Reactia Sociala la Criminalitate

Cuprins

Introducere

Capitolul 1: Criminologie – repere istorice

Capitolul2: Crima

2.1. Crima

2.2 Criminalul

Capitolul 3: Criminalitatea

3.1 Criminalitatea realǎ

3.2 Criminalitatea aparentǎ

3.3 Criminalitatea legalǎ

3.4 Cifra neagrǎ

Capitolul 4: Victima

Capitolul 5: Reacția socialǎ

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Tema lucrării de licențǎ pe care o propun și o susțin se intitulează „CRIMINOLOGIE – OBIECT COMPLEX DE STUDIU”.

Oamenii au ȋncercat dintotdeanuna sǎ-și asigure protecția contra unor eventualitǎți, la ȋnceput prin satisfacerea nevoilor vitale, iar mai târziu dând naștere unor organisme abilitare sǎ asigure existența aceastei securitǎți naționale și/sau a securitǎții internaționale.

Preocupǎri pentru a rǎspunde la ȋntrebarea „de ce comit oamenii infracțiuni” au existat ȋncǎ din timpul primelor structuri sociale, iar rǎspunsurile date la aceastǎ ȋntrebare au influențat soluțiile propuse pentru ȋnlǎturarea comportamentului antisocial.

Demersul cercetǎrii criminologice are o semnificație particularǎ, iar concluziile rezultate trebuie doar considerate ca fiind afirmații adevǎrate dar temporare. Se spune despre criminologie cǎ este un barometru socio-moral al colectivitǎții. Mǎsura ȋn care societatea ȋi trateaza pe cei provizoriu excluși din rândul ei simbolizeazǎ nivelul de civilizație

Criminologia acoperǎ o sferǎ extrem de vastǎ de proceduri, fiind vorba de o materie interdisciplinarǎ și nenormativǎ. Dacǎ ȋn ceea ce privește metodele de cercetare specifice criminologiei existǎ o mare dezbatere, cu siguranțǎ importanța criminologiei este relevantǎ mai ales de obiectul de cercetare și anume comportamentul infracțional.

Ȋn materie de definiție a criminologiei existǎ o abundențǎ de posibilitǎți de definire, plecând de la abordarea foarte generoasǎ a lui Ferri care susținea cǎ criminologia este suma tuturor științelor penale incluzând chiar și dreptul penal, care nu ar fi decât capitolul juridic al acestei științe.

La polul opus se aflǎ susținǎtorii ideii cǎ criminologia este total distinctǎ de dreptul penal, fiind o științǎ pur teoreticǎ, care se ocupǎ doar de sistematizarea datelor cu privire la factorii și mecanismul delicvenței.

Creșterea criminalitǎții violente, concomitent cu apariția și proliferarea altor forme de crimǎ, ca de exemplu: crima organizatǎ, criminalitatea gulerelor albe, traficul și consumul de droguri, traficul de armament și corupția, ne determinǎ sǎ ne punem ȋntrebarea dacǎ ȋntr-adevǎr ȋn România se dorește o cercetare criminologicǎ de elitǎ, capabilǎ sǎ identifice cauzele, motivațiile și dușmanii liniștei publice.

Rolul criminologiei nu este doar acela de a oferi rǎspunsuri, ci mai ales de a ridica ȋntrebǎri, ȋn speranța cǎ vor fi gǎsite soluții adecvate.

Din toate acestea, reiese că educația este un factor important de prevenire a fenomenului criminal și nu numai, iar necesitatea implementării unui sistem de apărare a valorilor unei societăți democratice, în care primează viața, securitatea și demnitatea umană, se impune imediat, educația fiind un sistem gândit pe termen lung.

Capitolul 1: Criminologie – repere istorice

Criminologia este știința care se ocupă cu studiul criminalității. Denumirea sa provine de la crimen („crimă”) și logos („știință”). Termenul a fost folosit pentru prima dată de Topinard în 1879. Criminologia se ocupă cu analiza și înțelegerea fenomenului criminal, și plecând de aici, cu strategiile de luptă împotriva acestuia (astfel spus, cu gestionarea fenomenului criminal drept barometru al sănătății morale și legale a unei comunități sociale).

Criminologia este o disciplină fondată în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, în Italia, de către un medic; ulterior, profesori de drept și magistrați, s-au preocupat în mod special de analizele sociologice, psihologico-morfologice ale criminalității în consonanță cu descoperirile juridice. Dotată cu o mare finalitate, criminologia se înfățișează ca „o armă redutabilă de prevenire și combatere a faptelor antisociale”.

Criminologia studiază crimă ca fenomen juridic penal, criminalul că subiect al unei personalități în impact cu normele sociale și criminalitatea ca fenomen social, plecând de la adevărul conform căruia crimă este mai întâi un fenomen uman, apoi un fenomen social, iar ca epifenomen și o realitate juridică.

Obiectul criminologiei generale, și anume studiul crimei, al criminalului și al criminalității, în interacțiunea lor, plasează preocuparea pentru personalitatea autorului (considerată de unii criminologi drept factor principal de trecere la act) pe primul plan.

