Realitatea Eshatologica a Bisericii Ortodoxe In Noul Cadru European

Realitatea Eshatologică a Bisericii Ortodoxe în Noul Cadru European

Poporul Român-O Icoană a lui Dumnezeu în Lume

Biserica și Lumea. Biserica în Lume.

În măsura în care exprimă adevărul Evangheliei lui Hristos, Biserica se află într-o reală tensiune cu lumea aceasta și cu istoria în ansamblul ei. Biserica și lumea sunt două realități concurente, într-o permanentă dispută. Ceea ce se reproșează Bisericii Ortodoxe este tocmai rezistența acesteia la forța de asimilare pe care o exercită lumea asupra ei, rezistența la ceea ce numim în limbaj comun proces de secularizare. Există un Duh al Bisericii și un duh al lumii. Când această tensiune între Biserică și lume este vizibilă atunci sunt semne bune pentru Biserică. Opoziția dintre Biserică și lume a existat și există și astăzi. Dacă biruie Duhul Bisericii atunci avem o lume în parte, îmbisericită sau înduhovnicită, avem lumea ca Biserică, iar unde biruie duhul lumii în Biserică atunci avem o Biserică secularizată, avem Biserica după chipul lumii.

În mod voit și conștient Biserica păstrează o distanță față de lume, face o diferența între chipul ei și chipul lumii. În fond, Biserică înseamnă oameni care trăiesc cu conștiința prezenței și lucrării continue a lui Dumnezeu iar lumea înseamnă oameni care nu iau în calcul prezența și lucrarea lui Dumnezeu. Biserică înseamnă a trăi acum și aici cu Dumnezeu iar lume înseamnă a trăi acum și aici fără Dumnezeu. Ritmul alert al lumii este dat evident de căutările ei ori Biserica nu mai are căutări. Biserica Ortodoxă nu se grăbește să-și asume noile orientări ce apar pe piața culturală, nu se teme în fața provocărilor lumești oricât de grave și iminente ar fi ele, și cu toate că ea pare a fi ancorată adânc în trecut și marcată de imobilism, ea poartă conștiința că suportul ei nu este exclusiv lumesc, are credința că porțile iadului nu o vor birui, Matei ( 16,18 ).

Majoritatea criticilor venite din direcția intelectualilor la adresa Bisericii Ortodoxe au ca bază faptul că aceasta refuză să fie în rând cu lumea, să folosească puterile lumești ca oricare altă instituție, refuză să se modernizeze, să se rupă de trecut, să se alinieze la cuceririle spiritului uman. Biserica înaintează smerit dar sigur în tumultul lumii acesteia și al istoriei, depășind obstacole și frământări care par minții omenești de netrecut, deseori umilită de stăpânitorii acestei lumi dar încununată de Domnul lumii și al istoriei. Istoria lumii nu poate fi separată de Biserică deoarece ea se transformă în istoria mântuirii care este tot una cu istoria Bisericii. Biserica nu poate urma drumul sau traiectoria lumii pentru că aceasta a fost dovedită de Hristos și de Evanghelia sa greșită. Mântuitorul Hristos dovedește nebună înțelepciunea lumii acesteia, crucea Lui devine sminteală pentru iudei și nebunie pentru elini, arată lumii că mergea în sens invers, căutând împlinirea în potențarea și perfectarea capacităților proprii. Lumea care a ajuns la o suficiență de sine și la aroganță dacă îl mai acceptă pe Dumnezeu, o face cu condiția imanenței Sale absolute. Biserica se încăpățânează să susțină că nimic nu este posibil fără Dumnezeu, că Dumnezeu este prezent și lucrător în toate și că singura șansă a omului este pocăința, recunoașterea limitelor sale și a neputinței sale funciare de a se împlini pe sine și lumea lui prin forțele condiției sale umane. Împărtășirea prezentă de sfințenia și de harul dumnezeiesc este suportul real al existenței umane, al unei existențe la nivel superior, duhovnicesc.

Creștinismul răsăritean a fost de multe ori definit ca trăire vie. Aceasta pentru că creștinul răsăritean nu reduce propria credință la o acceptare servilă a unor propoziții intelectuale, emise de o autoritate competentă, ci o acceptare pe temeiul evidenței, accesibilă lui personal în viața cultică și sacramentală a Bisericii, și de asemenea în viața de rugăciune și contemplație. În această lume omul este învățat că el e deja răscumpărat și slăvit de Hristos, spre deosebire de creștinismul apusean care a înțeles omenirea într-un mod mai pesimist: deși răscumpărat și îndreptat în ochii lui Dumnezeu prin jertfa de pe cruce, omul rămâne păcătos. În Apus, Biserica s-a dezvoltat ca o instituție puternică în timp ce în Răsărit ea a fost văzută în primul rând ca un organism sacramental ( mistic ), răspunzător de cele dumnezeiești și înzestrat cu structuri instituționale limitate. Creștinismul este cel care unește, care-i face pe oameni frați, este unicul sens al lumii. Acest sens pe care Hristos l-a adus pe pământ a fost distrus, compromis, dublat de omul auto-mântuitor. Nu dragostea de Dumnezeu și aproapele este promovată ci contractul, doctrina, ideologia, nu mântuirea ci vindecarea paleativă. Imaginea lumii de astăzi este așa descrisă: ” Omul format de iadul comunist și cel trecut prin pustia secularizării: cei doi mutilați, în sfârșit, s-au întâlnit și aleargă prin lumea modernă, sfărâmată în milioane de sensuri. Piața lumii noi cu sensurile ei! Mileniul al III-lea cu inflația de sensuri ale omului modern și cu marginalizarea sensului lui Dumnezeu. Corabia creștină stă singură pe talazurile înspumate ale unei omeniri furibunde, fără Dumnezeu. O lume care nici nu se sinchisește de sensul pierdut ci este în căutare perpetuă de noi sensuri, își produce, își fabrică la scară industrială sensuri.” Omul învăluit de dragostea lui Hristos a fost înlocuit de omul mumificat de drepturi. Unii vor să se mântuiască de lume dar creștinul îl roagă pe Dumnezeu să mântuiască lumea.

Pelerinajele creștine.

Numărul credincioșilor mai mare de la un an la altul scoate în evidență disponibilitatea de jertfă cu care aceștia vin în astfel de pelerinaje. Motivația prezenței lor în jurul sfinților vine din credința că Dumnezeu Însuși va revărsa harul său din belșug peste toți cei care sunt adunați acolo. Mântuitorul Hristos a descoperit oamenilor acest adevăr când le-a spus că atunci când sunt doi sau trei care cer împreună un lucru lui Dumnezeu, El Însuși, neîntârziat va fi împreună cu ei. Astfel de pelerinaje scot în evidență și câteva trăsături fundamentale ale poporului nostru. Evlavia deosebită a credincioșilor români pentru sfintele moaște este manifestarea credinței că acestea poartă în ele pentru totdeauna pecetea harului dumnezeiesc de care s-au împărtășit sfinții respectivi. Închinătorii fac atâta jertfă pentru a atinge Sfintele Moaște căci au credința că prin acest act se împărtășesc de harul dumnezeiesc, de Dumnezeu Însuși. Aici se pune în evidența o percepție a sfântului și a sfințeniei, specifică Bisericii Ortodoxe. Sfânt este acela care ajunge să se împărtășească de sfințenia lui Dumnezeu și nu cineva care atinge anumite performanțe morale sau de altă natură.

Râvna pentru moaște, pentru orice lucru sfânt sau sfințit, aghiasmă, anaforă, Sfânta Împărtășanie, este în ultimă analiză dovada setei adânci a ființei umane după Dumnezeu Însuși. Nu este interesul dupa ideea abstractă a unui Dumnezeu care să satisfacă aspirațiile de cunoaștere ale minții, nici după un Dumnezeu cu care urmează să dăm cu ochii numai la judecata viitoare, ci setea după Dumnezeul Cel Viu, care se împărtășește cu darurile sale duhovnicești acum și aici și dintotdeauna celor care-L doresc cu sinceritate și cu simplitate.Acest adevăr se transmite și se păstrează nealterat la nivelul conștiinței eccleziale a credincioșilor Bisericii, dar nu se mai găsește la nivelul unei culturi secularizate, chiar și atunci când aceasta încearcă recuperarea suportului creștin riscând capcana unui neo-varlaamism, adică recunoașterea existenței lui Dumnezeu, dar a unui Dumnezeu care nu se poate împărtăși în niciun fel lumii create și omului, pentru că pur și simplu, logica și atot-puternica rațiune spun că nu poate comunica nemărginitul cu mărginitul, veșnicul cu trecătorul, nestricăciosul cu stricăciosul.

Astfel de manifestări provoacă reacții și beneficiază de erminii din cele mai diverse. Intelectuali sau oameni de cultură condamnă credința atâtor oameni care se închină la mumii pentru a primi ajutor de la acestea. Mulți pun credința credincioșilor ortodocși români pe seama unei stări economice jalnice a acestui popor, care le întărește credința în Dumnezeu. Dintre cei care se aventurează în acest domeniu pătrund într-o sferă pe care nu o înțeleg deloc. Acești oameni foarte culți nu pot accepta că simțirea umană poate percepe viul. Chiar dacă poporul nu are mintea unor astfel de intelectuali el are simțirea extrem de curată și de vie care-i permite accesul la evenimentul existențial real dar și evitarea situațiilor amăgitoare și artificiale. Ei, cei mulți și neînvățați devin învățători ai celor puțini și învățați. În același sens se exprima și Dostoievski în Jurnal de Scriitor când îndemna intelectualitatea cultă să vină să învețe de la popor.

Media și Evanghelia lui Iisus Hristos.

Media în România și-a luat dreptul de a-i împărți pe oameni în buni și răi, de a indica ceea ce este bine și ceea ce este rău. Dacă pentru Biserica Ortodoxă criteriul în a face deosebire între moral și imoral rămâne Evanghelia lui Hristos, Media în România promovează o altă etică, ruptă de Evanghelie în linii mari, așa-zisă europeană, absolut seculară. Din acest motiv, ceea ce este condamnat în Biserică a fi imoral, fărădelege, aceluiași popor încreștinat, i se servește o altă mentalitate care să-l facă pe om să o ” tolereze ” ca fiind o normă corectă de viață și cu pretenția că acest popor încreștinat dintru începuturile lui ar trebui să urmeze valorile etice seculare de viață și nu pe cele sacramentale care-l întroduc pe om în taina vieții în Hristos. La o analiza mai atentă în societate se poate observa cum Media încearcă să înlocuiască Evanghelia lui Hristos, să o detroneze ca fiind nemodernă, veche, incapabilă de a răspunde provocărilor din societățile contemporane.

Media în timpurile din urmă a devenit și ea interesată de binele comun al omului. Totuși ea nu este interesată și de partea spirituală a omului ci doar de cea materială care este privită ca una spirituală. De multe ori discursul media, prin ea fiind vorba de așa-zișii oameni de cultură din România, se intersectează cu mesajul Bisericii Ortodoxe Române care-l hrănește pe om cu hrana necesară asemănării lui cu chipul lui Dumnezeu, Iisus Hristos. Ea nu-și dorește mai mult decât scoaterea omului de sub robia lui Dumnezeu și situarea lui într-o libertate fără margini care cuprinde viața păcătoasă. La o analiză a ei, afirmația care o caracterizează este că poporul acesta român trăiește în trecut dacă nu cumva în Evul Mediu. Acest lucru îl afimă televiziunile mai cu seamă despre Taina Sfântului Maslu, despre pelerinajele creștine sau despre cinstirea Sfintelor Moaște. În domeniul religios-creștin binele comun privește mântuirea oamenilor cu toate condițiile necesare mântuirii. Aici binele comun este conținut în mesajul Evangheliilor. La întrebarea ce este bine omului, creștinismul vorbește despre mântuirea lui, binele comun este constituit de mântuirea omului. Transferat în domeniul politic-public, conținutul e unul relativ, schimbat de la o vreme la alta, în funcție de necesitățile umane, de justificarea diferitelor comportamente social-morale. O bună descriere a binelui comun din punct de vedere creștin este prezentă în teologia patristică. Dacă în domeniul politic-public orizontul acestui concept rămâne limitat doar la un nivel orizontal, în cadrul unei societăți creștine tradiționale dimensiunea lui nu se desfășoară doar la un nivel orizontal ci este hrănită din dimensiunea verticală a cărei bază este întruparea lui Hristos. Raportarea omului nu se face către Biserică ca instituție ( înțeleasă de cele mai multe ori în sens occidental ) ci față de acest adevăr, de a accepta sau nu relația personală cu Hristos. Practic, separarea Bisericii de Stat sau a Statului de Biserică nu înseamnă decât proiecția unei vieți prezente și viitoare cu sau fără Dumnezeu. În opoziție nu sunt cele două instituții, Biserica și Statul, ci tocmai ofertele lor. Statul cu dimensiunea economică și materială, cu o justificare a diferitelor comportamente declarate etice ( cuvântul etică are nevoie în noul context în care trăim de justificare ) iar Biserica cu mesajul lui Hristos.

” Religia în școală ” este o temă încă dezbătută de media, dacă prezența ei ca disciplină ajută la formarea viitorului națiunii române. Au fost introduse în cadrul discuțiilor diferite ideologii ale sociologilor atei sau păreri ale așa-zișilor oameni de cultură chiar din România care nu încercau decât viziunea unui popor român fără credința ortodoxă pe care o considerau numai un element integrant în ființa neamului românesc și ca atare poate fi înlocuită cu o altă confesiune, religie sau ideologie, fără ca prin aceasta românul să înceteze a fi român. Aceștia nu au văzut cu ochi buni nici apariția unei noi prese creștine și a unei televiziuni ortodoxe al căror mesaj se diferenția total de mesajele prezente anti-creștine și care avea în vedere calea desâvârșirii umane. Media românească ateistă nu recunoaște rolul pe care religia îl joacă în școală, așa cum afirma Părintele Dumitru Stăniloae, de a ajuta la formarea unei concepții de viață care poate oferi coeziune socială și poate susține activitatea creatoare a națiunii. Este corect ca în școală să se predea concepția de viață spirituală a poporului român. A fost o vreme în secolul trecut, iar mai târziu în cel prezent când în urma unui congres profesorii de filozofie pretindeau lăsarea educației morale pe seama lor. Această pretenție era o manifestare de neînțelegere și de ostilitate contra religiei precum și o exagerare a rolului pe care-l poate avea filozofia. Potrivit Părintelui Dumitru Stăniloae, ” morala pe care o susține profesorul de filozofie e de mai multe feluri, de la cea nobilă la cea egoistă, poate fi o morală imorală. Ea relativizează prin spiritul ei de îndoieli mulțimea punctelor de vedere, principiile morale. Mintea nu poate justifica cu puteri proprii o ordine morală. Convingerea religioasă e singura care crează forme noi, filozofice, poetice și organizatorice.”

Construirea de noi lăcașuri de cult, realitate contestată de cultura ateistă contemporană, a apărut din necesitatea umplerii unui gol lăsat de comunismul ateu. Tot aici intră și problema cosntruirii Catedralei Mântuirii Neamului, motiv de tulburare pentru câteva dintre O.N.G.- urile din România și politicieni atei prin mijloacele media. A deranjat foarte mult faptul că în denumirea acestui proiect a intrat și noțiunea de neam. Conceptul de neam deranjează susținătorii mondialismului, sincretismului și individualismului, ca și pe cei care sunt cuprinși de acest duh, fără măcar să-și dea seama. Nu întâmplător se încearcă pe toate fronturile demitizarea ideii de neam, atât în dimensiunea ei actuală cât și cea diacronică. În predarea Istoriei Românilor la universitățile românești a apărut un curent de demitizare care pornește de la filozofia că neamul este o abstracțiune iar domnitorii români considerați luptători pentru unitatea și apărarea neamului și a credinței lui au fost niște cavaleri medievali, mânați în războaie de beția aventurii. Conform acestei filozofii, din ce în ce mai ofensivă pe toate canalele de comunicare, nu există neam, ci numai o idee abstractă despre neam în mintea unora. Ceea ce se numește în Bisericile Ortodoxe neam, după părearea multor intelectuali, n-ar fi decât un grup accidental de indivizi, aruncați de un destin nemilos în aceste locuri, din nefericire foarte sărace și defavorizate de soartă, siliți să supraviețuiască unii în vecinătatea altora, de multe ori incomodă, dacă nu chiar insuportabilă. Din perspectiva creștină, neamul există în carne și oase iar judecata va fi a neamurilor, Matei ( 25, 31-36). Recuperarea simbolurilor neamului este una dintre prioritățile absolute ale românilor. O biserică simbol a neamului românesc, care să adune pe o platformă spirituală toată suflarea românească ar constitui un element unificator, cu o forță deosebită. În jurul acestei biserici ne putem regăsi ca neam și ne putem recupera conștiința unității. Ortodoxia face parte din măduva sufletului și a culturii românești. Fără ea se poate pierde identitatea și continuitatea spirituală în timp, se poate pierde identitatea neamului românesc. Din Ortodoxie s-a alimentat, a crescut și s-a definit sufletește neamul românesc, fără să epuizeze ortodoxia. El e legat de Ortodoxie întrucât e legat de sine, de identitatea și trecutul său.

