Realismul In Contextul Relatiilor Internationale

Pentru susținerea examenului la materia ,,Relații Internaționale” am ales ca subiect de analizat un concept modern, pe care am reușit să îl aprofundez pe parcursul cursului: Realismul. Acest curent are menirea de a defini în totalitate sfera relațiilor internaționale, precum și politica externă pe care o adoptă statele, în felul acesta putem înțelege și analiza comportamentul și acțiunile întreprinse de către state pentru asigurarea securității și lărgirea sferelor de influență. Prin intermediul acestui proiect mi-am propus să analizez abordarea realistă în contextul relațiilor internaționale ca parte teoretică, precum și abordarea acestui curent din perspectiva unui stat, ca formă practică. Am ales pentru prezentarea părții practice un stat care deține un rol strategic în contextul actual și anume Turcia.

Datorită limitării spațiului, am realizat această analiză în termeni succinți și am încercat să surprind care este abordarea realistă a Turciei în contextul actual, precum și relațiile pe care le are aceasta cu celelalte state vecine. Iar un alt aspect important al acestei lucrări este redat orientarea Turciei spre aderarea la Uniunea Europeană.

2. ,,Cel puternic impune ceea ce poate, cel slab suferă ceea ce trebuie”- Tucidide

Pornind de la afirmația lui Tucidide, un învățat om politic și istoric atenian care a adus numeroase contribuții la crearea unei imense monografii ale războiului peloponesiac, putem analiza dintr-o perspectivă a relațiilor internaționale teoria realistă. Realismul caracterizat de contextul ofensiv presupune maximizarea puterii. Afirmația lui Tucidide este exemplul cel mai potrivit: cel care deține puterea reușeste să impună ceea ce poate, iar cel slab sfârșeste prin a suferi, mai exact suportă consecințele detronării puterii sale.

În esență, realismul reprezintă școala de gândire care explică relațiile internaționale în termenii de putere. Această teorie este definită de ansamblul acțiunilor și intereselor statelor dominate de putere și de asigurarea securității, fără a pune accentul pe idealuri.

Stefano Guzzini în cartea ,,Realism și relații internaționale” spunea despre Hans J. Morgenthau, părintele realismului că reprezintă ,,expresia clasică a acestui realism născut din anti-idealism”.

Vorbind de mediul actual, lumea este guvernată de interese, iar principiile morale amintite de Hans Morgenthau nu mai au aplicabilitate, este absolut necesar să existe o balanță a intereselor pentru a putea fi aplanate conflictele.

Teoriile realiste pun accentul pe unirea forțelor pentru a ,,lupta statele una împotriva alteia”, primând interesele fiecărui stat. Viziunea cooperării are un rol instrumental, cooperarea este văzută ca un lucru care se întâmplă rar în politica mondială iar preocuparea realistă pentru exercitarea binelui comun poate reprezenta doar un angajament ideologic.

Teoria realistă pune accentul pe gândirea rațională, acest fapt este opus curentului idealism, statul este antrenat în lupta pentru putere, supraviețuire și asigurarea securității, în cadrul unui sistem internațional definit ca fiind anarhic. Supraviețuirea poate fi asigurată de crearea unor așa zise alianțe între state, ceea ce le conferă acestora mai multă siguranță și putere îndestulătoare pentru menținerea hegemoniei.

În viziunea realistă, umanitatea este văzută ca fiind ecogentrică, centrată pe sine ceea ce îi conferă caracterul competitiv. În felul acesta este explicată ,,cursa nebună” la care participă statele pentru deținerea puterii. Analizând contextul actual, ,,glasul statului” este guvernat de capacitățile militare, de puterea maritimă și de câștigarea ,,războiului economic” pentru deținerea resurselor.

Stefano Guzzini susține faptul că ,,evoluția realismului este marcată de încercarea continuă de a îmbina cultura diplomatică tradițională”. Am putea menționa faptul că din ansamblul factorilor care compun puterea unei națiuni, cel mai important factor ar putea fi calitatea diplomației. ,,Diplomația este arta de a combina diferitele elemente ale puterii naționale pentru a obține efectul maxim asupra acelor chestiuni legate de relații internaționale care afectează mai mult interesul național. Putem vorbi despre diplomație în termeni ca ,,motorul națiunii, așa cum moralul este sufletul”.

