Reactiile Somato Viscerale

O mare cantitate a literaturii funcționale de neuroimagistică a elucidat relațiile dintre structura creierului și funcțiile acestuia, precum și modelele activității funcționale de-a lungul unei varietăți de paradigme funcționale de activare. Reprezentarea parametrică statistică a jucat un rol fundamental în aceste studii, pornind de la metodele părtinitoare de reîntoarcerea plasamentului și cele bazate pe ipoteze privind analiza datelor și facilitarea examinării nepărtinioare voxel – cu – voxel a tuturor regiunilor creierului. Chiar dacă vaste cunoștințe au fost dobândite în ultimii ani, în ceea ce privește regiunile creierului care se activează în timpul sarcinilor diferite, prin folosirea analizei reprezentării parametrice statice pe baza voxelilor, caracterizarea cantitativa a tuturor motivelor spațio-temporale ale activității creierului, față de examinarea voxel cu voxel, aceasta a primit mult mai putină atenție, în special ca mod prin care se deduce „starea mentală” cu ajutorul informațiilor funcționale imagistice. Diferența importantă dintre o analiză bazată pe voxel și analiza unui model spatio-temporal este aceeași ca și diferența dintre analiza univariată (concentrată) și cea multivariată. In mod special, motivul activității creierului nu este numai o adunare de voxeli activi, ci un mod prin care acesta poartă corelații printre voxeli diferiți. Au fost efectuate eforturi notabile pentru analiza motivului activității funcționale, dintre care unele intenționează să folosească aceste metode pentru a clasifica modelele complexe de activare, folosind metodele de învățare mecanice.

Mințirea este un comportament important din punct de vedere legal și social. Limitările specificității metodelor fiziologice disponibile în prezent privind detecția minciunii au îndemnat la explorarea metodelor alternative bazate pe corelările activității sistemului nervos central, cum ar fi electroencefalograma și imagistica prin rezonanta magnetica funcțională. Folosind analizele bazate pe reprezentarea parametrică statistică ale informațiilor mediei grupului de subiecți multipli, câteva studii recente ale imagisticii prin rezonanță magnetică funcțională au demonstrat diferențele din activitatea creierului pentru răspunsurile adevărate și neadevărate, în paradigme experimentale variate.

Emoția, unul dintre cele mai complexe psihologice relevă pe de o parte factori cognitivi și organici pe de o parte și interacțiunea cu multe alte procese pe de altă parte.

Procesele afective sunt fenomene psihice complexe, caracterizate prin modificări fiziologice mai mult sau mai puțin extinse, printr-o conduită marcată de expresii emoționale (gesturi, mimică etc.) și printr-o trăire subiectivă.

În urma conturării a trei moduri de abordare (introspecționist, behaviorist, cognitivist) s-a ajuns la un anumit consens în ceea ce privește sfera afectivității, mai specific, s-a realizat o decelare a componentelor procesului emoțional.

În domeniul psihologiei judiciare, emoția este considerată ca fenomenul tipic al sferei afective, deoarece aceasta, prin modificările psihofiziologice pe care le implică, poate fi supusă unei analize științifice sistematice.

Printre dimensiunile procesului afectiv distingem:

modificări cognitive – procesarea informației stimul venită din mediu, care în funcție de semnificație are rol activator sau nu;

modificări organice, vegetative – creșterea arousal – lui fiziologic, activarea cardiacă și a sistemului circulator, modificări la nivelul motilității gastrointestinale, tensiunii musculare, conductanței electrice a pielii etc.;

manifestări comportamentale: gesturi, reacții, mimică, expresii vocale.

Cele trei dimensiuni ale procesului afectiv nu pot fi luate separat, între ele existând o permanentă interacțiune sincronă, emoția fiind rezultatul conlucrării a trei tipuri de factori: cognitivi, organici și comportamentali. Rezultanta interacțiunii acestor factori se răsfrânge asupra trăirii subiective a persoanei, respectiv a modului cum aceasta resimte situația și se adaptează față de ea.