Atacul asupra icoanei, asupra educației religioase în școli e atac asupra Bisericii, asupra misiunii ei de a-l face cunoscut pe Dumnezeu și planul lui de mântuire al lumii prin Taina cea din veac ascunsă a Întrupării Fiului Său. Încă de aici i se face cunoscut copilului identitatea lui, trecutul poporului din care el provine, lucrarea lui Dumnezeu asupra poporului în care s-a născut. Este încadrat copilul pe un drum al urcușului duhovnicesc care are urmări sănătoase chiar în societatea în care el urmează să activeze, va ști să facă deosebirea între bine și rău, va avea o conștiință a binelui, încât societatea nu va fi una bolnavă, supusă anarhiei și patimilor. Dacă societatea va avea tineri sănătoși religios-moral atunci ea va rezista atacurilor ideologice venite din afara ei și astfel ea va exclude ca neintemeiat și nejustificat orice comportament sau mentalitate bolnavă. O societate sanătoasă religios moral va ilegitima conceptul de toleranță care legitimează comportamentele bolnave. Lucrarea Bisericii în școală se dovedește nu doar teoretic ci și practic a fi una pozitivă. Omul castrat de trecutul său, al familiei, al identității sale naționale, culturale este omul care poate fi manipulat foarte repede.

Biserica nu are nevoie de un criteriu exterior, din afara ei cum ar fi Media. Criteriul ei râmâne mereu același, neschimbat, Evanghelia lui Iisus Hristos, iar istoria poporului român vine și dă mărturie că Evanghelia lui Hristos l-a ajutat să rămână în istorie prin valorile câștigate din comuniunea sacramentală cu Iisus Hristos. Se încearcă să se introducă prin mijloacele media dar și prin diferiți intelectuali români un nou concept, acela de libertate, dar nu față de păcat, ci genul de libertate promovat în cultura apuseană, libertate care depășește limitele moralului. Mai exact este vorba despre emanciparea de sub orice autoritate, de sub orice opreliște, aceasta ar fi oferta făcută de mentalitatea contemporană creștinului român. I se introduce ideea că el are nevoie de o libertate absolută care respinge orice interdicție mai ales venită prin legea morală creștină susținută de autoritatea divină. Se răzvrătește împotriva rânduielilor, a ceea ce trebuie sau se cuvine sau se impune, simțind că toate acestea atentează la un dat al lui, care este libertatea absolută, dreptul de a face tot ceea ce vrea.

În același timp, în noul cadru european, i se deschide creștinului din România și perspectiva materialismului, promovat în mod deosebit prin vedetele de televiziuni, noii oameni politici dar și prin diferitele abordări ale vieții de zi cu zi prin media care urmăresc numai bunăstarea financiară și sănătatea trupească. În acest fel, lumea bună și frumoasă ajunge să fie pusă în concurență cu Dumnezeu Însuși înaintea omului, ispitindu-i mintea și inima. Lupta cu această ispită a fost mereu prezentă în viața omenirii dar ea acum este și mai mult pătrunsă în spațiul spiritual românesc. Scopul unei astfel situații este de a obține o eliminare parțială sau totală a lui Dumnezeu din limitele spațiului cultural, social, politic și spiritual românesc. Lumea creată pare să se fi instalat la nivelul mentalului colectiv al majorității omenirii în locul lui Dumnezeu. Este situația cu care se confruntă acum creștinul nu numai din România ci din întreg Răsăritul Ortodox. Această situație fusese semnalată mai înainte de Sfântul Apostol Pavel care încerca să îndepărteze confuzia fatală dintre Creator și creatură, dar și Dăruitor.

S-a afirmat că Ortodoxia riscă să devină o ” sectă obscură a Europei ” dar în răspuns s-a făcut trimitere la adevărul fundamental al Bisericii că suportul ultim și forța sa nu stau în puterile și strategiile omului ci în puterea lui Dumnezeu care se împărtășește generos celor umili, celor cu conștiința limitelor și a slăbiciunilor, și mai puțin celor cu certitudini și cu prea multă încredere în ei înșiși. În Biserică nu putem vorbi despre înnoire așa cum s-a procedat în Biserica Apuseană căci înnoirea în spațiul ortodox înseamnă continuitate și creștere în Duhul adevărat al Bisericii manifestată în comuniunea de viață sfințită și sfințitoare a acesteia de la începuturile ei și până la sfârșitul veacurilor. Pentru creștinul român ” a învia înseamnă să trăiești cu bucurie nespusă pe lumea aceasta, să te bucuri zilnic de paharul cu apă pe care ți l-a dat Dumnezeu, să te bucuri de creația Sa. Este o bucurie normală a firii.”

Un aspect trist prezentat mereu în mijloacele media este lupta pentru putere între partidele politice, cu orice mijloace și care uită de poporul pe care-l reprezintă. La o privire atentă se poate observa și amestecarea televiziunilor și a presei în susținerea unui partid politic sau al altuia folosindu-se mereu de imaginile de sărăcie din țara noastră. Toți conducătorii politici se declară loiali poporului dar ajunși la putere își concentrează atenția doar asupra protejării veniturilor proprii dar și a poziției dominante politice. Un lucru este cert, și anume că politica românească nu a căpătat maturizare și că ea este caracterizată doar de conflicte și separări, de critici negativiste care nu au rolul decât de a denatura un partid politic opozant în fața electoratului. Și în secolul ce a trecut, până la venirea sistemului comunist, și în cel prezent după dispariția acestui sistem politic, nimic nu pare să fie schimbat în politica românească. Aceasta era concluzia Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae: ” Viața politică din trecut trecea printr-o criză ca și cea de astăzi. Spiritul nenorocit de critică exagerată și exclusivă a fost o calamitate. Pentru mulți nimic din ce făcea stăpânirea nu era bun. Duși pe lunecușul criticii negative, întindeau peste tot un aspect sumbru. Totul era așa de rău, neamul întreg se afla într-o așa de mare suferință și strâmtoare, încât nu mai exista nicio speranță și niciun temei de încredere în viitor. Era un dezastru sufletesc să stai și să asculți un sfert de ceas la asemenea oameni. Te despărțeai descurajat, cu un sentiment crepuscul fatal, cu resorturile vieții frânte. Se dădeau acești oameni perfect de bine informați în toate privințele și cu siguranța lor te smulgeau din toate rezervele tale. Îți trebuia un puternic efort și un apel la cea mai calmă judecată și la cele mai sănătoase rezerve de optimism ca să împrăștii pe urmă valul de vrajă rea care ți se arunca pe ochi.” Cert este faptul că un așa sentiment de nesiguranță este transmis astăzi de media invitându-te în mod direct la o revoltă socială, chiar la anarhie. De multe ori, așa zis-a stare de calm a poporului român este acuzată în baza apartenenței lui la Ortodoxie, cu alte cuvinte, Biserica Ortodoxă îl învață pe român să suporte ceea ce este dat prin media ca fiind nedrept și social, prin accentul pus de Biserică pe virtutea ascultării. Virtutea ascultării nu este decât o virtute creștină și-l situează pe om în ascultarea față de Dumnezeu, față de împlinirea voii Sale care este explicată foarte bine în pericopele evangelice din zilele de duminică. De aceea, media îl invită pe om la răzbunare, la revoltă, la ură de clasă fără ca el să câștige nici cel mai mic avantaj material, fiind considerat doar un instrument de luptă. Părintele Stăniloae propune o vindecare a luptei politice: ” iubirea nesfârșită de neam, încrederea în el, solidaritatea între toți fiii neamului. Cine iubește neamul cu adevărat, acela nu va urâ, nu va critica, nu va lovi în niciunul din exemplarele națiunii sale. Fără unirea deplină, dinamică în cuget, în simțiri și fapte niciun neam nu va rezista valurilor uriașe ale istoriei actuale care stau să măture tot cei slab în existență. Tăria popoarelor a stat și stă întotdeauna în solidaritatea lor. Dacă trebuie o predică națională între noi atunci aceasta trebuie să vorbească despre dragoste. Practic, acesta ar trebui să fie mesajul Bisericii către lumea politică, dragostea frățească.

Politica este drumul către puterea lumească iar Iisus Hristos a refuzat această poziție. El Însuși fusese ispitit cu această perspectivă, Matei ( 4, 8-11 ). Politica caută să exprime și ea adevărul dar el este unul singur. Adevărul vine de la Dumnezeu așa cum mărturisește Iisus Hristos, ” cuvântul Tău este adevărul, ” Ioan ( 17, 17 ) iar politicianului îi revine să aplice dreptatea. Clericul judecă și dezleagă faptele în virtutea acestui adevăr. Politicianul n-ar trebui să rămână la o dreptate rece și impersonală, scăpând din vedere realitatea și complexitatea ființei umane în general și a conștiinței creștine în particular. Evanghelia în toată bogăția ei spirituală poate fi aplicată domeniului public, Biserica poate oferi politicanului o bază doctrinară. Iisus Hristos arată care ar trebui să fie poziția celui ce vrea să fie mai mare peste toți: ” Cel ce vrea să fie mai mare între voi acela să fie slujitorul tuturor.”-Matei ( 20, 26 ). De aici rezultă că cei ce-și exercită puterea și vor să fie miniștrii trebuie să știe că sunt înainte de toate slujitori și că vocația lor trebuie să fie aceea de a rămâne slujitori ai poporului în numele căruia își asumă răspunderea. Convingerile, opțiunile, solidaritatea de grup social sau de partid ar trebui să aibă ca model și ideal unitatea specifică comunităților creștine și care este o rezultantă a credinței, încrederii și iubirii. Politicianul trebuie să rămână în legătură cu comunitatea din care continuă să facă parte și ale cărei interese trebuie să le respecte. Învățătura Bisericii nu este o ideologie, ea poate fi sursă de inspirație pentru politican și chiar trebuie să fie având în vedere orientarea creștină a electoratului român. Biserica exercită un primat al adevărului în raport cu domeniul politic. Ea nu indică soluții concrete de ordin economic sau legislativ, ci fixează principiile după care oamenii politici trebuie să se conducă în aflarea unor soluții. Direcția pe care o indică Biserica este întotdeauna persoana omului, făcut după chipul lui Dumnezeu și chemat prin har la asemănarea cu Acesta.

Ceea ce mai deranjează ”cultura media” este faptul că poporul român rămâne strâns legat de Biserica lui și că ea nu reușește niciodată să capete încrederea de care se bucură practic Evanghelia lui Hristos. Ea a rămas vie în sufletul poporului și așa va râmâne atâta vreme cât Biserica va hrăni duhovnicește poporul care a ales-o. Nicio altă instituție nu a îmbrățișat atât de mult poporul cum a făcut-o Biserica, împărtășind umilirile și prigonirile lui, dar topind totodată în spiritualitatea ei toate comorile de suflet și de simțire ale poporului. Jurnaliștii de astăzi uită că Biserica a reușit să-și continue toată activitatea liturgică și duhovnicească în vremea celor patruzeci și cinci de ani de comunism, cum n-au putut-o face Bisericile din Bulgaria, Albania și chiar din Iugoslavia. Poporul român a reușit să existe astfel prin Biserică în continuitatea fundamentală a spiritualității sale, fără să fie ajutat de niciun alt sector al activității publice din țara noastră ( ziaristică, scriitorime, juriști, economiști ).

Relația dintre Biserică și Stat a fost și rămâne un subiect mult discutat de media, mai degrabă este o relație care nu trebuie să existe în noul context istoric în care se află Europa. În perioada de după Revoluția din decembrie 1989 această relație dintre Biserică și Stat a început să fie discutată cu mare interes în spațiul public-politic. Aceasta a fost dovada clară că omul religios în ciuda tuturor pronosticurilor de la începutul sec. al XX-lea a reușit să supraviețuiască. S-a crezut chiar cu putere că evoluția tehnică și civilizația va face ca dimensiunea religioasă să dispară sau măcar să nu joace un rol așa de important pentru omul cel nou al timpurilor post-moderne. Se spera ca omul cel nou al Noului Testament să fie înlocuit și aici de omul cel nou al timpurilor moderne și post-moderne, și astfel, valorile etice nu-și mai aveau ca origine și sursă divinul ci doar exemplul uman. Dar lucrurile nu au stat așa. Ceva s-a întâmplat că trecutul istoriei românilor i-a îndemnat pe aceștia să păstreze modalitatea de viață tradițională și sigură refuzând așa-zisa civilizație europeană care-i oferea nesiguranța. În noul context european, chestiunea identității spirituale a devenit o problemă interesantă deoarece noul spațiu creat nu este doar unul al schimbului de mărfuri ci și al idealurilor și valorilor comune. Majoritatea celor care fac parte din Stat sunt la rândul lor proveniți din Biserică și nu pot să-și nege identitatea spirituală, sunt creștini ca toți ceilalți. Părerea jurnalistului nu este una profetică în timp ce Biserica poate asigura politicianului o viziune de durată, morală, care poate ajuta la progresul poporului. În contextul actual televiziunea nu-și asumă decât poziția de critic față de ceea ce se întâmplă în societate, acceptând diversele ideologii nihiliste care nu au reușit să se impună în istorie, deoarece din punct de vedere practic ele au eșuat. Relația dintre Biserică și Stat nu poate fi ilegitimă având în vedere că cele două realități sunt interesate de binele aceluiași popor. Ilegitimă poate fi uneori poziția Statului atunci când nu mai slujește cu dreptate aspirațiilor poporului. Creștinul poate fi și politician așa cum politicianul poate fi și creștin ceea ce înseamnă că relația dintre Stat și Biserică nu este ilegitimă având în vedere că același om poate fi la fel de bine fiul lui Dumnezeu dar și slujitor al comunității. Nu Media este cea care poate oferi puncte de orientare politicianului în lumea politică ci tot poruncile Vechiului Testament ( să nu furi, să nu ucizi, cinstirea părinților, mărturia dreaptă față de aproapele ) și mai apoi Fericirile Noului Testament ( cei curați cu inima, făcătorii de pace, cei milostivi, ) constituie în gândirea politicianului îndemnul la o viață socială sănătoasă fără să mai facă comparație cu alte ideologii sau etici tocmai datorită originii lor omenești. Porunca iubirii rămâne și pentru el cea mai bună regulă de viață chiar dacă nu reușește să o împlinească întotdeauna.

Demnitatea creștină a devenit un domeniu de arheologie morală. Arheologul caută să recompună din ceea ce mai găsește o realitate care a existat cândva. Nu mai există demnitate națională, ea a fost distrusă. Nu mai există demnitate politică, nu mai există demnitate economică, nici cea culturală. Demnitatea creștină este cea care a adus dăinuirea neamului românesc, ea a asigurat în chipul acestui popor chipul lui Dumnezeu în om. Poporul acesta și-a asumat în mod serios demnitatea creștină pentru că el a crezut în întruparea lui Iisus Hristos cea care a dat semnificație maximă naturii umane. Demnitatea creștină e deosebită de cea umană prin faptul că ea e hristică, harismatică care sparge istoria. Atitudinea creștină cu care a fost înzestrat nu înseamnă numai a trăi, nu e doar o atitudine în fața vieții ci e și o atitudine în fața morții: ” Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”. Aceasta înseamnă că de-a lungul istoriei poporul român a învățat nu numai să trăiescă în relația cu Dumnezeu și aproapele dar a învățat și cum să moară. Demnitatea creștină se găsește în memoria neamului românesc. În Occident demnitatea umană a înlocuit-o pe cea creștină. Procesele lor istorice, falimentul creștinismului în Occident au dus la reformă, la moartea creștinului și la dezvoltarea individualismului. La noi creștinismul e încă viață. Și asta pentru că Biserica nu l-a trădat pe Hristos, așa cum El S-a descoperit oamenilor, Om și Dumnezeu. Creștinismul Răsăritean existent aici nu e o relicvă ci este tocmai Viața. El nu are un simbol pentru a fi reprezentat ci o persoană a întemeiat Biserica. Astfel că, înlăturarea modalității de viață propusă de Biserică nu înseamnă decât abandonarea lui Hristos.