Revenind la ,,părintele realismului” Morgenthau propune 6 principii fundamentale ale acestui curent: Primul principiu face referire la faptul că problematica relațiilor internaționale este guvernată de anumite,,legi” considerate a fi simboluri și obiective care țin de natura umană egocentrică, dar forța de mișcare în relațiile internaționale este dată de către conceptul de ,,interes”, puterea dar și interesele au standarde constante, iar valoarea lor este măsurată ca fiind relativă, un rol important avându-l contextul în care se desfășoară acțiunea. Un alt principiu relevă importanța principiilor morale, despre care putem spune că nu o aplicabilitate universal valabilă.

Penultimul principiu face referire la faptul că principiile morale proclamate de o națiune, nu sunt identice cu legile morale care guvernează universul, acest principiu pleacă de la premisa că niciun stat nu poate spune ceea ce este bine sau ceea ce este rău. Ultimul principiu clasifică politica ca fiind un domeniu autonom, având legături strânse dar nefiind subordonat celorlalte domenii de activitate precum economia, sociologia, etc.

3.Turcia în contextul abordării realiste

Turcia este o țară modernă, situată pe suprafața a două continente, o țară cu rădăcini puternice în religia și cultura sa, o țară care de-a lungul timpului a reușit să cucerească noi teritorii (vezi ascensiunea Imperiului Otoman) și să își maximizeze interesele sale economice, politice în toate sferele de influență.

În contextul relațiilor internaționale, Turcia prezintă întreaga suită de elemente specifice abordării realiste. Tensiunile create la nivelul acestei țări sunt explicate prin însuși nevoia sporită de securitate și lărgirea intereselor statale prin extinderea a relațiilor specifice diferitelor domenii de activitate (economic, politic, social, cultural).

Vorbind de o lume în care jocul pentru deținerea puterii este destul de ,,agresiv” neimplicând în mod necesar folosirea forței militare și a violenței (Primul și cel de-al Doilea Război Mondial), Turcia este o țară care are o politică externă activă, aș putea spune una multidimensională, având un statut important de putere regională implicată în formațiuni precum NATO, membru fondator al Națiunilor Unite din anul 1945, OSCE (Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa), ECO (Organizația Economică de Cooperare), G-20 din anul 1999, iar un alt aspect important care îi consolidează influența este reprezentat de faptul că a fost aleasă membru permanent al Consiliului de Securitate.

Aspectele ce de țin de abordarea realistă direcționează atenția statelor asupra modului în care acestea adoptă sau nu, un comportament extern, specific intereselor sale, folosind termeni precum ,,balanță de putere”, ,,realpolitik”, ,,maximizarea intereselor și minimizarea riscurilor”, ,,ideologie”, precum și principiile fondatoare ale lui Hans Morgenthau, pe care le-am analizat în partea conceptuală a lucrării.

Conform celor menționate, acestea sunt aspectele importante care contribuie la construirea unei analize în situația în care dorim să discutăm despre o abordare realistă a unei țări din punct de vedere al politici externe abordate.

Politica externă a Turciei are o abordare realistă conform realațiilor sale cu celelalte state, principalul fundament fiind conceptul de ,,Realpolitik”, acțiune politică care ia în considerare toate posibilitățile externe, dar nu putem trece peste acest fundament fără a spune că Turcia privește maximizarea intereselor sale. Alianțele din care face parte Turcia precum și relațiile de prietenie stabilite cu celelalte state au ca principal scop asigurarea securității. ,,Turcia a fost pe deplin interesată în căutarea unor aranjamente de securitate pentru spațiul ponto-balcanic și cel a Mării Mediteranene Orientale”, ținând cont de potențialul agresiv al celorlalte state.

Fondatorii Turciei moderne au avut un singur scop: obținerea și garantarea sentimentului de securitate pentru o perioadă nedeterminată. Putem spune că acest obiectiv a fost atins în totalitatea prin integrarea Turciei în formațiunea NATO. Oferirea acestui prilej a condus la întărirea relațiilor cu Statele Unite ale Americii, în principal și la garantarea asigurării securității în spațiul Oriental.

Procesul de clădire a acestor relații nu a fost atât de simplu, ținând cont de poziția geografică a Turciei. Abordarea geopolitică este definită de caracterul geografic al țării, practic Turcia se află la mijlocul dintre Occident și Orient fiind o punte care leagă ce le două forme de civilizație și de organizare statală. Ea mai poate fi privită ca singura țară musulmană cu statut de țară candidată pentru Uniunea Europeană din anul 2005, iar acest lucru a solidificat și mai mult imaginea Turciei ca stat partener al Occidentului în contextul în care aceasta este o țară musulmană, din care peste 50% din populație este origine sunnită.

