REALISM ÎN POLITICA EXTERNĂ A SUA(1958 -1983) COORDONATOR CONF.UNIV.DR.HADRIAN GORUN ABSOLVENTĂ IGOIANU RALUCA -MĂLINA Tg Jiu 2020 2 CUPRINS… [629118]

1
UNIVERSITATEA CONSTANTIN BRÂNCUȘI
FACULTATEA DE ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI ,DREPT ȘI
ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

LUCRARE DE LICENȚĂ

REALISM ÎN POLITICA EXTERNĂ A SUA(1958 -1983)

COORDONATOR
CONF.UNIV.DR.HADRIAN GORUN
ABSOLVENTĂ
IGOIANU RALUCA -MĂLINA

Tg Jiu
2020

2
CUPRINS

Introducere
Capitolul I.Realismul în Relațiile Internaționale
I.1.Precusori ai teoriei realiste
I.2.Considerații generale,concepte și postulate fundamentale
I.3.Realismul și sistemul internațional
Capitolul II. Exponenți ai realismului și influența exercitată asupra politicii externe a
Statelor Unite ale Americii.
II.1.Raymond Aron
II.2.Principiile realismului politic al lui Hans Morgenthau
II.3.George Kennan și doctrina îndiguirii .Concepția sa despre politica externă a SUA în epoca
postbelică
II.4.Henry Kissinger –arhitect al politi cii externe americane în anii 70
Capitolul III.Evoluția politicii externe a SUA de la a treia criză a Berlinului la „Războiul
stelelor”.
III.1.Raporturile SUA -URSS în contextul celei de a treia crize a Berlinului
III.2. Criza cubaneză și reacția administrației John F. Kennedy
III.3.Teoria domino -ului și implicarea SUA în războiul din Vietnam
III.4.Relațiile americano -sovieto -chineze în perioada destiderii(1969 -1979)
III.5.De la destindere la „al doilea ră zboi rece”.Președintele Ronald Reagan și riposta totală.

CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE

3
INTROUCERE
Lucrarea de față își propune să realizeze un studiu asupra uneia dintre cele mai importante
școli de gândire din domeniul Relațiilor Internaționale ,și anume școala de gândire realistă .
Realismul a constituit, pentru o perioadă îndelungat ă teoria dominantă a Relațiilor
Internaționale,după al doilea Război Mondial .Din punct de vedere metodologic ,am încercat să
realizez o simbioză între istoria și teoria Relațiilor Internaționale ,între teoria și practica relațiilor
internaționale.

4
Capitolul I.Realismul în Relațiile Internaționale
I.1.Precursori ai teoriei realiste
Realiștii se bazează pe o lungă tradiție.Strategul chinez Sun Tzu ,care a trăit acum două mii de
ani ,i -a sfătuit pe conducătorii de state cum să supraviețuiască într -o eră în care războiul devenise
,pentru prima dată ,un instrument sistematic al puterii(perioada„ statelor războinice”).Sun Tzu a
argumentat că raționament ele morale nu le erau folositoare conducătorilor statelor acelor
vremuri ,confruntați fiind cu vecini înarmați și periculoși. Strategul chinez le -a arătat
conducătorilor cum să -și folosească puterea pentru a -și promova interesele și pentru a -și asigura
supraviețuirea Acesta credea că cel mai bun general nu este cel mai curajos sau mai agresiv ,ci
acela care poate calcula la rece costurile și beneficiile variantelor alternative.Cel mai b un război
este cel scurt ,după Sun Tzu ,pentru că războaiele sunt co stisitoare .Cel mai bine este să capturezi
celălalt stat intact ,fără luptă –prin intimidare,înșelăciune și destrămarea alianțelor
inamice.Capturarea unei armate inamice e mai bună decât victoria în luptă. 1
La rândul său,istoricul grec Tucidide în lucrarea „Istoria războiului peloponesiac” s -a
concentrat asupra puterii relative dintre orașele -state grecești. Tucidide a afirmat că principala
cauză a acestui conflict de proporții a reprezentat -o teama crescândă ,apărută în Sparta în fața
creșterii accelerate a puterii celuilalt mare polis al lumii grecești ,anume Atena. Deosebit de
interesantă este relatarea de către Tucidide a dialogului melian,întruchiparea logicii puterii care
acționează împotriva sa atunci când oamenii aflați în război își subord onează interesele și tot
ceea ce prețuiesc obiectivului victoriei asupra adversarilor. Acesta afirma că „cei puternici fac
ceea ce au puterea să facă ,iar cei slabi suferă ceea ce ei trebuie să sufer e”.2 Istoricul grec a fost
acuzat pentru ignorarea sau minimalizarea cauzelor economice și sociale .Însă războaiele se
originează în deciziile guvernelor.Uneori,războiul este solicitat și de către popoare,impulsionate
de relațiile de putere și dornice ca statele lor să își maximizeze puterea.
În 1832 ,a a părut cartea generalului Carl von Clausewitz intitulată Despre război .Pentru autor
,războiul este o continuare a politicii ,o simplă continuare a politicii prin alte mijloace
.Statul,care gândește și acționează ca agent rațional ,este suveran .Statele urmăresc să își
sporească puterea pe seama altora .Deci ,interesele lor sunt în conflict perpetuu.Conflictele iau
naștere prin impunerea voinței unui stat asupra altora.De aici ar reieși caracterul războiului ,ca
etapă normală și inevitabilă a relațiilor dintre state.În lucrarea sa nefinalizată ,Clausewitz a
explicat natura războiului.Caracterul războiului se schimbă neîncetat ,în funcție de timp și
împrejurări .După cum sublini ază Collin Gray ,Clausewitz a evidențiat unitatea efectivă ,logică
dintre politică și război ,precum și așa -numita dimensiune morală a războiului .De
asemenea,generalul prusac a arătat că războiul este tărâmul hazardului ,al riscului și al

1 Joshua S. Goldstein,Jon C. Pevehouse, Relații Internaționale ,Polirom,Iași,2008,Traducere de Andreea – Ioana
Cozianu ,Elena Farca și Adrian Ștraub,pp.96 -111
2 Ibidem ,p.96.

5
incertitudini. Meritul esențial al lui Clausewitz constă în elaborarea unei teorii generale a
războiului și a strategiei.3
Niccolo Machiavelli ,autor printre altele al lucrărilor Principele și Arta războiului ,poate fi
socotit ca precursor al realismului. Lucrarea Principele reprezintă un veritabil manual pentru
exercitarea puterii ,pentru conducătorii vremii. Niccolo Maciavelli îndemna principii să se
concentreze pe acțiunile imediate de a rămâne la putere ,incluzând manipularea publicului și
alianțele militare.Astăzi ,adjectivul machiavelic se referă la manevre ale puterii excesiv de
manipulative .
Un alt reprezentant al realismului este Thomas Hobbes ,artizanul Leviathanului ,lucrare în
care Thomas H obbes a teoretizat forma de guvernământ a monarhiei absolute .Hobess a expus
logica violenței și a amenințărilor coercitive dintre oameni .A demonstrat că real în privința
oamenilor este faptu l că au preferințe diferite,dive rse și conflictuale ,referitoare la ceea ce doresc
de la ceilalți ,pentru a-și satisface propriile dorințe.Așteaptă rezultate diferite în urma acestor
schimburi cu semenii.Nereușind să obțină ceea ce doresc –și așa cum doresc -prin mijloace
pașnice ,ei recurg la forță și amenințări atunci când apare ocazia de a -i obliga pe alț ii să
coopereze cu ei în termenii proprii.Rezultă un război continuu,al tuturor împotriva tuturor ,aflat
la baza fiecărui schimb dintre oameni.4În opinia lui Hobbes ,cu toții pierdem într -o lume care
trece de la anarhie la haos .Dacă nu sunt acaparate de o forță copleșitoare ,Leviathanul ,care
poate asigura condițiile sociale necesare supraviețuirii fizice,dezvoltarea economică și progresul
civilizației sunt sacrificate din cauza unui conflict catastrofal neîncetat.Prin urmare ,dilema
securității s e înrădăcinează în indivizi și în preferințele lor personale și sociale conflictuale.5
Realiștii văd în aceste figuri istorice dovada importanței politicii de putere ,care este
atemporală și transculturală.

I.2.Considerații generale,concepte și postulate fundamentale

Școala de gîndire realistă s -a afirmat în perioada postbelică ca o reacție la idealismul liberal
specific epocii interbelice.Realismul a constituit, de altfel pentru o perioadă îndelungată teoria
dominantă a Relațiilor Interna ționale,după al doilea Război Mondial .

3 Hadrian Gorun, Relații Internaționale în Secolul al XX -lea:concepte fundamentale,școli de gândire,repere
istorice ,Academica Brâncuși ,Târgu -jiu,2011,pp.49 -50
4 Edward Kolodziej,Securitatea și Relațiile Internaționale,Polirom,Iași,2007,p.95
5Ibidem, p.95

6
Realismul este una dintre paradigmele centrale ale domeniului Rela țiilor Internaționale,ce
structurează înțelegerea evenimentelor ,conceperea și desfășurarea politicii externe ,configurarea
conflictelor interna ționale o mare parte a secolului XX.În mod fundamnental acesta are la bază o
serie de considerații filosofice asupra naturii umane: omul este rău,egoist și supus unei înclinații
naturale către căutarea puterii ,a dominației;ca atare ,el trăiește într -o pe rmanentă nesiguranță
,fiind marcat de o profundă neîncr edere în oameni și suspiciune la adresa celorlalți .În
consecință ,și societățile și instituțiile create de om vor avea aceleași particularități.De la aceste
prezumții pleacă și construcția realismului clasic.6
Deosebit de important este faptul că realismul ,stabilind limitele unei discipline ,a definit o
comunitate .La rândul său ,comunitatea a definit disciplina .Acest aspect are dublă
semnificație.P e de o parte ,el explică de ce,odată ce relațiile internaționale au devenit obiectul
unei discipline independente în SUA ,noul domeniu a creat în afara SUA tendința de a adopta
realismul ca paradigmă principală a acesteia.7La început ,doar cîteva țări europene au importat
disciplina împreun ă cu programele de cercetare aferente. Într-un anume sens ,disciplina relațiilor
internaționale și realismul erau identice. Poate doar în Marea Britanie a supraviețuit într -adevăr o
tradiție independentă mai veche ,așa numita școală engleză a relațiilor int ernaționale.Dar în
Germania, spre exemplu,unde relațiile internaționale reprezintă o parte covîrșitoare a
domeniului științelor politice,legătura apare datorită concepției dominante asupra puterii.
Pe de altă parte,una dintre asumpțiile realismului a oferit noii discipline o delimitare foarte
convenabilă față de celelalte științe ,delimitare pe care și -o dorea de multă vreme .Pe lângă
asumpția că statul este cel mai important actor și puterea este cel mai important scop al
politicii,realismul mai susț ine și că există o diferență calitativă între legile interne ale societăților
și legile ce guvernează natura sistemului internațional.Cel mai explicit este probabil Rymond
Aron ,care a arătat că,atît timp cît nu există un stat universal ,va exista întotdea una o diferență
esențială între politica internă și cea internațională.A ron spune că stat ele sînt ,în ce privește
relațiile dintre ele,încă într -o „stare de natură”,opusă stării de drept existente pe plan intern.Dacă
lucrurile nu ar sta așa ,nu ar exista nici o posibilitate de a delimita o teorie particulară a relațiilor
internaționale.8
Așa cum a afirmat convingător John Vasquez ,realismul a oferit un instrument fundamental de
analiză pentru generații de dezlegători de enigme .Sau ,ca să folosim propriile cuvinte
,realismul„a arătat oamenilor de știință ce se cunoaște despre lume ,ce nu s e cunoaște despre ea
,cum ar trebui să vedem lumea dacă vrem să cunoaștem ceea ce încă nu este cunoscut și ce
merită cunoscut”. 9

6 Manual de Relații Internaționale ,coordonatori Andrei Miroiu ,Radu -Sebastian Ungureanu, Editura,Polirom
,Iași,2006,p.95
7 Stefano Guzzini,Realism și relații internaționale ,Instit utul European,Iași,2000,pp.31
8 Ibidem,pp.31 -32
9 Apud Stefano Guzzini, op.cit ,p.31

7
Edward H.Carr considera că realismul pornește de la premise opuse.Realismul este o
cercetare a consecințelor ;el întîi c ercetează urmările posibile ale acțiunilor și apoi argumentează
în sens invers.El nu judecă politica pe baza unui proiect teoretic anterior ,ci pe baza desfășurării
și efectelor ei actuale.Analiza și acțiunea politică nu sunt orientate de ceea ce ar trebui să fie
lumea ,ci de ceea ce este ea.Realismul are astfel o puternică înclinație utilitaristă și empiristă .El
nu dă atenție posibilelor schimbări ale intereselor actorilor ,ci le ia drept constante .Politica treuie
să se adapteze intereselor date,nu să se bazeze pe presupunerea greșită că ele pot fi schimbate.10
Realismul se străduia să adapteze politica internațională la fenomenul războiului total . Acesta
era descris printr -o inversare a dictonului lui Carl von Clausewitz .Prin urmare,în concepția
realistă pacea a devenit o prelungire a războiului cu alte mijloace.
Pentru realiști,politica de putere nu constituie un accident istoric,ci o necesitate
logică.Realismul sau realismul politic constituie așadar o școală de gândire care explică relațiil e
internaționale în termeni de putere.
Conform școlii realiste ,relațiile internaționale pot fi cel mai bine înțelese prin descifrarea
modului în care puterea este distribuită între state .Puterea este distribuită în mod inegal și deci
,arena relațiil or internaționale reprezintă o formă ,o manifestare a politicii de putere (power
politics) .Actorii statali poartă o competiție pentru putere.11
Principala formă de putere este cea militară .Această afirmație este adevărată din două
motive.Pe de o parte, între toate statele există o distribuție de ansamblu a capabilităților de
utilizare a violenței.Această distribuție schimbătoare ,dar inerent inegală a puterii militare este
identificată de realiști drept structura esențială a ordinii globale.Există o rela ție directă ,dar încă
în mare parte neclară și disputată între distribuția mereu în schimbare a puterii materiale,mai ales
a capabilităților militare ale statului ,și rezultatele cererilor conflictuale avansate de state unul
altuia.
Pe de altă parte,capacitatea materială a unui stat constituie puterea de a influența în mod
decisiv nu numai comportamentul altor state ,ci și sistemul sau balanța de putere existentă între
state.Alte forme de putere sau influență ,inclusiv puterea științ ifică ,tehnologică și economică
,sunt considerate ca fiind subordonate și aflate în serviciul utilizării sau amenințării cu forța..Se
consideră că așa – numita putere soft ,cum ar fi idealurile de guvernare democratică ,libertățile
civile și drepturile omul ui ,este copleșită în cele din urmă de puterea materială a statelor și de
capacitatea lor de a face uz de violență pentru a -și impune rezultatele preferate în fața altor
actori.Realiștii nu neagă existența sau impactul acestor alte forme de putere.Ei admi t că ele
determină rezultatele tranzacțiilor interstatale sub multe aspecte importante.12

10 Stefano Guzzini, op.cit ,p54.
11 Hadrian Gorun, op.cit ,p.118.
12 Edward A.Kolodziej, Securitatea și Relațiile Internaționale (Traducere de Ramona -Elena Lupu),Polirom
,Iași,2007,p.164.