Obiectul criminologiei ar putea fi privit din mai multe puncte de vedere (include mai multe preocupări):

a) Din perspectiva cercetării criminologice generale, criminologia se ocupă cu studiul criminalității în complexitatea sa pe orizontală. (abordare sincronă a criminalității) și pe verticală (studiul diacronic al criminalității, adică in timpul obiectiv, de la o etapă la alta sau de la o vârstă la alta, cum ar fi delincvența minorului comparativ cu cea a adultului și cu cea a bătrânului);

b) Din perspectiva cercetării obiective, crirninologia se ocupă de cauzele infracțiunilor și de mecanismuil lor de trecere de la ideea criminală la realizarea sa (de etiologia delincvenței și de patogenia sa);

c) Din perspectiva cercetării ce se adresează subiectivității umane, criminologia se ocupă de personalitatea infractorului, de comportamentul delincvent ca o abatere de la specificul comportamentului uman de a fi anticipativ (de a prevedea și de a preveni permanent consecințele actelor proprii), de a fl homeostatic (de a fi în permanent echilibru adaptativ cu mediul de viață uman) și de a fi reflexiv, cu caracter de aspirație normati-adaptativă (de încorporare permanentă în matricele personalității umane, prin socializare pozitivă., a valorilor și a normelor etico-culturale). O ramură specială a criminologiei, și anume criminologia clinică, se ocupă în special de studiul comportamentului delincvent (mai corect, deviant, predelincvent, delincvent și postdelincvent) ca problemă majoră a crimino1ogiei, atât timp cât omul este autorul infracțiunii;

d) Cercetarea obiectului criminologiei, atât sub aspect obiectiv (a cauzelor și a consecințeler infracțiunii), cât sub aspect subiectiv (a psihologiei infractorului) sub aspect mixt ar trebui să includă, pe lângă cele de mai sus, și studiul circumsitanțelor ce favorizează infisacțiunea, adică „trecerea la act", prin urmare studiul situațiilor concrete care emit realizarea unei infracțiuni în unele împrejurări criminologice, studiul situațillor capătă un rol primordial în geneza crimei.

e) Cercetarea criminologică poate avea ca obiect și studiul reacției sociale față de crimă, atunci când, plecând de la cunoașterea cauzelor și a condițiilor sale de producere, se impune elaborarea unor stategii de combatere prin predicție și profilaxie. În acest sens, se adoptă “programele de sănătate social-juridică” privind combaterea delincventei, după diferite modele, unele mai eficace decât altele.

Scopul cercetărilor criminologice în final, este reducerea stării infracționale prin afirmarea condițiilor ce permit această reducere (condiții de reducere ce rezultă din cunoașterea științifică a cauzelor sale). Ele trebuie să includă și devansarea legislației conform achizițiilor științifice (incriminarea și dezincriminarea unor fapte), precum și perfecționarea administrării justiției și jurisdicției în lupta cu infracțiunea. În timp ce ultimile aspecte preocupă în special juriștii, primele – orice om de știință.

Rodica Stanoiu în lucrarea sa, Criminologie, consideră că obiectivul criminologiei îl reprezintă:

Infracțiunea ca realitate socială și umană (agresiune a unui individ sau grup asupra valorilor sociale), ca și devianta, care deși nu face obiectul unei reglementări juridice, reprezintă totuși un construct al reacției sociale față de conduită inadaptată (punct de vedere ce aparține și criminologului Sellin);

Infractorul cu personalitatea sa;

Factorii sociali și individuali ce se afla la baza comportamentului criminal.

Formarea criminologiei ca știință:

Criminologiile specializate. Studiile aprofundate efectuate în domeniu între cele două războaie mondiale au determinat acumularea unor cunoștințe privind fenomenul criminalității, precum și un început de specializare pe plan profesional. Aceasta a determinat o desprindere a capitolelor care se ocupau de studiul criminalității din cadrul diferitelor discipline și formarea unor criminologii specializate: criminologie sociologică, psihologică etc.

Criminologia generală. Ulterior, se produce o unificare a criminologiilor specializate într-o criminologie generală, care nu este un inventar al criminologiilor specializate și nici o „superștiință”. Este o abordare a problematicii criminalității din perspectivă integratoare biopsihosociolegală. Pentru a demonstra faptul că criminologia este o știință de sine stătătoare trebuie să arătăm că ea are un obiect propriu de studiu, scop, funcții și metode de cercetare proprii.

Data apariției criminologiei ca știință, ca și în cazul altor discipline sociale, nu poate fi precizată cu exactitate. Majoritatea istoricilor criminologiei îl consideră pe medicul militar italian Cesare Lombroso (1835-1909) drept întemeietorul acestei științe, recunoscând totodată meritele precursorilor săi, un exemplu elocvent fiind Cesare Baccaria (1738-1794), prin importanța lucrării sale "Dei delitti e dellepene " (Despre infracțiuni și pedepse) apărută în anul 1764. Influențat de lucrările filozofilor iluminiști Montesquieu (1689-1755) și J.J. Rousseau (1712-1778), Beccaria a atacat virulent și pertinent tirania și arbitrariul care dominau justiția italiană din acel timp, pledând împotriva dreptului "divin" (inchizitorial) și în favoarea dreptului "natural", în virtutea căruia toți oamenii să fie egali în față legii. Interesul său privind raportarea pedepsei la pericolul social al faptei și la vinovăția făptuitorului, precum și opiniile referitoare la prevenirea criminalității constituie idei esențiale ale școlii clasice de drept penal, cât și importante puncte de plecare în criminologie.