Teoria realistă pune accentul pe conceptul de ,,interes” iar ansamblul acțiunilor întreprinse pentru unificarea acestui concept depind foarte mult de circumstanțele culturale și politice în care s-a format. După cum am mai menționat, Turcia este o țară musulmană cu o cultură sacră, cum ar spune Thomas Friedman un simbol al măslinului, un simbol important care ne ,,arată cine suntem, ce ne ancorează, ce ne identifică și ce ne localizează în această lume, fie că este vorba de o familie, comunitate, trib, o națiune, o religie sau de cele mai multe ori un loc numit acasă”. Caracterul religios și cel cultural determină contextul intereselor, astfel după formarea Republicii Turce pe baza reformelor drastice impuse de tatăl Turciei moderne, Mustafa Kemal Atatürk, interesele acestui stat s-au reorientat spre lumea occidentală, în care aceasta dorește să devină pilonul geopolitic cel mai important al Orientului Mijlociu, o forță dominantă, desăvârșită prin status-quo, o putere regională economică.

,,Politica externă a lui Atatürk s-a caracterizat prin realism, caracter național și dorința de apropiere față de toate statele lumii, în frunte fiind statele vecine. Pe plan extern Atatürk a căutat în tot timpul vieții sale să smulgă Turcia din izolarea tradițională, deschizând o fereastră către Europa, creând o punte solidă între turci și națiunile moderne”.

Reformele impuse de Atatürk au condus la formarea Turciei moderne, la apariția democrației, la acordarea a numeroase drepturi cetățenilor, cel mai important drept a fost dreptul femeilor de a vota (decembrie 1936), la dezvoltarea economiei, la ridicare P.I.B , la deschiderea spre investitori străini, la reformarea sistemului educațional, a administrației publice, sanitar, bancar. Aceste măsuri au consolidat puternic apariția unui stat modern dar în același timp s-au confruntat cu un sistem laic, care încă a rămas temeinic ancorat în tradiții și obiceiuri străvechi, iar identitatea otomană a produs modificări majore în relațiile strategice ale Turciei cu majoritatea statelor vecine din regiune, ceea ce a condus la modificări asupra balanței de putere regională.

4. Relațiile externe ale Turciei în contextul actual

Dacă de-a lungul timpului deciziile luate de către Turcia în contextul relațiilor internaționale au fost într-o măsură pragmatice și centrate pe noțiunile teoriei realiste, în contextul actual putem vorbi despre o politică externă ,,dură”, un joc al deținerii puteri destul de incisiv, o luptă acerbă pentru asigurarea securității și facilitarea obținerii monopolului asupra resurselor din zona de existență a statului. Turcia a devenit un jucător important pe ambele continente, despre care nu putem vorbi că aceasta apelează la principii morale atunci când vine vorba să își câștige poziția de lider pe scena politică și economică internațională.

Un moment important al ascensiuni economice a Turciei îl reprezintă căderea blocului sovietic și iesirea de sub influența URSS. Acest moment cheie a determinat multe schimbări pe scena relațiilor internaționale, s-a produs un ,,efect de domino”, în care multe statele aflate sub autoritatea Rusiei, practic au ,,înflorit”. Dar odată cu prăbușirea URSS-ului au fost declanșate și alte schimbări de ordin geopolitic, în cazul Turciei s-a format o ,,zonă de centură fragilă”- shatter belt, care a condus la o reconfirmare a poziției statelor din Orientul Mijlociu în ceea ce privește relațiile cu celelalte state la nivel internațional.

Turcia și Zona Extinsă a Mării Negre

Turcia ocupă o poziție caracterizată în termeni de flexibilitate, datorită formațiunilor de ,,prietenie” din care face parte, concentrându-se pe o geopolitică regională, în care interesele sale converg cu interesele statelor vecine (vezi interesele Rusiei asupra Zonei Extinse a Mării Negre). ,,Convenția de la Montreaux semnată în anul 1936, care are valabilitate și în prezent îi conferă Turciei un rol primordial în asigurarea securității în ZEM. Turcia reprezintă unul din importanții pivoți geopolitici ai zonei datorită controlului exercitat asupra strâmtorilor și poziționării pe coridororul de transport al hidrocarburilor dintre zonele producătoare din Asia Centrală, Orientul Mijlociu și Europa”. Acest control îi întărește sentimentul de securitate și intensifică maximizarea intereselor în spațiul Orientului Mijlociu, Caucaz, Balcani.