8
Realismul contrazicea cu argumente asumpția idealistă ,potrivit căreia ar exista un interes
general pentru prezervaea păcii,manifestat de întreaga comunitate int ernațională.Dimpotrivă
însă,realiștii consideră că războiul nu este altceva decât o continuare a diplomației și a păcii cu
alte mijloace. Între actorii statali se desfășoară o luptă permanentă pentru dobândirea puterii și a
supremației în sistemul internați onal .Fiecare stat manifesată o tendință firească către
maximizarea propriilor capabilități și propriilor puteri,iar în vederea îndeplinirii
obiectivelor,atunci când mijloacele diplomatice se dovedesc ineficiente ,statele pot să uziteze și
de metode violen te.Astfel,întreaga arenă internațională reprezintă un câmp al confruntării dintre
interesele divergente ale actorilor. Realiștii au criticat aspru politica conciliatoristă de inspirație
idealistă ,considerată una dintre cauzele esențiale ale izbucnirii un ui nou război mondial .Așadar
unul dintre conceptele cheie în realism este cel de putere.
Dacă pentru idealiști natura umană era una altruistă ,potrivit realismului aceasta este
caracterizată de egoism . Natura însăși sau condițiile în care trăiește omul îl fac pe acesta
rău.Natura umană este inevitabil și fundamental înclinată spre căutarea puterii în raport cu
ceilalți ,a dominației sale asupra celorlalți.O astfel de viziune conduce către un război al t uturor
împotriva tuturor –binecunoscutul „homo homini lupus est” al lui Hobbes;pe ea se sprijină în
mare parte realismul relațiilor internaționale.
Însă la nivelul politicii internaționale s -a produs următoarea distincție funndamentală : în
relațiile i nternaț ionale lucrăm cu două tipuri de oameni –omul ,individul ca eșafodaj al
domeniului relațiilor internaționale ,și conducătorul ,cel care întemeiază și conduce statul.Prin
urmare ,la nivelul relațiilor ne lovim de un dublu determinis m : pe de -o parte intervine natura
umană nealterată de -a lungul secolelor ,iar pe de altă parte pot interveni înclinațiile către răutate
,intențiile rele ale conducătorilor .Pentru autorii realiști ,nu există nici o schimbare în natura
umană ,de unde decurg e în mod necesar că nu există progres.Din acest punct de vedere
,realismul este o paradigmă conservatoare .Așadar realismul,ca și idealismul,de altfel ,urmărește
în ultimă instanță să investigheze acele concepte fundamentale și cadre de gândire pe care le
folosim în mod uzual pentru a explica și exprima realitatea:putere,rațiune,interes etc.Mai mult
decât atât ,principala lor premisă este una esențialmente filosofică –natura umană.Ca atare,este
îndreptățit să numim realismul mai degrabă o filosofie a relaț iilor internaționale.13
Un alt concept cheie ,în realism este interesul național. În opinia realistă,interesul național
reprezintă un concept fundamental ,fiind vital .El este definit în termeni de putere,puterea
constituind de asemenea o noțiune -cheie în relațiile internaționale.Realiștii evidențiază în primul
rând importanța puterii militare.Pe de altă parte ,statele pot încerca să își multiplice puterea prin
aliați conduce,firesc,la căutarea superiorității și hegemoniei și apoi la încercarea de a elimina sau
controla alți actori prin forță.14

13 Andrei Miroiu,Radu -Sebastian Ungureanu, op.cit ,pp.95 -96
14 Hadrian Gorun, op.cit ,p.119

9
Pierre Renouvin și Jean -Baptiste Duroselle leagă inter esul național de însăși apariția
națiunii ,ca formă modernă,superioară de comunitate umană. Odată cu apariția națiunii s -a născut
și sentimentul de apartenență națională.15
În mod concomitent ,s -au dezvoltat mecanismele instituționale ale reprezentării democratice
,care erau mai capabile să structureze interesul național decât interesul unui suveran sau al
aristocrației.16 Cei responsabili de desti nele statului trebuiau să determine așa -numita rațiune de
stat .Cnceptul este utilizat de către Machiavelli încă din secolul al XVI -lea și pus în practică de
către cardinalul Richelieu ,aflat în fruntea guvernului Franței între 1624 -1642.U lterior ,în secolul
al XIX -lea ,mai folosit era termenul de realpolitik ,care apare și la Henry Kissinger în lucrarea
Diplomația ,cu precădere în analiza liniilor directoare ale politicilor externe promovate de către
fondatorul celui de -al doilea imperiu f rancez,Louis Napoleon și de către cancelarul german,Otto
von Bismark,după 1871.17Realpolitik reprezenta o politică de putere ,pusă în slujba interesului
național.
Hans Morgenthau vede interesul național drept un concept -cheie,pe care îl definește în
termeni de putere.
În concepția lui Jean Barrea interesul național reprezintă motivația cea mai profundă a
acțiunilor pe care le desfășoară toți conducătorii politici.Ar trebui stabilită însă măsura în care
poate fi dezvăluit adevăratul interes al unui popor în scopul promovării sale în activitatea
politico -diplomatică.18
Samuel Huntington susține că interesul național constituie un factor motivațional
indispensabil pentru înfăptuirea politicii externe a unui stat și evidențiază existența unei legături
indisolubile între interesul național și identitatea națională.Ca reprezentant al trăsătu rilor comune
ale unei comunități,statul trebuie să promoveze acele măsuri de organizare și conducere generală
a acelei societăți care să îi păstreze ,să îi consolideze și să îi sporească elementele definitorii ale
identității.Obiectivul primordial constă î n asigurarea securității,prosperității și coeziunii interne.
Întrucât î n relațiile internaționale domnește violența și anarhia, statele tind în mod logic să -și
asigure securitatea și în consecință ,procedează la înarmare .Această cursă a înarmărilor poate
servi drept metodă pentru apărarea,susținerea și ,eventual impunerea propriilor interese.Anarhia
din relațiile internaționale este cauzată de lipsa unui guvernămînt mondial,a unei autorități
centrale la nivel mondial.Un asemenea guvernământ ar putea cel puțin să limiteze ,dacă nu să
elimine totalmente starea de anarhie.Această stare de anarhie nu implică însă existența haosului
complet în relațiile internaționale.Și ar reprezenta una dintre cauzele tensiunii aproape
permanente dintre statele care tind spre maximizarea puterii.

15 Liviu -Petre Zăpârțan , Relațiile internaționale, Editura Studia,Cluj -Napoca,2001,p.35
16 Ibidem .
17 Hadrian Gorun, op.cit .,p.66.
18 L.P.Zăpârțan, op.cit .,p.37.

10
În anarhia sistemului internațional,cea mai eficientă contrapondere a puterii unui stat este
puterea altor state.Termenul balanța de putere se referă la conceptul general al puterii unuia sau
mai multor state care este folosită pentru a o echilibra pe cea a altui stat sau grup de
state.Termenul este folosit în mai multe moduri și este vag definit.Balanța de putere se poate
referi la orice raport al capacităților de putere între state sau alianțe sau poate însemna doar un
raport relativ egal.Alternativ ea se poate referi la procesul prin care coaliții de contrabalansare s –
au format în mod repetat de -a lungul istoriei,pentru a preveni ca un stat să cucerească o regiune
întreagă .19
Potrivit concepției realiste, balanța put erii ar reprezenta un mijloc mai eficient de prevenire a
conflictelor decât organizațiile internaționale,abilitate să mențină pacea,al căror rol a fost
minimalizat.Căutarea unei balanței de putere constituie o prioritate fundamentală și permanentă a
sistem ului statal .Realiștii reconstituie istoria relațiilor internaționale ca fiind ,în principal,un joc
de balansare.
De asemenea ,realismul a eludat rolul opiniei publice în relațiile internaționale,spre deosebire de
idealism.
Postulatele fundamentale ale re alismului sunt următoarele:20
1)Statul național suveran este actorul principal și cel mai important ,actor al relațiilor
internaționale .Astfel ,realiștii supralicitează rolul actorilor statali în politica
internațională,minimalizând rolul actorilor nonstatali.
2)Statul este un actor unitar .Statul acționează ca un întreg ,ca un anasamblu, î n scopul
promovării și susținerii interesului național.
3)Statul este un actor rațional al relațiilor internaționale.În procesul de politică externă ,el
urmărește realizarea completă a interesului său sau a diferitelor obiective de importanță
națională.Statul național tinde către maximizarea puterii sale relative în raport cu alte state.
4)În realism,problemele privind securitatea națională sunt de cea mai mare însemnătate.În acest
sens,factorii de decizie responsabili sunt datori să adopte toate măsurile necesare pentru a
consolida securitatea,pentru a para amenințările externe.

I.3.Realis mul și sistemul internațional

19 Joshua Goldstein,Jon Pevehouse, op.cit ,p.120
20 Hadrian Gorun, op.cit ,pp.119 -120

11
Realiștii subliniază faptul că regulile sistemului internaț ional creează anarhie –un termen
care nu implică haodul complet sau absența structurii și a regulilor ,ci mai degrabă lipsa unui
guvern central care poate aplica regulile.În societatea internă din cadrul statelor ,guvernele pot
impune contracte,pot opri c etățenii să încalce regulile și pot folosi monopolul lor asupra violenței
sancționate legal pentru a impune un sistem de drept.Atât democrațiile ,cât și dictaturile asigură
impunerea unui sistem de reguli de către guvernul central .Dacă o lege este încălc ată ,există o
forță de poliție și tribunale pentru a -l pedepsi pe infractor.Realiștii susțin că nu există o autoritate
centrală care să impună reguli și să asigure conformarea la norme de comportament.Lipsa unei
astfel de autorități centrale în cadrul stat elor este ceea ce înțeleg realiștii prin anarhie .Puterea
unui stat este concurată doar de puterea altor state.21
Unii sunt de părere că doar un guvern mondial poate rezolva această problemă .Alții cred că o
ordine adecvată poate fi asigurată de organi zații și acorduri internaționale,asemenea unui guvern
mondial .Însă cei mai mulți realiști afirmă că relațiile internaționale nu pot scăpa de starea de
anarhie și vor continua să fie periculoase.În această lume anarhică ,realiștii subliniază prudența
ca fiind o mare virtute în politica externă.
„În ciuda egalității legale formale, distribuția inegală a puterii înseamnă că arena relațiilor
internaționale este o formă a „politicii de putere“ ( power politics ). Puterea este greu de mă surat;
distribuția sa între state se schimbă în timp și nu există un consens al statelor cu privire la modul
de a o distribui. Relațiile internaț ionale sunt pri n urmare un domeniu al necesității (statele trebuie
să obțină putere pentru a supravieț ui într -un med iu competitiv) și al continuității în timp. Când
realiștii analizează schimbarea în sistemul relațiilor internaționale, ei se concentrează asupra
schimbărilor echilibrului de putere dintre state și tind să nu țină cont de posibilitatea unei
schimbări fun dament ale în dinamica sistemului însuși. Adepț ii acestei teorii subscriu acestor
ipoteze de bază când explorează urmă toarele probleme: (1) Care sunt s ursele principale ale
stabilității și instabilității în sistemul internaț ional? (2) Care este echilibrul de putere real ș i
dezirabil între state?(3) Cum ar trebui să se comporte marile puteri unele față de celelalte ș i față
de statele ma i slabe? (4) Care sunt sursele și dinamica schimbă rilor contemporane în echilibrul
de putere? În ciuda câtorva afirmaț ii comunecu privire la natura relațiilor internaționale, realiștii
nu răspund î ntr-un glas la aceste întrebări și ar fi eronat să credem că ipotezele comune duc la
elaborarea unor con cluzii similare. De fapt, există un dezacord puternic în ceea ce priveș te
beneficiile f iecărui echilibr u de putere (unipolar, bipolar și multipolar) în parte. De altfel, se
discută mult de spre raportul cauzal alimportanț ei relative a felurilor diferite de putere în relațiile
internaț ionale contemporane cu statele și presiunile internaț ionale asupra lor. ”22
Pornind de la această stare de lucruri ,gânditorii realiști consideră că sistemul internațional
este anarhic.Realștii se referă la unele variabile precum polaritatea ,stratificarea ,gradul de

21 Joshua Goldstein,Jon Pevehouse, op.cit ,p.117.
22 Martin Griffiths, Relații Internaționale.Școli,curente,gânditori .,Editura Ziua,București,2003,p.18

12
omogenitate și de eterogenitate în interiorul sistemului .Ei s -au oprit și asupra conceptului de
schimbare în sistemul internațional.23
Conceptul de polaritate prezintă un interes deosebit pentru gânditorii realiști întrucât implică
puterea .Polaritatea sistemului intern ațional se referă la numărul de state care exercită puterea
reală(supremația) în sistem.În ce privește tipologia sistemelor,conceptul de polaritate presupune
existența sistemelor internaționale unipolare ,bipolare și multipolare .
În ce privește sistemul internațional unipolar ,pentru curentul realist ar fi ilustrativă perioada
imediat ulterioară Războiului rece .Statele Unite ale Americii constituiau singura putere a
sistemului internațional .Cu alte cuvinte,nu exista nicio putere a cărei forță să fie contrapusă
Statelor Unite.Perioada Războiului rece(1946 -1991) reprezintă un exemplu elocve ,nt de sistem
bipolar (SUA și aliații săi din NATO pe de -o parte ,URSS și aliații săi din Pactul de la Varșovia
,pe de altă parte). Sistemul internațional multip olar este evidențiat de principiul balanței de putere
,specific veacului al XIX -lea ,când au performat în arena internațională mai mulți actori puternici
sau influenți ,precum Anglia,Franța ,Rusia,Prusia ,Austria.24În cazul în care numărul de state al
acest ui tip de sistem se reduce la trei,stabilitatea sistemului este amenințată ,deoarece două
dintre aceste trei puteri ar putea realiza coaliții cu alte state .Sistemul internațional s -ar
transforma astfel din stabil în instabil.
Dacă polaritatea se referă la număr ul de state importante care exe rcită puterea în sistemul
internațional ,conceptul de stratificare se referă la accesul inegal ,diferit la resurse al actorilor
statali. Anumite state posedă resurse vitale ,precum petrolul ,sau dispun de o put ere militară sau
economică ridicată,în timp ce alte state sunt lipsite de asemenea resurse.Nivelul de stratificare
,repartizarea diferită,inegală a resurselor generează și discrepanța dintre Nord și Sud.25De
asemenea,stratificarea influențează și stabilit atea sistemului interenațional ,deoarece cu cât
stratificarea este mai accentuată cu atât sistemul va fi mai instabil.
Un al treilea concept valorificat de către realiști , când vorbesc despre sistemul internațional
este cel de omogenitate și eteroge nitate .Gânditorul realist Raymond Aron a fost preocupat de
aceste concepte. Sisteme le omogene cuprind state de același fel,care împărtășesc cel mai adesea
aceeși concepție asupra politicii.Sistemele eterogene sunt alcătuite din state organizate pe baza
unor principii diferite și care dezvoltă sisteme contradictorii de valori.
La prima vedere,Kissinger și Aron p ar să difere. În timp ce Raymond Aron presupune o
legătură cauzală directă între organizarea internă a sistemului politic și natura sistemului
internațional rezultat,Kissinger analizează existența unui cod internațional de conduită,care ar
putea fi diferit de regulile naționale de legitimare. Pentru Kissinger,sisteme sociale diferite pot
cădea de acord să -și stabilească relațiile interstatale pe baza unor reguli care diferă de cele ce

23 Ioana Albu, International Relations Theory ,Editura Universității din Oradea ,2004,p.53.
24 Ibidem.
25 Hadrian Gorun , op.cit .,p.118

13
funcționează în sfera internă.Aceasta deplasează în plan internațional distincția între public și
privat a politicilor interne liberale.În acest cadru,orice stat este îndreptățit să dea curs propriilor
convingeri în interiorul său ,dar trebuie să se abțină de la a le impune comunității
internaționale .26
Dar , în realitate Aron și Kissinger au o viziune asemănătoare .Ambii sunt de părere că există
excepții de la categoriile lor și aceste excepții tind să prevale ze.Raymond Aron afirmă că înainte
de 1917 eterogenitatea principiilor legitimării interne era compatibilă cu o profundă omogenitate
culturală a puterilor europene.27Aici,Aron face excepție de la legătura directă între organizarea
politică internă și sistemu l internațional.La rândul său ,Kissinger admite că statele cu regimuri
politice asemănătoare au tendința de a produce o ordine internațională legitimă.El citează
Versailles -ulca exemplu de sistem internațional care a fost resimțit ca opresiv de unii dintr e
actori ,în ciuda faptului că Republica de la Weimar a urmat aceleași linii directoare de
organizare internă ca și statele victorioase.De asemenea,Aron afirmă că28 „poate cea mai
înspăim ântătoare heterogenitate” este cea care „se dezvoltă dintr -o comunita te de bază”.

26 Stefano Guzzini, op.cit .,p.91.
27Apud Stefano Guzzini, op.cit .,p.92.
28 Apud Stefano Guzzini , op.cit .,p.92

14
Capitolul II.Exponenți ai realismului și influența exercitată asupra politicii
externe a Statelor Unite ale Americii.

II.1.Raymond Aron
În domeniul relațiilor internaționale ,Raymond Aron este cunoscut pentru lucrarea Paix et
Guerre entre les Nations. Autorul a fost inspirat de ideile lui Thomas Hobbes și Karl von
Clausewitz.
Opera lui Aron este prea complexă și vastă pentru a putea fi prezentată pe scurt. El a fost
jurnalist, dar ș i sociolog, iar sfera intereselor sale intelectuale a fost mult mai amplă decât cea a
multor cercetători ai relațiilor internaț ionale. Cercetătorilor aflați în că utarea unui principiu
călăuzitor pentru a analiza relaț iile interstatale posibile nu le -a fost uțor să citească aceasă
lucrare cu a mplitudine discursivă ș i profunz ime istorică.Aron este cunoscut și pentru analiza
incisivă a dilemelor strategiei în era nucleară. Deci este corect, după cum vom vedea, să îl
încadrăm în ș coala realistă , este important să meționăm felul în care el abo rdează studiul
relațiilor internaț ionale s pre deosebire de gânditorii realiș ti americani.29
Poate fi menționat faptul că cea mai m are parte a teoriei sale este indisolubil legată de
existența unui actor național,unitar ,rațional.„Teoria relațiilor internaționale pornește de la
pluralitatea centrelor autonome de decizie ( guvernele naționale),de aici riscul războiului ,iar din
acest risc se deduce necesitatea calculării mijloacelor”30.Criticând încercările unor teoreticieni ca
Hans Morgenthau de a ex plica acțiunea națională prin referirea la un singur scop,Raymond Aron
este de părere că guvernele urmăresc o gamă de scopuri ,moderate de „riscul producerii unui
război care (le) obligă să -și calculeze forțele și mijloacele ”.Teoria sa examinează:1.influe nțele
sociologice asupra „mizelor conflictelor dintre state și scopurile pe care le aleg participanții”
;2.sistemele internaționale sau constelațiile diplomatice în care statele își urmăresc aceste
scopuri,și 3.caracteristicile istorice ale prezentului si stem internațional.Însă actorul ale cărui
obiective sunt sociologic stabilite și care trebuie să acționeze într -un anumit sistem internațional
este un guvern național calculat,rațional .Când explică acțiunile naționale ,Aron se concentrează
pe calculele ac estui actor ,pe „logica gestionării relațiilor internaționale ”.31
În opinia lui Raymond Aron,diferența dintre relațiile interne și relațiile internaționale
constituie piatra de temelie a întregii teorii a relațiilor internaționale.Politica externă e ste

29 Martin Griffiths, Relații Internaționale:Școli,curente,gânditori ,Editura, Ziua,București 2003 ,p.18.
30 Graham Allison,Philip Zelikow, Esența deciziei.O explicaț ie a crizei rachetelor din Cuba ,Editura Polirom
,Iași, 2010,p.41.
31 Ibidem .

