Realismul In Proza Lui Liviu Rebreanu

CUPRINS

ARGUMENT

După opinia mea, opera lui Liviu Rebreanu este una „deschisă” care necesită evaluări interpretative. Despre Liviu Rebreanu s-a spus absolut totul. Prozatorul obiectiv al universului rural și ultimul mare realist sau ctitor al romanului modern românesc, folosește în opera sa subiecte bine elucidate. Despre Liviu Rebreanu nu se mai poate spune nimic deoarece s-a spus totul.

Liviu Rebreanu scrie proza ce aparține unui realism întarziat. În acest moment nu ne interesează actualitatea sau modernitatea lui Rebreanu, ci întelegerea prozei lui. Mitul Rebreanu însemna nu numai o imagine clasicizată a artistului și a operei, dar și o imagine înghețată în tipare uzate. Prozatorul obiectiv al universului rural, ultimul mare realist sau ctitor al romanului modern românesc – formulări repetate până la societate, păreau subiecte epuizate, definitiv clasate, așa cum fusese rău promovate de critică interbelică, îndeosebi prin E. Lovinescu și G. Călinescu. Adevărată viață postumă a unei opere clasice sau moderne începe atunci când critica are de depășit impasul aparenței elucidări totale a subiectului: ce se mai poate spune despre Rebreanu când totul s-a spus?

Elementele care ne-au ajutat să descoperim un alt Rebreanu sunt întâlnite în celelalte opere ale lui dinaintea romanului realist modern. Cornel Regman notează: ,,O viziune cu adevarat nouă despre Rebreanu înseamnă azi o viziune mai adâncită, care să dea drept de cetate și o motivare trainică intuițiilor noi și mai vechi, câte s-au rostit despre acest autor. O asemenea viziune nu poate avea nimic în comun cu aserțiunile, oricât de inteligente și de ispititoare, oicât de surprinzatoare, paradoxale”1.

Ion Simuț afirmă că: ,,Identitatea de prozator realist nu este, în cazul lui Rebrenu, una spontană, ci una donândită extrem de anevoios la capătul unei evoluții ezitante. Alegerea sa nu este îndreptată de la început spre un anumit tip de literatură, ci spre un anumit mod de existență: medic, preot și ofițer a ales cea din urma carieră, ultima – se pare – și în ierarhia preferințelor sale.’’2 Romanul ,,Ion’’ (1920) este opțiunea lui Liviu Rebreanu pentru realism. Acest roman modern românesc îi aduce lui Liviu Rebreanu celebritatea.

Modul polemic în care Ion periclitează idilismul sămănătorist este în masură să dezvăluie adevărul crud despre viața țărănească. Liviu Rebreanu reușeste în opera ,,Ion’’ să înlăture efectele discordante ale didacticismului moralizator. Romanul ,,Ion’’ reprezintă victoria scriitorului asupra lui însuși. Prozatorul evoluează într-un anonimat până la apariția lui ,,Ion’’, apariție ce aduce o probă impunătoare a virtuozității artistice și a complexității mijloacelor pe care le dețtinea scriitorul. Aceasta este cartea care îi răsplătește eforturile și îi răscumpără sacrificiile.

Mai întâi, el este un constructor desăvârșit, un mare arhitect, capabil să structureze în romanele lui un întreg univers. Imaginea lucrătorului de altă data în condițiile mai neevoluate ale arhitecturii, a lucrătorului care singur își construia schele, singur ducea în spinare cărămizile, singur le alinia și le întărea cu mortarul plămădit de el însuși, după ce tot el a fost acela care trasase planul construcției lui, această imagine mă urmărește când încerc să definesc muncile titanice ale autorului lui Ion, al Pădurii spânzuraților și al Răscoalei.

Începutul romanului este echivalent pentru autor cu regasirea sunetelor originare ale copilăriei sale. Drumul reprezintă deșteptarea conștiinței, însă nu una individuală și inocentă. ,,Începutul lui Ion realizează în mod simbolic, discret și lent trezirea unei conștiințe universale, placiada, toropită spre a a fi martora unei tragedii semnificative pentru o comunitate ce-și are valorile ei specifice’’.3

Apariția realismului în secolul al XIX-lea a fost o fatalitate estetică în evoluția romanului. Rene Wellek distinge trei definiții clasice ale realismului: prima ca monunument istoric delimitabil la mijlocul și în a doua jumatate a secolului XX; a doua ca ansamblu de texte și autori specifici perioadei ți a treia ca sistem de norme estetice. Prima data realismul însemna o literatură a adevarului, care era sinonimă cu materialismul viziunii,adica exactitatea unei descrieri minuțioase. Regasim aceste cerințe generale ale realismului și in Ion și Rascoala. O simpla definiție ar fi aceea că ralismul este o reprezentare obiectivă a realitații sociale comtemporane. Realitaea este un termen care include anumite elemente: aspecte urâte, revoltatoare,vulgare, care sunt subiecte legitime ale artei. Se va observa în poza lui Rebreanu că există o zona idealistă, metafizică, fantastică, simbolică sau abstractă.

Efortul expresiv a lui Rebreanu în convorbire cu prietenii și cunoscuții lui era atât de avar pentru că îl consacra în întregime operei lui vaste, adânci și exacte. Imaginea lui Rebreanu în postumitate, impusă deja de contemporanii prozatorului, este aceea a scriitorului devotat muncii lui până la sacrificiul vieți personale. Lucian Raicu își începea eseul sau monografic din 1967 tocmai de la acest prag: vocația de romancier, consolidată prin ”asceză muncii artistice’’. Soliditatea construcțiilor epice susține firesc și energic prestigiul unei profesii ,aceea de scriitor. Liviu Rebreanu întruchipează prototipul creatorului, marcat de trudă, încrâncenat și perseverent în efortul elaborarii. Variantele, jurnalul, paginile de manuscris care însotesc fiecare volum din seria de ,,Opere’’ sunt o mărturie convingătoare a istovitorului efort creator .

Critica interbelică a promovat imaginea  clasică a prozatorului format odata cu apariția romanului  ,,Ion’’, in 1920, ignorând o istorie interesanta a propriei evoltii. G. Călinescu însuși, in ,,Istoria limbii române de la origini până în prezent’’din 1941, a statuat această apreciere, considerând nuvelele simple exerciții în vederea marii fresce, desi-e clar, chiar dacă exegetul nu o recunoaște – între ele se gasesc capodopere ale speciei.

Evoluția prozatorului până la stadiul stăpânirii depline a uneltelor sale cuprinde etape obscure, naivități, tatonări, eforturi penibile, dar demne de tot interesul, cu atât mai mult cu cât e vorba de începuturile unui mare scriitor. Acest proces al devenirii artistice nu a interesat cu adevărat decât începand cu deceniul șapte (deși în deceniul șase Nicolae Liu făcuse o explorare de pionierat), a fost metodic cercetat odată cu elaborarea ediției critice, întreprinsă de Niculae Gheran în 1968. I-au fost consacrate studii aplicate, meticuloase, și de către Stancu Ilin, pe langa efortul sistematic al îngrijitorului  marei ediții Rebreanu. Am considerat util și interesant să reluam acest capitol de istorie literară, din perspectiva psihologiei creației, avand ca tema centrală problema identitații, cu o dubla interogație .

CAPITOLUL I: SENSURILE REALISMULUI REBRENIAN

Realismul nu epuizează sensurile operei – e o constatare din ce in ce mai stăruitoare în critica de după apariția volumului lui Lucian Raicu. Metafizicul, valorile simbolice, poetica discretă a tainei, explorarea subinconștientului constituie tentative de îmbogațire a dimensiunilor operei, de multiplicare a nivelurilor de semnificatie. Această diversificare a mijloacelor și mizelor artistice nu ține nici într-un caz de un spirit epic rigid și realist, ci de unul mobil , suplu, deschis, permeabil, la sugestiile venite de pe alte teritorii decât acelea ale socialului , materialitații, cauzalitații accesibile sau logicii curente. E un Rebreanu dincolo de realism, a cărui identitate secreta, greu aproximabilă, solicită un instrumentar critic evoluat, modernizat. Am evitat să-l considerăm numai pe accesta adevăratul sau esențialul Rebreanul și, fără exagerare sau exclusivism, l-am completat, cum era firesc cu fațetele evidente, unanim recunoscute, ale pre-realistului și realistului clasic. Istoria, teoria și critica literară participă în mod egal, pentru a disocia cele trei  ,,personaje” la fel de adevărate: un Rebreanu dincolo de realism. Sunt trei ipostaze, sensibil diferite, dar care nu se anulează unele pe altele, nu se exclud, ci se completează în mod fericit.

Romanul este o oglindă purtată de-a lungul unui drum. Câteodată ea reflectă cerul albastru, altă dată noroiul din băltoacele de la picioarele dumneavoastră. Vreți să acuzați de imoralitate omul care poartă oglinda? Acuzați mai bine drumul pe care se află băltoacele, sau, și mai bine, pe inspectorul de drumuri, care permite ca apa sa se adune și băltoacele sa se formeze.
În cultura si literatura română curentul realist a fost contaminat în mare masură de alte curente contemporane ceea ce nu afectează însă creația marilor nostri realiști (Ioan Luca Caragiale, Ioan Slavici, Liviu Rebreanu sau George Calinescu). Realismul este curentul literar care tinde sa dea o reprezentare veridică realitatii, să înfațiseze cu obiectivitate adevărul, să observe existența reală. Impresia deosebită produsă la jumatatea secolului al XIX-lea de progresul stiințelor naturii îi îndeamnă pe scriitori să încerce aplicarea, în creația literara, a unor metode impuse de dezvoltarea stiinței.

Scriitorii realiști se indreaptă spre viata socială, reprezentând omul ca produs al mediului în care traiește. În realism personajele sunt tipice, reprezentative pentru o întreagă categorie umană și socială. Între curentele literare apar frecvent interferențe. Astfel, în opera unor mari scriitori reliști, ca Balzac sau Stendhal, se întalnesc multe elemente romantice.

Rebreanu afirmă o puritate “clasică” a formei  prin echilibru, simplitate, accesibilitate, limpezime, religiozitatea artei, tipicirea personajelor, monumentalitate, rigoarea construcției geometrice. O astfel de impresie rămâne valabilă numai pentru partea operei rebreniene, aceea subsumabilă caracterizarii de “realism pur” după expresia lui Pompiliu Constantinescu. Dincolo de realism înseamnă deci, în cazul lui Rebreanu, și această aspirație discret clasicistă. Dincolo de realism nu înseamnă deci cu necesitate modernism, ci o permeabilitate la alte tendințe, care pot fi naturaliste sau expresioniste, dar și romantice sau clasice.

Realismul poate fi definit prin trăsăturile sale definitorii: reprezentarea veridica a realității, obiectivitatea scriitorului, prezența unor persanoje tipice în împrejurări tipice, preocuparea pentru social, lipsa idealizării sau a abstractizării, atitudinea critică fată de societate exprimată într-un stil sobru și impersonal.

Marii autori realiști europeni (Sthendal,H. Balzac, Charles Dickens, N. Gogol, G. Flaubert, L. Tolstoi, H. Ibsen) nu s-au dezmințit de la aceste principii stabilite cu toate influențele existente in acea epocă (în special influența romantismului).

Asemeni oricărui curent literar de o importanță maximă în dezvoltarea ulterioară a prozei si poeziilor, curentul romantic a avut un șef de școală și un teoretician care a dat nastere acestui curent, l-a denumit și și-a susținut opinia în decursul întregii cariere artistice. Pentru realism principiile au fost fundamentate și teoretizate de Sthendal (pseudonimul lui Henry Boyle – 1783-1842 – prozator și eseis francez) care a apreciat că romanul realist nu este decât o oglinda ce reflectă atât cerul albastru –frumusețea vieții, bucuria de a trăi- cât și noroiul din baltoace -partea neplacută, mizeră a vieții. Oglinda este cea care prezintă universul nedeformat de sufletul oricarui scriitor, de aceea realiștii nu pot fi acuzați că ar fi prezentat altceva decât adevărul.
Cautand un vinovat pentru aceast prezentare, acesta nu va fi gasit in persoana autorului, ci in insasi firea societatii umane, romanul realist fiind echidistant in prezentarea partilor bune si rele ale vietii si ale individului prezentat.

Liviu Rebreanu scrie o proză ce aparține unui realism întarziat și modernitatea lui,câtă e, decurge de aici. Orce valoare, în masura ăn care e autentică, și deci actuală. Dincolo de realism înseamnă că există, în evoluția conștiinței estetice a lui Rebreanu, o fază pre-realistă de prima tinerețe și post-realistă, capabilă să asimileze elemente din alte zone, cum sunt inconstientul , metefizicul și miticul. Toți criticii care au citit și criticat scrierile lui Liviu Rebrenu au adus numai vorbe frumoase la adresa autorului susținând operele sale ca fiind unele din cele mai reușite din acea perioada.

În prefața ,,Comediei umane’’, Balzac își propune să studieze toate speciile sociale și adaptarea lor la mediu. Dintr-o alta perspectivă, realismul nu este decât un caz particular al relației dintre arta și realitate. Realismul etern, ca și curent literar, înseamna imitație, copiere literară, fidelitate fața de natură. Conform lui Ramon Jakobson ,,realismul este un curent artistic care își propune să reproducă realitatea cât mai fidel cu putință, năzuind spre o maximă veridicitate’’4. Numim opere realiste acele opere care reproduc realitatea așa cum este ea. Roman Jakobson își face prezenta în proza lui Rebreanu prin întregul evantai de sensuri.

Realismul nu are un sens canonic, el pentru a-și respecta intențiile estetice promovează un discurs despre logica comunicării: ,,întreg acest eșafodaj de reguli respectate face ca discursul realist să se constituie ca o scriitură transparentă, monoploizată de interesul unic al transmiterii unui mesaj enivoc, articulat monocord ca o transmitere de informatii despre real sau despre felia de viața decupată.’’5

Elementele definitorii ale viziunii rebreniene bat doar într-o anumită zonă,spre realismul tradițional. Rebreanu a explicat prin raportarea la realism, fiind foarte conștient, calitatea și sensurile estetice ale prozei lui. Opiniile literare ale lui Rebreanu capătă alura unor confesiuni literare și ca să le privești ca pe niște elemente ale unei construcții e o greșeală. El aspiră spre obiectivitate și impersonalitate, fiind un adept al esteticului: ,,Nu există roman psihologic sau social, sau cum le mai clasifică critica savantă. Există romanul pur si simplu, care trebuie să fie, în același timp, și psihologic, și social, și fantastic, și istoric…. Căci romanul e o lume întreagă, de la Dumnezeu pâna la ultima gânganie, o lume specială, cu viața ei proprie, și totuși atât de apropiată de sufletul general românesc, încât oricine să o poată reconstrui cu factezia..’’6.

Realismul nu înseamnă o transpoziție mecanică fotografică, ci o selecție și o interpretare. Transpunerea realitații în imaginar trebuie să corespundă principiului obiectivitătii realiste. Literatura sub orice forma, nu înseamna numai zugrăvire, ci și interpretare și într-un anumit fel o critică.

Liviu Rebreanu afirmă că în romanele sale nu este niciun personaj copiat după natură, dar nu este niciun personaj în care să nu existe ceva real. Realitatea este doar lutul care servește la modelarea operei de arta. Procesul creației artistice nu trebuie să fie o copie ca să fie artistic. Pentru Rebreanu un roman înseamnă o altă realitate, o realitate insulara fața de care creatorul este străin. Obiectivitatea realistă este sinonimă cu detonarelizarea și demodalizarea discursului narativ.

În romanul ,,Răscoala’’ nu se simte niciun arbitraj interesat între forțele de conflict, ci un arbitraj care aparține imanenței. Pentru a fi cât mai credibil, textul realist trebuie să nu dmită nicio ingenința ideologică, deoarece literatura adevărata nu este nici comunistă, nici hitleristă, este doar o literatură pentru toata lumea. ,,Rascoala’’ este o operă de pură virtuozitate tehnica, în care domină epicul pur. Este o serie de nuvele în care problemele esențiale sunt tehnica cinematografică, tehnica contrapunctului si narațiunea selectivă.

