. Realizarea Creantelor Bugetare

INTRODUCERE

In perioada contemporana statul modern este o institutie extrem de dinamica si de mare complexitate, cu multiple functii a carui finanțare și functionare este asigurata de existenta banului public. De aceea, pentru a-și indeplini rolul și functiile sale, statul trebuie sa mobilizeze resursele și sa faca cheltuieli banesti.

Impunerea de catre stat a impozitelor, taxelor și a celorlalte venituri bugetare, reprezinta un procedeu financiar de constituire a fondurilor banesti de care statul are nevoie pentru acoperirea cheltuielilor publice, pentru realizarea funtiilor si sarcinilor pentru care a fost creat.

Revoluția din decembrie 1989, inlaturand dictatura politica și de stat, a dus la distrugerea vechilor structuri din societatea romaneasca si a insemnat inceperea unui proces dificil și dureros al reconstructiei.

Trebuie sa precizam ca nevoile politice cunosc o crestere semnificativa in perioada de tranzitie a Romaniei la economia de piata. Aplicarea reformei ecomomice are loc în conditiile unor multiple dezechilibre sociale și economice, care implica interventia sporita a statului, actiune care necesita uriase cheltuieli si, deci, venituri publice deosebit de mari.

Fata de ce consideram ca in perioada de tranzitie a Romaniei la economia de piata, studiul impozitelor, taxelor si a celorlalte venituri publice, precum si a modalitatilor practice de realizare a acestora, reprezinta una dintre problemele fundamentale ale dreptului financiar.

Datorita necesitatii lor imperioase, ca principale surse de formare a veniturilor statului, impozitele si taxele au fost reglementate cu particularitatea de obligatii financiar-bugetare, avand deci natura juridica a obligatiei de a plati bugetului statului sumele de bani individualizate ca impozite, respectiv taxe.

Dreptul financiar opereaza cu notiunea de creanta bugetara, constand din impozite, taxe, contributii, amenzi și alte sume, care alimenteaza fondurile publice.

Creantele bugetare se apreciaza in cadrul raporturilor juridice de impunere si taxare, ce se stabilesc intre organele fiscale ale statului și subiectele impozabile sau taxabile, in temeiul normelor juridice referitoare la fiecare dintre impozite, taxe si alte venituri bugetare. In categoria creanțelor bugetare sunt cuprinse obligatiile provenind din impozite, taxe, contributii, amenzi și alte venituri bugetare – ca obligatii principale, precum și cele provenind din dobanzi si penalitati de intarziere – ca obligatii accesorii.

Lucrarea intitulata „Realizarea creanțelor bugetare" trateaza evoluția istorica a creanțelor bugetare, incepand din cele mai vechi timpuri, până în perioada de trecere de la economia centralizata la economia deschisa, faza in care se afla in prezent Romania, insistand cu precadere asupra modalitatilor practice de realizare a acestora.

In economia de piata si, cu deosebire, in perioada de trecere de la economia de comanda la o economic deschisa, impozitele, taxele, contributiile și alte venituri publice au devenit instrumente folosite pentru a stimula dezvoltarea economica si sociala, precum si pentru a orienta sporirea relatiilor economice, financiare, tehnico – stiintifice si culturale internationale.

Impozitele și cheltuielile bugetare predictibile, acceptate ca legitime de catre contribuabili, sunt de interes public. In aceste conditii, interesul public consta in colectarea a cat mai multor venituri la bugetul de stat și efectuarea la timp și in conditii de eficienta a cheltuielilor bugetare. Interesul public, astfel circumstantiat, legitimeaza si justifica pozitia privilegiata a creanțelor fiscale-fiscus potest omnes.

CAPITOLUL I

EVOLUȚIA ISTORICĂ A CREANȚELOR BUGETARE

I.I. EVOLUTIA DARILOR PANA LA REFORMA FINANCIARA A REGULAMENTULUI ORGANIC

In toate orinduirile social-economice in care au existat relatii financiare, Statul, ca institutie suprastructurala, a reglementat diferite categorii financiare-taxe, impozite, buget in scopul formarii și dezvoltarii bazei economice a societatii. Avand particularitatea de obligatii financiai-bugetare, impozitele și taxele reprezinta principalele resurse financiare de care statele au nevoie pentru realizarea actiunilor si obiectivelor de interes general, pentru dezvoltarea sociala și economica a intregii societati.

Este foarte adevarat ca in trecut statele i-și puteau procura numerarul necesar și prin procedee straine de impozite. Vreme indelungata, in cursul Evului Mediu, produsele domeniale erau suficiente pentru nevoile tezaurului și impozitele aveau nurnai caracterul unui venit extraordinar, subsidiar și temporar.

Inainte de Intemeierea Principatelor Romane, adica pana la descalecare, pe teritoriul tarii noastre au existat diferite forme de organizare politica. Toate popoarele barbare care au strabatut teritoriul Romanesc au supus populatia acesteia la dari și la corvezi multiple, stare care a durat până ce s-a putut inchega viate Statelor Romane capabile sa traiasca din fortele nationale ale neamului. In aceasta perioada, legatura dintre taranii romani și sefii triburilor barbare se facea prin intermediul cnejilor, voievozilor si al juzilor localitatilor romanesti, care raspundeau de strangerea birurilor. In urma descalecarii și a inchegarii unor organizatii politice mai unitare, organizarea fiscala din tarile romane se devzolta, urmand sisternul de dari care exista in Transilvania, locul de unde au provenit voievozii descalecatori.

0 trasatura fundamentala a acelei perioade a constat in aceea ca domnii, ca autoritate suprema in stat, si-au asumat o serie intrega de atributii in domeniul fiscal precum: fixarea dărilor, controlul activitatii tuturor slujitorilor vistieriei, fixarea atributiilor acestora, numirea lor, rezolvarea tuturor neintelegerilor dintre membrii aparatului fiscal și contribuabili, acordarea de reduceri sau scutiri de dari.

Istoria fianciară a tarilor surori Muntenia și Moldova in cursul veacurilor trecute și până la Regulamentul Organic, este caracterizata prin arbitrariul cel mai revoltator, atat în asezarea dărilor, cat și in strangerea lor. Prin urmare nu este deloc surprinzator ca în aceasta perioada trista a istoriei Principatelor Romane, care incepe de la 1716, odata cu instalarea domniilor fanariote, birnicii Vistieriei sa fie asa de coplesiti de dari, incat sa nu stie nici cat aveau sa plateasca, nici cand trebuiau sa plateasca, caci se pomeneau cand nici nu gandeau cu parcalabii si dabilarii (perceptorii) prin sate, care le luau cea mai mare parte din avutul lor, totul fiind lasat la bunul plac al stapanirii.

Domnii, pentru a putea obtine tronurile atat de mult dorite ale acestor tari, varsau sute de pungi cu aur la Constantinopol, iar pentru a plati cheltuielile facute cu dobandirea Domniei, puneau pe tara biruri grele, care erau cu atat mai apasatoare, cu cat acele cheltuieli erau mai mari.

Cand ne gandim cat de dese erau schimbarile de Domni, și cat de nesatiosi erau aceia care-i puneau si-i scoteau din tronurile ambelor Principate, este intr-adevar surprinzatoare puterea de rezistenta pe care a trebuit sa o desfasoare poporul roman, si cat de manoase trebuie sa fi fost lanurile acestor tari ca sa poata plati birurile extraordinare, care se ridicau necontenit asupra lor.

Din evoluția impozitelor in evul mediu este semnalabila sporirea treptata a numarului și felului impozitelor, atat a celor care se percepeau în natura ca parti determinate din anumite produse, cat mai ales a celor percepute in bani.

In tara Romaneasca și în Moldova, pe la jumatatea secolului al XVIII-lea, sirul mare al dărilor ordinare, care reprezentau sursele principale de venituri ale statului, cuprindea: sferturile sau civerturile, o dare directa, care se strangea sub forma cislei (repartitiunei), adica se stabilea de Domnitor suma ce trebuia sa se perceapa și acea suma se repartiza pe comune, care la randul lor o repartizau pe lude, adica pe asociatiuni de familii impuse colectiv la plata birului. La acest impozit erau supusi taranii, muncitorii de prin orase, tiganii satului, breslele sau corporatiunile de negustori și meseriasi dar pentru bresle repartitiunea se facea de catre starostele corporatiunei.

Un alt impozit era dijmaritul, adica dijma din zece uiia (decima) care se lua de la stupii de albine și de la porci. Acest impozit era un impozit in natura, adica se lua un stup de albine din zece, sau un porc din zece. Mai tarziu, a fost transformat din impozit în natura in bani. De la plata acestei dari erau scutiti boierii și manastirile.

In categoria dărilor ordinare mai intrau: gostina sau gostinaritul, platit de negustorii care adunau porci pentru vanzare; pogonaritul, impozit asupra intinderilor plantate cu vita, perceput numai de la viile strainilor, pamantenii fiind scutiti; vinaritul sau vinariciul, dare pe vadra de vin, de care erau scutiti boierii si manastirile; tutunaritul, dare pe pogonul plantat cu tutun; oieritul, dare pe oi, la care erau supusiși boierii si manastirile; vacaritul, dare pe boi și vaci, care se lua nu numai dupa vitele aflate în stana, dar chiar și dupa vitele moarte, cum s-a intamplat in timpul lui Constantin Movracordat in Moldova (l733-1735); cunita, dare pe cai; sarea, un venit al Donmului, statul avand din vechime monopolul asupra ei, napasta, introdusa de domnitorul Alexandru Mircea in 1577, era o dare suplimentara, care le incarca pe cele existente.

In afara de aceste impozite mai erau unele dari care se infiintau de unii dintre

Domnii Principatelor, iar altii le desfiintau, de aceea le intalnim mai rar, fie in cronicele vechi, fie in darile de seama de veniturile tarii. Astfel erau: fumaritul, dare asupra carciumelor mari din Bucuresti și Craiova; caminaritul, dare pentru fiecare butie de vin ce se vindea prin targuri; sapunaritul; garduraritul; podvezile, la care era supusa taranimea in folosul Domnilor: caratul butiilor domnesti cu vin și rachiu, construirea morilor, pescuitul morunilor.

Dar, în afara de aceste dari ordinare se mai cereau o multime de alte dari extraordinare, fie in bani, fie în natura, cu prilejul urcarii pe tron al Donmului, dar si de fiecare data cand lacomia Domnilor sau a protectorilor sai, cereau ca el sa se poata mentine in domnie.

Aceste dari extraordinare erau: ploconul steagului, care se lua la suirea pe tron a Domnului și se platea și de boieri și de manastiri; mucarelul, era un al doilea plocon, care se platea in bani la intarirea din nou a Domnului dupa trei ani; ajutorinta de vara și iarna, platita de tarani de doua ori pe an și de boieri numai o data pe an; ajutorinta breslelor, platita de negustori și mesteri.

Aceste forme de dari erau multiple și variau, fiind datorate și suportate aproape exclusiv de catre taranii atat dependent fata de nobili, cat și liberi, precum si de mestesugari, comercianti și alte persoane care obtineau venituri particulare. Nobilimea și clerul din principatele feudale erau privilegiate și scutite de impozite, iar practica incasarii impozitelor era de multe ori arbitrara și abuziva. Nu erau rare cazurile cand aceleasi dari erau pretinse de cate doua și trei ori pe an, in loc de o singura data, iar sferturile, care trebuiau platite de patru ori pe an, sa fie cerute de cate sase și sapte ori.

Darile fiind foarte variate și grele, deseori contrlauabilii faceau contestatii. In asemenea situatii, cateodata, domnii se indurau și decretau amnistia fiscala, asa-numita ruptura, adica o intelegere care stabilea obligatia fiscala și termenele de executare. Intelegerea aceasta cu visteria se facea pe grupuri de contribuabili și nu individual (ex. grupuri profesionale-negustorii brasoveni, grupul preotilor dintr-o eparhie).

Contribuabilii erau in doua mari categorii: bresle, care beneficiau de unele privilegii fiscale, adica scutiri totale sau partiale de dari și un sistem fiscal mai avantajos. Astfel, marii stapani de mosii (boierii, episcopiile, manastirile) erau scutiti total de dari, doar in cazuri exceptionalcare butie de vin ce se vindea prin targuri; sapunaritul; garduraritul; podvezile, la care era supusa taranimea in folosul Domnilor: caratul butiilor domnesti cu vin și rachiu, construirea morilor, pescuitul morunilor.

Dar, în afara de aceste dari ordinare se mai cereau o multime de alte dari extraordinare, fie in bani, fie în natura, cu prilejul urcarii pe tron al Donmului, dar si de fiecare data cand lacomia Domnilor sau a protectorilor sai, cereau ca el sa se poata mentine in domnie.

Aceste dari extraordinare erau: ploconul steagului, care se lua la suirea pe tron a Domnului și se platea și de boieri și de manastiri; mucarelul, era un al doilea plocon, care se platea in bani la intarirea din nou a Domnului dupa trei ani; ajutorinta de vara și iarna, platita de tarani de doua ori pe an și de boieri numai o data pe an; ajutorinta breslelor, platita de negustori și mesteri.

Aceste forme de dari erau multiple și variau, fiind datorate și suportate aproape exclusiv de catre taranii atat dependent fata de nobili, cat și liberi, precum si de mestesugari, comercianti și alte persoane care obtineau venituri particulare. Nobilimea și clerul din principatele feudale erau privilegiate și scutite de impozite, iar practica incasarii impozitelor era de multe ori arbitrara și abuziva. Nu erau rare cazurile cand aceleasi dari erau pretinse de cate doua și trei ori pe an, in loc de o singura data, iar sferturile, care trebuiau platite de patru ori pe an, sa fie cerute de cate sase și sapte ori.

Darile fiind foarte variate și grele, deseori contrlauabilii faceau contestatii. In asemenea situatii, cateodata, domnii se indurau și decretau amnistia fiscala, asa-numita ruptura, adica o intelegere care stabilea obligatia fiscala și termenele de executare. Intelegerea aceasta cu visteria se facea pe grupuri de contribuabili și nu individual (ex. grupuri profesionale-negustorii brasoveni, grupul preotilor dintr-o eparhie).

Contribuabilii erau in doua mari categorii: bresle, care beneficiau de unele privilegii fiscale, adica scutiri totale sau partiale de dari și un sistem fiscal mai avantajos. Astfel, marii stapani de mosii (boierii, episcopiile, manastirile) erau scutiti total de dari, doar in cazuri exceptionale erau impuse și starile privilegiate.

Din a doua categorie faceau parte birnicii, care plateau toate darile, iar sistemul lor fiscal era plin de neajunsuri. In aceasta categorie intra, in principal, taranimea libera și clacasa supusa la toate darile ordinare și extraordinare.

In Transilvania, principalele categorii de obligatii fata de stat au fost darile pe porti, pentru intretinerea armatei, muncile obstesti, capitatia, adica obligatii in bani si munca. In 1754, printr-o patenta, imparateasa Maria Tereza a stabilit urmatoarele impozite directe catre stat:

– impozitele pe avere, percepute pentru bunurile imobile(terenuri de diverse calegorii, deosebite pe clase – dupa felul culturii, dupa rodnicia și pozitia locurilor, cladiri) și pentru bunuri miscatoare (cai, capre, oi, stupi de albine, vase de rachiu);

– impozitul pe cap, numit taxa capitis, aplicabil in mod variabil pe categorii de contribuabili, astfel: pentru tarani mai mic, in raport de cuantumul dărilor platite de fiecare, iar pentru oraseni mai mare(taxa oraseneasca); nobilimea era scutita de dari.

In Transilvania, organul superior care se ocupa cu administrarea veniturilor fiscale era Tezaurariatul cu resedinta, in cea mai mare parte a perioadei analizate, la Sibiu. Acest organ era condus de Tezaurarul, care avea in subordine patru inspectori cu competenta in sectoare distincte(mine de aur și sare, domenii fiscale, dijme fiscale, vami).

Organele fiscale din Tara Romaneasca și Moldova erau: marele vistier, vistierul II și III, ajutati de o cancelarie a vistieriei, complexa, formata din logofeti specializati pe servicii (logofat de bresle, de scutelnici, de slujitori, de poslusnici) si samesii. In tara se exercitau atributii fiscale prin: in judete, samesii trimisi de vistierie si ispravnicii de judet; în plasi, zapcii; in plaiuri, vatafii de plai, iar in sate, parcaIabul, preotul și batranii satului.

Samesii tineau evidenta in judete si supravegheau pe dregatorii locali sa nu faca abuzuri, iar ispravnicii aveau in grija lor stabilitatea contribuabililor în judet, repartitia judicioasa a dărilor pe sate și bresle, precum și supravegherea zapciilor, vatafilor de plai si vamesilor.

Organele centrale raspundeau de impunerea și perceperea dărilor, evident veniturilor și cheltuielilor, dar domnitorii din ambele Principate erau cei care dispuneau de veniturile statului provenite din nenumarate impozite, taxe, servicii si proprietati, in majoritate percepute de la taranime, ca de biruri proprii, necontestate.

Puterea domnilor și conceptia asupra dreptului de impunere este evidentiata de Dimitrie Cantemir in lucrarea Descriptio Moldaviae, in care precizeaza ca domnitorii „afara de Dumnezeu și sabia lor nu cunosteau pe nimeni altul in tara lor; rozboiul, pacea, moartea și averea tuturor locuitorilor depindeau de vointa lor si despre toate acestea decideau dupa buna placere."

Deși in aceasta epoca nu existau bugete, se intocmeau, totusi, situatii din veniturile incasate și cheltuielile efectuate, facute de functionarii domnului, pe care acestia le prezentau Divanului. Asemenea situatii, cuprinse in condice de venituri si cheltuieli, se gasesc pe vremea lui Gheorghe Stefan Voda(1654) în Moldova și pe vremea lui Constantin Brancoveanu (1694-1704) în Muntenia.

Ca urmare a existentei atotputerniciei domnitorului și a unor organe numai cu caracter pur consultativ, in perioada de la infiintarea Principatelor până la Regulamentele Organice, nu a fost posibila stabilirea unui sistem sinanciar, si in consecinta, a unor regului de control privind intrebuintarea veniturilor percepute de

la populatia tarii.

Dar daca darile care se luau erau neomenoase, apoi chipul cum se cheltuiau acesti bani era și mai revoltator, caci trei din patru parti din veniturile tarii se duceau pe maini straine, in daruri și lefuri date turcilor, o alta parte o lua Domnul, iar in folosul tarii nu se cheltula mai nimic. Nici un fel de principiu fianciar nu calauzea pe aceia care erau insarcinati cu asezarea dărilor, și in sistemul de impozite care se practica in trecut, ideea conducatoare era de a se stoarce cati mai multi bani din punga contribuabililor, iar nu de a se aseza astfel de dari, incat sa nu sleiasca puterea de productiune a clasei taranesti indeosebi, asupra careia cadea toata povara.

Domnii se intreceau sa puna cat mai multe dari, si cand vedeau ca poporul tot mai are de unde sa plateasca, atunci nascoceau alte dari, astfel incat in secolele trecute nu se putea cita un exemplu despre o alta tara în care sa fi existat un numar mai mare de impozite ca in Tarile Romane, și in care arbitrariul sa fi ajuns la un asa grad, incat atunci cand se credea ca s-a inchis lista dărilor ordinare, se incepea seria dărilor extraordinare, fie in bani, fie in natura, ca dare de zaharele (producte) pentru intretinerea armatelor turcesti, care nu aveau nici un sfarsit caci nu era fixat nici cat sa se ia, nici cand sa se dea.

Aceasta stare de lucruri I-a determinat pe Wilkinson, consulul Angliei in Principate intre 1814-1821, sa remarce ca nu exista popor in lume care sa fie mai apasat de despotism și coplesit de dari ca taranul din Muntenia și Moldova,și nimeni nu ar putea suferi cu aceeasi rabdare și cu aceeasi resemnare ca dansul, nici chiar jumatate din sarcinile care apasau asupra lui.

1.2. REFORMA SINANCIARA A REGULAMENTULUI ORGANIC

In perioada de la infiintarea Principatelor până la Regulamentele Organice, ca urmare a existentei atotputerniciei domnitorului și a unor organe cu caracter pur consultativ, nu a fost posibila stabilirea unui sistem fianciar si, în consecinta, a unor reguli de control privind interbuintarea veniturilor percepute de la populatia tarii.

Nesfarsita era lista dărilor inventate de diferitii Domni pentru a stoarce cat mai multi bani din munca taranilor – caci boierii erau scutiti de dari și nu este de mirare ca la 1831 cand veni reforma financiară a Regulamentului Organic randui cat are sa fie birul pe fiecare an, și cand are sa fie implinit, ca acea schimbare sa si fost privita de clasele de jos ca o imbunatatire reala a soartei lor, caci in vartejul dajdiilor care curgeau necontenit asupra capului lor, era firesc sa pretuiasca acea clipa de liniste, care le da ragaz sa mai rasufle de greutatile care-i apasau in trecut.

Pana la Regulamentul Organic domnul dispunea de venituri proprii, denumite rusumaturi (taxe vamale, oierit, vacarit, desetina pe stupi, gostina, vinaritul), avea dreptul sa introduca noi impozite in favoarea sa sau a vistieriei statului sa acorde scutiri de impozite și chiar sa dea dreptul unor boieri sa incaseze impozite in folosul

lor propriu. Regulamentul Organic statorniceste ca domnul nu mai are dreptul sa introduca impozite noi, nici in favoarea sa, nici a statului, și nici sa acorde scutiri de impozite, de acum inainte, impozitele se stabilesc de catre Obsteasca Adunare, adica de boieri.

Regulamentul Organic se constituie ca o veritabila reforma financiară, care se axeaza, in general, pe desfiintarea unor dari și institutii și crearea altora mai eficiente, pe crearea de noi venituri și instituirea unei ordini in perceperea veniturilor si efectuarea cheltuielilor. Acesta pune sfarsit bunului plac prin aceea ca stabileste

reguli obligatorii pentru toti contribuabilii.

Deși prin noul regim boierii sunt scutiti, de și taranii duc, și acum, greul birului, totusi ei nu sunt atat de nenorociti, deoarece contributia este fixata prin lege, ei nemaifiind amenintati a plati in fie ce zi noi dari.

Regulamentele Organice, adoptate în iulie 1831 pentru Muntenia și in ianuarie 1832 pentru Moldova, constituiau o adevarata revolutie financiară, care rasturna cu totul obiceiurile trecutului, caci se punea securea la radacina tuturor abuzurilor care se comiteau in trecut, și în locul nenumaratelor dari in bani și in natura, au introdus doua impozite directe, copitatia și patenta. Copitatia (birul) era un impozit direct și personal platit pe cap de locuitor, la care erau supuși taranii, mazilii (descendentii familiilor boieresti de rangul al doilea) și muncitorii din orase si targuri. Patenta era un impozit direct și fix, stabilit pe clase, la care erau supusi meseriasii și negustorii.

In afara de aceste impozite directe, au fost pastrate cateva impozite indirecte, la care erau supuse toate clasele societatii, prin urmare și boierii.

Daca comparam situatia care s-a creat clasei taranesti prin Regulamentul Organic, cu ceea ce era in trecut, fara indoiala ca faptul de a se sti mai dinainte cat are sa plateasca fiecare și cand trebuie sa plateasca, precum si faptul ca nici o alta dare sub nici un fel de nume nu i se mai poate cere, era o imbunatatire simtitoare fata de arbitrariul din trecut. Cu toate acestea, și Regulamentul Organic a continuat nedreptatea strigatoare care exista în trecut, ca boierii sa nu plateasca nici o dare directa.

Prin Regulamentele Organice, care constituie primele constitutii ale Principatelor Romanesti, se infiinteaza o Adunare Obsteasca, formata din reprezentanti ai boierimi, cu putere legiuitoare, se da o organizare administrativa si financiara Principatelor, se introduce un sistem fianciar simplu, acordandu-se Adunarii obstesti drepturi bugetare, și anume de a incuviinta perceperea dărilor si facerea cheltuielilor.

Vistierul era inaltul functionar care era facut responsabil pentru toti casierii orânduiti in slujba visteriei și pentru toti samesii judetelor. La sfarsitul fiecarui trimestru, toti cei insarcinati cu perceperea veniturilor și plata cheltuielilor trebuiau sa trimita la vistierie socoteala lor.

Rezumand opera fianciara intocmita de Regulamentul Organic, vedem ca el a infiintat doua impozite directe: copitatia și patenta, care produceau in Muntenia jumatate din venitul intreg al Statului, iar în Moldova peste doua treimi din venitul acesteia.

In privinta organizarii fianciare și administrative a tarilor, Regulamentul Organic constituia un progres fata de haosul și arbitrariul care domnea in trecut, deoarece el a asezat Statul Roman pe temelii mai solide, introducand randuiala in finantele Statului in locul anarhiei de mai inainte, caci ceea ce sugruma poporul roman inainte de Regulament, nu erau atat darile neasemanat de mari, care apasau asupra lui, cat nestatornicia lor.

De aceea reforma financiară introdusa de Regulamentul Organic are o mare insemnatate, considerata mai cu seama din acest punct de vedere, caci Regulamentul Organic, desfiintand nenumaratele dari in bani și in natura care existau în trecut, a hotarat cat are sa plateasca fiecare, și a pus astfel în practica un mare principiu al stiintei fianciare moderne: ca impozitul sa fie determinat iar nu arbitrariu, și sa fie implinit la anumite epoce mai dinainte hotarate și bine cunoscute de contribuabili.

0data cu Unirea Principatelor la 1859, Romania a inceput sa se organizeze ca stat modern, au fost supuse la impozitul personal toate clasele societatii, iar la impozitul funciar toate proprietatile nemiscatoare, s-au secularizat averile manastiresti, s-au improprietarit taranii.

In perioada domnei lui Alexandru loan Cuza(1859-1866) au fost puse bazele unei organizari fianciare moderne și s-a unificat legislatia fianciara a celor doua Principate.

Prin Tratatul de la Paris (18-30 martie 1856) s-a admis desfiintarea privilegiilor de clasa, egalitatea tuturor romanilor inaintea legilor, asezarea dreapta si generala a contributiilor, in raport cu averea fiecarui contribuabil (art. 24). De asemenea, Conventia de la Paris (7 august 1858) prevedea toti sunt egali inaintea legilor și a impozitelor, cerand totodata o revizuire a legilor de impozite ce existau in ambele Principate (art. 46).

In aceste conditii, în anul 1862, cand s-a produs unirea administratrativa a celor doua Principate, au fost adoptate mai multe legi de impozite, inspirate din practica fiscala occidentala. Astfel, proprietatea funciara, care pana atunci fusese scutita de impozit, a fost supusa la impozitul funciar; s-a instituit taxa de transmitere asupra proprietatilor asezamintelor publice, numite „bunuri de mana moarta", deoarece nu circula; legea patentelor a fost mult largita prin adaugarea mai multor categorii de platitori de patente, iar legile care existau in trecut pentru contributia personala si contributia la poduri și sosele au fost extinse la toate clasele societatii și unificate pentru ambele Principate.

Era un spirit nou, mai democratic, care patrundea in leglalatiunea fiscala a Principatelor, și acest spirit era datorat organizarii politice ce se da Principatelor, deoarece la viata publica erau chemate elemente noi, care nu mai puteau admite privilegiile in materie de impozite.

Sursele principale de venituri ale statului erau impozitele; taxele; veniturile obtinute din activitatea productiva, care se efectua pe domeniile statului(cum era cea agricola, exploatarea miniera). în intreprinderi industriale si comerciale (cai ferate, posta si telegraf) sau in intreprinderi mixte; monopolurile asupra tutunului, bauturilor alcoolice; succesiunile vacante și donatiile.

0 deosebita importanta pentru acea perioada a avut-o legea secularizarii averilor manastiresti din 17 decembrie 1863, care facea sa intre în bugetul statului veniturile averilor manastiresti.

Perceperea impozitelor, ca principale surse de vernturi publice, se facea pana in 1867 de catre parcalabi și subcasieri numiti de Ministerul de Finante, dupa care au fost instituiti perceptorii.