Bower încearcă să explice modul de declanșare a emoțiilor prin "Modelul Rețelelor Asociaționiste". Potrivit modelului său evenimentele și semnificațiile lor sunt reprezentate în termeni de concepte și de legături asociaționiste, în cadrul unei rețele semantice. Nodurile rețelei corespund unor concepte și evenimente specifice, fiind reprezentate prin clusteri. Reactualizarea situației sau evenimentului se realizează prin răspândirea activărilor în cadrul rețelei; evenimentele și conceptele sunt activate în momentul în care activarea nodurilor și unităților rețelei depășește o "valoare prag". Fiecărei emoții distincte îi corespunde un nod specific în cadrul rețelei, iar declanșarea emoției este complementară cu activarea nodului corespunzător. Există o conexiune între nodurile emoționale și cele conceptuale, activarea unuia determinând și activarea celorlalte noduri relaționate (în funcție de ponderea legăturilor) având ca efect trăirea, la nivel subiectiv, unei stări asemănătoare cu cea din situația care a dus la întărirea legăturilor dintre noduri.

Referirea la cele două modele explicative nu a fost deloc întâmplătoare, ea având o strânsă legătură cu studiile făcute în domeniul detectării comportamentului simulat.

Conform cu teoriile descrise anterior apărea problema referitoare la – "ce anume determină reacțiile vegetative în momentul testării subiectului cu tehnici destinate detectării comportamentului simulat?". În literatura de specialitate există puncte de vedere care susțin că modificările psihofiziologice, evidențiate prin testare, sunt determinate de gradul de percepere a riscului de a fi detectat (implicând o evaluare primară/secundară a situației), având ca suport teoretic cercetările efectuate de Lazarus. De asemenea, alte păreri în acord cu teoria postulată de către Bower, susțin că modificările psihofiziologice sunt determinate de situația (stimul) de testare, cu rol activator, care determină pentru subiect trăirea unei stări asemănătoare cu cea din momentul săvârșirii infracțiunii.

Istoricul tehnologiei detectării de minciuni este fascinant și, la un nivel fundamental, metodele detectării de minciuni se bazează pe aceiași ipoteză. Cele mai multe metode de detectare de minciuni se bazează pe faptul că există niște schimbări fiziologice detectabile în organismul uman atunci când mințim. În anul 1000 înainte de Hristos, chinezii au găsit o metoda primitivă pentru detectarea minciunilor care presupunea ca suspectul să mestece pudra de orez. Dacă pudra mestecată de acuzat rămânea uscată, acesta era găsit vinovat. Din punct de vedere al acestei metode există presupunerea că scăderea salivației are o strânsă legătură cu frica.

Reacția „luptă” sau de „fugi” este un fenomen biologic bine documentat, apărută ca urmare a evoluției și este prezentă atât la oameni cât și la animale, fiind de maxim ajutor atunci când individul stă față în față cu primejdia. În terminologia comună, crește adrenalina, această reacție ajutând individul să facă față primejdiei într-un timp foarte scurt. Evoluția reacției așteaptă de la individ ca el să se protejeze de acțiuni amenințătoare („să lupte”) sau să acționeze pentru a le evita („să fugă”), în cel mai scurt timp posibil. Creierul primește semnalul „ de primejdie” și trimite rapid mesaje în corp. În creier se eliberează atunci o substanță numită factor corticotropin (CRF), care determină producerea hormonului corticotropină (ACTH) de către glanda pituitară, glanda conducătoare a creierului, aflată chiar dedesubtul hipotalamusului, în creierul mijlociu. ACTH circulă în sânge și stimulează glandele suprarenale.

Glandele suprarenale se află în partea de sus a fiecărui rinichi și eliberează doi hormoni: adrenalina și cortizonul, care au două efecte majore:

circulă în sânge și ajung la fiecare celulă din corp, fapt ce conduce la sporirea ritmului metabolismului general al celulei, pregătind-o pentru o activitate crescută;

asigură energia necesară unei activități musculare sporite. Energia suplimentară este adusă de către adrenalină – care îmbunătățește respirația (intră mai mult oxigen în organism) și crește pulsul și presiunea sângelui (este furnizat mai mult sânge celulelor), și de către cortizon – care determină ficatul să elibereze glucoza și lipidele în sânge. Ca rezultat al acestei activități rapide, corpul are mai multă glucoză și mai multe lipide – deci energie – și mai mult oxigen disponibil (pentru a arde „combustibilul”), în timp ce o cantitate mai mare de sânge este împinsă în creier și în musculatură. Organismul este mai alert (oarecum excitat), cu tonusul muscular crescut (sub tensiune), cu alte cuvinte corpul se pregătește pentru a suporta activitatea musculară dificilă, prin concentrarea tuturor resurselor sale interne către amenințarea exterioară imediată.