Realismul și romanul rebrenian presupun o alegere, o opțiune și o modelare a realitații amorfe. Nu există realism fără interpretarea realitații. La Rebreanu lipsa de stil e înșelatoare sau rau înteleasă. Stilul cenușiu angajează în realitate un arsenal întreg de mijloace bine ascunse. Adevăratul realism are ambiția totalitații. Romanul realist rebrenian este reprezentativ unor tipuri sociale,astfel încat Rebreanu își creaza personajele cu o atenție sporita, împărțita între selectivitate, sinteza și reprezentativitate. Prin ,,Ion’’, Liviu Rebreanu vizeaza țăranul obsedat de pamant, totul osciland între datoria civica și imperativul constinței naționale. Titu Herdelea ecel care stăbate romanele ,,Ion’’, ,,Răscoala’’ și ,,Gorila’’, el fiind reprezentantul unui intelectual ardelean, rupt de vatra și problemele sale și falsificatde viața urbana.

Mai bine decât orice pledoarie teoretică sau polemică, opțiunea lui Liviu Rebreanu pentru realism este demonstrată și sustinută de apariția romanului ,,Ion’’ in 1920, care a avut același efect de surpriza ca înalțarea bruscă a unui munte în plină câmpie.

Deși nuvele ca ,,Rafuiala’’, ,,Proștii’’ sau ,,Hora morții’’, ,,Catastrofa’’ sau ,,Itic Strul dezertor’’ erau semne bune pentru evoluția unui scriitor, numai puternicul român Ion i-a adus lui Liviu Rebreanu celebritatea. Motivele sunt mai multe și ele au fost relevate de critica noastră interbelică. Întâiul e acela că, într-o perioadă în care schița, nuvela și povestirea erau dominante, numai romanul putea aduce consacrarea unui prozator – romanul ca semn de maturitate a unei literaturi. „Confratii momentului – rezumă Vladimir Streinu fenomenul printr-o metaforă critică – au avut cu toții impresia că, peste noapte, langă domiciliul lor, dintre măguri scunde și pitorești, se născuse într-o tăcere neverosimilă un nou Ceahlau, un alt Negoi sau un Moldoveanu necunoscut''.

În al doilea rand, modul polemic în care ,,Ion’’ compromisese idilismul sămănătorist era în măsură să releve adevărul crud despre viața tărănească, un adevăr a cărui relevare predispunea la naturalism; ori, această duritate a observatiei realiste era o noutate șocantă. Cu umoru-i subtil, același Vladimir Streinu remarcă paloarea imaginii sămănătoriste a ruralității colorate idilic și încrederea cititorilor obișnuiți și a criticilor eminenți în noua și viguroasa perspectiva epica: „De pe piscul muntelui nou, care se ridicase atât de abrupt aproape din plin ses, ei văzură departe, pierdut într-o ceata albăstruie, satul românesc sămănătorist' – un „sat decorativ', populat după un scenariu fals și convențional cu „tărani veseli, îmbracați până și în zilele de muncă în haine sărbătorești, neatinși nici sufletește, nici corporal, de cumplită muncă7.

În al treilea rând, în raport cu proza ardeleană, fie că e vorba de Mara lui Slavici, fie de Arhanghelii lui Ion Agarbieeanu, Liviu Rebreanu a reușit în Ion să înlăture efectele dizarmonice ale tezismului moralizator, impunând deplină obiectivare epică, fără că autorul să-și rezerve un personaj-raisonneur sau un aparteu didactic prin explicitare și tendențiozitate Al patrulea motiv și cel mai important e acela că virtuțile sale artistice, independente de context, îl recomandau de la sine drept cea mai desăvârșită creație epică realizată până atunci, în 1920. E. Lo-vinescu, obligat el însuși să uite temporar lupta pentru citadinizarea și intelectualizarea literaturii și să recunoască exemplaritatea unui român rural prin tematică, a sintetizat toate aceste explicații într-o frază: „Ion reprezintă o revoluție și față de lirismul sămănătorist sau de atitudinea poporanistă și față de eticismul ardelean, constituind o data, istorică am putea spune, în procesul de obiectivare a literaturii noastre epice. Posteritatea i-a rezervat un destin fericit: acela de a reprezenta paradigmatic realismul în literatura română, așa cum îl reprezintă Eugenie Grandet sau Moș Goriot, romanele lui Balzac, în literatura franceză. Exemplaritatea lui estetică oferă posibilitatea de a ilustra oricare din exigențele realismului: obiectivitatea vecină cu impersonalitatea, olimpianismul viziunii de-miurgice, determinismul material al individualității sociale, tipologia personajelor pendulând între unicitatea insului și universalitatea caracterului, descrierea panoramică a sferei sociale a satului prin prismă determinării economice, narațiunea fidelă unei realități indubitabile și consecvență în scriitură transparența etc.

Înainte de toate, românul Ion reprezentă o victorie a prozatorului asupra lui însuși. După ce nuvelistul evoluase până atunci aproape în anonimat, românul aducea o probă impunătoare a virtuozitatii artistice și a complexității mijloacelor de care dispunea scriitorul, un triumf al puterii de construcție, o conjugare fericită de bogate resurse epice. Abia această era cartea care îi răsplătea eforturile, îi răscumpăra sacrificiile și îi împlinea visurile sau ambițiile estetice. Numai ea îi justifica munca de până atunci, îl legitima ca mare scriitor și îl consacra social. În carieră lui Rebreanu era prima mare izbândă personală și ea nu a întârziat să-și arate efectele, după cum a observat E. Lovinescu în Memorii: „Dintr-un vag publicist, pururi în căutare de combinații lucrative, himeric, boem, de blondul culorii vântului, confident secund, apariția miraculoasă a lui Ion a făcut un om investit cu o autoritate incontestabilă, cu mașină la scară, președinte aproape inamovibil al Societății Scriitorilor Români, recunoscut de public și de oficialități, premiat și împărțitor de premii, directorul general al Teatrelor sau al Educației Poporului'9.

Începutul romanului Ion a devenit cu timpul, prin lecturi repetate, metaforă însăși a alunecării imperceptibile pe teritoriile imaginarului. Din șoseaua mare, „se desprinde un drum alb', care urcă și coboară, înaintează sau se ascunde prin păduri, poposește, cotește brusc după o întreagă aventură a mersului lin, „ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline'. Pe o vreme de zăpușeală și „tacere nabusitoare', se perinda casa învățătorului, casa lui Alexandru Pop-Glanelasu, casa lui Macedon Cercetasu, casa primarului, lăsând în urmă Hristosul de tinichea. Satul este smuls din toropeala și nemișcare după numai trei pagini de prezentare cu incetinitorul, pentru a-i vedea animat în horă de duminică, iar apoi în vartejul de pătimi și interese, ce se va stinge în finalul romanului, după consumarea conflictelor și a dramelor. Este simulat în acest fel un decupaj din marea totalitate. Căci autorul însuși spusese în Marturisiri că realitatea a fost „numai un pretext, pentru a putea crea o altă lume, nouă, cu legile ei, cu întâmplările ei' (Opere 15, p. 179). Pripasul imaginar e Prislopul real de lângă Năsăud, iar drumul din român „corespunde în mare parte realitatii' (Opere 15, p. 174). Ni-colae Manolescu a analizat în primul volum din ,,Arca lui Noe'' semnificația acestui incipit românesc, care „sugereaza o lipsă de granite, deși este o graniță, o ramă și un constituent al imaginarului10.

Drumul de la începutul romanului Ion traduce, de fapt, o experienta originară a autorului, aceea a mutării familiei sale în Maieru, când copilul nu avea decât doi ani și jumătate. O astfel de mutare din real în imaginar realizează și începutul cărții. Evenimentul avusese loc în copilăria autorului pe timpul nopții, amintindu-și că se trezise cu un sentiment straniu în altă lume, în alt loc, iar schimbarea o înregistrase auditiv, după zgomotul roților căruței, sunetul metalic al clopoțeilor calului, cântatul cocoșului la sosire (v. Opere 15, p. 175-176). „Cea dintâi amintire a existenței mele – constată scriitorul în aceleași Mărturisiri din 1932 – e chiar de la sosirea noastră aici', în Maieru. Pregnanța auditivă însoțește derularea imaginilor și în roman, deși aici momentul sosirii în Pripas e fixat în toropeală după-amiezii, dar tot sub semnul unei treziri. Efectul transfigurării are pentru autor un ecou adânc în copilărie:

,,De câte ori călătoresc noaptea cu trăsura și opresc undeva pe șosea, prima clipă de liniște deplină face să mi se trezească îndată în toată ființă mea simțămintele acelui întâi moment de viață conștienta. De câte ori aud noaptea o caruta trecand pe șosea și sunetul clopoțeilor, inimă mea vibrează întocmai ca în cea dintâi deșteptare a conștiintei, vibrează fără voia mea, că și când s-ar fi atins coardă cea mai trainica a existenței mele sau poate însăși axă imaterială, enigmatica și eternă a sufletului.' (Opere 15, p. 176)

Începutul romanului Ion echivalează pentru autor cu însăși regăsirea sunetelor originare ale copilăriei. Debutul cărții este într-adevar marcat de semnul genuin și enigmatic al genezei. În Pripasul din roman nu mai intră o căruță, ci se intră, într-un mod neutru și abstract: amintirea din copilărie e impersonalizata, în virtutea unei tendințe de obiectivare pe care Rebreanu a consacrat-o în literatură română ca o marca esențială a romanului realist. însă, dacă e să privim și să explicăm genetic constituirea acelei emblematice imagini a drumului din Ion, va trebui să spunem că secreta vibrație și atmosfera de tărâm nou și totuși cunoscut provin din reiterarea unei amintiri. Se poate urmări cu ușurință felul cum drumul din Ion, intocmai ca drumul din copilărie la mutarea în Maieru, realizează treptata „desteptare a constiintei', însă nu a uneia individuale și inocente, ci a uneia generice și înțelepte, obișnuită cu zădărnicia lucrurilor. Imaginea drumului care intră și iese impasibil din satul rascolit de drame individuale și de patima colectivă pentru pământ este „insasi axa imaterială, enigmatică a romanului.
Liviu Rebreanu a știut să coreleze în romanul Ion o semnificație națională cu o semnificație universală: „Ion – nota încă din 1922 Mihail Dragomirescu acordând romanului un credit maxim în adevăr este ca un fel de epopee a românismului, cu întunericul și '' luminile lui, o epopee în care însă pătrundem până în adâncurile sufletului omenesc. Ion, eroul cu aviditatea lui brutala de pământ, nu e decât expresiunea primitivă a ambitiunii care roade sufletul oricarui om în general, și oricărui român în specie, pentru a se ridica deasupra mediului în care l-au sădit natură și contingențele sociale'11. Mihail Dragomirescu este cel dintâi care subliniază caracterul gene-ral-uman al destinului lui Ion, dincolo de orice contextualizare regionala sau istorică, accentuând că este un „simbol tragic al soartei omenesti'12

Fire voluntară, dramatică și reprezentativă pentru mediul sau social, Ion domină românul ridicându-se deasupra varietăților umane ale satului și deasupra țesăturii de planuri narative, ce oferă, în diversitatea, succesiunea și minima lor dispersie, dinamismul nece sar al epicului. Individualitatea lui Ion se compune din convergen, a trei coordonate (socialitate, eros, moralitate) și se conturează intersectarea experiențelor corespunzătoare: socială, erotică și morală.

Numai o mică parte din opera lui Rebreanu, cu proportiile-i cunoscute, corespunde unei definiții clasice a realismului: cele mai multe dintre nuvele, romanele ,,Ion’’ si ,,Rascoala’’. E adevărat că aceasta e considerată partea cea mai valoroasă, împreună cu ,,Pădurea spanzuratilor’’. De aceea trebuie să acordăm problemei importanța cuvenită. În cealaltă parte a operei, mult mai întinsă, există indubitabil o tehnică realistă evidentă, dar ea este pusă în slujba unor intenții ce ies din perimetrul strict al realismului: un idealism mistic în ,,Padurea spanzuratilor’’, o aspirație metafizică la eternizareă cuplului în ,,Adam și Eva’’, un caz naturalist de ereditate nefastă și nebunie în ,,Ciuleandra’’, conturarea romantică a unei figuri de erou național legendar în ,,Craisorul Horia’’, povestea melodramatică, romanțioasă, a unei iubiri nefericite în ,,Jar’’, o intrigă polițista fără implicații sociale serioase în ,,Amandoi’’, ca simplu exercițiu de creație epică lejeră. în toate aceste narațiuni, intențiile religioase, metafizice, naturaliste, romantic-istorice, melodramatice sau polițiste ale autorului sunt susținute de o recuzită realistă, care este însă un simplu mijloc, iar nu marea miza. ,,Gorila’’, prin preocuparea de panora-mare a moravurilor politice interbelice, trebuie asociat narațiunilor major realiste. Dar care este definiția clasică a realismului? Există un perimetru strict al sau?

Ca o reacție la romantism, apariția realismului în secolul al XlX-lea fusese o fatalitate estetică în evoluția romanului. Termenul a fost perceput încă de atunci imprecis și derutant. Champfleury scria în 1857, în plina insurecție realistă: „Cuvântul realism, un cuvânt de tranziție care nu va dura mai mult de treizeci de ani, este unul dintre acei termeni echivoci care se preteaza la tot soiul de utilizări și care pot servi în același timp de coroană de lauri și de coroană de varza''13. Pentru Champfleury realismul însemnă, în unele din primele încercări de definiție, întreprinsă chiar din interiorul curentului: sinceritate în arta, putere de observație socială, reprezentarea oamenilor de condiție maruntă, cu tot riscul trivialitatii, sau, cu o sintagma unică și entuziastă: „triumful realitații'. Noua orientare contesta idealismul romanticilor și falsitatea naturii lor melancolice și exprima cerința „reproducerii naturii', însă nu după legile unei imitații mecanice sau fotografice, ci prin prisma unei interpretari personale14. Dezbaterea a fost provocată în epocă de pictura lui Courbet, însoțită de partizanatul zelos al lui Champfleury și de o revistă efemera, ReaSisme, aparută în intervalul iulie 1856 – mai 1857. Programul este rezumat de Rene Wellek în câteva principii simple, capabile să definească „un crez literar precis': „Arta trebuie' să ofere o reprezentare fidela a lumii reale; de aceea, ea trebuie să studieze viața și manierele contemporane printr-o observație meticuloasă și o analiză atentă. Acest studiu trebuie să fie imparțial, impersonal , obiectiv'15.

Rene Wellek distinge trei aspecte ale unei definiții clasice a conceptului de realism: a) ca moment istoric delimitabil la mijlocul și în a doua jumatate a secolului al XlX-lea; b) ca ansamblu de texte și autori specifici perioadei, cu toată variabilitatea punctelor lor de vedere: Balzac, Stendhal, Flaubert, Dickens, Thackeray, Gogol, Tolstoi, Dostoievski; c) ca sistem de norme estetice, cristalizate după 1850, nuanțate progresiv și radicalizate de naturalism până la diferentierea unei școli noi. La început, realismul însemna ,literatură a adevarului', sinonimă cu materialismul viziunii, exactitatea unei descrieri minuțioase. Regăsim cu usurința respectarea acestor cerințe generale ale realismului în ,,Ion’’, ,,Rascoala’’ sau ,,Gorila’’. Accepția clasică a realismului este dependenta de polemica deschisă cu romantismul, în sensul excluderii extraordinarului, a excepției și a purei întamplări, ca și a elementelor fantastice, feerice, alegorice, simbolice, a „tot ce este foarte stilizat, pur abstract și decorativ’', dupa cum precizeaza Rene Wellek. O definiție foarte simplă – notează criticul american – ar putea fi aceea a realismului ca „reprezentare obiectivă a realitații sociale contemporane’', dacă aici nu ar fi destul de dificil de lămurit ce înseamnă „obiectivitate’' și ce se întelege prin „realitate’'. E evident că definirea realismului depinde de sensul acordat noțiunii de realitate. Precizarea lui Rene Wellek merită reținută în întregime la acest punct: „în epoca respectivă, prin realitate se întelegea, în mod evident, lumea ordonata a stiinței secolului al XlX-lea, o lume a cauzei și a efectului, o lume fără miracol, fără transcendental, chiar dacă, personal, individul și-a păstrat o credința religioasă. Termenul «realitate» este, de asemenea, un termen care include anumite elemente: aspectele urâte, revoltătoare, vulgare sunt subiecte legitime ale artei. Subiecte care fuseseră considerate tabu, de exemplu, tratarea relatiilor sexuale și descrierea chinurilor agoniei (iubirea și moartea au fost intotdeauna permise), sunt acum admise în domeniul artei'16. Aceste elucidari, extrem de necesare, justifica aprecierea noastră anterioară că există o oarecare strictețe a perimetrului tematic realist. În funcție de aceste precizari, vom putea accepta, în cunostința de cauză, că există, în proza lui Rebreanu, o zonă situată dincolo de realism: idealistă, metafizică sau transcendentală; fantastică, simbolică sau abstractă.