Contemporan cu Beccaria, englezul Jeremy Bentham a dezvoltat problematica penalogiei, făcând o serie de propuneri de reformarea sistemului de legi și pedepse, ce a avut un impact social real, fiind însușite de structurile britanice, judiciare și de putere.

Abordarea filozofico-umanistă a fenomenului infracțional a fost completată cu încercarea de a introduce ca metodă de studiu delincventa într-un sistem de cercetări experimentale. La aceasta au contribuit antropologi și medici de penitenciare. Franz Joseph Gali (1758-1828), cu lucrarea sa "Les Fonctions du cerveau ", este considerat întemeietorul antropologiei judiciare. Tot în acest sens se înscriu și cercetările medicului scoțian Thompson, care a publicat în "Journal of Mental Science" (1870) observațiile sale asupra a peste 5.000 de deținuți, iar englezul Nicolson a publicat studiile referitoare la viața publică a infractorilor.

Aceste lucrări, majoritatea având caracter experimental și tratând cu preponderență problemele psihiatriei judiciare, au stat la baza lucrării lui Lombroso. Acesta, într-un efort integrator, folosind și propriile sale cercetări, a publicat în anul 1876 lucrarea "L'uomo delinquente" (Omul delincvent). Susținând că ar fi găsit imaginea-model a infractorului, acesta fiind o ființă predestinată să comită delicte datorită unor stigmate fizice și psihice înnăscute. Opera sa a avut un asemenea impact asupra lumii științifice de la sfârșitul secolului al XIX-lea, încât Lombroso a fost supranumit părintele "criminologiei antropologice".

Un alt nume important de care se leagă nașterea criminologiei științifice este acela al lui Enrico Ferri (1856-1929), care în lucrarea sa "Sociologia criminale " (1881) a analizat rolul factorilor sociali în geneza criminalității, motiv pentru care a fost cât Lombroso a fost supranumit părintele "criminologiei antropologice".

Un alt nume important de care se leagă nașterea criminologiei științifice este acela al lui Enrico Ferri (1856-1929), care în lucrarea sa "Sociologia criminale " (1881) a analizat rolul factorilor sociali în geneza criminalității, motiv pentru care a fost considerat întemeietorul "criminologiei sociologice".

Opiniile divergente exprimate în lumea științifică privind criminalitatea au constituit un prilej favorabil pentru efectuarea de noi cercetări și au determinat crearea unui cadru instituțional adecvat, care a impulsionat studiul fenomenului infracțional, prefigurând apariția unei noi discipline științifice, criminologia.

La sfârșitul secolului ai XIX-lea și începutul secolului XX, studiile criminologice au fost găzduite de alte discipline științifice. Starea și dinamica fenomenului infracțional au fost studiate mai ales cu mijloace statistice, influența mediului social asupra criminalității s-a dezvoltat în cadrul sociologiei, iar studiul persoanei infractorului a fost realizat antropologic, psihologic și psihiatric.

În anul 1934 s-a creat Societatea Internațională de Criminologie, cu sediul la Paris, având ca principal obiectiv promovarea internațională a studiului științific al criminalității. Congresele acestei societăți au abordat teme precum: crima organizată, criminalitatea "gulerelor albe", criminalitatea transnațională, dar și delincventa juvenilă etc.Din anul 1952, societatea desfășoară, sub egida O,N.U., cursuri internaționale de criminologie, în cadrul cărora se analizează cadrul teoretic și. conceptual, principiile generale și metodele științifice de studiere a criminalității, precum și particularitățile diferitelor regiuni ale lumii în planul fenomenului infracțional.

Suportul teoretic al criminologiei a fost întărit de crearea unor centre de cercetare științifică în domeniu. Menționăm în acest sens Centrul Internațional de Criminologie comparată de la Montreal și Centrul Internațional de Criminologie.

În anul 1968, sub egida ECOSOC s-a creat, la Roma, Institutul de Cercetări pentru Apărarea Socială (UNSDRI), care în anul 1989 a fost transformat în Institutul Internațional de Cercetări asupra Crimei și Justiției (UNICRI).

La nivel național, după o perioadă îndelungată de câteva decenii, când studiile și cercetările criminologice au avut un caracter ocazional, în 1990 a fost înființată Societatea Română de Criminologie și Criminalistică, afiliată la Societatea de Criminologie. În același timp a fost revitalizat învățământul universitar de criminologie și au fost înființate colective de cercetări criminologice în cadrul Inspectoratului General al Poliției Române, la Parchetul General, și la Administrația Generală a Penitenciarelor din Ministerul de Justiție.

"Opiniile teoreticienilor converg spre concluzia că saltul de la criminologiile specializate la criminologia generală se dovedește a fi dificil, iar eforturile integratoare ale unor reputați specialiști – J. Pinatel, H. Mannheim, D. Szabp, J., s-au soldat cu un succes limitat".

Această stare de fapt rezultă – așa cum susține și Rodica M. Stănoiu – din complexitatea obiectului de cercetare, din dificultatea de a integra în planul explicației cauzale diferite laturi ale acestui obiect, din "dependența criminologiei față de stadiul dezvoltării științelor despre om și societate, de formarea unor specialiști în domeniu".

Considerând criminalitatea un fenomen complex, "cu multiple determinări, aflat în continuă evoluție", "criminologia contemporană tinde spre o orientare realistă și pragmatică, urmărind adaptarea permanentă a cadrului său de referință și a modelelor teoretice și metodologice utilizate", ceea ce va contribui, cu siguranță, la îndeplinirea obiectivelor pe care această știință și le-a asumat.