Dacă problema poate fi rezolvată prin „luptă sau fugi”, soluția însăși previne stresul și funcțiile corpului încep să se îndrepte spre normalizare. După ce încetează eliberarea adrenalinei, cortizonul este încă eliberat, pentru a stimula conversia glucidelor și a proteinelor în energie, ca astfel corpul să aibă o cantitate suficientă de energie, după ce glucoza s-a epuizat. Aceasta dă corpului o rezistență suplimentară, pentru a compensa consecințele fiziologice ale reacției „luptă sau fugi”. Mai târziu, încetează și eliberarea cortizonului, echilibrul fiind restabilit. Astfel reacția „luptă sau fugi” apare a fi benefică; ea alertează organismul și îi furnizează o putere suplimentară; după o reacție scurtă și câteva faze de rezistență, toate funcțiile corpului se reîntorc la normal.

Când individul nu poate lucra eficient cu perturbația prin „luptă sau fugi”, el rămâne neputincios. Nefiind în stare să fugă de perturbație sau să o elimine, individul continuă să fie expus tulburărilor, reacțiile sale emoționale se transformă în emoții negative, iar emoțiile negative creează neliniște în corp, ce necesită a fi eliberată. Negăsind un canal disponibil, emoțiile negative nu pot fi eliminate și atunci individul este nevoit să lucreze atât cu perturbația, cât și cu emoțiile proprii, dar neputând face față celor două solicitări, devine neajutorat fizic și emoțional. Neajutorarea fizică îi ține corpul (sau anumite părți) încordat (sub tensiune), așa cum a fost declanșat în faza „luptă sau fugi”. Individul este gata să acționeze, dar fără o soluție, el nu izbutește și își păstrează automat încordarea, în timp ce slăbiciunea sa emoțională menține corpul excitat (în panică).

Deci, sistemul este activat atât fizic cât și emoțional, într-un timp acceptabil, însă emoțiile negative asociate cu tensiunea din părțile corpului, creează o condiționare între emoție și încordare, numită interiorizarea emoțiilor. Atât timp cât emoțiile negative sunt prezente și tensiunea asociată va fi prezentă. Interiorizarea emoțiilor este cea mai primitivă, dar și principala reacție a unui organism expus la stres acut sau cronic și se dezvoltă pe diverse grade și nivele. De observat este că, emoțiile negative declanșate prin perturbații externe, sunt cauzate de o reacție internă. Individul nu poate evita emoțiile negative și sfârșește prin a le păstra în interiorul său, ca și tensiunea asociată lor. Nefiind eliminate, ele se blochează și au consecințe periculoase. Aceasta este „reacția la stres”. Răspunsul la stres este întotdeauna extern, neobișnuit și prelungit. Excitația continuă ca și încercarea corpului de a crea un echilibru, consumă energia vitală („combustibilul de rezervă”) conducând la o stare de epuizare și sistemul fiziologic începe să cadă. Dacă nu este nici o schimbare în bine, stresul rezultat în sistemele fiziologice, tensiunea și lipsa de energie vitală, conduc la boli majore și fatale.

În acest punct, „reacția la stres” nu este mai lungă decât răspunsul „luptă sau fugi”, dar este o reacție periculoasă. Observăm că în timp ce răspunsul „luptă sau fugi” este indus din afară, „reacția la stres” este indusă intern. În „luptă sau fugi” individul încearcă să scape de perturbație (încercând să o elimine), în timp ce „reacția la stres” este în primul rând atitudinea sa față de emoțiile negative, pe care trebuie să le elimine și este incapabil să o facă, interiorizându-le. Aceasta este o stare a autodistrugerii.