Consistența realismului ca perioadă istorică este dată – dupa parerea lui Rene Wellek – de importanța capitală acordată tipologiei și obiectivitatii.

În prefața la ,,Comedia umana’’, Balzac își propune să studieze sistematic speciile sociale ca pe niște specii zoologice, în funcție de adaptarea la mediu; istoria societații sale contemporane se contureaza ca o istorie a moravurilor, „alcătuind inventarul viciilor și virtuților, adunând principalele manifestari ale pasiunilor, zugravind caracterele, alegând principalele evenimente din Societate, creând tipuri prin reunirea trăsăturilor mai multor caractere omogene'17. Autorul, ca secretar al Societatii franceze contemporane, va alcatui un tablou al „infinitei varietați a naturii umane', pe care însa nu o va putea reprezenta decat prin tipuri rezumative pentru fiecare serie sau specie socială, caci numai astfel va indeplini condiția ca opera lui să fie „o mare imagine a prezentului'’. Cristalizarea tipului sau a tipicului realist reconsidera caracterul din proza clasică, pe fondul aceleiași probleme a reprezentarii legăturii dintre universal și particular în literatură. Pentru critica literară de stanga, de la Be-linski și Dobroliubov până la Georg Lukacs, tipurile trebuie să reflecte contradicțiile dezvoltării sociale, după criterii predominant ideologice, incluzând necesitatea ca realismul să releve o atitudine reformistă și critică fată de societatea burgheză. De pe aceste pozitii s-a formulat tendentionismul realismului critic, care vine însă în contradicție cu exigența obiectivitatii: excluderea oricarei intenții transparente și, cu atat mai mult, a oricarei propagande sociale. În interviurile și articolele sale, Liviu Rebreanu s-a pronunțat adesea pentru pastrarea neutralitații scriitorului fața de realitatea pe care o infațiseaza, pentru a nu înclina balanța vizibil, prin arbitrajul său exterior, în favoarea unei parți aflate în conflict. Rezolvarea trebuie să fie cerută de o logica estetică sau morală, nu de o anumită ideologie. Acest tip de imparțialitate îi va atrage acuze nefondate mai ales dupa apariția romanului Gorila, pentru ca nu se vede o atitudine fațis anti-legionară. Obiectivitatea a fost, în zona prozei lui consecvent realiste, o deviză respectată cu strictete de Rebreanu, denunțând exhibarea subiectivismului și decretând suprimarea completă a prezenței autorului în text. După ,,Gorila’’, Rebreanu ar fi putut să pareze acuzațiile, citând doua întrebari clarificatoare ale lui Stendhal din prefața la Armance: „Este oare vina ei dacă prin fata acestei oglinzi au trecut oameni urati?

Revenind la chestiunea obiectivitații, problema cheie a realismului tradițional, Vladimir Streinu folosește obiectivitatea-metoda și obiectivitatea-natura. Rebreanu aparține obiectivitații – natura, deoarce personajele sale sunt diverse la fel ca societatea pe care o ilustrează. Rebreanu putea fi acuzat de tărănism, dar și de antitărănism cu referire la ,,Răscoala” datorita lipsei de atitudini sociale marcate critic.

Tudor Vianu prezintă în opera sa o definiție a realismului rebrenian așa cum a fost înainte de apariția romanului ,,Ion”: ,,Nicio data realismul românesc, înaintea lui Rebreanu, nu înfiripase o viziune a vieții mai sumbre, înfruntând cu atât mai mult curaj urâtul și dezgustatorul, întocmai ca în varietatea mai noua a realismului european, crudul naturalism francez și rus,dintr-o epoca încheiată în acest moment. Motive și vocabular, atitudini și mijloace stilistice arătau ca realismul intrase într-o noua fază.”18 Liviu Rebreanu impune o nouă tendința estetică, cea a realismului dur, aspru, obiectiv, cu rezonanțe naturaliste, în care viziunea naturalistă a omului reține aspectul lui animalic. Realismul rebrenian este caracterizat de o salbatică autenticitate.

Realismul înseamna pentru Rebreanu fidelitate fața de realitatea sociala revoltatoare, vulagară, respingatoare, urâtă, ce iși cerea dreptul de reprezentare în literatură. Despre realismul fundamental al lui Liviu Rebreanu, Petre Comanescu spune: ,,Literatura sa are o substanța densa, uneori brutală, violentă, salbatică, sculpuralizand primitivismul vietii rurale și ajungând la un obiectivism rece, pregnant, monumental.”19

Liviu Rebreanu nu este un prozator realist întârziat, el având, ca și Eminescu, conștiința acestei întârzieri, datorata tinereții literaturii romane.

Realismul este un concept estetic foarte flexibil care cere determinații pentru a avea o anumita precizie: ,,Caracterul tragic al realismului decurge din spiritul său ocular. Căci realismul ocular este un mod de a citi destinul, de a-l anticipa. Realismul tragic nu este decat sensul final al unei nefericite dezlegări, al implinirii tristei sorți.”20 Realismul este ideologia pe care o folosește ca arma împortriva vecinului său, este o calitate al cărei posesor se crede fiecare: fidelitatea fata de o realitate materialistă, prezentă, cauzalistă, deterministă, urată.

Realismul în perioada postrealista a acceptat amestecuri de neimaginat anterior, acesta devenind în cele din urma poetic, simbolic, mitic, filosofic, psihologic, analitic, polifonic, impresionist, ironic și chiar modern. Arta și literatura au avut întotdeauna o relație stransă cu realitatea, putând vorbi astfel despre un realism etern. Realismul romantismului și realismul literaturii fantastice au dat creare romantismului fundamental care este privat de orice precizie sau putere de caracterizare literară. Termenul de ,,realist” acordat romanului rebrenian nu era în masură să clarifice specificul artei lui. Realismul este cel mai divers curent literar care are o diversitate sinonimă cu eterogenizarea contradictorie.

In ,,Ion’’ și ,,Răscoala’’, Rebreanu ilustreaza un realism întârziat, astfel încât autorul întelege eșecul la care era condamnat. Astfel, Rebreanu definește realismul său în doua categorii: prima este exigența de a înfațișa unicitatea sufletului fiecarui personaj și a dramei pe care aceștia o traiesc, iar a doua este aspirația neclară de a evidenția viața imortalizata prin mișcari sufletești.

„Universul romanului rebrenian înseamnă o ridicare a realitații în lumea ficțiunii, o suspendare a realului, o dematerializare echivalentă de efectul oglinzii: ceea ce este dincolo de suprafata oglinzii reproduce întocmai datele de suprafața ale realului, minus considerența lui.”21 Realismul rebrenian nu este astfel pur, el adunînd sub semnul său elemente care nu erau compatibile. Prin precizare a ceea ce se intelege prin ,,clasicism” , face referire la romanul psihologic român. Clasicismul este sinonim cu o viziune de sinteză. Liviu Rebreanu nu găsește un model al realismului clasic în literatura romană, dar îl invocă pe Stendhal din literatutra franceza. Între realism și clasicism sunt doua temeiuri: obiectivitatea și tipicul, astfel încât realismul respinge idealitatea clasicismului. Rebreanu este apărătorul realismului clasic, în opera ,,Ion’’ el fiind cel mai apropiat de clasicism.

Ideea de ,,un nou realism” este preluată de Liviu Rebreanu, el prezentand încă o dată îndreptarea romanului spre o noua obiectivitate, cea a neorealismului. Realismul esențelor în concluzie se desparte radical de înțelegerea deterninistă, cauzală a lumii pentru a lumina miracolul vieții. În realism tendința simbolică nu este o excepție. Literatura fugară a marilor romane ale lui Rebreanu lasă impresia degajarii unei lumini difuze, care îmbracă universul material. Realismul clasic este perfect adevarat pentru Rebreanu, el descriind în romanele sale lumea vazută și descrisă ca imaginație vizionară. Faptul că Ion sărută pamantul denotă un realism puternic, niciun alt țaran nefăcând acelasi gest ca el. Înțelegerea lumii ca manifestare a misterului sau acceptarea nașterii, iubirii și morții ca enigme, sunt caracteristice realismului. Realismul rebrenian nu este consecvent, pentru că la un autor ca el, arta înseamnă respectarea unui program. Scrisul lui Rebreanu ajunge până în pragul impenetrabilului și al inexplicabilului, făcând accesibile granițele raționalismului și ale materialismului realist.

Realismul canonic istoricește talentul și intențiile artistice ale lui Rebreanu. Realismului i se atribuie o definiție prin care se întelege atașamentul reproducerii naturii fără ideal. Personajele rebreniene au o sumbră instinctualitate, ele fiind dominate de zona de lumina și idealitate. Proza lui Rebreanu este însoțita de un sentiment al realului, sentiment ce aparține idealului și indefinibilului. Personajul rebrenian este reductibil la o singura funcție în angrenajul social. Rebreanu afirmă că: ,,Scriitorul de azi, afară de poetul liric, trăiește într-o lune atât de relativa din toate punctele de vedere, ca numai identificandu-se cu multe relativitati, izbutește a patrunde și a înfațisa absolutul, care, cel puțin în arta, rămâne năzuința supremă.” ( Opere 15, p.161).

Nimic nu este mai contrariand decât dorința arzătoare a unui scriitor realist care își dorește cu ardoare să partundă și să înfățiseze absolutul. Orgoliul suprem constă în a descifra și de a se apropia de ,,misterul eternitatii”, acesta fiind însoțit de o credința oarba în unicitatea sufletului, toate acestea conducând spre un spritualism ciudat.

Viziunea romancierului este mai complexă decât realismul în sine, acesta cuprinzând elemente de teism. În cadrul operei rebreniene există contradicție între realism și idealitate. Tonul realist lasă loc unei vibrații tainice, mistice, de contopire a tuturor întelesurilor din misterul universal. Rebreanu folosește un realsim dur în ,,Ion’’ și ,,Răscoala’’, în celelalte opere, ,,Pădurea spânzuraților’’- folosește criza mistica-, iar în ,Adam și Eva’’- spiritualismul. În spatele realismului caracterizat de seninătate și obiectivitate stă ascuns dramatismul intern al nostalgiei. Putem spune, azi, că e din ce în ce mai clar că puternicul realism rebrenian se sprjină pe un fragil idealism de conceptie.

Într-o mare parte din opera sa, realismul este ferm întors spre romantism (de la Adam si Eva la Gorila), realismul rebrenian dând impresia de modernitate tocmai datorită acestor intersectări, tangențe, conjugări, impacturi.

Rebreanu este invocat de critică în ceea ce privește calitatea de naturalist. Eugen Todaoran consideră că Rebreanu a fost îndrumat de o viziune naturalistă de ,,experienta vietii aspre”, întrucât ei ,, constată în artă ceea ce vad în realitate, fără a încerca prea multe explicații, este deci naturalismul care păstrează încă aderențe cu realismul.”22 Stilul lui Rebreanu reprezintă o mediere între scrisul lui Zola și cel al lui Maupassant. Se observă influența decisivă a naturalismului asupra lui Rebreanu prin îndrăzneala de a releva puternica instinctualitate sau elemente ale actului erotic final. Dacă la Rebreanu, fantezia ramane realistă, în schinb puterea de expresivitate ne conduce la opțiuni estetice zoliste.

Concluzia este doar una singura, prin care putem să avem un raspuns pentru alte tendințe de exagerare a naturalismului. Ion este un roman fundamental realist prin viziunea parvenirii în mediul tărănesc, lăsând pe parcursul narațiunii să se individualizeze scene, episoade sau imagini ca aparțin naturalismului. La apariția romanului ,,Ion’’, Liviu Rebreanu era considerat de E. Lovinescu ctitorul romanului realist modern. Reprezentarea anti-tradiționalistă a satului i-a adus romanului denumirea de modern. Realismul traditional ajunge la maturitatea deplină, această etapa fiind încheiată de L. Rebreanu, începută de Nicolae Filimon și Ioan Slavici și continuatș de Ion Agarbiceanu și alții. Realismul rebrenian s-a impus cu romanul ,,Ion’’, apariție care creaza o uimire generală și un adevarat soc.

,,Romanul modern zugrăvește și nu se poate zugrăvi decât ceea ce este cunoscut, văzut. Romanul modern, numească-se el realist, naturalist ori psihologic, trebuie să fie, cum zice Brunetiere, <<o imitare a realitații>>, căci deși artistul este liber să <<inventeze>>, dar și în invenția sa el trebuie să imiteze realitatea.”23

E foarte clar că pentru Liviu Rebreanu romanul modern nu este decât o reformulare a romanului realist. Realismul are un rol de sinteză a unui evantai larg de tendințe, începând de la cele romantice până la cele naturaliste, psihologice, simboliste sau moderne.

Proza lui Rebreanu își are marile resurse în procesul de transformare a discursului realist, din zona romantismului. Impresia de modernitate este redată de fisurarea consecvenței realiste și pătrunderea unor elemente de altă natură, romantice sau naturaliste, dar nu neapărat moderne. Chiar dacă pe alocuri Rebreanu e modern, asta nu înseamnă ca e e modernist.

Proza lui Rebreanu se situează în istoria literaturii romane într-un realism întârziat datorită poeticii romanului realist, datorate de schimbări de mentalitate ale contextului interbelic. Realitatea pentru Rebreanu este o sfera largă, care include în conținuturile sale zone ale idealitații.

În romanele lui Rebreanu nu există iubirea care să-și realizeze aspirațiile. Caracteristic pentru erosul rebrenian este cuplul fericit dincolo de moarte. Întâlnim în romanele lui Rebreanu două tipuri ale erosului: primul este idealizarea iubirii, iar al doilea este asocierea dramatică a iubirii cu moartea. Pentru personajele din operele lui Liviu Rebreanu, iubirea nu este un mod de a trai viața ci o cale de a îmblanzi moartea. Pentru ele iubirea e o sansa de supraviețuire, astfel reiese de aici un mit al cuplului etern, mit care se definește drept esența spirituală.

Stilul lui Rebreanu rămâne o nostalgie, doar prin miracolul simplitătii lui, dar și prin seninătatea lui tragica. Autorul mitizeaza realitatea pentru a primi o dimensiune majoră pentru a așeza romanul la linia acceptabilă a realizării..

CAPITOLUL II: PREZENTARE GENERALA A OPEREI LUI LIVIU REBREANU

Dimensiunile operei Rebreniene

Liviu Rebreanu, romancier profesionist, este reprezentat de unul sau mai multe romane. El se enumeră printre romancierii consacrati ca atare de publicul cumparator, ca Mihail Sadoveanu, Ionel Teodoreanu, Gala Galaction, Cezar Petrescu, Damian Stanoiu, E. Lovinescu etc.

Cel care face ieșirea din tiparul național al nuvelei și care tot odată deschide armonios drumul creând ruptura, este Liviu Rebreanu. Autorul nu este un imoralist sau cel puțin un artist sau un mare lucid, dar cu ajutorul operelor ,,Ion’’ și ,,Pădurea spânzurațiilor’’ aruncă peste bord preocuparea etică și restul tradiționalist.: ,,Formula lui Rebreanu este realismul sadea, …, în locul mobilei expresii de realism pur, oarecum contradictoriu și pretențios.”24

Rebreanu aduce în opera românescă contemporană un realism fără violențe, dincolo de naturalism, un realism verist, împăcat cu realitatea exterioară. Apariția lui Rebreanu nu a consolidat ipso-factu o nouă situație a romanului românesc, ferit de orice eroare.