Orientarea în societate este foarte importantă și important este și cine dă această orientare în societate. Jurnalistul român a avut contactul în perioada de formare și după aceea de un studiu al sociologiei religiei unde religia în general este văzută ca o etapă din istoria maturizării unui popor. Această idee este foarte prezentă în mentalitatea occidentală și se face prezentă din ce în ce mai mult la noi prin mijloacele media. În virtutea acestei idei, că religia ține de domeniul trecutului, se pune problema cine oferă punctul de orientare în societate. Biserica Ortodoxă încă reprezintă un punct de orientare în societate dar nu unul printre altele ci unul destul de puternic încât să modeleze societatea. Lupta se dă pentru societate, care voce trebuie să fie ascultată, este credibilă și demnă de urmat. Deoarece Biserica reprezintă o accepțiune largă în rândul societății, se încearcă diferite modalități ca ea să fie înlăturată. Pe lângă discreditarea ei s-a adoptat un concept din nou occidental care într-adevăr joacă astăzi un rol important în țările democratice, mai ales că acolo vocea Bisericii a fost redusă la tăcere sau este respectată într-un cerc mult mai restrâns de oameni din cadrul societății. Acest concept poartă numele de ” societate civilă ” și se referă la o grupare de instituții apolitice dar și religioase care au ca scop asistența lor asupra dezvoltării sociale, intervenția lor pe lângă instituțiile statului în luarea deciziilor de interes public, apărarea drepturilor unor grupuri de cetățeni. Din societatea civilă face parte și media. În societatea civilă pătrund cetățeni cu interesele lor și preferințele lor de valoare din viața privată și se străduiesc în procese de decizie instituționale și democratice pentru cererile lor cu mijloace comunicative. Practic, forumul societății civile oferă diferiților actori șansa să trateze diferite probleme din societate sau semnificația lor pentru societate. Societatea civilă, în realitate a discreditat rolul Bisericii ca participant la dezbaterile publice când vrea să se manifeste ca părere mai ales când e vorba despre etici ale societății. Dar celelalte instituții și fundații neguvernamentale care fac parte din societatea civilă nu se bucură de un rol așa de mare cum încă se bucură Biserica în societatea românească. Tensiunea apare mai ales atunci când cerințele acestora intră în contradicție cu Tradiția Ortodoxă religios-morală. În discuțiile televizate care au ca temă formarea societății și orientarea ei, Biserica Ortodoxă este exclusă din cadrul societății civile. Dar există și un pericol de care trebuie să se ferească Biserica, să nu fie anexată unei ideologii transmise prin așa-zisa ”societate civilă”. Din societatea civilă se presupune ( conform lui Habermas ) că fac parte oameni care nu aparțin nici statului și nici Bisericii, care produc idealuri și practici politice și publice. În concluzie, societatea civilă este un spațiu comunicativ în care sunt prezentate valorile și practicile democratice, un spațiu social în care este activată politica democratică. O societate civilă vibrantă cum este cea din S.U.A. depinde de o politică culturală și se caracterizează prin faptul că granițele dintre public și privat sunt ferm trasate. Dar o dezvoltare a politicilor unei societăți civile a fost destul de imposibilă în Europa de Est. Asta s-a datorat în primul rând prezenței mesajului din Evanghelia lui Iisus Hristos și în celelalte domenii ale societății. Din punct de vedere practic, fie că este acceptată sau nu, Biserica Ortodoxă are un rol deosebit în formarea societății române care este de fapt poporul român. Dacă se ridică întrebarea cum este formată societatea de Biserică răspunsul este simplu, dar nu tocmai placut. Misiunea și orientarea în Biserică este făcută cel mai adesea de preoți care se străduiesc să hrănească poporul cu Evanghelia lui Iisus Hristos și să-l păstreze pe acesta în relație personală cu El, ca și trup tainic al Lui. Ceea ce lipsește în societate sau către popor este tocmai cuvântul public al ierarhului, mitropolitului sau patriarhului care este foarte necesar în validarea orientării Bisericii locale și naționale. Ierarhia încă se mai bucură de credibilitate în sânul acestui popor în ciuda criticilor făcute prin media. Vocea autorității Bisericii trebuie să fie cât mai prezentă în societate, respectiv înaintea poporului creștin. Altfel imaginea denigratoare creată de media s-ar putea să câștige din ce în ce mai mult teren. Așadar, societatea civilă a fost fondată în a obține puterea în orientarea societății și a formării ei. Deocamdată rezultatele ei nu sunt aceleași ca și în Occident iar Biserica Ortodoxă împlinește pentru întreaga omenire prin harul Sfântului Duh un model iradiant putând orienta omenirea în hățișurile lumii acesteia. Orice politică sau ideologie ce-și propune să reformeze omul din temelii în vederea obținerii a ceea ce se numește omul nou , sfârșește prin a mutila chipul lui Dumnezeu existent în străfundul oricărei ființe umane, fie bestializându-l, fie robotizându-l. Pe de altă parte, societatea civilă este relaționată cu multiculturalismul în aceea că el preia problema cine va participa în crearea politicilor bazate pe identitatea culturală. În spațiile extra Uniunii Europene dar și cele din afara S.U.A., multiculturalismul tinde să fie asociat cu conflictele etnice. Revoluțiile și mișcările sociale demonstrează rolul pe care-l are cultura în acțiunile politice.

Media nu recunoaște practic că Biserica este poporul, că preoții ei sunt din popor aleși. De multe ori atacurile ei vizează ierarhia și preoții Bisericii tocmai pentru a-i separa pe oameni de Biserică. Tot ea promovează pluralismul creștin ( sectar ) tocmai pentru că acolo nu mai există unitate și acolo pot interveni idei noi și ideologii noi, străine de adevărul Evangheliei lui Hristos. Dacă nu există unitate, Media știe că poate manipula omul după bunul plac și-l poate transforma ușor într-un instrument de consum. Totuși, relația dintre preot și popor rămâne strânsă în ciuda multor reportaje denigratoare la adresa Bisericii și a slujitorilor ei. Biserica trebuie să caute o mai strânsă relație cu poporul, să fie mai sensibilă la nevoile lui. Scopul lor trebuie să fie formarea caracterului religios-moral al poporului printr-o relație personală cu Iisus Hristos.

Biserica nu poate fi formată sau influențată de curentele pseudo-culturale din afara ei și nici de trend-ul unei ” lumi fără Dumnezeu ” așa cum este prezentată de media ca fiind lumea modernă necesară omului și care-i împlinește acestuia toate aspirațiile. Liturghia, sărbătorile, posturile purtând pecetea credinței răsăritene, având drept conținut învățătura veche și neschimbată a Sfinților Părinți, e Creștinismul propovăduit și practicat la nivelul trebuințelor poporului, e Creștinismul cântat și trăit de popor, e Creștinismul care a pătruns toată ființa poporului, i-a modelat viața, i-a dat un ritm și a așezat-o într-un orizont spiritual, a luminat-o cu o semnificație. Ea e legea spirituală a existenței întregului popor român. Ființa noastră națională a păstrat permanent Ortodoxia iar Ortodoxia a păstrat nealterată ființa noastră națională. Ele au format un întreg identic cu sine însuși de-a lungul întregii sale istorii, de la începuturile poporului român și a Creștinismului originar și până astăzi.

Ortodoxia n-a creat doctrine care să îngusteze mesajul evanghelic la orizontul moral și social limitat al timpurilor trecute. Ea se deschide celor mai îndrăznețe din visurile generoase ale omenirii contemporane, fără să încurajeze haosul propus de unele din ele. Ea nu îngustează progresul prin autoritate și nu încurajează dezordinea individualistă ci promovează progresul în desăvârșirea infinită a comuniunii. Comentariile nefirești, superficiale din ultima vreme în spațiul cultural românesc denunță public sechelele genei comuniste, marcată de activism perpetuu, precum și altoiul gândirii noi, secularizate marcate de utilitarism și eficiență, cu viața pe viață călcând. Integrarea europeană ne poate civiliza dar și noi putem să-i spiritualizăm, ei ne oferă o administrație performantă dar sufletește putem dărui mai mult.

Dacă în perioada comunistă Biserica era compromisă, în cultura media Biserica este anulată. Sunt prezentate drepturile omului care trebuie să fie așezate peste drepturile lui Dumnezeu. Noile drepturi europene se bazează pe teorii în timp ce morala creștină se bazează pe certitudini și nu pe experimente. Intelectualii de astăzi se dovedesc a fi navetiști ai teoriilor europene în timp ce porunca iubirii care înseamnă comuniunea opusă individualismului e lăsată în umbră.

Părintele duhovnic în spațiul ortodox.

În tradiția creștină răsăriteană părintele duhovnic a avut și încă are un rol deosebit. Lucrarea acestuia este fundamentală pentru viața credincioșilor și a Bisericii. Părintele duhovnicesc este o figură harismatică și profetică; este împuternicit direct de la Dumnezeu. Prin părinte duhovnicesc nu se înțelege numai preotul căruia i se mărturisesc păcatele și prin care se primește iertarea păcatelor. Realitatea acestui termen este mult mai adâncă. El este un părinte după chipul Părintelui Ceresc, întruchipează pe Tatăl Ceresc și săvârșește lucrarea asemănătoare acestuia. Nu întâmplător i se spune Părinte, Avva, ca lui Dumnezeu Însuși, ci tocmai prin strădaniile lui, prin îndemnurile lui, prin purtarea lui de grijă, omul se naște din nou, făcând în el lucrător harul botezului. Deși singur, el ajunge să aibă numeroși fii, care nu numai că-l recunosc, ci se simt legați de el, cu dragostea unui fiu față de părintele lui.

Părintele duhovnicesc îndrumă și informează pe alții nu în primul rând prin cuvinte chibzuite ci prin prezența lor, prin exemplul viu și personal. Învață nu numai prin cuvânt ci și prin tăcerea lui. Într-o epocă în care limbajul este în mod rușinos banalizat, părintele duhovnicesc redă puterea cuvântului, cuvântul său poate transfigura viața celuilalt. El este cel care prin excelență poartă povara celulalt, care se roagă pentru alții, care-și asumă grijile și păcatele lor, vinovăția lor, va răspunde pentru ei la Judecata de Apoi. Relația părintelui duhovnicesc cu credincioșii e o relație întemeiată în Duhul Sfânt, de aceea relația e una triunghiulară unde al treilea partener e Dumnezeu Însuși care-i călăuzește pe amândoi. Poporul ortodox, indiferent de națiune, a căutat întotdeauna manifestarea vie a harismelor, acea autoritate care nu decurge din funcția respectivă, ci direct de la Dumnezeu și în care se arată Duhul Sfânt. Dar părintele duhovnicesc este el însuși cel care s-a născut din Duhul Sfânt. El este cel care unește poporul credincios cu Biserica, fie prin cuvântul său ziditor, fie prin Sfânta Împărtășanie oferită lui.

Pentru spiritualitatea și teologia răsăriteană, duhovnicul este o sinteză, un reper fundamental. Duhovnicul este acela care se străduiește să aducă pe fiii săi duhovnicești la capacitatea de a construi relații adevărate cu semenii lor și cu Dumnezeu. Lupta cea mare a duhovnicului este de a-l aduce pe om la starea de normalitate, de ființă capabilă de a iubi pe semenii săi și pe Dumnezeu. De aceea, în centrul lucrării duhovnicului stă taina spovedaniei, prin care credinciosul, după mărturisirea păcatelor cu căință și primirea iertării este împăcat cu Dumnezeu, își reface relația cu Dumnezeu afectată de păcat. Este nevoie de gestul propriu-zis al întoarcerii fiului risipitor la Tatăl, cu conștiința greșelii și cu dorința refacerii relației cu Tatăl. Iar acest gest de întoarcere se realizează la modul foarte concret în relația credinciosului cu duhovnicul care cu puterea ce-i este dată primește mărturisirea și dă iertarea păcatelor în numele lui Dumnezeu. ” Dobândește pacea lăuntrică și multe suflete se vor mântui”, spunea părintele Serafim de Sarov.

Nu doar în trecut ci și în zilele noastre marii duhovnici de la mănăstiri atrăgeau atenția asupra slăbirii credinței. Dar întotdeauna când vorbeau se refereau la poporul din care ei proveneau, la legătura dintre popor și credință. Acest lucru a putut fi observat mai cu seamă la popoarele din Răsăritul Europei, deci și în cazul nostru. Dintotdeauna aceștia au fost adevărați mărturisitori ai lui Hristos, au întărit conștiința omenească dar și pe cea socială iar cuvântul lor a fost păstrat cu sfințenie de cei care-i vizitau.

Cel care caută un duhovnic este însetat de Dumnezeu, îl caută pe Dumnezeu. Și într-adevăr, duhovnicul este calea cea mai apropiată și mai sigură de a ajunge la Dumnezeu, este în locul lui Dumnezeu, este acolo unde este Dumnezeu, cel prin care vorbește Dumnezeu, care te primește, te iartă, te îmbrățișează ca pe un fiu care vine la tatăl său. Credincioșii merg la duhovnic cu credința că prin gura lui vorbește Dumnezeu, fac ascultare de duhovnic cu credința că această ascultare este ascultare de voia lui Dumnezeu.

Marii duhovnici nu-și încheie lucrarea o dată cu trecerea lor la cele veșnice. Lucrarea lor în această lume rodește mult timp după ce ei nu mai sunt printre noi. Pilda vieții lor, cuvintele lor de învățătură, rânduielile așezate de ei în viața nenumăraților lor fii duhovnicești, aluatul sănătos pus în frământătură, nădejdea pe care au sădit-o în inimile oamenilor, toate aduc în lume și în sufletele oamenilor roadele Duhului Sfânt: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare. Icoana lor rămâne și nu se șterge din memorie o dată cu plecarea lor din lume ci dimpotrivă se conturează din ce în ce mai bine într-o icoană a sfințeniei cu multă putere asupra sufletelor.

În tradiția ortodoxă duhovnicul nu întreține o relație doar cu o persoană ci se întâmplă să fie vizitat de întreaga familie, astfel încât relația lui este cu familia întreagă. Duhovnicii pun mare accent pe familie, ca viața să fie trăită după buna rânduială, apără familia. Cei care trăiesc în concubinaj, trăiesc dintr-o traumă repetitivă, dintr-o decreștinare lentă, dintr-o spaimă reciprocă față de celălalt, din faptul că taina nu a fost trăită așa cum trebuie. Nu s-a trăit taina ci oficializarea la sfatul popular în care statul pretinde că o garantează. Dar el nu poate garanta iubirea. Cununia a fost distrusă, se merge către o secularizare a societății, către omul contractualist. Lucrarea duhovnicului este așadar benefică chiar societății, el lucrează la sănătatea morală a persoanei și tot el o ridică de la starea de individualism la cea de persoană, de membru al trupului tainic al lui Hristos, care este Biserica. El are grijă ca rânduiala din familie să fie respectată, copiii să-și aibă părinții lor și nu oricum ci uniți.

Europa Occidentală a înlocuit ideea de mamă și de tată cu autoritatea parentală. Ei dizolvă prin legislativ ideea de mamă și de tată ca un copil să fie adoptat de un cuplu de homosexuali iar viitorul acestui copil, din punct de vedere sexual este incert. Ei nu pot fi băgați în norma de viață a normalității pentru că sunt riscate reperele creștine. Biserica nu iese în stradă pentru ei ci se roagă pentru ei. Patriarhul Teoctist a reacționat firesc, ca un bunic care-și ceartă copiii: ” Am un copil care nu mă ascultă. Când nu ascultă, te duci în fața icoanei, îngenunchezi, te rogi.”

Biserica , Statul și Uniunea Europeană

Atunci când politica românească vorbește despre Europa sau Uniunea Europeană, credința și spiritualitatea ortodoxă nu este întocmai recunoscută și asumată ca una din componentele fundamentale ale identității noastre românești trecute și prezente. Orientați puternic către Occident, politicienii români au înțeles că ceva îi împiedică în orientarea lor. Ortodoxia nu se potrivește cu mentalitatea europeană datorită ” dogmatismului ” , ” conservatorismului ” și ” fundamentalismului” ortodocșilor. Astfel de categorisiri nu fac decât să scoată în evidență lipsa de credință a unor politicieni reprezentanți ai acestui popor creștin dar și valorile morale pe care aceștia se bazează sau în baza cărora ei își duc propria viață. La aceasta se mai adaugă că ei au acceptat din Occident de la cei ce nu au înțeles niciodată creștinismul, fie el chiar și apusean, modalitatea de înțelegere a Creștinismului Răsăritean, caracterizat învechit, imobil, neadaptat modernității și științei, exclusivist în mare măsură în ceea ce privește noile etici europene. Europenii se minunează de faptul că lucruri atât de evidente pentru ei, cum ar fi normalitatea, firescul practicii homosexuale, nu pot fi înțelese de noi, cu excepția desigur a celor ” luminați ” și ” progresiști ” și în consecință recurg la diferite explicații pentru această neputință a noastră de a ne ridica la nivelul de înțelegere care le este propriu. Creștinismul nu este o doctrină socială pentru că n-a adus în lume o sumă de norme sociale precise și rigide ci a adus un duh de înfrățire și de dragoste. El ne-a dezvăluit valoarea uluitoare a persoanei umane indiferent de condiția ei socială, sortită vieții veșnice. Creștinismul românesc adică Ortodoxia nu este nimic altceva decât Evanghelia lui Iisus Hristos pusă în practică care nu se limitează la aproapele ci are și o dimensiune verticală, îl pune pe om în comuniune cu Hristos prin realitatea sacramentală a Sfintelor Taine.