Poziționarea Turciei a creat și conflicte legate de dubla sa identitate, o identitate legată de cea pro-occidentală sau o identitate legată de cea orientală. Schimbarea majoră a venit în anul 2010 când Turcia a abordat o schimbare de paradigmă centrată asupra relațiilor cu vecinii din est, având ca principal scop întemeierea unei forțe dominante în regiune. Turcia mizează pe faptul că prezența sa în această regiune este îmbinarea perfectă dintre democrație și islam, adică dintre Occident și Orient.

Turcia și Statul Sirian

Politica externă a Turciei este individualizată prin dorința continuă spre expansiune, dar fără folosirea abuzivă a forței, prin mijloace pașnice, stabilitate și multilaterism. Pe scena teatrului denumit în termeni de geopolitică, politica externă a Turciei conține un puternic indicator de instabilitate. Problema cu statul sirian este prezentă în mod activ în contextul actual, Turcia s-a moblizat în lupta împotriva guvernului lui Assad, sublinind faptul că este absolut necesară o securizare a granițelor statului pentru a împiedica intrarea ilegală a sirienilor pe teritoriul statului turc. În aprilie 2012, armata siriană a atacat ținte ce se aflau la granița cu Tucia, reacția oficialităților turce nu a întârziat să apară, astfel atacul provenit din partea Siriei, a fost considerat ,,crimă de război”. Turcia a cerut imediat reuniunea de urgență a NATO și ONU.

Turcia și subiectul ,,fierbinte”- Cipru

Problema cu Cipru a fost un subiect fierbiente pentru politica externă a Turciei, deoarece insula este considerată un punct vital pentru securitatea statului. Cipru ocupă doar 70 de km din coasta Turciei, această apropriere relevă importanța insulei în termeni de securitate militară. Locația strategică a insulei este crucială pentru Turcia, deoarece este cea mai mare insulă din estul mării Mediterane și prin urmare controlează porturile de acces în regiune, din acest motiv Turcia nu vrea niciun alt actor să aibă acces asupra controlului Ciprului. O altă importanță a insulei derivă din existența resurselor naturale existente în estul mării Mediterane, de aceea interesele Turciei auspra Ciprului cresc. În particular, după semnarea acordului cu privire la conducta Baku-Ceyhan, insula a devenit și mai importantă pentru Turcia.

Dacă secolul trecut a fost caracterizat de un ,,război violent”, un ,,război al nervilor”, astăzi putem vorbi despre un adevărat război de natură economică, lupta principală este dată de obținerea puterii și controlului în zonele importante în resurse naturale (resurse de petrol, gaze naturale, etc).

Relațiile Turciei cu Irakul

Continuând incursiunea în analiza politici externe a Turciei, putem menționa un aspect deosebit de important. Deși Turcia face parte din parteneriatul strategic NATO, aceasta a refuzat susținerea SUA în războiul din Irak, în felul acesta autoritățile turce și-au consolidat relațiile diplomatice cu Irakul, acesta susținând măsurile militare pe care le-a exercitat Ankara în sfera de influența din regiunea de nord. ,,Irakul a fost în topul primelor 5 priorități ale guvernului turc ca urmare a amenințării percepute din nordul Irakului. De mai multe decenii, statul turc s-a opus formării unui stat Kurd”.

Bagdadul se confruntă cu o problemă destul de serioasă cu privire la numeroasa populație de origine kurdă care locuiește în regiunea de nord, la apropierea graniței cu Turcia, kurzi dorind câștigarea independenței și recunoașterea lor ca stat unitar, fapt ce ar putea provoca o stare de insecuritate în regiune și ar putea duce la fragmentarea Irakului.

Turcia și Iranul

Relația Turciei cu Iranul este definită în termeni de competiție. Iranul joacă un rol important pe scena relațiilor internaționale, fiind condamnat de către SUA pentru programul nuclear. Poziția Turciei față de acest stat este redată în termeni de duplicitate, în primul rând Turcia nu vrea ca Iranul să devină un stat puternic datorită faptului că deține arme nucleare și le poate folosi în contextul unui atac militar, dar în același timp Turcia vede Iranul ca pe un partener strategic important deoarece sunt consolidate relațiile lor cu privire la comerțul existent cu referire la resursele naturale pe care le deține Iranul, fără de care Turcia ar putea depinde în totalitate de Rusia, în ceea ce privește alimentarea sa cu energie.