Odata cu suirea pe tron la 1866 a Principelui Carol de Hohenzollern, tara intra intr-o faza cu totul noua. Un avant economic incepuse sa se accentueze prin construirea retelei de cai ferate, impozitele vechi au fost inlocuite cu impozite mai moderne, agriculturii i s-a dat o dezvoltare mai mare si un inceput de industrie era pe cale de a se forma.

In anii domniei regelui Carol 1(1866-1881) sistemul fiscal se baza pe impozitele pe venit, ca impozite personale, care tineau cont de posibilitatile de contributie ale contribuabilului. Astfel, au fost instituite: impozitul pe veniturile proprietatilor agricole in 1864, modificat in anii 1871, 1881, 1901 și 1907; impozitul pe venituri din salariu, introdus in 1877 și apoi in 1900, care avea o natura proportionala; impozitul pe veniturile din profesiuni si ocupatii neimpuse la alte impozite, reglementat prin Legea patentelor din 1862.

1.3. EVOLUȚIA CREANȚELOR BUGETARE fN PERIOADA INTERBELICA SI POSTBELICA

Razboiul din 1916 – 1918 a provocat mari cheltuieli publice și importante distrugeri economiei nationale, ceea ce a dus la cresterea datoriei publice. In aceste conditii, la care s-a adaugat și infaptuirea statului national roman(1918), autoritatile s-au orientat în trei directii majore: unificarea sistemului fiscal, reforma fiscala radicala; masuri pentru echilibrarea bugetului public.

Prima masura fiscala importanta a constituit-o reforma fiscala din 1921 propusa de Nicolae Titulescu, caracterizata ca fiind una din cele mai complete si indraznete reforme din cite s-au incercat. Aceasta avea la baza o idee progresista pentru acea vreme, și anume impozitul cedular, calculat in functie de provenienta venitului, completat cu unul global pe venit progresiv, pe lux, pe cifra de afaceri si anexe.

Legea din 1 august 1921 desfiinta vechile impozite directe, mentinand insa toate impozitele indirecte, și monopolurile, reglementand in acelasi timp opt impozite directe, din care sapte cedule.

0 noua reforma fiscala a fost cea din 1923 propusa de Vintila Bratianu, care urma sa consolideze unificarea sistemului fiscal romanesc. Este vorba de legea pentru unificarea contributiilor directe și pentru inaintarea impozitului pe venitul global.

Prin noua lege, impozitele cedulare sunt inlocuite cu sase impozite directe reale, denumite de lege elementare.

Legile din 1921 și 1923, legi reformatoare in domeniul fiscalitatii, au insemnat trecerea la sistemul modern de impozite, introducand impozitul pe venit.

In perioada interbelică, aparatul fiscal a fost organizat pe baza principiului separarii atributiilor care ii reveneau: constatarea și asezarea impozitelor si administratrarea incasarii și platii acestora. In aplicarea acestul principiu, prin reforma din 1929, functionarii din domeniul fiscal au fost impartiti in functionari apartinand serviciilor de constatare a impozitelor și functionari apartinind serviciilor de incasari și plati. Separarea celor doua administratratii (servicii) nu excludea colaborarea dintre ele, ci, dimpotriva, o amplifica, acestea colaborau intens, comunicindu-și reciproc activitatile efectuate și rezultatele obtinute.

In judete functiona cate o administratratie de constatare a impozitelor condusa de catre administratratori de constatare. Aceste administratratii aveau doua sectii, una pentru constatarea impozitelor directe, iar cealalta pentru constatarea impozitelor indirecte.

La nivelul plasilor functiona cate o circumscriptie de constatare a impozitelor, care reprezenta celula sistemului fiscal de constatare condusa de cate un controlor fianciar, avand in subordine ajutori de controlori.

De asemenea, in fiecare judet functiona și cate o administratratie de incasari si plati, avand ca principala atributie aceea de a urmari și incasa veniturile publice ce le erau date in debit, precum si aceea de a efectua platile statului. Administratratia de incasari și plati era condusa de un administratrator, ajutat de controlori de urmarire, care executau operatiunile de urmarire și incasare a veniturilor publice.

Constatarea veniturilor publice care proveneau din taxe și contributii, in cadrul administratiilor locale, se facea de catre comisii de constatare locale, compuse din delegatul serviciului fianciar( la orase) sau notarul comunal, un consilier comunal delegat și un delegat al contribuabililor. Cei nemultumiti de constatarile comisiei puteau face apel, în termen de 15 zile de la comunicare, comisia de apel fiind compusa din delegatul consiliului comunal, delegatul contribuabililor si judecatorul de ocol. Pe baza constatarilor definitive, se facea intregistrarea în rolurile de incasari.

Criza mondiala de la finele decemului trei și inceputul deceniului patru al secolului nostru a influentat negativ și sistemul fiscal, astfel ca in 1933 s-a procedat la sporirea taxelor de consumatie, iar la 1 aprilie 1934, impozitul global a fost inlocuit cu unul de supracota, care se percepea la sursa, combatandu-se evaziunea fiscala și simplificandu-se procedura de impunere.

In timpul celui de-al doilea razboi mondial s-a trecut la o politie fiscala speciala, pentru perceperea rapida și simplificata a impozitetor. In acelasi scop, s-a adoptat o procedura de impunere completa cuprinsa in Codul de procedura fiscala, adoptat la 1 aprilie 1942, in ideea de a se asigura statului mijloacele cele mai potrivite pentru realizarea veniturilor publice, iar contribuabilului cai simple si eficace pentru apararea intereselor sale.

Daca in partea I a Codului sunt cuprinse dispozitii privind constatarea materiei impozabile si modul de stabilire a drepturilor fiscale, in partea a-ll-a a Codului sunt detaliate modul de percepere, urmarire și lichidare a creanțelor fiscale, reglementandu-se momentul exigibilitatii creanțelor fiscale, precizandu-se natura si cuprinsul titlului de creanță fiscala.

In conceptia legiuitorului din 1942, toate creanțele de orice natura ale statului, judetelor, comunelor, Caselor autonome, regiilor publice, administratatiilor comerciale, precum și ale tuturor institutiunilor și autoritatilor publice de orice fel, se incasau si se urmareau potrivit prevederilor Codului de procedura fiscala. Asfel, pentru toate drepturile fiscale care se stabileau pe cale de impunere, titlul de creanță il constituia procesul-verbal de impunere. Pentru drepturile fiscale care se percepeau pe cale de retinere și varsare directa, sau plati directa, precum și pentru orice alte impozite, taxe sau amenzi, titlul de creania il constituia actul constatator sau de stabilire a impozitului datorat, procesul-verbal de impunere sau procesul-verbal de contraventie, rezolutiunea sau viza organelor insarcinate cu stabilirea impozitelor sau taxelor respective.

Potrivit dispozitiilor cuprinse In art. 182 a Codului de procedura fiscala din 1942, deveneau exigibile din prima zi a lunilor: aprilie, iulie, octombrie, ianuarie, impozitele prevazute de legea contributiilor directe, care se stabileau pe cale de impunere și anume, impozitul agricol și pe cladiri, impozitul comercial și industrial, impozitul profesional și cel pe veniturile din ocupatii neimpuse la alte impozite. De asemenea, deveneau exigibile la aceleasi date: taxele militare, impozitul asupra plantatiilor de vie, taxele de brevet și impozitul pe automobile.

Daca debitorul nu platea sumele de bani datorate și inscrise în roluri sau in orice alte registre de evidenta debitelor, in termen de 15 zile de la data exigibilitatii lor, urma a i se trimite o somatie de plata, care cuprindea: numele, prenumele si domiciliul debitorului, suma de plata, titlul creanței, invitatia de plata, și mentiunea ca, in caz de neurmare, se va proceda la executarea silita. Aceasta somatie cuprindea, pe langa cele aratate anterior, și precizarea exigibilitatii trimestriale a debitorului.

In comune se facea o singura somatie colectiva, cuprinzand numele tuturor debitorilor. Aceasta somatie se afisa la usa primariei timp de 8 zile, locuitorii putand fi anuntati despre aceasta prin batere la toba sau orice alte mijtoace. In situatia în care

contribuabilii nu isi executau obligatiile fiscale la data la care acestea deveneau exigibile, lua nastere la aceasta data dreptul statului de a trece la executarea silita a

creanțelor bugetare.

Un mijloc in realizarea executarii silite a creanțelor bugetare I-a reprezentat poprirea. Astfel, pentru toate creantele statului și ale tuturor autoritatilor si institutiilor, se putea urmari: pensiile, recompensele nationale, salariile eclesiasticilor si ale tuturor functionarilor civili-publici sau particulari – ale militarilor, toate acestea până la 1/3, chiar daca prin legi speciale se dispusese altfel. Poprirea se infiinta printr-un proces-verbal, care cuprindea pe langa prevederie cu caracter general si sumele de bani pentru care se infiinta poprirea.

0 alta modalitate de realizare a creanțelor bugetare in caz de neplata a debitelor, dupa expirarea termenelor expres prevazute de Codul de procedura fiscala, consta in urmarirea silita mobiliara, precedata de procedura sechestrarii averii mobile a debitonilui.

In conceptia legiuitorului din 1942, Codul de procedura fiscala cuprindea o modalitate de executare silita a creanțelor bugetare, denumita urmarirea generala a veniturilor. Astfel, potrivit art.228, pentru urmarirea creantelor, ca forma a executarii silite, se putea infiinta urmarirea generala de venituri asupra averii mobile, producatoare de venit a debitorului. Urmarirea silita incepea prin incheierea unui proces-verbal in care se aratau, pe langa celelalte mentiuni obligatorii, imobilele si veniturile urmarite.

Urmarirea silita imobiliara, o alta modalitate de executare silita a creanțelor bugetare, consta în vanzarea imobilelor debitorului. Aceasta se realiza prin intermediul tribunalului locului unde se afla situat imobilul, iar in teritoriile unde exista institutia cartilor funciare, prin intermediul instantelor de carte funciara competente, in urma cererii Contenciosului Ministerului Finantelor din Capitala, iar in provincie, la cererea Administratratiei fianciare respective. Nu se putea trece la urmarirea imobiliara, decat dupa expirarea termenului de 30 de zile de la comunicarea somatiei de plata. Dupa expirarea termenului de 30 de zile acordat pentru plata prin somatie, perceptia fiscala respectiva intocmea un proces-verbal cu privire la situatia imobilului ce urma a și scos la vanzare.

Dupa al doilea razboi mondial au avut loc importante modificari in sistemul fiscal. Reforma agrara din 1945, reforma si stabilizarea monetara din 15 august 1947, abolirea monarhiei și proclamarea Republicii Populare Romane la 30 decembrie 1947, adoptarea Constitutiei din 13 aprilie 1948 si, mai ales, nationalizarea principalelor mijloace de productie și transformarea intreprinderilor particulare in intreprinderi de stat, sunt factori care au avut consecinte considerabile din punct de vedere fiscal.

In perioada imediat urmatoare, determinat de modificarile orânduirii politice, s-au adus modificari și institutiei executarii silite a creanțelor bugetare. Astfel, potrivit dispozitiilor Decretului nr. 224 din 12 decembrie 1951, s-a reglementat urmarirea imobiliara pentru realizarea creanțelor statului.

Urmarirea restantelor și majorarilor din impozite, taxe și alte venituri bugetare, datorate de populatie se putea face, si prin scoaterea la vanzare a birurilor imobiliare apartinand debitorului. Vanzarea imobiliara se incuviinta de catre Judecatoria Populara a locului unde era situat imobilul, la cererea unitatii fianciare care a pornit urmarirea.

Daca debitorul nu achita, în termenele legale, datoriile din impozite, taxe, si alte venituri bugetare, se proceda la sechestrarea averii imobiliare a acestuia și a familiei lui, respectiv a sotului, sotiei, copiilor și parintilor, cu care avea gospodarie comuna și mai multe imobile.

Sechestrarea averii imobiliare se facea de un inspector fianciar sau alt functionar desemnat de circumscriptia sau sectiunea financiara respectiva. Concomitent cu aplicarea sechestrului se inmana debitorului un avertisment scris prin care i se punea în vedere ca, daca in termen de zece zile de la aplicarea sechestrului pe averea imobiliara nu va achita suma datorata i se va scoate imobilul la vanzare. Nu se putea sechestra și scoate la vanzare casa de locuit și anexele sale, in total sau în parte, locuita efectiv de debitor cu familia sa.

In cazul cand debitorul n-a achitat sumele datorate intermenul de zece zile de la inmanarea avertismentului, unitatea financiară care urmarea debitul cerea Judecatoriei Populare de la locul unde era situat imobilul sa incuviinteze vanzarea. Pentru cererile facute cu respectarea prevederilor legale, judecatorul fixa termenul de

judecata in cel mult zece zile de la primirea cererii și dispunea citarea partilor.

La primul termen de infiintare, debitorul urmarit sau tertii interesati, erau obligati sa depuna, sub sanctiunea decaderii, toate probele de care intelegeau sa se serveasca. in cazul cand partile, desi citate legal, nu se prezentau, Judecatoria Populara examina cazul in lipsa lor. Daca debitorul prezenta judecatorului, fie inainte de termenul de judecata, fie la judecata, dovada achitarii sumei datorate, judecatorul dadea o incheiere de incetare a urmaririi.

In solutionarea cazului, judecatoria trebuia sa se pronunte asupra urmatoarelor: daca felul impozitului, taxei sau a altor venituri bugetare ce se urmareau erau prevazute de lege; daca persoana urmarita putea fi obligata, potrivit legii, la plata acelui impozit, taxa sau venit bugetar; daca stabilirea debitului s-a facut cu respectarea procedurii legale; daca debitorului i s-au acordat scutirile sau reducerile la care avea dreptul, potrivit legii.

Daca în urma dezbaterilor Judecatoria Populara stabilea ca urmarirea este legala, pronunta o hotarare prin care incuviinta vanzarea imobilului de catre organele Ministerului Finantelor și obliga pe debitor la plata cheltuielilor de judecata. Dupa obtinerea hotararii judecatoriei Populare, unitatea financiara fixa termenul de vanzare, care nu putea fi mai mare de 15 zile de la pronuntarea hotararii.

In acest scop se emiteau publicatiile de vanzare care cuprindeau: numele unitatii fianciare care facea urmarirea; numele si prenumele debitorului urmarit; descrierea imobilului urmarit; evaluarea imobilului; data, ora si locul unde se va face vanzarea; denumirea Judecatoriei Populare care a incuviintat vanzarea; numarul si data hotararii respective. In situatia în care debitorul achita suma datorata, majorarile si cheltuielile de judecata, inainte de termenul fixat pentru vanzare, sau chiar in ziua vanzarii, aceasta nu se mai realiza.

Ca o consecinta a orânduirii politice, se constata faptul ca vanzarea era interzisa catre sectorul particular. Daca la primul termen vanzarea nu se putea face din lipsa de cumparatori, imobilele erau predate fara plata Comitetelor Executive ale Sfaturilor Populare din orasul sau comuna unde era situat imobilul. In acest caz, debitul urmarit se scadea cu suma reprezentand evaluarea imobilului, iar daca evaluarea era mai mare, scaderea se facea numai in limita debitului, si noul regim a instituit o procedura speciala care viza reglementarea executarii silite a hotaririlor judecatoresti prin metoda decontarii bancare, potrivit dispozitiilor cuprinse in Decretul nr. 307 din 4 august 1953.

Astfel, hotararile judecatoresti executorii intervenite in litigiile dintre unitatile din sectorul socialist, in cazul cand obligau la plata unor sume de bani, urmau a si executate prin decontare, fara ca sa fie necesara acceptarea platii de catre debitor.

Banca de Stat a Republicii Populare Romane și institutiile de credit erau obligate sa efectueze în timp util decontarile decurgand din hotararile executorii care li se prezentau, cu respectarea dispozitiilor legale in vigoare cu privire la decontarea si urmarirea conturilor bancare.

Unitatea creditoare introducea cererea de executare prin decontare, la Banca de Stat a Republicii Populare Romane sau la alte institutii de credit, dupa caz aratand suma ce urma a fi platita, felul creanței, numarul și felul contului urmarit depanand odata cu cererea și titlul executor.

Banca de Stat a Republicii Populare Romane sau institutia de credit la care a fost depusa cererea avea obligatia sa instiinteze unitatea creditoare in termen de cel mult sapte zile despre efectuarea decontarii, ori, daca aceasta a fost efectuata numai in parte sau nu a fost executata deloc din cauza llipsei de disponibil in contul urmarit. In cazul in care decontarea nu era efectuata sau efectuarea ei a fost posibila numai in parte, unitatea creditoare putea sa continuie executarea prin decontare de indata ce aceasta devenea posibila sau sa ridice titlul executor depus și sa continuie urmarirea silita a unitatii debitoare, prin mijloace prevazute de Codul de procedura civila cheltulelile in legatura cu efectuarea urmaririi urmau a fi suportate de unitat debitoare si acoperite din contul acesteia.

1.4. EVOLUTIA CREANTELOR BUGETARE IN PERIOADA ORANDUIRII SOCIALlSTE

Dupa luarea puterii de catre comunisti prin masurile ecconomice adoptate (nationalizarea principalelor mijloace de productie, etapizarea bancilor, reforma si stabilizarea monetara, restructurarea fianciara, etc.), s-a instituit monopolul absolut al proprietatii de stat, s-a redus exegerat ponderea proprietatii cooperatiste, s-a ingradit tot mai accentuat mica productie taraneasca, s-a limitat extrem proprietatea și productia mestesugareasca, s-a ajuns la concentrarea excesiva a productiei industriale. Ca atare, statul a devenit administrator general al unui imens patrimoniu.

In aceste conditii, in sfera domeniului public au fost incluse in mod arbitrar, si bunurile apartinand în mod traditional domeniului privat al statului, cum erau cele aflate in administratrarea directa a intreprinderilor de stat, centralelor industriale, trusturilor si altor unitati economice de stat.

Natura economica, izvoarele, sistemul, marimea și rolul veniturilor bugetare sunt astfel determinate de esenta oranduirii sociale și de stat, de formele de proprietate asupra mijloacelor de productie, de nivelul de dezvoltare a fortelor de productie, de actiunea legilor economice, precum și de rolul și atributiile statului.

Statul socialist roman, fiind proprietarul principalelor mijloace de productie, isi procura marea majoritate a veniturilor sale de la unitatile economice de stat in procesul distribuirii primare a venitului national. Deoarece existau și unitati cooperatiste in care se crea, de asemenea, venit national, bugetul statului era alimentat – intr-o anumita masura- cu venituri și de la acele unitati socialiste. Aceste venituri bugetare erau realizate de stat in procesul redistribuirii venitului national. Intr-o masura mult mai mica, bugetul statului era alimentat și cu impozite și taxe de la populatie, care se obtineau tot in procesul redistribuirii venitului national.

Prin reforma fianciara de la 1 ianuarie 1949 s-a efectuat o restructurare fianciara in cadrul careia au fost luate și o serie de masuri fiscale radicale, determinate mai ales de nationalizarea principalelor mijloace de productie si transformarea intreprinderilor particulare in intreprinderi de stat, fiind desfiintate veniturile bugetare care nu mai corespundeau noii orânduiri social-economice.

Transformarile care au avut loc dupa 1949 in evolutia societatii romanesti si in economia nationala au determinat modificari și in legislatia fiscala, pentru a putea fi utilizata ca instrument important in aplicarea politicii economice și fianciare a statului centralizat, ,,socialist."

Persoanele juridice și fizice care realizau venituri pe teritoriul tarii, plateau bugetului statului impozite și taxe, avand obligatia sa-și achite sumele datorate statului la termenele stabilite. Termenele de plata a impozitelor erau prevazute in fiecare act normativ instituitor de venituri bugetare. La fixarea acestor termene se avea in vedere atat perioada de realizare a veniturilor din care se platesc impozitele,

cat si necesitatea de a se asigura alimentarea continua a bugetului statului cu mijloacele banesti. In plus, stabilirea precisa a termenelor de plata constituia una din

conditiile esentiale care faceau ca platitorul sa stie precis cat datora statului și cand

trebuia sa plateasca impozitul.

Subiectele impozabile erau raspunzatoare de respectarea stricta a tuturor prevederilor cuprinse in legislatia privitoare la veniturile bugetare.

Nerespectarea normelor juridice în vigoare privitoare la plata impozitelor, precum și a celorlalte venituri bugetare, atragea dupa sine sanctiuni, precum majorarile, amenzile, executarile silite, iar în cazuri mai grave, aplicarea și de sanctiuni penale.

In perioada orânduirii socialiste, reglementarea cuprinsa in Decretul nr. 221 din 1 iulie 1960 cu privire la executarea silita impotriva persoanelor fizice a platii impozitelor și a taxelor neachitate în termen și a creanțelor banesti ale organizatiilor socialiste, precum și cu privire la executarea confiscarii a reprezentat dreptul comun privind executarea silita a creanțelor fiscale.

Astfel, urmarirea silita a bunurilor și veniturilor persoanelor fizice pentru realizarea impozitelor și taxelor neachitate in termen, a creanțelor banesti ale organizatiilor socialiste constatate prin titluri executorii, aducerea la indeplinire a masurilor privind executarea confiscarii și a unor masuri asiguratorii se faceau potrivit dispozitiilor decretului nr, 221/1960.

Organele fianciare ale comitetelor executive ale sfaturilor populare executau:

– impozitele, taxele și amenzile de orice fel in toate cazurile cand legea nu dispunea altfel, precum și primele pentru asigurarile prin efectul legii

– creanțele de orice valoare ale statului sau ale institutiilor bugetare;

– sumele de bani datorate ca urmare a mcalcarii dispozitiilor Codului silvic si neexecutarii obligatiilor legale privind colectarile;

– orice alte creanțe care, potrivit altor dispozitii legale, li se transmiteau spre executare.

Pentru efectuarea executarii erau competente organele in a caror circumscriptie se gaseau bunuri urmaribile, coordonarea intregii executari revenind organului in circumscriptia caruia isi avea domiciliul debitorul, iar daca la domiciliul debitorului nu se gaseau bunuri umaribile, organului care a fost investit mai intai cu executarea.

In vederea indeplinirii atributiilor lor, organele de executare aveau dreptul sa intre în toate incaperile ocupate de debitor sau in care se gaseau bunuri ale acestuia, precum și sa cerceteze toate locurile in care debitorul i-și pastra bunurile. Cand exista opunere la intrarea în locuinta sau in alte locuri unde se gaseau bunuri ale debitorului și în toate cazurile cand organele de executare erau impiedicate sa-și indeplineasca obligatiile legale, acestea puteau cere concursul, dupa caz, organelor de militie, comitetului executiv al statului popular sau administratratiei de imobile, in prezenta delegatului carora se proceda la executare.

Nu puteau fi urmarite pentru realizarea creanțelor banesti:

– bunurile strict necesare uzului personal sau casnic al debitorului și familiei sale;

– alimentele necesare debitorului și familiei sale pe timp de o luna, iar daca debitorul se ocupa exclusiv cu agricultura, pana la noua recolta;

– combustibilul necesar debitorului și familiei sale pentru incalzit si prepararea hranei pe timp de trei luni;

– bunurile mobile ce serveau la exercitarea ocupatiei debitorului, daca acesta era agricultor i se lasau: inventarul agricol, semintele și furajele in masura necesara continuarii muncii in gospodarie.

Cand executarea s-a realizat conform procedurii reglementate de decretul nr. 221/1960, insusi organul de executare realiza repartizarea sumei rezultate din urmarirea intre creditorii care si-au anuntat creanțele organului de executare, cu precizarea ca aceasta obligatie revenea și creditorilor ale caror creanțe erau trecute in registre de publicitate – privilegiu, ipoteca, gaj.

Daca suma rezultata nu indestula pe toti creditorii, atunci se aplica ordinea de preferinta stabilita de art. 33 din Decretul nr. 221/1960:

– creanțele rezultand din cheltuielile facute cu urmarirea bunurilor al caror pret se distribuia;

– creanțele rezultand din retributii și alte datorii asimilate acestora, cele rezultind din datorii in cadrul asigurarilor sociale de stat, precum și cele rezultand din despagubirile pentru repararea daunelor cauzate prin moarte sau vatamari corporale care au pricinuit incapacitati de munca;

– creanțele statului din impozite și taxe, precum și cele reprezentind primele de asigurare prin efectul legii;

– creanțele din imprumuturi bancare;

– creanțele reprezentand despagubirile pentru repararea pagubelor pricinuite proprietatii socialiste prin fapte ilicite;

– alte creanțe.

Executarea silita în sistemul decretului nr. 221/1960 cunostea urmatoarele modalitati: executarea prin poprire, urmarirea silita mobiliara și urmarirea silita imobiliara.

Cand creditorul era o unitate socialista și debitorul o persoana fizica, poprirea definitiva în temeiul oricaror titluri executorii, se realiza potrivit reglementarilor cuprinse in art. 26-28 din Decretul nr. 221/1960. Conform acestei proceduri, mult mai rapide decat cea de drept comun, poprirea se infiinta direct de catre unitatea socialista creditoare. Aceasta comunica tertului poprit adresa de poprire impreuna cu

o copie de pe titlul executor, instiintandu-l totodata pe debitor de masura luata. Cand

exista o poprire asiguratorie, ea se definitiva prin simpla comunicare a titlului executor catre tertul poprit și instiintarea debitorului.

Atat tertul poprit, cat și debitorul puteau face contestatie la poprire in termen de cinci zile de la primirea comunicarii, putand obtine suspendarea executarii pana la solutionarea contestatiei, fara a fi obligati la depunerea vreunei cautiuni.

In termen de cinci zile de la primirea comunicarii popririi, tertul poprit era obligat a instiinta pe creditori daca datora suma poprita și tot în termen de cinci zile trebuia sa consemneze la C.E.C. suma datorata pe numele unitatii creditoare, trimitandu-i recipisa de consemnare. Aceasta putea ridica suma consenmata doar dupa expitarea termenului de contestatie sau, cand pe baza contestatiei introduse s-a admis suspendarea executarii abia dupa respingerea contestatiei.

Pentru urmarirea silita mobiliara, în cazul in care creditorul era o unitate socialista, iar debitorul o persoana fizica, sediul materiei il constitula art. 29-31 din decretul nr. 221/1960.

Erau prevazute patru forme de valorificare ce trebuiau folosite, la nevoie, succesiv si anume:

1. Preluarea directa, în contul creanței, a bunurilor de catre unitatea socialista creditoare. La instiintarea executorului, unitatea creditoare trebuia sa raspunda in 5 zile, daca intelegea sa preia bunurile. Preluarea se facea prin proces-verbal de predare-primire, evalualea realizindu-se de executor, iar valoarea bunurilor se scadea din creanță.

2. Vanzarea directa catre unitati socialiste. Daca unitatea creditoare refuza sau nu raspundea in 5 zile, executorul, in termen de 15 zile de la data refuzului ori a expirarii termenului de 5 zile, aducea la cunostinta prin publicatii la sediul comitetului sau biroului executiv al consiliului popular efectuarea vanzarii, facandu-se comunicari directe cand era posibil.

3. Vanzarea in comertul socialist (de stat sau cooperatist). Se recurgea la aceasta metoda doar daca nu a reusit vanzairea directa, fara a se prevedea un termen legal. De regula, valorificarea se facea prin unitati speciale de consignatie sau solduri.

4. Vanzarea la licitatie publica. Aceasta metoda se folosea ca ultima forma de valorificare, tinandu-se dupa 15 zile de la scaderea pretului, care era cel de evaluare redus cu 40%. Daca bunurile nu se vindeau, se tinea o noua licitatie, reducandu-se de aceasta data pretul cu 70%. Daca nici acum nu se puteau vinde bunurile, se organiza a 3-a licitatie, cand se vindeau la orice pret. Licitatia era adusa la cunostinta publica prin afise la locul unde se organiza, cu cel putin 5 zile inainte de termen. De data aceasta putea concura oricine și vanzarea se facea la cel mai mare pret oferit pe bani gata, incheindu-se un proces-verbal, iar suma obtinuta era consemnata.