15
concepută în termeni diplomatico -strategici.Cu alte cuvinte,relațiile internaționale evoluează în
umbra războiului.Deși, războiul nu constituie o posibilitate permanentă ,legitimarea violenței
pentru atingerea obiectivelor statului este comună tuturor actorilor statali.În acest
context,Raymond Aron scria că„relațiile internaționale sunt relații între unități politice care
pretind fiecare dreptul de a -și face singure dreptate și de a fi singurul arbitru în privința deciziei
de a lupta sau de a nu lupta”.32Potrivit lui Aron,statele se influențează reciproc în funcție de
diferite epoci istorice,în funcție de constrângerile spațiului,adică ale geografiei,ale demografiei și
ale resurselor,precum și în funcție de așa -numiții factori morali,care decurg din felul de a fi și a
se comporta al statelor.
Raymond Aron apreciază că profiturile și costurile unui război nu pot fi evaluate în mod
riguros.Însă r iscul de război permite statelor să își definească conduita unele față de cel elalte în
funcție de acest drept de a recurge la violență ,pe care și -l recunosc reciproc.33
În raționamentul acestui gânditor realist sunt esențiale două concepte.Primul privește
eterogenitatea sistemului intern ațional .Un sistem internațional omogen se referă,în concepția sa
,la un g rup de state de același tip și care împărtășesc aceeași concepție despre
politică.Dimpotrivă ,un sistem eterogen se referă la un ansamblu de state organizate în
conformitate cu principii diferite. Sistemele omogene se perpetuează atunci când regimurile
politice ale actorilor statali care alcătuiesc sistemul sunt identice.Într -un sistem internațional
eterogen ,statele nu împărtășesc aceleași valori. .
Al doilea concept susținut de către Raymond Aron este rezumat în maxima pe care el însuși a
reluat -o adesea: A supraviețui înseamnă a învinge .34
Pe scurt, Raymond Aron s-a remarcat, prin realismul său sobru ș i pluralismul liberal, ca
teoretician al relațiilor internaționale ș i critic al exceselor ră zboiului rec e. De asemenea, ne -a
atras atenț ia fără remușcă ri asupra limitelor pe care le așteptă m de la teorie, asupra nevoii de a
ne baza generalizările pe o bună cunoaștere a evenimentelor neprevă zute ale isto riei și de a
încerca să evităm atât că derea într-un cinism permanent, cât ș i întreț inerea unor speranțe
utopice în ceea ce privește transcendența relațiilor internaț ionale.35

II.2.Principiile realismului politic al lui Hans Morgenthau

Hans Morgenthau a fost supranumit „papă” al relațiilor internaționale .Este cel mai cunoscut
dintre gânditorii clasici realiști ai secolului al XX -lea.Alături de Edward Hallett Carr și George

32 Apud Martin Griffiths, op.cit .,p.20.
33 Hadrian Gorun , op.cit .,p.121.
34 Ibidem, p.122.
35 Martin Griffiths, op.cit .,pp.22 -23.

16
Kennan ,Morgenthau a încercat să construiască o teorie cupr inzătoare a politicii de putere ,pe
bazele filosofice ale principiilor realiste despre natura umană ,esența politicii ,echilibrul de
putere și r olul eticii în politica externă.36
Morgentha u,unul dintre contemporanii lui printre cercet ătorii politici c are analizează relațiile
internaționale ,a apărat realismul clasic .
Ca teoretician, Morgen thau a devenit cunoscut la sfârș itul anilor ’40 și începu tul anilor ’50.
Prima sa carte, Scientific Man versus Power Politics (1946), reprezintă cea mai sistematică
expu nere a unei filozofii realiste ș i constituie o critică incisivă a ceea ce el numea „liberalismul
rațional“. În contrast cu ceea ce consideă că este credința liberală despre prog res,bazată pe un
set de afirmaț ii opti miste cu privire la natura umană,Morgenthau acceptă concepția mai
tradițională, metafizică și religioasă, a„omului căzut“. Întreaga politică este o luptă pentru putere
pentru că ceea ce el numeș te „omul politic“ este o creatură egoistă prin nașter e, caracterizată de
o nevoie nesățioasă de a -i domina pe ceilalți. Natura umană are trei dimensiuni: biologică,
rațională și spirituală. Deși recunoaște că cele trei se combină pentru a determina
comportamentul uman în contexte diferite, Morgenthau se concentrează asupra „voinț ei de
putere“ ca element caracteristic principal al politicii, prin care se deosebește de
economie(urmărirea rațională a bogăției) ț i religi e (mediul spiritual al moralității).Din moment ce
trăsă tura principal ă a politicii este folosirea puterii pentru a-i domina pe ceilalți, moralitatea și
rațiunea sunt virtuți subordonate politicii, simple instrumente de obținere ș i justificare a puteri i.37
Lucrarea sa intitulată Politics Among Nations :The Struggle for Power and Peace ,reprezintă
una dintre cele mai influente contribuții științifice în domeniul relațiilor internaționale.Subiectul
principal al cărții lui Morgenthau îl constituie politica puterii,sau mai bine zis,necesitatea unei
astfel de politici.Conceptul și realitatea puterii se regăsesc în toate etapele argumentării sale.
Aceasta definește fundalul obiectiv,opțiunile posibile ,înțelesurile cele mai semnificative și ,în
circumstanțe speciale,scopurile politicii externe,sferă în care puterea trebuie echilibrată.
Viziunea lui Morgenthau asupra realismului politic este mult mai complexă decât cea a lui
Carr,complexitatea sa fiind dată de cele trei niveluri ale construcției filosofice:nivelul individual
,nivelul statal și nivelul sistemic.
Nivelul individual -natura umană este viciată,egoistă prin naștere ,îndreptată către lupta
pentru putere ,caracterizată de o dorință nesățioasă de dominație și neschimbătoare .Acesta
este omul „ politic” .Însă el nu constituie decât o parte a omului „real”,care,în realitate,este un
compozit de om politic,economic,religios moral etc.Aceste caracteristici ale naturii umane se
grupează în cele trei dimensiuni fundamentale ale acesteia:biologică,spirituală și
rațională.Diferența dintre cele trei dimensiuni o face în pri ncipal dorința omului de putere ,care
este caracteriatică dimensiunii politice,raționale.Din acest punct de vedere,putem judeca deciziile

36 Hadrian Gorun, op.cit .,p.p.129 -130.
37 Martin Griffiths, op.cit .,p.74.

17
oamenilor de stat din punctul de vedere al intențiilor pe catre le urmăresc în căutarea unor
anumite poziții de putere în sistemul internațional.38
În 1939,Hitler a conceput o politică a relațiilor externe care să -i justifice scopul de a transforma
Germania într -un hegemon continental.Acest lucru se explică foarte ușor prin intermediul naturii
umane a conducătorului însuș i ,care resimte acel animus dominandi cu atât mai mult cu cât i se
arată perspectiva unei puteri mai mari.În acest caz ,nu numai că ia decizii politice în perspectiva
interesului național orientat către maximizarea puterii naționale ,dar ca om ,el ia dec izii care să -i
maximizeze propria putere.
După ce și -a înrădăcinat teoria în natura umană ,Morgenthau a trebuit să înfruntre problema
realistă clasică de a trata nu indivizii ,ci statele ca actori în relațiile internaționale.Problema este
creată de empirismul implicit al realiștilor:din moment ce statele nu pot fi percepute pe cale
empirică ,ele nu există „în realitate”,deși ideile și simbolurile legate de ele există.39
Nivelul statal -statul este principalul actor în relațiile internaționale . Sistemul internațional
este definit și caracter izat pe baza relațiilor dintre actori de un anume tip -statele -națiune care
domină gândirea în politica internațională în perioada postwestfalică.Pentru Morgenthau statul –
națiune reprezintă „punctul fundamental de referință al politicii externe”.40Statul ocupă un loc
extrem de important în construcția teoretică a lui Morgenthau ,deoarece mediul internațional este
format strict din relațiile între statele -națiune în anumite condiții.Astfel că statul are o serie de
interese pe care și le definește în termeni de putere ,într -un mod rațional și egoist ,și pe care le
urmărește în scopul maximizării puterii și securității proprii.Aceste interese se dovedesc uneori
conflictuale,ceea ce poate determina declanșarea de conflicte armate .Spre exemplu,în 1916
,SUA declara război Germaniei pe baza faptului că politica sa era una inacceptabilă din punct de
vedere moral .
În realitate însă,miza și interesul Statelor Unite de a interveni în război au mers mai departe de
atât:încă din timpul războiului americano -spaniol ,SUA încercase să limiteze accesul oricărei alte
puteri europene în zona lor geografică de interes În 1914,când în Europa cele trei puteri
revizioniste ,reunite sub numele de Puterile Axei,având în frunte Germania,au declarat război
Serbiei ,Statele Unite au realizat gravitatea situiației din punct de vedere al propriului interes
național:o putere revizionistă în Europa ,în special una precum Germania ,ar putea periclita
statutul Statelor Unite în emisfera vestică și mai ales supremația americană as upra mărilor și
principaleor puncte ale rutelor comerciale din acea zonă geografică.Așadar,Statele Unite nu au
intrat în război pentru a opri injustiția și imoralitatea politicii Germaniei,ci pentru că poziția sa
de putere în cadrul emisferei vestrice era amenințată de destabilizarea balanței de putere
europene.

38 Andrei Miroiu ,Radu – Sebastian Ungureanu, op.cit., p.98.
39 Stefano Guzzini, op.cit .,p.65.
40 Andrei Miroiu,Radu –Sebastian Ungureanu, op.cit .,p.99.

18
Nivelul sistemic -caracteristica principală a sistemului internațional,care determină în mod
fundamental relațiile între statele -națiune,este lipsa unei autorități superioare recunoscută de
state. Altfel spus , sistemul internațional este anarhic .Acest principiu de ordonare a sistemului
internațional conferă statelor din interiorul său libertatea de a decide în mod suveran și autonom
care le sunt interesele și care sunt cele mai bune metode și că i de urmare și promovare a
acestora.Tensiunea existentă la nivelul sistemului -impusă de caracteristica sa de a fi anarhic –
este amplificată de faptul că puterea statelor în sistem este inegal distribuită .41
Cu alte cuvinte,statele se diferențiază între ele în funcție de puterea pe care o dețin.Însă
puterea fiind întotderauna relativă ,ea nu nu poate fi măsurată cu exactitate ,constituindu -se mai
degrabă într -o funcție a unor elemente ale puterii naționale:poziția geografică ,resursele
naturale,demografia ,moralul național ,caracterul național,calitatea guvernării și a
diplomației,capacitățile tehnologice ,economice și militare.În funcție de aceste variabile ,fiecare
stat își concepe propria politică externă. De exemplu ,dacă Statele Unite au avantajul de a avea o
dimensiune continentală ,fiind înconjurate de ape ,un stat precum Franța ,cae se situează pe
continent ,trebuie să -ți conceapă în mod diferit politica de apărare.
Realismul politic la Hans Morg enthau se bazează pe 5 principii42:
1.Politica este g uvernată de legi obiective,care își au originile în imperfecțiunea lumii și natura
umană.
2.Interesul generează toate acțiunile în plan internațional.
3.Orice teorie a relațiilor internaționale trebuie să evite să ia în considerare motivațiile ideologice
și emoțiile actorilor ,două variabile foarte instabile .
4.Orice politică externă este catalogată drept bună atunci când minimizează riscurile și
maximizează profiturile.
5.Tensiunea dintre nevoia de succes a acțiunii politice și legile morale nescrise care guvernează
lumea este inevitabilă.Dacă politica internațională este,înainte de toate,o luptă pentru
putere,totuși pacea poate fi prezervată prin intermediul mecanismelor echilibrului.
Este vorba ,desigur ,de balanța de putere ,al cărei susținător a fost Hans Morgenthau .Acesta a
subliniat că ,începând cu secolul al XVIII -lea,numărul marilor puteri a scăzut.În a doua jumătate
a secolului al XX -lea,instituindu -se sistemul internațional bipolar,diplomația a fost lipsită de
flexibilitatea necesară.Ea a părut atunci un joc cu sumă nulă. Schimbările raporturilor de putere
puteau duce la conflict.Hans Morgenthau deplângea lipsa unui element ponderator în această
perioadă,precum Marea Britanie în trecut.43

41 Idem
42 Hadrian Gorun, op.cit .,p.131.
43 Idem

19
Din anii ’50, când a continuat să publice ediț ii succesive ale magnum opus -ului său,
Morgenthau s -a depă rtat de teorie pentru a se concen tra asupra politic ii și relațiilor externe dintre
America ș i URSS. Asemenea lui Kennan, a fost foarte nemulțumit de politica externă americană
din anii ’60, mai ales cu priv ire la implicarea în Vietnam, că reia i s -a opus cu curaj pe baza
principiului clasic al diplomației că oamenii de stat nu ar trebui să pună în joc prestigiul țării lor
(sau pe ei înșiși) în situaț ii din care nu se pot retrage fără să -și afec teze credibilitatea și nu pot
avansa fără a risca un conflict direct cu alte mari puteri. În lumina caracterului general al teoriei
și a ambiguităț ilor cu privire la nat ura puterii în politica internațională, pă rerile sale cu privire la
natura Uniunii Sovietice nu formau un tot uni tar, îns ă el era perfect conștient de limitele
diplomaț iei americane într -o eră a decoloniză rii, iar articolele sale privind limitele impuse de
armele nucleare în politica externă sunt printre cele mai bune din domeniu .44

II.3. George Kennan și doctrina îndiguirii .Concepția sa despre politica externă a SUA în
epoca postbelică
George Kennan a fost sovietolog și diplomat american la Moscova între anii 1944 -1946. Este
autorul articolului publicat în 1947,în revista Foreign Affairs ,referitor la sursele
comportamentului sovietic ,semnat X și al celebrei Telegrame Lungi,datată un ana mai
devreme.45 Articolul „The Sources of Soviet Conduct ” ,va deveni în scurt timp temelia analitică
a a unei noi politici împotriva Uniunii Sovi etice ,bazată pe percepția propusă de lunga telegramă
asupra URSS,și aplicată cu ajutorul doctrinei Truman.Într -un pasaj ce avea să devină esențial
pentru strategia îngrădirii ,Kennan scria: „ În aceste circumstanțe ,este clar că principalul
element al ori cărei politici față de URSS trebuie să fie o îngrădire de lungă durată ,răbdătoare
,dar fermă și vigilentă,a tendințelor expansioniste ale Rusiei […] o politică a îngrădirii
ferme,menită a opune Rusiei o contra -forță implacabilă ,ori de cîte ori dă semne că ar atenta la
interesele unei lumi pașnice și stabile.” 46
În prima parte a Telegramei Lungi , Kennan făcea referi re la ideologia regimului de la
Moscova. Obiectivele sovietice trebuiau legate indisolubil de mar xism, care juca un rol esențial
în politica externă a URSS. Totuși în opinia diplomatulu i american, ideologia comunistă
sovietică se origina în vechile valori rusești. Încă din perioada p rebolșevică, Rusia s -a arătat
reticentă în ce privește contactele cu lumea occidentală faț ă de care a m anifestat teamă și
repulsie. La temelia acțiunilor externe ruse ar sta și un sentim ent de insecuritate. Încă din
perioada țarismului, Rusia a desfășurat o politică externă expa nsionistă încercând să intre în
posesia unui port la o mare caldă și, mai ales, să își exercite domin ația asupra strâmtorilor Bosfor

44 Martin Griffiths, op.cit .,p79.
45 Hadrian Gorun, op.cit .,p.123.
46 Apud Stefano Guzzini, op.cit .,p.114.

20
și Dardanele și asupra orașului Constantinopol. Europa de Est s -a aflat în permanență în sfera de
interese a Rusiei țariste, cea din urmă încercând să exercite o infl uență accentuată, creând astfel
premi sele unei hegemonii. Avem în vedere testamentul lui Petru cel Mare și faptul că Imperiul
Romanovilor s -a erijat în protector al populațiilor slave și o rtodoxe din regiunea
balcanică. George Kennan aprecia că politica externă sovietică reprez enta un amalgam de
expansionism țarist de modă veche și dogmă marxistă.47
Diplomatul american considera că maniera dictatorială de conducere era tipică pentru Rusia
dintotdeauna. Într -adevăr, Rusia țaristă reprezenta un stat au tocratic, în care drepturile și
libertățile cetățenești nu erau respectate, iar poliția secretă, ohranna semăna teamă în rândul
populației. Evident însă că nu putem vorbi de o teroare în ma să, precum în privința poliției
politice sovietice, CEKA, apoi GPU, OGPU, NKVD și KGB. Rusia s -a bucurat numai de un
scurt interludiu democratic, între martie și noiembrie 1917. Mai t ârziu, U.R.S.S. era îngrijorată de
posibilele efecte pe care capitalismul de tip occidental și libertatea le -ar fi avut asupra propriului
popor. De aceea, liderii sovietici prezentau O ccidentul într -o lumină complet nefavorabilă, un
inamic p ermanent al Uniunii Sovietice. 48 Politi ca internă va fi pusă în slujba consolidării puterii
și prestigiului statului sovietic. Industrializarea acceler ată, precum și intensiva dezvoltare a
forțelor a rmate trebuiau subordo nate acestui obiectiv primordial. De asemenea, Kennan a sesizat
cu justețe o altă caracteristică a relaităților sovietice, anume păstrarea cu orice preț a secretului în
privința treburilor interne pen tru a ascunde slăbiciunile față de lumea exterioară.În continuare,
ambasadorul S.U.A. a anticipat demersurile sovieticilor pentru a domina fostele teritorii
coloniale, dar și implicarea lor în s prijinirea partidelor comuniste locale. El a constatat autarhia
care caracteriza economia blocul ui sovietic. O mărturie în acest sens este reprezentată de
constituirea Consiliului de Ajut or Economic Reciproc (CAER), în ianuarie 1949, un fel de Piață
Comună a blocului sovietic, dar practic un mijloc de e xploatare a economiilor statelor
satelizate.49
Spre deosebire de Winston Churchill, G eorge Kennan considera că un conflict între Uniunea
Sovietică și Occident era inevitabil. Cea dintâi fiind incapabil ă să ajungă la un modus vinendi
permanent cu lumea occidentală. Sovieticii urmăreau destrămarea armoniei din interiorul
societăților de tip occidental, distruger ea modului de viață occidental și mai ale s destrămarea
coeziunii interne a lumii occidentale, mai ales a S.U.A..Cu toate acestea, din Teleg rama Lungă
transpărea și o notă de optimism, Kenna n exprimându -și încrederea în capacitatea Statel or Unite
și a aliaților lor de a reduce și a elimina amenințarea sovietică fără a recurge la un con flict militar
general, deoarece sovieticii erau mai slab pregătiți din punct de vedere milit ar.