Această apropiere a Turciei față de Iran a adus și efecte de ordin negativ, a atras dezaprobarea Washingtonului și centrarea atenției a SUA pe sufocarea politici externe a Turciei de a se afirma pe scena internațională.

Politica externă a Turciei cu Israelul

De-a lungul timpului Turcia a abordat o politică de prietenie cu Israelul în lumea islamică. În același timp Turcia a fost și primul stat care a susținut și a recunoscut independența Israelului și a contribuit la procesul de formare și consolidare a acestuia. Relațiile dintre cele două state au întâmpinat tensiuni, în momentul în care Turcia a fost atacată de către Israel (mai 2010) în apele internaționale, în timpul unei intervenții umanitare ce se îndrepta spre Gaza.

,,Recentele evenimente legate de atacul israelian asupra flotei umanitare ce se îndrepta spre Gaza au scos în evidență disensiuni majore ce planează asupra regiuni și pun în dificultate actorii implicați. Atacul a fost soldat cu moartea a 9 civili, cetățeni turci, ceea ce a făcut ca guvernul de la Ankara să invoce articolul 5 din strategia NATO”.

Acest eveniment a fost dur criticat de oficialitățile turce și a fost comparat ca un atac similar celui din 11 septembrie asupra Statelor Unite ale Americii.

Uniunea Europeană și negocierile în procesul de aderare a Turciei

Numeroasele schimbări în contextul relațiilor internaționale sunt datorate procesului activ a intereselor statelor. Procesul de aderare a Turciei la Uniunea Europeană reprezintă un exemplu realist datorat de schimbarea intereselor pe scena politică, putem spune că ambele formațiuni au nevoie una de cealaltă, datorită importanței geopolitice și geostrategice pe care o dețin. Aderarea Turciei ar putea aduce un climat liniștit și o stabilitate regiunii din Orientului Mijlociu și a zonei din Balcani, dar finalitatea acestui proces rămâne într-o stare de incertitudine, Turcia având ca obiectiv pe termen lung, aderarea sa la UE până în anul 2023.

,,În anul 1987 Turcia a aderat la Comunitatea Economică Europeană, iar în anul 1997 a fost declarată eligibilă să adere la UE, iar negocierile oficiale au început în anul 2005”. Am putea menționa că acest proces de aderare este unul de durată, deoarece poziția geografică, religia islamică precum și substratul istoric și religios, mediul cultural diferit de cel european, sunt elemente decisive și nu stabilesc nici o legătură cu fundamentele pe care s-a format și pe care funcționează politica Uniunii Europeane.

În acest cadru Turcia a stabilit 5 obiective importante care să conducă spre aderare și spre desfășurarea politici externe: ,,balanță între democrație și securitate, probleme zero cu vecinii apropiați, dezvoltarea relațiilor externe nu numai cu vecini ci și cu alte state, multidimensiunea politicii externe, diplomație ritmică”.

În același context nici Turcia nu prea mai este ,,dornică” de a se implica în acestă acțiune și nici nu depune eforturi semnificative de a respecta pașii impuși de UE pentru aderare. Astfel, asistăm la o reorientare a intereselor geopolitice, pe de o parte Turcia susține poziția sa, de element primordial pentru dezvoltarea Uniuni Europene, considerând că un posibil scenariu de pe scena relațiilor internaționale nu poate fi făcut fără implicarea Turciei. Pe de altă parte Uniunea este interesată de includerea Turciei în ,,familia sa” datorită poziției sale strategice și pentru accesul pe care îl are la rezervele naturale energetice.

Istanbulul, oraș important al Turciei are aproximativ 21 milioane de locuitori, o populație apropiată de cea a țării noastre, în total fiind în jur de 70 de milioane de locuitori. Forța militară a acestui stat este foarte dezvoltată, fiind a doua putere militară din NATO, după armata SUA, fapt ce îi permite Turciei să poarte negocierile cu UE la un alt nivel. Turcia dorește să se impună decisiv în deciziile politici europene, nu dorește să fie doar un stat de pe urmă căruia Uniunea ar putea ,,profita”.

Concluzionând am putea spune că ,,jocul” pentru deținerea puterii și maximizarea intereselor se desfășoară în altă ligă, iar reorientările ale celor două formațiuni sunt caracterizate de un climat ,,dur și capricios”.