Sediul materiei pentru urmarirea silita imobiliara, în cazul in care creditorul era o unitate socialista, iar debitor o persoana fizica, il constitula art. 29-31 din decretul or. 221/1960 și în acest caz, urmarirea se facea în una din urmatoarele forme de valorificare, ce trebuiau a fi folosite succesiv:

1. Preluarea directa a imobilului de unitatea creditoare. Ea se facea, pe seama creantei, în termen de o luna de la data cand organul de executare comunica unitatii creditoare preful bunului. In situatia in care creanfa era inferioara pretului de evaluare, organizatia creditoare trebuia sa consenmeze, în termen de 2 luni de la preluare, diferenta de pret.

2. Vanzarea directa catre unitati socialiste. Organul de executare trecea la aceasta forma de executare in termen de o luna de la refuzul unitatii creditoare de a prelua imobilul. Cu cel putin 10 zile inainte de termen se faceau publicatii la sediul comitetului sau biroului executiv al consiliului popular și la judecatorie.

3. Vanzarea la licitatie. Se trecea la aceasta forma de valorificare in termen de 15 zile de la data cand se constata ca nu a reusit forma anterioara de valorificare. Pretul era cel stabilit pentru prima forma, redus cu 20%. Daca nu se obtinea acest pret, se tinea a doua licitatie in termen de 30 de zile, reducandu-se pretul initial cu 30% și apoi, daca era cazul, a treia licitatie, cand imobilul se vindea la cel mai ridical pret oferit daca aceasta prezenta susicient interes pentru realizarea creanței puse in executare. Pretul se consemna la C.E.C. in cel mult 15 zile de la licitatie.

4. Trecerea in proprietatea statului. Aceasta constituia ultima forma de valorificare la care se recurgea, daca cele trei anterioare nu au reusit, dar numai atunci cand se executa o creanță a statului sau a unei unitati socialiste de stat. Potrivil art. 31 din Decretul 221/1960, aceasta forma de valorificare era singura aplicabila daca se urmarea un teren care era in productia agricola, pentru creanțele statului sau ale unitatilor socialiste de stat, comitetul sau biroul executiv al consiliului popular transmitea apoi, in conditiile legii, terenul unei unitati socialiste din agricultura, desemnata de organul competent. Celelalte imobile, urbane sau rurale, dar care nu erau in productia agricola, ramaneau în administratrarea directa a comitetului sau a biroului executiv al consiliului popular.

1.5. EVOLUȚIA CREANȚELOR BUGETARE DE LA ORDONANTA GUVERNULUI NR. 11/1996 LA ORDONANTA GUVERNULUI NR. 61/2002

Revoluția din decembrie 1989 a dus la distrugerea vechilor structuri din societatea romaneasca și a insemnat inceperea unui proces dificil si dureros al reconstructiei. Alternativa la vechiul sistem nu o putea reprezenta decat o societate democratica, bazata pe statul de drept, pluripartitism si economie de piata, pe descentralizare și autonomie locala, o societate deschisa, orientata spre om, in care cetateanul sa fie subiect si nu obiect al proceselor social politice.

In Romania, ca și in celelalte tari aflate In tranzitie, acest proces este complex și dificil, intrucat schimbarea este structurala și totala. Procesul tranzitiei presupune atat o coordonare pe care numai statul o poate asigura, dar și renuntarea la parghii și functii specifice centralismului.

In perioada de tranzitie prin care trece Romania, s-a impus adoptarea unui act normativ care sa reglementeze institutia executarii silite a creanțelor fiscale. Reglementarea, cu o larga aplicabilitate in practica, a fost cea stabilita prin Ordonanța Guvernului nr. 11 din 23 ianuarie 1996 privind executarea creanțelor bugetare, care prin art. 116a abrogat și inlocuit Decretul nr. 221 din 1 iulie 1960.

In legatura cu campul de aplicare a Ordonantei Guvernului nr, 11/1996, in art. 1 se preciza ca „se executa potrivit dispozitiilor sale, creanțele constand in impozite, taxe, contributii, amenzi și alte sume ce reprezinta venituri publice, potrivit legii privind finantele publice." Creantele bugetare se realizau în primul rand prin incasare efectiva sau prin alte modalitati prevazute de ordonanta, și numai cand era cazul, prin executare silita.

Fiind vorba de o reglementare speciala, dispozitiile generale ale Ordonantei Guvernului nr. 11/1996 se completau prevederile Codului de procedura civila, in masura in care, ea nu dispunea altfel. Este important de retinut ca in cazul în care asupra veniturilor sau bunurilor debitorului a fost pornita executarea, atat pentru realizarea titlurilor executarii privind creanțele bugetare, cat și pentru titluri ce se executau în conditiile prevazute de alte dispozitii legale, intreaga executare se facea potrivit dispozitilor ordonantei.

Cat priveste aplicarea in timp a normelor, art. 114 din Ordonanța Guvernului nr. 11/1996 stabilea ca executarile silite în curs la data intiarii ei in vigoare continuau potrivit dispoztiilor acesteia, actele indeplinite anterior ramanand valabile.

Intrucat multitudinea de acte normative care au modificat și completet Ordonanța Guvernului nr. I I/I 996 au dat nastere la o serie de confuzii și nelamuriri atat pentru debitori, cat și pentru organele de executare, s-a impus instituirea unui act normativ in materie, care sa simplifice procedura executarii silite. In cadrul reformei sistemului fiscal, o atentie deosebita a fost manifestata fata de colectarea impozitelor si taxelor. Astfel, incepand cu 1 ianuarie 2003 intra în vigoare Ordonanța Guvernului nr. 61 din 29 august 2002 privind colectarea creanțelor bugetare, care inlocuia Ordonanța Guvernului nr. 11/1996.

Pornind de la titlul celor doua acte normative fundamentale in domeniul procedurii fiscale, succesive, ambele adoptate pe calea institutiei delegarii legislative a Guvernului reglementata in art. 115 din Constitutia Romaniei, observam ca exista o schimbare de conceptie a Guvernului in sensul ca sintagma de executare a creanțelor bugetare, care se gaseste in titlul Ordonantei Guvernului nr. 11/1996, a fost inlocuita cu aceea de colectare a creanțelor bugetare in titlul Ordonantei Guvernului nr. 61/2002.

In acest sens, art. I din Ordonanța Guvernului nr. 61/2002 statueaza ca:

„activitatea de colectare consta in exercitarea functiei administrative care conduce la

stingerea creanțelor bugetare și a creantelor debitorului, reprezentand sume de rambursat sau de restituit de la buget."

In ceea ce priveste termenul de „colectare" a creanțelor bugetare, apreciem mai fericita utilizarea termenului de „executare", propriu oricarui tip de obligatii. Astfel, literatura de drept civil, care studiaza prototipul oricarui raport obligational – obligatia civila – a statuat ca raportul juridic obligational, indiferent de izvorul sau, confera creditorului dreptul de a pretinde debitorului prestatia, pe care acesta din urma este indatorat sa o execute sub sanctiunea constrangerii de stat. Executarea prestatiei datorate de debitor are ca efect realizarea dreptului de creanță, respectiv liberarea lui de datorie si, implicit, stingerea raportului juridic de obligatie.

Prin urmare, executarea reprezinta efectul principal al oricarei obligatii, inclusiv al obligatiei financiar-bugetare, definita ca fiind indatorirea stabilita de catre stat in mod unilateral in sarcina persoanelor fizice sau juridice denumite contribuabili, de a plati o anumita suma de bani, la termenul stabilit, în contul bugetului de stat.

Astfel privind lucrurile, ni se pare mai judicioasa utilizarea termenului de „executare" a creanțelor bugetare care defineste efectul principal al obligatiei bugetare, lasand sa transpara caracterul bilateral al acesteia decat a aceluia de „colectare" a carui definire legala lasa sa iasa la iveala caracterul de activitate administratrativa cu caracter unilateral care intra în competenta autoritatilor administratrativ-fianciare.

Chiar daca obligatia fianciar-bugetara are un caracter unilateral prin izvorul legal al acesteia care o instituie cu caracter imperativ, caracterul bilateral al acesteia, care deriva din aceea ca are doua subiecte — statul creditor și contribuabilul debitor și doua elemente de continut – dreptul de creanta al creditorului și obligatia debitorului — precum și din natura de raport juridic al acesteia, transpare fara putinta de tagada, facand ca obligatia bugetara sa se caleze peste prototipul oricarei obligatii patrimoniale – obligatia civila.

Executarea presupune, asadar, existenta unui raport juridic care necesita implicarea a doua subiecte — statul creditor și contribuabilul debitor, pe cand colectarea vizeaza doar atributiile de putere ale autoritatilor administratrativ-fianciare.

Ordonanta Guvernului nr. 61/2002 aducea la unele elemente de noutate fata de reglementarea anterioara.

Potrivit noii reglementari, creanțele bugetare provin din impozite, taxe, contributii, amenzi și alte venituri bugetare, precum și accesoriile acestora, respectiv dobanzi, penalitati și penalitati de intarziere.

In ceea ce priveste calitatea de platitor al obligatiei bugetare, in noua reglementare pentru persoanele juridice cu sediul in Romania, care au sucursale si/sau puncte de lucru, platitor de obligatii bugetare este persoana juridica, atat pentru activitatea proprie, cat și in numele sucursalelor si/sau punctelor de lucru, dupa caz.

Pentru sucursalele si/sau puncte de lucru cu activitatea in Romania, care apartin unei persoane juridice cu sediul in strainatate, platitor de impozite, taxe, contributii, amenzi și alte venituri bugetare, precum și accesorii ale acestora este sucursala sau punctul de lucru, dupa caz.

Fata de reglementarile anterioare, Ordonanta Guvernului nr. 61/2002 stabilea noi categorii de subiecti raspunzatori pentru plata obligatilor bugetare.

Daca potrivit Ordonantei Guvernului nr. 11/1996, în cazul in care obligatia bugetara nu a fost achitata de debitor, la plata sumei datorate erau obligati in conditiile legii, dupa caz, mostenitorul care a acceptat succesiunea debitorului decedat, cel care preia, in tot sau in parte, drepturile și obligatiile persoanei juridice supuse reorganizarii ori asociatii sau actionarii la societatea comerciala debitoare, potrivit Legii Societatilor comerciale nr.3 I/I 990, art. 7 din Ordonanța Guvernului nr. 61/2002 stabileste noi categorii de subiecti, astfel: mostenitorul care a acceptat succesiunea debitorului decedat; cel care preia, in tot sau in parte, drepturile si obligatiile debitorului supus divizarii, fuziunii ori reorganizarii judiciare, dupa caz; persoana careia i s-a stabilit raspunderea în conformitate cu prevederile legale referitoare la faliment; persoana care iși asuma obligatia de plata a debitorului printr-un anigajament de plata sau printr-un alt act incheiat in forma autentica, cu asigurarea unei garantii reale la nivelul obligatiei de plata; asociatii sau actionarii la societatea comerciala debitoare, potrivit Legii nr. 30/1990; alte persoane, in conditiile legii.

Ca element de noutate absoluta, Ordonanța Guvernului nr. 61/2002 introduce raspunderea solidara expresa pentru obligatiile bugetare restante ale debitorului declarat insolvabil, pentru urmatoarele categorii de persoane:

– persoanele fizice sau juridice care, in cei trei ani anteriori datei declararii insolvabilitatii, cu rea-credinta cumpara sau dobandesc in alt mod active de la debitorii care iși provoaca astfel insolvabilitatea;

– administratratorii, asociatii sau actionarii semnificativi, potrivit legii, precum si alte persoane care exercita sau au exercitat in mod legal administratrarea și care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin instrainarea sau ascunderea cu rea-credinta, sub orice forma a bunurilor mobile și imobile, proprietatea acesteia, ori prin nedeclararea schimbarii sediului social;

– pentru obligatiile bugetare restante ale societatii comerciale debitoare raspund solidar administratratorii sau persoanele care exercita sau au exercitat in mod legal administratrarea societatii și care au determinat, cu rea-credinia, acumularea de obligatii bugetare restante pe o perioada de 12 luni consecutive, au sustras bunurile debitorului de la executarea silita.

Ordonanța Guvernului nr. 61/2002 stabileste o noua reglementare referitoare la termenele de plata pentru diferentele de obligatii bugetare stabilite prin actele de control sau obligatiile bugetare stabilite prin procesul-verbal de calcul al dobanzilor și penalitatilor de intarziere pe baza evidentei de platitori, functie de data comunicarii acestora.

Un element de noutate absoluta il reprezinta accesoriile creanțelor bugetare. Actele normative prin care au fost instituite impozite, taxe și contributii prevedeau, pentru majoritatea impozitelor, taxelor și contributiilor, în cazul neachitarii lor la termen, majorari de intarziere, nivelul acestora fiind stabilit prin hotarare a Guvernului. Ordonanța Guvernului nr. 61/2002 schimba in totalitate sistemul, astfel ca in locul majorarilor de întârziere, instituie dobanzile și penalitile de intarziere.

Art. 17 din Ordonanța Guvernului nr. 61/2002 reglementeaza posibilitatea dublei sanctionari a contribuabilului pentru neplata la scadenta a datoriei fiscale, prin aplicarea de dobanzi sau penalitati de intarziere.

Ordonanța Guvernului nr. 61/2002 reglementeaza, în premiera, dobanzi pentru sumele de rambursat sau de restituit de la buget. Astfel, pentru sumele de restituit de la buget platitorii au dreptul la dobanda dupa expirarea unui termen de 30 de zile de la data depunerii la organul competent a cererii de restituire sau compensare, dupa caz. Pentru sumele de rambursat aferente operatiunilor efectuate incepand cu data de 1 ianuarie 2003, pentru care, potrivit reglementarilor legale in materie nu se face control anticipat, platitorii au dreptul la dobanda dupa expirarea unui termen de 15 zile de la data depunerii cererii de rambursare.

Plata, ca modalitate de stingere a obligatiilor bugetare, capata prin Ordonanța Guvernului nr. 61/2002 o noua reglementare, stabilindu-se o ordine a efectuarii platilor, anulandu-se principiul general al disponibilitatii platii stabilit in favoarea debitorului.

Si data platii capata o noua reglementare. Plata obligatiei bugetare se face prin decontare bancara, mandat postal, in numerar sau prin anulare de timbre mobile, la termenele stabilite potrivit dispozitiilor legale. In cazul platilor in numerar, obligatia bugetara se considera platita la data inscrisa in documentul de plata eliberat de organele sau persoanele abilitate ale creditorilor bugetari. In cazul platilor efectuate prin decontare bancara sau prin mandat postal, pentru obligatile bugetare cu termen de plata fix sau stabilit sub forma de interval, obligatia bugetara se considera platita la data creditarii contului bugetar corespunzator.

Daca Ordonanța Guvernului nr. 11/1996 prevedea pentru platile prin decontare bancara ca data a platii data la care bancile debiteaza contul platitorului pe baza instrumentelor de decontare specifice, ca urmare a reglementarii instituite de Ordonanța Guvernului nr. 61/2002, platile trebuiau efectuate anticipat, fata de data limita, cu luarea in consideratie a duratei circuitului bancar, urmarid ca la data limita sa opereze creditarea contului bugetar corespunzator.

0 modalitate de stingere a creanțelor bugetare reglementata expres de Ordonanța Guvernului m. 61/2002 este compensarea. Astfel, compensarea obligatiilor bugetare datorate de debitor cu creanțele acestuia se facea de autoritatea competenta, la cererea debitorului, in termen de 30 de zile sau din oficiu.

Masurile asiguratorii care se dispun inaintea inceperii procedurii de executare silita, cand exista pericolul ca debitorul sa se sustraga de la urmarire sau sa isi ascunda ori sa iși risipeasca averea/patrimoniul constau in poprirea asiguratorie asupra veniturilor si sechestrul asigurator asupra bunurilor mobile și imobile, proprietate a debitorului oriunde s-ar afla. Daca reglementarea anterioara prevedea ca masurile de asigurare pot și aplicate și asupra bunurilor comune ce apartin debitorului și sotului acestuia, iar la cererea oricareia dintre parti, instanta hotara impartirea bunurilor comune, Ordonante Guvernului nr. 61/2002 vine și extinde sfera bunurilor ce pot face obiectul masurilor asiguratorii și implicit al executarii silite, respectiv orice bunuri detinute de debitor în proprietate comuna cu terte persoane.

0 reglementare distincta fata de Ordonanța Guvernului nr. 11/1996 o are si prescriptia dreptului de a cere executarea silita, in sensul ca pentru toate creanțele bugetare este prevazut termenul de 5 ani de la data incheierii anului fianciar în care a luat nastere acest drept.

Ordonanța Guvernului nr. 61/2002 reglementeaza în premiera, pentru executarea silita a creanțelor bugetare, executarea silita a fructelor neculese și a recoltelor prinse de radacini, precum și executarea silita a unui ansamblu de bunuri.

Pe data de 1 ianuarie 2004 a intrat in vigoare Codul de procedura fiscala, care prin art. 200 abroga Ordonanța Guvernului nr. 61/2002 privind colectarea creanțelor bugetare. Pentru elaborarea și adoptarea unei legi de unificare si actualizare a regulilor in materia procedurii fiscale, sub forma unui cod, s-a militat de mai multi ani.

Datorita acestei reglementari, contribuabilul se poate adresa în materie de procedura fiscala unei singure legi in care va gasi o procedura mai simpla și mai unitara, realizandu-se astfel si o ameliorare a raoprturilor dintre stat si contribuabili.

CAPITOLUL II

CREANȚELE BUGETARE IN LUMINA NOILOR REGLEMENTARI

2.1. NOTIUNEA SI PARTICULARITATILE CREANȚELOR BUGETARE

Satisfacerea nevoilor colective ale oricarei societati impune realizarea unor venituri publice. In perioada contemporana statul modern este o institutie extrem de dinamica și de mare complexitate cu multiple functii a carui finanțare si functionare este asigurata de existenta banului public. De aceea, pentru a-și indeplini rolul si functile sale, statul trebuie sa mobilizeze resursele si sa faca cheltuieli banesti.

Pentru a-si construi mijloace banesti proprii, inca de la inceputurile sale statul a instituit conceptia potrivit careia orice persoana fizica sau juridica care realizeaza un venit sau detine un bun din categoria celor impozabile, pe teritoriul statului, datoreaza impozite sau taxe. In consecinta, statul procedeaza la repartitia sarcinilor publice intre membrii societatii, persoane fizice sau juridice. Instrumentul fianciar si juridic prin care se infaptuieste aceasta repartitie il constituie obligatia bugetara sub forma impozitelor, taxelor și altor sarcini fiscale specifice fiecarei tari si fiecarei etape istorice in parte.

Impunerea de catre stat a impozitelor, taxelor și celorilalte venituri bugetare, reprezinta un procedeu fianciar de constituire a fondurilor banesti de care statul are nevoie pentru acoperirea cheltuielilor publice, pentru realizarea functiilor si sarcinilor pentru care a fost creat.

Incasarea integrala și la termen, in contul bugetului de stat, a sumelor de bani datorate cu titlu de venituri bugetare, are o mare importanta pentru constituirea fondurilor banesti necesare finanțarii actiunilor și obiectivelor de interes general, pentru dezvoltarea sociala și economica a intregii societati .

Datorita necesitatii lor imperioase, ca principale surse de formare a veniturilor statului, impozitele și taxele au fost reglementate cu particularitatea de obligatii fianciar-bugetare, avand deci natura juridica de obligatie de a plati bugetului statului sumele de bani individualizate ca impozite, respectiv taxe.

Acest aspect rezulta și din Costitutia Romaniei, care prevede ca: „cetatenii au obligatia sa contribuie prin impozite si taxe, la cheltuielile publice", aceasta obligatie fiind o obligatie fianciar – publica.

Obligatia de a plati impozite și taxe in folosul bugetului statului este o obligatie juridica, deoarece în concordanta cu dispozilia constitutionala citata este reglementata ca atare prin legi sau alte acte normative, iar neindeplinirea acestei obligatii atrage raspunderea juridica a subiectelor impozabile, aplicarea unor dobanzi

si penalitati de intarziere și al cele din urma executarea silita la vederea recuperarii sumelor de bani cuvenite bugetului de stat și neachitate de bunavoie integral și la limitele legale.

Obligatiile fianciar-bugetare sau fianciar—publice pot fi denumite si obligatii fiscale, datorita predominantei impozitelor in ansamblul veniturilor bugetare ale statelor moderne. Cu prioritate legala, pentru impozite, taxe, amenzi și alte sume de bani, ce reprezinta venituri bugetare a fost oficializata denumirea de creanțe bugetare.

Notiunea de creanta impreuna cu cea de obligatie reprezinta elemente de continut ale raportului juridic obligational.

Raportul juridic de obligatie primeste sensuri diferite in functie de felul In care este abordat: daca este privit din punct de vedere al creditorului, el se numeste drept de creanta, iar daca este privit din punct de vedere al debitorului, el se numeste datorie. In virtutea raportului juridic de obligatie, creditorul dobandeste un drept de creanta, iar debitorul se indatoreaza la o prestatie corelativa numita generic datorie.

In perioada interbelică, in literature juridica romana, s-a considerat ca obligatia fiscala comporta doua acceptiuni. In sens larg, obligatia constituie o legatura juridica intre doua sau mai multe persoane, în virtutea careia o parte, numita debitor, se obliga fata de alta, numita creditor, la exercitarea unei prestatii pozitive sau negative, adica la un fapt sau o abtinere. Deci, in sens larg, obligatia este un raport juridic al carui continut este format din doua elemente: sarcina debitorului si dreptul creditorului. De aceea, autorii acestei teorii denumesc obligatiile drepturi de creanță, subliniind, totodata, ca intrucat ele constau, in mod esential în raporturi intre persoane, acestea mai pot fi numite și drepturi personale .

In sens restrans, obligatia este numai unul din elementele raportului juridic obligational și anume, sarcina debitorului.

In doctrina juridica postbelica, unii autori au definit obligatia ca flind „raportul juridic în temeiul caruia o persoana este tinuta sa dea, sa faca sau sa nu faca ceva în favoarea altei persoane."

Obligatia in sens larg este raportul juridic in continutul caruia intra dreptul subiectului activ, denumit creditor, de a cere subiectului pasiv, denumit debitor, savarsirea unei prestatii determinate de a da, a face sau a nu face ceva, sub sanctiunea constragerii de stat, in caz de neexecutare de buna voie. Sau, daca se pune accentul pe latura pasiva, latura activa a obligatiei fiind implicita, obligatia poate fi definita ca acel raport juridic în virtutea caruia o persoana, denumita debitor, este tinuta fata de o alta persoana, denumita creditor, fie la o prestatie pozitiva (a da, a face), fie la o abstentiune (a nu face).

Privita unilateral, din punctul de vedere al fiecareia dintre parti, obligatia reprezinta pentru creditor o creanță (un drept de creanță ), iar pentru debitor o datorie. Pentru definirea completa a obligatiei este necesar sa se exprime ambele laturi ale raportului juridic de obligatie, atat latura activa, cat și latura pasiva, atat dreptul de creanță al creditorului, cat și datoria debitorului, ius et obligatio sunt corelata.

Din punct de vedere etimologic, termenul de obligatie provine din cuvantul „obligatio" care insemna in latina veche „a lega" pe cineva „din pricina neexecutarii prestatiei pe care o datora altuia."

In dreptul roman, termenul de obligatie, in acceptiunea sa initiala insemna o legatura pur materiala (vinculum corporis), concreta, intre doua persoane, constand in inlantuirea debitorului fafa de creditor.

Urmare a dezvoItarii societatii romane, cu timpul notiunea de obligatie inceteaza sa mai fie inteleasa doar ca o simpla legatura materiala (vinculum corporis), devenind o legatura pur juridica (vinculum juris), în virtutea caruia creditorul ii putea cere debitorului sa dea (dare), sa faca (facere) sau sa nu faca (non facere) ceva, iar, la nevoie sa recurga la constrangere pentru asigurarea executarii prestatiei respective.

Cuvintele vinculum juris prin care se desemneaza o legatura de drept, fac aluzie la cele doua persoane intre care se stabileste raportul juridic. Termenii de creditor si debitor nu au fost cunoscuti la romani de la origine.

Multa vreme, atat debitorul cat si creditorul au fost desemnati prin termenul reus-parte în proces. In sens etimologic, cuvantul creditor vine de la credo (a da bani cu imprumut), de unde deducem ca primul creditor a fost cel caruia i se datora o suma de bani. Cu timpul, termenul a fost extins la situatia tuturor persoanelor carora li se datora ceva.

in consecinta, obligatia se analizeaza, ca un raport juridic la care participa creditorul și debitorul. Termenul „creditor" sugereaza ca participantul respectiv a avut lncredere(credere) în celalalt participant, in vreme ce termenul „debitor" indica faptul ca subiectul pasiv datoreaza. (debit) o prestafie subiectului activ. In virtutea raportului juridic de obligatie, creditorul dobandeste un drept de creanță, iar debitorul se mdatoreazfl la o prestatie corelativa nurnita generic datorie.

Continutul fundamental al raportului juridic bugetar iI constituie obligatia stabilita unilateral de catre stat in sarcina persoanelor fizice sau juridice, denumite contribuabili, de a plati o anumita suma, la termenul stabilit, in contul bugetului de stat. Suma de bani pe care contribuabilul are obligatia de a o plati reprezinta un venit la bugetul de stat, iar obligatia al carei obiect este va și denumita obligatie bugetara.

Obligatia bugetara este o obligatie juridica, deoarece ea defineste continutul unui raport juridic ce ia nastere intre stat și persoanele determinate de lege (contribuabili), raport juridic ce izvoraste din lege și a carui executare, în caz de nevoie, este asigurata prin intermediul constrangerii de stat.

Legislatia fiscala romana nu consine anumite definitii exprese pentru a descrie obligatiile fiscale la care sunt supuse persoanele juridice sau fizice.

Formularea unor astefel de coricepte, care sunt luate în considerare în legile fiscale, reprezinta o componenta a sistemului doctrinei fiscale romane, iar pentru institulrea fiecarui impozit sau taxa, legea se refera expres la cateva elemente: subiectul impozabil(platitorul, contribuabilul) obiectul sau baza impozabila, cotele de impunere.

Obligatia baneasca stabUita in sarcina contribuabililor sau platitorilor este o obligatie bugetara, mtrucat apare ta cadrul relatiitor de constitulre a fondurilor banesti necesare finanlarii obictivelor și actilmilor mernte sa duca la dezvoltarea generala a societatii noastre.

Dintre elementele obligatiei a da, a face, a nu face, la obligatia bugetara se uifflneste numai prestatia poativa „de a face", care consta in indatorirea platitorului sau contribuabilului de a plati o suma de bani în contul bugetului de stat, m cuantumul și la termenele prevazute de lege.

Deoarece in ansamblul veniturilor bugetare ale statelor moderne predomina impozitele, termenul de obligatie bugetara și creanta bugetara, mai pot și identificate si sub denumirea de obligatie fiscala sau creanta fiscala. Creanță fiscala reprezinta dreptul statului de a percepe prin organele sale fiscale impozite, taxe și alte venituri In contul bugetului statului sau în fonduri bugetare speciale.

Dreptul financiar opereaza cu notiunea de creanță bugetara, fiind cea mai raspandita in doctrina contemporana, consttod din impozite, taxe, contributii, varsfaiinte, amenzi, penalilati și alte sume de bani datorate bugetului public national, potrivit legii,

Creantele bugetare se apreciaza in cadrul raporturilorjuridice de impunere si taxare, ce se stabilesc intre organele fiscale ale statului și subiectele impozabile sau taxabile, in temeiul nonnelor juridice referitoare la fiecare dintre impozite, taxe si alte venituri bugetare.

In cadrul raporturilor juridice de impunere, de taxare și al altor raporturi juridice de venituri bugetare, obligatia de plata este elemental principal al continutului acestor raporturi, deoarece subiectelor impozabile sau taxabile le revine in principal indatorirea de a plati impozitele sau taxele legale, iar organelor fiscale dreptul de a definitiva, incasa și urmari respectivele impozite sau taxe. Concomitent cu obligatia de plata, subiectelor impozabile sau taxabile le revin și alte indatoriri, cum sunt cele de a se inreglatta la organele fiscale, de a decfara veniturile sau bunurile impozabile, de a inlocmi anumite inscrisuri despre venituri și cheltuieli.