Șerban Cioculescu afirmă că: ,,romanul propriu-zis, care datează de la Rebreanu încoace, manifestă o evoluție internă, dupa legi proprii, participante în mare măsură la tehnica nuvelei prelungite sau a înseilării de mai multe nuvele, sau la modul confesional, al relatării unor experiențe personale, mai mult sau mai putin transfigurate”25

Liviu Rebreanu, cel dintâi romancier al nostru, a creat cu ajutorul romanului ,,Ion”, romanul romanesc. Impulsul narator dat geniului starnește emulația în așa fel, încât și astăzi romanul este una dintre producțiile noastre literare cele mai viguroase. Sursa de inspirație a lui Rebreanu rămâne Proust, care își face prezența în romanele sale prin spirit și tehnici specifice. Liviu Rebreanu rămâne reprezentantul epicii obiective cu caracter social, dând naștere ,,romanului brutal” (Serban Cioculescu, Aspecte literare contemporane 1932-1947, Ed. Minerva, Bucuresti, 1972,p. 414.), care infațișează cu brutalitate realitați respingatoare.

Realismul lui Rebreanu este oarecum clasic, el proiectând ființe omenești mijlocii și prin absența pitorescului realist sau a imaginației colorate, romantice. Domeniul propriu al lui Liviu Rebreanu este reprezentat de colectivitatea tărănească (,,Rascoala”) și de reprezentanții ei tipici (,,Ion”). Autorul dă impresia unei probe negative a portretului în ceea ce privește tăranul. El este caracterizat printr-o simpatie, asa cum se vede în ,,Rascoala”. Eroul din ,,Ion” amintește de balzacieni, facut dintr-o pasta aspra, cenusie, fără moliciuni și străluciri. Rebreanu slăvește muncitorul anonim al pamantului, creându-i un adevarat inm, surprinzându-ne cu emoția dominantă și cu atat mai autentică.

,,Afirmarea operei rebreniste însăși se susține ca o realitate autonoma, care nu are nevoie de tagaduirea literaturii orasenesti, moderne, moderniste, sau oricum i s-ar spune. Jocul dialectic al culturii noastre le cuprinde pe amândoua, într-o sinteză. Daca teoria lui Rebreanu ar fi justă, ea s-ar întoarce împotriva-i, relevand în sectorul burghez al operei sale tocmai neîmplinirea <<simbiozei>> preconizate.”26

Există o mare variabilitate a punctelor de vedere despre opera rebreniană , diferențiate după aria de aplicație. Cele mai multe se restrang la scrierile considerate majore (Ion,Padurea spanzuratilor,Rascoala), restul constituind abia un fundal cenusiu, daca nu chiar un balast. Capodoperele se comporta vampiric cu restul operei. Numeroase sunt aplicațiile secvențiale asupra unei singure carți, asupra unei perioade restrânse sau asupra unui singur aspect al creației literare. Marea monografie, care să însumeze toate aspectele, fațetele, nivelurile, dimensiunile, nu a fost încă scrise despre Rebreanu .

Se poate remarca o diferența apreciabilă de la o etapă istorică la altă, în preferințe și opțiuni, reprobări și ignorante. Adevarata amploare a operei a relevat-o numai ediția critică de ,,Opere’’, întreprinsă și susținută de Niculae Gheran, ediție ce mai are  înca  dupa volumul 16 de îndosariat cateva bune tonuri  cu jurnal, interviurile, corespondența, traducerile realizate de scriitor. Ea “încheie de fapt-notează Mircea Zaciu-un complicat proces de   clasicizare definitivă a romancierului”.

Um moment crucial al carierei lui Liviu Rebreanu îl reprezintă anul 1920. Deși cariera lui literara era atat de agitată și dramatica, prozatorul s-a bucurat deplin de acest moment din cariera sa. Cu apariția romanului ,,Ion”, autorul nu numai că intră decisiv în constiința criticii literare, dar și caștigă mult râvnitul titlu de mare romancier modern(autor al primului roman românesc modern.). Scriitorul debutează în 1908 cu schița ,,Codrea” (Glasul inimii) în revista ,,Luceafarul”, iar în 1912 îi apare volumul de povestiri ,,Framantari” la o editură din Orăstie.

Primul roman al lui Liviu Rebreanu s-a ridicat într-adevar, uriaș, monopolitic, dar nu într-un peisaj arid, ci pe fondul unei proze ce avea câteva realizări în nuvelă și schițe. ,,Ion” nu este un ,,accident”, un miracol în literatura romana, iar acest fapt nu scade cu nimic meritele carții. Valoarea lui iese în evidența mai mult atâta timp cât se detașează coplesitor pe un fundal ce are cotele sale. Evoluția nuvelistului și al romancierului Liviu Rebreanu s-a împlinit prin urmarea a doua direcții divergente, ambele exprimand o constiința estetică ne mai întalnita până acum.

Spre deosebire de nuvelă, în roman, Liviu Rebreanu a fost un refractor fată de epoca sa, acesta nerecunoscându-le meritele înaintașilor lui nici mai tarziu. Rebreanu a pregatit o nouă eră a romanului, creând romanul românesc modern. El a creat romanul românesc modern într-un momentîn care proza noastră se afla într-o etapă de dezvoltare. Drama tărănească și asuprirea natională rămân structurile morale care erau caracteristice primelor decenii ale secolului.

Aceste structuri sunt amintiri legate de fluxul și refluxul amintirilor și reprezintă substanta operei pornită din credință, careia i s-a daruit necondiționat. Liviu Rebreanu le întelege și le ofera dimensiunea tragică, astfel încât putându-le plasa în zona general-umana a permanentelor.

În romanul ,,Pădurea spânzuratiilor” el oferă o dimensiune tragică dusă până la ultima consecintă, de care nu se mai poate trece. Putem spune astfel că Liviu Rebreanu e scriitorul care a rămas cel mai sus în stucturile mentale ale primelor decenii. Liviu Rebreanu are capacitatea de a vedea și a sesiza care sunt structurile fundamentale ale unei vieți naționale, proiectându-le mereu în zonele permanentelor tragice.

Eugen Lovinescu spune despre romanul lui Liviu Rebreanu că ,,reprezintă realizarea integrală a idealului sămănătorist”, referindu-se nu la substanta carții, ci la ceea ce putem numi ,,semne exterioare” ale curentului, pe care Liviu Rebreanu îl considera spirit dominant. Nuvelele sale i-au incununat drumul pe care mergea,dar l-au și lărgit oferindu-i șansa să ajungă pe varful celui mai inalt munte.

Într-un studiu intitulat ,,Cred”, Liviu Rebreanu spune: ,,Pentru mine, arta-zic arta și ma gandesc mereu la literatura- înseamnă creație de oameni și viața. Astfel, arta ca și creație divina, devine cea mai minunata taina. Creând oameni vii, cu viața proprie, cu lume proprie, scriitorul se apropie de misterul eternitații. Nu frumosul, o născocire omenească, interesează în artă, ci pulsația vieții. Cand ai reușit să închizi în câteva cuvinte clipe din viața adevarată, ai realizat o opera mai prețioasa decât toate frazele frumoase din lume.” Romancierul este astfel conștient că un artist nu trebuie să copieze realitatea.

Este instructiv să ne amintim fenomenul de recucerire treptată a integralitații operei rebreniene, după ce în anii dogmatismului circulaseră numai cele trei romane clasice, nuvelistica și o parte din teatru. În 1965, începe extinderea atenției și a circulației publice a scriierilor blamate sau ignorate, intrând în câmpul vizual și analitic pentru prima data după 1945: ,,Calvarul’’, ,,Ciuleandra’’ și trei din ,,Adam și Eva’’, puse chiar de autor sub titlul  ,,Calea  sufletului’’- toate incluse în ediția de nuvele în trei volume, apărute în ,,Biblioteca pentru toți”, îngrijită de Niculae Gheran. În ediție separată, independenta, ,,Ciuleandra’’ reapare în 1967. ,,Adam și Eva’’ reapare prima data integral în 1970 (ultima reeditatre se petrecuse în 1946). ,,Amândoi’’ revine în librării în 1971, în colecția de romane polițiste ,,Clepsidra”, dupa ultima apariție în 1946. ,,Craisorul Horia’’ reintră în circuitul public abia în 1975, în volumul 7 de ,,Opere’’, ,,Jar’’ (împreuna cu ,,Amandoi’’), în 1978, în volumul 8. Dintre romane, cel mai persecutat a fost ,,Gorila”, recuperat ultimul, în 1981, în volumul 10 din seria de Opere. Dar asta nu este totul, Mai sunt descoperite și lucrări ale lui Rebreanu despre teatru începând cu volumul 11 (1980), totalizand peste 1200 de pagini, printre care multe inedite. Tomurile 12 13 14 (1987-1989) cuprinzând  aproximativ 500 de cronici dramatice și alte scrieri despre teatru. Opere 15 (1991 ) îl redescoperă pe autorul  însemnărilor de călătorie din volumul Metropole, imprimat anterior doar în 1931, și pe teoreticianul Amalgam, iar imaginea operei lui Rebreanu e destul de departe de a fi integrală. Un loc distinct va trebui rezervat traducerilor lui Rebreanu însuși (îndeosebi din maghiară, dar și din germană, franceză, rusă),unele publicate, altele rămase în manuscris.

Cel mai așteptat dintre documentele postume rebreniene a fost jurnalul, o așteptare intensificata de eșecul tentativelor anterioare de publicare (în 1973, Mihai Gafița la editura Cartea romanească; Puia Florica Rebreanu în colaborare cu Vasile Netea la Editura Sport-Turism), de revelația produsă de fragmentele apărute în presa (în receptiva revistă Vatra). În sfârșit, un prim volum a ieșit la lumina abia în 1984, studiu introductiv de Puia Florica Rebreanu, note și comentarii de Niculae Gheran, în prețioasa colecție de ,,Documente literare” de Editura Minerva, cuprinzând pagini din anii 1927-1935; ce de-al doilea volum acoperă perioada 1936-1940, iar un al treilea volum, care să acopere anii 1941-1944, a ramas până astăzi în suspensie. Editorii au urmarit cu pietate și scrupulozitate restituirea textului și asigurarea informației suplimentare, în comentarii prompte și utile. Indicația ,,text ales” mi s-a parut curioasa și deconcertanța în raport cu asigurările editorilor în privința textului integrat. Bogația aparatului de note face lectura comfortabila. Acribia informației necesare e un lucru rar. Un intreg univers literar este redeșteptat printr-un efort uriaș de documentare și adnotări.

Orice exegeză serioasă are de luat în seama extensiunea, vasilitatea și varietatea operei rebreniene, chiar dacă productivitatea creatoare nu e extraordinară, iar autorul nu e uimitor de prolific prin comparație cu Iorga, Sadoveanu sau Arghezi, fara indoială performerii cantitativi în literatura română. Actualul moment al posteritații lui Liviu Rebreanu ne îndeamnă să continuăm explorarea asiduă acelor două treimi scufundate din masivitatea unui aisberg.

Optiunile valorice impuse de critica interbelică în favoarea romanelor ,,Ion”, ,,Pădurea spânzuraților’’, ,,Răscoala’’ și perpetuate de manualele școlare nu pot fi schimbate: ele sunt în concordanța cu realitatea estetică a operei. Din cele trei “Răscoala” ni se pare atins de un oarecare deplin al receptării, ce prevede ca se va accentua. Locul său îl vedem luat de ,,Ciuleandra”, după cum se poate observa din parcurgerea spectrului bibliografic în secvența contemporană, în deosebi după anul 1965.

În Istoria sa G.Calinescu a argumentat ,,felul regresiv cum s-a desfăsurat talentul lui L.Rebreanu” considerând ,,Gorila’’ , ,,scrierea cea mai rea, înfățișând nivelul de jos al scrierilor sale”. Totuși, în raport cu ,,Jar” sau ,,Amandoi”, ,,Gorila” e o culme și judecata nu rezistă. Ca echilibru, coerentă, obiectivare și valență simbolică, Ion este într-adevar un pisc. Dar, pentru că până în 1920, Rebreanu parcurge un proces dramatic al devenirii artistice, mai lung de un deceniu, el este, în această perioadă de care nu putem face abstracție, un talent progresiv. Curba evoluției urcă din zone nebuloase, prin nuvele, spre Ion, se menține în același platou al unui talent stabil până în 1922, când autorul scrie și face să apară ,,Pădurea spânzuratilor”, coboară vertiginos și amăgitor odata cu reprezentarea piesei ,,Plicul”, în 1923, urcă binisor în 1925 spre intelectualizarea din ,,Adam și Eva’’, dar, rămâne evident sub cota din 1922, continund să urce înca puțin cu ,,Ciuleandra” în 1926 alunecă spre nivelurile ale lipsei de complexitate și tehnică în ,,Craisorul’’ din 1929 și ,,Metropole” din 1931, țâșnește vertiginos în 1932 prin ,,Răscoala” al doilea  vârf ce comunica peste văile anilor cu marele platou din 1920 -1922, pentru a coborî abrupt cu ,,Jar” în 1934  într-o veritabila vagauna din care îl va scoate ,,Gorila” în 1938 până la cota mai luminoasa a romanului ,,Adam și Eva”, pentru a înclina drumul și a sombra în 1940 cu ,,Amandoi”, la capătul puterilor. Sinuazitătile mai mari sau mai mici, imprevizibile în înălțimi și adancimi, traduc grafic dinamica talentului lui Rebreanu, cu totul inadecvat reprezentabil vizual printr-o linie inflexibilă de la ,,Ion’’ la ,,Gorila’’ într-o înclinație continuă și rigidă. Relieful valoric al operei lui Rebreanu, cu munți înalți, dealuri domoale, câmpii plicticoase și văi adânci, e mai ,,natural” decât un plan înclinat ca echivalent al talentului regresiv.

În privința selecției valorice din opera lui Rebreanu este foarte semnificativa o anchetă întreprinsî de revista ,,Azi’, în 1934, printre critici, prozatori și poeți. La întrebarea ,,Ce rămâne din L.Rebreanu?”, penru E.Lovinesc nu poate fi decât un singur raspuns: Ion, daca în selecția criticului și a timpului ar precumpăni logica, ținând cont de unicitate și caracterul sau reprezentativ pentru psihica poporului nostru. Deși, opera solida, adancita, unitara, ,,Pădurea spânzuratilor’’ pălește în fața romanelor Hortensiei Papadat-Bengescu, fiind depășit ca roman psihologic. Felix Aderca da un raspuns scurt și concis: ,,100% Ion, 90% Padurea spanzuratilor, 50%Rascoala,0 % restul”. Comentariile sunt de prisos. Al.A.Philippide nu mizează pe Ion ci optează ferm ,,în primul rând” pe ,,Pădurea spânzuratilor’’, ,,prin valoarea ei de arta care, în orice timp și loc, se arata statornica. Dacă Ion  ar continua să intereseze prin tema luptei pentru pamant, întrucât nu-l valideaza “stricta valoare artistica “, poetul are ,,oarecare, sovaieli în ce privește Rascoala, căci dupa cum argumentează el destul de imprecis, gustul literar al epoci noastre nu iubeste acest dozaj”.

Mircea Eliade se plasează la polul opus, proclamandu-și admirația pentru întreaga personalitate a scriitorului,cu toate inconstanțele lui, căci ,,între cărțile sale bune a avut lungi vacanăe”. Preocupat de calea prozei fantastice și mitologice, Mircea Eliade are agumentul său de comvingere: ,,Când după Pădurea spânzuraților am citit Adam și Eva am fost sigur că d.Rebreanu este într-adevar un scriitor mare.’’ Și Camil Petrescu recunoaște valuarea de personalitate ce a marcat o epoca literara : ,,Dacă nu rămâne tot ce a scris, și asta e firesc, ramane faptul că a transformat o mișcare literară tendețioasă (mai mult politică pentru o epoca de artă, de creatie). El singur e mai mult decât o întreagă epocă literară. Ce vret’ți să rămâie mai mult? Ion e suficient ca să înfrunte timpul înca mult, foarte mult de aici încolo”. Răspunsul lui Mircea Damian, de numai un rand, îîl rezumă parcă pe Camil Petrescu : ,,Din Rebreanu rămâne mai intăi Rebreanu. Pe urmă Ion“.

