), iar corecțiile sunt următoare:

Etapa a III – a – Calculul și compensarea coordonatelor relative

Coordonatele relative se calculează cu relațiile (Fig. 3.3.) următoare:

Fig. 3.3. – Calculul coordonatelor relative

Controlul se realizează astfel:

Erorile pe x și y vor fi:

Eroarea totală este dată de relația:

Toleranța se calculează astfel:

, unde D – lungimea totală orizontală a drumuirii

Se calculează corecțiile unitare:

Corecțiile care se aduc unei laturi oarecare i sunt:

După compensare se verifică urmăatoarele:

Etapa a IV – a – Calculul și compensarea coordonatelor absolute

Coordonatele absolute definitive ale punctelor drumuirii se calculează prin cumul, plecând de la primul punct de coordonate cunoscute.

Coordonatele relative Δx și Δy fiind compensate și vor fi aceleași ca și cele date din coordonate. (Anexa nr. 2)

Capitolul IV

Ridicarea detaliilor

Obiect. Principii

Ridicarea detaliilor este operația prin intermediul căreia se determină poziția unor puncte care definesc rețeaua de ridicare, poziția relativă a detaliilor precum și forma și dimensiunea acestora.

Un detaliu poate fi caracterizat de toate elementele naturale situate pe suprafața terestră (râuri, ravene, văi etc.), dar și de elemente artificiale, cum ar fi clădiri, drumuri, hotare etc. Totalitatea acestor planuri alcătuiesc planul.

Lucrările de teren cu privire la ridicarea detaliilor au în vedere următoarele aspecte:

Realizarea unei descompurneri a detaliilor în punctele caracteristice terenului;

Determinarea poziției punctelor în funcție de rețeaua de ridicare.

În cazul acestui proiect de diplomă ridicarea detaliilor s-a realizat staționând în fiecare punct de stație și vizând la toate detaliile în tur de orizont. În funcție de elementele care se determină putem întâlni:

Ridicări în plan combinate – unui punct i se determină atât poziția cât și înălțimea;

Ridicări planimetrice – punctelor li se determină doar poziția în plan orizontal;

Ridicări nivelitice – punctelor li se vor determina doar cotele;

Metoda de bază la ridicarea detaliilor o constituie metoda radierii, dar se pot folosi și alte metode, cum ar fi:

Metoda absciselor și ordonatelor (coordonatelor echerice);

Metoda drumuirii;

Metoda intersecției;

Metoda profilelor;

În lucrarea de față s-a apelat la metoda radierii combinată cu metoda drumuirii sprijinite pe două puncte de coordonate cunoscute. În urma acestora punctele noi determinate au căpătat coordonate ce au fost trecute în inventarul de coordonate care însoțește lucrarea. (Anexa nr. 1)

Obiectul ridicărilor topografice îl constituie existența unui număr cât mai mare a detaliilor deoarece acestea dau și densitatea planului.

Măsurători în teren

Așa cum s-a amintit anterior măsurătorile și ridicarea detaliilor s-au realizat cu stația totală Sokkia Power set 3000. Ridicarea detaliilor s-a realizat prin metoda radierii ce constituie baza radierii detaliilor.

Principiul metodei radierii constă în faptul că poziția unui punct de detaliu (punct radiat) se determină în funcție de punctul stație, dar și de direcția de referință constituită de regulă dintr-o viză dusă către o stație situată în urma drumuirii.

Poziția unui punct este dată de coordonatele polare prin intermediul unghiului polar și prin diferența de nivel dintre punctele stație și cele radiate.

Radierile realizate cu stația totală presupun măsurarea pe teren a următoarelor elemente:

Se măsoară în prima etapă unghiurile orizontale față de direcția de referință;

Distanța înclinată ce se afișează direct pe display-ul stației totale;

Unghiul vertical.