Creantele bugetare, realizaindu-se prin plata unor sume de bani, au natura patrimomala, insa in compaiape cu alte creanțe patrimoniale, ele se disting prin anumite particularități:

a) Astfel, din punctul de vedere al izvon]lui, obligatia de plati a creanțelor bugetare este o obligatie legala, deoarece izvoralate exclusiv din lege, datorita faptului esi impozitele, taxeleși celelalte vemturi publice se pot institul rnirnai prin legi ale Parismentului. Chiar și in cazul în care competenta de a institul impozite și taxe este delegata In mod temporar și exceptional Guvermilui, izvoi-ul impozitsilor și taxelor reglementate prin acte normative ale Ouvemului este tot legea-coriceputa ca orice act normativ emla de organele de conducere statala. Prin lege se stabilesc categoriile de persoane fizice sau juridice ce datoreaza bugetului de stat venitul respectiv, elementele venitului bugetar, precum și modalitatile de plaia a acestula. In comparatie cu obligatia fiscala, obligatiile patrimoniale de drept civil izvorasc din contracte, din fapte și omlaiuni cauzatoare de prejudicii, din acte prevazute de lege.

b) Beneficiarii obligatiei fianciar-bugetare este statul, reprezentat prin organele fiscale create in cadrul administratratiei de stat, sub conducerea Ministerului Finantelor, cu scopul de a exercita atributiile de individualizare sau definitivare a impozitelor sia celoriblte vemturi publice, de Incasare siimnarire a acestora. Ca benesiciar al creanțelor bugetare, statul este reprezentat și de caire organele de trezorerie competente sa incaseze sumele de bani ce reprezinta venituri ale bugetului statului de la persoane fizice și alte subiecte de drept.

In cazul impozitelor și taxelor reglemntate ca venituri ale bugetelor unitatilor adininistrativ-teritoriale, benesiciarul acestor creanțe bugetare este judetul, mumcipiul, orasul sau comuna, potrivit necesitatii de a le crea vemturi publice proprii.

c) Obiectul obligatiei bugetare consta intotdeauna intr-o suma de bani, aceasta fiind în prezent unica forma în care statele moderne percep veniturile datorate bugetului de stat.

d) Obligatia bugetara este constanta in forma scrisa, prin titlul de creanta bugetara, care o individualizeaza la nivelul fiecarui contribuabil in raport de veniturile obtinute sau de bunurile detinute. Titiul de creanță bugetara este actul juridic constatator și individualizator al obligatiilor fianciar-bugetare instituite prin legi sau alte acte normative. Denumirea de titlu de creanfa accentueaza necesitatea si menirea lui de a constata existenta unei creanțe pecuniare a statului, adica a dreptului statului de a primi o anumita suma de bani ce reprezinta impozit, taxB sau alt venit al bugetului de stat, datorata de un subiect impozabil, taxabil. ASadar, prin reglementarea legala a tuturor cateKoriilor de vemturi bugetare. se institute In sarcina contribuabililor o obligatie cu caracter general, individualizata din punct de vedere al mtinderii sale, prin acte juridice cu caracter explicit sau implicit de titlu de creanță bugetaia.

e) Conditiile de stabilire și executare a obligatiei fiscale sunt reglementate tn mod diferit pentru fiecare categorie de venituri publice, datorita paiticularităților pe care le prezinta aceste venituri, de faptul ca ele sunt folosite și ca parghii pentru stunularea, sau, dimpotriva, Impiedicarea dezvoltflrii unor mecanlame economice.

f) Obligatiile fianciar-bugetare se modifies și se sting exclusiv In conditiile si cazurile reglementate de legislatia fiscala, subordonat interesului statului de realizare și recuperare a creanțelor sale banesti. In acest sens, modificarea obligatiei fisc ale are la baza atat cauze obiective care izvorasc din situatiile juridice reglementate prin lege și aparute dupa tntocrnirea titlurilor de creanță fiscalS, cat si cauze subiective generate de mutatiile privind elementele luate în calcul la asezarea veniturilor, mdeosebi cresterea sau diminuarea bazei de calcul. Stingerea obligatiei fiscale se realizeaza prin modalitati comune și altor obligatii juridice, cum ar și plata, executaica silita sau prescriptia, flind reglementate insa și o serie de modalitati specifice, cum ar și compensarea, seSderea debitelor sau anularea.

g) Nehideplinirea obligatiilor fianciar-bugetare atrage coercitii care urmaresc respectarea termenelor legale de plata a impozitelor și taxelor, precum si recuperarea celor neachitate integral și la termene legale. Sanctiunea baneasca a dobanzilor și penalitatilor de mtardere aplicata pentru neplata la scadenta legala, ca

și urmarirea silita a impozitelor și taxelor restante sunt coeresiii insitulte m concordanta cu natura juridica obligasionala a impozitelor și taxelor, corespunzatOr intefesului fianciar al statului de realizare practica și cat mai certa a veniturilor bugetare, in cadrul și desfasurarea procedurii fiscale.

2.2 SURPRIZA FISCALA A ANULUI 2003

In perspectiva incheierii unui important capitol pentru aderarea Romaniei la Uniunea Europeana, Parismentul Romaniei a aprobat la sfaaitull anului trecut Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, ce unifica in mare parte reglementarile din domeniul fiscal.

Un element deosebit In elaborarea Codului fiscal I-a avut implicarea de caire Ministerul Finantelor Publice a asociatiilor profesionale, sindicatele și societatile de consultanta, acesta fiind deschla In bunfl parte observatiilor venite din partea societatii civile. In plus, Ministerul Finantelor Publice a benesiciat și de aslatenfsi din partea unor consultanti straini, care si-a pus amprenta asupra textului final.

Codul fiscal reprezinta unul din pilonii legislatiei fiscale, Impreuna cu Codul de procedura fiscala, aprobat prin Ordonanța de Guvern nr.92/20032 și publicat tot la sfaraitul anului trecut. Scopul aprobarii acestul cod, imediat dupa aparitia Codului fiscal, este justificat de necesitatea unui cadru legislativ unitar In administratrarea impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat și bugetelor locale, unificate In Codul fiscal.

Aceste legi fiscale, pe langa armonizarea cu practicile și standaiele europene și intemationale, au fost date cu scopul de a Smbunatati și consolida mediul de afaceri din Romania.

Un obiect principal al Codului fiscal a fost unificarea legislatiei în materie de impotiteși taxe, acesta acoperind impozitele datorate bugetului de stat (cu exceptia taxelor vamale) si a bugetelor locale. Pe langa acestea mai exista un numar de contributii la diferite fonduri speciale (cum sunt, de exemplu, asiguranIe sociale și de

sanatate ) care nu sunt cuprinse in Codul fiscal, dar care cresc povara fiscala la nivelul contribuabililor.

Partea introductiva a Codului fiscal descrie scopul și sfera de cuprindere a acestula, introduce principiile fiscalitatii, stipuleaza modalitatea In care pot și facute modificari și completari, prezinta definiliile termenilor utilizati, precum și regulile de aplicabilitate generala.

Impozitele și taxele care intra in sfera de aplicaic a Codului fiscal sunt urmatoarele: impozitul pe prosit, impozitul pe venit, impozitul pe veniturile microuitreprinderilor, impozitul pe veniturile obsinute din Romania de nerezidenti, impozitul pe veniturile reprezentantelor, taxa pe valuarea adaugaia, impozitul pe productia intema de titei și gaze naturale, impozitele și taxele locale.

In materie fiscala, dispozitiile Codului fiscal prevaleaza asupra oricaror prevederi din alte acte normative.Totusi, daca orice prevedere a acestul cod contravine unei prevederi a unui tratat la care Romania este pane, se aplica prevederile acelui tratat.

Codul fiscal reglementeaza pentru prima dafsi principiile de baza ale fiscalitatii care au stat la baza elaborgrii acestula, și anume: neutralitatea masurilor fiscale, certitudinea impunerii, echitatea fiscala, esicienta impunerii.

Pe baza acestor principii se urmareste elaborarea unor norme juridice dare care sa evite inteipretarile arbitrare, asigurarea stabilitatii legislative necesare dezvoltarii mediului de afaceri pe termen mediu și lung, precum și echitatea prevederilor fiscale.

Este de necontestat faptul ca dispozitiile de drept substantial cuprinse m Codul fiscal, care reglementeza impozitul pe prosit, impozitul pe venit, impozitele locale sau impozitele indirecte, nu ar putea și puse In aplicare în lipsa dispozitiilor procedurale care, incepand cu I iamiarie 2004, sunt cuprinse în noul Cod de procedura fiscala.

Acest act normativ introduce notiunea de „adimmstrare a impozitelor si taxelor", pe care o defineste ca incluzand activitatile desfasurate de organele fiscale In domeniile înregistrarii fiscale, ale deciarii, stabilirii, verificarii și colectarii impozitelor și taxelor, dar și cele privind solutionarea contestatiilor formulate de contribuabili impotriva actelor administrative fiscale. Toate aceste atributii ale organelor fiscale sunt reglementate prin noul Cod de procedura fiscala, care stabileste regulile principale pentru fiecare dintre competentele enumerate.

Codul de procedura fiscala este de interes general și datorita taxelor, impozitelor și contributiilor care inti-a în sfera sa de aplicare: impozitele și taxele datorate bugetului de stat, inclusiv cele provenind din drepturi vamale, impozitele si taxele datorate bugetelor locale, creanțele provenind din contributii, amenzi și alte sume datorate bugetului asigurarilor sociale, ca și celelalte creanțe provenind din sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat.

Codul de procedura fiscala realizeaza o unificare a legislatiei în domeniile ulregistrarii fiscale, a decfaratiilor de impunere, al controlului fiscal, al solutionarii contestatiilor. Noul cod devine astfel dreptul comun în materia administratrarii impozitetor și taxelor datorate bugetului consolidat In Romania, ceea ce va detemima aplicarea dispozitiilor sale ori de cate ori nu exlatfl, intr-irn anumit domeniu, o dispozitie specials. In plus, Codul de procedura fiscala se completeaza cu alte acte nonnadve cu aplicare generala și în special cu Codul de procedurii civilS, dar și cu Legea nr. 29/1990 a contenciosului administratrativ sau cu Decretul nr. 58/1957 care stabileste regulile în materia prescriptiei extinctive. Reglementarile prevazute de Codul de procedurii fiscala au prin urmare o orice foarte extinsa de aplicare.

Toate ramurile drepturilor au la baza anumite principii pe care este construita totraga reglementare, principii care exprima ideile fundamentale ale vointei legluitorului, fiind mernte sa dea o linie unitara prevederilor legale.

Procedura fiscala nu face exceptie de la aceasta reguia, astfel incat noul act normativ consacra un numar de principii-reguli de baza pe care organele fiscale trebuie sa le aiba in vedere in relatia cu contribuabilii, deoarece au rolul-printre altele – și de a-i proteja pe acestia din urma.

Unul dintre aceste principii este cel al aplicarii unitare a legislatiei fiscale, ceea ce Inseamna ca aceasta ar trebui sa fie aplicata in acelasi mod pe intreg teritoriul Romaniei .

Un alt principiu consacrat de Codul de procedura sicala este cel al rolului activ al organelor fiscale, rol pe care acestea vor și obligate sa si-l asume în relatia cu contribuabilul, Ele vor trebui sa mdrume contribuabilul nu numai în chestiuni tehnico-practice, cum ar și depunerea decfaratiilor și al celoriblte documente reglementate de legislatia mfiscala, ci și în ceea ce priveste aplicarea prevederilor legale In materie.

Nu puten decat sa speram ca organele fiscale vor avea cu adevfarat un rol activ in raportul cu contribuabilii, lutod in acelasi timp in considerare și celelalte principii consacrate de Codul de procedura fiscala: principiul bunei credinte, dreptul contribuabilului de a- și exprima punctul de vedere si de a și ascultat de catre organele fiscale, secretul fiscal asupra mformatiilor definute de organul fiscal referitoare la impozite, taxe și obligatii fiscale.

Continutul raportului de drept procedural fiscal formeaza drepturile si obligatile ce revin partilor, potrivit legii, pentru indeplinirea modalitatilor prevazute pentru stabilirea, exercitarea și stingerea drepturilor și obligatiilor paTtilor din raportul de drept material fiscal.

Raportul de drept material fiscal este reprezentat de umiatoarele notiuni:

1. Creantele fiscale, reprezentand dreptim patrimoniale care rezulti care rezulta din laportul de drept material fiscal și care se impart m: cleante fiscale principale (impozite și taxe) și creanțe fiscale accesorii (dobanzi și penalitati de Intarziere)

2. Obligatsile fiscale, constand in:

– obligatia de a decfara bunurile și venitimie impozabile sau, dupa caz, impozitele si taxele datorate;

– obligatia de a calcula și de a inreglatm in evidentele contabile și fiscale impozitele și taxele;

– obligatia de a plati, la termenele legale, impozitul și taxa datorata;

– obligatia de a plati dobanzi și penalitati de hitarziere, aferente impozitelor si taxelor, deniimite obligatii de plata accesorii;

– obligatia de a calcula, de a retine și de a inregistra in evidentele contabile si de plaffl, la termenele legale, impozitele care se realizeaza prin stopaj la sursa;

– orice alte obligatii care revin contribuabililor, prsoane fizice sau juridice, m aplicarea legilor fiscale.

Dreptul de creanță fiscala și obligatia fiscala corelativa se nasc in momentul m care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le genereaza.ln raporturile de drept material fiscal, creditorii sunt persoane titulare ale unor drepturi de creanta fiscala, iar debitorii sunt acele persoane care, potrivit legii, au obligatia corelativa de plata a acestor drepturi.

In concluzie, la finalul acestei prezentari sumare a noului Cod de procedura fiscala, nu putem sa nu remarcam cel putin beneficiul reunirii intr-un singur act normativ, a multiplelor acte normative exlatente pana de curand in domeniu, efortul de codificare a unei reglementari atat de importante este remarcabil și trebuie apreciat ca atare.

2.3 CONCEPTUL DE IMPOZITE , TAXE SI CONTRlBUTII

Impozitele, taxele, contributiile, ca resurse fiscale sunt elemente esentiale ale veniturilor bugetului public national. Acestea au izvorat in primul land din necesitatea intretinerii apaiatului de stat. Odata cu cre?terea rolului și functiiilor statului, cu implicarea lui în viata economico-sociala, veniturile publice au fost folosite și pentru sustinerea acestor noi masuri.

Impozitul reprezinta resursa fiscala care aduce cea mai mare contributie la constitulrea fondurilor bugetare, avand o pondere covaraitoare în totalul venituritor bugetului de stat.

Datorita necesitatii lor imperioase, impozitele au fost reglementate cu particularitatea de obligatii fianciar-bugetare, avtod deci naturajuridica a obligatiei de a plati bugetului statului sumele de bani individualizate ca impozite. Aceasta natura juridica este comuna și taxelor și celoriblle piati prevazute de reglementarile in vigoare ca fiind datorate bugetului de stat, Natura juridica de obligatie fianciar-bugetara a impozitelor este expres prevazuta In Constitutie, care pomeste de la premlaa existentei unei obligatii universale, a fiecarui cetacean de a contribui la acoperirea cheltuielilor publice.

In literatura de specialitate, impozitul este consideiat a și o contributie baneasca legala, datorata bugetului public. In mod obligatoriu și cu titlu neiambursabil, de caire persoane fizice și juridice pentru veniturile pe care le obtin sau bunurile pe care le poseda.2

Legea finantelor publice nr. 500/2002, la art. 2, pct-29, defineste impozitul ca fiind: „prelevarie obligatorie, iara contraprestatie și nerambursabila, efectuata de: catre administratratia publieB pentru satisfacerea necesitatilor de interes general."

Sumele Incasate la bugetul de stat cu titlu de impozit au caracter definitiv si nerambursabil. In schimbul lor statul nu se angajeaza la nici un contiaserviciu direct și imediat, iar platitorii nu pot solicita un contraserviciu de valuare egala sau apropiata.

Instituirea și perceperea impozitelor de catre stat determina o importanta redistribuire a produsului inten brut. Prin aceasta se mariifesta rolul impozitelor pe plan fianciar, economic și social, rol ce difera de la o tara la alta și de la o etapa de dezvoltare a economiei la alta.

Rolul cel mai important este în plan financiar, deoarece impozitul constituie mijlocul principal de procurare a resurselor fianciare necesare acoperirii cheltuielilor publice.

Pe plan economic, impozitele pot fi folosite ca mijloc de interventie in activitatea economica, ca pargIlie economica. In acest sens, impozitele se pot mariifesta ca un instrument de stunulare sau de aanare a une activitati, de credere sau reducere a productiei sau consumului unui anumit produs, de impulsionare sau mgradire a comertului exterior.

Pe plan social, rolul impozitelor se concretizeaza in faptul ca, prin mtermediul lor, statul redistribuie o parte importanta din produsul intern brut totre clase și paturi sociale, totre persoane fizice sijuridice.

Taxele reprezinta, alaturi de impozite, cea de-a doua mare categorie de resurse fiscale. Spre deosebire de impozite, taxele sunt plati efectuate bugetului de catre contribuabilii persoane fizice și juridice, cu ocazia și in legatura cu prestarea unui serviciu public. Instituirea taxelor are un scop fiscal – acela de a constitui venituri publice pentru buget.

Legea finantelor publice nr. 500/2002, la art. 2, pct.40, defineste taxa ca fiind:"suma platita de o persoana fizica sau juridice, de regula, pentru serviciile prestate acesteia de catre un agent economic, o institutie publica sau un serviciu public".

Taxa are caracter obligatoriu numai pentru cine solicita serviciul respectiv. In aceasta categorie sunt incluse taxele juridice (taxe de timbru, notariale.de succesiune), taxele administrative (taxe pentru autorizatii, permlae, legitimatii), taxe consulare.

Taxa poate și considerata o contributie la acoperirea cheltuielilor ocazionale de prestarea unui cerviciu public determinat, de catre diferitele institutii publice.

Taxele au im caracter anti-factum, fiind datorate și achitate in momentul solidtarii serviciilor sau lucrarilor care urmeaza a și efectuate de catre institutiile publice.

Subiectul platitor al taxelor este precla determinat din momentul în care acesta solicita efectuarea serviciului public. in legislatia financiară actuala a mai multor state, pe langa impozite și taxe, este reglementata o categorie intermediara intre acestea, cunoscuta sub denumirea de contributie.

Contributiile reprezinta prelevari obligatorii catre stat de la anumiti contribuabili care benesiciaza de unele servicii publice sau activitati ale statului.

Este cazul unor servicii publice care aduc beneficii unor cetateni, fara ca ei sa fi solicitat serviciul respectiv.

Legea finantetor publice nr. 500/2002, la art.2, pet. 19, defineste contributia ca fiind: „prelevare obligatorie a unei parti din veniturile persoanelor fizice și juridice, cu sau ffara posibilitatea obtinerii unei contraprestatii".

Plata contributiei este obligatorie in sarcina debitorilor reali sau potentiali avantajati. Prin intermediul acestor contributii sunt stabilite forme de participare partiala a persoanelor fizice sau juridice la acoperirea unor cheltuieli efectuate de catre stat, ta finantarea unor actiuni sau objective de care beneficiaza aceste categorii de persoane.

In cadrul contributiilor o importanta deosebita o au contributiile sociale care au o natura asistentiala. Ele servesc pentru gestionarea serviciilor de securitate sociala și actioneaza in toate cazurile cand este prejudiciatt capacitatea de munca a salariatilor (boala, batranete,matermtate, somaj,invaliditate), impozitele, taxele, și contributiile reprezinta, asa cum am subliniat anterior, resurse fiscale ale bugetului public. Cu prilejul instituirii unui nou impozit trebuie sa se precizeze o serie de elemente din care sa rezulte in sarcina cui cade impozitul respectiv, cuantumul acestula, modul de asezare și percepere, caile de urmarire în caz de neplata, sanctiunile pentru incalcarea prevederilor legale.

Elementele care definesc resursele fiscale și pe baza carora se realizeaza asaareași perceperea acestora sunt:

1. Subiectul impunerii (debitorul) este persoana fizici sau juridica care, potrivit normelor legale, are obligatia de a plati un impozit sau o taxa, la termenele și m cuantumul prevazut de lege. In practica financiară subiectul impunem este numit si contribuabil.

Subiectului impunerii și revin și alte obligatii care concura la indeplinirea statului de contribuabil: de imeglatrare fiscala, de decfarare a bunurilor și veniturilor propri, de tmere a evidentelor fianciar-contabile. De asemenea, statutul contribuabilului ii ofera acestuia si o seama de drepturi, cum ar și cel de a contesta actele de impunere nelegale, de a solicita Inlesniri la plata obligatiilor bugetare, de a cere obligatia corecta a noimelor legale, in legatura cu asezarea și perceperea veniturilor fiscale.

In general, subiectul impunerii este și platitonil impozitului datorat. Sunt situatii insa cand suportatorul impozitului este o alta persoanfl decat subiectul. Se ajunge astfel la fenomentul fianciar de repercusiune a impozitelor, adica transmiterea obligatiei fiscale efective in sarcina altei persoane.

2. 0biectul impozabil (materia impozabila) reprezinta bunurile sau veniturile pentru care se datoreaza impozite sau taxe. In doctrina, acest element mai este denumit si baza impozabila.

Obiectul impozabil poate tmbraca forme diferite în cazul veniturilor (salariu, prosit, venituri llaer-profesionlati) sau al bunurilor (c]adiri,terenuri, mijloace de transport).

In ultima ipoteza, putem vorbi și de un obiect taxabil, care diferentiaza taxele intre ele, precum și pe acestea fata de impozite.

3. Cota (tariful) de impunere reprezinta elementul cu ajutonil caruia se determina cuantumul banese al resurselor fiscale datorate de contribuabili. Cota de impunere poate și fixa, cand impozitul aferent unitatii de impunere apare ca o marime invariabila, sau procentuala ( proportionala, progresiva sau regresiva în raport cu baza df impozitare). Cota fixa reprezinta o suma determinata, prestabilita, pentru intreg obiectul impunerii sau pe tranpe ale acestula. Cota procentuala de impunere se folosepte atunci caaad obiectul impozitarii este valuarea baneasca a unui bun sau venitul realizat de catre contribuabil.

4. in legatura cu evaluarea materiei impozabile este necesar sa identificam ca element definitoriu al resurselor fiscale-unitatea de evaluare (de impunere). Aceasta reprezinta etalonul în care se exprima obiectul sau materia impozabila: leui (U.S.D) m cazul veniturilor, metrul patrat sau hectarul in cazul terenurilor.

In practica, stabilirea valorii obiectului impozabil (evaluarea) se poate realiza forfetar (agentul de impunere stabileste impreuna cu platitorul marimea aproximativa a matenei impozabile), administratrativ (evaluarea se realizeaza de catre agentul fiscal, unilateral, pe baza datelor pe care le detine) sau pe baza decfaratiei contribuabilului.

Precizarea expresa a acestor elemente este necesara atat pentru contribuabil, pentru a sti cat are de plata și cand trebuie sa plateasca, cat și pentru organele fiscale, care trebuie sfl stabileasca, sa perceapa și sa urmareasca incasarea impozitelor.

Evoluția moderna a impozitelor în Europa de azi este marcata de miaturarea deosebirilor dintre legislatiile fiscale nationale ale statelor membre ale Urnunii Enropene, de armonizarea acestor legislatii și de institulrea unor procedee fiscale cat mai asemanatoare politicii fiscale comunitare.

2.4 RAPORTURILE JURIDICE BUGETARE

Veniturile bugetare — impozite, taxe, alte venituri ale bugetului de stat, indiferent de natura și subiectele de drept platitoare — se realizeaza în cadrul unor raporturi juridice care se nasc, se modifica si se sting în baza actelor normative prin care se reglementeaza relatiile bugetare.

Raporturile juridice bugetare sunt reglementate în temeiul normelor juridice referitoare la stabilirea și realizarea veniturilor bugetare de stat. Din categoria raporturilor juridice bugetare fac parte, în fanctie de sursa de formare și natura veniturilor bugetare: raporturile de impunere, raporturile de taxare, raporturi de executare silita a obligatiilor fata de bugetul de stat.

Raporturile juridice bugetare cuprind în structura lor urroatoarele elemente: subiecte, continut și obiect.

Subiecte ale raporturilor fiindice bugetare sunt, pe de o parte, statul, reprezentat de Ministerul Finantelor Publice prin Agentia Nationala de Administratrare Fiscala și unitatile sale teritoriale, denumite organe fiscale, iar pe de aha parte, persoanele juridice sau fizice, care au obligatia de a plati impozitele, taxele si celelalte venituri ale bugetului de stat. In legislatia fiscala și in literatura de specialitate, al doilea subiect al raportului fiindic bugetar este denumit platitor, contribuabil, subiect impozabil sau taxabil dupa cum obligatia bugetaia are ca obiect impozite sau taxe. Relatiile dintre contribuabili si organele fiscale trebuie sa fie fundamentate pe buiia-credina, in scopul realizarii cermtelor legii.

In relatiile cu organul fiscal, contribuabilul poate și reprezentat printr-un Imputermcit. Contribuabilul este obligat sa toregistreze la organul fiscal actul de miputenricire, in foima scrisa și in conditille prevazute de lege. Contrihuabilul Baa domiciliu] fiscal in Romania, care are obligatia de a depune decfaratii la organele fiscale, trebuie sa desemneze un tmputernicit, cu domiciliul fiscal in Romania, care sa todeplineasca obligatiile acestula fata de organul fiscal.

Conform prevederilor Codului de procedura fiscala, daca nu exista un imputernicit, organul fiscal, in conditiile legii, va solicita instantei judecatoresti competente numirea unui curator fiscal pentru contribuabilul absent, al carui domiciliu fiscal este necunoscut ori care, din cauza bolii, a unei infirmitati, batranetii sau a unui handicap de orice fel, nu poate sa isi exercite și sa tai todepilocasca personal diepturile și obligatiile ce ii revin potrivit legii. Pentru activitatea sa curatorul fiscal va și remunerat potrivit hotartrii judecatoresti, toate cheltuielile legate de aceasta reprezentare fiind suportate de cel reprezentat.

In ceea ce priveste continutul raporturilor juridice bugetare, acesta este format din drepturile și obligatiile subiectelor participante.

Corespunzator rolului și functiilor veniturilor bugetare, cele mai importante drepturi revin statului, și anume: de a institui venituri bugetare și de a impune persoanelor fizice și juridice obligatia de a plati veniturile bugetare individualizate in sarcina fiecaruia.

Dreptul de a institui venituri bugatare și cel de a impune obligatia platilor se exercita de catre stat prin organele sale competente și se caracterizeaza: in individualizarea obligatiei bugetare a persoanelor fizice sau juridice platitoare, precum și determinarea veniturilor bugetare pentru care au obligatie de plata; incasarea și urmarirea incasarii veniturilor bugetare datorate; controlul modului in care platitorii veniturilor bugetare isi indeplinesc obligatiile ce le revin.

In acelasi timp, organele fiscale au obligatia de a stabili, incasa și urmari numai venituri bugetare legal datorate, de a acorda, la cererea justificata a persoanelor interesate, inlesnirile prevazute de actele normative, de a rezolva in mod corespunzaior orice contestatie depusa de subiectele de drept obligate de bugetul de stat.

Persoanele fizice sau juridice, ca subiecte ale raporturilor juridice bugetare, au in principal obligatia de a plati veniturile bugetare in cuantumul și la termenele legale prevazute — conditie sine qua non pentru constituirea fondurilor generale de dezvoltare social-economica a societatii. De asemenea, persoanele fizice și juridice au dreptul de a benesicia de inlesnirile legale(scutiri, reduceri, amanari, egalonari de plata), precum și de a contesta actele cu caracter individual ale organelor fiscale pe care le considera neconforme.