47 Hadrian Gorun, REALISM IN FOREIGN POLICY OF USA. THE CONTAIMENT
AND TRUMAN DOCTRINE ,Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science
Series,Supplement 2/2015 .
48 Henry Kissinger, Diplomația , Editu ra BIC ALL, București, 2002 , p. 393 -395
49 Hadrian Gorun, REALISM IN FOREIGN POLICY OF USA. THE CONTAIMENT
AND TRUMAN DOCTRINE ,Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science
Series,Supplement 2/2015.

21
Aprecier ea diploamtului era veridică, dar începând cu anii ’50, U.R.S.S. a început să reduc ă
din decalajul față de Statele Unite în ceea ce privește puterea militară. Ideile exprimate de
Kennan au inspirat, nu dup ă mult timp, Doctrina Truman.Deși sovieticii ar înc erca să își extind ă
puterea, politica lor nu s -ar încadra în tipare fixe, imuabile. Uniunea Sovietică nu își asuma în
politica externă, cel puțin sub Stalin, riscuri mari pe care nu le considera necesare. Kenn an are
totodată meritul de a fi anticipat proi ectarea Planului Marshall, socotind că bunăstarea și
sănătatea propriei societăți constituiau garanții ale imunizării în fața pericolelor de infiltrare
venite din partea comunismului de tip sovietic.50
Acesta a elaborat teoria de containment .Această teo rie a îndrumat politica externă a Statelor
Unite pentru o bună perioadă de timp .Teoria îndiguirii se referea la stăvilirea expansiunii
comunismului de tip sovietic.Nu era vorba de eliminarea influenței și controlului sovietic din
zonele pe care URSS de ja le controla ,ci de a împiedica Uniunea Sovietică să controleze noi țări
și teritorii.
La sfârșitul anilor ’40,Kennan susținea că stabilitatea internațională depindea de recrearea
ordinii multipolare care fusese distrus ă de războiul mondial. Mai exact, susț inea că Statele
Unite ar trebui să își folosească uriașa putere economică pentru a repune pe picioare Europa și
Japonia ș i a le transforma în m ari puteri,astfel încât povara ț inerii sub c ontrol a amenințării
sovietice să fie distribuită în tre mai mulți actori și nu purtată numai de o țară pe care Kennan o
suspecta de incapacitate de moderație în politica externă. Kennan considera că obiectivele
controlul ui ar fi trebuit limitate la apă rare și la refa cerea complexului milita ro-industrial. În ceea
ce privește metoda, a susținut că mijlocul cel mai bun prin care Stat ele Unite ar atinge acest
rezul tat ar fi fost acordarea de aj utor economiilor devastate de ră zboi ale Europei ș i Japoniei.
Aceasta le -ar fi permis să îți recapete statutul și să slăbească popularitatea mișcă rilor interne
radicale, comuniste .51
Formularea inițială a teoriei îndiguirii ,de către Kennan a fost distorsionată prin supralicitarea
problemelor politice și militare față de cele economice prin extinderea războiului rece pe
continentul asiatic și prin confundarea amenințării sovietice cu amenințarea comunistă ,în
general.Gândito rul realist a criticat politica externă americană din Vietnam .El a declarat în
1967că Vietnamul nu era vital pentru interesele strategice ale SUA și că prestigiul țării nu ar fi
avut de suferit dacă s -ar fi retras din conflict.
Oarecum stranie este î mpărtășirea de către Kennan a opiniilor radicalilor din mișcările pentru
pace. El era de părere că modul în care SUA înțelegeau s ă se comporte în R ăzboiul rece ar fi fost
chiar în m ăsură să submineze idealurile de libertate și democrație pe care susțineau că le ap ără.

50 John Lewis Gaddi s, Războiul Rece , Editura RAO, București, 2009 , p. 44 -46.
51 Martin Griffiths, op.cit .,p.50.

22
Kennan susținea c ă acestea ar fi fost cel mai bine promovate dac ă SUA nu ar fi încercat s ă le
impun ă altor state și să nu susțin ă regimuri autoritare din simplul motiv ca erau anticomuniste .52
De asemenea,victoria comunismului în China ,în 1949,a reprezentat pentru Uniunea Sovietică
,nu o posibilitate nesperată de a cimenta o puternică alianță comunistă îndreptată împotriva
Vestului.A însemnat ,mai degrabă,o provocare majoră la adresa statutu lui Uniunii Sovietice,ca
lider al lumii comuniste și ca principală putere comunistă. Într-un interviu din 1972, imediat
înainte de încercare a lui Nixon de a normaliza relațiile cu China, Kennan a evidenț iat:
„Poziția Moscovei ca «a treia Romă» a comunismul ui internațional este esențială pentru
imaginea cultivată cu grijă de sovietici. Odată .îndepărtată, întreaga istorie planificată și
prefabricată a comunismului sovietic, întreaga sa justificare și sens al legitimării sunt
amenințate.Moscova trebuie să se opună Chinei cu disperare deoarece China atentează la
identitatea sa .”53
Kennan pleda pentru o politic ă dedestindere (detente) între superputeri la sfârșitul anilor 60 ș i
la începutul anilor 70 ai sec olului alXX -lea.
În cele din urm ă, așa cum prezisese Kennan, URSS a fă cut pasul înapoi, fiind conștientă c ă
nu mai putea susține competiția cu SUA. Totu și,el considera c ă Războiul rece ar fi putut avea loc
mult mai devreme și fără costurile imense pe care le -a implicat cursa înarm ărilor nucleare.
Politica extern ă american ă era determinat ă de o team ă (considerat ă de către G.Kennan drept
irațional ă) că Uniunea Sovietic ă ar fi putut utiliza armele nucleare pentru a -și extinde sfera în
Europa. De asemenea, SUA se temeau de un șantaj nuclear .
George Kennan va fi amintit ca unul dintre cei mai insistenți, influenți și tranșanț i critici ai
politicii externe americane din secolul al XX -lea. Nu a fost nici el lipsit d e critici. Una dintre
dificultăți stă în constantul să u apel la interesul naț ional ca determinant al politicii externe.
Adesea susține că, dacă guverenele și -ar urmă ri doar interesele pe ter men lung, nu pasiunile de
scurtă durată, ar rezulta stabilitate și ordine. Totuș i, acest lucru depinde de consensul dintre
guverne, mai ales di ntre marile puteri, privind avantajele menținerii unei distribuții drepte a
puterii între ele ș i prin urmare privind respectarea limitelor în încercarea de a reprezenta
interesele cetățenilor. Aș a cum a evidenț iat Michael Smith, „Kennan n u aluat în conside rare
niciodată dacă sau cum ar putea fi construit consensul necesar în jurul acelor valori“.54

II.4.Henry Kissinger –arhitect al politi cii externe americane în anii 70

52 Hadrian Gorun , op.cit .,p.124.
53 Apud Martin Griffiths, op.cit .,p.52.
54 Martin Griffiths, op.cit .,p.53.

23
Henry Kissinger a fost secretar de stat al Statelor Unite din 1973 până în 1977. De asemenea,
a fost consilier pe probleme de securitate națională al președintelui Nixon la sfârșitul anilor ’60 și
s-a menținut după că derea lui Nixon de la putere, în timpul scandalului Watergate de la începutul
anilor ’70. La un moment dat, a deținut ambele posturi simultan,ce ea ce este o reflectare a
dorinței și capacităț ii sale de a controla politica externă americană și de a centraliza într -o măsură
cât mai mare puterea execut ivă . 55
Kissinger a fost artizanul politicii de destindere în raporturile cu U.R.S.S. la sfârșitul anilor
60 și începutul anilor 70.A susținut deschiderea către R.P.China.,fiind adeptul unei așa -numite
diplomații triunghiulare. A avut o atitudine critică în ceea ce privește politica externă americană
din timpul Răzb oiului rece.
Henry Kissinger și-a fundamentat tezele pe conceptul așa -numit realpolitik ,bazându -se pe
tradiția diplomatică europeană din secolul al XVII -lea până în veacul al XIX -lea.Acesta a
susținut conceptul de rațiune de stat , în care interesul statului justifică utilizarea pe plan extern a
unor mijloace care puteau părea inacceptabile într -un sistem politic intern ordonat.Ceea ce
confirmă vechea concepție a lui Edward H.Carr ,potrivit căreia în politica externă este imposibilă
reproducerea proceselor legislative și juridice din interiorul statelor.
Pe de altă parte , Kissinger crede că este datoria omului de stat, mai ales dacă aparț ine unei
mari puteri ca Statele Unite, să manipuleze ec hilibrul de putere pentru a meține o ordine
internațională în care nici un stat să nu le domine pe celelalte. Întregul statu quo extrage
beneficii de la o o rdine internațională „legitimă“ în care statele își pot păstra independența prin
alinierea sau opoziția față de alte state conform mișcărilor balanț ei.56
Politologul american acceptă faptul că relațiile internaționale evoluează într -un spațiu lipsit de
o autoritate centrală,care să își asume rolul de arbitru al conflictelor de interese între state.În
opinia sa, statele sunt egale doar din punct de vedere formal și legal și foarte inegale din punct de
vedere militar și economic.Așadar,relațiile internaționale iau forma luptei pentru putere între
aceste state .Lupta poate fi controlată dacă marile puteri sunt conduse de indivizi care pot asigura
o ordine legitimă și ajung la un consens privind limitele în care se poate desfășura lupta.57
A World Restored (1957),constituie una dintre lucrările de început ale lui Henry Kissinger,
bazată pe teza de doctorat, lucrare î n care examin ează atent concertul european din secolul al
XIX-lea. În descrierea modului în care diplomații au reușit să creeze un astfel de echilibru după
1815, Kissinger pune accentul pe două caracteristici alea celei ere, pe care le -a admirat și a
încercat să le recreeze în perioada foarte diferită a sfârș itului anilor ’60. Prima era existenț a unei
culturi europen e cosmopolite în rândul diplomaț ilor care s -au întâlnit la Congresul de la Viena.
Aceștia au fost capabili să subscrie la un sistem comun de valori car e a mediat c onflictele dintre

55 Ibidem ,p.56.
56 Ibidem ,p.57.
57 Hadrian Gorun, op.cit .,p.126

24
interesele naț ionale. A doua, ca re sprijinea o astfel de cultură, era admiraț ia lui Kissinger pentru
autonomia relativă a poli ticii externe față de cea internă . Tensiunea dintre creativitatea artei
diplomatice și sarcinile bi rocrației ș i politicii interne este o temă mereu prezentă în lucră rile
sale. 58
O altă lucrare importantă este Nuclear Weapons and American Foreign Policy .Kissinger
afirma că SUA nu se mai puteau bizui pe strategia ripostei masive ,urmată de președint ele
Dwight Eisenhower și de secretarul de stat ,John Foster Dulles.Acesta a avertizat că imediat ce
Uniunea Sovietică ar fi egalat puterea nucleară a SUA ,o asemenea strategie ar fi lăsat SUA fără
opțiune în cazul unui atac necugetat cu arme convenționale din partea URSS.La sfârșitul
aniloranilor 50 ,Kissinger a prevăzut apariția unei confruntări primejdioase între superputeri , un
joc bipolar cu sumă zero, războiul rece. Interesul să u academic consta în examinarea modului în
care SUA ar putea menține relații bune cu Europa Occidentală în lumina acestei confruntări.
Aceasta a fost tema următoarelor două cărți, care sunt inte resante și astăzi doar prin faptul că
aceste preocupări au lipsit din diplomaț ia lui Kis singer când a ajuns la Casa Albă, împreună cu
Richard Nixon,în 1969 .59
Într-o oarecare măsură, diplomația lui Kissinger din următorii ani poate fi interpretată ca o
încercare de a recrea anumite elemente ale Congresului de la Viena în turbulenta perioadă a
anilor ’60. Ac esta urmă rea un scop du blu. În primul rând, el dorea să scoată SUA din războiul
dinVietnam fără a afecta „credibilitatea“ ță rii ca superputere în ochii aliaților ș i ai inamici lor. În
al doilea rând, vroia să îmbunătățească relațiile cu Uniunea Sovietic ă astfel încât rușii să nu
încerce să profite de o aparent ă înfrângere a Statelor Unite și astfel cele două superputeri să
poată crea o serie de „reguli de angajare“ care să limiteze competiția dintre ele. Soluț ia realizării
acestor două obiective consta în ideea d e „îmbinare “ (linkage ).Ideea era ca Statele Unite „să
urmeze strategia morcovului și a bățului ,fiind gata să pedepsească actele necugetate și să -și
extindă relațiile în con textul unui comportament responsabil“.60
Kissinge r considera că îmbunătățirea relațiilor dintre superp uteri era condiționată de
capacitatea și de dorinț a americanilor de a induce un „comportam ent bun“ sovieticilor prin
acordarea d e beneficii pentru cooperare și pedepse pentru „acte necugetate“,mai ale s în lumea a
treia. Pentru realizarea acestui deziderat , Statele Unite trebuiau să fie capabile să manipuleze
relațiile de „interdependență “ în domenii precum controlul armamentelor, comerț și altele.
„Deschiderea că tre China“ era o parte a acestei strategii amp le.
Din considerente teoretice ,temându -se de amenințări nucleare și dorind să obțină
recunoașterea și permanentizarea sferei lor de influență pe continentul european,sovieticii au
recunoscut necesitatea coexistenței pașnice cu Statele U nite.Nu era însă vorba de sfârșitul
bătăliei ideologice,ci doar de o repliere .