Atunci când în spațiul politic este definită identitatea poporului român, guvernanții nu iau în seamă ponderea credinței și spiritualității ortodoxe în istoria și cultura noastră. Poporul român a avut modul său propriu de a crede în Dumnezeu, modul său specific de a trăi cu Dumnezeu. Acest mod de a trăi este numit ortodoxie și este evident în toate manifestările lui, de la felul în care se așează la masă până la modul în care-și construiește bisericile sau își îngroapă morții. Cultura țăranului român este indiscutabil o cultură eminamente creștină și ortodoxă. A fi ortodox este un mod anume de a te raporta la o realitate, la Dumnezeu, la cel de lângă tine, la lume, la natură, la trecut, la prezent și viitor, un mod anume de a gândi. Și acest mod este înrădăcinat în ființa noastră. Ortodoxia are o funcție esențială și chiar capitală în viața poporului român. Idealul național permanent al neamului nostru nu poate fi conceput decât în legătură cu ea. Politica românească se dovedește a fi lipsită de cultură, marcată de individualism și care ne introduce în ignoranță. Ea vrea să re-evalueze valorile spirituale și morale ale poporului român din punct de vedere democratic, să pătrundă în intimitatea acestui popor din această perspectivă. Totuși, istoria culturii neamului românesc prin opera ” Învățăturile lui Neagoe Basarab către Fiul Său Teodosie ” ne arată dimensiunea întru totul creștină a ființei românești. Aceeași istorie a culturii românești ne mai arată că am avut o ” dăinuire participativă, definindu-ne nu numai ca tradiție ci și ca atitudine concretă în fața vieții. ” Spre deosebire de lumea occidentală, unde modernizarea era în același timp secularizare iar anti-clericalismul un curent caracteristic pentru modernitate, spațiul carpato-danubian, unde moștenirea bizantină era încă puternică, va dezvolta un spirit mai atașat valorilor creștine, spirit activ și în momentele de criză. În loc de un umanism de inspirație străină, rezultat al contra-reformei, umanismul românesc nu a respins moștenirea bizantină, ci el a întărit conștiința de sine a unui popor și a unei societăți care asumase cândva datoria de a îndruma conștiința ortodoxă sud-est europeană.

În principiu, atunci când se vorbește despre România se face automat trimitere și la religia poporului ei care este cea ortodoxă. Relația dintre credința ortodoxă și poporul român e una foarte strânsă având în vedere că ea este cea care l-a clădit ca neam de la formarea lui până astăzi. Ființa neamului românesc a fost clădită de Evanghelia lui Hristos, i-a dat chipul acesteia, Ortodoxia a apărat ființa neamului. Unitatea poporului și unitatea Bisericii s-au aflat în strânsă relație. Doar cei care nu au simțit taina Ortodoxiei s-au rupt de Biserica în care s-au născut. Prin Biserică, poporul român nu trăiește sub teroarea istoriei deoarece el crede în Hristos care i-a adus omului eternitatea. Vocația hristică i-a spus omului să se schimbe. Noile ideologii politice și sociale îi cer românului să-și uite trecutul, și istoric și cultural, să-și uite fundamentul care-l susține în viața cea adevărată. Poporul român pare să fie împins la starea de nesiguranță și frică, stare pe care a avut-o Sfântul Apostol Petru: ” Eu nu cunosc pe acest om”. Așa este îndemnat să spună poporul român față de trecutul său: nu-l cunoaște, nu-l interesează, este o generație spontanee. Însuși Nicolae Iorga, istoricul român, vedea în trecutul românilor un adevărat punct de orientare: ” Numai întoarcerea noastră către trecut ne dă forța faptelor de astăzi”.

Biserica poate ajuta foarte mult statul român. El are nevoie de unitate și nicio altă instituție nu poate oferi o unitate mai bună decât cea a Bisericii. Primul atribut al ei în Simbolul de credință este unitatea. Acest atribut obligă Biserica de a păstra unitatea în sânul ei, între credincioși. Nu este vorba doar despre unitatea în credință ci și de o solidaritate și iubire între suflete. Biserica poate și trebuie să pășească azi în funcția de salvare a neamului și a existenței lui. Forța principală prin care Biserica poporului român s-a manifestat în sânul lui a fost identitatea slujbelor bisericești, având ca centru Liturghia. Aceeași Liturghie și aceleași slujbe i-au păstrat pe români într-o unitate spirituală nu numai în interiorul țării ci și în afara ei. Liturghia și slujbele Bisericii Răsăritene au rămas trăsătura bisericească de unire între toți românii. De aceea, se poate vorbi despre o permanentă unitate religioasă liturgică a poporului român. În Biserica Rusă în Simbolul de Credință se folosește termenul sobornicitate, folosit de altfel și în limba română. Acest termen înseamnă frățietate și comuniune, stând la mijloc între individualismul anarhic și colectivismul anulator de personalitate. Sobornicitatea înseamnă și unitate familiară, unitate prin dragoste iar factorul ce susține neîntrerupt această unitate este Duhul Sfânt. Unde nu e Duhul lui Dumnezeu nu se poate produce unitatea căci Duhul Sfânt este izvorul a toată iubirea care îndepărtează orice urmă de egoism și dezbinare, sau masă sau colectivism, totalitarismul poruncit, silnic, înăbușitor de libertate creatoare. Statul trebuie să fie orientat spre bine și să caute binele. Biserica îl învață că binele și adevărul sunt de origine divină iar deformarea lor subliniază indiferența față de Dumnezeu care e singura origine a lor.

Practic, problema se referă la identitatea noastră ortodoxă, la asumarea sau la lepădarea identității noastre ortodoxe. Lecția pe care trebuie să o reținem este că un regim politic sau altul poate ușura sau îngreuna viața și lucrarea Bisericii, dar nu o poate elimina, dacă aceasta rămâne ancorată în izvorul unic și de nebiruit al vieții și existenței sale, care este împărtășirea de Dumnezeu. Ideologii ateismului, deși ajunseseră să cunoască foarte bine teologia Bisericii, nu au reușit să înțeleagă că suportul ultim al vieții Bisericii este lucrarea sfințitoare a acesteia. Spre surprinderea tuturor, după o jumătate de secol de ateism militant, românii și-au păstrat marea lor majoritate credința ortodoxă. Dacă în interiorul țării mulți dintre guvernanți se recunosc ortodocși, în afara țării își manifestă tendința rușinoasă și condamnabilă de a se disocia de ai săi. În discuțiile lor nu privesc lucrurile din punct de vedere ortodox. Poporul român are o credință care cu greu poate fi ignorată și o actualizare a credinței ortodoxe mai mult decât evidentă. O lege este morală când contribuie la edificarea sau împlinirea existențială a omului și imorală când împiedică sau contribuie la degradarea naturii umane individuale sau colective. Prin expresia legea românească sau legea strămoșească își exprimă poporul român credința pe care o are. Ea reprezintă pentru el baza tuturor regulilor de viață care-i asigură identitatea și unitatea. Prin legea românească poporul român afirmă trăirea în ea de la începuturile existenței sale, care coincid cu timpul apariției creștinismului și răspândirii lui prin apostolii lui Iisus Hristos. Legea românească sau legea strămoșească este tradiția în care acest popor a trăit. Dacă se părăsește această tradiție se pune în primejdie existența neamului. Tradiția aceasta în care a trăit poporul român e legată mereu de elementul religios. Eliminarea acestuia e împreunată cu părăsirea tradiției. Fără Biserică un neam e ca fără inimă. Îl așteaptă destrămarea. Intuiția poporului, cu simțul lui neînșelător a surprins adevărul că în Liturghie e concentrată legea creștină. Pentru el Dumnezeu nu apare ca un stăpân aspru și distant ci ca un Părinte iubitor. Credința în nemurire e văzută în folclor: tema raiului, a nemuririi, a relației strânse cu natura. Poporul român după o perioadă de comunism nu a căzut în derută ci a avut la bază un fond creștin. Omul contemporan nu poate face lucrul acesta pentru că trăiește sub imperiul necesității și al lăcomiei. Nu se poate vorbi despre o integrare a principiilor morale ortodoxe în spațiul public românesc. Ele există deja și trebuie hrănite ca ele să existe. O modificare a lor nu se încearcă decât prin sfera politicului care are drept punct de orientare noul context european cu multă experiență deja în modificarea principiilor morale evanghelice.

În Răsărit rolul teologilor l-a împlinit poporul care meditând asupra revelației creștine din împrejurările concrete ale vieții pe de-o parte și-a încreștinat profund ființa, pe de alta a creat o cultură poporală pe atât de creștină, pe atât de etnică. Acesta este și cazul poporului român, un mărturisitor creștin în istorie. În câmpul vast al omenirii Creștinismul duce o luptă grea cu forțele contrare ale păcatului și ale inerției iar rezultatele sunt doar expresii ale unui compromis involuntar dintre Creștinism și acele forțe.

Trist este că legiuitorul român atunci când elaborează filozofia unei legi nu ține seama de perspectiva teologică a lucrurilor. El învocă un punct de vedere neutru care nu are un suport real. În concluzie, ignorarea Bisericii în procesul de elaborare legislativă pe motivul neutralității religioase sau morale echivalează cu promovarea necredinței. Nu există o poziție neutră din punct de vedere creștin. Sub chipul neutralității se propune spațiului public necredința ateilor. Lipsa credinței echivalează cu necredința iar neutralitatea credinței înseamnă necredință. Credinciosului i se spune că actul de credință e o problemă privată, nu poate să-și manifeste credința în public, în timp ce necredinciosul poate expune în public necredința lui. A nu îngădui manifestarea necredinței în spații publice este dovada unei potrivnicii. Stindardul neutralității religioase se dovedește un instrument al ipocriziei umane, ca multe altele, la fel ca și cel al neutralității din punct de vedere moral. Principiul neutralității religioase și morale este folosit pentru a impune necredința sau o etică proprie. Ateismul propune o inversare de poziții: omul ia locul lui Dumnezeu. În istoria neamului nostru, credința creștină a fost problema fundamentală, de viață și de moarte a întregii comunități românești pentru secole de-arândul, fără ca aceasta să lase loc unei manifestări fundamentaliste.

Teza că politica e un domeniu cu totul izolat de cel al credinței religioase a dat un faliment evident. Puterile creatoare ale națiunii și sănătatea ei morală nu găsesc un mediu mai prielnic decât cel al credinței. Politica din credință e cea mai bună politică. Nu se poate recomanda o deviză mai sănătoasă unui om politic care vrea să lase urme binecuvântate în istoria neamului său, care vrea să facă istorie nu politică meschină și căpătuială egoistă. S-a pus de multe ori întrebarea dacă morala este neapărat necesară în procesul de formare al omului politic sau care este ținta activității politice. Practic, nu doar politica economică europeană ci și cea de peste ocean este una centrată pe o agoniseală egoistă care nu privește și la statele sărace de pe alte continente, cum ar fi Africa. Împărțirea nedreaptă, egoistă a bunurilor planetei aduce aminte de parabola Bogatului Nemilostiv și a Săracului Lazăr din Evanghelia după Luca, cu consecințele unei astfel de atitudini. Așa zisa criză economică care o are la bază pe cea spirituală înseamnă mai degrabă în cazul Occidentului o scădere a standardului de viață ridicat pe care nimeni nu vrea să-l piardă, este vorba despre o scădere a nivelului de trai mai degrabă decât trăirea unei lipse de hrană. Un profesor citat de părintele Dumitru Stăniloae diagnostica astfel criza de astăzi: ” Așadar criza de azi e o criză sufletească, răsfrântă în toate planurile vieții de la cultural la economic, una dintre cele mai tragice crize sufletești pe care le-a încercat omenirea. Cauza ei e veche și lentă, e însăși temelia pe care au început să fie zidite vremurile de azi și se cheamă: depărtarea noastră de Dumnezeu”. Creștinismul se dovedește leac tămăduitor al tuturor crizelor sociale iar rolul preotului se găsește de asemenea în ” serviciul social ”. Pe măsură ce duhul creștin face să crească în sufletul omenesc binele și să descrescă răul aspirațiile sociale își găsesc împliniri mai satisfăcătoare.

S-a ridicat de multe ori problema, mai ales în spațiul occidental și peste ocean, de a se crea un spațiu neutru din punct de vedere religios și moral. Conflictele apărute în societate care au avut la bază chiar interzicerea manifestării existenței religios-morale, scot în evidență imposibilitatea creării unui astfel de spațiu. Omul este o ființă religioasă prin natura lui, se raportează la un dumnezeu sau devine el însuși dumnezeu. Principiile morale sunt motivate și determinate de cerințele firii și crezul lui religios. Cel care crede în Dumnezeu își va raporta viața la Dumnezeu în tot ceea ce face, iar cel care nu crede în Dumnezeu își va conduce viața în funcție de propriul lui crez constituit din răspunsurile lui la marile întrebări ale vieții și existenței umane. În consecință, în problema credinței religioase, nu există o a treia cale, starea de neutralitate religios-morală nu există. Statul nu poate fi neutru când vine vorba despre moralitatea și sănătatea spirituală a cetățenilor lui. Cert este că evenimentele politice și cele Europene nu doar românești au condus societatea la o luptă de clasă astfel încât societatea se află într-un conflict deschis.

Se vorbește foarte mult despre chipul cultural-spiritual al Europei unde Bisericile Creștine încearcă să-și aducă contribuția la identitatea Europei și la construcția ei. Acest proces este încă în formare și nu este unul simplu, ci mai degrabă este o luptă adevărată în crearea identității cultural-spirituale a Europei. Ceea ce pare interesant este că acest chip al Europei a fost creat cu mult timp în urmă de mai mulți ideologiști dar cel care a oferit o imagine foarte asemănătoare cu cea de astăzi este Nietzsche ( 1844-1900). Nu este vorba doar despre identitatea spirituală a Europei ci și de cea socială. El avea nevoie de omul bun, supra-omul, care nu putea apare decât dintr-o multiculturalitatea europeană. El vedea în această multiculturalitate o bază foarte bună pentru o nouă genialitate care numai în contact cu celelalte națiuni putea să apară. Pentru Nietzsche, Creștinismul era vinovat pentru morala lui pentru că ea domesticise omul, pervertise omul care fusese bun în natura pe care el o avea mai înainte. Pentru Nietzsche nu separarea raselor umane este ultima soluție, ci conform convingerilor lui, trebuie impus într-o societate multiculturală-poporală în generațiile care vor urma conceptul de Bine Suprem care să provină din toate rasele și o dată cu acesta o să apară și tipul de om superior, Supra-Omul. Despre poporul german, Nietzsche spunea : ” Un bun german înseamnă să nu mai fie german ( entnazionalisieren ), un bun european înseamnă deznaționalizare ( în sensul de golire de conținut a termenului de național ) și cu asta toate granițele vor fi învinse, ele vor exista numai în capul oamenilor. ” Dispariția statelor naționale și producerea ( construirea ) omului european merg mână în mână, conform gândirii nietzscheene. El consideră statul național o nebunie și o piedică în apariția omului european. ” Deutschland, Deutschland über alles ” este parola dată care a dus la slăbirea Europei și la micșorarea omului european. Conform lui Nietzsche, vechea Europă trebuie să se retragă ca să facă loc noii Europe în care să se practice circulația și acțiunea, unde în mai multe limbi se aude o singură voce și cu înfrângerea granițelor apare un nou popor care deschide lumii un orizont în care să se încurajeze atât înălțimi politice cât și economice și culturale. Nietzsche preconiza apariția Statelor Unite ale Europei. Este vorba despre un proces al asemănării europenilor ( de aducere a lor la un singur numitor comun ) concretizat prin îndepărtarea condițiilor sub care apar rasele ( națiunile ) și independența crescândă față de orice perioadă determinativă. Pentru împlinirea unei astfel de viziuni ( și Nietzsche o considera utopică ) , conform gândirii lui, era necesară o presiune asupra relațiilor economice în Europa care să conducă în cele din urmă la o singură putere.

Având în vedere această viziune despre Europa dar și situația economică-politică și cultural-spirituală a Europei se poate observa că ceea ce considera Nietzsche utopie, devine realitate. Având în vedere construcția noii Europe la care și noi suntem chemați, observăm chiar cu uimire viziunea nietzscheanistă în structurile politice, economice și cultural-spirituale ale Europei. Supra-Omul este noul model al Europei, eliberat de sub condițiile naționale dar subjugat prin legislații, taxe și bunuri de consum pe care trebuie să le platească treptat. Omul eurpean devine și mai european prin ispitirea lui cu bunurile de consum.

Implicațiile morale ale secularizării

Richard Rorty amintea în anul 1989 o concluzie a istoricilor că ” socializarea, și astfel toate circumstanțele istorice au decăzut. Nu mai există nimic care să ne definească sau să ne facă umani, nu mai există un astfel de lucru ca natura umană care ne-ar putea ajuta să știm cine suntem cu adevărat sau cum să trăim mai bine.” Pentru unii moralitatea Bisericii și a societății și-a pierdut calea, conținutul ei, lucru care este evidențiat mai ales de către psihologie care-și oferă sprijinul în găsirea unei căi sănătoase de viață. Durkheim înțelegea societatea ca fiind bazată pe obligații morale și o definea ca un sistem de acte morale. A avut o influență deosebită asupra antropologilor mai ales în identificarea socialului cu morala. Conceptul de social în gândirea lui Durkheim este echivalat cu noțiunea de lege morală a lui Kant care mai târziu a cunoscut un colaps prin faptul că a căzut în mâinile antropologilor fiind folosită mai ales alături sau explicând alte concepte ca reguli, credințe, opinii, cultură, ideologii, și discursuri. Dar în legătură cu aceste interpretări ale legii morale au apărut și întrebările: Dacă legea morală înseamnă reguli atunci cum și de cine sunt formulate? Cum sunt ele validate și transmise de-a lungul timpului, cum și de cine sunt ele date? Cine spune că ele trebuie respectate? În acest sens, noțiunea de lege morală înseamnă totul și nimic. Din acest motiv noțiunea de lege morală nu reprezintă un concept distinctiv și efectiv în ciuda încercărilor de a oferi un interes față de ea, astfel că ea părăsește centrul atenției. Dacă pentru Kant legea morală care ne leagă pe toți este comandată de rațiunea practică, pentru Durkheim regulile morale derivă din societate pe care o vede ca o ființă morală cu putere asupra individului întemeiată pe respect. Kant reține ideea de Dumnezeu ca și postulat al rațiunii practice pentru a da forță legii morale în timp ce pentru Durkheim, Dumnezeu nu este decât societatea transfigurată și în mod simbolic exprimată.