Calcule

Calculele care s-au efectuat în cadrul acestei lucrări, prin intermediul acestei metode presupun:

Reducerea tuturor distanțelor la orizont:

Calculul diferenței de nivel:

Calculul poziției punctelor radiate:

În cadrul acestei metode nu există control datorită numărului ridicat de puncte ce se radiază. Un control necesită realizarea unei duble radieri pentru fiecare punct în parte.

Controlul punctelor radiate, într-o anumită măsură, poate fi asigurat și prin întocmirea unor schițe de teren cât mai corecte, eventual la scară.

Precizia de determinare a punctelor radiate este în funcție de erorile de măsurare a coordonatelor polare și de eroarea de poziție a punctului stație.

Capitolul V

Întocmirea planului de situație

Planul de situație este un plan al unui imobil indiferent dacă acesta se referă la o construcție, o localitate, o stradă, un trotuar, un complex de clădiri care curpinde geometria și poziționarea în plan a construcțiilor existente.

Planul de situație este un desen tehnic realizat de o persoană autorizată în care sunt redate toate detaliile ce definesc suprafața luată în considerare și vecinătățile acesteia. Acesta poate fi întocmit la diferite scări și prin diferite metode în funcție de performanța aparaturii aavute la dispoziție și de cerințele beneficiarului.

Redactarea planului de situație presupune mai multe etape:

Raportarea planimetriei;

Raportarea reliefului;

Definitivarea planului.

Etape de lucru

Lucrări pregătitoare

În funcție de scara planului, stabilită anterior de beneficiar și de mărimea suprafeței terenului, se alege formatul de hârtie, STAS sau alte formate în care se poate încadra suprafața ridicată.

Raportarea cu instalații automate

Redactarea automată a planurilor presupune folosirea de programe specifice în vederea întocmirii reprezentării topografice în format digital. Obținerea planului digital este condiționată de cunoașterea coordonatelor plane (x și y) și a cotelor (z) pentru toate punctele caracteristice care definesc detaliile topografice.

Planul digital se caracterizează prin faptul că structura sa se bazează pe layere care cuprind toate detaliile care au aceleași caracteristici și atribute. În acest sens, o parte dintre aceste layere sunt realizate odată cu planul digital, care pot fi considerate de bază, iar altele sunt realizate de operator ăn funcție de necesități, densitatea detaliilor, mărimea planului.

Redactarea automată a planurilor presupune existența coordonatelor punctelor detaliilor topografice în format digital, într-un fișier ASCII sau alt format.

Operațiunile de bază în redactarea automată sunt:

Transferul punctelor în programul de editare;

Raportarea elementelor de planimetrie;

Trasarea curbelor de nivel;

Definitivarea planului;

Listarea planului.

Transferul punctelor în programul de editare

Transferul punctelor în programul de editare AutoCAD Land 2009 s-a realizat după ce, în prealabil drumuirea s-a compensat prin intermediul programului de calcul CHC Geomatics Office.

Înainte de începerea transferului punctelor este necesară deschiderea unui proiect nou în care sunt selectate opțiunile de bază: direcția nordului, axele de coordonate, modul de măsurare al unghiurilor, sistemul și unitățile de măsură etc. (Fig. 5.1.)

Fig. 5.1. – Definirea unui parametrilor proiectului nou

Importul punctelor s-a realizat din meniul Points, submeniul Point Settings…, apoi paginile (Fig. 5.2.):

Create – în care s-a setat opțiunea fără descriere a punctelor;

Marker – în care s-a setat stilul de marcare al punctelor corespunzător și o mărime adecvată;

Text – în care s-a setat: culori dorite pentru punct și cotă, un stil de text adecvat, o mărime corespunzătoare a textului;

Importarea punctelor s-a realizat cu ajutorul: meniului Points, submeniului Import/Export Points, comanda Import Points (Fig. 5.3).

Fig. 5.2. –Point Settings…

Fig. 5.3. –Import/Export Points…

În urma importării punctelor fiecare dintre acestea sunt raportate în funcție de coordonatele sale și sunt materializate cu un cerc cu punct central urmat de numărul punctului.