Criminologia se înscrie astfel în cadrul unui proces profund la care am asistat pe plan mondial în ultimele decenii, și anume acela "de dialectizare a științei contemporane prin întrepătrunderea și integrarea diferitelor discipline, prin folosirea metodelor unora de către altele".

Criminalitatea ca fenomen social a constituit, inițial, obiectul preocupărilor de ordin statistic. Ulterior, aceasta orientare s-a concretizat în diverse teorii sociologice, dintre care amintim teoriile patologiei sociale, ale dezorganizării sociale, ale conflictului de cultura etc. Într-o măsură importantă, fenomenul infracțional este inclus în formele mai largi de devianță socială, astfel încât în această perspectivă, criminologia se confundă cu sociologia devianței.

Teza originalǎ a lui Ferri era cǎ fapta criminalǎ s-ar datora unui mare numǎr de factori, clasificați ca:

1) factorii antropologici ; aceștia sunt divizați la rândul lor ȋn trei subcategorii :

a)      constituția organicǎ  ;

b)      constituția psihicǎ  ;

c)      caracteristicile personale ale criminalului.

2) factorii fizici sau cosmo-țelurici ;

– cuprind toate cauzele aparținând mediului fizic.

3) factorii sociali ;

– rezultǎ din mediul social ȋn care trǎiește delincventul.

Ȋn opinia lui Ferri, crima ca fenomen individual este determinatǎ de o multitudine de factori concurenți de naturǎ biologicǎ , psihologicǎ și socialǎ. De altfel, a fost un scriitor prolific, tematica criminalǎ fiind cea mai des folositǎ. El și-a adus o contribuție imensǎ prin atacul direct la doctrinele clasice ale voinței libere, care susțineau cǎ, criminalii, ar trebui considerați responsabili morali pentru crimele lor, fiindcǎ aceștia, ȋnainte de a comite fapta, au luat o decizie raționalǎ. Ferri s-a strǎduit sǎ prezinte argumente contrare, astfel cǎ ei, criminalii, nu pot fi considerați responsabili morali fiindcǎ aceștia nu aleg sǎ comita crime, ci, mai degrabǎ, condițiile de viațǎ ȋn care trǎiesc ȋi determinǎ sǎ aibǎ comportamente criminale. De astfel, a subliniat cǎ, oricum, societatea are nevoie de protecție ȋmpotriva actelor criminale, acesta fiind și scopul legii penale și al poliției criminale, de a asigura aceastǎ protecție.

În concepția lui Ferri, crima are o determinare multiplǎ. Împarte factorii angrenați în producerea infracțiunii în trei categorii, și anume:

factori antropologici,

factori fizici și

factori sociali.

Dintre aceștia acordǎ prioritate factorilor sociali (organizarea economicǎ, sistemul de educație etc.).

Cu toate cǎ era de acord cu rolul pe care pedepsele pot sǎ-l joace ȋn prevenirea crimei, și chiar pedeapsa cu moartea pentru delictele extrem de grave, Ferri s-a manifestat fǎțiș pentru prevenirea crimei ȋn societate, fapt care ar fi putut sǎ fie realizabil prin demararea unor mǎsuri preventive, ca de exemplu: controlul statutului asupra producției de armament, cazǎri ieftine, o mai bunǎ iluminare a strǎzilor, etc.

De asemenea, el spune că pedeapsa (ansamblul mijloacelor juridice întrebuințate de societate în lupta contra crimei) a traversat până acum patru faze de evoluție:

faza naturală – de reacție defensivă și vindicativă, individuală sau socială, imediată sau întârziată;

faza religioasă – de răzbunare divină;

faza etică – de penitență medievală;

faza juridică – a școlii clasice asupra dreptului de a pedepsi abstract și aprioric.

Ferri mai susținea că este vorba acum de a iniția și efectua faza socială, în care, potrivit datelor antropologiei și statisticii asupra genezei crimei, pedeapsa trebuie să fie nu atât plata unei greșeli morale, cu o suferință proporțională, ci un ansamblu de măsuri sociale, preventive și represive, care, corespondând mai bine cu natura crimei, să fie o apărare mai eficace și mai umană a societății.

Ferri în 1893, scrie lucrarea Sociologia crimei, în care arată că o crimă este determinată de factori externi infractorului (ca de exemplu: organizarea anormală a societății) și de factori interni ce țin de om, care acționează mai ales în funcție de ceea ce el simte, decât în funcție de rațiune. Pentru el, crimele pasionale (din gelozie) sunt endogene, iar crimele favorizate de situațiile sociale negative sunt exogene.

Ferri constatǎ cǎ ȋn doctrina criminologicǎ, de-a lungul timpului , au existat trei mari variante explicative cu privire la originea delictului , care a fost considerat un fenomen de :

normalitate (fie biologicǎ , fie socialǎ);

anormalitate biologicǎ;

anormalitate socialǎ.

Factorii fizici denumiți de E. Ferri „cosmo-telurici” sunt reprezentați de clima care guvernează teritoriul unde locuiește delincventul, de diferențele de temperatură dintre anotimpuri, de cultivarea unor plante specifice, deproducția agricolă realizată de statul în care trăiește, și de frecvența fenomenelor atmosferice, care pot influența comportamentul uman.