În ierarhia internă a scrierilor lui Rebreanu, primele locuri par fixate definitiv încă din deceniul al patrulea. Unanimitatea superlativelor o întrunește, totuși, numai Ion, existând mai mici sau mai mari reproșuri, demne de luat în seama, la adresa romanelor Pădurea spânzuraților sau Răscoala. De reținut că, în această anchetă, nuvelele (cu o singura excepție) sunt uitate, Adam și Eva conteaza cu adevarat pentru un singur opinent (Mircea Eliade), iar Ciuleandra nu atrage nici cea mai fugitiva apreciere pozitiva. Ostracizat e și Craisorul. Teatrul nu beneficiaza de nici cea mai mica atenție. Nu intră în calcul Jar, Gorila și Amandoi, care nu apăruseră până la data anchetei.

Rezultatele opțiunilor din 1934 trebuie coroborate cu alte atitudini interbelice din care vom aminti numai cateva: judecata lui G.Ibraileanu din 1926, pronunțata în eseul ,,Creație și Analiză’’, este relativă întucât se referă la o perioadă restrânsă de creație. Pentru patronul spiritual al Vieții romanești exista numai ,,cele doua romane veritabile ale sale care jugrăvesc societatea ardeleană”. Valorizarea merită reținută ,,Ion….marchează o data în istoria noastră literară. Pădurea spânzuraților e aproape la nivelul lui. (Adam și Eva e lipsit de valuare)”. După ce în 1928 E.Lovinescu pusese Pădurea spânzuraților ,,în același plan cu Ion”, în varianta din 1937 a ,,Istoriei literaturi române contemporane’’, acest semn de egalitate se pierde .

Relieful valoric al oricărei opere nu rămâne încremenit, are o tectonică și o variabilitate temporală imprevizibilă. Judecățile de valuare și argumentele sunt foarte diferite și e firesc ca preferințele să difere de la o epoca la alta. După o eclipsă totală în anii 1946-1953, opera rebreniană renintră în circulație întâi prin Răscoala, apoi Pădurea spânzuraților și Ion, romane însoțite de mari reticențe ideologice, învinse abia spre 1965. Nuvelele își iau revanșa postuma, acumulând numeroase comentarii critice, mai nuanșate și mai rafinate spre 1980 și dupa aceea. Ciuleandra se bucură de cea mai spectaculoasă ascensiune. De pilda N. Manolescu într-un articol din 1969 consideră că ,,Adam și Eva sau Ciuleandra ar putea sta alaturi de Ion “. E adevărat că în 1980 se va revizui și în primul volum din Arca lui Noe va decreta romanul Ion ca “singura lui capodopra”.

Campionatul  luptei critice în favoarea ideii  de varietate  a operei rebreniene este, fără îndoială, Vladimir Streinu, repetând de mai multe ori aceeași pledoarie: ,,Liviu Rebreaunu, privit în marea felurime a formelor  de roman pe care le-a practicat, este un scriitor de o vioiciune pe care n-au atins-o nici o dată scriitorii reputați prin agerimea de concepție  și realizare. Într-adevăr, literatura română nu mai cunoaște un alt romancier care să-și varieze cu atâta libertate de spirit formula artistică de la un roman la altul “.

Strălucirea imaginii complexe a unui clasic se poate realiza și pe calea reducerii comentariului la capodopere. Deși, teoretic, o carte slabă trebuie să aibă același destin indiferent de autorul ei (genial prin alte creații sau mediocru întotdeauna), practic se întâmplă altfel : Gorila, un interesant roman de mâna a doua, va avea întotdeauna o soarta mai bună ajutat de contextul operei monumentale, decât cel mai împlinit roman al lui Felix Aderca sau Mihail Sebastian. Se întamplă însă adesea ca opera lui Rebreanu să sufere extinderea concluziilor valabile numai pentru Ion și Răscoala, așa încât totul este pus sub lespedea patimi pentru pământ. Însăși noțiunea de epopee tărănească este înteleasă într-un sens generic și rezumativ pentru ansamblu. Drama posesiunii pământului e numai una dintr-o constelație mai bogată a operei întregi: drama datoriei naționale din Pădurea Spânzuraților, drama dragostei neîmplinte, cu aspirație spre metafizic, din Adam și Eva, drama politicianismului din Gorila, drama aspirației sociale, spre dreptate din Craișorul, drama psihologică din Ciuleandra, drama autobiografică din Calvarul. Asupra nici unei opere clasice nu acționează cu consecințe mai nefaste prestigiul capodoperelor umbrind aproape în anonimat restul creației .

Între Ion, Pădurea spânzuraților, Răscoala și celelalte romane ale lui Rebreanu, critica a creat un spațiu mai mic sau mai mare, lăsând uneori chiar impresia de imcompatibilitate între capodopere și ,,operele minore“. Judecata de valoare s-a exprimat tiranic, tăind adesea elanul analizelor, avănd plăcerea să se mai exercite multă vreme  după încheierea  unei activități artistice, în repetarea inutila a lui ,,nu” lipsit de nuanțe și ezitări. Astfel, au trecut într-o completare nu neaparat necesară, ca o anexa. Adam și Eva, Ciuleandra, Crăisorul, Jar, Gorila, Amândoi, rezultate, se spunea sau se insinua (evident, nu uniform de către toți exegeții), ale unei vacanțe a inspirației  și a puteri creatoare: o vagabondare  prin ținuturi diverse, a cărei libertate și mobilitate de spirit–se sublina-sunt singurele caștiguri. Dacă ar fi să trasăm o a doua linie de demarcație, am lăsa pentru al treilea plan, într-o umbră ce se îngroașă din ce in ce mai mult, numai Craisorul, Jar și Amandoi.

Disponibilitatea  multiplă a formulelor narative rebreniene  este cel mai adesea victima unei reducții didactice, fără îndoială că marca distinctă a epicii rebreniene  în istoria  romanului românesc   constituie obiectivitatea  până  la impersonalizare, dobandită prin Ion la 1920 într-un ocean de proza lirica. Se constituie astfel un model intern al realismului obiectiv, echivalentul romănesc al lui Balzac sau Flaubert.

Cele mai multe din argumentele definitorii ale artei și viziunii rebreniene vin pe filiera romanului realist. Autorul iși spune consecvent ,,optica demiurgică, omniscentă și omniprezentă”. Prozatorul  își introduce cititorul în lumea ficțiunii prin arta specială a verosimilitati. Glisarea imperceptibilă, fermecată, înselatoare, se petrece într-un mod  la fel de greu definibil  atât la  intrarea cât  și  la părăsirea spațiului  imaginar. Autorul era perfect conștient  de ritualul magic al intrarii și iesirii din ficțiune:

,, Cititorul care s-a dus în satul Pripas pe soseaua  laterala, trecand peste Someș și prin Jidoviț, se întoarce la sfâtșit pe același drum înapoi în lumea lui reala. Lumea romanului rămâne astfel în sufletul cititorului ca o amintire vie, care apoi se amestecă cu propriile-i amintiri din  viața proprie…” (Marturisiri.1932,in Opere 15,p 182). Verdicitatea de tip realist din Ion creeaza  cu atât mai mult deplină încredere  în onestitatea  scriitorului cu cât reperele din teren sunt verificabile: ,,Acțiune se petrece în satul Prislop, de lângă Năsăud; în roman, Pripas. Pentru a situa locurile, pornesc cu cititorul pe soseaua națională ,mă abat, din sus de Amaradia, pe o sosea laterala care trece Someșul; apoi, prin satul Jidovița ,ajungem la Pripas. Armadia e numele gasit oraselului Nasaud, precum Jidovița indică satul, ce se numea înainte Tradam, dintre Nasaud și Prislop. Descrierea drumului până la Pripas și chiar  a satului și a împrejurimilor corespunde în mare  parte realitații. De cand romanul Ion a devenit prea cunoscut, și satul Pripas a dobândit o faima pe care n-a nădăjduit-o, niciodată, călătorilor de marca li se arată de sefii autoritătilor din Bistrita sau din Nasaud casa în care ar fi stat învătătorul Herdelea, crucea de la intrarea în sat, casa lui Ion Glanetașu, cârciuma lui Avrum, pe care azi o ține un nepot de-al lui, și diverse alte lucruri din roman.”(Mărturisirii din 1932, în Opere15,p.173-174).

Romanul realist alcătuiește, perfect verosimil, o imagine  a lumii și anume un duplicat al ei. Drumul din Ion situeaza ,,lumea fictiva în marele flux al lumii reale”. Romanul rebrenian corespunde modelului doric, prin imaginea euclidiană a lumii, impersonalitatea creatorului, cauzalitatea stringentă.

În Ion, Pădurea spânzuraților și Răscoala punctele de sprijin în realitate cea mai concretă pot fi urmarite la modul documentar, geografic, social sau istoric. Ele nu lipsesc nici în Crăișorul Horia sau Gorila. Sigur că realismul nu trebuie înteles la modul simplist al ,,copiilor după natura”, dar el nu există în afara verosimilitații. Însă Rebreanu a fost secretarul societații contemporane numai într-o anumita parte a operei lui. Curios este faptul că tocmai aici a izbutit realizările artistice cele mai durabile: acestea sunt romanele lui autentice. Aspirația depășirii limitelor poeticii realiste nu poate fi însă ignorată făra a aduce un grav prejudiciu dinamicii stilistice a prozei rebreniene.

<<Realismul>> lui Rebreanu se dovedește a fi în ultima analiză impur și în orice caz altfel orientat decât în general și cu puține excepții s-a afirmat. De altfel, in autodefinirea din ,,Cred’’, Rebreanu face apel la un vocabular ciudat pentru un realist: unicitatea sufletului, ,,misterul eternitații”, ,,viața eternizata prin mișcări sufletești obsesia absolutului eteric,enigmele vieții, ale iubirii și ale morții. (Opere 15.p.161-163). În Metafizică sexului, Julius Evola își fondeaza întrega demonstrație a carți pe revelatța ,,fondului elementar nu fizic, ci metafizic al impulsului erotic”.

Rebreanu ilustrează tocmai o astfel de perspectivă paradoxală asupra instinctului metafizic al erosului; e zona ambiguă, genuină, spiritualistă, în care se vede îndepărtarea de instinctualitatea naturalistă, lipsită de un plan atât de abstract și de o aspirație atât de patetică spre absolute. Nu există roman al lui Reberanu în care iubirea să-și realizeze aspirațiile în plan terestru. În cele mai multe din cazuri nici nu putem întrezări posibilitatea unei armonizări a doua ființe decât în postumitatea lor, în viața eternă închipuită după moarte. Substanta epică este funciar tragică, un tragism izvorât din energiile dezlănțuite ale erosului tulburat și amenințat de alte valori sau false valori.

Erosul își găsește o rezolvare, o izbăvire numai după moarte, de aceea o invocă și o așteaptă: ,,ridicată mult deasupra instinctului, până la dimensiunea metafizica, dragostea lui Rebreanu nu încetează să evoce perechea ei tragică: moartea.” (Sandulescu,p.123).

Cu toata evidența și aparența de conflict social din romanele sale, nucleul genereator al tragediilor și primum movens al epicului trebuie căutate în scenarul erotic. Această  situație dramatica internă (iubirea întreruptă de moarte sau deviată din drumul ei firesc de scopurile sociale sau politice ale individului) exercită presiunea asupra imaginației. Rezolvarea este o compensație în imaginar. Fantasma cea mai frecventa pentru erosul rebrenian e cuplul etern și fericit în postumitate, ca o forma particulară de întruchipare a utopiei erotice. Pentru personajul lui Rebreanu iubirea înseamnă, paradoxal, un mod de a trăi viața plenar și a o confirma efuziv, ci o cale de a îmblanzi sau chiar înfrânge moartea. Ideea cuplului etern este o forma imaginară prin care Eros îl invinge pe Thanatos, ca să sugeram un scenariu mitic de confruntare a doua principii echivalente cu două zeitați. Cronos nu-și mai devora fii, ci este el însuși ,,devorat” de aspirația metafizică a Erosului sublimat.

Compensația instinctului vieții se realizează prin intermediul unei fantasme. Fantasma este de altfel termenul cel mai portivit pentru a numi rezultatul unui proces psihic ce urmărește realizarea unei dorințe sau aspirații. Iubirea e, pentru personajele lui Rebreanu, nu o ipoteză de viețuire, ci o șansa de supravietuire. Fantasma cuplului etern e strans și discret legată de crezul artistic al scriitorului.

Romanele lui Rebreanu nu înțeleg dragostea ca pe o formă de libertate, ci ca pe o formă de manifestare a destinului. Mitul cuplului etern angajează întreaga viziune  a romancierului, viziunea pe care o putem defini numai prin identificarea elementelor de esență spiritualistă, capabilă să-și subordoneze tendințele realiste și sa le integreze subtil unui idealism discret, dar consecvent și staruitor.

Un alt aspect major al culturii lui Rebreanu ar fi activitatea de traducător din literatura universala. Niculae Gheran observă că acesta se concentreaza aproape în exclusivitate, cel putin din punct de vedere editorial, în perioada anterioarî apariției romanului ,,Ion’’. Traduce mult din confinul său maghiar Mikszath Kalman, ca și din proza declaratului său prieten Szini Gyula, un scriitor obscur; unele texte din acești autori sunt oferite spre publicare sub numele propriu al traducatorului, deși sunt prelucrari. Intenționează să traducă ,,Razboi și Pace’’, tentativa din care au ramas numai fragmente în manuscris, ca și din ,,Războiul lumilor’’ de H. G. Weels. În 1914 publică în mai multe numere din revista Rampa nuvela Krotkaia (smerița) de Dostoievski; în 1915 și 1916 publică în alte reviste schițe și nuvele de Courteline și Cehov; schitele acestuia din urmă vor fi reunite în volumul ,,Gura femeii’’ din 1916. Selecția lui Rebreanu include alături de scriitori români (C. Negruzzi, Al. Odobescu, Ion Creanga, V. Alexandri) și scriitori străini ca Tolstoi, Balzac, Dickens, Boccaccio, Petronius, Washington Irving, Zola, Gorki însoțite de scurte și banale prezentări.(Opere 16 p.164-174) În 1921 și 1922, Rebreanu mai publică doua volume de traduceri; primul de Marcel Proust, ,,Fecioarele nebune’’ și celalalt, în două părți, din ,,O mie și una de nopți’’. Evidența traducerilor nu este aici completa; ea ar include și piese de teatru, lucrări cu caracter filozofic sau ștințific (fragmente din Gustave le Bon, spicuiri din Nietzsche etc.) Rebreanu avea însă un mod particular, lucid, de situare în universul valorilor bazându-se pe propria selecție și pe propriul gust estetic. O fila manuscrisă din arhiva sa (însemnare databilă în jurul lui 1921) oferă o imagine bine articulată a preferințelor epice.

Totalul nu cuprinde decât 21 de nume, dar surprinde absența exemplelor  pradicmatice din literatura germana; e de presupus că diferența de patru locuri până la 25 ar fi fost acoperită cu titluri  din această arie lingvistică. Ori cât am glosa pe marginea acestei liste (văzând, de pilda ca sunt mai potrivite în sistem numele  lui Hardy sau Galsworthy decât ale lui Defoe sau Jackobsen) nu putem să nu remarcăm ca e vorba de preferințele unui scriitor realist, care iîși cunoștea de foarte timpuriu locul, rolul, afinitațile, înzestrat cu conștința exactă a propriei valori, atunci când nu-i apăruseră decât ,,Ion’’  și probabil ,,Pădurea spânzuraților’’.

E indubitabil că începuturile scrisului lui L.Rebreanu sunt marcate de intersectarea a trei zone culturale: maghiară, germană și rusă. Printre reperele sale importante, tânărul Rebreanu fixează în anii 1907-1915 numele scriitorilor maghiari Mikszath Kalman și Szini Gyula. Din proză celui dintâi traduce și publică într-un mic volum nuvela ,,Cavalerii”, apărută în versiunea românească exact în anul debutului cu Frământări în 1912. O povestire a aceluiași , ,,Țăranul și coasă“, este inclusă de Rebreanu în cuprinsul volumelor sale ,,Răfuială“(1919) și ,,Cuibul viselor”(1927), după ce fusese publicată în 1913 în “Universul literar”.