58 Martin Griffiths, op.cit .,p.57.
59 Ibidem ,p.58.
60 Ibidem .

25
Kissinger nu a reușit să îi convingă pe americani că politica de destindere era în interesul
național al SUA.El a fost criticat atât de la stânga cât și de la dreapta eșic herului politic.A fost
criticat de stânga pentru escaladarea în secret a conflictelor din Vietnam și Cambodgia
,deoarece el și Nixon s -au bazat pe lovituri aeriene devastatoare pentru a obține un progres în
timpul negocierilor de pace.De asemenea ,a fost criticat de dreapta pentru refuzul de a extinde
procesul de linkage la respectarea drepturilor omului în URSS.61
În ultima sa carte, Diplomacy (1994), Kissinger reflectează asupra provocă rilor la care a u fost
supuse SUA în era de după ră zboiul rece. În mare parte, cartea discută practica realistă de
conducere a statului, exem plificată de cardinalul Ric helieu, primul -ministru al Franț ei în secolul
al XVII -lea. Kissinger trasează istoria diplomației în ultimele două secole,iar mu lte dintre
temele de zvoltate în A World Restored sunt repetate. El evidențiază faptul că „tradiția
diplomatică europeană “ nu este complet străină Statelor Unite, căci el îi consideră pe părinții
fondatori, la care î i adaugă pe Theodore Roosevelt și Richard Nixon, ca p racticanț i ai politicii
echilibr ului de putere. Kissinger a susținut că , în anii ’90 ș i în secolul urmă tor, nevo ia unei
ordini legitime internaț ionale este tot atât de mare pecât a fost și înainte și că Statele Unite
trebuie să veghe ze ca „idealismul“lu i Wilson să nu apară din nou în politica externă. El a
observat că „tradiț ia americană“ dominantă consideră politica externă doar un mijloc de a
proteja și a promova libertatea și bună starea individului.62
Kissinger era de părere că în a doua jumăt ate a secolului XX , internaționalismul cruciat a
caracterizat politica externă americană.Deși a adoptat o poziție critică față de politica externă
americană din Războiul rece ,Kissinger a apreciat că SUA au ieșit victorioase din conflict,deși
costurile succesului ar fi putut fi mai reduse dacă factorii responsabili ar fi ținut seama suficient
de mult de realitățile balanței de putere.
Lecția care trebuie învățată, afirmă el, este că SUA nu trebuie să se aștepte ca sfârșitul
războiului rece să duc ă la un sistem internațional radi cal schimbat. În cadrul a ceea ce el crede
că va fi o lume multipolară , rela tivul dec lin al puterii americane de după 1945 va împiedica
Statele Unite să domine lumea, la fel cum relaț iile lo r de interdependență cu cel elalte țări le vor
împiedica să se retragă. Pe scurt, Kissinger identifică două domenii unde echilibrul de p utere ar
trebui aplicat. Rusia ș i Germania sunt puterile europene asupra cărora Statele Unite ar trebui să
se concentreze.S UA sunt interesate să se asigure că Germania unită ș i Rusia nu vor intra în
competiția asupra centrului Europei, așa cum au făcut în prima jumă tate a secolului. Această
situație necesită o prezență americană continuă în Europa și lărgirea NATO că tre Est. În c eea
ce privește Asia, Kissinger susține că SUA trebuie să țină Japonia și China în echilibru și să le
ajute să coexiste în ciuda suspiciunii dintre ele.63

61 Hadrian Gorun, op.cit .,p.128.
62 Martin Griffiths, op.cit .,p.61.
63 Ibidem ,p..62.

26
Exisă multe elemente de valoare în analiza pe care Kissinger o face sistemului internațional la
sfârș itul s ecolului al XX -lea, deș i critica sa la adresa politicii externe a SUA este amplu
cunoscută de realiști. Ca de obicei, el accentuează distincția dintre politica „înaltă“ (high
politics), ce ț ine de aspectele militare și geopolitice, și politica „joasă“ ( low politics ) privind
comerțul și economia, distincție care, în opinia altor analiști, își pierde din acuratețe. În
modparadoxal , astăzi în SUA, accentul pe care Kissinger l -a pus pe primatul interesului nț ional
și pe echilibrul de putere s -ar putea dove di mai apreciat sub aspect politic decât atunci când el
era arhitectul politicii internaționale americane în toiul războiului rece ș i al celui din Vietna m.

Capitolul III.Evoluția politicii externe a SUA de la a treia criză a Berlinului la „Războiul
stelelor”.
III.1.Raporturile SUA -URSS în contextul cel ei de a treia crize a Berlinului

Criza Berlinului din 1958 -1962 a fost provocată de Hrușciov .Conform documentelor, nu
este destul de clar ,dacă Hrușciov concepuse planul măreț de a-i înlătura pe occidentali din
Berlinul de Vest,permițând,în mod treptat ,preluarea controlului de către RDG. Ar fi urmaat
transferul drepturilor de ocupație ale rușilor către RDG și astfel occidentalii ar fi fost siliți să
accepte împreună cu Uniun ea Sovietică ,un tratat de pace cu ambele Germanii.Cert este că
Hrușciov a acceptat punctul de vedere exprimat de Ulbricht ,care afirma că ,dacă politica
frontierelor deschise cu Berlinul de Vest nu era sistată,RDG nu își atingea potențialul său
economic.64
Sovieticii propuneau reunificarea, evacuarea și neutralizarea, în timp ce americanii militau
pentru reunificare prin interm ediul alegerilor libere, precum și pentru posibilitatea ca statul
reunificat în aceast ă manier ă să încheie alianțe.Importanța major ă a problem aticii germane a fost
confirmat ă și de e șecul unei conferinț e bilaterale anglo -sovietice, car e nu s -a concretizat printr -o
înțelegere final ă. Ministrul britanic de externe, Anthony Eden propunea reunificarea în 5 etape
succesive: organizarea de alegeri libere, crearea unei Adună ri Consti tuante, adoptarea unei
Constituț ii, formarea unui guvern format din reprezentanți ai ambelor Germanii și parafarea u nui
tratat de pace. Molotov susț inea încheierea unui tratat general de securitate european ă, care s ă

64 Martin McCauley; Rusia,America și Războiul rece , traducere de Mihaela Barbă ;studiu introductiv de Ion Ciupercă
,Editura Polirom ,Iași,1999,p.69.

27
stipuleze interdicția ca semnatarii s ă mai fac ă parte din alte alianț e. Scopul vizat era desigur
dizolvarea N.A.T.O.65
Între timp, între cele dou ă superputeri începuse o competiție pentru dominația asupra spațiu lui
cosmic. În aceast ă privinț ă se părea c ă la sfârșitul anilor ’50 și la începutul anilor ’60, U.R.S.S.
luase un ușor avans,ținând cont c ă în 1957 a lansat cea dintâi rachet ă balistic ă intercontinental ă,
precum și primul satelit artificial al p ământului, denumit Sputnik. În 1961,Iuri Gagarin a efectuat
cel dintâi zbor în spațiu. Nikita Hru șciov a declarat,în aceste împrejur ări, că Uniunea Sovietic ă
își asigurase deja supremația în plan tehnologic și, în virtutea aceleia și doctrine a coexistenței
pașnice, și-a exprimat convingerea c ă socialismul va triumfa pe întregul glob asupra
capitalismului, f ără război.
Statele Unite au r ăspuns în plan strategic prin renun țarea treptat ă la doctrina represaliilor
masive și promovarea doctrinei ripostei gra duale și flexibile. Dacă represa liile masive
presupuneau o reacție prompt ă și energic ă , inclusi v utilizând armele nucleare dup ă un eventual
atac sovietic cu forțe convenționale, r ăspunsul flexibil presupunea o escaladare treptat ă,
progresiv ă a conflictului. În cazul în care sovieticii ar fi procedat la un atac cu forțe
convenționale, americanii r ăspundeau într -o manier ă identic ă, dac ă Uniunea Sovietic ă trecea la
utilizarea a rmelor nucleare tactice (cu raz ă scurt ă de acț iune), americ anii vor p roceda într -o
manier ă identic ă și numa i în ultim ă instanț ă, Washingtonul ar fi adoptat m ăsura extrem ă a
utiliz ării arme lor nucleare strategice (cu raz ă lungă de acțiune) .
În 27 noiembrie 1958, Hru șciov a emis un ultimatum, ameninț ând că dacă în urm ătoarele
șase luni nu vor fi soluț ionate probleme le germane,va transfera autorit ăților est -germane
răspunderea Uniunii Sovietice asupra Berlinului. Spera că astfel va rezolva problema din ce în ce
mai presantă a prezenței unei enclave capitaliste în mijlocul Germaniei de Est comuniste și era
convins că puterea nucleară a sovieticilor era competentă să asigure acest lucru.„Având în vedere
că deținem racheta transcontinentală ”,îi explicase el mai înainte lui Mao , „i -am făcut -o și
Americii.Credeau că America nu poate fi atinsă .Dar nu e adevărat.”Berlinul ,le spunea el
consilierilor lui,era „călcâiul lui Ahile al Vestului”.Era „piciorul pe care America l -a pus în
Europa ,care are o bătătură foarte dureroasă”.66
Occidentalii au contestat drepturile sovieticilor de a proceda în aceast ă manier ă. Statele din
blocul vestic nu recunoscuser ă R.D.G. -ul,refuzând s ă negocieze cu oficialit ățile comuniste din
est. În demersurile sale pentru a obține recunoa șterea diplomatic ă a statului est -german, prim –
secre tarul P.C.U.S. a avertizat S.U.A. c ă folosirea forței de c ătre acestea ar gener a izbucnirea
unui al treilea r ăzboi mondial. Mai mult, Moscova încerca s ă împiedice Republica Federal ă
Germania s ă intre în posesia armelor nucleare. În 1959, convorbirile de l a Geneva nu au adus
niciun rezultat palpabil în noua criz ă a Berlinului. Sovieticii au reluat frecvent solicitarea ca

65 Peter Calvocoresi,Europa de la Bismark la Gorbaciov, Traducere de Lucian Leuștean, Editura
Polirom,Iași,2003,p.45.
66 John Lewis Gaddis, op.cit .,p.96.

28
Berlinul de vest s ă devin ă un oraș liber și demilitarizat . 67Cele două părți au iniț iat demersuri
diplomatice în scopul detension ării situației.Astfel, vicepre ședintele american Richard Nixon a
vizitat Moscova, iar întoamna ac eluia și an, Hru șciov s -a deplasat în Statele Unite, întâlnindu -se
la Camp David cu pre ședintele Eisenhower.
Vizita lui Hrușciov din septembrie 1959,a fost o extr avaganță de neimaginat.Destul de
preocupat de cum trebuie să se poarte ,dar și să fie tratat așa cum trebuie ,era hotărât să nu se lase
impresionat de ce avea să vadă ,și în același timp să -i convingă pe americani că țara sa avea să -i
ajungă din urmă în cu rând.„A insistat să călătorească până la Washington cu un avion nou și
netestat ,a cărui mărime să intimideze gazdele .A recunoscut bogăția țării într -un toast ținut la
Casa Albă ,dar a subliniat că „ mâine vom fi la fel de bogați ca și voi .Poimâine ? Și mai bogați !
”.68 În urma întâlnirilor lui Hrușciov cu Eisenhower nu au rezultat acorduri semnificative .
O conferinț ă la vârf în probl ema Berlinului a fost proiectat ă pentru luna mai 196 0, dar aceasta
a fost compromis ă din cauza doborârii la 1 mai 1960 , deasupra teritoriului sovietic, a unui avion
american de recunoa ștere U -2.Pilotul Gary Powers, care a sc ăpat teaf ăr, a fost capturat de
sovietici. Acesta a confirmat faptul că proiectilele rusești deveniseră mai eficiente ,însă i -a
demonstrat lui Hrușcio v că americanii erau conștienți de lipsa de acoperire a declarațiilor sale .El
a sbminat Conferința de Securitate Europeană de la Paris ,având pretenția ca Eisenhower să -i
ceară scuze personal pentru incidentul cu avionul U2.Hrușciov dobândise un avantaj diplomatic
contrazicând declarația făcută de Eisehower ,potrivit căreia nici un avion de spionaj nu zburase
deasupra munților Ural.Acest a a prezentat fotografii și a demonstrat că pilotul capturat este în
viață .Premierul britanic ,Harold Macmillan ,i -a spus lui Hrușciov că nu este realist dacă se
așteaptă să primească scuze de la președintele SUA într -o situație atât de umilitoare.Un moti v
însemnat al acțiunii lui Hrușciov l -a reprezentat deteriorarea rapidă a relațiilor sale cu China.Mao
se opunea apropierii de Occident și pleda pentru politică nuclearo -agresivă,astfel încât
caractereul belicos al atitudinii lui Hrușciov era destinat,în p arte ,a -l satisface.69
Noul pre ședinte al S.U.A., J. F. Kennedy s -a întâlnit cu Hru șciov laViena, în iunie 1961.
Kennedy a da t de înțeles foarte clar c ă nu dorea izbucnirea unui r ăzboi, îns ă nu putea ceda în
chestiunea Berlinului. Hrușciov i -a replica t că ,dacă ar izbucni războiul,ar fi mai bine să se
declanșeze mai devreme decât mai târziu,atunci când puterea armelor va fi și mai mare .Kennedy
nu a luat în serios declarațiile explozive ale lui Hrușciov despre război.Conducătorul rus spera
ca tănărul președinte american să cedeze sub presiune și să îl pună curând într -o astfel de
situație.70La sfârșitul aceleia și luni, Hru șciov i-a solicitat lui Ulbricht s ă inițieze preparative în
vederea diviz ării Berlinului. Kennedy s -a adresat poporului amereican,prin intermediul
televiziunii ,la 25 iulie 1961 ,subliniind că adevărata problemă nu este cea a Berlinului de Vest
,ci aceea a credibilității americane în lume.Căile de acces către Berlin ,garnizoanele de acolo și

67 Martin McCauley, op.cit .,p.69.
68 John Lewis Gaddis, op.cit. ,pp.96 -97.
69 Martin McCauley, op.cit., p.70.
70 Ibidem ,p.71.

29
orașul vor fi apărate .Cu toate acestea ,preșe dintele nu a afirmat că vor fi apărate căile de acces
din Berlinul de Vest către Berlinul de Est.Exista însă o cale de ieșire pentru Moscova.Reacția lui
Hrușciov la acest discurs a fost inițial o declarație de război ,dar s -a calmat repede.
Conferin ța Pactului de laVar șovia, din 3-5 august 1961, a decis divizarea ora șului, care s -a
materializat prin ridicarea zidului Berlinului , în n oaptea de 13 august 1961. La 15 septembrie
,Ulbricht i -a scris lui Hrușciov ,informîndu -l că a conceput un tratat de pace .În răspunsul său din
28 septembrie ,conducătorul sovietic omite menționarea acestei probleme. Situația va r ămâne
tensionat ă.Un an mai târziu, sovieticii au oprit un convoi militar american în drum spre Berlinul
de V est, realitate care s -a repetat și în 1 963,când un alt convoi american a putut trece doar în
urma unor proteste. Americanii au decis că cea mai bună soluție eran egocierea de pe poziții de
forță. Ulterior ,când tensiunea în legătură cu Berlinul a sporit ,tratativele o dezamorsau
întotdeauna . În 1971, a fost semnat un acord cvadripartit în privința Germaniei de Est, în urma
căreia R.D.G. a fost recunoscut ă de către statele occidentale. R.F.G.va proceda de asemenea la
recunoa șterea statului comunist, astfel încât problema Berlinului a încetat s ă mai ameninț e
pacea.71

III.2.Criza cubaneză și reacția administrației John F. Kennedy.
Conform opiniilor exprimate de numeroși istorici și specialiști în relații internaționale, criza
rachetelor din Cuba constituie cel mai tensionat moment al Războiului rece. La 1 ianuarie 1959,
Fidel Castro l -a răsturnat pe dicatorul Fulgencio Batista și a a caparat puterea în Cuba. A inițiat
măsuri de naționalizare a terenurilor și fabricilor, ceea ce a însemnat o importantă lovitură
aplicată intereselor economice ale a mericanilor.72
În aprilie 1961, guvernul american a întreprins cel dintâi demers în vederea răsturnării
liderului cubanez prin debarcarea în peninsulă a unor militanți anticastriști. Istoriografia se referă
la acest eveniment consemnându -l ca incidentul din Golful Porcilor. Acțiunea a fost sortită
eșecului și nemulțumit de atitudinea ostilă a americanilor, Castro a îmbrățișat ideologia marxist –
leninistă, orientându -se către U.R.S.S. și solicitând sprijinul acesteia pentru a preîntâmpina alte
eventuale ac te de ostilitate din partea americanilor.
La 30 noiembrie ,președintele Kennedy a autorizat operațiunea Mongoose pentru înlăturarea
lui Castro. Cubanezii infiltrați de Castro în CIA au intrat în posesia unui document care afirma că
vor fi luate măsuri extrem de dure dacă,Castro nu va fi înlăturat până în octombrie 1962.Robert
McNamara,ministrul apărării ,a ordonat să fie făcute pregătirile necesare pentru a face posibilă
invazia Cubei la 20 octombrie. 73Uniunea Sovietică a profitat de starea de lucruri favorabilă
pentru a -și impune influența într -o țară aflată în imediata proximitate a S.U.A.. Aceste realități

71 Ibidem ,pp.71 -72
72 Claude Delmas, Crizele din Cuba (1961 -1962) ,traducere Narcisa Șerbănescu,Editura Corint,București,2003,p.44
73 Martin McCauley, op.cit .