Ferri constatǎ cǎ ȋntr-un mediu social dat, ȋn condiții individuale și fizice date, se produce un numǎr determinat de infracțiuni. Ȋn condiții deosebite, legate de fenomene economice sau politice, numǎrul infracțiunilor poate atinge un prag maxim. Astfel, se impun douǎ constatǎri importante : nu existǎ o regularitate a fenomenului criminal și pedepsele nu au eficiența care le este atribuitǎ ȋn general.

Ferri elaboreazǎ un adevǎrat program de reformǎ socialǎ : ȋn plan economic ; din punct de vedere politic; ȋn domeniul științific; ȋn plan civil și administrativ; ȋn privința educației.

Capitolul2: Crima

2.1 Crima

Ca fapt social, care se produce ȋn orice societate, dar și antisocial, prin consecințele și efectele sale distructive și demoralizatoare, crima a fost incriminatǎ și sancționatǎ ȋn toate sistemele juridice penale existente de-a lungul timpului. Crima violeazǎ cele mai importante valori și relații sociale protejate de legea penalǎ, precum și drepturile și libertațile fundamentale ale indivizilor și grupurilor sociale, iar criminalitatea, ca fenomen ce include ansamblul de fapte sancționate penal produse ȋntr-o societate, atenteazǎ la stabilitatea și funcționalitatea ordinii sociale și normative a oricǎrui sistem social.

Pentru acest motiv, creșterea și agravarea diverselor crime ȋn societǎțile contemporane, inclusiv ȋn societatea româneascǎ, au readus ȋn atenția specialiștilor din domeniul dreptului penal, sociologiei, criminologiei și penologiei importanța cunoașterii formelor și dimensiunilor fenomenului de criminalitate, a cauzelor și condițiilor care ȋl genereazǎ și condiționeazǎ, precum și a identificǎrii modalitǎților de control social, contracarare și prevenire a acestuia. Deși cauzele și formele de manifestare ale criminalitǎții nu par a fi greu de identificat și explicat, mai dificilǎ rǎmâne problema diminuǎrii și reducerii treptate a acestora, a factorilor de risc criminogen, prin adoptarea unor politici sociale și penale adecvate și prin perfecționarea continuǎ a sistemului de justiție penalǎ, care ȋn multe țǎri, oscileazǎ ȋncǎ ȋntre o ideologie a protecției și una a represiunii fațǎ de cei care comit delicte sau crime.

Crima este studiatǎ atât ȋn dreptul penal general (sub aspectul trǎsǎturilor sale generale, al pericolului sǎu social, sub aspectul tentativei sau ca infracțiune consumatǎ, sub aspectul recidivei și al cauzelor ce ȋnlaturǎ responsabilitatea), cât și ȋn dreptul penal special (ȋn care infracțiunile sunt clasificate pe grupe de infracțiuni ȋn funcție de valoarea socialǎ periclitatǎ de infracțiune: crime contra persoane, contra bunurilor, etc.) .

Crima reprezintă o acțiune sau inacțiune periculoasă din punct de vedere social. Pe plan internațional, pedeapsa pentru această infracțiune variază de la încarcerarea făptașului pe o perioadă anumită de timp până la pedeasa capitală.

Crima este prețul pe care societatea îl plătește pentru posibilitatea progresului. E. Durkheim concluziona că: „Contrar ideilor curente, criminalul nu mai pare a fi o ființă total nesociabilă, un fel de element parazit, un corp străin și de neasimilat introdus în mijlocul societății. Din contră, el joacă un rol bine definit în viața socială. Crima, pentru partea ei, nu trebuie să mai fie concepută ca un rău care nu mai poate fi înăbușit. Nu este nici o ocazie de autofelicitare atunci când ratele criminalității scad sub nivelul mediu, fiindcă pentru noi poate fi sigur că acest aparent progres este asociat cu anumite dezordini sociale.“

Crima, ca și orice faptă umană, nu este un act impersonal, ci este actul unui om, care este supus influenței condițiilor sale organice, mediului său familial, social, fizic și astfel infracțiunea nu poate fi considerată și tratată ca o entitate abstractă, juridică, ca un act al voinței libere, ci ca rezultatul, produsul unui concurs de cauze.

Realitatea este că nu poate exista un răspuns ușor pentru o atare problemă dificilă, și nici un răspuns uniform pentru o problemă ce nu este cîtuși de puțin uniformă. Nu există o conduită criminală abstractă, există diverse conduite criminale concrete. Nici o crimă nu este identică cu alta. Fiecare crimă reprezintă un „univers în sine”. Nici măcar unul și același individ, nu poate comite două fapte identice, în condiții identice. Chiar dacă luăm, spre exemplu, crimele ucigașilor „în serie”, bolnavi psihici, ce acționează de regulă după anumite mecanisme psihice repetitive, există pentru fiecare crimă un detaliu, care îi oferă o diferență specifică prin care se detașează de celelalte crime, comise în circumstanțe și din porniri aparent identice.

Actul criminal reprezintă în esență, expresia concretă a unui ansamblu de fapte criminale care atentează la valorile ocrotite de lege. Ca produs nemijlocit al acestor acțiuni și conduite ilicite, crima implică o mare varietate de cauze și condiții a căror complexitate face dificilă operaționalizarea, ierarhizarea și evaluarea precisă a importanței fiecăreia în comiterea faptei penale.