E mai mult că sigur că Rebreanu și-a construit cultură să majoră prin intermediul limbii germane. Blibioteca lui era predominant germană: chiar pe unii scriitori maghiari contemporani cu el se pare că i-a citit în traducere germană; nu există nicio îndoială că pe marii scriitori ruși i-a cunoscut și uneori i-a tradus prin intermediar german. Romanul ,,Țăranii” de W.Reymont, scriitorul polonez premiat Nobel, poate fi cunoscut de Rebreanu tot pe calea unei traduceri în germană care există din 1912 (Ilin 1 ,p.61). Realismul rus al lui Gorki, Cehov, Tolstoi și Dostoievki a avut, fără îndoială, un rol catalizator în constituirea viziunii rebreniene asupra lumi.

Din opera lui Gorki pregătea încă din 1910 traducerea ,,capodoperei” ,,Douăzeci și șase și una”(v.Jurnal 1,p.336), publicată în volum separat în 1919, în cadrul selecției ,,Scriitori celebri”, de care se ocupă la editura Steinberg. Traducător și din Cehov (în volumul de schițe ,,Gură femeii” din 1916), fondul stilistic al nuvelei rebreniene se dovedește rezistent la sugestiile Cehoviene.

Orizontul comparativ pe care îl deschide opera rebreniana dovedește cel puțin două tendințe: cea dintâi, că scrisul lui Rebreanu se îndepărtează de modelul realități (decisiv în procesul de creație a romanului Ion sau a multor nuvele anterioare) spre un model livresc, mai mult sau mai puțin vag (de la metempsihoză din ,,Adam și Eva’’ la romanul polițist din ,,Amândoi’’); cel de-al doilea adevăr dezvăluit e acela că Rebreanu urmărește cu abstinație dobândirea unor semnificati universale, care ies mai bine în evidență prin asocieri comparatiste favorizante. Deși înlătura adesea, că pe niște suspiciuni nedorite constatările desimilitudini sau omolgii, Rebreanu creează aproape întotdeauna cu un sentiment (pe care uneori preferă să-l țină secret ) al dialogului cu valorile literaturii universale .

Jurnalul rebrenian creează o așteptare inedită, fără a oferi în cele din urmă o veritabilă surpriză: aici, în intimitate, scriitorul promite să se confenseze, adresându-se direct postumității, la persona întâi, peste capul contemporanilor, cu orgoliie și susceptibilitățile lor. Bănuim,la startul lecturii, că vom auzi aici, în sfârșit vocea scriitorului vorbind în numele sau, fără intermediari, fără delegarea lui Remus Lunceanu din Calvarul, cu misiunea de al disculpa pe autor, fără neutralitatea rece și obiectivitatea necruțătoare din romane.

Drama cea mai profundă și semnificativă la care asistăm este jurnalul rebrenian și drama creației, mai precis drama obiectivității, deși ea e discretă. Aici se vede cel mai bine în toată opera scriitorului că Rebreanu își ascunde din decentă subiectivitatea și, așa cum spuneam, resimte obiectivitatea în proză ca pe o necesitate artistică superioară, ca un sacrificiu în sine. E cuprinsă aici o lecție de literatură dintre cele mai subtile, îndreptată în mod deschis împotriva reflexelor modernității: a nu exhiba subiectivitatea, tehnicile scrisului și ale construcției de dragul emfazei și în defavoarea creației epice, a limpezimii și cursivității; opera trebiue să-și câștige independența față de creator, să nu o vedem umil legată a cu o mie de fire de mânile creatorului, moale și lipicioasă, că o coca insuficient frământată. Sigur că această manevrare la vedere a procedeelor epice și egotismul textualist sunt cuceriri ale modernități, dar e util să le vedem confruntate cenzurare și demnitatea rebreniana care suferă și trăiește în tăcere drama creației. În fond, caietele de creație, variantele romanelor și jurnalul ne fac martorii unui proces chinuitor: o subiectivitate care se neagă sau se obiectivează aproape complet. Mitul obiectivității e trăit dramatic de creator și, reconsiderat, trebuie să-l înțelegem ca o drama continuă a unei subiectivități mocnite și cenzurate. Subiectivitatea și profilul psihologic ale scriitorului se dezvăluie în detalii nebănuite, într-un proces ale cărui etape sunt derulate cu încetinitorul.

Ideea că Rebreanu se pregătește în tot ce face și scrie numai penrtu a fi romancier este profund greșită. Drumul spre sine nu înseamnă o alegere, una sigură, dintr-o serie de posibilități, ci configurarea unui eu multiplicat, legitimat în mod egal de un evantai de identități artistice. Pe lângă ipostază de romancier, Rebreanu își consolidează simultan și celelalte variante de existența estetică și intelectuală: nuvelistul și dramaturgul, dar și publicistul și cronicarul dramatic sau intelectualul dramatic cu mari responsabilități culturale, publice își cuceresc dreptul la o identitate distinctă. Alături de aceste ipostaze își face loc spre sfârșitul deceniului trei și Marele Gospodar din jurnalul de la Valea Mare .

O altă dovadă este preocuparea stăruitoare, obsesivă, pentru teatru, fie în ipostază de autor (după cadrilul din 1919 mai scrie și iese la rampă cu ,,Plicul’’, în 1923 și ,,Apostolii’’ în 1926), fie în aceea de cronicar dramatic (foarte activ din 1910 până în 1924), fie în aceea de director (1928-1930,1941-1944). Dovadă la fel de peremptorie e legitimarea publicistului sub pseudonimului Ion Jale scriind despre Basarabia, Ardeal și Bucovina, în 1918 și 1919. Dovadă induvitabila este preocuparea traducatului și-a cunosccatorului de literatură universală în exact aceeși ani, pentru colecția ,,Scriitori celebri”. Să nu-l uităm pe călătorul din Metropole (1913), că și din alte note de drum. Să nu-l ignorăm pe mărturisitorul din Amalgam (1943), din proiectatele Spovedanii, din Jurnalul postum. Să ne amintim că episolierul ni s-a făcut cunoscut numai printr-o imfima parte a corespondenței, aceea de familie, publicată în volumul ,,La lumina lămpii’’.

Scriitorul își acordă lui însuși o mai mare importantă ca traducător decât îi acordăm noi astăzi. În 1919, pe pagină a două a volumului Răfuială, Liviu Rebreanu se recomandă ca autor nu numai prin cele trei volume de nuvele apărute anterior-Framatari (Orăștie 1912), Golanii(București 1916), Mărturisire(București 1916),ci și cu cele trei volume de traduceri, însă ridicate la rang de opera proprie, în rând cu celelante titluri; Cavalerii, român după Mikszath, 1911; Gură femeii, schițe după Cehov, 1916; povestea unui dor, român după Bernhard Kellermann, categorisite ca prelucrări personale, prin acel ,,după’’, care își are farmecul său .

Romancierul Rebreanu nu trăiește singur, nu rezistă fără umbrele lui însoțitoare din domeniile învecinate legintimandu-se într-o confrerie de euri. Privilegierea romancierului nu trebuie să conducă la tendința de a face tabula rasă în jurul lui.Mitizarea romancierului Rebreanu, în sens exclusivist, conduce la falsificarea a unei personalități multiple. Imaginea este și mai săracă,redusă la două-trei trăsături de portret, atunci când și romancierul este victima unui reducționism de al doilea grad, prin limitarea la una, două sau, cel mult, trei capodopere. Capacitatea de multiplicare a ipostazelor personalității lui Rebreanu dovedește măsurile ei de energie intelectuală.

În mod deschis sau, alteori, aluziv, unii dintre contemporanii scriitorului, dușmănoși și agrsivi, au formulat suspiciuni în legătură cu episoade mai umbrite din biografia lui Rebreanu. Două evenimente sunt vizate în mod deosebit. Cel dintâi privește inprejurarile demisiei, în 1908, din regimentul regal maghiar de infanterie din Gyula, în urmă unor nereguli financiare(v, Gheran 1,p. 145-164) retras la Prislop mai întâi, apoi plecat la București, scriitorul va fi arestat în 1910 la cererea guvernului maghiar și extrădat în vederea unor noi cercetări; va da explicatiilt necesare, într-un memoriu și într-o scisoare către Mihail Dragomirescu(v,Jurnal 1 ,p.331-338), din care rezultă implicațiile politice de răzbunare împotriva publicistului, Rebreanu, care, fost cetățean al Imperiului Austro-Ungar, dădea prin 1909 dovezi de bun român(am analizat mai amănunțit întreagă situație în mai multe paragrafe criză de identitate). Al doilea aspect considerat grav privește colaborarea lui Rebreanu la ziarul Lumina, condus de C.Stere, în 1918, pe timpul ocupației germane a Bucuresilor, împrejurare care i-a atras acuzația decolaborationism politic. Acestea sunt cele două capete de acuzare, care i-a creat lui Rebreanu, prin reitinerarea lor, un adevărat coșmar al vieții. De aceea, va nota deznădăjduit într-o însemnare pregătitoare pentru Spovedanii: ,,Am fost scriitorul cel mai crunt atacat. Nu mi-a fost cruțat nimic. Viață mea cea mai intimă, că și activitatea mea publică. Și ce oameni m-au atacat?! N-am răspuns niciodată”.(Opere 15,p. 412 )

E un fapt cunoscut acela că Rebreanu devine o celebritate în epoca după apariția, în 1920, a romanului Ion. Că urmare a unei curiozități publicistice, procesul de creație exercită o adevărată fascinație. Mai mult decât atât: scriitorul era consultat de reviste prin interviuri și anchete în felurite probleme culturale și politice, ba chiar edilitare.

Caruselul interpretărilor oferă un spectacol interesant al inteligenței critice, din care nu lipsesc reușitele comprehensive, dar nici erorile sau îngustimile. El are însă o șansă de a ajunge la adevărul operei și anume posibilitatea practică de a reveni asupra erorilor lui. Și mai are o șansă, că adevărul despre opera literară răzbate prin activitatea întregi bresle a criticii literare. Cu alte cuvinte, putem descoperi valuarea unei opere numai parcurgând toate referințele critice despre ea. Este tocmai ceea ce am încercat să întreprindem în secțiunea dedicată spectrului bibliografic, însă nu printr-o parcurgere completă a tututor referințelor critice,ci numai a reperelor mai semnificative. Istoria unei opere se constituie din istoria interpretărilor sale, din diversitatea confruntărilor cu contemporaneitatea și posteritatea.

CAPITOLUL III: REALISMUL ÎN OPERELE ION ȘI RĂSCOALA

Drumul anevoios în descoperire și descindarea în inima a existenței va fi un român, un drum însoțit de sentimentul unei experiențe unice. Rebreanu a căutat să comunice cu marile directive dând romanelor sale un sens autentic, astfel încât esențialul în literatură să fiind ațintit asupra tainelor vieții.

Lucian Raicu spune despre Rebreanu: ,,Vocația de romancier are la Rebreanu îndreptățiri lăuntrice, fiind numai superficial rezultatul dobândirii, prin muncă tenace și stăruitoare aplicație la obiect, a unei desăvârșite îndemânări profesionale. Nașterea sa că romancier este expresia unui conținut sufletesc de un fel deosebit, frământat ani de-a rândul, mult înaintea apariției lui Ion, de obsesia unei <<taine>>; primordiale ascunse în materia existenței, dincolo de formele ei aparențe a unor legături trainice și secrete ce dau o justificare mai profundă actelor disparate și le unifică pe dedesupt într-un destin de neînlăturat.” 27

Răspunderea pentru ceea ce scrie, intră că un factor constitutiv al geniului sau, în urmă căreia improvizația, inflația verbală sunt de neimaginat. Ceea ce a scris Rebreanu a fost și este o jertfă continuă preluată sub puterea unui blestem.

Liviu Rebreanu și-a clădit natură de romancier prin trudnică experiență a adaptării la viață. Inspirația lui Rebreanu o reprezintă concentrarea pe o singură direcție, astfel încât acesta nu uită niciodată să atragă atenția. Inspirația este în așa grad suverană, încât ignoră, adesea, fără a face inutile, notele și planurile făcute din vreme.

Un flux misterios animă cărțile lui Rebrenau, acest fapt fiind datorat pentru a mai arată încă o dată cât de enigmatic și plin de umbre este procesul inspirației.Romanul lui Rebreanu se înscrie în linia tradiției realiste, reprezentate de romanul lui N. Filimon și Duiliu Zamfirescu, proză lui Slavici, Creangă, Agârbiceanu, Sadoveanu. Creația să este romanul realist rural și romanul de analiză psihologică. Vocea să este originală, puternic individualizată în cadrul romanului realist din proză interbelică, impus de către Camil Petrescu, George Călinescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Mircea Eliade.

Apariția romanului sau este anticipată de prezența unor teme inspirate din viață satului la Slavici, Creangă, D. Zamfirescu, războiul, la Zamfirescu, universul citadin, iubirea și metempsihoză. Sunt prezente tipologii: că și N. Filimon, Rebreanu așează în centrul romanului un personaj voluntar, conferindu-i acestuia, spre deosebire de Filimon, monumentatea. Apar diferite tipare de personaje, precum imaginea țăranului intrat în circuitul vieții modernee, bazată pe principiul "banul închide și deschide toate ușile", Hagi Tudose la Delavrancea, Dinu Păturică la Filimon, sau precum avarul lui Slavici,Mara,Ghiță, al lui Delavrancea- Hagi Tudose, sau Dinu Păturică de la Filimon. De asemenea se remarcă prezența demagogului, precum cei de la Filimon sau Caragiale, și a boierului de neam, inspirat din Dinu Murguleț din Viață la țară a lui Zamfirescu, a arendașului, precum Tănase Scatiu, cei prezenți în "Răscoala", în "Arendașul român", la Caragiale, a intelectualului în "Arhangheli", "Budulea Taichi". Apare adolescentul, precum cel al lui Creangă în "amintiri", sau a lui Slavici-Trică. Originalitatea și modernitatea romanului rebreian rezultă din însăși viziunea artistică a scriitorului, care exprimă un crez artistic realist. Prin Rebreanu, literatură noastră creează primul ei romancier obiectiv, atras de marile mișcări ale vieții mulțimilor anonime.

În 1932, Liviu Rebreanu mărturisește că ,,Ion” își are originea dintr-o imagine înregistrată cu trei decenii în urmă. Primul sau roman, "Ion", apărut în 1920 ,,marchează" o revoluție și față de lirismul sămănătorist și de atitudinea poporanistă și față de eticismul ardelean, constiituind o dată istorică, am putea spune, în procesul de obiectivare a literaturii noastre epice", după cum spunea E. Lovrinescu. Eugen Lovinescu este cel care a avut tactul, înțelegerea și autoritatea necesară de a-l recunoaște pe Rebreanu drept creator al romanului românesc modern. El afirmă despre romanul ,,Ion” o anumită tulburare având o bucurie imensă de a lectură cea mai mare creație epică românească. Tudor Vianu vede în ,,Ion” icoană complexă, vie fără exuberanța, bogată în amănunte de observație.

Ca structuri artistice se remarcă viziunea monografică asupra satului, precum la Creangă în ,,Amintiri", caracterizarea prin fizionomie, precum anumite caracteristici-,,nasul ridicat", ..privirea", la Rebreanu apărând și unele stări fiziologice. Este folosit titlul sugestiv al capitolelor. Fiecare structura este lucrată cu migală, pune accent pe simetria și unitatea ansamblului. De asemenea sunt semnificative paginile cu care încep și se sfârșesc romanele. Metaforă drumului descris la începutul și sfârșitul romanului ,,Ion", imaginile spânzurătorii din "Pădurea Spanzuratiilor" închid în paginile cariti drame umane, fiind, în acelaș timp, un advertisment. Chiar el declara: "În cursul elaborării am căutat să realizez împărțirea fiecărui capitol în mici diviziuni care cuprind câte o scenă, câte un moment. Toate acestea apoi au trebuit înnodate în anume fel că să se poată întoarce în cuprinsul acțiunilor principale. Acțiunile principale la sfârșit trebuiau să se unească, să se rotunjească, să ofere imaginea unei lumi unde începutul se confundă cu sârșitul.

