Realitatile Politico Statele Aparute După Primul Razboi Mondial 1914 1918

Realitățile politico-statele apărute după primul război mondial (1914-1918) au avut la bază anumite fundamente teoretice și principii. Acestea au fost transpuse în documente programatice, care au creat cadrul favorabil apariției noilor state pe ruinele imperiilor defuncte. Principiul naționalităților a fost recunoscut ca bază teoretică a noii organizări a lumii de către puterile Antantei și aliați acesteia (Franța, Anglia, Rusia, Statele Unite), în anii primului război mondial.

Sfârșitul Războiului împreună cu Tratatul de la Paris sunt repere pe scena relațiilor internaționale. Proiectul de a creea o Ligă a păcii a reprezentat în acea perioadă cel mai important proiect de securitate internațională.

Printre cauzele războiului mondial s-au numărat creșterea naționalismului, a militarismului și prezența a mult prea numeroase probleme teritoriale rămase nerezolvate după încheierea primului război mondial. Mișcările fasciste au apărut și s-au dezvoltat în Italia și Germania în timpul perioadei de instabilitate economică globală din timpul deceniilor al treilea și al celui de-al patrulea ai Marii Crize Economice). În Germania, resentimentele apărute în urma înfrângerii din primul război mondial și a semnării Păcii de la Versailles, (în mod special a Articolului 231, așa-numita „Clauză de vinovăție”), credința în teoria loviturii de cuțit aplicate pe la spate și declanșarea Marii Crize Economice au fost elementele care au propulasat la putere Partidul Nazist condus de Adolf Hitler.

Raportându-se la perioada premergătoare Marelui Război, s-a afirmat faptul că soluționarea crizelor pe cale amiabilă a devenit imposibilă. S-a pus accentul pe război, adică pe forță, și mai mult decat atât, atragerea și a altor state în conflict. Aceste ingrediente au condus la multe pierderi de vieți omenești. Politica externă a pierdut teren în fața strategiei militare și putem trage concluzia că a fost o strategie a statelor emergente europene.

Liga Națiunilor a avut misiuni mult mai ample pentru a păstra echilibrul și ordinea atît pe continentul european cât și pe cel sud-american.

Japonia era condusă în deceniul al patrulea de o clică militaristă care viza să transforme Imperiul Nipon într-o putere mondială. Japonia a invadat China pentru a suplini lipsa acută de resurse naturale de materii prime ale insulei. SUA și Marea Britanie au reacționat asigurând împrumuturi importante Chinei, oferind ajutor militar nedeclarat și instaurând un embargo din ce în ce mai strict împotriva Japoniei. Acest embargo ar fi trebuit să oblige Japonia să renunțe la teritoriile cucerite în China, deoarece Imperiului Nipon îi lipseau resursele de combustibil necesare alimentării uriașei sale mașini de război. Japonia a trebuit să facă față alternativelor retragerii din China sau cuceririi unor câmpuri petroliere. A ales a doua variantă, a cuceririi Indiilor Olandeze de Est și a intrării în conflict cu SUA.

Se poate trasa concluzia referitoare la urmările agresiunii Japoniei asupra Chinei și anume aceea că Societatea Națiunilor a fost un simbol al idealului de pace și al căutării unui mijloc prin care se pot evita catastrofele. Fisurile Ligii s-au accentuat puternic începînd cu 1930 avînd în prim plan conflictul chino-japonez. Chiar dacă Japonia a încălcat prevederile pactului fiind și în același timp sancționată, aceasta s-a retras fără nici o ezitare din Societatea Națiunilor.

Ideile mărețe ce au fost în vizorul europenilor nu s-au putut schimba într-un mod brusc iar președintele Statelor Unite nu și-a atins obiectivele prestabilite. S-a dorit ca Liga să fie o instituție demnă de arbitraj și conclieire, iar europenii ar fi trebuit să creadă cu adevărat în ideile pe care aceastia le-au expus pe hârtie. Sancțiunile economice au fost insuficiente și neclar formulate, Liga nu a mai apărut ca o instanță de fier, cel puțin în fața unui stat emergent.

Limitele Societății Națiunilor au fost demonstrate cu prisosință în timpul crizelor din anii 1930 – spre exemplu problema Manciuriei, în 1931, sau războiul din Etiopia, în 1935-1936. A fost evident că Societatea Națiunilor va intra în disoluție din moment ce, începînd din acei ani, marile puteri economice sau militare o boicotează: Astfel, Germania, care a devenit stat membru în 1926, părăsește organizația în 1933. De asemenea, tot în 1933, Japonia a decis să nu mai facă parte din Societatea Națiunilor. În anul 1937 s-a retras și Italia, iar în anul 1939, U.R.S.S., care a fost primită în organizație cu cinci ani mai devreme, în 1934. A fost o lovitură mortală dată și Ligii, și Abisiniei. 52 de națiuni s-au reunit pentru a rezista agresiunii, și toate au consimțit ca Haile Selassie să-și piardă întraga țară, nu doar o jumătate. Liga a ofensat în continuare Italia și i-a permis lui Haile Selassie să se adreseze Adunării generale, apoi l–a alungat din pricina crimei de a fi luat în serios Pactul organizației. Japonia și Germania deja au părăsit Liga, iar Italia le-a urmat în decembrie 1937.

Adevărata moarte a Ligii s-a produs în decembrie 1935, nu în 1939 sau 1945. La un moment dat, a fost un organism puternic, capabil să impună sancțiuni, părînd mai eficient ca oricând, pentru ca în scurt timp să devină doar o pretenție lipsită de conținut, de care toată lumea a dorit să se lepede cît mai curînd posibil.

Ceea a ucis Liga a fost publicarea planului Laval-Hoare. Însă acesta a fost un plan extrem de rezonabil, pe linia precedentelor acțiuni de conciliere ale Ligii, din Corfu pînă în Manciuria: ar fi oprit războiul, ar fi mulțumit Italia, ar fi lăsat Abisinia cu un teritoriu național mai funcțional. Episodul etiopian a reprezentat un punct de cotitură și pentru regimul fascist. În ceea ce l-a privit, Mussolini a devenit convins de „infaibilitatea” lui, de necesitatea unei politici de forță față de Puterile Occidentale, ezitante și divizate. În sfârșit, l-a determinat să strângă legăturile cu Germania nazistă și cu celelalte regimuri totalitare. A fost semnificativ faptul că, după „afacerea etiopiană”, Italia și-a intensificat legăturile economice și politice cu Germania.

Deși Societatea Națiunilor a adoptat o politică de non-intervenție în ceea ce privește războiul civil spaniol, Marile Puteri europene au acționat în funcție de interesele și obiectivele proprii. Astfel, Germania și Italia au hotărât să se implice în războiul spaniol pentru a împiedica constituirea unui front comunist. În acest context internațional, apropierea germano-italiană a fost tot mai evidentă. La 25 octombrie 1936 s-a semnat Pactul germano-italian – Axa Roma-Berlin, care a marcat divizarea Europei în tabere adverse.