„Reacția la stres” este asociată cu perioade lungi de excitație a organismului. Întregul corp sau anumite părți din el, sunt tensionate și excitate. Datorită excitării prelungite, cortizonul continuă să fie produs dincolo de faza de rezistență dorită. Constant este utilizat mai mult combustibil (lipide și glucide). În mod suplimentar, cortizonul se atașează direct de receptori, în limfocite (celule ale sistemului imunitar) și conduce la afectarea funcționării lor, slăbind sistemul imunitar. Mai mult, cortizonul interferează cu serotonina (un neurotransmițător) în creier și aduce depresie și neliniște. Sunt implicate și alte părți ale sistemului endocrin și cu cât excitația organismului continuă și hormonii încep să se epuizeze, mintea începe să fie superactivată (sau epuizată sau deprimată), iar mușchii devin mai încordați.

Pe scurt, „reacția la stres” pe termen lung, golește de energie corpul, reduce imunitatea, secătuiește sistemul endocrin și înăbușă funcționarea neurotransmițătorilor în creier. Rezultatul este oboseala și depresia, dar asta nu se oprește aici. „Reacția la stres” slăbește funcționarea organelor vitale, din cauza sărăcirii lor în vitamine hidrosolubile (inclusiv vitamina C și B) și minerale esențiale, cum ar fi ionii de magneziu și de potasiu. Când celulele corpului pierd potasiu, ele funcționează mai puțin eficient și chiar mor. „Reacția la stres” suprasolicită inima și vasele de sânge, conducând la slăbirea funcționării lor și în cele din urmă epuizează glandele suprarenale și producția lor de cortizon. Când aceasta se întâmplă, celulele corpului nu mai primesc suficient combustibil din glucoză (condiție cunoscută ca hipoglicemie), lipide și proteine.

Cel mai important este faptul că „reacția la stres” implică interiorizarea emoțiilor negative prin tensionarea anumitelor părți ale corpului. Prin repetiție, această stare devine o condiționare între emoțiile negative și tensiunea din părțile corespunzătoare. Tensiunea continuă să fie declanșată (în mod subconștient) și este simțită prin emoție, chiar atunci când perturbația nu mai există demult, deoarece persistă încă gândul existenței sale. (Această condiționare este denumită de obicei interiorizarea emoțiilor și se simte chiar în stomac.) Tensiunea extremă în părțile corpului le secătuiește de energie vitală, căci este folosită o cantitate considerabilă de combustibil, pentru a menține tensiunea constantă. Când energia vitală este folosită pentru a menține încordarea, prea puțin din ea rămâne pentru a asigura funcționarea vitală a corpului (a membrului sau organului), deci celulele încep să moară și boala apare în acea parte a corpului.

Așa cum am văzut, în „reacția la stres” stresul emoțional precede stresul fiziologic și aceasta se traduce asupra organului țintă, printr-o eventuală boală (exemplul clasic este ulcerul). „Reacția la stres” este răspunsul primar al individului, din cauză că este direct legat de reacția „luptă sau fugi”. În alte cazuri, „reacția la stres” (pe care o putem numi și interiorizarea emoțiilor negative) poate fi urmată de mecanismul de autoapărare fiziologică.

În esență, „reacția la stres” este autodistructivă și (în mod subconștient) sinucigașă. Ea are ca scop să epuizeze și să termine sistemul pe care l-a țintit. Energia vitală aduce viața, în timp ce „reacția la stres” îndepărtează viața și dorește să aducă moarte. Disfuncția datorată stresului este izvorul sau cauza principală și comună a tuturor bolilor, deoarece ea sărăcește energia vitală și imunitatea, astfel încât corpul devine vulnerabil la boli.

Odată ce „reacția la stres“ se cronicizează, boala (sau simptomul) conduce la o reacție de durată ce determină ca acea parte a corpului să rămână încordată. Pur și simplu, în timp ce acest organ sau combinație de organe (care sunt sub tensiune) pierde energia vitală din cauza încordării, alte părți ale corpului trebuie să facă față prin energia lor, la menținerea în organism a unei stări funcționale sănătoase. Corpul este un mecanism ce își menține funcționarea vitală datorită lucrului colectiv al sistemelor sale, căci un dezechilibru într-o parte va afecta alte părți sau întregul corp.