În Occident s-a putut filozofa despre o neutralitate religios-morală și s-a vorbit despre un spațiu privat și datorită rezultatelor teologiei apusene, când Iisus Hristos a fost introdus în spațiul mitic și astfel, morala creștină a fost echivalată cu o simpla etică a unui simplu om, ceea ce însemna că ea putea fi schimbată. Pentru morala seculară conceptele religioase sunt mituri-sursă a iluziei și a propriei decepții. Astfel că, în structura ei, acest gen de etică trebuia să fie destul de distantă și să facă abstracție de particularitățile morale încât să poată întări principii impersonale în calitate de ghizi ai criticismului individual sau social și pentru diferitele acorduri politice. Adesea, scopul unei astfel de etici a fost de a construi norme care să fie libere de complicitate în orice relatare specifică despre o viață bună, un set de cereri care să nu ofere vreun privilegiu oricărei tradiții religios-morale sau punct de vedere. Această orientare în etică ar putea vorbi despre iubire ca o pasiune neobosită față de semeni și diferite cauze. O etică distantă în orientare vorbește despre iubire ca modalitate de raportare față de individ, ca angajament față de aproapele și modalitate de evaluare a lui, despre justiție ca și ordine lexicală a libertății de bază care reduce inegalitățile dintre indivizi. ” Iubește orice cu excepția lui Hristos este un manifest aberant și o întoarcere de la primul principiu al naturii noastre. ” Charles Taylor în lucrarea ” Varieties of Religious Experience Today: William James Revisited ”, nota și el această transformare în domeniul religios-moral care se produsese în Apus: ” Cultura Apuseană s-a mutat de la un punct de vedere premodern în care prezența lui Dumnezeu era de neevitat iar invocațiile variate ale lui Dumnezeu erau inseparabile de viața publică, printr-un regim modern în care credințele religioase au fost progresiv separate de spațiul public către o cultură postmodernă a unui individualism expresiv în care spiritualul este radical divorțat de formațiunile politice și sociale dar nu absent de la afirmațiile individuale pentru o direcție și semnificație morală.”

În Răsărit Legea Evangheliei nu poate fi contestată de nimeni având în vedere originea ei divină. Iisus Hristos în trăirea și teologia ortodoxă a rămas același Dumnezeu și Om, păstrându-se învățătura de credința calcedoniană. Dar o dată cu crearea unei Europe unite s-a pus accentul și mai mult pe o moralitate ce nu poate fi întemeiată pe religie, opinie prezentă mai întâi la Platon și apoi reînviată de Kant. Astfel că secularizarea are și ea morala ei dar una care e independentă de religie. Pentru Kant, cunoașterea de bază despre cum să acționezi într-un mod corect sau greșit este dată de common knowledge-gemeine Erkenntnis, gemeiner Verstand, gemeine Vernunft,-adică, cunoașterea comună. Principiul s-ar găsi în caracteristica comună a oamenilor, o cunoaștere sau rațiune comună. Și morala creștină și cea religioasă vorbesc despre fericirea omului. Credința creștină în Hristos și adevărurile credinței creștine în mod necesar implică încrederea că există o viață veșnică. Ființa umană este înzestrată cu dorința după veșnicie, fără o astfel de promisiune nu poate fi realizată fericirea autentică. Alasdair MacIntyre consideră că nu există o bază neutră din punct de vedere moral din cadrul căreia să te decizi pe care să o accepți. Astfel că, noi fie acceptăm o morală religioasă bazată pe credința religioasă, caz în care ne bazăm pe standardele creștine de judecată, sau, fie acceptăm o morală seculară. Și morala religioasă și morala seculară vorbesc despre fericirea omului. Dar în timp ce morala religioasă consideră că în cadrul ei fericirea e dată de comuniunea cu Dumnezeu, pentru morala seculară aceasta e obținută de om în mod independent de Dumnezeu în această lume. Deosebirea dintre adepții dintre cele două morale constă în credința pe care ei o au. Cei ce dețin o morală religioasă cred în Dumnezeu, în timp ce ceilalți anulează această ipoteză.

Dacă ar fi să se definească o morală seculară, s-ar spune în primul rând că ea nu este creștină, are de-a face cu idealul, este autonomă și vorbește despre o împărăție a omului. Dar și morala seculară are nevoie de o identitate, de o culoare care să o reprezinte, de o sursă sau un fundament. Acest fundament nu poate fi Hristos și prin urmare ea nu poate fi decât extra-creștină. Dar așa cum morala creștină are un fundament și un model, pe Iisus Hristos, numit în cântările liturgice, Mântuitorul lumii, la fel și morala necreștină-seculară sau extra-creștină are nevoie de o fundamentare validă a principiilor morale. Însă întrebarea despre morală în cazul ei devine suspectă, deoarece există premisa de la bun început că afirmațiile de bază ale principiilor moralității nu sunt capabile nici ca fundamente și nici necesare. Cu alte cuvinte, pe ele nu se poate construi o morală stabilă pentru că ele însele nu sunt absolute. Și aici e nevoie de un model pentru validitatea moralității, așa cum există în cadrul moralei creștine. Dar morala seculară se vrea liberă de orice determinare prin interese, necesități și dorințe. Ea vrea în cele din urmă să anuleze orice principiu sau fundament al moralității. Pentru ea nu există întrebarea ” Warum soll ich aus Moralität handeln? ”- De ce trebuie să acționez din moralitate?, pentru că o astfel de întrebare nu-l lasă pe om să acționeze liber. Acel soll –trebuie indică o necesitate, o indicație, un sfat, ceea ce înseamnă că omul nu mai acționează liber. Prin urmare, morala seculară se întoarce și ea la fericire, se vrea determinată de fericire, pentru că fiecare om se vrea fericit. Și aici intervine din nou sursa fericirii. Pentru creștin, ea e dată de comuniunea cu Hristos și cele sfinte, în timp ce fericirea din morala seculară e cea antică, εύδαιμόνι- ca principiu al eticii având ca fundament înțelepciunea-φρόνήσις ca formă a înțelepciunii practice.

Gândirea creștină răsăriteană este sinteza discursului ascetic și patristic sau gândirea experiată în permanentă comuniune cu Dumnezeu. Această sinteză este un tip special de gândire, discursul creștin răsăritean, care-și are baza în gândirea teologică a Sfântului Maxim Mărturisitorul în sec. al VII-lea. Structura acestui discurs este dihotomică deoarece are două paradigme diferite, ambele importante pentru teologia ortodoxă, și anume, îndumnezeirea ( theosis ), principiu conducător în gândirea teologică, și sacralizarea predominantă în atitudinea Ortodoxiei față de stat sau autoritatea lumească, dar la fel și în sfera liturgică. Theosis este conceptul teologic prin care teologia Ortodoxă a explicat progresul persoanei către asemănarea divină. Iisus Hristos, chipul Tatălui, este Dumnezeu-Omul și Înainte-Mergătorul unei umanități mântuite și sfințite. Semnificația soteriologică a termenului theosis este afirmată cu precădere de Sfântul Maxim Mărturisitorul: ” O bază fundamentală și demnă de încredere pentru îndumnezeirea naturii umane este întruparea lui Dumnezeu, care face din om dumnezeu în aceeași măsură cum Dumnezeu Însuși S-a făcut om. Este clar că El care a devenit om fără de păcat poate astfel îndumnezei natura umană, fără să o transforme în Divinitate, ridicând-o pe ea în măsura în care El s-a smerit pe sine pentru mântuirea lui. ” Întruparea lui Iisus Hristos descoperă vocația noului om, îndumnezeirea sau sfințirea lui ca imperativ moral. Theosis este posibil acum în mod potențial pentru omenitatea căzută prin puterea harului lui Dumnezeu în Iisus Hristos. Theosis este posibil pentru om pentru că Iisus Hristos a eliberat deja vechiul Adam de păcat și a restaurat în propria lui persoană imaginea distorsionată a lui Dumnezeu în om. Mântuirea umanității noastre în Iisus Hristos dă posibilitatea omului să coopereze cu Dumnezeu într-o mișcare către îndumnezeire care este în același timp ascetică și mistică. Teologia harului dumnezeiesc, a energiilor divine în comuniune cu cele umane, a devenit categoria predominantă și centrală a discursului teologic. Important este faptul că relația dintre discursul creștin Răsăritean și cel Apusean nu pot fi niciodată prezentate ca o opoziție binară. Această relație este bazată pe origini patristice și scripturistice și este structurată într-o largă varietate de subiecte concrete care nu reprezintă o simplă opoziție ci un dialog profund și substanțial, chiar dacă tonul acestui dialog sună de multe ori ca o confruntare. În ultimii ani, chiar și teologia apuseană, catolică și protestantă, au manifestat un interes deosebit față de teologia energiilor divine care a condus chiar la o dezvoltare creativă în cadrul lor.

Intenția moralei creștine religioase și cea a moralei seculare e diferită una de alta. Se poate observa că modul de viață a acceptelor creștine este în mod deosebit diferit în intenție decât cel urmat de cel secularist. Deosebirea apare acolo unde se vorbește despre fericire, ce este fericirea. Creștinii afirmă că noi nu putem avea fericirea autentică fără Dumnezeu. MacIntyre subliniază că la centru religiei creștine există promisiunea că omul va fi răsplătit cu viața veșnică. Există un conflict între moralistul secular și cel creștin despre ce va primi omul pentru viața lui. Conflictul țintește către ce este necesar și demn pentru om și cum trebuie ca viața umană să fie ordonată. Creștinul privește viața ca ceva în care ultimul scop este dat de Dumnezeu. Suntem liberi să respingem acest scop, dar fericirea asigurată poate fi găsită doar în participarea la comuniunea cu Dumnezeu, în a deveni acel gen de persoană care este capabilă a intra în comuniunea finală cu Dumnezeu. MacIntyre recunoaște că creștinul ortodox ( cu dreapta credință, tradițional ) crede în Dumnezeul care a făcut lumea și pe el și că acest Dumnezeu acționează în lume. Pentru omul secular astfel de fraze sunt de nepermis. Din acest motiv creștinul decide să acționeze sau să-și orienteze viața într-un anumit mod. Pentru el a trăi o morală seculară înseamnă a trăi în afara comuniunii cu Dumnezeu. A trăi voia creștină înseamnă a fi credincios. MacIntyre consideră că nu există o variantă neutră prin prisma căreia noi putem alege sau judeca. Când un creștin spune că morala lui este mai adecvată decât cea a unui non-creștin, el se bazează pe principiile creștine de judecată.

MacIntyre indică în mod corect că în contextul lui Creștinismul implică în mod necesar un mod de viață și o morală. Morala creștină în mod clar intră în conflict cu cea seculară. Dacă acest punct de vedere moral este șters atunci punctul central al creștinismului este distrus. Morala creștină nu este independentă de religia creștină. În fapt, prima nu poate fi recunoscută fără cea de a doua. Creștinismul ca întreg nu poate fi recunoscut fără morala lui astăzi devenită distinctă de orice morală. Morala creștină fără preceptele creștine despre om, istorie, univers este o absurditate pe care niciun om rațional nu ar putea să o îmbrățișeze. A fi creștin, în cadrul creștinismului înseamnă a crede că omul este o creatură în grija lui Dumnezeu, creat de Dumnezeu, cu un scop dat de Dumnezeu. În acest sens morala creștină religioasă nu este independentă de religie ca întreg. ” Iubește pe Domnul Dumnezeul tău….și pe aproapele tău ca pe tine însuți” din Evanghelia după Luca nu este o afirmație dedusă din afirmația că ” trebuie să existe o ființă transcendentă care a creat universul.”

În cel de-al doilea caz, morala seculară nu se poate baza pe religie. Sensul în care morala este independentă de religie este acesta: de la descoperirea sau recunoașterea și afirmația consecventă că există o ființă care se numește Dumnezeu nu poate urma nicio afirmație morală. MacIntyre comentează asupra cuvântului Dumnezeu. Cuvântul Dumnezeu este folosit în mod special de credincioși. Doar Dumnezeu este demn de laudă, căci în contextul afirmației religioase noi nu spunem că Ființa Supremă este demnă de laudă ci Domnul meu și Dumnezeul meu. În cele mai multe contexte religioase folosirea cuvântului Dumnezeu implică o Ființă demnă de laudă și în decizia că există o Ființă demnă de laudă în mod necesar noi trebuie să folosim punctul de vedere moral. Aceasta înseamnă că punctul de vedere moral decurge din cult pentru că Ființa este demnă de laudă. Ceea ce nu decurge dintr-o Ființă demnă de laudă nu poate fi numită morală. Sarcina teologului astăzi este de a descoperi din nou oamenilor ce este și ce înseamnă Biserica, cine este Hristos și Dumnezeu și să nu uite că Morala este Teologie. Morala seculară este predată fără Hristos sau în unele cazuri Hristos poate fi adăugat ca un gen de decorație sau exemplu. Cel mult se poate spune despre Hristos în aceste cazuri că El a fost doar un exemplu de moralitate. În Evanghelia după Matei vestirea Împărăției Cerurilor este strâns legată de persoana lui Iisus Hristos, Iisus Însuși apare ca un nou Moise, El nu doar introduce pe alții în Împărăție ci El este Împărăția, ceea ce face pentru oameni nu este doar o mijlocire a prezenței lui Dumnezeu ci el Însuși este Dumnezeu, Matei ( 18, 20 ), El nu este mijlocitorul unei noi legi ci El Însuși este Legea, desăvârșirea ei, Matei ( 5, 17 ). Iar în Evanghelia după Ioan aceleași afirmații se fac despre El: El este Legea, Ioan ( 1, 1,9,14, 17-18 ) care este descoperită apostolilor prin cunoaștere, Ioan ( 14, 14-20 ) și care este dată prin predicarea Evangheliei, Ioan ( 20,31) I Ioan ( 5, 13 ). Cunoașterea lui Iisus Hristos dă viață iar El dă viață pentru că El este acea cunoaștere, El este Cuvântul, Logosul. El este Limbajul, Legea, Cuvântul care trebuie comunicat și nu ca ceva teoretic, critic sau pre-critic, ci ca o cunoaștere ce dă viață și motivație. El este integrarea umanismului, umanismul desăvârșit care poate fi practicat doar dacă este hristocentric. În aceasta constă relevanța umanismului Creștin față de educația morală. Părinții Bisericii în reflecțiile lor asupra Noului Testament L-au numit ” Hristos Învățătorul , Înțelepciunea, Legea”, -Sf. Justin, ” Înțelepciunea ”-Clement Alexandrinul, iar în Apus era numit ” Înțelepciunea divină ”.

În lucrarea After Virtue , MacIntyre prezintă o pictură imaginară a oamenilor iluminați care încearcă să restaureze disciplina științei după ce aceasta a căzut într-o reputație proastă încât toată cercetarea, laboratoarele, cărțile și cercetările au fost distruse sau pierdute. Aceasta este starea discursului moral astăzi, argumentează MacIntyre. Afirmațiile pozițiilor rivale nu sunt nimic altceva decât expresii de atitudine și feeling. Acest impas constituie căderea filozofiei morale, o situație pe care MacIntyre o descrie ca emotivism. Kai Nielsen este convins că ”doar credința noastră în Dumnezeu dă un sens vieții noastre. Orice impediment am avea de a nu crede în Dumnezeu, o astfel de credință religioasă din punct de vedere moral este necesară. Fără ea, nu putem avea un sistem moral bine înrădăcinat și fără acest sistem, așa cum menționa teoriștii sociali, Durkheim și Bell, nu putem avea o societate bine ordonată.” Recunoaște singur că ” nu este adept al ” the will to power ” dar crede cu tărie că ” fără credința în Dumnezeu-l tradiției iudeo-creștine-islamice, o comunitate morală este imposibilă și că viața într-adevăr este fără sens.” Pentru creștin, atât Dumnezeu cât și Binele desăvârșit înseamnă aproape același lucru. Creștinul nu chestionează adevărul ” Dumnezeu este Binele desăvârșit ” iar el rămâne mai departe credincios. Dacă ar accepta această chestionare atunci ar avea un criteriu independent de Dumnezeu care-l condiționează în acțiunile lui. Niciun credincios nu ar chestiona sau judeca pe Dumnezeu dacă El e Binele desăvârșit ci dimpotrivă îl folosește ca și ultim criteriu în comportamentul lui moral. De aceea, pentru el, Dumnezeu prin definiție este demn de laudă, în întregime bun, o Ființă de care el este în mod complet dependent. Numind temelia tuturor lucrurilor Dumnezeu, presupune că noi avem o înțelegere morală deja, o abilitate de a discerne ceea ce este bine desăvârșit sau demn de laudă. Nu se pune problema supunerii lui Dumnezeu la o judecată morală ci mai degrabă, recunoașterea că a vorbi despre o ființă sau Ființa fiind numită Dumnezeu se ajunge deja la înțelegerea că acea ființă este la modul superlativ demnă de laudă. Cel care crede în Dumnezeu acceptă o legătură internă între voința lui Dumnezeu și ceea ce trebuie să facă dar asta e posibil numai dacă acela crede că El este demn de laudă, este numit Dumnezeu.