Raportarea elementelor de planimetrie

Raportarea elementelor de planimetrie se realizează la fel ca și în cazul redactării clasice folosind semne convenționale.

În această etapă are loc legarea în desen pe baza schței de teren realizate odată cu efectuarea măsurătorilor

Conținut

Definitivarea planului

Definitivarea planului este etapa prin care, pe planul care cuprinde detaliile de planimetrie și altimetre, se trec diferite elemente care țin de toponimia locului, respectiv numele cursurilor de apă, numele proprii ale străzilor, culmile, comunele, vecinătățile etc.

Deasemenea planul se completează cu:

Direcția nordului indicată printr-o săgeată;

Caroiajul trasat pe margine la valori rotunde, iar în interior planului intersecțiile liniilor;

Legenda cu semnele convenționale, simbolurile și culorile folosite, iar dacă este cazul și o schemă de dispunere a foilor.

Ca elemente de identificare ale planului se înscriu, în indicatorul plasat în colțul din dreapta jos:

Titlul planșei;

Beneficiarul;

Executantul;

Scara;

Data întocmirii;

Numele cu semnăturile persoanelor care au avut cintribuție la întocmirea planului.

Capitolul VI

Realizarea documentației cadastrale a rețelelor tehnico-edilitare

Conținutul documentației cadastrale a rețelelor tehnico-edilitare

Conținutul – cadru al documentațiilor tehnico‐economice aferente investițiilor publice este reglementat, la data elaborării Ghidului, prin prevederile Hotărârii Guvernului HGR nr. 28/2008 cu completările ulterioare (Ord. 863/2008 din 02/07/2008) și se aplică pentru realizarea obiectivelor de investiții noi, precum și a lucrărilor de intervenții la construcții existente.

Documentația cadastrală pentru rețelele tehnico-edilitare cuprinde. Din punctul de vedere al conținutului, umătoarele reprezentări grafice și tabelare:

Planul tehnic-edilitar complex;

Profile longitudinale;

Profile transversale;

Releveele căminelor;

Schema tronsoanelor;

Fișe cu informații complementare.

Planul tehnic edilitar complex

Planul tehnic edilitar complex la scările 1:500 sau 1:1000, pe secțiuni standardizate, cartografice pe material nedeformabil.

Desenarea se face după reportarea punctelor caracteristice fierărei rețele edilitare, pe fond planimetric minim, din cadastrul general sau special ridicat, cu următoarele elemente:

De fond planimetric:

Puncte din rețeaua de sprijin și de ridicare;

Limitele și axele arterelor de circulație, aleelor, piețelor, proprietăților, spațiile verzii, apelor, zonelor interzise, zonelor industriale;

Abonații principali ai rețelelor: construcțiile de locuințe, social-culturale, instituțile, magazinele, complexe agro-alimentare;

Inscripții: denumiri de artere, numere poștale, denumiri spații publice, parcuri, grădini, complexe sportive, zone de agrement, ștranduri, stații de metrou, lucrări de artă, servituți, abonați principali, zone industriale, zone interzise, ape etc.

De conținut specific:

Capacele căminelor de vizitare – semne convenționale – având scrise alături sub formă de fracție: ;

Stâlpii rețelelor electrice – semn convențional – bornele pentru traseele subterane, tensiuni, număr de cabluri;

Traseele rețelelor edilitare cu toate echipările, racordările, branșamentele la abonați: cămine, hidranți, vane, robinete de concesie, apometre, cișmele, fântânii – semne convenționale;

Construcțiile și amenajărole edilitare auxiliare, reprezentate la scară sau semne convenționale când sunt mici, inscripții asociate rețelelor edilitare: diametre conducte, număr de cabluri pozate la un loc, materiale de construcție, presiune, tensiuni, cote etc., toate sub forme de cifre sau simboluri.

Planuri tematice

Planurile tematice sunt planurile care cuprind numai un tip de rețea, rețelele înrudite sau rețele care nu se incomodează reciproc.