30
reprezentau o sfidare pentru Washington care manifesta temeri în privința unei contagiuni
revoluționare. Din acest motiv, americanii s -au străduit să izoleze Cuba.
În octombrie 1962, un avion american de spionaj aflat deasupra teritoriului cubanez a
detectat mai multe rampe de lansare pentru rachete la nivelul solului. Deși situația era
intolerabilă pentru S.U.A., soluția invadării Cubei nu pu tea fi luată în calcul în mod serios. Pe de
altă parte, acceptarea faptului împlinit ar fi pus Casa Albă într -o postură delicată, discreditând -o
în ochii aliaților din N.A.T.O. și ai țărilor protejate din America Latină. În urma unor îndelungi
deliberări, oficialitățile americane au decis instituirea blocadei în jurul Cubei, pentru a împiedica
navele sovietice să transporte alte rachete pe insulă. Termenul oficial utilizat a fost însă cel de
carantină. Evenimentele s -au precipitat. Declarația televizată a l ui Kennedy din 22 octombrie
1962 și cea radiodifuzată în Uniunea Sovietică a lui Hrușciov din ziua următoare au confirmat
gravitatea situației și primejdia escaladării conflictului până la utilizarea armelor nucleare.74
Ulterior, s -au întreprins demersu ri pentru soluționarea crizei, Hrușciov sugerând o soluție de
compromis. În condițiile în care Statele Unite își retrăgeau rachetele Jupiter instalate în Turcia și
Marea Britanie și se angajau să nu procedeze la un atac împotriva Cubei, Uniunea Sovietică s e
arăta pregătită să demonteze și să retragă rachetele din Cuba. În cele din urmă Kennedy a
acceptat bargaining -ul și sub controlul O.N.U., sovieticii și -au retras rachetele amplasate deja în
Cuba.75
În urma crizei rachetelor din Cuba, necesitatea stringentă a relaxării raporturilor între Vest și
Est. În 1963, s -a stabilit o legătură directă prin telex între Casa Albă și Kremlin, care s -a numit
„telefonul roșu ”.76 De asemenea, în același an a fost semna t Tratatul de interzicere parțială a
testelor nucleare (Acordul McCloy -Zorin), parafat la Moscova, care prevedea interzicerea
experimentelor nucleare în atmosferă, spațiul extraatmosferic și submarin. Cu toate acestea,
testele subterane au fost în continua re îngăduite. Statele Unite și U.R.S.S. nădăjduiau să facă mai
dificilă proliferarea nucleară. Franța și China au refuzat să semneze tratatul. Mai târziu, în 1968,
a fost semnat Tratatul de Nonproliferare a Armelor Nucleare.77 Statele nucleare se obligau să nu
furnizeze arme nucleare altor țări care, la rândul lor, se angajau să nu le primească, dar unele țări
din lumea a treia care dezvoltau programe nucleare au refuzat să adere la T.N.P.: India, Pakistan,
Brazilia, Israel, etc. Totuși, majoritatea statelor au semnat tratatul, intrat în vigoare doi ani mai
târziu, iar puterile nucleare s -au angajat să-și reducă propriile arsenale.

III.3. Teoria domino -ului și implicarea SUA în războiul din Vietnam

74 Claude Delmas, op.cit .,p.167 -177.
75 Dufour,Jean -Louis, Crizele Internaționale ,Editura Corint,București,2002,p.116.
76 Ibidem .
77 Ibidem.

31
Armistițiul semnat în 1954,la Dien Bien Phu,a pus capăt războiului dintre Franța și forțele de
eliberare ale Viet -Min-ului .Armistițiul a determinat retragerea francezilor din peninsula
Indochina .Americanii au ajuns la concluzia că Indochina este indispen sabilă pentru securitatea
lor.În continuare,Statele Unite au susținut guvernul sud -vietnamez al lui Ngo Dinh
Diem. Regiunea nu trebuia lăsată pradă dominației comuniste ,în caz contrar răspândirea
comunismului în sud -estul și sudul Asiei ar deveni de nestă vilit.78Regiunea vietnameză aflată la
nord de paralela de 17 grade ,era condusă de comunistul Ho Shi Min. Americanii au promis
ajutor pentru a face viabil statul sud -vietnamez ,în plin proces de consolidare.Vietnamul de Sud
și Statele Unite nu semnaseră Ac ordurile de la Geneva din 1954,neacceptând clauza referitoare la
organizarea unui referendum cu privire la unificarea Vietnamului,care să se desfățoare atât în
nord ,cât și în sud. Regimul dictatorial al lui Diem a generat o mișcare de rebeliune numită de
americani Viet -Cong și autointitulată Frontul Național de Eliberare.În toamna anului
1961 ,președintele John Fitzgerald Kennedy a dispus sporirea semnificativă a numărului așa –
numiților consilieri militari din Vietnamul de Sud.Numărul lor a ajuns la 85 000 până în 1964.El
era convins că Vietnamul de Nord era încurajat de China ,constituind o amenințare majoră pentru
Asia de Sud -Est.79
În februarie 1965,succesorul lui Kennedy la Casa Albă,Lyndon J onhson ,a ordonat
bombardarea unor obietive militare din Vietnamul de Nord.Era urmărită zdrobirea rebeliunii din
Vietnamul de Sud cu ajutorul forțelor sud -vietnameze. Regimul comunist din nord primea
ajutoare de la URSS și China,constând din armamente,utilaje și alimente,o parte dintre acestea
distribuindu -le Vi et-Congului.În următorii trein ani avem de a face cu un statu -quo în ceea ce
privește situația militară.Regimul nord -vietnamez în frunte cu Ho Shi Mi,precum și Frontul
Național de Eliberare au elaborat următoarele condiții ,sine -qua-non,care în concepția lor erau
necesare pentru a începe negocieri de pace:independența și unitatea Vietnamului ,concomitent cu
retragerea forțelor americane,interdicția pentru cele două state vietnameze de a încheia alianțe cu
alte țări,reglementarea problemelor care vizau Viet namul de Sud doar de către poporul acestei
țări.Reunificarea Vietnamului trebuia să se înfăptuiască fără niciun amestec străin.80
Bombardamentele strategice americane au continuat și în anii 1966 -1967,ceea ce a generat
amplificarea conflictului ,la c are au participat atât forțe de guerillă cât și armate regulate.Î n mai
1968,Washington -ul și Hanoiul au început tratativele de pace și,în octombrie ,Johnson a oprit
bombardarea Nordului.Rușii exercitaseră presiuni asupra Vietnamului de Nord ,în timp ce
americanii îi împinseseră de la spate pe sud -vietnamezi .Era timpul ca lupta să se concentreze
asupra problemei conducerii Vietnamului de Sud.
Președintele American,ales în noiembrie 1968,Richard Nixon a promis că va pune capăt
războiului ,aducând pentru Statele Unite o pace onorabilă în VietnamConfereința de la Paris ce

78 Martin McCauley, op.cit .,p.74.
79 Jean – Baptiste Duroselle,Andre Kaspi ,Istoria relațiilor internaționale ,vol.II ,Editura Științelor Sociale și
Politice,București,2006,p.198.
80 Ibidem,p.199 -200.

32
viza Vietnamul s -a deschis cu participarea a patru delegații:americană,sud -vietnameză,nord –
vietnameză și delegația reprezentând Frontul Național de Eliberare.Între timp ,în Vietnamu l de
Sud ,Frontul Național de Eliberare instaurase un așa -numit guvern revoluționar provizoriu,care
își desfășura activitatea concomitent cu guvernul anticomunist.În scopul așa -numitei
„vietnamizări” a conflictului,vizată de Nixon,importante efective ameri cane au fost treptat
retrase din Vietnam .81
În mai 1970,Statele Unite s -au implicat militar în Cambogia,care era neutră,pentru că doreau
să restricționeze căile de aprovizionare dinspre Vietnamul de Nord către Vietnamul de Sud
.Această acțiune nefericită s -a soldat cu un sângeros război civil c u Pol Pot și Khmerii
roșii,victorioși în cele din urmă.Un an mai târziu ,forțele sud -vietnameze,sprijinite de aviația
americană ,au extins războiul în Laos,care s -a soldat iarăși cu rezultate dezastruoase.Fiindcă,
Uniunea Sovietică și China doreau să -și îm bunătățească relațiile cu SUA ,Hanoi -ul a fost nevoit
să accepte un acord de pace la sfîrșitul anului 1972.Sudul a refuzat însă să îl accepte și
confruntarea a continuat ,americanii angajându -se în bombardamente de mare amploare
desfășurate în Nord.82
La 23 ianuarie 1973 ,Henry Kissinger și delegatul nord -vietnamez Le Duc Tho au semnat
acordul privind încetarea ostilităților și restabilirea păcii în Vietnam.83Drept urmare, Statele Unite
s-au retras în februarie 1973,nu fără a furniza Sudului cantități en orme de material de
război.Ofensiva finală a avut loc în martie 1975 ,când Saigon -ul a căzut în mâinile
comuniștilor,devenind astfel orașul Ho Și Min.În acel moment,președintele Nixon părăsise deja
Casa Albă,ca urmare a scandalului Watergate.Promisiunile p e care le făcuse sud -vietnamezilor s –
au dus o dată cu el.Vietnamul a reprezentat un dezastru de proporții epopeice pentru americani
.„A învrăjbit țara și a subminat economia ,legitimitatea guvernului ,credința în justețea cauzei
unei națiuni. Și cu toate acestea ,i -a făcut pe politicienii americani mult mai prudenți în privința
folosirii forței oriunde în lume.”84

III.4.Relațiile americano -sovieto -chineze în perioada destiderii(1969 -1979) .
„Conceptul de destindere desemnează relaxarea,detensionarea relațiilor internaționale în
general,și a raporturilor Est -Vest,în special,între anii 1969 și 1979.Nevoia destinderii s -a făcut
simțită imediat după criza rachetelor din Cuba,dar s -a instituționalizat și a devenit o const antă a

81 Hadrian Gorun, op.cit ,pp.260 -261.
82 Martin McCauley, op.cit .,p.73.
83 J.B.Duroselle, op.cit .,p.245 -247.
84 Martin McCauley, op.cit .,pp.75 -76.

33
relațiilor dintre superputeri în cursul anilor 70 .Perioada destinderii a luat sfârșit odată cu
intervenția militară sovietică în Afganistan ,din decembrie 1979.”85
Anii destinderii au fost caracterizați de negocierile purtate în vederea limită rii armamentelor
nucleare.Profilarea exagerată a acestora până în anii 70 generase creșterea riscului unui război
catastrofal , ale cărui consecințe se puteau dovedi nefaste pentru omenire.Datorită înmulțirii
armelor nucleare,exista permanent riscul unui Armageddon nuclear.Doctrina strategică ,care
începuse să se impună încă din anii 60 și care a făcut carieră în anii 70,a fost doctrina distrugerii
reciproce asigurate (conceptul constituia o definiție alternativă pentru descurajarea
nucleară).Probabilita tea extrem de mare a unei distrugeri reciproce determina rețineri din partea
fiecărei superputeri în privința unui atac împotriva preopinentului,însă distrugerea mutuală
asigura prezenta totodată lacune întrucât chiar și o țară capabilă să aplice o primă lovitură
devastatoare putea deveni imedit victima unor represalii cu rachete nucleare lansate de pe
submarine.86 Tot în era destinderii suntem martorii unei competiții pentru influență în Orientul
Mijlociu ,Africa și America Latină.
Potrivit celor afirmate de John Lewis Gaddis ,destinderea87 a determinat reducerea riscurilor
de război nuclear,precum și încurajarea și promovarea unor relații mult mai previzibile între
rivalii Războiului rece.Destinderea raporturilor dintre blocuri a fost mediată prin alegerea lui
Richard Nixon la Casa Albă în 1969,a lui Henry Kissinger în fruntea Consiliului Național de
Securitate până în 1975,precum și prin învestirea acestuia din urmă în funcția de Secretar al
Departamentului de Stat ,între anii 1973 și 1977.
Destinderea și negocierile pentru încheierea unui acord vizând controlul armamentelor au fost
mijlocite și de faptul că Uniunea Sovietică atinsese paritatea nucleară cu Statele Unite
.Washingtonul la rândul său avea să recunoască paritatea strategică a URSS fără a se implica în
sfera de influență a Moscovei,Kissinger s-a referit din acest punct de vedere la conceptul de
linkage pe care trebuia să îl promoveze Statele Unite în relațiile cu blocul sovietic. Într-o
oarecare măsură, diplomația lui Kissinger poate fi interpretată ca o încercare de a recrea
anumite elemente ale Congresului de la Viena în turbulenta perioadă a anilor ’60. Acesta
urmărea un scop dublu. În primul rând, el dorea să scoată SUA din războiul dinVietnam fără a
afecta „credibilitat ea“ țării ca superputere în ochii aliaților și ai inamicilor. În al doilea rând,
vroia să îmbunătățească relațiile cu Uniunea Sovietică astfel încât rușii să nu încerce să
profite de o aparentă înfrângere a Statelor Unite și astfel cele două superpu teri să poată crea o
serie de „ reguli de angajare “ care să limiteze competiția dintre ele. Soluția realizării acestor
două obiective consta în ideea de „ îmbinare “ (linkage).Ideea era ca Statele Unite „ să urmeze

85 Hadrian Gorun, op.cit .,p.267.
86 Thomas Parish,Enciclopedia Războiului Rece,Editura Univers Enciclopedic,București,2002,traducere de Ion
Nastasia,p.94.
87 John Lewis Gaddis, op.cit ,p.186 -197.

34
strategia morcovului și a bățului,fiind gat a să pedepsească actele necugetate și să -și extindă
relațiile în contextul unui comportament responsabil “.88
Debutul normalizării relațiilor dintre Statele Unite și China Comunistă de la începutul anilor
70 a reprezentat oarecum afectarea bipolarismului rigid odată cu ascensiunea unui nou centru de
putere.Deschiderea către China reprezenta o coordonată,un e lement -cheie al așa -numitei
diplomații triunghiulare 89a președintelui Nixon,care implica relații de colaborare atât cu
Kremlinul,cât și cu Pekinul.Tendința de restabilire a raporturilor americano -chineze a fost
demonstratră prin vizita întreprinsă la Beiji ng,în 1972 de către Nixon.Cu această ocazie,Mao
Zedong a cerut evacuarea Taiwanului de către forțele S.U.A. .R.P.Chineză va lua locul
Taiwanului la O.N.U.,în calitate de membru permanent al Consiliului de Securitate.Deschiderea
Statelor Unite către China a constituit o surpriză de proporții pentru Kremlin.Martin McCauley
vorbea despre un joc politic,cu sumă nulă:„De acum încolo existau mai multe centre de
putere,cu trei jucători principali:Rusia,America și China. Se năștea astfel un nou joc politic,de
sumă zero.Dacă Rusia forța prea tare lucrurile în relația sa cu America,acest lucru putea conduce
America spre o relație mai apropiată cu China.”90 Ne îndoim însă de posibilitatea unui asemen ea
scenariu ,date fiind diferenț ele ideologice majore între Washington și Beijing.Astfel,vizita lui
Nixon în China a sporit receptivitatea Rusiei .Exista fără îndoială perspectiva îngrozitoare ca alte
state socialiste să uremeze exemplul C hinei ,devenind potrivnice Uniunii Sovietoice.Această
alternativă constituia o condamnar e la adresa politicii externe ruse,dar,așa cum a fost vizibil după
un timp ,Moscova a tras concluzii pripite din „dezghețul chinez”.
Vizita lui Nixon în China a fost precedată de alte două evenimente semnificative.Mai întâi
,S.U.A. au ridicat restricțiile la pașapoarte pentru cetățenii americani care intenționau să
călătorească în China.Apoi autoritățile chineze au invitat echipa de tenis de masă a Statelor Unite
la un meci cu selecționata Chinei.Pornind de la acest eveniment s -a impus conceptu l de
„diplomație a ping -pongului ”.91
Eforturile administrației Nixon de a dezvolta un sistem de rachete antibalistice au îngrijorat
Moscova.Fiind vorba de un domeniu în care americanii dețineau supremația ,rușii erau reticenți
în a aloca resurse în ace astă privință în scopul susținerii competiției.Convorbirile pentru limitarea
armamentelor strategice începuseră încă din 1969,dar se împotmoliseră din pricina unor detalii
tehnice.Nixon și Kissinger erau prea puțin interesați de detaliile negocierilor asup ra limitării
înarmării,fiind mai curând preocupați de impactul politic al unui astfel de acord,care ar fi
reprezentat un semnal cert că superputerile au evoluat de la confruntare la dialog.92Primul acord
SALT a fost semnat de către Leonid Brejnev și Richard Nixon la Moscova,în mai 1972 și
prevedea limitarea (îngheța pentru cinci ani armele strategice existente) desfășurării de sisteme

88 Martin Griffiths, op.cit .,p.58
89 Henry Kissinger, op.cit .,p.612 -637.
90 Martin McCauley, op.cit .,p.81.
91 Thomas Parish, op.cit .,p.93 -94.
92 Martin McCauley, op.cit .,pp.81 -82.