Din fericire, „reacția la stres” poate fi evitată sau îndepărtată și toate bolile pot fi vindecate, inclusiv cele ascunse, legate de imunitate. Capacitatea ființei umane de a învinge boala este remarcabilă. A vindeca o boală datorată tensiunii interne și emoțiilor negative asociate, necesită de fapt, eliberarea acestora. Dacă numai o tensiune este eliberată și emoțiile negative continuă, ele conduc la formarea unei noi tensiuni interne, subconștientul fiind condiționat de cele două. Pentru a vindeca orice boală, este necesar așadar să eliminăm „reacția la stres” și tensiunile asociate, putând face acest lucru apelând la psihoterapie sau la alte metode alternative de tratament.

Poligrafele moderne se bazează pe faptul că schimbările activității electrodermale, presiunii sângelui și respirației sunt asociate cu mințitul. Un poligraf modern, ca și pudra de orez, nu detectează minciunile în mod direct. Poligraful detectează doar activitatea fiziologică despre care se crede că este asociată cu minciuna.

Un test poligraf de bază implică un interviu inițial cu un examinator urmat de un set de întrebări puse unui subiect conectat la poligraf. Există două tehnici cunoscute de interogare – testul întrebărilor de control și testul conștiinței vinovate. Testul întrebărilor de control încearcă să solicite un răspuns standard la stres și face o comparație schimbările fiziologice asociate acestui standard cu cele corespunzătoare întrebărilor de control și test. Testul conștiinței vinovate este diferit. Subiectului care este testat îi este descrisă scena infracțiunii. O dată ce interogatoriul este complet, rezultatul examinării este dat în funcție de schimbările fiziologice în urma vizionării unor detalii de la locul infracțiunii.

Pentru a lua în considerare precizia dispozitivelor pentru detectarea minciunilor ar fi util să dăm o definiție a minciunii. Mințitul este o acțiune universală și frecventă întâlnită la om, deși este clar că o definiție precisă a minciunii nu poate fi dată. Cea mai comună trăsătură a minciunii este intenția de a înșela, deși, chiar și acest aspect este controversat. De exemplu, Toma de Aquino susține că transmiterea unei informații false este minciună chiar dacă mincinosul știe sau nu că informația este falsă. Toate metodele moderne de detectare a minciunii presupun că minciuna este intenționată, cu scop precis și că se depune efort conștient în a minți. Cu toate acestea, având în vedere că există multe tipuri de minciuni și mincinoși, această presupunere este discutabilă. Unele dintre cele mai groaznice minciuni pot veni din partea unor psihopați care simt puțină emoție în timp ce mint sau din partea celor care își cred propriile minciuni. Pot de asemenea exista diferențe semnificative la cei care mint în funcție de cultura din care fac parte sau în funcție de sistemul lor de valori. Dat fiind faptul că există o mulțime de tipuri de minciuni și reacții fizice, nu este de mirare că metodele de detectare a minciunii nu sunt sigure.

In unele țări, dovezile obținute cu poligraful atârnă foarte greu. De exemplu, în Bruxelles, Poliția Federală Belgiană, angajează în fiecare an trei experți specializați în tehnica poligraf care testează peste 300 de suspecți. Cu toate acestea, este cunoscut faptul că în Statele Unite rezultatele testului poligraf nu sunt întotdeauna precise. Asociația Americană a Poligrafelor susține că testele cu poligraf sunt precise în proporție de 80-98%. In ciuda acestei afirmații, unele experimente au avut rezultate chiar de 67%.

Testele poligraf se bazează pe faptul că răspunsurile date în mod automat arată în mod clar minciuna. Cu toate acestea, acest lucru nu este întotdeauna valabil. Există multe situații confuze, variabile și comportamente diferite care pot duce la răspunsuri automate și pot face ca rezultatele poligrafului să fie inexacte. Deoarece testele poligraf provoacă excitare, acestea pot fi folosite pentru a identifica vina și frica. Oamenii pot suferi de frământări interioare atunci când mint; de asemenea, pot suferi și de stres fiziologic din cauza faptului că sunt interogați. Senzațiile de frică și vină pot fi experimentate în timpul unui test poligraf din mai multe motive în afară de minciună. De asemenea, dacă cel care minte nu se simte vinovat sau nu simte frică, minciuna lui poate rămâne nedetectată.