Planurile tematice se întocmesc la aceleași scări ca și planul cadastral complex, sau mai mari, în funcție de solicitările beneficiarului și de alte cerințe.

Conținutul planurilor tematice se obține din cel al planului cadastral complex, din care se prezintă în mod succesiv una din rețelele edilitare în funcție de solicitările beneficiarului.

Planurile tematice se realizează pe secțiuni sau tronsoane de arteră, redactate pe materiale transparente pentru a se da posibilitatea suprapunerii conțiunutului acestora peste cel al planurilor cadastrale de bază sau al planurilor tehnice edilitare complexe, în scopul analizării simultane a diferitelor informații tematice.

Profilul longitudinal

Profilul longitudinal se întocmește numai pentru rețeaua de canalizare și cea de alimentare cu apă. Scara de întocmire a profilului longitudinal pentru distanțe este egală cu cea a planului sau ma mică decât a acestuia dacă traseul este lung și dotările anexă sunt rare, iar pentru înălțimi se alege o scară în funcție de relieful terenului.

Elementele specifice unui profil longitudinal pentru rețeaua de alimntare cu apă sunt:

Numerele de ordine ale punctelor de pe profil și ale căminelor de vizitare;

Distanțele parțiale între punctele sau căminele de vizitare de pe traseul cunductei;

Distanțele cumulate în dreptul acelorași puncte;

Cotele la capacele căminelor de vizitare și radiere;

Cotele pe conducte în cămine de vizitare;

Diametrele conductelor și materialele din care sunt făcute;

Secțiuni prin căminele de vizitare;

Detalii suplimentare.

Profilele transversale

Profilele transversale se întocmesc la scara 1:100 pentru distanțe și 1:10 sau 1:50 pentru cote. Acestea se reprezintă în mod unitar pe fiecare arteră și conțin următoarele informații tehnice:

Punctele care definesc capacele profilelor;

Simbolurile rețelelor edilitare reperate în profil;

Distanțele parțiale între rețele;

Distanțele cumulate de la capătul din stânga la fiecare rețea;

Cotele rețelelor de canalizare și alimentare cu apă obținute prin măsurători pentru capace, radier, pe conducte și la racorduri;

Adâncimele de pozare pentru restul rețelelor tehnice obținute din deteczări cu aparatură adecvată, sau din informații da la regiile care le gestionează;

Diverse: datele de punere în funcțiune, starea lor, informații despre avarii etc.

Schema tronsoanelor pe tipuri de rețele

Schema tronsoanelor pe tipuri de rețele se realizează pe formulare tipizate și face parte integrantă din fișa arterei, fiind întocmită la o scară convenabilă pentru a reda o reprezentare de ansamblu asupra unui tronson de rețea (Fig. 6.1).

Fig. 6.1. – Structura informațională a entității tip tronson rețea de apă

Fișele cu informații complementare

Pentru crearea unui sistem de bază de date despre rețelele tehnice se întocmesc următoarele fișe specifice:

Fișa de arteră care cuprinde atât date referitoare la arteră cât și la fiecare tip de rețea:

Date referitoare la arteră:

Identificatorii arterei: număr fișe, cod și tip arteră, denumire arteră, secțiuni de acoperire;

Schema arterei – axa arterei, numărul și pozițiile profilelor transversale, axele și denumirile arterelor cu care se intersectează;

Elementele constructive: lungimea arterei, lățimea carosabilului la arteră și trotuare, natura îmbrăcăminții.

Date referitoare la rețelele edilitare:

Intreprinderea de exploatare: denumire, adresă, telefon, fax etc.;

Schema rețelei: traseele conductelor împărțite pe tronsoane, abonații principali și numerele poștale, construcțiile auxiliare;

Construcțiile și instalațiile auxiliare: tipul, coordonatele plane, cotele (la capac, conducte și radier), numerele/codurile fișelor standard și unicat în care sunt detaliate;

Conductele: tronsonul și lungimea lui, tipul conductelor (transport, serviciu), diametre nominale, modul de pozare;

Diverse: datele de punere în funcțiune, starea lor, informații despre avarii.