35
pentru rachete antibalistice,evidențiindu -se necesitatea de a preveni eventuale
confruntări.Ulterior,drept consecință a semn ării Tratatului S.A.L.T. 1,suntem martori la
strângerea relațiilor americano -sovietice.Noi întâlniri au avut loc la Washington ,Camp David și
San Clement,în California ,în iunie 1973. Ele s -au soldat cu acorduri bilaterale privind
agricultura,transporturil e și schimburile culturale. De asemenea,a fost semnat și un acord referitor
la principiile de bază ale tratativelor ulterioare în vederea încheierii S.A.L.T. 2 .Ambele părți își
făgăduiau să se contacteze reciproc în cazul în care una dintre ele era ameninț ată sau era victima
unui atac nuclear.93
Problema Berlinului fusese dezamorsată de Acordul cvadripartit din 1971 și de Acordul
bilateral dintre R.F.G. și R.D.G. ,care a instituționalizat pratic normalizarea relațiilor dintre cele
două Germanii. A ceasta a fost facilitată de așa -numita ostpolitik (sau politica îndreptată către
est) promovată de cancelarul vest -german,Willy Brandt. Ostpolitik s-a materializat printr -o
reconciliere între Bonn și Berlin.Se părea că Germania de Vest era înclinată mai d egrabă spre o
politică de neutralitate ,dar după demisia lui Brandt în 1974,succesorul său Helmut Schmidt,a
aplicat o politică de apropiere față de Washington și a aderat la reformarea NATO.94
Orientul Mijlociu ,Africa și America Latină se vor constitu i în noi teatre ale competiției dintre
superputeri.În anii 70 ,Orientul Mijlociu95 reprezenta o miză importantă în rivalitățile dintre
U.R.S.S. și S.U.A.Statul Israel ,susținut de către americani,era privit cu ostilitate sporită de către
lumea arabă .Încă d e la criza Suezului din 1956,sovieticii au manifestat un interes profund pentru
această regiune foarte importantă din punct de vedere geopolitic și strategic.Începând cu 1967,în
contextul Războiului de Șase Zile(iunie 1967),regimurile din Irak,Libia ,Siria și Sudan și-au
îndreptat atenția către U.R.S.S. pentru a primi ajutor economic și asistență militară.Egiptul lui
Anwar Sadat depindea de sprijinul acordat de Moscova,la fel cum Israelul depindea de suportul
primit din partea Statelor Unite.La scurt timp de la întâlnirea bilaterală la nivel înalt Brejnev –
Nixon de la Moscova,Sadat s -a debarasat de consilierii sovietici și în octombrie 1973,împreună
cu Siria ,a întreprins un atac surpriză asupra Israelului.Este ceea ce istoriografia a numit Războiul
de Yom K ippur ,dat fiind faptul că acest atac a fost lansat în timpul celei mai importante sărbători
religioase a Israelului , Yom Kippur. Americanii s -au ținut deoparte timp de o săptămână ,până
când Golda Meir ,prim -ministrul israelian,a amenințat cu utilizarea ar melor nucleare.Grație
proviziilor furnizate de către Statele Unite armata israeliană a izbutit să răstoarne situația.96În
anii 70 ,cursa înarmărilor încă nu a fost stopată complet,mai ales că unele tipuri de armament nu
făceau obiectul S.A.L.T. 1:submarin ul Trident ,rachetele MX,bombardierul B1,rachetele Cruise.
Doctrina Nixon ,proclamată în iulie 1969,viza înarmarea statelor din lumea a III -a pentru a
rezista ascensiunii comunismului.În Africa regimurile prietene ale U.R.S.S. din epoca Hrușciov
se prăbușiseră ,mai întâi în Ghana(1966),și mai apoi,în Mali(1968).Cu toate acestea ,prin 1979

93 Ibidem ,p.82.
94 Ibidem.
95 Charles Zorgbibe, Istoria Relațiilor Internaționale ,4 tomes,Hachette,Paris,1994 -1995,p.186 -190.
96 Martin McCauley, op.cit .,p.82 -83.

36
situația părea să se inverseze pe continentul negru.Numeroase state africane și -au manifestat
oficial afinitatea față de socialismul de tip sovietic:Angola,Benin,Con go
(Bazzaville),Etiopia,Guineea,Guineea -Bissau și Mozambic. În Africa post -colonială ,Statele
Unite ,Uniunea Sovietică și China își disputau sferele de influență.Competiția a fost foarte
acerbă în Angola.Însăși Cuba care s -a plasat de partea sovieticilor a trimis trupe în această
țară.Congresul Statelor Unite a respins solicitarea lui Kissinger de a mai acorda fonduri pentru
ajutorarea Frontului Național de Eliberare din Angola Cuba s -a implicat masiv în lupta pentru
extinderea influenței în Africa prin trimiterea de efective ,nu numai în Angola ,ci și în Congo
,cele două Guinei ,dar și în Orientul Mijlociu.În octombrie 1976 și,respectiv în martie
1977,Angola și Mozambic au încheiat tratate de prietenie și cooperare cu Uniunea Sovietică și
tot în 1977,Eti opia s -a declarat republică socialistă prosovietică.97 Avansul Uniunii Sovietice pe
continentul african a dus la conturarea unor state comuniste în Lumea a treia.
În America Latină ,o miză uriașă a reprezentat -o statul Chile,amestecul serviciilor secrete
C.I.A. și K.G.B. fiind puternic . În cele din urmă ,Augusto Pinochet ,protejatul Washingtonului a
destabilizat regimul comunistului Salvador Allende.98
În vara anului 1973,Congresul Statelor Unite a votat Legea privind prerogativele de
război,p rin care se interzicea desfășurarea forțelor militare americane de către președinte ,fără
acordul Congresului ,pe o perioadă mai îndelungată de 60 de zile. Noi tensiuni s -au făcut simțite
între superputeri încă din 1972,când Kremlinul a impus o taxă de ie șire din țară emigranților ce
părăseau U.R.S.S. chipurile pentru a recupera costurile pentru educația respectivilor
cetățeni,asigurată de stat.Ca urmare a acestei decizii,în Statele Unite a sporit îngrijorarea în
privința evreilor sovietici și disidențilo r.Congresul Statelor Unite a protestat și a adoptat așa –
numitul amendament Jackson -Vanik la Legea de reformă a comerțului(începutul lui 1975).Era
refuzată acordarea sau prelungirea clauzei națiunii celei mai favorizate, precum și atribuirea
creditelor Bă ncii de Export -Import economiilor care nu erau pe piață și care îngrădeau drepturile
de emigrare.99 Uniunea Sovietică a replicat din nou prin anularea întregului acord de comerț. Pe
baza adoptării acestor măsuri,destinderea părea compromisă.Potrivit afirmaț iilor lui John
Hughes -Wilson,demisia lui Richard Nixon în 8 august 1974,a fost privită de unele cercuri de la
Moscova drept o conspirație împotriva președintelui care îndrăznise să trateze cu sovieticii
.100Garald Ford cu prilejul unei vizite la Moscova ,a dat însă asigurări că va continua politica de
destindere promovată de predecesorul său .Actul final de la Helsinki va sta mărturie în acest
sens.

97 Ibidem ,p.86 -87.
98 J.L.Gaddis, op.cit. ,p.223.
99Ibidem ,p.232 -234.
100 J.Hughes -Wilson, A brief History of the Cold War .The hidden truth about how close we came to nuclear
conflict ,Robinson,London,2006,p.262.

37
Actul final de la Helsinki
Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa(C.S.C.E.) întrunită la Helsinki începând
cu iulie 1973 a reunit 35 de state membre ale N.A.T.O.,ale Tratatului de la Varșovia,dar și din
mișcarea de nealiniere ,precum și state neutre.Doar Albania a boicotat procedurile.Conferința s –
a materializat prin parafarea ,la 1 august 1975,a Actului Final de la Helsinki de către noul
președinte al S.U.A. ,Gerald Ford ,liderul P.C.U.S. ,Leonid Brejnev și ceilalți
participanți.Semnatarii au consimțit asupra res pectării frontierelor postbelice,astfel divizarea
Europei devenind din acel moment atrît o realitate de jure ,cât și de facto .Pe de altă parte,se
puneau bazele unor schimburi comerciale și culturale strânse între Est și Vest.Al treilea pachet
de prevederi punea în discuție problematica drepturilor omului ,provocând disensiuni între
părți.101
În 1976 ,Jimmy Carter a fost ales președinte al Statelor Unite ,secretarul său de stat era Cyrus
Vance ,iar consilierul în probleme de securitate națională Zbignie w Brezinski.Între cei doi înalți
demnitari existau unele disensiuni .După cum scria Martin Mc.Cauley „ erau ca doi cai care
trăgeau căruța în direcții diferite” .102 În timp ce Vance era un promotor al destinderii ,susținând
că superputeruile trebuie să ajungă la un numitor comun și făcând din S.A.L.T. 2 un obiectiv
primordial,Brezinski considera în schimb că Statele Unite trebuiau să obțină superioritatea
strategică. El pleda pentru consolidarea N.A.T.O. și ralierea Chinei împotriva U.R.S.S. ,pentru
subminarea autorității sovietice asupra Europei Estice și înfruntarea sovieticilor pretutindeni pe
glob.În schimb,Brezinski considera S.A.L.T. 2 doar o bonificație,iar ulti mele realități păreau să îi
dea dreptate .Comuniștii au preluat puterea în Afganistan în 1978,iar un an mai târziu,un protejat
al americanilor,șahul Iranului ,Reza Pahlevi a fost înlăturat de la putere drept urmare a revoluției
islamice întreprinse de ayat ollahul Komeyni,antiamerican și antioccidental convins.În Caraibe
,Grenada a devenit comunistă ,iar în America Centrală ,Guatemala s-a declarat aliată a
Moscovei.În pofida acestor eșecuri,administrația Carter a înregistrat și unele succese.Președintele
Egiptului Anwar Sadat a acceptat medierea americanilor în conflictul egiptului cu statul
Israel.Tratativele egipteano -israeliene au condus la semnarea acordurilor de la Camp David din
septembrie 1978,de către Sadat și Menachem Begin.Era vorba de un pas semnif icativ în
stabilizarea situației în Orientul Mijlociu,cele două state stabilind relații diplomatice Israelul
dobândea dreptul de a folosi Golful Akaba și Canalul Suez.Iar ,egiptenii dobândeau drepturi
asupra Peninsulei Sinai.Carter s -a strădui să normaliz eze relațiile cu China,Deng Xiaoping
efectuând o vizită în Statele Unite la începutul lui 1979.103
După șapte ani de încercări, Tratatul S.A.L.T. 2 a fost semnat de către Jimmy Carter și
Leonid Brejnev la Viena în iunie 1979,după ce un proiect în aces t sens fusese discutat 5 ani mai
devreme la Vladivostok de către Gerald Ford și Brejnev. Datorită invaziei sovietice din

101 Ibidem, p.263 -264.
102 Martin Mc.Cauley, op.cit .,p.89.
103 Ibidem ,pp.89 -91.

38
Afganistan din 1979,Tratatul S.A.AL.T. 2 nu a mai fost ratificat de Senatul american .Începând
cu 1982,o dată cu summitul de la Geneva e forturile S.U.A. au fost îndreptate în vederea
încheierii S.T.A.R.T.( Strategic Arms Reduction Talks ).La sfârșitul anului 1977 ,a debutat așa –
numita criză a eurorachetelor,o dată cu desfășurarea de către U.R.S.S. a unor rachete SS -20 pe
teritoriul Europei de Est .Ca replică,N.A.T.O. va dispune desfășurarea unor rachete Cruise și
Persing II pe teritoriul R.F.G. ,Marii Britanii,Olandei,Italiei.104

III.5.De la destindere la „ al doilea război rece ”.Președintele Ronald Reagan și riposta totală.

Dacă în primul său mandat, președintele S.U. A. , Ronald Reagan a adoptat, de cele mai
multe ori, o politică intransigentă față de preopinentul sovietic și față de alte dictaturi de pe glob,
în principal după 1985, anul în care Mihail Sergheevici Gorbacio v a fost ales secretar general al
P.C. U. S. , avem de a face cu o ameliorare a raporturilor dintre cele două superputeri ale
sisitemului internațional bipolar. De la retorica virulentă îndrepatată împotriva puterii sovietice și
a regimurilor marxiste spon sorizate de aceasta, președintele american a trecut la ponderarea,
nuanțarea și chiar modificarea discursului, după 1984 -1985. Spre deosebire de predecesorii săi
de la Kremlin, Gorbaciov a adoptat o atitudine cooperantă în relațiile cu americanii. Deși un
reformist, adept al perestroika și glasnost , evoluția de la amenințare și confruntare la dialog,
negociere și cooperare în relațiile cu Vestul a fost facilitată și de precaritatea poziției sovietice pe
plan extern în această perioadă. 105
Sfârșitul Ră zboiului Rece a fost posibil s -a datorat și faptului că în anii ‘80 ai secolului al
XX-lea au fost contemporane câteva personalități excepționale. În afară de Ronald Reagan și
Mihail Gorbaciov, se impune să menționăm pe prim -ministrul Marii Britanii Margare t Thatcher,
pe cancelarul vest -german Helmut Kohl, pe președintele Franței, François Mitterand. De
asemenea,nu putem ignora meritele liderului primului sindicat independent din blocul comunist,
polonezul Lech Walesa și ale opozantului cehoslovac din anii ‘ 70, viitor președinte după
prăbușirea blocului comunist, Vačlav Havel. Dar una dintre cele mai importante misiuni a
revenit fostului cardinal Karol Wojtyla, papa Ioan Paul al II -lea.
Trebuie să subliniem că între Ronald Reagan și „doamna de fier” a po liticii britanice a existat
mereu o convergență de opinii, singurul mic diferend fiind determinat de hotărârea SUA de a
acționa unilateral, fără să ceară consimțămâtul britanic, în contextul crizei din Grenada, din
1983, deși aceasta din urmă făcea parte d in Commonwealth. Coeziunea blocului occidental,

104 Ibidem pp.91 -92;J.Hughes -Wilson, op.cit., p.269 -273.
105 Hadrian Gorun, A Few Considerations on the Role of the President Ronald Reagan in the Collapse of
the Communism and the End of the Cold War , Sfera Politicii nr. 2 (178) / 2014 .,p.18.

39
unitatea de vederi între americani și aliații săi occidentali, Marea Brintanie, R. F. G. și Franța s -a
manifestat și în împrejurările bătăliei eurorachetelor (rachete cu rază medie),106 care s -a
consumat cu pre cădere între 1981 și 1983. 107
În 1979, invadarea Afganistanului de către Uniunea Sovietică a pus capăt așa -numitei politicii
de destindere (detente) în raporturile americano -sovietice. Datorită unei noi stări de tensiune
care a survenit și ca o consecință a respectivului eveniment, specialiștii au vorbit de începutul
unui al doilea Război Rece. 108Administrația Jimmy Carter a răspuns prin instituirea un ui
embargo în privința livrărilor de grâne în Uniunea Sovietică. De asemenea, SUA au decis
boicotarea Jocurilor Olimpice de la Moscova, din anul 1980. Moscova a ripostat cu aceeași
monedă, absentând patru ani mai târziu, la Los Angeles.
Ronald Reagan, fost actor și comentator radio, a îndeplinit importanta funcție de guvernator al
Californiei. În noiembrie 1980, l -a înfrânt detașat în alegeri pe Jimmy Carter. La începutul
mandatului său, noul președinte avea drept obiective prioritare revigorarea econom ică a țării și,
în principal, restabilirea puterii militare a SUA, care se identifica cu refacerea prestigi ului
american pe glob. În aceste condiții cheltuielile militare au fost substanțial sporite. 109
În anii 60 și 70, Uniunea Sovietică s-a angajat să sprijine financiar și militar toate regimurile
și mișcările marxiste și antioccidentale. Cazurile Cubei, Angolei, Etiopiei, statului Nicaragua și,
bineînțeles Afganistanului sunt elocvente. Pe lângă binecunoscuta cursă a înarmărilor, URSS și
SUA și-au disputat supremația în Lumea a treia. Așa -numitei Doctrine Brejnev , care percepea
cuceririle sovietice în lume ca ireversibile, Reagan , i -a replicat prin elaborarea doctrinei care i -a
purtat numele, Doctrina Reagan . La conturarea sa,a contribuit,în mod s emnificativ ,Secretarul
Departamentului de Stat, George Schultz .Doctrina Reagan, o contrapondere pentru Doctrina
Brejnev, prevedea suport material pentru insurgențele anticomuniste, precum și promovarea și
răspândirea libertății și democrației în lume, sa rcină autoasumată ca o datorie morală.
Abandonarea acestui obiectiv ar reprezenta o „rușinoasă trădare a idealurilor ”
americane.110Doctrina Reagan îl apropie pe autorul ei de realismul politic în relațiile
internaționale, putându -se observa unele similitudin i în gândire cu George Kennan, însă aluzia la
considerentele de natură morală reprezintă o caracteristică a idealismului.
În virtutea Doctrinei Reagan, administrația americană a anulat amendamentul Clark, care
fusese adoptat de Congres în anii ‘70 și care prevedea suspendarea suportului financiar destinat
forțelor anticomuniste din Angola. Subsidiile atribuite mișcării de gu erillă a mujahedinilor din

106 Dicți onar de relații internaționale.Secolul XX ,Volum coordonat de Maurice
Vaise,Ed.Polirom,București,2008,p.121 -122.
107 Paul Johnson, O istorie a lumii moderne 1920 -2000 , traducere Luana Schidu ,Editura Humanitas,București
2005,p. 726 -732.
108 Hadrian Gorun, A Few Considerations on the Role of the President Ronald Reagan in the Collapse of
the Communism and the End of the Cold War , Sfera Politicii nr. 2 (178) / 2014.,p.19
109 J.L.Gaddis, op.cit .,p.253 -305.
110 Henry Kissinger, op.cit .,p.673 -674.