Legăturile moralei cu religia se văd și din faptul că decadența moralei e un fenomen ce întovărășește ca umbra decadența religiei, ca o dovadă că moralitatea nu se poate susține fără sprijinul religiei. Slăbirea religiei a fost întotdeauna în istorie un aspect al unei decadențe generale a culturii și spiritualității omenești. Morala a fost foarte strânsă de religie în faza primordială a umanității. Toate faptele omului stăteau din punct de vedere moral sub judecata lui Dumnezeu. Ele îți dădeau sentimente de mai strânsă legătură sau mai mare depărtare de El. Ce fel de Dumnezeu ar fi acela indiferent din punct de vedere moral? Morala nu poate exista fără religie iar religia se usuca fără concluziile morale. Legăturile dintre religie și morală au început să slăbească pe măsură ce ideea de Dumnezeu personal s-au estompat în sufletul omenesc. Morala fără credință e lipsită de suport, iar religia nu e o preocupare sufletească lipsită de consecințe morale. Atâta vreme cât omul nu se declară pe sine Dumnezeu, morala va avea în religie singurul suport. Omul nu se mulțumește cu un adevăr relativ și cu valori trecătoare. El tinde după adevărul absolut care e pentru toți oamenii adevăr. El năzuiește după o ordine spirituală eternă. Ordinea aceea exercită o forță de atracție asupra ființei omenești, și-a înfipt cârligul în ființa noastră, prin impulsul nostru după adevăr, prin conștiința morală care ne domină. Ființa umană este înainte de toate o ființă liturgică, care se roagă și al cărei act de rugăciune o conduce la o adâncire a credinței și la a înfăptui binele. În tradiția Ortodoxă, lauda adusă lui Dumnezeu, slujbele religioase sunt văzute ca o lecție de morală ce permite creștinilor să privească cultura atât critic cât și constructiv. Paul Ramsey descria Ortodoxia ca o tradiție în care ” influența formatoare ” asupra persoanei ” pornește de la liturghie către credință și viață. ”

Termenul caracteristic pentru comunitate nu este dat de ecclesia ( comunitate ) ci de koinonia ( comuniune ) fiind vorba despre o părtășie a tuturor la Dumnezeu, ” koinonia Sfântului Duh să fie cu voi cu toți,” II Cor. ( 13, 14 ). Astfel că participarea și comuniunea unuia cu altul nu este o simplă comunitate de credințe și de scopuri ( sensul modern al societății ) nici o simplă participare la o adunare religioasă ce prezintă o structură determinată, practici, funcții și oficii ( sensul modern al Bisericii ) ci mai degrabă este o participare reciprocă descrisă de metafore fizice și organice decât de concepte sociale și legale. Învierea lui Hristos fiind cea care a dat posibilitatea unei astfel de comuniuni de a fi împreună unii cu alții și cu Dumnezeu nu a funcționat ca o causa prima a existenței creștine ci a servit ca un act creator și susținător al elementului moral, a fost evenimentul dumnezeiesc care a păstrat morala departe de legalismul biblic iudaic. Învierea nu este înțeleasă ca un supliment etic al vieții lui Iisus Hristos ci afirmația lui Dumnezeu cu privire la autoritatea acelei vieți trăite de Iisus Hristos. Modalitatea de viață la care noi suntem chemați, anastatică, nu este diferită de cea trăită de Iisus Hristos. În acest sens, modalitatea anastatică de viață poartă cu sine dreptul de a se opune eticii seculare. Învierea lui Iisus Hristos nu eliberează omul de calea crucii ci îl eliberează de a deveni slujitor al crucii. Sfântul Apostol Pavel, iudeul învățat din Tars, biruit de adevărul învierii lui Iisus Hristos din morți, mărturisea celor din Corint că ” noi predicăm pe Iisus cel Răstignit ”-I Cor. ( 1, 23 ).

Relația dintre morală și cultul divin nu a fost în mod adecvat clarificată sau demonstrată de moraliștii protestanți și catolici. Pe de altă parte, Ortodoxia nu a făcut distincția formală între teologie și morală atât de mult dezbătută în timpurile post-moderne. Într-adevăr, Ortodoxia nu a acordat niciodată eticii autonomia de care s-a bucurat în cadrul Protestantismului. Cu siguranță, există încă spațiu în cadrul Ortodoxiei pentru o abordare mai directă și mai dezvoltată a moralei decât a existat în trecut, una care s-ar dovedi chiar mai diferită decât cea Protestantă și Catolică. Etica comunității bisericești ia naștere când reflecția etică este informată și întemeiată liturgic. Când moraliștii ignoră acest adevăr ei riscă să transforme reflecția morală într-o problematică academică mai degrabă fără vreo relație cu viața primară creștină de rugăciune. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Evrei este foarte clar când leagă jertfa de laudă adusă lui Dumnezeu și fapta cea bună îndreptată către aproapele: ” Așadar, prin El să aducem pururea lui Dumnezeu jertfă de laudă, adică rodul buzelor care preaslăvesc numele Lui. Iar facerea de bine și într-ajutorarea nu le dați uitării; căci astfel de jertfe sunt bine plăcute lui Dumnezeu.”-Evrei ( 13, 15-16 ). La fel și porunca ” Iubește pe Domnul Dumnezeul Tău ….și pe aproapele Tău ca pe tine însuți ” din Evanghelia după Matei ( 22, 37 ), ambele poartă caracterul de poruncă moral-liturgică, și slujirea lui Dumnezeu și a aproapelui. Este o chemare la slujire, la leitourgia , care aduce în ființă noua comunitate eshatologică a acelora din nou născuți din apă și din Duh a căror dragoste pentru Dumnezeu și a unuia față de altul și pentru întreaga creație este o pregustare a Împărăției.

Morala Ortodoxă este o etică a virtuții și nu a raționalității. Pentru Nicolae Cabasila, ” rațiunea dreaptă nu este suficientă pentru om a realiza potențialitatea deplină teandrică a naturii lui. Rațiunea dreaptă arată că este imposibil pentru om să devină desăvârșit fără puterea transfiguratoare a iubirii. Virtutea desăvârșită este posibilă numai pentru aceia care au fost eliberați de toată răutatea și invidia și care arată dragoste desăvârșită către aproapele lor.” Rațiunea dreaptă indică ceea ce este bun și înțelege că Dumnezeu care este sursa binelui, eliberează pe om să depășească propria lui natură și să devină asemenea lui Dumnezeu. Ernst Benz sugera că o etică ortodoxă răsăriteană este ” o etică a dragostei pentru care un sens al unirii mistice a tuturor celor mântuiți prin participarea lor la Domnul înviat este o intuiție cardinală.” Legea naturală din om este înțeleasă ca o imagine în om a chipului dragostei care-l atrage pe acesta spre desăvârșirea naturii sale, îndumnezeire și unirea cu dumnezeirea.

Teologia sacramentală este cea care formează și conduce creștinul către o viață morală. În Ortodoxie morala și soteriologia sunt legate una de alta. Desăvârșirea morală nu poate fi realizată fără să se dea o atenție teologiei liturgice și sacramentale. Prin acțiunile liturgice și sacramentale ale Bisericii, Iisus Hristos, Care este Viața, pătrunde persoana umană și o asumă în viața Sa dumnezeiască. Viața spirituală este și ascetică prin străduința de a împlini binele și mistică prin participarea la actele liturgice. Străduința morală sau asceza are o singură finalitate, îndumnezeirea și unirea cu Dumnezeu. Morala creștină este posibilă deoarece un nou popor a ajuns în existență prin taina botezului și a mirungerii, adâncit în uniune agapică de către taina căsătoriei și a hirotoniei, împăcat și vindecat prin taina spovedaniei și a maslului. Virtuțile, în mod special cele ale smereniei, dragostei, și libertății față de păcat în care botezul și mirungerea înaugurează persoana sunt calități cu care Biserica ca întreg este chemată în adunare euharistică ca Trup al lui Hristos și Taină a Împărăției. Botezul este începutul vieții creștine, taină prin care se formează caracterul creștin. Potrivit lui Alexandru Schmemann ” botezul este confirmarea învierii lui Iisus Hristos, singura dovadă existențială că Hristos a înviat într-adevăr și-și comunică Viața lui Înviată acelora care cred în El.” Botezul de la început a avut acea semnificație de proclamare a Învierii iar cel nou botezat era un semn pentru lume a semnificației mântuitoare a prezenței Bisericii. Această taină trebuie să reprezinte punctul de plecare pentru reflecția morală creștină. Ritul Răsăritean al Botezului e legat de numeroase relatări scripturistice și imaginare așezând kerigma creștină într-un astfel de context de activitate și simbolism încât nu este dubiu despre ce fel de oameni trebuie să fie creștinii și cu standarde de viață sunt creștinii angajați în lume. Cel mai important este că ritul botezului păstrează clar perspectiva că morala creștină este o disciplină a Împărăției lui Dumnezeu. În ritul armean la taina botezului smerenia este cea mai proeminentă virtute. ” Jerfta lui Dumnezeu: duhul umilit; inima frântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi.” –Ps. ( 50, 18 ). Aceași virtute este exprimată în Ps. ( 130, 1-2 ) și amintită în ritul armean: ” Doamne nu s-a mândrit inima mea, nici nu s-au înălțat ochii mei, nici n-am umblat după lucruri mari, nici după lucruri mai presus de mine, / Dimpotrivă, mi-am smerit și mi-am domolit sufletul meu, ca un prunc înțărcat de mama lui, ca răsplată a sufletului meu .” Se pare că în acest rit moraliștii creștini care socotesc dragostea virtutea supremă a moralei creștine ar putea găsi aici un important aspect corectiv. Dragostea creștină este posibilă numai după ce păcatul mândriei Celui Rău este distrus în noi de apa botezului și înlocuit de smerenia lui Iisus Hristos, ” Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o știrbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, / Ci s-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca om, / S-a smerit pe sine, ascultător făcându-se până la moarte, și încă moarte pe cruce./ Pentru aceea, și Dumnezeu L-a preâînălțat și I-a dăruit nume mai presus de orice nume;” Filipeni ( 2, 6-9 ). Exorcismele din ritul bizantin al botezului oferă baza pentru o morală socială puternică. Nu este vorba doar despre duhul cel rău exorcizat din cel nou botezat, din aer, untdelemn sau apă. Exorcismul este o acțiune necesară a moralei creștine pentru că există o realitate demonică care împiedică întoarcerea la Dumnezeu. Exorcismul este posibil pentru că Dumnezeu a dus o biruință împotriva lui Satan și a mântuit omul prin biruirea morții prin propria Sa moarte pe cruce. Alexandru Schmemann insistă asupra realismului acțiunii sacramentale: ” El cu adevărat manifestă și face ceea ce anunță; el face puternic ceea ce afirmă; umple cuvintele cu energie dumnezeiască. Exorcismul face asta pentru că este făcut în numele lui Hristos; el este umplut cu puterea lui Hristos care a asumat viața umană și a făcut cuvintele omenești ale lui proprii, pentru că El deja a distrus puterile demonice din cel botezat.” O astfel de realitate sacramentală nu permite un idealism etic care ar interpreta răul ca o funcție sau o valență a ignoranței sau ca o simplă absență în natură a unei desăvârșiri realizabile într-un viitor indeterminat. În Epistola către Romani ( 6, 4 ) se găsește un text al cărui sens este prezent atât în ritul bizantin cât și armean al tainei botezului. Botezul este participare la moartea și învierea lui Iisus Hristos. ” Noi ne-am îngropat împrună cu El în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morți prin slava Tatălui, așa să umblăm și noi întru înnoirea vieții; ” Această înnoire a vieții este morala creștină, nu definită în mod restrâns ca o reflecție asupra a ceea ce este comportament sau caracter bun sau rău ci în sensul deplin al activității prin care ființele libere cu un scop bine definit săvârșesc binele și devin buni. Acțiunile și cuvintele din taina botezului oferă persoanelor ( în mod ontologic ) și le cheamă ( în mod etic ) la o dispoziție și un caracter pe care dacă se străduiesc să-l cultive în ele, reușesc să se desprindă în mod radical de egoism, mândrie, răzbunare, voința de putere și violența acestei lumi căzute care-i condamnă la moarte cu excepția transformării lor. O etică baptismală dezvoltă în om smerenia, curăția inimii, pocăința, mulțumirea și pacea sufletească. Hristos însuși devine partener al vieții lor la care ei sunt chemați de El să se conformeze.

Biserica nu este o societate ci o adunare, astfel că Împărăția lui Dumnezeu nu este o comunitate ci un public. William J. Everett sugera că publicul este folositor a indica că ” existența mântuitoare a Bisericii transcende comunalismul, înrudirea și monarhia care au dominat simbolismul creștin în timpul penetrării ei de către triburile europene ”. O astfel de afirmație nu neagă că de când Biserica este în lume, include și forme lumești de asociere și organizare umană ridicându-se de la cele mai organice legături de înrudire și familiale până la cele mai birocratice aranjamente. Comunitatea și societatea pot fi folosite să descrie Biserica, dar nu și învers. Biserica este o adunare al cărei raționament fundamental este de a face Împărăția lui Dumnezeu prezentă. Dacă Biserica ar fi fost o simplă societate sau comunitate nu ar fi fost pentru lume o icoană a Împărăției lui Dumnezeu. Ar fi arătat și acționat nu diferit de familie, statul politic sau afacerile corporaționiste. Biserica este o adunare eshatologică și sacramentală care nu pune accent pe formele organizatorice ale comunităților istorice sau societății deși ea va folosi aceste elemente ale lumii de a clădi Împărăția lui Dumnezeu. În mod similar, Împărăția lui Dumnezeu nu trebuie confundată cu ordinea socială sau dominația. Împărăția lui Dumnezeu este trinitară, înainte de toate un public perfect. Împărăția lui Dumnezeu este publicul desăvârșit în care dragostea lui Dumnezeu atrage dar nu obligă persoanele la o armonie desăvârșită a voinței și a scopului. Dar Everett refuză să echivaleze semnificația morală a liturghiei ca ” mijloc pentru orientarea individuală către societate.” Liturghia nu este un ” exercițiu didactic pentru persoane.” Liturghia ne ” determină să fim ființe publice. Ca și prezentare a legii noastre de acțiune, nu numai că sunt legitimate instituții dar de asemenea sunt menținute convenții prin care un public poate exista. Nu numai că repetăm istorii în cadrul rugăciunii petrecute în trecut, noi proiectăm noi scenarii de a testa judecata domeniului public.” Morala creștină este o morală a Cinei celei de Taină pentru că ea este o adunare euharistică, nu într-o rugăciune privată sau un studiu privat. Stanley Hauerwas consideră că ” sarcina Bisericii este de a pregăti acele instituții și practici pe care societatea nu le-a descoperit ca forme de justiție. Biserica trebuie să activeze ca o societate paradigmatică în speranța oferirii unei indicații cum trebuie să fie lumea și nu este. Biserica nu deține o etică socială ci mai degrabă este o etică socială. Ea este o etică socială în aceeași măsură în care ea funcționează ca și instituție criteriologică, instituție care a învățat să întrupeze forma adevărului care este iubirea față de aproapele așa cum a fost descoperită în persoana și lucrarea lui Iisus Hristos. ” Credința creștină face posibil să vezi lumea ca lume iar societatea ca parte a lumii. Creștinii sunt capabili să arate în cadrul comunității lor, Biserica, ce sunt cu adevărat lumea și societatea, și pot dovedi că ei pot trăi în societate în pace. Lumea este condusă de Dumnezeu, dar într-un mod diferit de alte societăți: nu violent ci prin cruce. Liturghia creștină este în mod intim, vital conectată cu ecclesiologia și eshatologia. Subiecții ei sunt Biserica și Împărăția lui Dumnezeu. Toate Liturghiile Răsăritene declară că ” Împărăția este un public desăvârșit, un loc al luminii, al descoperirii, al adevărului pătrunzător, al judecății în lumină desăvârșită.” Dumnezeu Însuși ne cheamă în afara întunericului, al falsității, al dezolării, al sclaviei și al morții care este condiția căzută a umanității în interiorul comunității-publicului divin. Dar judecata, pocăința, iertarea, împăcarea și filantropia moralei creștine nu sunt un program pentru un progres social, reformă sau revoluție. Biserica își oferă etica socială ca o expresie a ființei ei interioare. Judecata, pocăința, iertarea, împăcarea și filantropia nu sunt doar simple principii care să fie aplicate ci ele sunt un mod de viață. Thomas Hopko afirma în anul 1982 că ” noi, creștinii ortodocși nu avem nimic ce să oferim lumii decât pe Hristos și Biserica. ” Strict vorbind, în Ortodoxie, Împărăția lui Dumnezeu nu este un ideal etic. Teologia Ortodoxă nu a făcut o distincție între etica personală și cea socială. Viața morală nu este separată în două realități. Nu există două morale, respectiv etici. Morala creștină nu provine dintr-un amestec de etici ci ea pornește mai degrabă din mijlocul comunității creștine cu istoriile, respectiv, revelațiile ei. Relația interioară dintre credință și morală poate fi exemplificată prin afirmația că dragostea nu este un mod de acțiune în acord cu vreo regulă ci este un risc care poate fi asumat numai ca parte a credinței în Hristos.