Fișa unicat care conține elemente constructive din alcătuirea rețelelor.

Fișa standard care conține detalii de pozare și alte detalii de execuție.

Documentațiile auxiliare folosite la întocmirea documentației topo-cadastrale

Planuri topografice sau cadastrale vechi;

Planuri preluate de la deținătorii rețelelor, cu adnotările rezultate, din analiza și recunoașterea terenului;

Schițe, scheme, secțiuni, întocmiri pe teren pentru stații, perimetrări, reperaje, profile etc.

Rețelele de apă

În sens general, prin rețelele de apă se înțeleg rețelele de distribuție a apei potabile și industriale, conductele de apă caldă de consum și cele de circulație a apei calde, precum și instalațiile exterioare de stingere a incendiilor.

Elemente componente și scheme de principiu ale rețelelor de apă

Rețeaua de distribuție a apei într-un centru populat sau într-o industrie cuprinde totalitatea conductelor, armăturilor, aparatelor de măsurat și construcțiilor principale de înmagazinare sau ridicare a presiunii și până la branșamentele consumatorilor.

Rețeaua de distribuție a apei este un element component al sistemului de alimentare cu apă al localității sau industriei respective. Sistemul de alimentare cu apă este alcătuit din totalitatea construcțiilor și instalațiilor necesare pentru satisfacerea cerințelor de apă ale tuturor folosințelor din centre populate și industriale. Sistemul de alimentare cu apă cuprinde în general ca părți componente construcțiile și instalațiile pentru:

Captarea apei;

Corectarea (îmbunătățirea) calităților apei – tratarea apei;

Transportul;

Pomparea;

Înmagazinarea și distribuția apei. (Fig. 6.2.)

Fig. 6.2. – Schema generală a unei alimentări cu apă

Captarea cuprinde totalitatea construcțiilor și instalațiilor necesare pentru derrivarea apei din sursa naturală și strângerea acesteia într-un singur loc.

Stația de tratare a apei cuprinde totalitatea construcțiilor și instalațiilor necesare pentru îmbunătățirea caracteristicilor calitative ale apei din natură, astfel încât să corespundă cerințelor consumatorului.

Transportul apei de la captare până la construcțiile și intalațiile de corectare a calității apei și de aici până la construcțiile de înmagazinare se face prin aducțiune sau apeduct.

Rezervoarele sunt construcții care asigură înmagazinarea unei cantități de apă ăn apropierea centrului populat sau a industriilor cu scopul de a se face compensarea zilnică a debitelor de consum cu cele de alimentare, de a asigura continuitatea funcționării distribuției în cazul unei defectări a apeductuluu și de a asigura rezerva de apă pentru stingerea incendiilor.

Stațiile de pompare a apei au rolul de a ridica presiunea apei în conducte în scopul transportului ei la distanță sau pentru a satisface cerințele de presiune ale unor consumatori.

Rețeaua de distribuție a apei reprezintă cea mai costisitoare din sistemul de alimentare cu apă potabilă a centrelor populate, datorită lungimii sale mari și a faptului că rețelele se execută în mare parte din tuburi de metal (fontă și oțel).

În centrele populate se prevede o singură rețea de distribuție pentru satisfacerea tuturor nevoilor de apă: potabilă, industrială, pentru combaterea incendiilor, pentru stropitul spațiilor verzi etc.

Rețeaua de distribuție urmărește, în general, traseele străzilor și ale aleilor din centrele populate sau industrii. După forma în plan se deosebesc două dispoziții principale de rețea:

Rețea ramificată (Fig. 6.3.) în care apa circulă într-o singură direcție;

Rețea inelară (Fig. 6.4.), în bucle, sau cu ochiuri închise, la care apa poate ajunge în orice punct din cel puțin două direcții.