Contribuabilul fiind practic „clientul" bugetului public, cel care „aduce" banii la buget, este necesari protectia acestula prin institulrea secretului fiscal, ca obligatie profesionala a functionarilor publici care au acces la date considentiale privind activitatea platitorilor de venituri bugetare.

Astfel, functionarii publici din cadrul organului fiscal, inclusiv persoanele care nu mai detin aceasta calitate, sunt obligati in conditiile legii, sa pastreze secretul asupra informatiilor pe care le detin ca urmare a exercitarii atributiilor de serviciu, pentru protejarea contribuabililor.

Codul de procedura fiscala prevede in art. 9, alin. 2 ca informatiile referitoare la impozite, taxe și alte obligatii fiscale ale platitorilor pot și transmite numai: autoritatilor publice, în scopul indeplinirii obligatilor prevazute de lege; autoritatilor fiscale ale altor tari, in conditii de reciprocitate in baza unor conventii; autoritatilor judiciare competente, potrivit legii.

Autoritatea care primeste informatii fiscale este obligata sa pastreze secretul asupra informatiilor primite. Nerespectarea obligatiei de pastrare a secretului fiscal atrage raspunderea potrivit legii.

Obiectul raportului juridic bugetar il constituie sumele ce reprezinta impozite, taxe și alte venituri ale bugetului de stat, datorate de persoanele fizice sau juridice care realizeaza venituri sau detin bunuri taxabile sau impozabile. De altfel, totalitatea drepturilor si obligatiilor stabilite de actele normative In sarcina subiectelor participante la raporturile juridice bugetare au drept scop, în ultima instanta, corecta stabilire și incasarea integrala și la termen, în contul bugetului de stat, a sumelor datorate cu titlu de venituri bugetare.

Aceasta structura a raporturilor juridice bugetare corespunde importantei realizarii in cuantumul și la termenele prevazute a veniturilor bugetului de stat, astfel hicat sa se poaa constitul fondurile baneati centralizate necesare finantarii actiunilor si obiectivelor de interes general, pentru dezvoltarea sociala și economica a intregii societati.

CAPITOLUL III

INDIVIDUALIZAREA CREANȚELOR BUGETARE PRIN TITLUL DE CREANTA

3.1. PARTICULARITATILE TITLULUI DE CREANTA BUGETARA

In cadrul și desfaurarea procedurii fiscale, pentru realizarea practica a impozitelor și taxelor, datorita naturii lor obligationale, fiecare impozit sau taxa este individualizat printr-un titlu de creanță bugetara.

Titlul de creanță bugetara se recunoaste in general prin continutul de individualizare a unor creanțe bugetare. Ca modalitate de individualizare a obligatiei bugetare cu vocatie generala, titlul de creanță bugetara reprezinta actul juridic prin care se stabileste intinderea obligatiei de plata ce revine persoanei fizice sau juidice care are calitatea de contribuabil.

Conform Codului de procedura fiscala, colectarea creanțelor_fiscale.se face in temeiul unui titlu de creanță sau al unui titlu executoriu, dupa caz. Titlu de creanta este actul prin care se stabileste și se individualizeaza creanța fiscala, intocmit de organele competente sau de persoanele indreptatite, potrivit legii.

Dat fiind faptul ca obligatia bugetara este o obligatie impusa in mod unilateral de catre stat contribuabilului, și titlul de creanfa ce o individualizeaza, mtocmit de organele fianciare abilitate, va și un act juridic unilateral. Titiul de creanță bugetara, ca act juridic unilateral, da nastere unui drept de creanță al statului avand ca obiect sumele pe care contribuabilul le datoreaza bugetului de stat, precimi și obligatiei ce revine contribuabilului de a plati aceste sume in cuantumul și la termenele stabilite.

Caracteristic oricarui titlu de creanta bugetara este ca evidentiaza dreptul statului de a primi o anumita suma de bani ce reprezinta impozit, taxa, contributie ori alte sume ce constituie venituri publice de la un anumit subiect impozabil sau taxabil.

Titlul de creanta bugetara se lntocmeste de catre organele ce compun aparatul fiscal al statului și carora le revine competenta de a calcula impozitele și taxele datorate bugetului de stat.

Titlurile de creanță bugetara sunt acte juridice de drept financiar, supuse normelor juridice care reglementeaza finantele publice. Suntem, deci, in fata unor acte juridice unilaterale, de putere publica.

Pe baza declaratiei contribuabililor, organele fiscale competente emit titlul de creanta bugetara, act juridic unilateral, caracterizat prin anumite particularitati, cu importante consecinte practice:

titlul de creanță bugetara este un act juridic declarativ de drepturi și obligatii, prin emiterea sau confirmarea sa de catre organele fiscale competente se constata (și nu se creaza) creanțe statului asupra unui venit bugetar si obligatia corelativa a contribuabilului. Importanta practica a calificarii titlului de creanță bugetara ca fiind un act juridic decfarativ este evidentiata m ipoteza In care contribuabilul nu isi respecta obligatia de a intocmi și depune la organele fiscale, in termenul stabilit, declaratia de impunere, in lipsa careia nu va putea fi emis nici un titlu de creanță bugetara. Daca titlul de creanță bugetara ar și calificat ca un act juridic constitutiv de drepturi și obligatii, organele fiscale ar și impiedicate sa angajeze raspunderea contribuabilului pentru perioada situata intre nasterea obligatiei fiscale, conform termenului instituit de prevederile legale, și data depunerii declaratiei de impunere, respectiv a inlocuirii titlului de creanta bugetara. Daca titlul de creanta bugetara va și calificat Insa ca un act juridic declarativ de drepturi, efectele sale vor avea caracter retroactiv, sumele reprezentand impozite sau taxe, urmand a fi calculate și pe perioada anterioara emiterii titlului de creanfa, din momentul in care contribuabilul a obtinut venitul sau a dobandit bunul in legatura cu care exista obligatiile fiscale. Aceasta perioada pe care se vor calcula retroactiv drepturile banesti cuvenite statului va trebui sa se inscrie in termenul de prescriptie a obligatiei bugetare. Daca prin aceasta intarziere s-au depasit datele la care creanță bugetara devenea exigibila, se vor aplica majorarile de lntarziere prevazute de lege. De asemenea, va fi angaiata si raspunderea contribuabilului pentru evaziunea fiscala astfel savarsita

titlul de creanță bugetara are un caracter executoriu, fara a avea de nevoie de o investire speciala în acest scop, spre deosebire de titlul de creanță de drept civil, care devine executoriu numai prin investirea cu formula executorie. Titiul de creanță bugetara este executoriu de drept, fara a mai și necesara obtinerea umii alt titlu executoriu, prevederile sale putand și aduse la indeplilrire fara nici o investire speciala. Ratiunea acestei particularități consta in necesitatea realizarii veniturilor bugetului de stat la termenele și in cuantumurile stabilite de lege, avandu-se primordial in vedere destinatia acestor sume și feptul ca beneficiarul lor este Intreaga societate, fiind vorba, prin urmare, de un interes public. In masura in care contribuabilul nu-si executa la termen obligatiile bugetare, organele fiscale au dreptul de a trece direct la executarea silita a acestor sume fara vreo procedura prealabila de investire speciala.

titlul de creanță bugetara este intocmit In forma scrisa, ca o conditie procedurala impusa de normele dreptului public, de catre subiectele de drept carora le este incredintata calcularea sumelor datorate bugetului public. In acest sens, persoanele juridice intocmesc titlurile de creanta privind atat impozitele, taxele și alte plati datorate bugetului public, cat și impozitele pe care au obligatia de a le retine de la personale carora le platesc unele venituri prin procedeui retinerii la sursa.

Organele fiscale locale ale Ministerului Finantelor Publice Intocmesc titlurile de creanta privind impozitele pe venit datorate mai ales de persoane fizice, și alte venituri publice pentru care se prevede competenta acestor organe. Ministerul Finantelor Publice emite titluri de creanta bugetara prin actul care definitiveaza impozitele, taxele si veniturile publice contestate de contribuabil.

Serviciile de specialitate ale autoritatilor administratratiitor publice locale intocmesc titluri de creanță bugetara pentru impozitele si taxele locale.

3.2. ClaSIfICAREA TiTLURILOR DE CREANTA BUGETAra

In functie de specificul intocmirii lor, titlurile de creanti bugetara pot fi grupate in doua categorii: titluri de creanță explicite și titluri de creanță implicite.

Titlurile de creante explicite .Sunt acte juridice constituite exclusiv in scopul de a constata obligatia umii contribuabil de a pliti o anumita suma de bani clitre bugetul de stat, individualizand astfel obligatia cu vocatie generals instituita de legea care reglementeaza venitul bugetar respectiv. Aceste titluri de creanta se prezinta sub forma de acte de impunere intocmite in forma scrisa de organele fiscale, diferite in flmctie de categoria de impozite sau taxa pe care o constata, in categoria titlurilor constituite axclusiv in scop fiscal se includ:

Procesul verbal de impunere. Pentru anumite categorii de venituri, intinderea obligatiei bugetare ce revine contribuabilului este determinata de organele fiscale pe baza datelor decfarate de acesta, prin inlocrnirea procesului-verbal de impunere. Acest proces-verba] va reprezenta titlul de creanta bugetara ce individualizeaza obligatia de plata a contribuabilului. Procesul-verbal de impunere cuprinde datele privind organul emitent, contribuabilul debitor, impozitele și taxele datorate, temeiul juridic al obligatiitor fianciar-bugetare și principalele conditii de plata. Cu acest cuprins, procesul-verbal de impunere produce efectul juridic de individualizare a unei sau a unor creanțe bugetare, și in ipoteza neandeplinirii respectivelor obligatii fiscale, pe baza lui se pomeste executarea silita a creanțelor bugetare restante.'

Declaratia de impunere. In ceea ce priveate anumite categorii de impozite, titlul de creanta bugetara il reprezinta chiar decfaratia de mipunereJntocmita de contribuabil și depusa la organul fiscal competent.

Aceste doua categorii de titluri de creanță-procesul-verbal de impunere si actul decfarativ al contribuabilului – au ca trasatura comuna laptul ca obligatia fiscala pe care o constata este determinata de organele fiscale pe baza declaratiei. in cazul obligatiilor bugetare care se stabilesc de catre platitor, titlul de creanță il va reprezenta documentul de evidenta pe care aceste are obligatia de a-l mtocmi in conditiile si la termenele stabilite. Pe baza acestor evidente, platitorul intocmeste declaratiile sau deconturile fiscale, pe care le va depune la organele fianciare competente.

c) Decfaratia vamala, in ceea ce priveste taxele vamale, titlul de creanta bugetara il va reprezenta declaratia vamala de import intocmita de importatorul – debitor al taxelor vamale. Declaratia vamala de import reprezinta un titlu de creanta bugetara ce poate constata mai multe obligati fiscale, de natura diferita, ce revin unui cotitrihuabil.

Anumite categorii de venituri bugetare sunt individualizate prin titluri de creanta cuprinse în acte juridice care au un alt continut principal. Desi sunt intocmite cu un alt scop, aceste acte juridice contin și individualizarea obligatiei de plata a unui impozit sau a unei taxe, fiind astfel, in masura în care constata existenta și cuantumul acestei obligatii fiscale, titluri de creana bugetara. Aceste inscrisuri sunt intocmite de organele fianciar-contabile sau alte organe ale statului.

intre actele care implicit sunt titluri de creanțe bugetare se remarca:

– documentele(statele) de plata a salariilor și a altor drepturi salariale impozabile;

– documentele(statele) de plata a veniturilor sau a altor drepturi banesti cuvenite colaboratorilor externi;

– documentele de plata a dividendelor catre asociati sau actionari;

– actele constatatoare Inlocmite de organul de control fianciar.

In literatura de specialitate, titlurile de creanțe au fost clasificate in titluri principale si titluri complementare. Titlurile de creanțe bugetare de felul proceselor verbale de impunere și altele asemanatoare sunt titluri principale de individualizare a unor creanțe de acest fel. in comparatie cu acestea, actele intocmite pentru diferentele de impozite stabilite cu prilejul verificarii confonnitatii impunerii sunt titluri complementare de creanțe bugetare.

3.3. SOLUTIONAREA CONTESTATIILOR FORMUlaTe iMPOTRIVA TITluRILOR DE CREANȚE BUGETARE

Conform cerintelor de percepere legala a impozitelor, a taxelor și a altor creanțe financiar-bugetare, titlurile acestor creanțe pot și contestate pentru motive de neconformitate sau netemeinicie, astfel ca în liima solutionarii contestatiilor sa se asimga la desilritivarea și realizarea conforms a oricaror creanțe de acest fel.

Impotriva creanțelor bugetare și impotriva oricaror acte administrative fiscale se poate formula contestatie potrivit legii. Este Indreptatit la contestatie numai cel care considera ca a fost lezat in drepturile sale printr-un act adininistrativ fiscal sau prin lipsa acestula.

Conform Codului de procedura fiscala, contestatia se formuleaza In sens si cuprinde: datele de identificare a contestatonilui; obiectul contestatiei; motivele de fapt și de drept; dovezile pe care se intemeiaza; semnatura contestatorului sau a imputernicitului acestula, precum și stampila in cazul persoanelor juridice.

Contestatia se depune la organul fiscal al carui act administratrativ este atacat si nu este supusa taxelor de timbru. Termenul pentru depunerea contestatiei este de 30 de zile de la data comunicarii actului adininistrativ fiscal. Se prevede expres sanctiunea decaderii pentru nerespectarea termenului.

in cazul în care competenta de solutionare nu apartine organului emitent al actului adininistrativ atacat, contestatia va și tnaintata de caire acesta, in termen de 5 zile de la Inregistrare, organului de solutionare competent. Daca contestatia este depusH la un organ fiscal necompetent, aceasta va și maintata, in termen de 5 zile de la data prirniril, organului fiscal emitent al actului adininistrativ atacat.

Competenta de solutionare a contestatiilor este diferita, în raport de cuantumul sumei ce formeaza obiectul caii de atac. Astfel, contestatiile formulate impotriva deciziilor de impunere, a actelor administrative fiscale asimilate deciziilor de impunere, precum și a titlurilor de creanta privind datoria vamala se solutioneaza dupa cum urmeaza:2

contestatiile care au ca obiect impozite, taxe, contributii, datorie vamala, precum și accesorii ale acestora, al caror cuantum este sub 5 miliarde lei, se solutioneaza de catre organele competente constituite la nivelul directiilor unde contestatorii sunt tnregistrati ca platitori de impozite și taxe;

contestatiile care au ca obiect impozite, taxe, contributii, datorie vamala, accesoriile acestora, al caror cuantimi este de 5 miliarde lei sau mai mare, precum și cele formulate impotriva actelor emlae de organe centrale se solutioneaza de catre organe competente de solutionare constituite la nivel central.

Cuantumul acestor sume poate și actualizat prin hotarare a Guvemului.

in solutionarea contestatiei, organul competent se pronuna prin decizie.

Aceasta decizie emisa ca urmare a solutionarii contestatiei este definitiva în sistemul cailor administrative de atac.

Decizia de solutionare a contestatiei, emisa In forma scrisa, cuprinde in structura sa trei parti: preambulul, considerentele și dispozitivul, Preambulul va cuprinde: denumirea organului investit cu solusionarea, numele sau denumirea contestatorului, domicilini fiscal al acestula, numarul de înregistrare a contestatiei la organul de solutionare competent, obiectul cauzei, precum și sinteza sustinerilor partilor atunci cand organul competent de solutionare a contestatiei nu este organul emitent al actului atacat.

Considerentele cuprind motivele de fapt și de drept care au format convingerea organului de solutionare competent in emiterea deciziei. Motivarea trebuie sa fie cfara, preclae și necontradictorie, astfel incat, în baza tuturor probelor administratrate in cauza, a argumentelor și rationamentelor juridice, sa se asigure justefea solutiei date.'

Dlapozitivul cuprinde solutia pronunfata, calea de atac, termenul in care aceasta poate și exercitata și instanfa competenta.

Decizia se semneaza de catre conducatorul direcfiei generale, directorul general al organului competent constituit la nivel central, condudMorul organului fiscal emitent al actului administratrativ atacat sau de Inlocuitorii acestora, dupa caz.

In solutionarea contestatiei organul competent va verifica motivele de fapt si de drept care au stat la baza emiterii actului administratrativ fiscal. Analiza contestatiei se face

In raport de sustinerile partilor, de dispozitiile legale invocate de acestea și de documentele existente la dosarul cauzei. Organul de solutionare competent pentru lamurirea cauzei poate solicita punctul de vedere al directiilor de specialitate din minister sau al altor institutii și autoritati.

Prin solutionarea contestatiei nu se poate crea o situatie mai grea contestatorului In propria cale de atac.

Prin decizie, contestatia poate fi admisa în totalitate sau in parte, ori respinsa.

In cazul admiterii contestatiei se decide, dupa caz, anularea totala sau partiala a actului atacat. Prin decizie se poate desfiinta total sau partial actul administratrativ atacat, situatie in care urmeaza sa se incheie un nou act administratrativ fiscal care va avea în vedere strict considerentele deciziei de solutionare.

Prin decizie motivata, organul de solutionare competent poate suspenda solutionarea cauzei atunci cand:

organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele in drept cu privire la existenta indiciilor savarsirii unei infractiuni a carei constatare ar avea o influenta hotaratoare asupra solutiei ce urmeaza sa fie data in procedura administratrativa;

solutionarea cauzei depinde, în tot sau in parte, de existenta sau inexistenta unui drept care face obiectul unei alte judecati.

De asemenea, organul de solutionare competent poate suspenda procedura, la cerere, daca sunt motive mtemeiate. Procedura administratrativa va putea și reluata la incetarea motivului care a determinat suspendarea.

Conform Codului de procedura fiscala, deciziile emlae in solutionarea contestatiilor pot și atacate la instanta judecatoreasca de contencios administratrativ competenta.

3.4. MODIFICAREA OBLIGATIILOR BUGETARE

Exista posibilitatea ca Intre momentul individualizarii obligatiei bugetare prin titlul de creanta bugetara și momentul platii, cand obligatia se stinge, sa intervina o serie de situatii, expres reglementate de lege, care sa determine modificarea obligatiei bugetare stabilite initial. In asemenea situatii, titlul de creanta bugetara va si modificat, obligatia astfel constatata urmand a și adusa la indeplinire in conformitate cu noul sau continut.

Modificarea obligatiei fiscale poate interveni ui urmatoarele situatii:

a) Modificarea elementelor in raport de care s-a facut individualizarea obligatiei bugetare. Astfel, pot interveni o serie de modificari în structula obligatiei bugetare ui ceea ce priveste premlaele în raport de care a avut loc individualizarea obligatiei bugetare in sarcina subiectului platitor. Elementele aratate de acesta prin decfaratia de impunere sau constatate direct de organele fiscale și care au stat la baza emiterii titlului de creanta ce individualizeaza obligatia bugetara se pot modifica pana ui momentul executarii obligatiei si, in consecinta, obligatia bugetara se va modifica. Modificarea obligatiei bugetare poate mterveni datorita schimbarilor in ceea ce priveste materia impozabilS în sensul majorarii sau reducerii acesteia ori in urma admiterii contestatiilor formulate de contribuabili impotriva actelor de stabilire a obligatiilor bugetare sau in urma controlului exercitat de organele fianciare competente care constata nereguli in inlocrnirea decfaratiilor de impunere sau a altor titluri de creanță.' In masura in care un contribuabil considers ca organele fiscale competente au stabilit in mod gresit, cu mcalcarea prevederilor legale, intinderea obligafiei bugetare ce ii incumba sau au aplicat in mod eronat o sanctiune fiscala, el are posibilitatea de a contesta actele de impunere sau de sanctionare astfel intocmite. in situatia admiterii coiitestatiei, obligasia bugetara stabilita initial va și modificata, in sensul reducerii intinderii obligatiei, acordarii unor inlesniri, neaplicarii sanctiunii sau reducerii acesteia.

In cazul in care, ulterior intocmirii de catre contribuabil a decfarafiei de impunere, organele fianciare competente constata ca acesta nu a stabilit conform prevederilor legale obligatilile sale caire bugetul de stat, acestea vor proceda la determmarea corecta a acestor obligatii. Actul de constatare inlocmit de organele de control fianciar va reprezenta titlul de creanfa, contribuabilul umitod a și tinut de obligatia astfel stabilita de organele competente potrivit prevederilor legale.

b) Modificarea situatiei juridice a contribuabilului, care consta in reorganizarea a contribuabilului prin divizare, comasare, fuziune sau lichidare in cursul anului fiscal, In aceste cazuri, impozitul va și datorat pe perioada din anul fiscal pentru care contribuabilul a existat. Cazurile în care modificarea situatiei juridice a contribuabilului atrage schimbarea elementelor avute in vedere la determmarea obligatiei bugetare, ducand astfel la modificarea acesteia, fac obiectul reglemenlarilor referitoare la fiecare categorie de venituri bugetare în parte.

c) Modificarea obligatiei bugetare prin acordarea inlesnirilor legale. Acest cai de modificare a obligatiei bugetare mtervine în situatiile in care, ulterior individualizarii obligatiei In sarcina unui contribuabil, acesta solicita și obtini acordarea de miesniri prevazute de lege – amanari, esalonari, scutiri, reduceri in masura stabilirii acestor inlesniri fiscale, obligatia fiscala irntiala va i modificata fie în privinta termenelor la care va și scadenta(in cazul amanarilo si esalonarilor), fie in privinta cuantumului sumei ce face obiecta ob]igatiei(m cazul reducerilor și al scutirilor).

'd) Modificarea actelor normative prin care se institule și reglementeaza veniturile bugetare. Aceste acte normative se aplica tuturor raporturilo juridice exlatente, fapt ce duce la modificarea in mod corespunzator a tuturor obligatiilor bugetare stabilite anterior, în sensul reducerii, majorarii sai stingerii acestora.

3.5. ACTE PROCEDURALE PREAlaBILE DE INREGlsTRARE si DE ATRlbUIRE A CODULUI FisCAL

Contribuabilii au obligatia sa depuna unele declaratii In legatura cu activitatea efectuata și documente insotitoare prin care aduc la cunostinta organelor fiscale anumite informatii In legatura cu activitatea lor producatoare de venituri sau obtinerea de bunuri impozabile.'

0 prima categorie de altfel de decfaratii o constituie cele privind Inregistrarea fiscala.

Astfel, in scopul atribuirii codului fiscal si a obtinerii certificatului de înregistrare fiscala, contribuabilii au obligatia sa completeze și sa depuna declaratie de inregistrare fiscala.

Decfaratia de inregistrare se intocmeste prin completarea unui formular pus la dispozitie gratult de organul fiscal și va și hlaotita de acte doveditoare ale informatiilor cuprinse In aceasta, precum: copie certificat de tomatriculare m reglatnil comertului, copie autoremtie de functionare, dovada detinerii sediului.

Art. 66 din Codul de procedura fiscala prevede obligatia contribuabililor de a decfara organului fiscal competent, în termen de 30 de ale, infiintarea de sedii secundare, precum și obligatia contribuabililor cu domiciliul fiscal în Romania de a decfara In termen de 30 de ale Inflintarea de farale și sedii secundare în strainatate.

Declaratia de Inregistrare fiscala va cuprinde: datele de identificare a contribuabilului, categonile de obligasii de plata datorate potrivit Codului fiscal, datele privind sediile secundare, datele de identificare a miputernicitului, datele privind situatia juridica a contribuabilului, precum și alte informatii necesare administratrarii impozitelor și taxelor.

Orice persoana sau entitate care este subiect mtr-un raport juridic fiscal se Inregistreaza fiscal, primind un cod de identificare flaeala. Codul de identificare fiscala va si:

a) pentru persoanele juridice, cu exceptia comerciantilor, precum și pentru asocierile și alte entitari cu personalitate juridica, codul de inregistrare fiscala atribuit de organul fiscal competent;

b) pentru persoanele fizice, codul numeric personal atribuit potrivit legii speciale;

c) pentru persoanele fizice care nu detin cod numeric personal, numarul de identificare fiscala atribuit de organul fiscal competent;

d) pentru comercianti, inclusiv pentru sucursalele comerciantilor care au sediul principal al comerfului In strainaiate, codul unic de Inregistrare atribuit potrivit legii speciale;

e) pentru persoanele fizice platitoare de taxB pe valoarea adaugata, codul de Imeglatrare fiscala atribuit de organul fiscal competent.

Conform prevederilor Codului de procedura fiscala, persoanele prevazute la litera d) se Inregistreaza fiscal potrivit procedurii speciale In materie, In timp ce

persoanele prevazute la literele a), c), e), precum și cete prevazute la litera b), care au calitatea de angajator, în vederea atribuirii codului de identificare fiscala, au obligatia sa depana decfaratie de inregistrare fiscala.

Declaratia de înregistrare fiscala se depune in termen de 30 de zile de la:

a) data infiintarii potrivit legii, in caziil persoanelor juridice, asocierilor și altor entitati fara personalitate juridica;

b) data eliberarii actului legal de functionare, inceperii activitatii, data obtinerii primului venit sau dobandirii calitatii de angajator, dupa caz. In cazul persoanelor fizice.

Conform prevederilor art. 64 din Codul de procedura fiscala, înregistrarea fiscala reprezinta și inregistrarea ca platitor de taxe pe valoarea adangata.

Persoanele care realizeaza in exclusivitate operatiuni scutite de taxa pe valoarea adaugata, iar potrivit Codului fiscal pot opta pentru aplicarea regunului normal de taxa pe valoarea adflugata, trebuie si solicite Inregistrarea ca platitori de taxa pe valoarea adaugaia. In cazul persoanelor lnregistrate ca platitoare de taxa pe valoare adaugata, codul de identificare fiscala este precedat de litera „R".

Dupa atribuirea codului fiscal, acesta se inscrie în mod obligatorin in toate documentele Inlocmite de catre platitorii de impozite sitaxe referitor la activitatile impozabile și taxabile.

Contribuabilii au indatorirea de a folosi codul fiscal în toata activitatea.

Astfel, codul fiscal trebuie mentionat pe facturi, scrisori, oferte, comenzi sau orice alte documente. Nerespectarea acestei obligatii are efecte juridice importante, In sensul ca bancile, organele fiscale și alte institutii publice, contribuabilii și orice alte persoane interesate sunt indatorate sa nu accepte ca legale documentele prezentate de platitorii de impozite și taxe, daca acestea nu au inscris codul de identificare fiscala al platitorului, obligat a se tnregistra fiscal.

Rezultatul inregistrarii fiscale II reprezinta atribuirea codului fiscal si eliberarea certificatului de inregistrare fiscala, in termen de 30 de zile de la data depunerii decfaratiei.

Contribuabilii care realizeaza venituri din activitatea de comert sau prestari de servicii catre populatie sunt obligati sa afiseze certificatul de înregistrare fiscala ii locurile unde se desfaaoara activitatea.

in cazul pierderii, furtului sau distrugerii certificatului de inregistrare fiscala organul fiscal va elibera un duplicat al acestula, in baza cererii contribuabililor si dovezii de publicare a pierderii, furtului sau distrugerii în Monitorul Oficial .

Modificarile ulterioare ale datelor din decfaratia fiscala trebuie aduse I cunostinta organului fiscal competent, In termen de 30 de ale de la data producer acestoia, prin completarea si depunerea decfaratiei de mentiuni. Astfel, platitorii d impozite și taxe au Indatorirea de a depune decfaratii de mentiuni, cand ape modificari în ceea ce priveste datele decfarate, inclusiv in privinta incetarii temporal sau definitive a activitatii.

La incetarea conditiilor care au generat inregistrarea fiscala, contribuabilii a obligatia de a preda organelor fiscale, in vederea anularii, certificatul de toregistrai fiscala, odata cu depunerea decfaratiei de mentiuni.

3.6. DEClaRAREA OBLIGATIILOR DE PlaTA la BUGETuL DE STAT

Un act procedural de o reala importanta este, de asemenea, decfaratia fiscala, al carei regim juridic este reglementat In prezent de Codul de procedura fiscala.