Stanley Hauerwas face o observație deosebită cu privire la morala creștină. Morala creștină este și particulară, și universală. Este particulară în sensul că ea presupune o credință specifică contextualizată în comunitatea specifică formată de o Evanghelie unică. Dar asta nu face pretenția universală a moralei creștine imposibilă. Universalitatea nu va veni dacă creștinii nu iau în serios convingerile lor particulare. Evanghelia creștină este un mesaj pentru toți oamenii, conținutul credinței creștine este universal. În consecință, pentru a cunoaște că etica creștină este universală, trebuie să aparții comunității creștine particulare.

În mod clar, rugăciunea ( cauta in liturghier ) recunoaște că Dumnezeu în Iisus Hristos ne-a invitat pe noi care suntem sub blestemul existenței căzute, să participăm la activitatea lui creativă de ridicare a cerului pe acest pământ. Biserica face asta ori de câte ori oferă pâinea și vinul ca simboluri ale întrupării Cuvântului. Liturghia nu este o pedagogie privată care să devalideze instituțiile și valorile publice. Este o acțiune care caută să re-creeze lumea prin formarea unui public euharistic care este trimis în societate să o transforme în imaginea Împărăției lui Dumnezeu, a luminii, a libertății și a dragostei. Adevărul pe care liturghia îl face public este inseparabil de viziunea Împărăției pe care Biserica o vestește în rugăciuni. Ceea ce oferă Sfânta Liturghie în cadrul unei societăți seculare și pluralistice este deprivatizarea religiei promovată de către stat.

În Liturghia Armeană există o rugăciune al cărei aspect nu este prezent și în cea Bizantină a Sfântului Ioan Gură de Aur sau a Sfântului Vasile cel Mare. Acolo se face amintire de taina botezului prin care am fost chemați la viața cea nouă:

” Părinte Sfinte care ne-ai chemat pe noi prin numele Unuia Născut al Tău și ne-ai luminat pe noi prin botezul hainei duhovnicești, fă-ne pe noi demni a primi această Sfântă Taină pentru iertarea păcatelor noastre. Împărtășește-ne nouă harul Duhului Sfânt așa cum L-ai dat apostolilor Tăi care l-au gustat înainte și au devenit curățitori ai lumii.

Și acum, O Doamne, Părinte binefăcător, fă această împărtășire ( comuniune ) parte a cinei ucenicilor Tăi prin îndepărtarea întunericului păcatelor. Nu privi la necurăția mea și nu ține departe de mine harul Duhului Tău cel sfânt, ci potrivit iubirii Tale nemărginite față de oameni fă ca această împărtășire ( comuniune ) să fie pentru îndepărtarea păcatelor și a slăbiciunii noastre, așa cum Domnul nostru Iisus Hristos ne-a promis și ne-a spus că oricine va mânca trupul meu și va bea sângele meu va trăi în veac.

Fă ca această împărtășire să fie pentru îndepărtarea păcatelor, astfel încât cei care vor manca și vor bea aceasta să dea slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Botezul este reamintit ca și acțiune primară umano-divină de către cei ce sunt adunați ca Biserică și scoși din sclavia și întunericul acestei lumi decăzute și aduși la lumina și libertatea acestei Împărății. Acea acțiune a împărtășit creștinilor harul Duhului Sfânt, transformându-i pe ei în oameni de aceeași vocație și având daruri duhovnicești ca și acelea ale Apostolilor a căror chemare a fost de a fi curățitori ai întregii lumi. Harurile Duhului Sfânt sunt acele virtuți amintite în rugăciunea de sfințire a uleiului de la taina Botezului, atât în ritul Bizantin cât și Armean. Virtuțile Sfințeniei, ale înțelepciunii spirituale, curajului, ordinii, curăției inimii și smereniei dau puterea creștinului să-și asume vocația apostolilor. Prin rugăciunea comună, împărtășania comună, creștinii primesc arvuna Împărăției lui Dumnezeu. În urma darurilor primite, creștinii se îndreaptă către iluminarea spirituală, iertare, împăcare, dragoste față de lume într-un întuneric al păcatului sub condițiile morții. Acestea sunt virtuți ale împărăției lui Dumnezeu. Împărăția este într-adevăr un domeniu al luminii, libertății și dragostei așa cum a fost descoperit de lucrarea simplă a lui Dumnezeu care intr-ă în dialog cu creștinii prin a lor rugăciune și se descoperă pe Sine ca și Părinte Binefăcător a cărui dragoste nemărginită față de om oferă această împărtășire pentru iertarea păcatelor și îndepărtarea slăbiciunii.

Forma pedagogică de care este nevoie, evanghelică, o morală creștină bisericească care provoacă lumea cu standardele Împărăției lui Dumnezeu nu este nimic altceva decât forma Sfintei Liturghii. În timp ce creștinii se oferă ca jertfă lui Dumnezeu, ca jertfă vie și pregătită pentru a fi acceptată, lauda oferită cu mintea și cu inima, creștinii constituie o etică socială vie capabilă de a vedea voința lui Dumnezeu și de a cunoaște ce este bun, acceptabil și desăvârșit. În acest sens îi îndemna Sfântul Apostol Pavel pe romani să fie: ” Vă îndemn fraților, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfățișați trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească,/ Și să nu vă potriviți acestui veac, ci vă schimbați prin înnoirea minții ca să deosebiți care este voia lui Dumnezeu, care este bun și plăcut și desăvârșit.” ( 12, 1-2 ). ” Dragostea să fie nefățarnică. Urâți răul, alipiți-vă de bine./ În iubire frățească, unii pe alții iubițivă; în cinste, unii altora dați-vă întâietate./ Faceți-vă părtași la trebuințele sfinților, iubirea de străini urmând./ Binecuvântați pe cei ce vă prigonesc, binecuvântați-i și nu-i blestemați./ Nu răsplătiți nimănui cu răul cu rău./ Trăiți în pace cu toți oamenii,/ Nu vă răzbunați singuri/ Biruiește răul cu binele.” ( 12, 9-21 ) Dragostea este virtutea supremă și însumează în același timp toate virtuțile naturale și divine. Sfântul Grigorie al Sinaiului le caracteriza astfel: ” Virtuțile sunt egale în sensul că ele se reduc la una singură, toate conduc către aceeași finalitate, iar în totalitatea lor formează o singură imagine a virtuții.” Acea imagine a virtuții este Iisus Hristos, originea și baza tuturor virtuților. Pentru Sfântul Ioan Gură de Aur și Nicolae Cabasila termenul de philantropia nu mai este folosit într-un sens elenistic care să se refere doar la simpla dragoste umană prezentă între oameni ci este mai degrabă dragostea dumnezeiască manifestată pentru om în Iisus Hristos și orientată către Dumnezeu prin actele de dragoste către aproapele. În învățătura ortodoxă despre Întrupare, dragostea este descoperită ca o energie unificatoare, realizând unirea celor două naturi, umană și divină. Este un act suprem de dragoste kenotică când cea de-a doua persoană a Sfintei Treimi, Cuvântul lui Dumnezeu devine trup.

În afara Bisericii nu există etică-morală. Înțelegând morala creștină ca și cinstire adusă lui Dumnezeu recunoaștem că nu există nicio mișcare pentru dreptate, împăcare sau pace în afara Bisericii. Aceasta nu exclude pe creștini de a participa în mișcări politice sau servicii guvernamentale care răspund nevoilor oamenilor. Angajamentul sau refuzul creștinilor față de aceste acțiuni își găsește rațiunea nu în ideologii, platforme ale partidelor sau intereselor zilei, ci în viața de rugăciune și cinstire a Bisericii. Libertatea are un context specific și o anumită semnificație pentru creștini, diferită de descrierea contractuală socială a libertății ca posesie a individului sau de interpretarea marxist-leninistă a libertății ca proprietate a statului socialist. În morala creștină, libertatea nu este un drept al individului autonom de a face ce vrea să facă atâta timp cât el nu deranjează pe celălat. Nici nu este o condiție a eliberării de sub o dominație socială pentru crearea uneia mai libere. Mai degrabă, libertatea creștină este un dar al credinței oferit de Dumnezeu cel iubitor acelora cărora El le iartă păcatele și-i eliberează să slujească altora așa cum El însuși a servit oamenilor prin viața, moartea și învierea Fiului Său. Libertatea este darul dumnezeiesc al omului ca fiu adoptat al lui Dumnezeu de a sluji lui Dumnezeu și aproapelui în numele Împărăției. Având la bază o astfel de înțelegere a libertății, descoperite, demonstrate și afirmată, Biserica trebuie trebuie să o transpună în societatea în care se găsește. Astfel, Biserica până la sfârșitul veacurilor, slujește ca martor lumii că ea este într-adevăr căzută și că are nevoie de corectare chiar și în cele mai înalte scopuri morale. Ea va trimite în lume oameni care s-au rugat împreună pentru lume, care sunt pregăătiți să planteze și să hrănească semințele Împărăției lui Dumnezeu în fiecare domeniu al vieții.

O Morală Ortodoxă se bazează pe trei percepții fundamentale despre lume. Cea dintâi consideră că lume nu poate fi considerată aparte de bunătatea, înțelepciunea și scopul lui Dumnezeu. Cea de-a doua spune că viața înviată și sfințită, prezentă deja în Biserică ne arată condiția căzută a lumii. Dar căzut nu înseamnă și rău. Bunătatea esențială a lumii nu este pierdută în această condiție decăzută. Căderea a produs distincția radicală între această lume și Împărăția lui Dumnezeu. Acolo unde ar exista viață imorală, acolo există și decădere și moarte. Fragmentarea și efectele desintegrate ale păcatului așează această lume și Împărăția lui Dumnezeu separat una de alta și uneori în război una cu alta. Cea de-a treia, din punctul de vedere al Întrupării și Învierii, Biserica experimentează și intentionează lumea ca o problemă a Împărăției lui Dumnezeu, chemată a fi desăvârșită și transfigurată astfel încât Dumnezeu să fie totul în toate. Este misiunea Bisericii ca purtătoare a Duhului Sfânt de a sfinți toate lucrurile, făcând cunoscut că nu există polaritate finală între natură și har, Stat și Biserică, lume și Împărăția lui Dumnezeu. Aceasta face etica social ortodoxă una care transformă și care convertește la valorile adevărate. Misiunea Bisericii este de a face Împărăția lui Dumnezeu prezentă prin transfigurarea și mântuirea lumii.

William J. Everett observă că ” liturghii ale religiei civile sau ale diferitelor spectacole sportive au devenit cele mai puternice liturghii în societatea noastră. Liturgiștii zilelor noastre sunt creatorii de publicitate și de emisiuni comice, coregrafii de meciuri de fotbal. Dar acestea sunt liturghii și liturgiști fără Biserică. ” Mitropolitul Emilianos Timiados afirma că ” cel mai mare dușman al Bisericii este dușmanul dintre noi a unei lipse de comuniune adecvată și substanțială. ”

Cuvântul Mântuitorului este ” ca toți să fie una ”-Ioan ( 17, 21) iar Biserica la rândul ei se roagă pentru unitate: ”Pentru pacea a toată lumea….. și pentru unirea tuturor” fiind vorba despre unirea cu Dumnzeu Însuși, o unire sau comuniune duhovnicească. Nu un sistem economic poate produce unitatea europeană ci cultura este cea dintâi care poate produce o unitate în Europa. Creștinismul poate uni Europa. Biserica este cea care depășește granițele de orice fel,o stare care unește pe oameni dincolo de granițele lor naționale, sociale sau culturale.

Biserica este datoare în acest timp caracterizat de tulburări economice dar și spirituale prin apariția pluralismului ideologic și religios să întărească conștiința eshatologică din spațiul public. În spațiul public românesc Biserica nu este percepută ca o instituție oarecare așa cum s-a întâmplat în Apus. Dar este necesară din partea ei apariția unei orientări eshatologice mai puternice, cu o corectă înțelegere a eshatologiei, ca asumare spre transfigurare a lumii și a istoriei nu ca renunțare sau respingere a acestora pentru o lume mai bună. Miza vieții noastre nu este câștigarea jocului în limitele istoriei și a lumii acesteia ( mize politice, economice, sociale sau ideologice ). Specific spiritualității ortodoxe este crezul că realitatea eshatologică este accesibilă ca arvună acum și aici, Biserica fiind în sine o realitate eshatologică. Aceasta se traduce în credința că omul și creația se pot împărtăși de Duhul lui Dumnezeu în limitele istoriei și ale creației. De aici decurge accentuat orientarea liturgică și doxologică a vieții Bisericii. Creștinul nu încearcă o justificare a lui în fața lui Dumnezeu sau o îmbunătățire a unor raporturi juridice, ci el dorește îndumnezeirea sau sfințirea, fuzionarea puterii dumnezeiești cu ființa omenească. Nu apare distanța între Dumnezeu și om ci restaurarea lui în Hristos care înseamnă reunire cu Dumnezeu. Pentru catolicism Biserica este un organism social opus altor organisme sociale și luptă cu ele pentru supremație în aceleași domenii de viață și nu trupul divino-uman care se întrepătrunde cu celelalte organisme sociale și trăiește pe un alt plan de realități.

Ortodoxia nu are voie să se auto-secularizeze pentru a întâlni pe omul contemporan. Ea intuiește că printr-o auto-secularizare ar pierde cu totul atenția omului, căci o dată secularizată ea nu i-ar mai aduce omului răspunsul la problemele fundamentale ale mântuirii care continuă să-l frământe în adâncul ființei. Ea a ajutat popoarele care i-au rămas fidele în toate împrejurările de viață prin care au trecut și în toate nevoile lor. Ortodoxia comunică pe Hristos ieri și astăzi același, pe Iisus Hristos care fiind același, răspunde totuși tot așa de perfect azi cum a răspuns ieri.

Omul modern chiar și intelectualul se află în căutare. Contactul cu religiile orientale nu-i satisfac sufletul iar cultura occidentală îi propune omului o artă care nu mai e creștină și nu mai amintește de mult un mesaj creștin. Arta lipsită de Dumnezeu nu e artă, e doar divertisment sau performanță.

O dată cu apariția acestei Uniuni Europene și cu aderarea României la valorile economice occidentale dar și cu aderarea ei la N.A.T.O s-a putut observa o și mai mare separare a țării noastre față de popoarele din Balcani. Mai ales în contextul acestei crize și economice și spirituale i se oferă Bisericii Ortodoxe o șansă a unei apropieri spirituale a tuturor țărilor ortodoxe din Estul Europei pentru ca din toate punctele de vedere să se prezinte aceste țări în fața Europei și de fapt lumii întregi ca un tot unitar și indisolubil. Țările din Estul Europei se confruntă practic cu aceleași probleme legate de secularizare și ateism venite din Occident. Pentru unii comunitatea europeană nu va fi niciodată o comunitate bazată pe comuniune, ea se afirmă doar ca un agregat de interese politice și economice. Părintele Dumitru Stăniloae socotea necesar o ” foarte activă circulație de idei și formularea unor idealuri spirituale comune, specifice răsăritului european. Se așteaptă o apropiere a popoarelor ortodoxe divizate și dominate material de apus, de conștiința specificului lor spiritual.” Accentul trebuie să fie pus pe solidaritate între ortodocși și eliminat individualismul, autonomia și lupta pentru întâietate. Individualismul nu știe de nicio legătură a insului cu obștea, de nicio datorie sau jertfă și întâietate. Biserica este realitatea care așteaptă poporul acesta din ispita europeană: consumerism, autonomie, individualism.

Scopul comunitar european pare să fie doar accelerarea economică. Se pune accent foarte mult pe aderare. Din punct de vedere cultural s-a observat o marchetizare a sufletului, sufletul însuși devine o masă. I se oferă ceea ce nu-i trebuie sau i se oferă ca meniu principal ceea ce-l înrobește. Miturile fondatoare ale post-modernismului sunt moarte, ele s-au prăbușit. Occidentul s-a văzut dintr-o dată fără taină, fără mister, și-a dat seama că există în societate un segment care cere taină, mister. Creștinismul fiind falimentat sau compromis, s-a trecut la artificiul acesta al neo-păgânismului. Imaginea noii Europe poate fi găsită în gândirea lui Jean Jack Rousseau din ” Contractul Social ”: ” Socotitorilor, socotiți, calculați, a voastră e lumea.”