Fig. 6.3. – Rețeaua de distribuție ramificată

1 – puncte de alimentare; a, b, … f – nodurile rețelei, Qi – debite distribuite pe fiecare ramificație

Fig. 6.4. – Rețeaua de distribuție inelară

1 – puncte de alimentare; 2 – rezervor de capăt, 3 – zonă industrială

Materiale folosite pentru execuția conductelor de apă

Conductele de aducțiune și de distribuție a apei potabile se realizează din beton armat precomprimat sau azbociment. Folosirea conductelor metalice se admite pe tronsoane limitate, în funcție de categoria de consumatori, a condițiilor locale de teren, desimea racordurilor și ramificațiilor, pe baza justificării corespunzătoare în documentația economică.

Pentru conductele de apă rece se folosesc țevile și piesele de îmbinare din PVC plastifiat (țevi tip gri G-10 bar, de culoare cenușie M-6 bar, de culoare bej deschis, țevi galvanizate) în vederea reducerii consumului de metal.

Pentru conductele de apă și cele de circulație a apei calde se folosesc țevi de oțel zincate sudate longitudinal, în execuție ușoară (U.I.) pe măsura producerii lor.

Pozarea conductelor, condiții de montare și legarea traseului

Pozarea conductelor

a.1. Pozarea conductelor în pământ

în toate terenurile, cu excepția celor stâncoase, sensibile la umezire sau de umplutură, conductele se montează direct pe fundul nivelat și compact al tranșeii, fără fundație artificială. În terenurile stâncoase se montează pe un pat de nisip. Pozarea conductelor direct în pământ se face sub adâncimea limitei de îngheț, care este de regulă de 0,8 m la partea superioară. (Fig. 6.5.)

Fig. 6.5. – Diagrama de pozare a conductelor în pământ

a.2. Pozarea conductelor în canale subterane

Pentru pozarea conductelor de apă în canale de protecție se folosesc de regulă canale tip vizitabil. Este admisă prevederea de canale circulabile sau semicirculabile în care se includ alte rețele, când aceasta se impune ca urmare a lipsei de spațiu sau când pozarea în canal comun a mai multor rețele este mai avantajoasă din punct de vedere economic decât pozarea separată. În canale circulabile sau semicirculabile pot fi pozate, de asemenea, cabluri pentru telecomunicații, cu respectarea actelor normative.

Adâncimea minimă la suprafața solului sau suprastructurii drumului până la partea superioară a elementelor de acoperire a canalelor pentru pozare este de:

80 cm în zona carosabilă;

20 cm în spații verzi.

Condiții de montare

b.1. Condții de montare specifice rețelelor de apă rece și a accesoriilor lor

Conductele de apă rece se montează, de regulă, în exteriorul clădirilor, în pământ. Vanele de ramificație și de sectorizare cu diametru de 200 mm și mai mare se montează obligatoriu în căminele vizitabile (STAS 4163). Pentru vanele prevăzute a fi montate direct în pământ se prevăd tije de manevră protejate de ghidare și cutii cu capac. În acest caz se utilizează numai vane din fontă cu mufe. Poziția vanelr este indicată prin repere vizitabile.

b.2. Condții de montare specifice rețelelor exterioare de apă caldă de consum

Montarea conductelor de distribuție a apei calde de consum se face:

În subsolurile clădirilor și între clădiri în canale de protecție, atunci când sunt dispuse de-a lungul traseului în stația de preparare a apei și consumator;

În canale de protecție împreună cu conductele instalației de încălzire, însă izolate separat.

Pentru rețelele de apă montate în canale de protecție se folosesc, de regulă, canale de tip vizitabil. Este admisă prevederea de canale circulabile sau semicirculabile în care se pot include și alte rețele (conducte de apă, electrice).

b.3. Condții pentru stabilirea traseelor de apă

Traseele rețelelor se aleg avându-se în vedere următoarele condiții:

Să treacă cât mai aproape de consumatori pe partea cu cele mai multe puncte de consum;

Să rezulte un număr cât mai redus de intersecții ci drumuiri, căi ferate, canale etc.;

Intersecțiile rețelelor cu artere de circulație, căi ferate, canale etc vor fi, în cele mai multe cazuri, perpendiculare;

Pe porțiunile paralele cu căile ferate se vor prevedea în afara zonei de protecție a acestora.