Ȋn dreptul penal, crima este definitǎ ca o faptǎ prevǎzutǎ de legea penalǎ, care are, pericol social și este sǎvârșitǎ cu vinovǎție. Ȋn același timp, crima este descrisǎ prin patru elemente, și anume obiectul, subiectul, latura obiectivǎ și latura sa subiectivǎ.

Crima existǎ ȋn toate societǎțile ȋntrucât: „nu poate exista societate ȋn care indivizii sǎ nu se abatǎ mai mult sau mai puțin de la tipul colectiv, este inevitabil ca și printre aceste abateri sǎ fie unele care prezintǎ un caracter criminal”. Ea constǎ ȋntr-un act care „ofenseazǎ unele sentimente colective, ȋnzestrate cu o energie și cu o limpeziune particulare”.

Crima nu este prezentǎ numai ȋn anumite societǎți, ci existǎ ȋn toate societǎțile de toate tipurile, nu este nici una ȋn care sǎ nu existe criminalitate: „Imaginați-vǎ o societate de sfinți, un schit exemplar și perfect. Crimele propriu-zise vor fi necunoscute ȋn ea; dar greșelile care par de nimic omului de rând vor provoca ȋn ea același scandal pe care ȋl fac delictul obișnuit ȋn conștiințele de rând. Dacǎ, deci, aceastǎ societate se gǎsește ȋnarmatǎ cu puterea de a judeca și a pedepsi, ea va socoti aceste acte drept criminale și le va trata ca atare.”

Accepțiunile noțiunii de crimǎ pot fi urmate de :

sensul comun – prin crimǎ se desemneazǎ, de regulǎ, o infracțiune intenționatǎ îndreptatǎ împotriva vieții persoanei, fie cǎ este vorba de omor, de omor calificat, pruncucidere; aceeași denumire o regǎsim utilizatǎ în cazul unor infracțiuni care au un alt obiect juridic principal, dar care au ca rezultat moartea unei persoane.

sensul penal – crima desemneazǎ o infracțiune gravǎ, pentru care legiuitorul stabilește pedepse diferite și proceduri speciale, ȋn raport cu celelalte infracțiuni; Acest sens este dat de împǎrțirea tripǎrțitǎ a infracțiunii în: crime, delicte și contravenții. În doctrina penalǎ noțiunea de crimǎ a fost și este utilizatǎ și ȋn sensul general de infracțiune, de faptǎ penalǎ.

sensul criminologic – noțiunea de crimǎ are o accepțiune largǎ, referindu-se la infracțiune în general. Este însǎ inexact a pune semnul egalitǎții între infracțiune și noțiunea de crimǎ utilizatǎ în criminologie. Datoritǎ oscilației în timp și spațiu a legii penale, cu puține excepții, ceea ce ieri era considerat drept crimǎ astǎzi nu mai este și invers, ceea ce un stat sancționeazǎ ca infracțiune altul nu o face și invers.

Nu se poate vorbi astǎzi de o definiție a crimei , completǎ și unanim acceptatǎ de cǎtre doctrina criminologicǎ. În sens criminologic noțiunea de crimǎ trebuie sǎ porneascǎ de la conceptul de infracțiune din dreptul penal, însǎ trebuie sǎ meargǎ dincolo de acesta.

Plecând de la distincția dintre normal și patologic, Durkheim avanseazǎ o tezǎ conform cǎreia crima este normalǎ, ȋntrucât o societate ȋn care ar lipsi este imposibilǎ: “Fǎrǎ ȋndoialǎ, se poate ȋntâmpla ca ȋnsǎși crima sǎ aibe forme anormale, ceea ce se ȋntâmplǎ când, de exemplu, ea atinge un procent exagerat. . . Ceea ce este normal, este pur și simplu sǎ existe criminalitate, numai ca aceasta sǎ nu atingǎ și sǎ nu depǎșeascǎ, pentru fiecare tip social, un nivel oarecare, pe care nu este imposibil sǎ-l fixǎm.” Ȋn consecința considerarea crimei ca fiind un fenomen normal, care face parte dintre fenomenele normale ale sociologiei, “ nu ȋnseamnǎ numai a spune cǎ este un fenomen de neȋnlǎturat, deși regretabil, datorat rǎutǎții incorigibile a oamenilor, ȋnseamnǎ a o afirma ca un factor al sǎnǎtǎții publice, o parte integrantǎ a oricǎrei societǎți sǎnǎtoase.”

Ȋn criminologie, crima este studiatǎ ca fapt material, atât sub aspectul cauzelor sale multiple, cât și al formelor sale de manifestare, și anume dupǎ valoarea socialǎ lezatǎ. Crima este studiatǎ ȋn criminologie și sub aspectul sǎu criminogenetic, adicǎ al factorilor și al condițiilor circumstanțiale (situaționale) de trecere la act, precum și al dinamicii sale ȋn funcție de timp și spațiu.

Dupǎ I. Oancea, crima se poate clasifica dupǎ mai multe criterii:

Ȋn funcție de structura crimei, avem:

crimele obiectului (obiectul fiind o persoanǎ, un bun, etc.),

crime dupa subiect (dupǎ forma de vinovǎție, dupa mobilul de rǎzbunare, lǎcomie, etc.),

crime dupǎ latura obiectivǎ (crima de rezultat și crima de pericol) și

crime dupa latura subiectivǎ (crime din intenție sau din culpǎ, crime spontane sau premeditate, etc.).