Notiunea de „declaratie de impunere", cum era denumita, a cunoscut sensuri și definitii diferite. In literatura de specialitate, decfaratia de impunere a fost definita ca flind inscrisul ilitocmit de contribuabil, în care se decfara datele privitoare la veniturile sale impozabile realizate, de regula, Intr-un an, necesar organelor fianciare pentru calcularea impozitului pe venit, avere, succesiuni, meserii, dupa caz.'

Conform reglementarilor actuale, declaratia fiscala se depune de catre persoanele obligate potrivit Codului fiscal, la termenele stabilite de acesta. In eazul In care Codul fiscal nu prevede, Ministerul Finantelor Publice va stabili termenul de depunere a decfaratiei fiscale.

Declaratia fiscala se intocmeste prin completarea unui formular, pus la dispozitie contribuabilului gratult de catre organul fiscal, in declaratia fiscala contribuabilul trebuie sa calculeze cuantumul obligatiei fiscale, daca acest lucru este prevazut de lege.

Contribuabilul are obligatia de a completa decfaratiile fiscale mscriind coi-ect, complet și cu buisi-credinta mformatiile prevazute de fonnular, corespunzatoare situafiei sale fiscale.

Pentru anumite categorii de obligatii fiscale, stabilite prin ordin al mmlatrului finantelor publice, organul fiscal poate transmite coniribuabililor, formularele de decfarare a impozitelor și taxelor, instructiumie de completare a acestora, alte informatii utile, precum și plicurile preadresate, caz în care contravaloarea corespondentei se snporta de catre organul fiscal.

Nu este admisa nici o derogare de la obligatia de depunere a decfaratiei fiscale. Plata obligatiei fiscale nu suspends obligatia platitorului de a depune decfaratia. Platitorul are aceasta obligatie chiar daca obligatia fiscala este scutita la plata, conform reglementarilor legale, precum si in cazul in care organul fiscal a stabilit din oficiu baza de impunere și obligatia fiscala.

Declaratia fiscala se depune de catre platitor la registratura organului fiscal competent sau la posta prin scrisoare recomandata. Decfaratia fiscala poate fi transmisa prin mijloace electronice sau prin sisteme de transmitere la distana, conform procedurii stabilite prin ordin al rninlaterului finanfelor publice.

Codul de procedura fiscala prevede posibilitatea redactarii decfarafUlor fiscale sub forma de proces-verbal de catre organul fiscal, daca din motive independente de vointa contribuabilului acesta este in imposibilitatea de a scrie. Data depunerii decfaratiei fiscale este data Inregistrarii acesteia la organul fiscal sau data depunerii la posta, dupa caz.

Nedepunerea decfaratiei fiscale da dreptul organului fiscal sa procedeze la stabilirea din oficiu a obligatiilor fiscale prin estimarea bazei de impunere. Astfel, conform art. 60 din Codul de procedura fiscala, daca organul fiscal nu poate determina marimea bazei de impunere, trebuie sa o estimeze. In acest caz trebuie avute in vedere toate datele și documentele care au relevanta pentru estimare.

Estimarea consta in identificarea acelor elemente care sunt cele mai apropiate situatiei de fapt fiscale. in situatiile In care, potrivit legii, organele fiscale sun. indreptatite sa estimeze baza de impunere, acestea vor avea In vedere pretul de piati

al tranzactiei sau bunului impozabil, astfel cimi este desunt de Codul fiscal.

in scopul asigurarii respectarii prevederilor legate privind înregistrarea fiscal; și decfaratia fiscala, Codul de procedura fiscala, în art. 183, alin. I lit. a), b), se califica drept contraventii, a caror constatare și stabilire a sanctiunilor este data in sarcina organelor fiscale competente, fapte cum sunt: nedepunerea la termenel prevazute de lege a decfaratiilor de inieglatrare fiscala sau de mentiuni; nerespectare obligatiei Inscrierii codului de identificare fiscala pe documente; nedepunerea Ia termenele prevazute de lege a declaratiilor fiscale.

CAPITOLUL IV

REALIZAREA CREANȚELOR BUGETARE

4.1. PlaTA

Data fiind importanta deosebita a veniturilor bugetare pentru realizarea fondurilor publice necesare satisfacerii functiilor statului, plata impozitelor, taxelor si a altor contributii fianciar-bugetare este cel mai important mod de realizare a creanțelor bugetare.

In Ordonanța Guvernului nr. 11/1996 expresia „realizare" a creanțelor bugetare a fost preferata legal celei de „stingere" a acestor creanțe, cu toate ca stingerea este expresia traditionala în tenmnologia obligatitor juridice. Astfel, actul normativ privind executarea creanțelor bugetare prevedea ca aceste creanțe „se realizeaza." prin facasare, executare silita și alte moduri legale. In prezent, conform Codului de procedura fiscal, stingerea creanțelor bugetare se realizeaza prin plata, compensare, executare silita, scutire, prescrlipse și prin alte modalitati prevazute de lege. Obligatia fiscala se stinge In momentul In care relatia juridica, care decurge dintre platitor si stat, numai exista, iar dreptul de creanta al statului asupra contribuabilului Inceteaza.

Sub aspectele generale, platile de impozite s1 taxe se aseamana cu platile banesti intervenite In raporturile patrimoniale dintre subiectele de drept civil. Cu toate acestea, achitarea creanțelor bugetare este supusa exclusiv dispozitiilor legislatiei fiscale.

Plata este principalul mijloc juridic de stingere a unei obligatii. Astfel, plata impozitelor si taxelor se face de catre subiectul impozabil direct sau indirect și are ca efect stingerea debitului sau catre bugetul public national.

Platitor al obligatiei fiscale este debitorul sau persoana care. In numele debitorului, conform legil, are obligatia de a plati sau de a retine și de a plati, dupa caz, impozite, taxe, contributii, amenzi și alte venituri bugetare. Pentru persoanele juridice cu sediul ui Romania, care au sedii secundare, platitor de obligatii fiscale este persoana juridica, cu exceptia impozitului pe venitul din salarii, pentru care plata impzitului se face, potrivit legii, de catre sediile secundare ale persoanei juridice.

In conformitate cu prevederile art. 23, alin. 2 din Codul de procedura fiscala, in cazul in care obligatia de plata nu a fost indeplinita de debitor, debitori devin, in conditiile legii, urmatorii:

mostenitorul care a acceptat succesiunea contribuabilului debitor;

cel care preia, în tot sau în parte, drepturile și obligatiile debitorului supus divizarii, fuziunii ori reorganizarii judiciare, dupa caz;

persoana careia i s-a stabilit raspirnderea în conformitate cu prevederile legale referitoare la faliment;

persoana care ! și asuma obligatia de plata a debitorului, printr-irn angajament de plata sau printr-im alt act mcheiat in forma autentica, cu asiguiarea unei garantii reale la mvelul obligatiei de plata;

alte persoane, în conditiile legii.

Operatiunea platii impozitelor si taxelor trebuie sa se efectueze la termenele legale de plata și în cuantumul prevazut de lege.

in ceea ce priveste termenul platii, acesta este legalmente reglementat pentru fiecare categorie de impozite și taxe. La stabilirea termenelor de plata se au in vedere marimea venitului, necesitatea alimentarii ritmice a fondului bugetar public, posibiliiatile de plata ale contribuabililor, conditiile specifice de realizare a veniturilor impozabile.

Cu privire la data platii, aceasta urmeaza a se face atunci cand obligatia fiscala a ajuns la scadenta, a devenit exigibila.

" Creantele fiscale sunt scadente la expirarea termenelor prevazute de Codul fiscal sau de alte legi care le reglementeaza. Scadenta reprezinta ultima zi a termenului de plata, in cazul In care acesta este stabilit ca intervalul sau termenul stabilit printr-o data fixa. Pentru creanțele fiscale care nu au prevazute termene prin actele normative care le reglementeaza, Ministerul Finantelor Publice este abilitat sa stabileasca aceste termene.

Pentru diferentele de obligatii fiscale principale și pentru obligasifle fiscale accesorii, stabilite potrivit legii, termenul de plata se stabfle$te in functie de data comunicarii acestoia,astfel:2

daca data comunicarii este cuprinsa în intervalul 1-15 din luna, termenul de plata este pana la data de 5 a lunii imnatoare;

daca data comunicarii este cuprinsa hi intervalul 16-31 din luna, termenul de plata este pana la data de 20 a lunii unnatoare.

Contributiile la bugetul asigurarilor sociale de stat, la bugetul asigurarilor pentru somaj și la fondul asiguiarilor sociale de sanatate, dupa calcularea și retinerea acestora conform reglementarilor legale în materie, se vireaza până la data de 25 a lunii urmatoare.

in unele cazuri, la cererea temeinic justificata a contribuabililor, organul fiscal competent poate acorda pentru obligatiile fiscale restante, atat inaintea executarii silite, cat și in timpul efectuarii acesteia, inlesnirii la plata, în conditiile legii.

Platile catre organele fiscale se efectueaza prin mtermediul bancilor, trezorenilor și al altor institutii autorizate sa demieze operatiuni de plata.

Plata obligatiilor fiscale se efectueaza de catre debitori, distinct, pe fiecare impozit, taxa sau alte obligatii fiscale, inclusiv dobanziși penalitati de întârziere. In urmatoarea ordine:

'obligatii fiscale cu termene de plata in anul curent;

obligatii fiscale datorate și neachitate la data de 31 decembrie a anului precedent, în ordinea vechirnii, până la stingerea integrala a acestora;

dobanzi, penalitati de intarziere aferente obligatiilor fiscale prevazute la lit.b);

obligatii fiscale cu termene de plata viitoare, la solicitarea debitorului.

Acest articol reglementeaza ceea ce doctrina de drept privat numeste „imputatia legala a platii", adica ordinea stabilita de lege in care se sting obligatiile

pe care le are un debitor.

Plata impozitelor și a celorlalte obligatii la buget este cea mai simpla cale de stingere a obligatiei fiscale. Stingerea prin plata are loc atunci cand contribuabilul isi achita obligatiile fiscale, efectiv și fara luarea masurilor de executare silita.

Stingerea creanțelor fiscale prin plata directa poate avea loc fie prin virament, fie in numerar.

Plata prin virament presupune interventia unei unitati bancare — un tert fata de raportul juridic bugetar exlatent intre contribuabil si stat — la care subiectul platitor are deschla un cont. La termenele stabilite de prevederile legale pentru fiecare tip de obligatie fiscala, subiectul platitor va calcula si va dispune unitati bancare virarea din

contul sau la bugetul de stat a sumelor datorate. Ordinul dat bancii in acest sens se constata prin dispozitia de plata in care se inscriu datele din care sa rezulte natura venitului sidestmatia sa. La primirea dispozitiei de plati urntatea bancara are obligatia de a verifica aspectele legate de completarea corecta a formulanilui de catre subiectul platitor, indicarea exacta de catre acesta a contului bugetar ta care va si virala suma respectiva, precum și respectarea termenului legal de plata.

Data platii este data la care bancile debiteaza contul platitorului pe baza instrumentelor de decontare specifice, cu stampila și semnatura.

Dovada execuiarii obligatiei bugetare prin virare se face cu copia dupa dispozitia de plata, certificata de banca prin care s-a facut plata.

Plata in numerar se efectueaza de catre persoanele fizice debitoare ale unor impozite și taxe, care nu au conturi deschise la unitati bancare, la casieriile trezoreriei publice sau ale unitatilor bancare abilitate In acest scop sau prin mandat postal pe adresa organului fiscal competent. In cazul piatilor in numerar, obligatia fiscala se considera achitata sideci raportul juridic obligational se stmge, la data inscrisa in documentul de plata eliberat de organele sau persoanele abilitate de organul fiscal.

Dovada executarii obligatiei se poate face, In acest caz, cu ajutorul chitantelor

eliberate de unitatea incasatoare sau de oficiul postal la care s-a depus mandatul, intocmite pe formulare tipizate cuprinzand denumirea organului fiscal reprezentat de agentul sau casierul Incasator, numarul de ordine, numele si domiciliul platitorului, suma de bani Incasata si impozitul, taxa ce reprezinta aceasta suma, sigiliul emitentului și senmatura agentului sau casierului Incasator.

Executarea obligatiei bugetare prin retinere la sursa se realizeaza prin calcularea, retinerea și varsarea veniturilor bugetare de catre o alta persoana decat contribuabilul. Suntem In fata existentei a doua raporturi juridice diferite: unul nascut Intre o persoana fizica și stat, ca raport juridic obligational izvorat din faptul realizarii de venituri impozabile și altul existent Intre persoana fizica respectiva si angajator, izvorând spre exemplu, dintr-un contract de munca. In aceasta ipoteza angajatorul devine platitorul impozitului cuvenit pentru salariul angajatului sau, impozit retinut la sursa si virat la bugetul public.

Institulrea acestui mod de executare a obligatiei fiscale prezinta o serie de avantaje pentru creditorul acestei obligatii-statul- reprezentat prin organele fiscale competente:

– avantajul sigurantei, deoarece aceasta modalitate de a retine impozitul la sursa reduce considerabil posibilitatile de sustragere de la plata;

– avantajul rapiditatii: este eliminata proceduia potrivit careia contribuabilul intocmgte o declaiatie de impunere ce sa la baza emiterii titlului de creanta bugetara. Obligatia fiscala va fi executata chiar in momentul in care se stabileste materia impozabila- venitul ce urmeaza a fi distribuit contribuabiliilui;

– avantajul comoditatii: prin acest sistem de executare a obligatiei fiscale, organele fiscale competente vor trebui sa urmareasca efectuarea platii de catre o singura persoana- de exemplu, angajatorul- în loc de a urmari indeplinirea acestei obligatii de plata de catre mult mai multe persoane- angajatii.

Prin aceste avantaje, sistemul retinerii la sursa permite realizarea veniturilor bugetare cu costuri mult mai reduse decat cele pe care le presupune sistemul piatii directe.

Plata prin aplicarea și anularea de timbre fiscale mobile reprezinta un mod de stingere a obligatiilor pentru unele taxe de timbru datorate la incheierea unor acte.

Plata prin aplicarea și anularea de timbre fiscale mobile se face in momentul intocmirii actului pentru care se datoreaza taxa de timbru. Dovada platii taxei se face

prin marca timbrului care se aplica pe actul intocmit.

4.1.1. DOBANZI si PENALITATI DE inTARZIERE

Neplata impozitelor și a celorlalte creanțe fiscale în termenele legale atrage

aplicarea unor dobanzi și penalitati de intarziere, denumite, in acord cu prevederile

Codului de proceduri fiscala, creanțe fiscale accesorii.

Dobanzile se datoreaza pentru fiecare zi de întârziere In cazul neplatii in termenele legale a obligatiilor bugetare. Intervalul temporal pentru care se calculeaza

și se percep dobanzile este cuprins intre ziua imediat urmatoare celei în care a expirat termenul legal de plata și inclusiv ziua în care se face plata cu intarziere.

Relativ la natura juridica a majoranIor de intiirziere reglementate de Ordonanța Guvernului nr. 11 /l 996 in doctrma s-au purtat discutii, conturandu-se mai multe opinii. Astfel, intr-o prima opinie s-a considerat camajorarea de inaiziere este atat sanctiune pentru neplata in termen, cat si despagubire a statului pentru incasarea cu întârziere a dreoturilor sale. Conform unei alte opinii, s-a incercat fundamentarea naturii juridice mixte a majorarilor de întârziere, atat ca sanctiune cat și ca dobanda perceputa de catre stat.

Este evident ca majorarile de întârziere reprezentau veritabile sanctiuni bainesti cu caracter fiscal – deoarece in esenta lor pot fi comparate cu amenda baneasca, avand insa alte conditii de calcul și deci de aplicare.

Odata cu intrarea ui vigoare a Ordonantei Guvernului nr.61/2002 majorarile de intarziere au fost inlocuite cu dobanzile, alegere nefericita a termenului, deoarece notiunea de dobanda este specifica dreptului privat, unde aceasta include mai multe ipostaze: dobanda remuneratorie in operatiile de credit, dobanda moratorie sau daunele-interese moratorii, in cazul obligatiilor banesti contractuale și folosul nerealizat in cazul obligatiilor banesti izvorate din delicte. In acceptul dat de dreptul privat, dobanzile vadesc clar ideea de castig și aceea ca aici capitalurile se prezuma a fi productive, ceea ce nu este compatibil cu notiunea creanței bugetare, valenta dobanzilor în dreptul financial vadind in mod pregnant ideea de sanctiune.

In ceea ce priveste natura juridica a dobanzilor reglementate de art. 13 din Ordonanta Guvenului nr.61/2002, apreciem ca, la fel ca si majorarile de intarziere pe care le-au inlocuit, ele reprezinta veritabile sanctiuni bamesti cu caracter fiscal, elementul lor sanctionator fiind proeminent în raport cu cel de beneficiu. in prezent, Codul de procedura fiscala mentine aceeasi denumire de dobanzi.

In cazul constatarii unor diferente de impozite si taxe, stabilite de organele competente, dobtazile se datoreaza incepand cu ziua irnediat uirmatoare scadentei impozitului sau taxei, pentru care s-a stabilit diferenta, pana la data stingerii acesteia

inclusiv. Pentru impozitele și taxele stinse prin executare silita, dobanzile se calculeaza pana la data Intocmirii procesului-verbal de distribuire inclusiv, in timp ce in cazul platii pretului în rate, dobanzile se calculeaza până la data intocmirii procesului-verbal de distribuire a avansului. Pentru impozitele și taxele debitorului declarat insolvabil, dobanzile se calculeaza pina la data incheierii procesului-verbal de constatare a insolvabilitatii, inclusiv.

Pentru obligatiile fiscale neplatite la termen atat inainte, cat și dupa deschiderea procedurii de reorganizare judiciara se datoreaza dobanzi și penalitati până la data deschiderii procedurii de faliment.

Prin Codul de procedura fiscala sunt reglementate și dobanzile pentru sumele

de restituit sau de rambursat de la bugetul de stat, masura care vine In spnsinul ideii

de echitate fiscala care trebuie sa domine orice sistem de impunere intr-un stat cu pretentii democratice.

4.1.2. INCASAREA CREANȚELOR BUGETARE

Ansamblul operatiunilor prin care se realizeazi strangerea impozitelor, respecriv transfenil banilor de la contribuabil în trezoreria publica, constituie activitatea de incasare a creanțelor bugetare.

Sistemul actual de incasare se realizeaza de catre organele administratratiei fiscale prin utilizarea circuitelor bancare sau a unor circuite fianciare specializate(sistemul regiei).

Activitatea de incasare a creanțelor bugetare necesita solutionarea urmatoarelor probleme: organele fianciare abilitate sa realizeze incasarea creanțelor bugetare ale statului, forma de realizare și exigibilitatea financiara. Prin centralizarea fondurilor financiare ale statului și organizarea spatiala și temporala a resurselor financiare, aceasta asigura autonomia, suveranitatea și actiunea activa a statului asupra echilibrului moneta rși economic, prin gestionarea resurselor fianciare de care acesta dispune. Organizarea spatiala asigura realizarea de compensari intre casele excedentare și cele desicitare ale Trezorenei și in acelasi timp ajustarea In timp a

incasarilor și platilor prin conturi speciale.

In Romania, Trezoreria publica organizata in cadrul Directiei generale de contabilitate publica și Trezorerie a statului, are organizate spatial trezorerii in cadrul

directiilor generale ale finantelor publice, adininistratillor fianciare, circumscriptiilor fiscale orasenesti și peTceptiilor rurale. in sfera sa intra asigurarea serviciului incasarii creanțelor bugetare cuvenite statului, cat și controlul fianciar preventiv asupra incasarii la termenele stabilite a creanlelor bugetare de la contribuabili.

Oricare ar și procedeul prevazut de lege, incasarea creanțelor bugetare trebuie sa se realizeze in cuantumurile și la termenele de exigibilitate legale.

Momentul incasarii sau al perceperii de catre flac a creanței fiscale de la contribuabilii de drept, constituie exigibilitatea financiara a impozitului. In functie de existenta sau inexistenta unui interval de timp rnire momentul exigibilitatii fianciare si momentul procedurii faptului generator, care determina evaluarea materiei impozabile și stabilirea cuantumului monetar al impozitului, se pot identifica trei sisteme de incasare.

Sistemul dreptului constatat actioneaza atunci cand intre momentul producerii faptului generator, urmat de derularea operatiunilor de evaluare și determinare a cuantumului obligatiei bugetare a contribuabilului și data la care organul fiscal are dreptul de a incasa creanță bugetara

Termenele de plata pot fi fixe(prestabilite) sau pot sa includa un anumit interval de timp din momentul realizarii venitului impozabil.

In opozitie cu acesta, sistemul dreptului incasarii pe loc actioneaza atunci cand organul fiscal are dreptul solicitarii creanței bugetare, iar contribuabilul de drept are sarcina platii obligatiei bugetare, in momentul in care faptul generator s-a produs. In acest caz, operatiile de constatare a materiei impozabile, de evaluare a acesteia, de calculare a cuantumului monetar, al impozituluiși de incasare sunt concomitente și imediate. Este cazul taxelor vamale care sunt incasate in momentul trecerii frontierei și al unor impozite indirecte.

Sistemul avansurilor constituie o solutie complementara sistemelor precedente. Acesta consta in incasari provizorii esalonate In timp, urmate la anumite intervale de timp, de calculul impozitului și plata definitiva.

4.2. COMPENSAREA

Plata reprezinta principalul, dar nu singurul mod de stingere a creanțelor bugetare, pe langa aceasta existand o serie de moduri speciale de realizare si stingere a creantelor bugetare: compensarea, scaderea pentru cauze de insolvabilitate sau disparitie, deschiderea procedurii de reorganizare judiciara și faliment, anularea si prescriptia.

Compensarea este o procedura speciala de stingere a crearltelor bugetare, care se aplica atunci cand exista obligatii de plata reciproce intre bugetul statului sau

bugetele locale, pe de o parte, și subiectele impozabile sau taxabile, pe de alta parte.

Astfel de situatii apar atunci cand subiectul impozabil plateste in contul bugetului de stat sume de bani in plus si, in acelasi timp, are de platit impozite sau taxe catre bugetul de stat. Intr-un asemenea context, sumele platite in plus pot fi restituite la cererea contribuabilului platitor sau pot fi compensate cu datorii restante

și cu obligalii fiscale viitoare, compensatia putand opera, conform regulilor din dreptul comun, pana la concurenta sumei celei mai mici, Compensarea sumelor de bani platite in plus cu datoriile restante are rezultatul recuperarii unor creanțe bugetare restante, pe cand compensarea sumelor de bani platite In plus cu datorii viitoare grabeste realizarea unor creanțe bugetare viitoare.

Prin compensare se sting creanțele administratrate de Ministerul Finantelor Publice cu creantele debitorului reprezentand suma de rambursat sau de restituit de la buget, pana la concurenta celei mai mici sume, cand ambele parti dobandesc reciproc atat calitatea de creditor, cat și pe cea de debitor, daca legea nu prevede astfel.

Creantele fiscale administratrate de unitatile adininistrativ-teritoriale se sting prin compensarea cu creanțele debitorului reprezentand sume de restituit de la bugetele locale, pflna la concurenta celei mai mici sume, cand ambele parti dobandesc reciproc atat calitatea de creditor, cat și pe cea de debitor, daca legea nu

prevede astfel.

Realizarea compensarilor fiscale necesita indeplinirea cumulativa a trei conditii: obligatia bugetara priveste acelasi contribuabil, acelasi tip de impozit, iar suma care face obiectul compensarii nu a intrat in prescriptie.

Compensarea se face de organul fiscal competent la cererea debitorului sau inainte de restituirea ori rambursarea sumelor cuvenite acestula, dupa caz. In ordinea

prevazuta la art. 104 din din Codul de procedura fiscala, organul competent va instiinta în scris debitorul despre masura compensarii luate, in termen de 7 zile de la

data efectuarii operatiunii.

Compensarea creantelor debitorului se va efectua cu obligatii datorate aceluiaslauget, urmand ca din diferenta ramasa sa fie compensate obligatiile datorate altor bugete, in urmatoarea ordine: bugetul de stat; fondul de risc pentru garantii de stat, pentru imprumuturi exteme; bugetul asigurarilor sociale de stat; bugetul Fondului nalional unic de asigurari sociale de sanatate; bugetul asigurarilor pentru somaj.

Avand In vedere ratiunea și utilitatea compensarii, legislatia fiscala reglementeaza compensarea altemativ cu restituirea sumelor platite și nedatorate de

catre debitor.

Se restitule, la cerere, debitorului urmatoarele sume:

celeplatitefaraexistentaunuitMudecreanță;

celepiatitempluslatadeobligatiafiscala;

cele platite ca urmare a unei erori de calcul;

celeplatitecaurmareaaplicariieronateaprevederilorlegale;

cele derambursatde la bugetul de stat;

cele stabilite prin hotarari ale organelor judiciare sau ale altor organe competente potrivit legii;

cele ramase dupa efectuarea distribuirii prevazute la art..160;

cele rezultate din valorificarea bunuritor sechestrate sau din retinerile prin pioprire, precum și cautiunea depusa in confonnitate cu prevederile art. 164 alin.(l), dupa caz, in temeiul hotaririi judeciitoresti prin care se dispune desfirnlarea executarii silite.

Operatiunea restituirii sumelor achitate In plus de debitor cunoaste doua

modalitati:

in cazul in care suma de rambursat sau de restituit este mai mica decat obligatiile fiscale restante ale debitorului, se va efectua compensarea pana la concurenta sumei de rambursat sau de restituit.

in cazul in care suma de rambursat sau de restituit este mai mare decat suma reprezentand obligatii fiscale restante ale debitorului, se va efectua compensarea până la concurenta obligatiilor fiscale restante'

Prin Codul de proceduri fiscala se instituie un termen general de prescriptie a dreptului de a cere compensarea sau restituirea sumelor platite in plus. Acest termen general de prescriptie este de 5 ani și incepe sa curga de la data de I ianuarie a anului urmator celui in care a luat nastere dreptul la compensare sau restituire.

4.3. INSOLVABILTTATE

In caz de insolvabilitate a debitorului, obligatiile fiscale urmarite de organele

de executare pot fi scazute din evidente acestora.

Aceasta modalitate speciala de stingere a obligatiei fiscale intervine in situatiile în care contribuabilul- persoana fizica- a decedat fara sa lase avere, este insolvabil sau a disparut. In situatia în care debitorul este o persoana juridica, aceasta modalitate de stingere a obligatiilor sale fiscale va interveni cand debitorul isi

inceteaza existenta si raman neahitate obligatii fiscale.

Procedura de insolvabilitate este aplicata in urmatoarele situatii:

a) debitorul nu are venituri sau bunuri urmaribile;

b) cand dupa incetarea executarii silite pornite impotriva debitorului

raman debite neachitate;

c) debitorul a disparut sau a decedat fara sa lase avere;

d) cand debitorul nu este gasit la ultimul domiciliu fiscal cunoscut

e) cand, potrivit legii, debitorul persoana juridica iși inceteaza existenta

si raman neachitate obligatii fiscale.

Conform Codului de procedura fiscala, pentru obligatiile de plata restante ale debitorului declarat insolvabil raspund solidar cu aceasta urmatoarele persoane:

a) persoanele fizice sau juridice care, in cei 3 ani anteriori datei declararii

insolvabilitatii, cu rea-credinta, dobandesc in orice mod active de la

debitorii care isi provoaca astfel insolvabilitatea;

b) administratorii, asociatii, actionarii și alte alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin instramarea sau ascunderea cu rea-credinta, sub orice forma , a bunurilor mobile si imobile proprietatea acesteia.

In scopul stabilirii raspunderii acestor persoane, organul fiscal va intocmi o decizie in care vor și aratate motivele de fapt și de drept pentru care este angajata raspunderea persoanei in cauza.

Raspunderea va și stabilita atat pentru obligatia fiscala principala, cat si pentru accesoriile acesteia.Titlul de creanta va fi comunicat persoanei obligate la plata, mentionandu-se ca aceasta urmeaza sa faca plata in termenul stabilit.