Vorbind despre internaționalism, Părintele Stăniloae face o remarcă deosebită care seamănă cu cea de astăzi: ” e o mască la adăpostul căreia neamurile mai abile, în urma unei fericite dezvoltări istorice exploatează până la exterminare pe altele, cum e cazul nostru…”

Prin intrarea în Uniunea Europeană nu contactul cu B.R.C. sau cu Protestantismul este important. Interesant este impactul unui astfel de contact cu lumea seculară, cu o gândire axată pe teoria demitologizării și a morții lui Dumnezeu. Cu astfel de premise pesimiste de gândire privește omul european culturalizat creștinismul răsăritean. Impactul este uimitor. O gândire exclusiv raționalistă pătrunde într-un spațiu ortodox vechi și viu, o gândire exclusiv raționalistă care se modifică în funcție de necesitățile ei pentru a rămâne validă și un spațiu unde Dumnezeu este definit pe rând : iubire, lumină, har dumnezeiesc, mântuire, concepte capabile nu să rămână la nivelul rațional ci să-l introducă pe om într-o stare apofatică, e experienței Dumnezeului care s-a făcut cunoscut omului prin întruparea Fiului Său numit Iisus Hristos. La rândul ei Uniunea Europeană cu politica ei întâlnește din nou Creștinismul. Dar tipul de creștinism răsăritean bizantin nu a trecut prin procesele de mutilare produse la nivelul academic și teologic în Occident. Hristos rămâne în cadrul acestei teologii răsăritene Dumnezeu adevărat și Om adevărat, mărturisit astfel de întreaga Biserică, cler și popor. Politica occidentală întâlnește aici Biserica înțeleasă ca Hristos întrupat și extins în oameni.

Dar intrarea in structurile europene aduce creștinilor și unele drepturi deoarece acum sunt considerați și cetățeni europeni. Această postură îi îndreptățește să ceară guvernelor punerea în aplicare a politicilor prin care se garantează exercitarea drepturilor și libertăților acordate prin constituție. Drepturile fundamentale reprezintă drepturi subiective ale ființelor umane care compun ” valorile comune ”, valori pe care se bazează Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene. Demne de amintit sunt două articole care pot ajuta și justifica poziția creștinismului, respectiv a Bisericii în noul cadru european.

Articolul 9 alineatul 1 al Convenției Europene privind Drepturile Omului și Libertății Fundamentale sună astfel: ” Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, conștiință și religie. Acest drept include libertatea de a schimba religia sau convingerile religioase, libertatea exprimată în comun cu alții, în public sau privat, de a-și manifesta religia sau convingerile prin practicile de cult, învățământ și respectarea ritualurilor.” Acest articol este foarte important pentru misiunea Bisericii în societatea românească. Din Biserică fac parte persoanele care cred în Revelația creștină și prin urmare au dreptul de a-și manifesta credința pe care au îmbrățișat-o, atât în viața privată cât și cea publică, prin cult, respectarea ritualurilor dar și prin învățământ. Cu alte cuvinte, familiile creștine pot pretinde pentru copiii lor o educație creștină în școli, fără vreo limitare a libertății celorlalți, ele fiind convinse că această educație le asigură copiilor lor sănătatea morală și religioasă de care au nevoie, mai ales ca ele se găsesc existând într-un context nou al pluralismului ideologic și religios.

Articolul 22 care se referă la faptul că Uniunea respectă diversitatea culturală, religioasă și lingvistică, mai subliniază că ” Uniunea Europeană respectă și nu prejudiciază statutul din dreptul național al Bisericilor și al asociațiilor sau comunităților religioase în statele membre.” Vorbindu-se despre un drept național al Bisericilor din cadrul Uniunii aceasta înseamnă că politica europeană este deplin conștientă de rolul pe care l-au avut Bisericile în constituirea națiunilor mai ales în Estul Europei dar și în unele din țările slave ce aparțin creștinismului apusean. Ca atare, Bisericile care au format națiunile au tot dreptul să contribuie în continuare la ceea ce au clădit, au tot dreptul să-și păstreze și să-și practice tradițiile dar și să-și revendice titlul de Biserici naționale, fără ca prin aceasta să se creadă că există o nedreptățire față de celelalte noi culte apărute care nu pot pretinde aceleași națiuni același respect de care se bucură o Biserică națională.

Totuși, un neajuns în acest tratat s-a și produs deoarece el nu face nicio mențiune asupra moștenirii creștine pe care o au toate popoarele Europei și nici chiar România nu a avut o opțiune clară în această privință. Țările care s-au exprimat împotriva unei astfel de referințe la moștenirea creștină au fost Franța și Suedia, această poziție fiind explicabilă datorită reformei prin care s-a optat separarea dintre Stat și Biserică. În proiectul de tratat membrii Convenției Europene s-au inspirat din moștenirea religioasă, culturală și umanistă a Europei, ale cărei valori prezente și astăzi în patrimoniul său, ancorate în viața societății. Comentariile legate de moștenirea creștină a Europei au apărut atât în timpul desfășurării lucrărilor Convenției Europene cât și după publicarea proiectului de tratat. În ianuarie 2003 Paolo Pombeni considera că Uniunea Europeană se află în plin proces de căutare a unui instrument de legitimare, iar acest proces presupune, în mod necesar o investigație istorică. Au existat voci care au criticat lipsa unei mențiuni a moștenirii creștine. Clermont Fernand spunea că ” a nu face referire la divinitate într-un preambul de o asemenea importanță este ca și cum politicul și-ar găsi în el însuși originea și scopul.” Un articol intitulat ” Cele trei coline ” apărut în România Liberă semnat de Gh. Ceaușescu în 2003 afirma cu tărie că ” menționarea creștinismului în actul constituțional nu este un gest îndreptat împotriva persoanelor de altă religie sau împotriva liber cugetătorilor, ci consfințește o tradiție și factorul care a contribuit decisiv la formarea spiritului european. Europa este așezată pe trei coline: Acropolea, Capitoliul și Golgota. Constituția Europeană trebuie în mod firesc să exprime această realitate pentru a da forță spirituală și consistență unității politice a vechiului continent.” Tot în anul 2003, cancelarul austriac Wolfgang Schüssel ( creștin-democrat ) la întrebarea dacă valorile fundamentale creștine trebuie să facă parte din constituție el răspunde astfel: ” Eu găsesc o astfel de referință plină de sens însă găsesc întreaga discuție aproape rușinoasă….. Trebuie totuși amintite rădăcinile care de o manieră incontestabilă asigură identitatea europeană fără ca prin aceasta să fi ancorat un primat sau cineva să fie exclus. Constatarea că Europa are de-a face cu rădăcini care se află în mare parte în zona creștină, în cea catolică și cea evanghelică, nu poate fi totuși interzisă. Dumnezeu, dragul de El, nu are nevoie cu siguranță de nicio referință la rădăcinile creștine în Constituția Europeană. Renunțarea însă completă la o astfel de referință ar fi o dovadă de sărăcie ( cultural-spirituală) pentru chestiunea europeană.” Profesorul de Islamică Khaled Foaud Allan, algerian naturalizat în Italia, profesor la Universitățile din Trieste și Urbino, le reamintește europenilor ( astăzi co-europeni ) de ce este important să se raporteze identitar și conștient la propria tradiție cultural-spirituală. El constată că ” în acest moment există europeni dar nu mai există Europa”, și că ” reducerea Uniunii Europene la o piață economică nu pare să îngrijoreze pe nimeni ”. Părerea lui despre formarea Europei este aceasta: ” Europa este datoare față de creștinism pentru că, fie că vrea, fie că nu, acesta a dat continentului formă, semnificație și valoare. Refuzarea tuturor acestora ar însemna pentru Europa să se nege pe sine.”

În cadrul unui simpozion ecumenic internațional ținut în România s-a subliniat de mai multe ori moștenirea religioasă, preponderent creștină a culturii și civilizației europene. În cuvântul de început al Episcopului Bisericii Evanghelice din România, Dr. Christoph Klein acuza faptul că în ciuda respectului care se dă Bisericii în general în România, funcția ei socială și diaconală nu este apreciată și nici susținută. La fel se întâmplă, susține el, și cu moștenirea culturală a Bisericii, care este un element al rădăcinilor comune în Uniunea Europeană, dacă ar fi să ne referim la cultura europeană a poporului. Vocea profetică a Bisericilor nu este luată în serios atunci când se vorbește despre valori sau în problemele de morală. O dezbatere onestă asupra identității și viitorului Europei nu poate fi realizată fără un recurs la semnificația creștinătății pentru civilizația europeană. Păstrarea unor astfel de rădăcini ar putea reprezenta o contribuție importantă la o identitate comună europeană și la soluționarea problematicii privind finalitatea integrării europene. În problema toleranței religioase în Europa, Walter Dietz, spune că ” în contextul abordării Islamului, trebuie accentuat în mod repetat că neutralitatea statelor europene din punct de vedere religios nu trebuie să însemne indiferență față de esența creștină fundamentală a unei conștiințe care știe să diferențieze între bine și rău. Acceptarea și toleranța față de alte religii nu poate elimina poziția specială condiționată a Creștinismului.”

Dimensiunea etico-socială de care are nevoie Europa pentru unitatea propusă este foarte bine expusă în Scrierile Patristice și în Filocalie și sintetizată în porunca iubirii.

Teama și repulsia față de Creștinism o are Uniunea Europeană din experiența ei cu războaiele religioase pe care le-a trăit. Cerința lor este neutralitatea și laicitatea construcției politice europene. Războaiele religioase în istoria aceluiași continent au demonstrat incapacitatea creștinismului de a fi factor coagulant. Totuși, Europa este mai mult decât uniunea creată și un altfel de creștinism și-a făcut simțită prezența în cadrul ei, atât prin imigranți cât și prin aderarea la uniune a unor state cu o cultură ortodoxă. Lupta se dă pentru conștiința publică. Nu ar trebui să se pună problema cine o deține, ci mai degrabă cum poate ea fi alimentată într-un mod sănătos. Creștinismul de tip Răsăritean poate readuce valorile creștine ca fundament al vieții noii Europe. Nu poate fi acuzat de războaie religioase. Laicitatea care este mereu invocată se găsește și ea înrădăcinată în creștinism. Valorile ei morale sunt cunoscute drept morale pentru că aparțin Evangheliei. Potrivit lui Carl Schmitt, toate conceptele din doctrina modernă a statului sunt concepte teologice secularizate.

Misiunea Teologiei Creștine într-o Cultură Seculară

Cultura seculară, ea însăși produce necesitatea urgentă a găsirii sensului vieții. Secularizarea progresivă a împins religia la o margine în timp ce pentru conștiința publică în cultura seculară este simțit faptul că religia nu mai apare ca o temă constitutivă pentru viața omului. Locul religiei ca loc de valoare în conștiința și viața practică a omului nu mai este unul special. Asta nu înseamnă că locul religiei din viața omului a dispărut. Conștiința omului pretinde datorită unui sentiment al înstrăinării și al lipsei unui sens al vieții împlinirea a ceea ce lipsește iar aceasta este religia.

În spațiul apusean au existat diferite strategii față de secularizare. Una dintre ele a fost adaptarea gândirii teologice la cultura seculară pentru introducerea credinței în acest mediu rațional și uneori exclusiv rațional. Acest procedeu a fost un risc deoarece s-a renunțat de multe ori la conținutul credinței astfel încât, acesta în multe cazuri era gol. O tendință asemănătoare a existat și în studiul teologiei. În cadrul cursurilor de teologie studenții n-au fost introduși în confruntarea spirituală cu conținutul credinței. Teologia și-a însușit conținutul criticii transmiterii adevărului creștin, a exegezei istorico-critice și dogmatice. Credința a fost supusă unui examen cu privire la transmiterea conținutului ei. Acest fapt a condus studenții în procesul de însușire a credinței la o nesiguranță chiar privind conținutul transmis. Așa se explică că conținutul central al credinței, învierea lui Iisus Hristos, teologia Sfintei Treimi, dogma întrupării, au suferit grave modificări. Astfel de adaptări ale teologiei la cultura seculară au fost: teologia morții lui Dumnezeu și teologia demitologizării. Insuccesul cunoscut de metoda tradițională în teologizare reflectă criza din credință care este strâns legată de criza metodologică. Această criză dublă a cunoscut fatalitatea în cadrul teologiei apusene. Pentru unii ideea unei teologii răsăritene a însemnat foarte mult. Asta pentru că Bisericile Ortodoxe tradiționale au păstrat tradiția Bisericii primare și în felul ei a continuat ceea ce dezvoltările teologice ale apusului au dat la o parte. Teologia ortodoxă-orientală dar și siriană sunt considerate a fi capabile a oferi un răspuns atât la fenomenul secularizării dar și la contactul creștinismului cu celelalte culturi religioase.

Teologia morții lui Dumnezeu a fost numită poetic cod al culturii moderne seculare. Ea descrie lumea care nu pretinde nicio întemeiere transcendentală, în care toate realitățile au un sfârșit, sfârșitul este absolut și în același timp totul este nimic, deoarece sfârșitul conform definiției lui se încheie și nu are o existență adevărată. Aceasta este lumea în care Dumnezeu este mort. Dumnezeu este valabil în această lume a nimicului numai mort, deoarece numai realitățile care au un sfârșit sau lucrurile și subiectele care au un sfârșit sunt recunoscute ca realitate. Numai așa este posibil ca omul care are un sfârșit, el însuși se numește pe sine fără sfârșit și ia locul lui Dumnezeu. Pentru cultura seculară ( in der neuen Zeit ) Dumnezeu este mort deoarece omul s-a așezat în locul lui. Moartea lui Dumnezeu a avut o fascinație asupra teologiei, încât a fost permis să fie descris modul propriu al culturii seculare în limbaj teologic. Partea negativă a ceea ce a scris Hegel despre moartea lui Dumnezeu a fost preluat de așa-zișii teologi ai morții lui Dumnezeu. În cazul lui Hegel, nu era posibil ca Dumnezeu să mai fie susținător al valorilor. Dumnezeu însuși devenise un obiect al studiului, ca o extensie a lumii naturale imanente, nu mai era Dumnezeul viu al credinței creștine. Teologia devenise un discurs rațional despre Dumnezeu. Însuși Barth numise teologia morții lui Dumnezeu incultură.

Potrivit lui Feuerbach toate atributele lui Dumnezeu sunt însușiri umane în timp ce subiectele divine sunt simple proiecții ale omului iar omul cel nou al lui Nietzsche constată că într-adevăr Dumnezeu este mort și rămâne mort și de oameni omorât. Aceste afirmații nu reprezintă decât esența unei culturi seculare, credința în Dumnezeul creștin nu este demnă de crezare. Dumnezeu ar aparține definiției umane. Teologia creștină nu poate lăsa ca valabilă o astfel de afirmație ci doar să o accepte ca pe o afirmație a unei culturi seculare.

Teologia poate vorbi despre o absență a lui Dumnezeu în lumea acestei culturi, dar numai în acest sens Dumnezeu, de la care omul s-a îndepărtat, se poate spune că este absent. Dacă Dumnezeu este absent, deși în fiecare moment al vieții lui depinde de Dumnezeu, asta înseamnă că omul s-a îndepărtat de izvorul vieții și s-a apropiat de moarte. În America, teologia morții lui Dumnezeu a fost o adaptare la teologia secularismului modern.

Un alt exemplu de adaptare la spiritul culturii seculare a fost demitologizarea. Ea a reprezentat o orientare a omului către imaginile mitice. O astfel de orientare către mit a însemnat o fugă din înstrăinarea experimentată de om în cultura seculară către ” irațional ”. A fost vorba în programul demitologizării de adaptarea mesajului creștin la spiritul modernității. Criticismul biblic care a stat la baza demitologizării a scuturat puternic fundațiile vechii teologii. Aplicarea procesului cercetării istorice la afirmațiile revelației supra-naturale a produs schimbări așa profunde încât mulți teologi au fost obligați să-și schimbe în mod radical concepția despre revelație. Acest proces a fost lucrarea cercetării științifice care constă în studiul sistematic al surselor culturale, de limbaj, a formelor conceptuale a diferitelor texte. Crearea lumii, revelația, pedeapsa pentru păcat, convertirea au fost mutate într-o nouă orientare intelectuală. Chiar și cuvântul ”teologie” care era destinat să exprime ceea ce era dat să se înțeleagă prin ” credință” , a suferit o transformare în viziunea gânditorilor protestanți care-l părăsesc cu o semnificație vagă sau echivocă. Rezultatele unui astfel de criticism erau atât de sigure încât el avea pretenția stabilirii unei noi dogmatici care nu mai trebuia revizuită. S-a crezut că mijloacele de investigare a textului scripturistic vor conduce la adevărul pur așa cum s-a întâmplat în celelalte domenii ale științei. Dar astfel de aplicații ale metodei critice în studiul biblic au produs modificări în atitudinile teologice care au devenit sursa unei perplexități reale ale omului serios și moral. Cu alte cuvinte, biblistul a învâțat să gândească afirmațiile scripturistice nu ca adevăruri eterne ci în sensul de convingeri ale oamenilor care au trăit sub anumite condiții istorice ceea ce a condus inevitabil la schimbarea mesajului scripturistic tradițional. Acum cheia înțelegerii teologiei biblice se bazează mai puțin pe teoria inspirației și mai mult pe înțelegerea gândurilor, temerilor și speranțelor oamenilor care au întâlnit crizele lumii prezentate în scripturi.

Chiar în aceasta constă adaptarea la spiritul culturii seculare, subiectivitatea individualității private este locul exact care aparține culturii seculare religioase, în timp ce toate afirmațiile despre adevărul obiectiv este respins. Potrivit lui Wilhelm Hermann, originea spirituală a gândirii lui Bultmann se află în subiectivismul radical care constituie baza certitudinii adevărurilor din conținutul credinței.

Cultura seculară modernă respinge orice relevanță a credinței în Dumnezeu pentru înțelegerea lumii.