De asemenea, crimele se pot clasifica dupǎ stǎrile psihice ale autorului sau ale victimei (crime cu cruzime, crime pasionale, crime prin provocarea victimei, etc.)

Ȋn funcție de motivația actului criminal, unele crime ȋmbracǎ aspectul unor reacții comportamentale explozive, primitive, ca ȋn cazul celor impulsivi, cu prag de reacție la fustrare scǎzut (de exemplu crima de adulter), sau pot fi crime subtile, greu de descoperit, așa cum este crima organizatǎ.

Ȋn funcție de rapiditatea consumǎrii actului criminal, unele crime se ȋnfǎptuiesc ca o concecințǎ a unei crize psihice acute (a unui raptus psihic), cum ar fi reacția soției-victimǎ asupra soțului-agresor, ȋntâlnindu-se ȋntr.o abordare de criminologie, multiple astfel de crize: fiziologice, parafiziologice sau patologice, ȋn relație cu o crimǎ – crizele pubertare, crizele menstruale, crizele de sevraj toxicoman, crizele de afect patologic.

Ȋn funcție de reacția legii fațǎ de crimǎ, unele crime pot fi:

premeditate, maligne,

iar altele cu pericol social mai mic, benigne (eutanasia) etc.

Ȋn funcție de fǎptuitor, crimele pot fi:

individuale și participative (ca autor, instigator, complice), mai ales la infracțiunile grave,

crime ȋn doi (un cuplu criminal putând acționa la sugestie, inducție sau tocmai, ca ȋn cazul crimelor comise de minori, amanți, etc.),

crime ȋn grup, adicǎ ceea ce se numește crima organizatǎ mare (cu o conducere a grupului delicvent, cu informatori, cu executori și realizatǎ astǎzi la nivel internațional, cum ar fi terorismul, traficul de droguri sau de arme) și

crima organizatǎ micǎ (ce include furtul din buzunare, furtul prin efracție a bandei, furturile de autovehicule și escrocheriile sau ȋnselǎciunile).

crimle ale mulțimii (ce includ jaful, distrugerea și care, de regulǎ, au loc dupǎ conflicte sociale, agitații de masǎ, greve, etc.). Ȋn aceste ȋmprjurǎri, mulțimea devine o grupare heterogenǎ, neorganizatǎ, care acționezǎ sub influența contagiunii psihice colective, când conștiința comunǎ a unui fapt cuprinde și invadeazǎ conștiința fiecǎruia dintr.o astfel de mulțime.

Ȋn funcție de efect se delimitează crime de rezultat, de pericol sau omisive.

Ȋn funcție de conținutul material pot fi simple, complexe sau progresive.

Ȋn funcție de raportul dintre ele sunt crime independente, complexe sau conexe.

Cauza crimei este definitǎ ca un fenomen cǎruia trebuie sǎ-i urmeze ȋn mod necesar efectul. De aceea, cunoașterea cauzelor unui fenomen nu numai cǎ ajutǎ la descifrarea și la cunoașterea naturii sale, dar permite, prin prevederea eventualelor efecte, sǎ se facǎ și profilaxia lor.

Ȋn naturǎ, inclusiv umanǎ, legǎtura nu este ȋntotdeauna liniarǎ, directǎ, ci, mai frecvent, ȋntre cauzǎ și efect se interpun multiple alte condiții, care pot produce efecte amânate, disproporționate, etc. Oricum, cunoașterea cauzelor, ȋmpreunǎ cu condițiile ce determinǎ un fenomen reprezintǎ o abordare de pe pozițiile determinismului științific.

Ȋn geneza delincvenței se discutǎ asiduu despre cauzele ereditare, ontologice (de dezvoltare) și despre cauzele de moment (sau situaționale), care au creat câmp de aplicare altor cauze.

Ȋn criminologie, cercetarea cauzelor se face la nivelul individual (cauzele crimei ȋn particular), la nivel social (când de la cauzele individuale se trece la cauzele criminalitǎții ca fenomen) și la nivel de criminogenezǎ, ȋn care, plecând de la cauzele individuale, ale persoanei, ca și de la cauzele de mediu, se ajunge la descifrarea modului cum a fost sǎvârșitǎ crima (desfǎșurarea crimei sau ceea ce s-a mai numit dinamica crimei).

Cauzele individuale ale crimei sunt cǎutate ȋn ereditate prin cercetǎri genealogice

(dintre 700 membri din succesiunea câtorva generații ale familiei Folk, 24% dintre urmași au fost nǎscuți din flori și 10% dintre fete au devenit prostituate, iar dintre cei 540 de membri descendenți ai familiei Jukes, 37 s-au contaminat de lues, 53 au ajuns psihotici, 128 prostituate și 76 criminali). Ȋntr-un astfel de demers, un filantrop din Hamburg a fǎcut o școalǎ pentru astfel de descendenți ( din familii deviante), ȋnsǎ toți au pǎrǎsit școala și au devenit delincvenți. Se cerceteazǎ apoi diferențele de comportament deviant dintre gemenii monozigoți, identici și cei dizigoți, frați, diferențele dintre ei considerându-se cǎ sunt determinate de mediu. Ȋn acest demers de cunoaștere a cauzelor ereditare ale crimei, Al. Roșca releva ponderea mai mare a alcoolicilor, a celor cu antecedente penale și psihice ȋn descendența minorilor delincvenți, fațǎ de grupele de control (grupele-martor).