In ciuda acestor inexactități, piața poligrafelor pentru detectarea de minciuni înflorește.

Întrebările legate de precizie și măsurători greșite nu aduc în discuție partea etică a acestor detectoare de minciuni. Christopher H. Pyle scrie – „chiar dacă cei care operează aceste aparate ar putea detecta minciuna cu o precizie infailibilă și nu ar acuza niciodată un om nevinovat, tot ar trebui să le refuzăm serviciile”. Un motiv des întâlnit pentru a refuza comercializarea dispozitivelor pentru detectarea de minciuni este posibilitatea folosirii forțate.

Cu excepția angajaților agențiilor guvernamentale și a companiilor care oferă pază și protecție, folosirea poligrafelor asupra angajaților este interzisă în Statele Unite prin Actul Federal de Protejare a Angajaților împotriva Poligrafelor din 1998. Acest act interzice angajatorilor „să solicite, să ceară sau să sugereze, în mod direct sau indirect unui angajat sau viitor angajat să se supună oricărui test cu detectorul de minciuni”.

Un aspect foarte dezbătut este întrebarea dacă scanerele RMNf încalcă dreptul la confidențialitatea mentală internă. Acest aspect este și mai deranjant ținând cont de importanța confidențialității mentale.

Richard Glen Boire scrie:

„Nimic nu este mai privat, mai intim, care să aparțină mai mult sferei suveranității individuale decât mediul intern al minții sau intelectului persoanelor. Dreptul unei persoane la libertate, autonomie și confidențialitate asupra propriului intelect este situat în nucleul a ceea ce înseamnă a fi o persoană liberă”.

Din cauza temerilor că tehnologia poate invada acest sanctuar interior al minții, câțiva specialiști în etică neurologică au introdus termenul de libertate cognitivă care să descrie dreptul la confidențialitatea gândurilor și la menținerea proceselor de gândire ale individului private față de ceilalți, cu excepția cazului în care se acordă consimțământul.

In articolul lor „Neurotehnologii în curs de dezvoltare pentru detectarea de minciuni – promisiuni și pericole”, P.R. Wolpe și colaboratorii ne avertizează despre pericolele pe care le prezintă tehnologiile cu scanare RMNf asupra libertății cognitive. Ei susțin că din cauza folosirii detectoarelor de minciuni cu tehnica RMNf, „ar trebui sa definim pentru prima dată parametrii dreptului unei persoane la libertate cognitivă”, limitele în care statul are dreptul să vadă procesul de gândire al unui individ cu sau fără consimțământul acestuia, și utilizarea corespunzătoare a acestor informații într-un cadru civil, medico-legal sau de siguranță”

Studiile privind modificările psihofiziologice pe care le implică emoția arată că putem supune unei analize științifice sistemice acest domeniu.

Domeniul psihologiei judiciare s-a dezvoltat în decursul istoriei și au apărut mai multe metode de detectare a minciunilor. Toate se bazează pe schimbările psihofiziologice detectabile în organismul uman când mințim.

Poligraful detectează activitatea fiziologică asociată cu minciuna și implică un o procedură specifică desfășurată cu un examinator specializat în domeniu.

http://www.ursula-sandner.com/reactia-la-stres-si-sanatatea/

https://archive.org/stream/Bedri_Cetin-Energia_Universala_07__/Bedri_Cetin-Energia_Universala_07___djvu.txt

http://autoterapii.blogspot.com/2010_09_01_archive.html

http://reikiroman.altervista.org/spiritualitate/energia_universala.html

http://cernatressurection-com.webnode.ro/products/energia-universala/

http://terapiialternative.ro/category/energia-universala/

http://terapiialternative.ro/2014/04/29/301/

http://ro.netlog.com/Eu_Tantza

http://www.preferatele.com/docs/psihologie/1/investigarea-psiholo5.php