Constatarea starii de insolvabilitate se face de catre organele fianciare locale.

Astfel, organul financiar competent va solicita informatii de la organele financiare in raza carora debitorul a avut ultimul domiciliu, de la locul sau de munca, precum și de la orice persoana care poate da relatii cu privire la veniturile sau bunurile debitorului. Daca din toate aceste date rezulta ca debitorul nu obtine venituri sau nu detine bunuri sesizabile, se va ultocmi un proces verbal prin care este declarata starea de insolvabilitate a debitorului respectiv.

Procesul verbal de constatare a insolvabilitatii se supune spre aprobare conducatorului organului de executare care va dispune scoaterea creanței din evidenta curenta și trecerea acesteia intr-o evidenta separata. Dispozitia de trecere a acestor sume in evidenta separata va avea ca efect intreruperea termenului de prescriptie. Din acest moment va incepe sa curga o noua prescriptie in ceea ce priveste obligatia bugetari respectiva.

in cazurile în care se constata ca debitorii au dobandit venituri sau bunuri urmaribile dupa declararea starii de insolvabilitate, organele de executare vor lua masurile necesare de redebitare a sumelor și de executare silita.

Organele de executare sunt obligate sa urmareasca situatia debitorilor pe toata durata prescriptiei dreptului de a cere executarea silita, inclusiv in cazul in care cursul acesteia este suspendat sau intrerupt.

4.4. ANUlaREA

Anularea reprezinta un mod exceptional de stingere a creantelor fiscale, care

e realizeaza fie prin amnistia fiscala, fie prin intermediul unor acte de anulare a anumitor creanțe fiscale restante.

Amnistia fiscala constituie un procedeu de stingere a obligattilor fiscale restante ale contribuabililor pe cale legislativa, deoarece se aplica in inprejurarile in care ainumite categorii de subiecte impozabile sau taxabile au datorii fiscale restante fata de bugetul statului și anularea acestor datorii de-vine atat de necesara pentru lichidarea unor restante ce nu au perspectiva de a mai și recuperate, cat și oportuna din punctul de vedere al politicii fiscale a statului fata de acele subiecte impozabile sau taxabile.

Amnistia fiscala se declara printr-un act normativ care anuleaza obligatia unor categorii de contribuabili de a plati o serie de sume restante catre bugetul de stat. Un asemenea act de clementa intervine foarte rar, fiind determinat de conditii social-economice politice sau alte situatii deosebite (calamitati naturale, starea de necesitate). Rezultatul intervenirii amnistiei fiscale este scaderea definitiva a debitelor restante din evidentele organelor fiscale ale statului.

Spre deosebire de amnistia fiscala cu caracterul ei general, legislatia fiscala prevede posibilitatea anularii unor creanțe fiscale la cererea terneinic motivata a debitorului și numai pentru anumite creanțe fiscale restante.

Potrivit actualei legislatii fiscale, in cazuri exceptionale, pentru motive temeinice, prin hotarare, Guvernul poate aproba anularea unor categorii de creanțe

fiscale. In situatiile in care cheltuielile de executare sunt mai mari decat creanțele fiscale supuse executurii silite, conducatorul organului de executare poate aproba anularea debitelor respective. Cheltulelile generate de comunicarea somatiei prin posta sunt suportate de organul fiscal.

in ceea ce priveste efectele amnistiei și cele ale actelor individuale de anulare

acestea sunt identice și constau in anularea creanțelor bugetare, urmata de stergerea acestora.

4.5. PRESCRIPTIA

Stingerea obligatiilor bugetare prin prescriptie completeaza celelalte moduri speciale de stingere a acestor obligatii, detemimat de constatarea ca și in domernul fiscal, la fel ca în celelalte domenii supuse reglementarii juridice, este posibila persistenta unor stari de fapt în care, datorita neexercitarii unor drepturi sau altor motive asemanatoare, sa devina necesara consacrarea juridica a acestor stari de fapt prin prescriptia respectivelor drepturi.

Dreptul statului de a urmari incasarea veniturilor bugetare si, sumultan, obligatia de plata a contribuabilului cu privire la o anumita suma datorata se stinge la

implinirea termenului de prescriptie.

Prescriptia duce la stingerea obligatiilor financiar-bugetare ca o consecinta a scurgerii termenului prevazut de lege pentru Incasarea creanțelor fiscale prin plata benevola sau prin executare silita, cu consecinta ca obligatsia devine naturala, statul nemaiputandu-si constrange debitorul sa plateasca. La o astfel de situatie se poate ajunge fie din neglijenta organelor fiscale, care nu au constatat veniturile și bunurile impozabile, nu au emlais titlurile de creanță si nu au urmarit debitorii in vederea incasarii veniturilor bugetare, fie datoritii persistentei unor stari de fapt care fac imposibila realizarea veniturilor banesti ale statului, cum ar și insolvabilitatea sau disparitia debitorului.

Datorita caracterului executoriu al titlului de creanță bugetara, prescriptia reglementata in domeniul fiscal este de fapt o prescriptie a dreptului statului de a executa silit creanță sa, și nu o prescriptie a dreptului la actiune cum este cazul dreptului civil.

Astfel, prescriptia reprezinta și in aceasta materie o cauza legala de incetare a fortei executorii a unui titlu executoriu, producand urmatoarele efecte juridice:

stinge dreptul creditonilui de a obtine executarea silita.

stinge obligatia debitorului de a se supune executarii silite;

stinge dreptul contribuabilului de a cere restituirea sumelor platite in plus la bugetul de stat. Corelativ, organele fiscale au dreptul de a refuza restituirea acestor sume.

Conform Codului de procedula fiscala, dreptul de a cere executarea silita a creanțelor fiscale se prescrie in termen de 5 ani de la data de I ianuarie a anului urmator celui in care a luat nastere acest drept.

Ca și in celelalte ramuri de drept, și in dreptul fiscal se aplica intreruperea si suspendarea termenului de prescriptie. Intreruperea termenului de prescriptie are ce efect incetarea definitiva a prescriptiei incepute inainte de aparitia imprejurarii care a intrerupt-o, scurgerea efectelor acesteia pentru trecut, dupa totrenipere urmand a curge un nou termen de prescriptie.

Codul de procedura fiscala prevede urmatoarele situatii de intrerupere a termenelor de prescriptie a dreptului de a cere executarea silita:

a) în cazurile și in conditiile stabilite de lege pentru intreruperea termenului de prescriptie a dreptului la actiune;

b) pe data indeplinirii de catre debitor, inainte de inceperea executarii silite sau in cursul acesteia, a unui act voluntar de plata a obligatiei prevazute in titlul executoriu ori a recunoasterii in orice alt mod a datoriei;

c) pe data indepliniri, in cursul executarii silite, a unui act de executare silita;

d) pe data intocmirii potrivit legii, actului de constatare a insolvabilitatii contribuabilului;

e) In alte cazuri prevazute de lege.

Suspendarea cursului prescriptiei presupune incetarea temporara a acestuia, pe timpul cat dureaza situatia legala care a generat-o. Dupa Incetarea suspendarii, prescriptia lsi reia cursul, la determmarea implinirii termenului de prescriptie calculandu-se și termenul scurs inainte de suspendare.

Cursul prescriptiei dreptului de a proceda la executerea silita a creantelor

bugetare se suspenda:

a) în cazurile si in conditiile stabilite de lege pentru suspendarea termenului de prescriptie a dreptului la actiune

b) In cazurile și in conditiile in care suspendarea executarii silite este prevazuta de lege ori a fost dispusa de instanta judecatoreasca sau de alt organ competent

c) pe perioada valabilitatii inlesnirii acordate potrivit legii;

d) cat timp debitorul iși sustrage veniturile și bunurile de la execularea silita;

e) In alte cazuri prevazute de lege.

Sumele achitate de debitor in contul unor creanțe fiscale, dupa implinirea termenului de prescriptie, nu se restituie, aplicandu-se in acest caz prevederile Codului civil, care statueaza ca: „repetitiunea nu este admisa in privinta obligatiilor naturale, care au fost achitate de bunavoie."' Asadar, dupa implinirea termenului de prescriptie obligatia bugetara se transforma intr-o obligatie naturala.

4.6. DESCHidEREA PROCEDUii DE REORGANIZARE JUDICIARA si FALIMENT

Actul normativ in materie prevede ca organul de executare este obligat ca, pentru creanțele fiscale datorate de comercianti, societati comerciale, cooperative de

consum ori cooperative mestesugaresti sau persoane fizice sa ceara instantelor judecatoresti competente inceperea procedurii reorganizarii judiciare sau a falimentului.

Cererile organelor fiscale privind inceperea procedurii reorganizarii judiciare

și a ialimentului se vor inainta instantelor judecatoresti și sunt scutite de consenmarea vreunei cautiuni.

In prezent, procedura reorganizarii judiciare și a falimentului este reglementata prin legea 11.64/1995, modificata în mai multe randuri.

Conform art. I din legea nr.64/1995, procedura reorganizarii judiciare și a falimentului se aplica urmatoarelor categorii de comercianti, aflati în insolventa, care vor fi denumiti în continuare debitori: societatilor comerciale, cooperativelor de consum și cooperativelor mestesugaresti, denumite în continuare organizatii cooperatiste, precum și asociatiilor teritoriale ale cooperativelor de consum si mestesugaresti și persoanelor fizice actionand individual sau în asociatii familiale.

Scopul legii este sa instituie procedura pentru plata pasivului debitorului in incetare de plati, fie prin reorganizarea comerciantului și activitatii acestula sau prin lichidarea unor bunuri din averea lui pani la acoperirea pasivului, fie prin faliment.

Procedura reorganizarii judiciare cuprinde regulile de organizare a activitatii debitorului pe baze noi in vederea redresarii economico-fianciare și asigurani mijloacelor banesti pentru plata datoriilor fata de creditori, în timp ce procedura falimentului grupeaza regulile de reglementare a executarii silite a bunurilor din patrimoniul debitorului, în vederea asigurarii mijloacelor banesti pentru plata datoriilor fata de creditori, culminand cu lichidarea comerciantului.

CAPITOLUL V

EXECUTAREA SILITA A CREANȚELOR BUGETARE

5.1. CONSIDERATII GENERALE PRIVIND EXECUTAREA SILITA A CREANȚELOR BUGETARE

Executarea silita a fost definita In literatura de specialitate ca fiind procedura prin intermediul careia creditorul, titular al dreptului recunoscut printr-o hotarare judecatoreasca sau printr-um alt titlu executoriu, constrange pe debitorul sau, care nu-si executa de buna voie obligatiile decurgand dintr-un asemenea titlu, de a și le aduce la indepirnire, in mod silit.

In vederea realizarii veniturilor bugetare, ori de cate ori obligatiile fianciar-bugetare constand în plata impozitelor, taxelor sau a altor datorii cu caracter fiscal nu

sunt indeplinite la termenele și in cuantumurile legale, pe langa aplicarea dobanzilor

si eventual, a penalitatilor de intarziere, se va trece la executarea silita, ca mijloc subsidiar de realizare a creanțelor bugetare.

Determinat de necesitatea recuperarii creanțelor fiscale restante, avand in vedere insemnatatea decisiva a impozitelor și taxelor în formarea fondurilor banesti bugetare, legislatia fiscala este completata cu norme privind executarea silita a platii impozitelor si taxelor neachitate in termen. Avand in vedere aceasta utilitate a creanțelor fiscale, organelor administratrativ-fiscale le revine indrituirea de a porni executarea silita, in ipoteza în care subiectele impozabile nu- și indeplinesc de buna

voie, integral și la termenele legale, obligatiile lor fiscale. Asadar, In cadrul raporturilor juridice fiscale, executarea silita se porneste și se desfasoara doar atunci

cand debitorii nu iși indeplinesc benevol obligatiile fiscale de plata a impozitelor, taxelor și altor sume de bani cuvenite bugetului de stat, bugetelor locale.

Executarea silita a impozitelor, taxelor și a celorlalte venituri bugetare, este comparabila cu executarea silita a creanțelor banesti de natura civila. La fel ca și in dreptul civil, executarea silita in cadrul raporturilor juridice financiar-fiscale reprezinta calea exceptionala de recuperare a creanțelor bugetare, ea pornindu-se numai in cazul neachitarii de buna voie, in cuantumurile și la termenele legale a impozitelor, taxelor sau altor contributii datorate bugetului public national.

In sfera raporturitor de drept civil, executarea silita intervine numai atunci cand debitorul nu executa de buna voie obligatia ce-i incumba, ca mijloc de aparare a drepturilor civile incalcate și constituie faza ultima a procesului civil. Asemanator, in raporturile juridice fiscale, executarea silita se pomeste numai in subsidiar, in cazul neachitarii de buna voie a impozitelor și taxelor datorate, reprezentand mijlocul de recuperare a creanțelor bugetare restante,

Ceea ce este specific executarii silite a creanțelor bugetare fata de executarea

silita de drept comun este faptul ca aceasta ultima faza a procedurii fiscale este pornita și se desfasoara de catre organele administratrativ-fiscale și de control fianciar ale statului, fara incuviintarea altor organe de stat, în temeiul faptului ca titlurile de creante bugetare sunt executorii de drept, nemaiflind necesara investirea lor cu formula executorie de catre o instanta judecatoreasca.

Actualmente, executarea silita a creanțelor bugetare isi gaseste reglementarea in capitolul VII al Codului de procedura fiscala.

Art. 197 dispune ca executarile silite, în curs la data intrarii în vigoare a prezentului cod, se continue potrivit dispozitiilor acestuia, actele indeplinite anterior ramanand valabile.

5.2. PORNIREA si DESFASURAREA EXECUTARII SILITE A CREANȚELOR BUGETARE

5.2.1. ORGANELE DE EXECUTARE SILITA A CREANȚELOR BUGETARE

Conform dispozitiilor privind executarea silita a creanțelor bugetare, pornirea și desfasurarea acestei executari este rezervata anumitor organe administratativ-fianciare, denumite organe de executare, și este supusa unor conditii speciale.

Pentru creanțele administratrate de catre Ministerul Finantelor sunt abilitate sa aduca la indeplinire masurile asiguratorii și sa efectueze proceduia de executare silita, organele de specialitate ale directiilor generale ale finantelor publice judetene si a municipiului Bucuresti și unitatile subordonate acestora, Directia generala a vamilor numai pentru creanțele determinate în vama, precum și directia de specialitate din cadrul Ministerului Finantelor.

Creantele bugetare care se incaseaza, se contabilizeaza și se utilizeaza de institutlile publice, provenite din venituri proprii, precum și cele rezultate din raporturi juridice contractuale se executa prin organe proprii, acestea fiind abilitate sa aduca la indeplinire masurile asiguratorii și sa efectueze procedura de executare silita, potrivit prevederilor Codului de procedura fiscala.

Persoanele din cadrul organelor de executare abilitate sa aduca la indeplinire masurile asiguratorii și sa efectueze masura de executare silita sunt denumite executori fiscali. Acestia trebuie sa detina o legitimatie de serviciu pe care trebuie sa o prezinte in exercitarea activitatii. Executorul fiscal este imputernicit în fata debitorului și a tertilor prin legitimatia de executor fiscal și delegatie emisa de organul de executare silita.

In vederea inceperii executarii silite, pentru determinarea averii și a venitului debitorului, a starii de fapt fiscale, organul de executare se poate folosi de mijloace de proba, putand proceda la: solicitarea informatiilor de orice fel din partea contribuabililor și a altor persoane; solicitarea de expertize; folosirea inscrisurilor;

efectuarea de cercetari la fata locului.

Competenta teritoriala pentru efectuarea procedurii de executare silita revine organului de executare in a carui raza teritoriala se gasesc bunurile urmaribile, iar coordonarea Intregii executari revine organului in a carui raza teritoriaia isi are domiciliul fiscal debitorul.

In cazul in care executarea silita se face prin proprire, organul de executare coordonaror poate proceda la aplicarea acestei masuri de executare asupra tertului proprit, indiferent de locul unde isi are domiciliul fiscal.

Atunci cand se constata ca domiciliul sau sediul debitorului se afla in raza teritoriala a altul organ de executare, titlul executoriu impreuna cu dosarul executarii vor și trimise acestula, instiintandu-se, daca este cazul, organul de la care s-a primit titlul executoriu.

In cazul debitorilor solidari, organul de executare coordonator este cel in a carui raza teritoriaia iși are domiciliul fiscal debitorul despre care exista indicii ca detine mai multe venituri sau bunuri urmaribile.

Organele de executare astfel sesizate vor inscrie debitul intr-o evidenta nominala și vor incepe executarea silita, comunicand organului de executare coordonator sumele realizate in contul debitorului, în termen de 10 zile de la realizarea acestora.

Executorii fiscali, persoanele abilitate sa aduca la indeplinire masurile de executare silita, in exercitarea atributiilor ce le revin, au urmatoarele drepturi:

a) sa intre în orice incinta de afaceri a debitorului-persoana juridica sau in alte incinte unde acesta iși pastreaza bunurile, in scopul identificarii bunurilor sau valorilor care pot și executate silit, precum și sa analizeze evidenta contabila a debitorului in scopul identificarii tertilor care datoreaza sau detin in pastrare venituri ori bunuri ale debitorului;

b) sa intre in toate incaperile in care se gasesc bunuri sau valori ale debitorului-persoana fizica, precum și sa cerceteze toate locurile in care acesta iși pastreaza bunurile;

c) sa solicite și sa cerceteze orice document sau element material care poate constitul o proba in determmarea bunurilor proprietate a debitorului.

5.2.2. CONDITIILE PORNIRII EXECUTARII SILITE A CREANȚELOR BUGETARE

Pornirea executarii silite a creanțelor bugetare este conditionaia de intrunirea cumulativa a urmatoarelor conditii:

– existenta titlului executoriu al creanței bugetare;

– expirarea termenului legal de plata a creanței fara ca suma de bani legal datorata sa și fost achitata;

– pornirea executarii silite inainte de implinirea termenului de prescriptie a

obligatiei bugetare restante in cauza;

– indeplinirea actelor procedurale premergatoare executarii silite.

La implinirea cumulativa a acestor conditii, pornirea executarii silite a creanțelor bugetare nu este numai legal posibila ci și necesara, în vederea recuperarii creanțelor fiscale restante.'

In conformitate cu prevederile art. 131 alin.4 din Codul de procedura fiscala, executarea silita a creanțelor bugetare nu se perima, ceea ce inseamna ca orice perioada de timp ar trece de la efectuarea unui act de executare silita, creditorul bugetar nu va putea fi sanctionat cu perimarea.

Conditiile execuiarii silite a creanțelor banesti se deduc din dispozitiile Codului de procedura civila, precum și din prevederile Codului de procedura fiscala,

referitoare la executarea silita.

Astfel, atat in cazul executarii silite a creantelor de drept civil, cat și in cazul executarii silite a creanțelor bugetare, conditia primordiala o reprezinta existenta titlului executoriu.

Codul de procedura civila consacra un principiu fundamental in materie de executare silita: nici o urmarire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decat in virtutea unui titlu executoriu sau a unei hotarari date cu o executie provizorie și pentru o datorie certa și lichida.'

Spre deosebire de dreptul comun in care titlul executoriu, de regula, consta fie dintr-o hotarare judecatoreasca definitiva sau un act autentic investit cu formula executorie, in domeniul creanțelor bugetare, titlul executoriu este actul emis sau aprobat de organul competent prin care se stabilesc impozite, taxe, datorate si neachitate in termenele legale. Astfel, in timp ce titlul de creanta bugetara este actul prin care se individualizeaza impozite, taxe ce urmeaza a fi platite, titlul executoriu in domeniul bugetar este actul prin care se stabilesc creanțe bugetare datorate si neachitate in termenele legale. in acest sens, este edificatoare dispozitia legala conform careia titlul de creanță devine titlu executoriu prin expirarea termenului de plata, fara ca suma de bani datorata sa și fost achitata.

Existenta titlului executoriu al creanței bugetare este primordiala deoarece, orice executare silita poate fi pornita numai in temeiul unui titlu executoriu ori investit cu formula executorie.

Codul de procedura fiscala statueaza ca executarea silita a creanțelor bugetare se efectueaza numai in temeiul unui titlu executoriu emis de organul fiscal competent sau al unui inscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu.

Titlul de creanta devine titlu executoriu la data la care creanță fiscala este scadenta prin expirarea termenului de plata prevazut de lege sau stabilit de organul competent ori in alt mod prevazut de lege. Executarea silita incepe numai dupa ce debitorul a fost instiintat sa plateasca, iar dupa instiintare au trecut 15 ale de la comunicare.

Actul în cuprinsul caruia s-a inscris creanță fiscala, denumit titlu executoriu, contine urmatoarele elemente: denumirea organului fiscal emitent, data la care a fost

emis si data la care iși produce efectele; Stampila organului fiscal emitent; codul de identificare fiscala, domiciliul fiscal al acestuia, precum și orice alte date de identificare; cuantumul și natura sumelor datorate și neachitate; temeiul legal al puterii executorii a titlului. Pentru debitorii obligati în mod solidar la plata creanțelor fiscale se va intocini un singur titlu executoriu.

Pot constitul titluri executorii procesele verbale de impunere și celelalte acte de stabilire a impozitelor, taxelor, declaratiile fiscale, procesul verbal de constatare a contraventiei, precum și celelalte acte prin care se stabilesc diferente de impozite si taxe, dobanzi și penalitati, emise de organele fiscale și de control financiar.

0 alta conditie rational necesara pentru pornirea executarii silite a creanțelor o constituie expirarea termenului legal de plata a creanței bugetare fara ca suma de

bani datorata sa și fost achitata in contul bugetului .

Determinat de necesitatea recupeiarii creantelor fiscale restante, executarea silita in domeniul fiscal pomeste indata dupa expirarea termenului legal de plata ori la intervale de timp prevazute prin primele acte ce fac parte din caile procedurale de executare silita.

Are caracter exigibil creanța ajunsa la scadenta, care poate fi pretinsa, careia i

se poate cere de indata executarea, la nevoie, silita.

Expirarea termenului legal de plata-exigibilitatea- difera în raport de natura venitului impozabil, a bunului imobil sau taxabil. Astfel, pentru majoritatea veniturilor de la populatie, obligatia bugetara devine exigibila la sfarsitul anului bugetar, ceea ce inseamna ca procedura executarii silite poate și declanasata la inceputul anului calendaristic urmator.

Impozitele, taxele și celelalte venituri bugetare fiind reglementate ca obligatii fiscale, neplata la termene legale atrage atat aplicarea dobanzilor și a penaliatilor de întârziere, cat și executarea silita ca ultim mijloc de recuperare a creanțelor bugetare.

Desfasurarea executiei silite a creanțelor bugetare restante, presupune în mod necesar ca o conditie legala savarsirea primelor acte procedurale de executare silita,

cu data certa, inaintea implinirii termenului de prescriptie.

Pornirea executarii silite inainte de implinirea termenului de prescriptie a obligatiei bugetare este și ea o conditie cu insemnatate juridica, deoarece dupa aceasta data, debitorul urmarit poate opri executarea silita invocind stingerea prin prescriptie a obligatiei bugetare respective.

Conform Codului de procedura fiscala, dreptul de executare silita a creanțelor bugetare se prescrie în termen de 5 ani de la data de I ianuarie a anului urmator celui in care a luat nastere acest drept, dupa expirarea acestul termen, statul nu mai poate

actiona pe calea executarii silite, debitorul putand sa se opuna acesteia, invocand stingerea obligatiilor sale fiscale.

Prescriptia dreptului de a cere executarea silita constituie o cauza legala de stingere a fortei executorii a unui titlu executoriu, care produce urmatoarele efecte juridice:

– stinge obligatia organului de executare de a da curs executarii;

– stinge dreptul creditorului de a obtine executarea silita;

– stinge obligatia debitorului de a se supune executarii silite.

in consecinta, prescriptia dreptului de a obtine executarea silita se manifesta ca o sanctiune procedurala pentru creditor și ca un beneficiu legal pentru debitor.

Executarea silita incepe prin comunicarea somatiei, insotitade un exemplar al titlului executor. Daca in termen de 15 zile de la comunicarea somatiei nu se stinge debitul, se continua masurile de executare silita.

Somatia este primul act de excutare silita și este obligatorie, indiferent de modalitatea de executare silita care va fi aplicata. Ea va cuprinde urmatoarele elemente: numarul dosarului de executare; suma pentru care se incepe executarea silita; termenul in care cel somat urmeaza sa plateasca suma prevazuta In titlul executoriu, precum și indicarea consecintelor nerespectarii acesteia.

In cazul în care nu se face plata in termen de 15 zile de la primirea somatiei, se aplica modalitatile de executare silita, toate cheltuielile ocazionate de realizarea creanțelor bugetare urmand a fi suportate de catre debitor.

La imiplinirea cumulativa a celor patru conditii, procedura executarii silite demareaza in conditiile legale, in vederea recuperarii sumelor de bani ce reprezinta impozite, taxe și atte venituri bugetare, reprezentand astfel o faza de semnificatie deosebita corespunzatoare finalitatii urmarite prin intreaga reglementare normativa, respectiv realizarea creanțelor bugetare.

5.2.3. MASURILE ASIGURATORII

Inainte de ponrirea executarii silite, pentru realizarea cat mai certa a creanțelor bugetare restante, reglementarea in vigoare prevede aplicarea, în anumite cazuri, a unor masuri asiguratorii.

Masurile asiguratorii concepute și reglementate pentru a se garanta recuperarea creantelor bugetare, se dispun și se aduc la indeplinire prin procedura administratiativa, de cattre organele fiscale competente.

Se dispun masuri asiguratorii sub forma popririi asiguratorii și sechestrului asiguratoriu asupra bunurilor mobile si/sau imobile proprietatea debitorului, precum si asupra veniturilor acestuia, cand exista pericolul ca acesta sa se sustraga, sa-si ascunda ori sa-si risipeasca patrimornul, periclitand sau ingreunand in mod considerabil colectarea.

Aceste masuri pot fi luate și in cazul in care creanța nu a fost inca individualizata și nu a devenit scadenta. Masurile asiguratorii dispuse, daca nu au fost desfiintate in conditiile legii, raman valabile pe toata perioada executarii silite, fara Indeplinirea altor formalitati. Odata cu individualizarea creanței și ajungerea acesteia la scadenta, in cazul neplatii, masurile asiguratorii se transforma In masuri executorii.

Masurile asiguratorii se dispun prin decizie emisa de organul fiscal competent. In decizie organul fiscal va preciza debitorului ca prin constituirea unei garantii la nivelul creanței stabilite sau estimate, dupa caz, masurile asiguratorii vor fi ridicate.

Garantiile pentru ridicarea masurilor asiguratorii se pot constitui In conditiile legii, prin: consemnarea de mijloace banesti la o unitate a Trezoreriei Statului; scrisoare de garantie bancara; ipoteca asupra unor bunuri imobile din tara; gaj asupra unor bunuri mobile; fidejusiune.

In conformitate cu prevederile art. 143 alin. 6 al Codului de procedura fiscala, sechestrul aplicat asupra bunurilor imobile constituie ipoteca legala. lpoteca legala reprezinta, in acord cu sustinerile doctrinei de drept civil, un drept real accesoriu care are ca obiect un bun imobil al debitorului sau al altei persoane, fara deposedare, care confera creditorului ipotecar dreptul de a urmari imobilul în stapanirea oricui s-ar afla și de a fi platit cu prioritate fata de ceilalti creditori .

Sumele de bani datorate cu orice titlu debitorului de care o terta persoana sunt indisponibilizate in liinitele prevazute de lege.