Amplasarea rețelelor esterioare se va face în limita posibilităților în afara zonei carosabile, de preferință zonele verzi, pentru a fi supuse cât mai puțin sarcinilor provenite din circulația vehiculelor și pentru a facilita accesul pentru intervenții.

Se va urmări, acolo unde este posibil, prevedrea conductelor de apă caldăși circulație în canale comune, cu instalația de încălzire centrală, iar conductele de apă rece în exteriorul canalelor, alături de acestea.

Capitolul VII

Evaluarea lucrărilor

Introducere

Conform Dicționarului Explicativ Român, ”devizul” reprezintă o evaluare anticipată și amănunțită a cheltuielilor necesare pentru executarea unei lucrări proiectate. Astfel că orice lucrare de ridicare în plan trebuie să aibă o documentație tehnico-economică completă. Componentele documentației de deviz sunt:

Antemăsurători pe categorii de lucrări;

Devize specifice acestor tipuri de lucrări;

Extrase de resurse;

Devizul pe obiect;

Devizul general;

Devizul ofertă;

Grafice realizate pe etape de execuție;

Legile și principiile specifice pe baza cărora se întocmesc o documentațiile din domeniul geodeziei și cadastrului sunt:

Legea de bază a organizării proceselor de producție în spațiu și timp se referă la elaborarea proiectului în ansamblu care cuprinde date și norme necesare atât la realizarea și sporirea procesului de producție, cât și pentru a asigura o legîtură optimă între etapele muncii și procesele individuale de muncă.

Legea concordanței dintre conținut, caracteristica tipologică a procesului de producție și formele de organizare a procesului de producție exprimă caracterul obiectiv și necesar al concordanței dintre conținutul și trăsăturile procesului de producție, respectiv dintre caracteristica tipologică a acestuia și forma de organizare. În domeniul geodeziei și cadastrului se pune pune accentul pe prelucrarea de date, vectorizarea și digitizarea de planuri, realizarea de măsurători în teren.

Pricipiul proporționalității are o aplicabilitate diferită de la un proces de producție la altul. Pentru domenii ca geodezia sau cadastrul se pune accent pe caracterul muncii (prelucrarea de date, vectorizarea, digitizarea de planuri, realizarea de măsurători în teren) și mai puțin pe activități ca urmărirea în timp a construcțiilor, realizarea unor ridicări topografice.

Principiul paralelismului se referă la organizarea procesului de producție în timp și spațiu și reprezintă alipirea și conlucrarea

Antemăsurătoare

OBIECT: Proiect de alimentare cu apă comuna Brăduț, județul Covasna

(Tălinoasa, Brăduț, Filia)

Devizul lucrării

Bibliografie

Legea cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996

Ordinul nr. 534 din 1 octombrie 2001

Boș Nicolae, Iacobescu Ovidiu – Cadastru și Cartea Funciară – Editura C.H.Beck, București, 2009

Chițea Gheorghe, Chițea Cristin Gheorghe, Mihăilă Marius, Vorovencii Iosif- Topografie. Metode de ridicare în plan – Editura Lux Libris, Brașov, 2011

Chițea Gheorghe, Kiss Arpad – Topografie – Editura Lux Libris, Brașov, 1997

Vorovencii Iosif – Topografie. Îndrumar de lucrări practice – Editura Universitatea Transilvania, Brașov, 2000

Chițea Gheorghe, Chițea Cristin Gheorghe, Derczeni Rudolf, Hanganu Horațiu, Iordache Eugen – Tehnologii geodezice spațiale. Partea a II-a. Geodezie Satelitară (GS) – Editura Lux Libris, Brașov, 2013

Tamaioaga Daniela,Tamaioaga Gheorghe – Cadastrul General și Cadastrele de Specialitate – Editura Matrix Rom, București, 2005