40
Afganistan au fost suplimentate în anii ‘80. De asemenea, au fost finanțate forțele anti -marxiste
Contras , din Nicaragua. În 1983, a fost dejucată tentativa de lovitură de stat din Grenada, pusă
la cale de către cubanezi iar tre i ani mai târziu, Reagan a ordonat bombardarea instalațiilor
militare și industriale din capitala libiană, Tripoli. Pret extul acestui act punitiv l -a constituit
asasinarea unui militar american într -o discotecă din Berlinul de Vest, în urma unui atentat cu
bombă. Implicarea Libiei colonelului Muammar al -Gaddafi a fost dovedită. Președintele SUA
tocmai inclusese Libia într -o confederație de state teroriste, plasate în afara legii și conduse de o
adunătură de neaveniți […]și criminali .111 În această grupare de state se încadrau și două
bastioane ale comunismului mondial, anume Coreea de Nord, condusă de Kim Ir -Sen și Cuba lui
Fidel Castro , la care se adăugau regimul marxiștilor sandiniști din Nicaragua și Iranul
fundamentalist islamic al ayatollahului Khomei ni. 112
Doctrina Reagan s -a bucurat de succes, de vreme ce de -a lungul anilor 80 ai secolului al XX –
lea au avut loc o serie de retrageri sovietice. Încă din 1980, trupele URSS au plecat din
Cambodgia, mai târziu, în 1993, organizându -se algeri libere în această țară, greu încercată de
pe urma conducerii criminale a khmerilor roșii (1975 -1979), conduși de Pol -Pot. Până în 1990 –
1991, regimul sandinist al lui Daniel Ortega, din Nicaragua a fost răsturnat, iar forțele militare
sovietice și cubaneze din Ango la retrase. Pe de altă parte, puterea comunistă din Etiopia s -a
prăbușit. Toate aceste evenimente au constituit dovezi irefutabile ale perisabilității și perimării
Doctrinei Brejnev. Dealtfel, aceasta a fost oficial abandonată de autoritățile sovietice în 1981,
atunci când Biroul Politic de la Moscova a considerat că nu era necesar să intervină în Polonia113,
pentru a restabili o stare de lucruri conformă cu interesele Kremlinului, așa cum se întâmplase în
1956, la Budapesta și 1968, la Praga. Ulterior, pe fondul erodării și prăbușirii regimurilor
comuniste din sfera sovietică de influență, Ghenadi Gherasimov, purtător de cuvânt în Ministerul
Afacerilor Externe al URSS avea să declare că Doctrina Sinatra se substituise Doctrinei
Brejnev114 , făcând aluzie la cunoscuta melodie a lui Frank Sinatra, My Way . Statelor din Europa
Centrală și Răsăriteană, precum RDG, Polonia, Cehoslovacia și Ungaria, li se permisese să își
aleagă propriul drum, din punct de vedere economic și politic, Armata Roșie nemaintervenind cu
brutalitate precum în trecut pentru a le înnăbuși aspirațiile și tendințele spre autonomie și a le
pedepsi distanțarea față de Moscova.
„Spre deosebire de alți șefi ai executivului american, Ronald Reagan nu a susținut regimuri
autor itare doar din simpla rațiune că erau anticomuniste, chiar dacă se evidențiau prin
autoritarism și erau deficitare la capitolul respectării drepturilor omului. Astfel, predecesori ai lui
Reagan sprijiniseră regimuri autoritare și dictatoriale, precum cel a l lui Syngman Rhee, din
Coreea de Sud, al lui Augusto Pinochet, din Chile și Ferdinand Marcos, din Filipine. Pinochet a
fost constrâns, după mulți ani de dictatură (1973 -1989), în cursul cărora poliția secretă făcuse

111 P.Johnson, op.cit .p.727.
112 Hadrian Gorun, op.cit .,p.279.
113 J.L.Gaddis, op.cit .,pp.280 -281.
114 Ibidem ,p.317.

41
numeroase victime, să riște alegeri lib ere. Dictatorul chilian nu a promovat însă testul electoral.
De asemenea, SUA s -au implicat în înlăt urarea lui Marcos, în Filipine.”115
Încă înainte de a fi ales președinte al SUA, Ronald Reagan își exprima încrederea în caracterul
vremelnic al regimuril or comuniste din lume, fiind convins că democrația și capitalismul vor
triumfa în cele din urmă. Cu toate acestea , se temea că până la acest fericit moment, omenirea ar
putea fi distrusă din pricina unui Armagedon nuclear. Liderul de la Casa Albă a stabil it astfel un
alt obiectiv prioritar, abolirea armelor nucleare, pe care l -a urmărit asiduu, cu precădere în timpul
celui de -al doilea mandat. Fiindcă pleda pentru o eliminare completă a întregului arsenal nuclear,
iar tratatul SALT ( Strategic Arms Limitat ion Talks ) nu se referea la toate categoriile de arme, nu
a mai dorit reînnoirea acestuia, susținând ca alternativă un tratat START ( Strategic Arms
Reduction Talks ).
Inspirat de idealismul american reprezentat de fostul președinte din timpul Primului R ăzboi
mondial, Woodrow Wilson, Reagan era de părere că diferențele și divergențele ideologice nu
erau insurmontabile, că intransigența sovietică era generată mai degrabă de ignoranță decât de
rea voință înnăscută. Soluția pentru această situație în raport urile cu sovieticii era promovarea
unei diplomații personale, de la șef de stat la șef de stat. Deși în timpul antecesorilor lui
Gorbaciov a procedat la o susținută ofensivă antisovietică, prin discursuri ferme și necruțătoare,
care calificau Uniunea Sovie tică drept Imperiul Răului , iar pe liderii săi capabili să comită orice
crimă 116 – era convins, în același timp, că asperitățile puteau fi îndepărtate în urma unor
întrevederi la nivel înalt cu conducătorii de partid și de stat sovietici. Totodată, același discurs,
referitor la intențiile agresive ale sovieticilor, îl apropie pe Reagan de adepții tezei tradiționale și
ortodoxe cu privire la atribuirea responsabilității izbucnirii și întreținerii stării de Război Rece.
Abia instalat la Casa Albă, președintel e Reagan a denunțat politica destinderii , care , din punctul
său de vedere , doar îngheța conflictul și armele nucleare, perpetuând o stare de lucruri, utilizată
de preopinent pentru a specula slăbiciunile occidentale. De asemenea , a respins o altă teorie, c are
ghidase strategia americană, anume Asigurarea distrugerii mutuale (Mutual Assured
Destruction ). Descurajarea nucleară și așa -numitul echilibru al terorii erau discreditate și
dezaprobate.
Președintele SUA a utilizat cu precădere oratoria publică pentru a -și direcționa criticile
asupra sitemului sovietic. Încă din 1981, la scurtă vreme după ce supraviețuise miraculos unui
atentat, a rostit un discurs în care anticipa colapsul iminent al regimurilor comuniste. Profeția i s –
a împlinit, cu toate că au mai trecut opt ani până la dezintegrarea blocului sovietic. În 1982, într –
o altă cuvântare, pronunțată în fața Camerei Comunelor, la Londra, el l -a parafrazat pe fostul
premier britanic Winston Churchill. A afirmat că de la Stettin, la Marea Baltică, p ână la Varna, la
Marea Neagră, niciun regim comunist plantat cu baioneta de către Armata Roșie nu a riscat
alegeri libere, conchizând că respectivele regimuri nu dispuneau de legitimitate. Citându -l pe

115 Hadrian Gorun, op.cit .,pp.280 -281.
116 Henry Kissinger, op.cit .,p.664 -682.

42
Karl Marx, a rezona tcu opinia acestuia referitoare la existența unei profunde crize revoluționare ,
izvorâtă din incompatibilitatea dintre cerințele ordinii economice și cerințele ordinii politice.
Numai că respectiva criză nu a cuprins Occidentul capitalist, -după cum prognozase eronat
coautorul Manifestului Partidului Comunist -, ci însăși Uniunea Sovietică, centrul comunismului
mondial, stat incapabil să asigure mijloace de subzistență decente propriilor cetățeni. Prin
urmare, sistemul politic comunist era compromis definitiv. 117
În anii 1982 -1983, relaț iile sovieto -americane s -au încordat tot mai mult. În acest context , în
vreme ce Moscova era aproape sigură de iminența unui atac nuclear american, în toamna anului
1983, a fost doborât de către sovietici un avion civil sud -coreean. Dintr -o regretabilă er oare,
acesta pătrunsese în spațiul aerian al URSS. Tragicul accident s -a soldat cu 269 de morți, din
care o parte erau cetățeni americani. Dând dovadă de cinism și lipsa simțului realității, liderul
sovietic Iuri Andropov, fost șef al KGB vreme de 15 ani, a catalogat incidentul drept o provocare
mascată a SUA, neasumându -și vreo vină pentru numeroasele victime civile. Pe de altă parte,
vastele preparative militare desfășurate sub egida NATO, cunoscute sub denumirea Able-Archer
83, au alertat serviciile de i nformații sovietice. Unii specialiști în Războiul rece au opinat că o
asemenea tensiune nu a mai existat între cele două superputeri din timpul crizei rachetelor din
Cuba, în 1962.118
Conform opiniei lui Henry Kissinger, pe care o împărtășim, principa lele decizii americane
care au urgentat finalul Războiului Rece au fost amplasarea de rachete cu rază medie de acțiune,
Pershing II și Cruise, precum și anunțarea de către Reagan, într -un discurs televizat a Inițiativei
de Apărare Strategică. Este importan t de precizat și amănuntul că, în timpul administrației
Reagan, a fost construită prima rachetă balistică intercontinentală cu lansare directă de la sol,
MX.119 Începând cu 1983, desfășurarea rachetelor Pershing și a celor de croazieră în principal pe
terito riile RFG, Olandei și Belgiei, a constituit un răspuns energic și plin de fermitate la
hotărârea sovieticilor de a instala rachete SS -4, SS -5 și SS -20, îndreptate către Europa
Occidentală. În special ultimele, puteau atinge și devasta orașe europene. Ripos ta SUA,
concretizată prin amplasarea celor două tipuri de rachete, este semnificativă. Din punct de vedere
strategic, avem de a face cu o cuplare a apărării Europei cu apărarea Statelor Unite, cele două
fiind indisolubil legate. Opțiunea zero , sugerată de Casa Albă, adică retragerea tuturor rachetelor
Pershing II și Cruise , în schimbul retragerii tuturor rachetelor cu rază medie de acțiune sovietice,
a fost inițial respinsă de sovietici.
Inițiativa de Apărare Strategică (sau Războiul Stelelor ), program lansat de către președintele
Reagan, în martie 1983, aloca nu mai puțin de 26 miliarde de dolari timp de 5 ani, pentru
construirea unui sistem defensiv care să neutralizeze rachetele balistice sovietice. Apărarea
împotriva rachetelor sovietice avea să se bazeze pe particule laser. Președintele a adresat un apel

117 J.L.Gaddis, op.cit .,p.281 -286.
118 Ibidem ,p.287.
119 H.Kissinger, op.cit .,p.675 -678.

43
tuturor oamenilor de știință americani, în măsură să găsească soluții pentru a face armele
nucleare ineficiente și perimate. Anunțul Inițiativei de Apărare Strategică , care a pus capăt
teoriei Distrugerii Mutuale Asigurate a indus teamă și panică la Moscova, oficialitățile sovietice
fiind conștiente de propriile slăbiciuni în materie de strategie. Competiția cu avansata tehnologie
americană era aproape imposibil de câștigat.120
În timpul întâlnirilor Reagan -Gorbaciov, care au marcat o detensionare a raporturilor dintre
superputeri, liderul de la Kremlin a solicitat limitarea Inițiativei de Apărare Strategică la teste de
laborator.
În vreme ce cu prilejul summit -urilor de la Geneva (19 85), și Rejkjavick (1986), au ieșit la
suprafață anumite disensiuni între șefii de stat american și sovietic, mai ales în privința
armamentelor, la Washington, în 1987, cei doi au căzut de acord, în sfârșit, asupra renunțării la
toate rachetele cu rază med ie de acțiune din Europa.121 Raporturile sovieto -americane s -au
relaxat ulterior și mai mult. Cu ocazia discursului rostit la Universitatea de Stat din Moscova, în
mai 1988, președintele american a fost ovaționat în picioare de întreaga asistență. Un an mai
târziu, secretarul general al P.C.U.S. a luat inițiativa retragerii forțelor militare sovietice din
Afganistan și Mongolia. Mai mult, pe 7 decembrie 1988, Mihail Gorbaciov a anunțat în fața
Adunării Generale a ONU că URSS avea să reducă în mod unilateral a ngajamentul privind
trupele de uscat ale Tratatului de la Varșovia, cu o jumătate de milion de oameni. El și -a
argumentat decizia apreciind că utilizarea forței nu trebuia să constituie un instrument al poiliticii
externe.122 Era vorba, din punctul nostru d e vedere, de o renunțare explicită la coercitiva
Doctrină Brejnev.
Rolurile jucate de președinții Jimmy Carter și George Bush (vicepreședinte SUA și apoi
succesor al lui Regan la Casa Albă) în destrămarea sistemului internațional specific Războiului
Rece- nu pot fi eludate . Însă cel care a exercitat presiuni decisive asupra sistemului sovietic a
fost Ronald Reagan. URSS, care și -a secătuit resursele în anii ‘60 si ‘70 pentru a susține cursa
înarmărilor cu SUA și pentru a finanța regimurile și mișcăril e de factură marxistă de
pretutindeni a fost surclasată de americani din punct de vedere economic, cât mai ales sub aspect
tehnologic și al mijloacelor de informare. Stagnarea și chiar regresul tehnologic înregistrate de
Uniunea Sovietică în timpul erei Le onid Brejnev i -au fost, în cele din urmă fatale. Pe de altă
parte, însuși istoricul de stânga, Eric Hobsbawm considera să standardele de trai înalte din
Occident, (inclusiv în ceea ce -i privea pe muncitori) comparativ cu cele din URSS și statele din
orbita sa, au făcut ca tocmai versurile Internaționalei comuniste să devină desuete. Progresul
tehnologic remarcabil și creșterea nivelului de trai în statele blocului occidental au infirmat
așteptările lui Vladimir Ilici Lenin, împărtășite și de Iosif Stalin, p otrivit cărora era inevitabil un

120 J.P.Duroselle,Kaspy, op.cit., p.267 -268
121 Martin Mc.Cauley, op.cit .,p.102.
122 J.L.Gaddis, op.cit .,p.296

44
nou război între statele capitaliste, având ca rezultat o implozie a sistemului capitalist. Implozia
s-a produs, dar înlăuntrul sistemului comunist.123

CONCLUZII

123 Hadrian Gorun, op.cit .,p.286.

45
BIBLIOGRAFIE
Albu Ioana ,International Relations Theory ,Editura Universității din Oradea ,2004
Calvocoresi Peter , Europa de la Bismark la Gorbaciov , Traducere de Lucian Leuștean,Editura
Polirom,Iași,2003
Delmas Claude, Crizele din Cuba (1961 -1962),traducere Narcisa Șerbănescu,Editura
Corint,București,2003
Dicționar de relații internaționale.Secolul XX ,Volum coordonat de Maurice
Vaise,Ed.Polirom,București,2008
Duroselle Jean- Baptiste ,Andre Kaspi, Istoria relațiilor internaționale ,vol.II,Editura Științelor
Sociale și Politice,București,2006,
Gaddis J.Lewis, Războiul Rece , Editura RAO, București ,2009
Goldstein S.Joshua, Pevehouse C.Jon, Relații Internaționale ,Polirom,Iași,2008,Traducere de
Andreea – Ioana Cozianu ,Elena Farca și Adria n Ștraub.
Gorun Hadrian ,Relații Internaționale în Secolul al XX -lea:concepte fundamentale,școli de
gândire,repere istorice ,Academica Brâncuși ,Târgu -jiu,2011 .
Gorun Hadrian ,Realism in foreign policy of USA.. The contaiment and Truman Doctrine .
,Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science
Series,Supplement 2/2015 .
Gorun Hadrian , A Few Considerations on the Role of the President R onald Reagan in the
Collapse of the Communism and the End of the Cold War, Sfera Politicii nr. 2 (178) / 2014
Graham Allison ,Philip Zelikow, Esența deciziei.O explicație a crizei rachetelor din Cuba ,
Editura Polirom ,Iași
Griffiths Martin , Relații Internaționale :Școli,curente,gânditori ,Editura,Ziua,București 2003
Guzzini Stefano, Realism și relații internaționale ,Institutul European,Iași,2000 .
Hughes -Wilson John ,A brief History of the Cold War .The hidden truth about how close we
came to nuclear conflict ,Robinson,London,2006
Johnson Paul, O istorie a lumii moderne 1920 -2000 , traducere Luana Schidu ,Editura
Humanitas,București 2005
Kissinger Henry, Diplomația , Editura BIC ALL, București, 2002.
Kolodziej Edward ,Securitatea și Relațiile Internaționale ,Polirom,Iași,2007

46
Miroiu Andrei,Ungureanu Radu -Sebastian ,Manual de Relații Internaționale , Editura,Polirom
,Iași,2006.
McCauley Martin ; Rusia,America și Războiul rece , traducere de Mihaela Barbă ;studiu
introductiv de Ion Ciupercă ,Editura Polirom ,Iași,1999
Parish Thomas, Enciclopedia Războiului Rece ,Editura Univers
Enciclopedic,Bucureșt i,2002,traducere de Ion Nastasia
Zorgbibe Charles ,Istoria Relațiilor Internaționale ,4 tomes,Hachette,Paris,1994 -1995 .
Zăpârțan Liviu -Petre, Relațiile internaționale ,Editura Studia ,Cluj -Napoca,2001

47

48

49

50

51

52

53