Realismul Structural In Oepra Lui Kenneth Waltz

Realismul structural în oepra lui kenneth waltz

CAPITOLUL I

REALISMUL PÂNĂ LA KENNETH WALTZ

Realismul este un termen folosit în mai multe discipline, într-o mare varietate de forme. În cadrul literaturii, el este un current literar, având ca principiu reflectarea realității, fiind opusul abordărilor romantice. În știință, realismul se opune a tot ceea ce înseamnă empirism, pozitivism etc. Ceea ce ne preocupă pe noi este realismul științelor politice, „Realpolitik”, o politică de putere veche și foarte răspândită în teoria politicii internaționale.

Realismul politic, în viziunea lui Robert Gilpin „evidențiază constrângerile asupra politicii impuse de egoismul uman și de absența unui guvern internațional (anarhia), care duc la primatul puterii și securității în toate aspectele vieții politice”. Cei mai importanți reprezentanți ai realismului secolului XX sunt: Hans Morgenthau, Reinhold Niebuhr, George Kennan și Kenneth Waltz în Statele Unite și E. H. Carr în Marea Britanie.

Majoritatea realiștilor văd oamenii ca fiind egoiști, cu dorințe variate ce evidențiază „limitările pe care aspectele josnice și egoiste ale naturii umane le impun conduitei diplomatice” (Kenneth W. Thompson 1985). Realiștii în general sunt sceptici spre a revela moralitatea politicii internaționale, acest lucru poate duce la a pretinde că nu există moralitate în ceea ce privesc relațiile internaționale sau la faptul că nu există tensiuni între dorința moralității și dorința de success în acțiunea politică. Probabil, cea mai mare problemă a realismului în realațiile internaționale este aceea că are tendință spre o variantă extremă, în care politica unui stat beneficiază de cheltuielile unui alt stat, indifferent de cât de imorală ar părea acea politică. Chiar dacă nu ridică intrebări etice asupra acestei probleme, în opera lui Kenneth Waltz și a altor realiști contemporani, cuvântul „realpolitik” nu mai are acea conotație negativă, pe care o avea în opera realiștilor clasici ca Hans Morgenthau, de exemplu.

Realismul classic (Carr, Mogenthau)

După cel de-al doilea război mondial, realismul a devenit principala scoală de gândire în ceea ce privesc relațiile internaționale. De fapt, nu realismul era considerat ca fiind centrul relațiilor internaționale, ci idealismul, ca atac al diplomației secolului XX.

Relațiile internaționale, ca disciplină, s-au născut în urma dorinței omului de înțelegere a războiului, dar și a păcii deopotrivă. O primă dezbatere a disciplinei relațiilor internaționale a fost cea dintre idealism și realism, idealiștii susținând că primul război mondial nu o este doar o dorință confictuală armată, ci pur și simplu un refuz irațional al individului de creare a unei comunități mondiale între națiuni. R.B.J Walker susținea că: „filosofic vorbind, realismul nu poate fi conceput în afara raportului său cu o poziție profund îndatorată universalismului iluminist și teoriei politice a democrației”

E. H. Carr și Hans Morgenthau au pus practic bazele realismului classic, baza acestuia fiind un așa-numit anti-idealism. Nu putem vorbi de realismul clasic fără a trebui să aducem în discuție idealismul perioadei interbelice. Acest idealism s-a bazat pe trei mari dogme. Prima dintre ele spune că natura umană nu poate fi simplificată doar la egoism și nevoi materiale, ci ea trebuie înțeleasă prin necesitatea țelurilor și felul prin care acestea o infuențează. Cea de-a doua dogma specifică faptul că aceste idealuri trebuie recunoscute ca fiind universale, în sensul că ele sunt necesitățile indivizilor pe lungă durată, a întregii comunități pe plan mondial. În al treilea rând, faptul că omul, ca persoană poate avea mai multe preferițe, interese diferite, poate aduce la un conflict sau la o armonie de interese.

Idealismul susține că omul are nevoie doar de rațiune, iar cu ajutorul acesteia el poate forma legi, deci își poate creea o comunitate. Omul are nevoie de politică pentru a-și putea da seama de propriile interese, însă aceste interese pot intra în conflict cu a altora, deci, pot duce la război. Idealiștii consideră că declanșarea unui război poate avea cauze obiective sau subiective.

Războiul are cauze obiective atunci când: „înseamnă eșecul comunicării raționale pe care politica trebuie să o promoveze, cu scopul de a transforma principiile armoniei universale în realitate.” Deci, de izbucnirea războaielor nu este responsabil sistemul, ci guvernul. În special guvernele nedomocratice sunt responsabile pentru izbucnirea unui război, evitarea acestuia poate fi făcută prin democratizarea politicii.

Un exemplu bun al cauzelor subiective a războiului sugerat de idealiști este vechea diplomație, acesta având însă câteva defecte majore. Primul defect fiind luarea deciziilor fără o implicare concretă a poporului. Al doilea era ținerea în secret a politicii externe față de popor dar și de diplomați, dezvăluirea secretelor putând evitând izbucnirea a multor războaie. Nu în ultimul rând, acea politică de balanță a puterii era motivul neizbucnirii unui război, dar de cele mai multe ori dorința de supremație mondială sau continentală ducea la izbucnirea lui. De exemplu: dacă Rusi, Imperiul Austro-Ungar și Germania ar fi avut toate informațiile ascunse în legătură cu incidentul din Serbia, ar fi fost posibil ca primul război mondial să nu fi izbucnit.

Născut din rămășițele acestei considerate vechi diplomații, idealismul are același scop, pacea mondială, însă aduce totodată noi politici pe platforma relațiilor internaționale. Idealismul poate fi considerat ca o încercare de transpunere a regimurilor democrato-liberale pe scena relațiilor internaționale. Totuși, idealismul nu a reușit ce și-a propus, un bun exemplu fiind criza economică internațională din anilor 1929-1933, comerțul liber fiind inlocuit de protecționism, adică o politică ce încerca favorizarea producătorilor autohtoni și de mercantilism, politica ce coordona țelurile politice externe a țării respective.

Tot acest sistem s-a prăbușit atunci când forțele naziste au ocupat o parte din Ceho-Slovacia, care era o țară suverană. Acest lucru a putut fii realizabil cu ajutorul propagandei naziste, spunând că acționează „în numele dreptului de autodeterminarea al sudeților germani” Democrații au încercat să amâne un război cu Germania printr-o serie de concesii. Idealiștii susțin că această conciliere nu a făcut decât să amâne, dar totodată să agraveze războiul ce avea să vină, concilierea făcută de democrații rămânând un mare eșec pe scena internațională. Învățăturile trase de pe acest eșec au pus practic bazele paradigmei realiste.