Pentru detinatorii de conturi bancare, in masura in care este necesar pentru asigurarea realizarii creanței bugetare, sumele in lei sau in valuta existente in contul debitorului sunt indisponibilizate. Din acest moment si pana la data ridicarii masurilor asiguratorii sau, dupa caz, a inceperii procedurii de executare silita, banca nu va face nici o plata care ar diminua suma supusa indisponibilizarii, cu exceptia sumelor necesare pentru plata drepturilor salariale.

in cazul infiintarii sechestrului asiguratoriu asupra bunurilor imobile, un exemplar al procesului verbal intocmit de organul de executare se comunica pentru inscriere Biroului de carte funciara. Aceasta inscriere face opozabil sechestrul tuturor acelora care, dupa inscriere, vor dobandi vreun drept asupra imobilului respectiv. Actele de dispozitie care intervin ulterior acestei inscrieri sunt lovite de nulitate absoluta.

in cazul în care valoarea bunurilor proprii ale debitorului nu acopera integral creanță bugetara, masurile asiguratorii pot fi instituite și asupra bunurilor mobile ale sotilor sau asupra bunurilor detinute de debitor in proprietate comuna cu terte persoane, pentru cota-parte detinuta de acesta.

Masurile asiguratorii instituite se ridica, prin decizie motivata, de catre creditorii fiscali, cand au incetat motivele pentru care au fost dispuse sau la constituirea garantiei prevazute la art. 117, dupa caz.

5.3. MODALITATILE EXECUTARII SILITE A CREANȚELOR BUGETARE

Modalitatile executarii silite a creanțelor bugetare sunt de fapt caile procedurale practice ale acestei executari, și anume: proprirea, urmarirea silita a bunurilor mobile si urmarirea silita a bunurilor imobile. Fiecare dintre aceste modalitati sau cai procedurale se aplica cu particularități inerente, care numai in parte se aseamana cu cele prevazute in Codul de procedura civila ori in reglementarile anterioare din statul nostru, fata de care prezinta mai multe aspecte și conditii novatoare.

Ordonanța Guvernului 11/1996 prevedea ca modalitatile de executare silita a creanțelor bugetare se pot folosi succesiv sau concomitent, organele de executare nemaifiind obligate sa respecte ordinea de mai sus, asa cum se intampla in regimul instituit prin Decretul nr. 221/1960.

Codul de procedura fiscala mentine aceasta prevedere. De exemplu, in situatia in care a fost pornita executarea silita prin proprire din lipsa altor bunuri urmaribile și se constata ca debitorul a dobandit bunuri urmaribile, organul de executare poate aplica și celelalte modalitati de executare silita, în functie de cuantumul banesc al creanței bugetare nerecuperate.

Conform aceluiasi rationament, atunci cand executarea silita se exercita impotriva unor debitori solidari, debitul se comunica organului de executare în a carui raza teritoriala iși are domiciliul sau sediul debitorul despre care exista indicii ca detine mai multe venituri sau bunuri urmaribile.

5.3.1. EXECUTAREA SILITA A CREANȚELOR BUGETARE PRIN POPRIRE

Procedura executarii silite prin poprire, reglementata și aplicata in domeniul fiscal, se mtemeiaza pe posibilitatea de a recupera o creanta baneasca restanta din sumele de bani pe care debitorul le are de primit de la terte persoane.

In cadrul procedurilor de executie silita a creanțelor bugetare, poprirea reprezinfsi acea modalitate a executarii silite prin care creditorul urmareste sumele pe care o terta persoana le datoreaza debitorului urmarit. Aceasta presupune indisponibilizarea sumei In mainile tertului debitor al contribuabilului urmarit si obligarea acestuia de a plati direct creditorului urmaritor ceea ce datoreaza creditorului sau (debitorul urmarit) .

Se deduce ca efectul juridic specific executarii silite prin poprire este indisponibilizarea unor sume de bani din care sa poata fi recuperate creantele restante. Din momentul indisponibilizarii, sumele de bani vizate sunt afectate scopului recuperarii creanțelor restante, tertul poprit nemaiavand dreptul de a dispune de aceste sume de bani pe existenta carora se intemeiaza executarea silita, prin poprire.

Executarea silita a creanțelor bugetare prin poprire se poate exercita asupra veniturilor și disponibilitatilor banesti In lei și în valuta, titlurilor de valoare sau altor bunuri mobile necorporale, detinute si/sau datorate, cu orice titlu, debitorului creanței bugetare de catre terte persoane sau pe care acestea le vor datora si/sau detine in viitor intemeiul unor raporturi juridice existente.

Procedural, poprirea se exercita prin acte și operatiuni de infiintare si indeplinire a popririi, fara a șfi supusa vreunei validari de catre alte organe. Aceste acte și operatiuni sunt reglementate prin dispozitii in parte diferite pentru poprirea asupra veniturilor, fata de poprirea asupra disponibilitatilor banesti aflate în conturile bancare ale debitorilor creanțelor bugetare.

Poprirea exercitata asupra veniturilor persoanelor fizice și juridice cuprinde acte și operatiuni de infiintare a popririi, comunicari necesare intre subiectele participante, recuperarea creantei bugetare și solutionarea eventualelor divergente.

infiintarea popririi este actul procedural savarsit de catre organul de executare silita prin intocmirea unei adrese care va și trimisa prin scrisoare recomandata, cu dovada de primire, tertului poprit, imipreuna cu o copie certificata de pe titlul executoriu.

Spre deosebire de dreptul comun, poprirea nu este supusa validarii, astfel ca ea devine executorie din momentul în care tertul poprit a primit comunicarea de

infiintare a popririi.

Pentru aceasta modalitate executionala intereseaza exlistenta veniturilor posibile ale debitorului creanței bugetare. Pot fi supuse popririi urmatoarele categorii de venituri personale ale debitorului persoana fizica a creanței bugetare: salariile pana la 1/5 din cuantumul lor banesc, alte drepturi de natura salariala, premiile, platile efectuate pentru ore suplimentare de lucru, drepturile banesti de autor, inventator și inovator, veniturile din inchirieri de locuinte și alte bunuri, sumele realizate din vanzari de bunuri sau produse, pentru executari de lucrari, prestari de servicii și alte venituri asemanatoare.

Dintre acestea, salariile și pensiile pot fi urmarite numai in anumite proportii, iar drepturile banesti cu destinatii speciale, unele ajutoare sociale și de asigurari sociale sunt legal exceptate. intre drepturile banesti exceptate sunt specificate si bursele de orice fel acordate elevilor și studentilor, alocatiile de stat, soldele militarilor la termen, diurnele și alte indemnizatii cu destinatie speciala, stabilite conform legii.

Atunci cand debitorii detin conturi bancare, organul de executare poate proceda la aplicarea masurilor de executare silita prin decontare bancara.

In cazul procedurii executarii silite prin decontare bancara, concomitent cu comunicarea somatiei și a titlului executoriu debitorului, o copie certificata de pe acest titlu va fi introdusa la banca unde se afla deschis contul debitorului.

In ipoteza in care debitorul urmarit are conturi deschise la mai multe banci, pentru realizarea creanței bugetare, in masura in care este necesar, executarea silita prin poprire se poate intinde concomitent asupra mai multor conturi bancare ale acestul debitor.

5.3.2. EXECUTAREA SILITA A CREANȚELOR BUGETARE PRIN URMARIREA BUNURILOR MOBILE

Urmarirea bunurilor mobile ale debitorului este o modalitate de executare indirecta a creanței bugetare acesta indestulandu-se din suma de bani obtinuta din confiscarea bunurilor mobile apartinand debitorului.

Executarea silita a bunurilor mobile se face, in conditiile art. 140 alin. 4 din Codul de procedura fiscala, prin sechestrarea si valorificarea acestora, chiar daca se afla la un tert.

Inainte de a se trece la valorificarea bunurilor mobile ale debitorului, acestea trebuie schestrate. sechestrul se realizeaza practic prin sigilarea bunurilor si valorilor debitorului și lasarea acestora in pastrarea proprietarului lor pana la achitarea datoriei ori prin la vanzarea lor in vederea stingerii datoriei sau prin ridicarea și predarea bunurilor și valorilor respective unei terte persoane, in custodie, până la achitarea datoriei sau pana la vanzarea lor silita în scopul stingerii datoriei.'

Pentru bunurile mobile anterior sechestrate ca masura asiguraiorie nu se va mai proceda la o noua sechestrare. Executorul fiscal, la inceperea executarii silite, este obligat sa verifice daca aceste biruri se gasesc la locul aplicarii sechestrului si daca nu au fost substituite sau degradate.

Pentru aplicarea acestei modalitati de executare silita sunt de retinut, in primul rand, dispozitiile legale privind bunurile mobile urmaribile și cele exceptate de la executarea silita. Conform reglementarii in vigoare, sunt supuse executarii silite orice bunuri mobile ale debitorului, cu exceptiile prevazute de lege.

Astfel, în cazul debitorului persoana fizica nu pot fi supuse executalrii silite, fiind necesare vietii și muncii debitorului, precum și familiei sale:

a) bunurile mobile de orice fel care servesc la continuarea studiilor și la formarea profesionala, precum și cele strict necesare exercitarii profesiei sau a altei ocupatii cu caracter permanent

b) bunurile strict necesare uzului personal sau casnic al debitorului și familiei sale, precum și obiectele de cult religios, daca nu sunt mai multe de acelasi fel;

c) alimentele necesare debitorului și familiei sale pe timp de doua luni, iar daca debitorul se ocupa exclusiv cu agricultura, alimentele strict necesare pina la noua recolta;

d) combustibilul necesar debitorului și familiei sale pentru incaIzit și pentru prepararea hranei, socotit pentru trei luni de iarna;

e) obiectele necesare persoanelor cu handicap sau destinate ingrijirii persoanelor bolnave;

f) bunurile decfarate neurmaribile prin alte dispozitii legale.

activitatea de executare silita continua prin sechestrarea bunurilor mobile supuse urmaririi. Astfel, cele aflate la domiciliul, la resedinta sau la sediul acestuia ori în alt loc, vor fi identificate si sechestrate de indata, în masura necesara acoperirii creanței și pentru a se evita instramarea acestora .

Se intocmeste un proces verbal de sechestru.

Din momentul intocmirii procesului-verbal de sechestru, bunurile sechestrate sunt indisponibilizate, ceea ce inseamna ca debitorul nu poate dispune de aceste bunuri decat cu aprobarea data, potrivit legii, de organul competent, iar nerespectarea acestei interdictii atrage raspunderea celui în culpa.

Sechestrul prin ridicarea bunurilor este obligatoriu in cazul in care se aplica unor obiecte din metale rare ori pietre pretioase, titluri de valoare, sume de bani în lei sau in valuta, obiecte de arta, colectii de valoare sau obiecte de muzeu.

Acestea se predau spre pastrare, de catre organul de executare, unitatilor bancare competente, muzeelor sau altor unitati abilitate, dupa caz. Sumele de bani vor fi consemnate pe numele debitorului, la dispozitia organului de executare, la unitatile abilitate in acest sens. In toate cazurile, bunurile mentionate vor fi predate cel mai tarziu a doua a de la ridicare, unitatilor abilitate de catre organul de executare.

Daca crenta bugetara nu este achitata in termen de 15 zile de la data incheierii procesului-verbal de sechestru, se va proceda la valorificarea bunurilor sechestrate, cu exceptia situatiilor cand, potrivit legii, s-a dispus desfiintarea sechestrului, suspendarea sau amanarea executarii silite

5.3.3. EXECUTAREA SILITA A CREANȚELOR BUGETARE PRIN URMARIREA BUNURILOR IMOBILE

La fel ca executarea silita mobiliara, urmarirea bunurilor imobile reprezinta o procedura de realizare indirecta a creanței bugetare, presupanand valorificarea bunurilor imobile urmarite silit.

Bunurile imobile urmaribile ale debitorului sunt supuse executarii silite in masura în care este necesar pentru acopemea creanței bugetare.

Debitorul, persoana fizica sau juridica este obligat sa prezinte organului de executare toate bunurile imobile pe care le are în proprietate exclusiva si proprietate comuna sau indiviza, sa-i dea informatii complete asupra tuturor acestor bunuri, asupra bunurilor imobile pe care le detine dar sunt proprietatea altor persoane, precizand locul unde se afla fiecare, precum și sa prezinte orice documente si evidente referitoare la bunurile mentionate.

Sunt supuse executarii silite orice bunuri imobile ale debitorului, cu exceptiile

prevazute de lege, care ii apartin in proprietate exclusiva sau in proprietate comuna

ori indiviza, cum ar fi: case de locuit, sedii, cladiri cu alta destinatie, magazii, garaje,

depozite, terenuri.

Executarea silita imobiliara se Intinde de plin drept și asupra bunurilor accesorii bunului imobil, prevazute de Codul civil. Bunurile accesorii nu pot fi urmarite decat odata cu imobilul.

In cazul debitorului persoana fizici, conform art. 143 alin. 3 din Codul de procedura fiscala, nu poate fi supus executarii silite spatiul minim locuit de debitor si familia sa, stabilit in conformitate cu normele legale in vigoare. Aceste dispozitii nu sunt aplicabile in cazurile in care executarea silita se face pentru stingerea creanțelor

bugetare rezultate din savarsirea de infractiuni.

Cand debitorul detine in proprietate indiviza bunuri imobile, organul de executare poate proceda la valorificarea bunurilor, daca este cunoscuta cota-parte ce revine debitorului. Atunci cind nu se cunoaste cota-parte ce revine debitorului, bunurile aflate in proprietate indiviza nu pot fi supuse executarii silite și valorificarii.

In cazul in care imobilul urmarit este situat in raza teritoriala a altul organ de executare decat acela unde se afla sediul sau domiciliul debitorului, organul de executare coordonator, va sesiza organul de executare corespunzator.

Pentru bunurile imobile sechestrate organul de executare care a instituit sechestrul va solicita de todata Biroului de carte funciara efectuarea inscriptiei ipotecare, anexand un exemplar al procesului-verbal de sechestru. Biroul de carte funciara va comunica organelor de executare, la cererea acestora, celelalte drepturi reale și sarcini care greveaza imobilul urmarit, precum și titularii acestora, care vor fi instiintati de catre organul de executare și chemati la termenele fixate pentru vanzarea bunului imobil și distribuirea pretului. Creditorii debitorului, altii decat titularii drepturilor inscrise in cartea funciara sunt obligati ca, in termen de 30 de zile de la inscrierea procesului-verbal de sechestru al bunului imobil in evidentele de publicitate imobiliara, sa comunice in scris organului de executare titlurile care le au pentru imobilul prevazut in procesul-verbal respectiv.

Dupa primirea procesului-verbal de sechestru, debitorul poate solicita organului de executare, in termen de 15 zile de la comunicare, sa ii aprobe ca plata integrala a creanțelor fiscale sa se faca din veniturile bunului imobil urmarit sau din alte venituri ale sale pe timp de cel mult 6 luni. De la data aprobarii cererii debitorului, executarea silita inceputa asupra bunului imobil se suspenda.

Evaluarea bunurilor imobile supuse executarii silite se va face prin organe sau

Persoane specializate.

Conform art. 147 din Codul de procedura fiscala, bunurile mobile si/sau imobile proprietatea debitorului pot fi valorificate în ansamblu daca organul de executare apreciaza ca astfel acestea pot fi vandute in conditii mai avantajoase.

Pentru executarea silita a acestor biruri, organul de executare va proceda la sechestrarea acestora.

5.4. PROCEDURA ELibERARii si distribuirII SUMELOR REALIZATE PRIN EXECUTAREA SILITA

0 noua etapa in procedura executarii silite a creanțelor bugetare este eliberarea și distribuirea sumelor realizate in urma aplicarii mecanismului pe care aceasta il instituie. Sumele care se elibereaza sau se distribuie sunt cele realizate de la Inceperea executarii silite, ca urmare a platilor efectuate de debitor sau de alte persoane, a aplicarii masurilor de executare silita prin poprire sau prin decontare bancara, a incasarilor din valorificarea bunurilor mobile și imobile supuse executarii silite.

Sumele de bairi realizate prin executare silita se ellaereaza în cazul in care executarea se efectueaza de un singur creditor si, respectiibv, se distribuie, potrivit ordinii de preferinta, în cazul in care și alti creditori participa la aceasta procedura ori si-au depus titlurile in vederea distribuirii sumelor realizate prin executare silita.'

Suma realizata in cazul procedurii de executare silita reprezinta totalitatea sumelor incasate dupa comunicarea somatiei prin orice modalitate prevazuta de Codul de procedura fiscala.

Suma de bani realizata prin executarea silita se elibereaza creditorului, prin modalitatile de plata admise de lege, pana la acoperirea integrala a drepturilor sale. In cazul in care suma ce reprezinta creanță bugetara, cat și cheltuielile de executare este mai mica decat suma realizata prin executare silita, cu diferenta se va proceda la compensare sau se restitule, la cerere, debitorului.

In cazul în care executarea silita a fost pornita de mai multi creditori sau cand pana la eliberarea ori distribuirea sumei rezultate din executare au depus și alti creditori titlurile lor, organele de executare silita vor proceda la distribuirea sumei potrivit urmatoarei ordini de preterinta, daca legea nu prevede altfel:

a) creanțele reprezentand cheltuielile de orice fel, facute cu urmarirea si conservarea bunurilor al caror pret se distribuie;

b) creanțele reprezentand salarii și alte datorii asimilate acestora, sumele cuvenite somerilor, potrivit legii, ajutoarele pentru intretinerea si ingrijirea copiilor, pentru maternitate, pentru incapacitate temporara de munca, pentru refacerea sau intarirea sanatatii, ajutoarele de deces, etc

c) creanțele rezultand din obligatii de intretinere, alocatii pentru copii sau de plata a altor sume periodice destinate asigurarii mijloacelor de existenta;

d) creanțele fiscale provenite din impozite, taxe, contributii și din alte sume stabilite potrivit legii datorate bugetului de stat, bugetului trezoreriei statului, bugetului asigurarilor sociale de stat, bugetelor locale și bugetelor fondurilor speciale;

e) creanțele rezultand din imprumuturi acordate de stat;

f) creanțele reprezentand despagubiri pentru repararea pagubelor pricinuite proprietatii publice prin fapte ilicite;

g) creanțele rezultand din imprumuturi bancare, din livrari de produse, prestari de servicii sau executari de lucrari, precum și din chirii sau amenzi;

h) creantele reprezentand amenzi cuvenite bugetului de stat sau bugetelor locale;

i) alte creanțe.

Pentru plata creanțelor care au aceeasi ordine de preferinfa, daca legea nu prevede altfel, suma realizata din executare se repartizeaza intre creditori proportional cu creanta fiecaruia.

Eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din executarea silita se poate face numai dupa trecerea unui termen de 15 zile de la data depunerii sumei, cand organul de executare va proceda, dupa caz, la eliberarea sau distribuirea sumei, cu instiintarea partilor și a creditorilor care si-au depus titlurile. Despre eliberarea sau distribuirea sumelor rezultate din executarea silita, executorul fiscal este obligat sa antocmeasca un proces-verbal, care se va senma de toti cei prezeniti la aceasta. Cei nemultumiti de modul in care s-a facut eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din executarea silita pot cere executorului fiscal sa consemneze in procesul-verbal obiectiile lor.

5.5. CONTESTATIA la EXECUTAREA SILITA

Un rol deosebit de important în asigurarea legalitatii procedurilor de executare silita revine instantei judecatoresti chemate sa realizeze cenzura actelor executionale care au o gravitate exceptionala pentru patrimoniul debitorului, ducand la pierderea dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile sau imobile supuse executarii. Un mijloc procesual pus la dispozitia subiectului debitor, tertilor interesati sau a procurorului este contestatia la executare.

Contestatia la executare, ca mijloc procedural special creat de legiuitor in scopul garantarii legalitatii actelor de executare silita, a fost definita in literatura de specialitate drept plangerea specifica procedurii executarii silite prin care se obtine,

in fata instantei de judecata, anularea sau indreptarea unor acte de executare sau uneori chiar și anihilarea efectului executoriu al unui titlu executoriu.

General privita, contestatia la executare ar putea și definita ca fiind acel mijloc procedural, specific fazei executarii silite, prin care persoana interesata sau procurorul solicita instantei desfiinfarea actelor de executare nelegale sau clarificarea intelesului, intinderii și aplicarii lor.

Institutia contestatiei impotriva actelor de executare silita a creanțelor bugetare iși gaseste izvorul formal în articolele 162-165 din Codul de procedura fiscala.

Codul de procedura fiscala dispune ca persoanele interesate pot face contestatie impotriva oricarui act de executare efectuat cu incalcarea prevederilor prezentului cod de catre organele de executare, precum si in cazul în care aceste organe refuza sa indeplineasea un act de executare în conditiile legii.

In mod exceptional, art. 162 alin.2 din Codul de procedura fiscala permite posibilitatea introducerii contestatiei și impotriva titlului executoriu in temeiul caruia a fost pornita executarea, in cazul în care acest titlu nu este o hotarare data de o instanta judecatoreasca sau de alt organ jurisdictional si daca pentru contestarea lui nu exista o alta procedura prevazuta de lege.

Competenta de judecata a contestatiei la executarea silita a creanțelor financiar-bugetare apartine instantei judecatoresti competente, judecata facandu-se in procedura de urgenta.

Din punctul de vedere al competentei teritoriale, instanta competenta sa judece contestatia va fi cea în a carei raza teritoriala se afla organul fianciar care a emis sau a confirmat titlul executoriu, daca contestatia are ca obiect titlul executoriu, iar in cazul în care se contesta acte de executare sau refuzul organului de executare de a indeplini un asemenea act, competenta judecarii sale va reveni instantei în a carei raza teritoriala se afla organul de executare .

Daca prin intermediul contestatiei la executare o terta persoana pretinde ca are un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmarit, contestatia poate fi introdusa la instanta competenta cel mai tarziu in termen de 15 zile dupa efectuarea executarii. Data efectuarii ultimului act de executare este momentul varsarii în contul bugetului de stat a sumelor rezultate din valorificarea bunurilor supuse executarii silite. Neintroducerea contestatiei în termenul de 15 zile nu il impiedica pe cel de-al treilea sa iși realizeze dreptul pe calea unei cereri separate, potrivit dreptului comun.

In conformitate cu dispozitiile art. 164 din Codul de procedura fiscala, contestatia la executare se face numai cu conditia depunerii numai de catre persoanele juridice a unei cautiuni egale cu 20% din cuantumul sumei datorate, la unitatea teritoriala a Trezoreriei statului. In viziunea unor autori acest text este vadit neconstitutional, intrucat prin impunerea conditiei depunerii cautiunii numai de catre persoanele juridice se incalca atat principiul constitutional al liberului acces la justitie reglementat de art. 21 din Constitutia Romaniei, cat si principiul egalitatii în drepturi reglementat de art. 16 din legea fundamentala, care prevede ca cetatenii sunt egali.

Sintetizand asupra materiei contestatiei impotriva actelor de executare silita a creantelor fiscale, se poate retine ca instantele de judecata, in activitatea de solutionare a contestatiilor, trebuie sa cerceteze legalitatea actelor de executare silita contestate, verificand totodata legalitatea titlului de creanță fiscala, mai precis a modului in care au fost stabilite veniturile impozabile și calculat impozitul sau taxa,

ori a elementelor pe baza carora s-a instituit titlul respectiv.

CAPITOLuL VI

CONCLUZII

Pentru a-și constitui mijloace banesti proprii, inca de la inceputurile sale,statul a instituit conceptia potrivit careia orice persoana fizica sau juridica care realizeaza un venit sau detine un bun din categoria celor impozabile, pe teritoriul statului, datoreaza impozite sau taxe.

Odata cu evoluția statului s-a perfectionat sistemul de taxare sau impunere, dand nastere unui angrenaj deosebit de sofisticat de acte și operatiuni denumit „fiscalitate" sau „politica fiscala". Raporturile de fiscalitate, relatii cu caracter public, au pus fata in fata doua subiecte de drept: pe de o paite statul, care intra in raportul juridic fiscal ca purtator al autoritatii de stat, ceea ce ii confera o pozitie privilegiata, iar, pe de alta parte, persoanele fizice sau juridice, care au obligatia de a contribui la constituirea banului public, denumiti contribuabili.

In toate orânduirile social-economice în care s-au manifestat relatiile financiare cu caracter public, statul, ca institutie suprastructurala, a instituit si reglementat diferite categorii de impozite și taxe, în scopul formarii și dezvoltarii bazei economico-sociale a societatii, adica a infrastructurii si suprastructurii.

procedura fiscala trebuie sa asigure modalitati corecte si simple prin care statul sa poata constrange pe cei care nu-si implinesc obligatiile fiscale, care nu constientizeaza caracterul de solidaritate al acestor obligatii, impiedicand realizarea prin finantare publica a echilibrului societaii, în ansamblul sau.

Stabilirea și incasarea obligatiilor fiscale în sarcina contribuabilor trebuie sa se faca prin reglementari clare, accesibile oricarui cetatean, care sa asigure o impunere echitabila, sa excluda impunerea abuziva.

In statul de drept trebuie sa existe un sistem de drept care cuprinde norme clare, unitare, nu o pluralitate de proceduri în aceeasi materie ci, pe cat posibil, reguli

identice pentru situatii identice.

Tranzitia indelungata și accentuata prin care trece tara noastra, a determinat o instabilitate a legislatiei fiscale cu consecinte corespunzatoare in domeniul procedurii fiscale. Perfectionarea legislatiei economico-fianciare, alaturi de evoluția societatii in ansamblul ei reprezinta cateva dintre considerentele care au facut ca o parte din reglementarile fiscale existente sa se modifice, sa se completeze si sa apara altele noi.

Raspandirea normelor de procedura fiscala in acte normative disparate, ingreuneaza considerabil cunoasterea lor si, implicit, genereaza probleme în ceea ce

priveste aplicarea lor, punand uneori in evidenta contradictii s inecorelari care necesita o sistematizare adecvata pentru a asigura unitatea si coeziunea lor, pe baza

unor principii care stau la baza reglementarilor.

In aceste conditii, s-a afirmat necesitatea instituirii printr-un act normativ a unei reglementari unitare a materiei procedurii fiscale, printr-un Cod de procedura fiscala.

In scopul crearii unui cadru legislativ unitar în administrarea impozitelor si taxelor datorate bugetului de stat și bugetelor locale, Guvernul a adoptat Codul de procedura fiscala, ce unifica in mare parte reglementariie din domeniul fiscal.

Codul de procedura fiscala asigura administratrarea unitara a impozitelor si taxelor datorate bugetului de stat, bugetelor locale și ale celoriblte creanțe ce constituie venituri ale bugetului general consolidat, respestiv cele aferente bugetului asigurarilor sociale de stat și bugetelor fondurilor speciale. Organul fiscal competent de aplicare a dispozitiilor Codului de procedura fiscala este Agentia Nationala de Administratrare Fiscala, din subordinea Ministerului Finantelor Publice.

Aceasta are o competenta generala privind administratrarea creanțelor fiscale, administratrare ce se realizeaza prin intermediul unitatilor sale teritoriale, iar in ceea ce priveste creanțele fiscale datorate bugetului local, competenta apartine serviciului fiscal al unitatii administratrativ teritoriale respective.

Incasarea integrala și la termen, in contul bugetului de stat, a sumelor de bani

datorate cu titlu de venituri bugetare, are o mare importanta pentru constituirea fondurilor banesti necesare finanțarii actiunilor si obiectivelor de interes general, pentru dezvoltarea sociala si economica a intregii societati.

Aplicarea prevederilor legislative fiscale presupune interpretarea corecta a reglementarilor fiscale asa cum au fost elaborate. Este cert insa ca darile catre stat, mai mari sau mai reduse, tot trebuie achitate, pentru ca altfel nu ar mai exista resurse

pentru invatamant, aparare nationala, ordine și administratratie publica, sanatate si

celelalte servicii, care nu pot exista fara sprijin de la buget.

In concluzie, nu putem sa nu remarcam cel putin beneficiul reunirii intr-un singur act normativ a multiplelor acte normative existente până de curand in domeniu. Efortul de codificare a unei reglementari atat de importante este remarcabil și trebuie apreciat ca atare. Ramane insa de vazut daca principiile si normele speciale vor fi aplicate în practica de catre organele fiscale în asa fel incat asertiunea „ nimic nu e mai fragil decat virtutea fiscala" sa devina, cu timpul, din ce in ce mai putin adevarata.