Raportarea operei sale trebuie făcută la Tolstoi, Dostoievski, prin prezența ideii că omul se purifică prin durere și prin întoarcerea la credință, la Zola incluzând elemente naturaliste, prin prezența instinctualității, a obsesiei, scenele de durere, crime, la Reymond prin descrierea țărănimii, la Proust, prin prezența memoriei involuntare. Ion, este un erou stendhalian precum Julien Sorel, râvnind la o ascensiune socială rapidă. E. Lovrinescu spunea: "În psihologia lui Ion, scriitorul a întrebuințat, într-o măsură oarecare simplitatea artei clasice, reducându-l la instinctul principal, tot așa cum eroii lui Moliere se organizează în jurul unei singure mari pasiuni.

Proiectând conflictul social din exterior în viață interioară, în lumea constiitei umane, autorul devine după T. Vianu "un analist al stărilor de conștiința, al învălmășelilor de gânduri, al obsesilor tiranice". Astfel, personajul principal al romanului "Pădurea Spanzuratiilor", devine simbol al generației de intelectuali din Ardeal, silit să lupte sub steag străin, că ofițer în armata Austro-Ungară. De altfel, chiar autorul este scriitor ardelean, deosebindu’se de ceilalți prin problematica națională, prin prezența ideii că poetul este un profet, un Messia, și prin caracterul moralizator al operei. Sondajul psihologic al autorului descoperă în Apostol Bologa un suflet patetic și contradictoriu, un erou ploblematic și un inadaptat superior. La începutul fiecărei cărți, narațiunea se derulează lent, cu poticneli și încetineli, cu urcușuri treptate, dând impresia unor acumulări de energie care pregătesc declanșarea furtunii.

Stilul operei lui Rebreanu se caracterizează prin sobrietate și precizie, prin limpezime și elegantă expresie: "prefer expresia să fie bolnăvicioasă și să spun într-adevăr ce vreau , de cât să fiu șlefuit și neprecis. Strălucirea stilistică, cel puțin în opera de creație, se face mai totdeauna în detrimentul preciziei și a mișcării de viață. De altfel cred că e mult mai ușor a scrie frumos decât a exprimă exact". Limbajul artistic este bogat și variat. Imaginile vizuale și auditive, alături de epitete și comparați dau culoare semnificativă textului. Frază este sacadată și armonioasă, cuprinzând uneori repetiții de cuvinte, care devin obsesii cu valori simbolice. Conotațiile cuvintelor din text conferă vibrații estetice, după G. Călinescu, "frazele considerate sigure sunt incolore, că apă de mare ținută în mâna, câteva sute de pagini au tonalitatea neagră-verde și urletul marii".

Prin artă lui Rebreanu, romanul românesc se înscrie în circuitul valorilor spirituale universale. Rebreanu și Sadoveanu sunt ctitori romanului românes modern. Dacă prin Sadoveanu explorarea mediului rural creează o excepțională sinteză între liric și epic, prin Rebranu se edifica primul ei romancier obiectiv,realist,expresie monumentală a epicului pur. La Rebreanu, satul românesc este prins în lupta pentru înavuțire, suferind efectele dezumanizării sub influență banului. L. Rebreanu este fondatorul prozei românești moderne, prin preocuparea pentru social și psigologic. Perpessicius îl consideră "romancierul cel mai viguros, cel mai natural și cel mai captivant.

În orice opera realistă apar niște elemente caracteristice.Introducerea în opera literară are loc printr-un drum și printr-o prezentare foarte detaliată a lumii înconjurătoare. Tot timpul există un pretext cu ajutorul căruia ni se face cunoștință cu personajele. Din momentul cunoașterii personajelor putem să ne dăm seama,datorită tehnicii de anticipare ,care sunt relațiile dintre personaje și ce se va întâmplă. Tema principala a romanelor realiste este: goana după avere și lupta pentru a o obține sau pentru a o păstra. Pătrunderea în lumea operei se face le fel că și într-un film, la început ni se prezența totul panoramic pentru că apoi să ne apropiem tot mai mult de personaje. Practic e o pătrundere de la general spre particular. Într-un român realist avem personaje tip care sunt consecvente cu ele însele și nu se schimbă pe parcursul romanului. Autorul,naratorul este obiectiv iar nararea se face la persoană a III-a fără vreo implicare.

Perspectiva narativă asupra unui text realist este o perspective autoriala. Autorul este omnipotent,decide ce să facă cu personajele sale.De cele mai multe ori personajele negative sunt pedepsite, dar există și excepții. Autorul este omniscient și omniprezent, știe tot și este prezent pretutindeni. Evenimentele au o desfășurare logică și cronologică și derivă unele din altele.

Opera aleasă de mine pentru ilustrarea acestor caracteristici ale prozei realiste este romanul ION, capodoperă a literaturii interbelice a lui Liviu Rebreanu, apărută în 1920.Romanul e structurat pe două părți: "Glasul pământului" și "Glasul iubirii", fiecare având mai multe capitole intitulate sugestiv: Nuntă,Nașterea,etc. În acest român este reflectat realitatea satului ardelenesc, transilvănean, de la început de secol când țăranii aveau nevoie de pământ, lupta de secole a țăranilor pentru pământ, problema intelectualității române în Transilvania sub stăpânirea Imperiului Austro-Ungar. Cu toate că romanul pornește de la realitate, acesta este doare o reflectare a acesteia și deci este ficțiune. În scrierea acestui român autorul a pornit de la trei fapte reale pe care el le-a trăit.

Temele cele mai importante întâlnite în proză realistă sunt familia și averea, teme pe care le regăsim și în romanul Ion a lui Liviu Rebreanu. Ion a apărut în 1920 și este un român obiectiv, social și realist de inspirație rurală având caracter monografic, dar, în același timp, prezentând destine umane individuale. În romanul Ion, Liviu Rebreanu îndeplinește atribuțiile autorului romanului realist. Astfel se înfățișează că fiind naratorul obiectiv și omniscient, care are acces la toate mecanismele vieții sociale, precum și la intimitatea vieții afective. Autorul, în acest caz, își propune să reflecte lumea în toată complexitatea ei, oferind cititorului toată informația de care are nevoie.

Cititorul romanului Ion este introdus într-un univers care îi este sau îi devine familiar și despre care va fi informat și documentat. Liviu Rebreanu pune accent pe detaliu, pentru că acesta da iluzia realului. Modelul narativ realist este configurat de opera unor scriitori că : Honore de Balzac, Lev N. Tolstoi, Chareles Dickens. Materialul epic este foarte bogat nu exclude analiză psihologică, care este făcută însă tot din perspectiva unei instanțe narative supradotate (nartorul omniscient).

Geneza romanului Ion au constituit-o trei întâmplări reale, pe care autorul le-a "topit" și unificat într-o pânză enormă, tinzând spre monumental. Astfel, povestea auzită de la părinți despre o față bogată sedusă de un flăcău sărac, discuția cu un tânăr țăran, Ion Pop Glanetasu care îi mărturisește că oricât ar munci, nu-și poate depăși condiția de sărac al satului, gestul sărutului gliei de către un țăran la hotarul natal al autorului și satul vecin au contribuit la apariția acestui român. Noutatea pe care o aduce Rebreanu constă în tehnică înfățișării detaliilor, în imaginile plastice și în derularea întâmplărilor care par a fi filmate cu încetinitorul.

Romanul Ion este o monografie a realităților satului ardelean de la începutul secolului al XX-lea. Conflictul romanului este generat de lupta aprigă pentru pământ. Într-o lume în carestatutul social al omului este stabilit în funcție de pământul pe care-l posedă, este firesc faptul că mândria lui Ion să-l ducă spre patimă devoratoare pentru pământ. Soluția lui Rebreanu este aceea că Ion se va căsători cu o față bogată, Ana, deși nu o iubește, Florica se va căsători cu George pentru că are pământ, iar Laura, fiica învățătorului Herdelea îl va lua pe Pintea nu din dragoste,ci pentru că nu cere zestre.

Romanul Ion este constituit din "cele două glasuri": "Glasul pământului" și "Glasul iubirii". Fiecare dintre cele două titluri numește o dominantă sufletească a personajului principal, o porunca mai puternică decât el însuși. În scurtă existența a lui Ion, cele două "glasuri" se împletesc, cel dintâi fiind mereu prezent; aparență lui tăcere în partea ultima a romanului își vădește inconsistența în scenă morții personajului când "îi păru rău că toate au fost degeaba și că pământurile lui au să rămâie ale nimănui."

S-a remarcat geometria clasică a romanului, împărțirea în capitole (prima parte 6, a două 7). Fiecare capitol e împărțit în scene, iar fiecare scenă în momente semnificative. Dacă avem în vedere și simetria început-sfârșit (imaginea drumului care duce spre Pripas și care în final părăsește satul), precum și corespondențele neașteptate, care leagă pin fire nevăzute destinul personajelor, romanul da impresia de viață adevărată, de cadru uman comun. În ceea ce privește cronologia în romanul realist, este una logică, firească, în care evenimentele și acțiunile se succed într-o ordine normală, în care se petrec. Rebreanu povestește pe măsură ce acțiunea are loc. Acțiunea are că început și sfârșit câte o zi de duminică, scenele fiind colective. Descrierea, că modalitate de prezentare creează impresia de verosimil.

Personajul este complex, cu lumini și umbre, calități și defecte. Realismul consideră că lumea, deci și omul, nu sunt simple și neschimbate, ci într-o permanentă evoluție.Astfel, Ion este un țăran ardelean, iute și harnic, chipeș, voinic, dar sărac, violent și sfidător. Sentimentul ce îl domină este patimă pentru pământ, deși nutrește sentimente de iubire pentru Florica. Ion trăia într-o lume în care nu conta decât pararea sătenilor și statutul social. Ceea ce conta pentru el era averea, pământul. Fiind dominat de dorința de a fi respectat în sat, stăpânit de o voință năvalnică, consideră că abia atunci când va avea stabilitate materială, atunci va putea ieși pe uliță cu capul sus, cu pieptul înainte, mândru că este și el "în rândul lumii". Însă, pentru că și-a desemnat propriul destin și pe cel al Anei, sfârșitul lui Ion este perfect motivat din punct de vedere moral dar și estetic.

În construirarea personajului, distingem diverse modalități de caracterizare: gesturi, fapte, comportament, relațiile cu ceilalți, dialog și monolog. Din punct de vedere stilistic, Liviu Rebreanu este un scriitor anticalofil. Fiind un scriitor realist, Rebreanu a respins podoabele stilistice de prosos. Corespunzând că tipologie a personajului, tematică și stilul artei realiste, romanul lui Liviu Rebreanu rămâne un adevărat document despre satul ardelean al acelor timpuri.

Unul din ele este acela când a surprins un țăran când era singur pe câmp și sărută pământul, întâmplare ce se regăsește și în român. A două întâmplare a fost o discuție dintre un țăran pe nume Ion Pop-Glanetasu și un alt om care spunea că e sărac și că are nevoie de pământ. A treia întâmplare este cea a unei fete Rodovica, o față înstărită, care a rămas însărcinată cu un sărăntoc. Intrarea în sat se face pe un drum care vine de undeva de departe:"din șoseaua care vine de la Carlibaba ,întovărășind Someșul când în dreapta,când în stânga până la Cluju (…)se desprinde un drum spre Armadia ,trece răul peste podul bătrân de lemn,acoperit cu șindrilă mucegăită,(…)da buzna în Pripas".Crucea cu Hristosul de tinichea ruginit ne arată că oamenii sunt depărtați de Dumnezeu.Apoi ne sunt prezentate casele pe rând până când se ajunge la locul de întâlnire cu personajele.

În Ion pretextul pentru a face cunoștiință cu personajele este hora de duminică de la văduva lui Maxim Oprea.Aici putem observă stratificarea socială și relațiile dintre personaje.Oamenii înstăriți ai satului erau separați de cei "sărăntoci" iar intelectualii satului nu se amestecau cu restul lumii.La hora ni se dezvăluie și principalul conflict al romanului: Ana e față unui țăran bogat Vasile Baciu și Ion Pop al Glanetasului își dorește să pună mâna pe averea lui Vasile luând-o pe Ana. Tema romanului Ion este lupta lui Ion pentru obținerea pământului și lupta lui V.Baciu pentru păstrarea pământului. Sufletele lui Ion și al Anei sunt mereu analizate din punct de vedere psihologic.

Personajele create de autor în acest român sunt niște personaje tip: tipul femeii victima: Ana, tipul intelectualului: familia Herdelea, tipul avarului:V.Baciu.Toate aceste personaje sunt consecvente și nu se schimbă deloc până la final. Autorul este omnipotent, el îl pedepsește pe Ion cu moartea dar nu e o moarte oarecare, ci o moarte simbolică, el fiind ucis cu o sapă (obiectul cu care se lucrează pământul), el e prezent tot timpul peste tot chiar și când personajele cred că sunt singure, de exemplu în momentul când Ion sărută pământul.

Autorul cunoaște toate gândurile, trăirile și sentimentele personajelor sale de aici rezultând caracterul omniscient. Ieșirea din sat și din român se face pe acelsi drum și ne este din nou prezentată aceeași cruce cu Hristosul de tinichea care este de dată asta mult mai îngrijit, denotând reîntoarcerea sătenilor spre Dumnezeu.Acest român e prin urmare un român simetric. Toate caracteristicile romanului realist de tip obiectiv aplicate pe romanul Ion de Liviu Rebreanu ne demonstrează că această opera aparține prozei realiste.

Răscoala

Publicat în prima ediție în 1932, romanul are o structura echilibrată, alcătuit din două părți cu titluri simbolice: partea întâi Se mișcă țară! și partea a două Focurile, cu câte șase capitole (Răsăritul, Pământurile, Flamanzii, Luminile, Friguri, Vestitorii și Scânteia, Flăcări, Focul, Sângele, Petre Petre, Apusul).

Scriitorul prezintă evenimentul în cele trei momente ale sale: starea pregătitoare a rascoa-lei, izbucnirea și reprimarea ei, într-o construcție sferică, închisă. Romanul începe și se încheie cu dezbaterea problemei țărănești, în trenul de Craiova spre București, relevând puncte de vedere diferite: Ilie Rogojinaru, arendașul moșiei Olena-Dolj, consideră țăranul "prost și leneș"; Simion Modreanu, director în Ministerul de Interne, ripostează cu emfază, considerând că "noi toți, abso-lut toți, trăim de pe urmă trudei acestui țăran"; Grigore Iuga consideră că pământul e "o durere străveche care apasă sufletele că o pâclă năbușitoare"

Titu Herdelea, abia sosit la București, e uimit de discuțiile despre pământ și țărani din capitală. La fel de surprins va fi când, la Amară, văzând moșiile boierești, nu este dumirit unde sunt pământurile oamenilor: "Apoi vezi. pământurile oamenilor, asta e chestia țărănească!… Pământurile! Nu prea sunt, și unde au fost s-au cam spulberat…"

Rebreanu asigura romanului o formulă modernă, obiectivă, de un realism zguduitor

Întreagă critică literară a remarcat extraordinară capacitate a lui Rebreanu de a crea viață Eugen Lovinescu îl socotea "cel mai mare creator epic al literaturii noastre", iar G. Călinescu consideră romanele lui Rebreanu "mari poeme epice"Viață țărănească din Amară ocupă prim-planul părții întâi, Se mișcă țară!, argumentând și motivând mișcările țărănești și drama ce se apropia. Narațiunea curge lent la început, ,în medii sociale diferite. Satul și orașul prezentate în planuri paralele se întâlnesc pe aceeași coordonată – problema țărănească devenită acută.

Legătură dintre diversele medii sociale se realizează prin Titu Herdelea, poetul-gazetar venit la București și care înregistrează opticile variate în problema țărănească. Tehnică contrastului susține și motivează evenimentele ce vor urmă. Scriitorul observă, notează, strânge cu grijă elementele de viață, reacții care alcătuiesc o stare de spirit pregătitoare răzmeriței.