5.Concluzii:

,,Relațiile dintre state au loc în absența unui guvern mondial. Pentru realiști, acest lucru înseamnă că sistemul internațional este anarhic, iar relațiile internaționale pot fi cel mai bine înțelese prin descifrarea modului în care puterea este distribuită între state. În ciuda egalității egale, formale, distribuția inegală a puterii înseamnă că arena relațiilor internaționale este o formă a ,,politicii de putere („power politics”). Puterea este greu de măsurat, distribuția între state se schimbă în timp și nu există un consens al statelor cu privire la modul de a o distribui”. În această notă de idei, expuse de către Martin Grifths putem observa care sunt elementele ce redau un caracter de originalitate și aplicabilitate curentului realist în contextul relațiilor internaționale.

Astăzi, lupta pentru deținerea supremației nu mai este dată printr-o ,,cursă nebună a înarmărilor”, ci putem vorbi despre o trecere de la ,,hard power la soft power”, un război în care miza nu mai este dată de expansiunea teritorială ci de accesul nelimitat asupra resurselor. Pe acest război economic militează și politica externă a Turciei, dorind să stabilească un climat de securitate în spațiul Orientului Mijlociu, prin reconfirmarea sa, ca important pivot geopolitc a lumii arabe.

Apropierea de Uniunea Europeană, a stârnit numeroase controverse pe scena relațiilor internaționale, state din Europa, nefiind de acord cu aderarea sa. Putem spune că asistăm la o reorientare a intereselor geopolitice, pe de o parte Turcia susține poziția sa, de element primordial pentru dezvoltarea Uniuni Europene, considerând că un posibil scenariu de pe scena relațiilor internaționale nu poate fi făcut fără implicarea Turciei. Pe de altă parte, Uniunea este interesată de includerea Turciei în ,,familia sa” datorită poziției sale strategice și pentru accesul pe care îl are la rezervele naturale energetice.

În linii mari, cam astea ar fi linii directoare pe care am fundamentat construcția acestui proiect. Aș vrea să încheiei prin a sublinia faptul că schimbarea de paradigmă suferită de către Turcia, a făcut ca interesele sale să se orienteze atât în spațiul Oriental dar și în spațiul european. Rămâne de văzut unde se vor concretiza aceste interese, va atrage Turcia spre identitatea europeană sau spre identitatea sa, otomană și islamică?

6. Bibliografie:

1. ,,Relații internaționale, școli, curente, gânditori”, autor Martin Griffths, editura Ziua, București, 2003;

2. ,,Realism si relații internaționale” , autor Stefano Guzzini, editura Institutul European pentru Cooperare Cultural-Științific, Iași, 2000, carte tradusă din limba engleză de către Diana Istrățescu;

3. ,,Politica între națiuni, Lupta pentru putere și lupta pentru pace”, autor Hans J. Morgenthau , editura Polirom, Iași, 2007, carte tradusă de Oana Andreea Bosoi;

4. ,,Politica Statelor Unite față de Turcia între anii 1943-1952, de la implicare la alianță”, autor Emanuel Plopeanu , editura Institutul European, Iași, 2009;

5. ,,Lexus și Măslinul. Cum să înțelegem Globalizarea”, autor Thomas L. Friedman, editura Fundației Pro, București, 2001, traducere realizată de Adela Motoc;

6. ,,Atatürk , făuritorul Turciei moderne”, autor Mehmet ali ekrem, editura Politică, București, 1969;

7. Suport de curs, Geopolitică și Globalizare, autor Prof. Dragoș Ardeleanul;

8. ,,Turkey and European Security defence policy, Compatibility and security cultures in a globalised world”, autor Çigdem Üstün, editura Tauris Academic Studies, 2010;

9. ,,Jurnalul Academic”, iulie 2010, ediția 11, Centru de documentare privind NATO, ,,Turcia între Orient și Occident”, autor articol Mihai Popșoi, expert în relații internaționale;

10. ,,Modern Turkey, people state and foreign policy in a globalized world” autor Bill Park, editura Routledge, 2012;

11. ,,The next 100 years” autor George Friedman, editura Doubleday, SUA, 2009.

Site-uri:

http://politeia.org.ro/international/geopolitica-uniunea-europeana-si-turcia-neo-otomana/7664

Turcia, noul pivot geopolitic pentru Orientul Mijlociu

http://adevarul.ro/international/in-lume/turciain-relatiile-internationale

http://www.geostrategic.eu/de-ce-nu-va-intra-turcia-in-uniunea-europeana.html

http://ec.europa.eu/enlargement/countries/detailed-count