Cu o mare siguranță a ritmului și a asamblării elementelor care descriu acumularea mâniei țăranilor, Liviu Rebreanu construiește o epică de tensiune progresivă. El este astfel un mare creator de atmosfera. Circulă tot felul de zvonuri în sat, întâmplări mărunte capătă proporții neobișnuite și produc iritare, reacții violente. Discuțiile aprinse îi adună pe oameni din ce în ce mai des în bătătură cârciumii, unde veneau, toți, din bătrâni, cu toate durerile; și cei din Lespezi, și cei din Vaideei și Barlogu, din Gliganu sau Babaroaga, fără a mai pomeni pe cei din Ruginoasa care erau în Amară "că acasă".

Vestea că Nadina are de gând să vândă moșia Babaroaga, arestarea învățătorului Dragoș, acuzarea unor țărani nevinovați de către arendașul Cosma Buruiană de furtul inventat stârnesc vizibil nemulțumirea țăranilor.

Partea a două a romanului, Focurile, începe prevestitor sub semnul focului și al sângelui.

Așa cum observă Tudor Vianu, "ceea ce aduce Rebreanu cu totul nou, în afară de puținele schițări în aceeași direcție cu Duiliu Zamfirescu, este viziunea stărilor de mulțime și a omului că element al grupului social."

Eroul colectiv este genial surprins în existența să dramatică. Evenimentele se precipită din ce în ce. Ritmul lent al primei părți a romanului devine alert în partea a două. Scenele în care este surprinsă mulțimea sunt tot mai numeroase: pedepsirea tânărului Aristide, feciorul arendașului Platamonu, care necinstea fetele, este exem-plara. Asemeni tehnicii cinematografice, Rebreanu aduce în prim-planul imaginii din ce în ce mai aproape, diverse figuri de țărani, surprinse printr-o singură mișcare, gest, vorba, expresie a fetei(Toader Strâmbu, Melentie Heru-vimu, Trifon Guju, Ignat Cercel, Leunte Orbisor, Ion Pravilă.

Scriitorul descrie psihologia mulțimii – nehotarata, nedumerită, fără să știe ce vrea. Moșiile Lespezi, Gliganu, Amară, Ruginoasa, Babaroaga sunt cuprinse de furia ști-hiala a țăranilor, care dau foc, devastează. Neliniștea, spaima se răspândesc peste tot. Răzbunarea țăranilor este cumplită. Petre Petre o siluiește pe Nadina, Toader Strâmbu o va ucide. Desfășurarea răscoalei, prin dezlănțuirea focului și a furiei oarbe a oamenilor, se realizează panoramic, dar și în secvențe cinematografice izolate, surprinse cu încetinitorul.

Autorul notează mișcarea colectivă în care indivizii acționează că un singur organism. Ei ascultă tăcuți și nemișcați discursul demagogic al prefectului: "sutele de fete au aceeași expresie, păreau a fi ale aceluiași cap, cu aceleași gânduri și simțiri, un singur și același om în infinite exemplare, că un produs, în mare, al unei uzine uriașe."

Scenă năvălirii mulțimii în curtea conacului lui Miron Iuga și omorârea acestuia e memorabilă. La începui apare în prim-planul imaginii Miron Iuga, încercând săi liniștească pe țărani, că din ce în ce să devină proeminent Trifon Guju, într-un crescendo al îndrăznelii, ostilității și provocării. Rebreanu notează gesturile, vocea acestuia, atitudinea în întregul ei. De la aceste notații individuale, scriitorul trece brusc la descrierea mulțimii: "mișcarea mulțimii se învolbură. Oamenii se îmbulzeau val-vârtej într-o înnebunire subită." Rebreanu dovedește o capacitate extraordinară de a reconstitui viață satului și psihologia masei țărănești.

G. Călinescu sintetizează trăsătură definitorie a stilului lui Rebreanu, semnalând limpezimea, simplitatea și conci-ziunea ansamblului, măreția lui copleșitoare, rod al îmbinării desăvârșite: "Frazele considerate singure sunt incolore că apă de mare ținută în palmă, câteva sute de pagini au tonalitatea neagră-verde și urletul marii."

Limbajul este expresiv și aluziv, de esență populară ("viermuiau", "adulmecau", "dădeau târcoale"); comparațiile sunt de o mare concretețe: "Mulțimea frământată că o baltă răscolită de furtună năpraznică".

Exprimarea eliptică, întrebările și răspunsurile monosilabice, punctele de suspensie, exclamațiile și interogațiile, toate închid în ele un tumult de simțire omenească dureroasă, suferindă, încărcată de afectivitate, expresivă. Dialogul viguros surprinde complexitatea stărilor sufletești în construcții scurte.

Simplitatea, claritatea, solemnitatea stilului slujesc intenția scriitorului de obiectivare totală, de sinceritate și adevăr în opera literară, conturând realismul sau răscolitor.

Prin Ion și Răscoala, române-frescă a satului românesc, Liviu Rebreanu este creatorul romanului social modern. Deschizător de drum, cu o intuiție modernă în sondarea stărilor interioare adânci (Pădurea Spânzuraților), creator al unor tipuri diverse de român (monografic, epopeic, psihologic) în linia marilor creatori ai literaturii universale -Balzac, Tolstoi, Zola, Liviu Rebreanu este el însuși un monument al literaturii române, prin opera căruia intrăm în universalitate. El a lăsat o opera nemuritoare. Triada Ion, Pădurea Spânzuraților, Răscoala rămân și astăzi arhetipuri, repere cu o valoare exemplară (V. Râpeanu).

NOTE

Cornel Regman, ,, O interpretare noua a operei lui Liviu Rebreanu. Cat de noua?’’, in volumul ,, Cica niste cronicari…’’, Ed. Eminescu, 1970,p.36);

Ion Simuț, ,,Rebreanu dincolo de realism’’, Ed. Bibloteca Revista ,,Familia’’, Oradea, 1997,p.141);

Ion Simuț, ,,Rebreanu dincolo de realism’’, Ed. Bibloteca Revista ,,Familia’’, Oradea, 1997,p.221);

Roman Osipovici Jakobson, ,,Despre realism în artă’’, antologie și prefața de Mihai Pop, Ed. Univers, 1983,p.684);

Ion Simuț, ,,Rebreanu dincolo de realism’’, Ed. Bibloteca Revista ,,Familia’’, Oradea, 1997,p.247);

Jurnal 1, p. 363;

Eugen Lovinescu,Evolutia prozei literare 1928,partea a IV-a din Istoria literaturii romane contemporane,vol.II..Ed.Minerva,1973,p.260,intregul capitol despre Rebreanu,p.255-269.

G.Ibraileanu,,, Opere’’,3,editie critica de Rodica Rotaru si Al.Piru,1976,p.239.

Felix Aderca,Un tanar semicentenar 1935,in vol.Felix Aderca,Contributii critice ,vol II ,editie si note de Margareta Feraru,Ed.Minerva,1988,p.369.

Serban Cioculescu, In marginea operei d-lui Liviu Rebreanu (1936), in vol. Serban Cioculescu, Aspecte literare contemporane (1932-1947), Ed. Minerva, 1972, p.320-328, reprodus partial in LR-BC,p.178-179

Nicolae Manolescu, Rebreanu azi, in Luceafarul, nr. 37, 13 septembrie 1979,p. 3, reprodus in LR-BC, p.281-284, afirmatia citata se afla in p.282

Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, eseu despre  romanul romanesc,vol.I, Ed.Minerva 1980,p.174

Vladimir Streinu, Pagini de critica literara, vol.III, editie alcatuita de George Munteanu, Ed.Minerva,1974, P.130

Vladimir Streinu, Pagini de de critica literara, vol. II, Editura pentru literatura, 1968, p.187

Ov.S. Crohmalniceanu,cinci prozatori in cinci feluri de lectura, Ed. Cartea romaneasca , 1984, p.93

Nicolae Manolescu, Arca lui Noe ,vol.cit.,p.164

Julius Evola, Metafizica sexului, cu un eseu introductiv de Fausto Antonini, traducere de Sorin Marculescu,Ed.Humanitas, 1984, p.88;

Tudor Vianu,Arta prozatorilor romani,in vol. Vianu Opere,5, Ed. Minerva,1975,p.271.

Petru Comarnescu, La moartea scriitorului Liviu Rebreanu, in Revista Fundatiilor Regale,nr.9,septembrie 1944,p.711;

Ion Simut,Rebreanu dincolo de realism, Ed. Bibloteca Revistei ,,Familia”, Oradea,1997,p.279;

Ion Simut,Rebreanu dincolo de realism, Ed. Bibloteca Revistei ,,Familia”, Oradea,1997,p.292;

Eugen Todoran, Realismul operei lui Rebreanu, in Revista Fundatiilor Regale, nr. 12, decembrie, 1942, p.559-583;

G. Ibraileanu, Caiete,p.197;

Serban Cioculescu, Aspecte literare contemporane 1932-1947,Ed. Minerva, Bucuresti,p.260;

Serban Cioculescu, Aspecte literare contemporane 1932-1947,Ed. Minerva, Bucuresti,p.264;

Serban Cioculescu, Aspecte literare contemporane 1932-1947,Ed. Minerva, Bucuresti,p.416;

Lucian Raicu, Liviu Rebreanu, Editura pentru literatura,1967,p.9;

CONCLUZII

În lucrarea de față am vrut să demonstrez câteva aspecte ale realismului în general, în operele lui Liviu Rebreanu, iar că opere reprezentative am ales romanul Ion și romanul Răscoala.

În primul capitol am făcut o prezentare generală a curentului realist, făcând referire directă la marele realist modern, Liviu Rebreanu.

În al doilea capitol scopul nu a fost inventarierea detaliată și exhaustivă a tuturor opiniilor despre opera lui Liviu Rebreanu.O astfel de descriere cu ambiția completitudinii rămâne de îndeplinit într-o lucrare bibliografică adusă la zi, dar în corpul unei lucrării de licență că această ar deveni fastidioasă.

Cu toată atenția unei vizionari rapide, acest capitol a căpătat o mare extindere.

În acest capitol mai putem adaugă o nouă generație de critici care critică opera rebreaniana și anume romanul Ion.Aceștia sunt Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu, G. Călinescu,Tudor Vianu, Alexandru Piru.

În capitolul al treile am punctat următorul aspect care începe cu viață autorului și scrierile sale monumentale, unele dintre acestea fiind romanulIon și Răscoala.

Acest român apare în anul 1920, iar critică interbelică promovează imaginea clasică a prozatorului și apariția acestui acestui român.

În acest român realist se alcătuiește o imagine a lumii, un duplicat al ei,drumul din Ion situează ,,lumea fictivă în mare flux al lumii reale,,.

În Ion punctele de sprijin în realitatea cea mai concretă pot fi urmărite la modul documentar, geografic, social sau istoric.

În capitolul al treilea este reprezentat realismul lui Liviu Rebreanu.Tot la acest capitol putem adaugă consacrarea realismului tradițional.

Romanul Ion este inspirat după un fapt real în care autorul, cu această opera devine unul dintre cei mai cunoscuți scriitori români.

Romanul Ion reprezintă o victorie a prozatorului asupra lui însuși.

După ce autorul evoluase până atunci în aproape în anonimat,romanul aducea o proba impunătoare a virtuozități artistice și a complexității mijloacelor de care dispunea scriitorul, un triumf al puterii de construcție, o conjugare fericită de bogate resurse epice.

Începutul romanului Ion a devenit cu timpul prin lecturi repetate, metaforă însăși a alunecării imperceptibile pe teritoriul imaginarului.

Tot începutul romanului Ion pentru autor echivalează cu însăși regăsirea sunetelor originare ale copilăriei.

Răscoala apare în 1932 și este creația epică de cea mai mare amploare din literatură noastră.

Romancierul excelează în felul cum redă personajul colectiv, mulțimea de țărani, în toate manifestările sale. Înainte de Rebreanu personajul colectiv se comportă că o gloată, care acționa spontan și anarhic (scenă linșării lui Batiste-Veveli din Miron Costin, scenă uciderii lui Motoc din Alexandru Lăpușneanul de Negruzzi). Pentru prima dată la Rebreanu mulțimea acționează asemenea unui singur individ, unită prin aceeași stare sufletească și prin aceleași revendicări. Rebreanu este foarte atent la surpinderea psihologiei colective. Astfel în discuția cu Boerescu: țăranii ascultau și-i priveau nemișcați cu ochi că de sticlă. Sutele de fete cu aceeași expresie păreau a fi ale aceluiași cap cu aceași gânduri și simțiri, un singur și aleasi om în infinite exemplare că un produs în mare al unei uzine uriașe.

În concepția lui Rebreanu romanul Răscoala este o continuare firească a romanului Ion. Dar imaginea despre țărani în romanul Răscoala este diferite: ei nu mai sunt martorii pasivi a evenimentelor, ei nu mai rezolva problema la nivelul individual; ieșind din pasivitatea lor tradițională, ei acționează.

BIBLIOGRAFIE

1. Șerban Cioculescu, ,,Aspecte literare contemporane 1932-1947’’,Editura Minerva, București,1972;

2. R-M Alberes, ,,Istoria romanului modern’’, Editura pentru Literatură Universală,1968, București;

3. Lucian Raicu, ,,LiviuRebreanu’’,Editura pentru Literatură,1967,București;

4. Ion Simuț, ,,Rebreanu-Dincolo de realism’’,Editura Biblioteca Revistei ,,Familia’’, Oradea,1997;

5. George Călinescu, ,,Istoria literaturii române’’,Compediu,Editura Națională,Mecu, București, ediția a IIa, 1946;

6. Eugen Lovinescu, ,,Istoria literaturii române contemporane’’, vol. ÎI, Editura Minerva, 1973;

7. Mircea Eliade, ,,Jurnal’’, I, ediție îngrijită de Mircea Handoca, Editura Humanitas, București,1993;

8. Ov. S. Crohmălniceanu, ,,Cinci prozatori în cinci feluri de lectură’’, Editura Cartea românească,1984;

9. Nicolae Manolescu, ,,Arca lui Noe’’, Editura 100+1 GRAMAR, București,2001;

10. Nicolae Manolescu, ,,Istoria critică a literaturii române’’, Editura Paralelă 45, Pitești, 2008;

11. Dugneanu Paul, ,,Liviu Rebreanu’’, Editura Eminescu,1987,București;

12. Ion Negoițescu, ,,Istoria literaturii române’’, vol I (1800-1945), Editura Minerva, 1991, București (ed. a ÎI-a, Editura Dacia, Cluj,2002);

13. Erich Auerbach, ,,Mimesis. Reprezentarea realității în literature occidentală’’, Editura Polirom,2000, București;

14. Nicolae Balotă, ,,De la Ion la Ioanide. Prozatori români ai secolului XX.’’, Editura Eminescu, 1974, București;

15. Nicolae Balotă, ,,Romanul românesc în secolului XX’’, Editura Viitorul Românesc, 1997, București;

16. Wazne C. Booth, ,,Retorică romanului’’ în românește de Alina Clej și Ștefan Stoenescu, Univers, București, 1976;

17. Pompliu Constantinescu, ,,Romanul românesc interbelic’’, Editura Minerva, București,1977;

18. Ovid S. Crohmălniceanu, ,,Literatură română între cele două razboie mondiale’’,vol. I, Editura Minerva, București,1975;

19. Ion Bogdan Lefter, ,,Recapitularea modernității’’, Editura Paralelă 45, Pitești, 2012;

20. Adrian Marino, ,,Dintr-un dicționar de ideii literare’’, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2010;

21. Mircea Muthu, ,,Liviu Rebreanu sau paradoxul organicului’’, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993;

22. Z. Ornea, ,,Tradiționalism și modernitate în deceniul al III-lea’’, Editura Polirom, București, 2001;

23. Perpesscius, Panaitescu Dimitrie D., ,,12 prozatori interbelici’’, Editura Eminescu, București,1980;

24. Alexandru Dan Protopopescu, ,,Romanul psihologic românesc’’, Editura Paralelă 45, Pitești, 2002;

25. Aurel Sassu, ,,Liviu Rebreanu-Sărbătoarea operei’’, Editura Albatros, București,1978;

26. Mircea Zaciu, Aurel Sassu, Marian Papahagi, ,,Dicționarul scriitorilor români’’, Editura Fundației Culturale Române, București,1995.