Se cerceteazǎ apoi cauzele fiziologice și morfologice ce pot ȋndemna un individ la crimǎ, cum ar fi un dezechilibru hormonal, o tumorǎ cerebralǎ, etc.

Foarte importante, ca studiu individual, sunt cauzele psihologice, printre care motivațiile instinctive (de exemplu, instinctul de fricǎ, ce poate determina o reacție de apǎrare, instinctul de foame – cauzǎ a furturilor, ura instinctivǎ ce determinǎ la rǎzbunare etc.), ca și mobilurile (motivațiile) cu aspecte de trebuințe psihice (cum ar fi dorința de cunoaștere a pǎrinților, nevoia de afirmare de sine, de a fi iubit, etc. ca și resentimente stârnite de urǎ, de dușmǎnie, de invidie, etc.). De interes este, de asemenea și investigarea caracterului, ce are un rol deosebit ȋn motivația actului delincvent, ca și a nivelului intelectual, care ȋmparte oamenii dupǎ coeficientul mintal (QI) ȋn 25% superiori (cu inteligențǎ peste medie), 25% cu inteligențǎ sub medie (debili mintali) și 50% cu inteligențǎ medie. Dacǎ inteligența este definitǎ ca o capacitate de adaptare utilǎ la situații noi, atunci este evident cǎ debilii mintali nu vor avea o astfel de capacitate. Dacǎ ȋntre delincvenții debilii mintali reprezintǎ peste 30%, iar fațǎ de populația generalǎ ei nu reprezintǎ mai mult de 3%, atunci este iarǎși adevǎrat cǎ puterea de stǎpânire a propriilor reacții instinctiv-emoționale va fi mult mai scǎzutǎ la debilii mintali delincvenți. Explorarea temperamentului și a firii omului relevǎ, de asemenea, cǎ 75% dintre delincvenți sunt firi extravertite, fațǎ de introvertiți, care sunt mai rar implicați ȋn acte delincvente. Ȋntr-adevǎr, extravertiții sunt mai explozivi, mai impulsivi, mai nestǎpâniți, fapt ce se reflectǎ și ȋn devianțǎ.

Unii autori includ studiul cauzelor crimei ca act individual (al personalitǎții și al modului de formare a personalitǎții delincvente prin care socializare negativǎ sau secundarǎ), ca și studiul situațiilor cu rol criminogenetic (trecerea la act fiind condiționatǎ de motivația faptei, de semnificația acordatǎ faptei și de condițiile concrete de realizare a faptei) ȋn cercetarea microcriminologicǎ, restul obiectului criminologiei și ȋndeosebi, studiul criminalitǎții și al reacției sociale fațǎ de crimǎ, fǎcând obiectul macrocriminologiei.

Nu se va neglija, ȋntre cauzele individuale, contractul delincventului cu justiția și cu pedeapsa, ce poate fixa conștiința de infractor și poate duce la stigmatizare, izolare și ȋnstrǎinare moralǎ, așa cum au arǎtat Lemert, Becker și Erickson. Evitat, privit cu neȋncredere de cǎtre ceilalți, un astfel de om va cǎpǎta un nou statut social, a cǎrui esențǎ este conștiința de a fi eliminat din comunitate, fapt ce devine o cauzǎ frecventǎ de reiterare infracționalǎ (recidivǎ).

Nu vor fi neglijate cauzele sociale, ce determinǎ postura de deviant prin ȋnvǎțarea

comportamentului deviant sau prin comunicare directǎ cu grupul deviant. Se vor evidenția astfel inechitǎțile sociale de organizare diferențialǎ a muncii și a profitului, conflictele de culturǎ (ce se nasc din transplantarea brutalǎ a individului de la sat la oraș), conflictele cu imigranții, corupția (criminalitatea gulerelor albe). O statisticǎ recentǎ europeanǎ relevǎ cǎ 24% dintre imigranții din est au tulburǎri de adaptare socialǎ.

Ȋntr-o tentativǎ de a evalua ponderea cauzelor individuale, fațǎ de cele sociale ȋn delincvențǎ, Al. Roșca arǎta cǎ 36% dintre delicte au avut cauze interne, 16% – cauze externe și 48% – cauze mixte.

Un alt element ȋn studiul crimei este modul de sǎvârșire a crimei (criminogeneza). Criminogeneza relevǎ drumul de la iter criminis, de la ideea criminalǎ, pânǎ la realizarea ei.

Crima este o modalitate de acțiune ȋn scopul de a rezolva un conflict. Ȋndreptarea atenției de la criminal la crimǎ obligǎ la cunoașterea circumstanțelor sale de realizare, orice crimǎ fiind gânditǎ, decisǎ, pregǎtitǎ și executatǎ. Ea implicǎ o tentație, niște condiții faciale de executare, un delincvent potențial și o satisfacere scontatǎ.

Totodatǎ, se impune a se face precizarea cǎ noțiunea de crimǎ folositǎ ȋn studiile de criminologie are o accepțiune mai largǎ și ea se referǎ la infracțiune ȋn general și nu la noțiunea de crimǎ folositǎ ȋn limbajul penal, care are un sens mai restrâns și face referire la infracțiunea contra vieții ori alte fapte grave.

Ȋn realizarea actului delincvent, Cusson delimiteazǎ mai multe etape:

Ideea acțiunii criminale, ce pleacǎ din motivații diferite: din nevoia de schimbare, de combatere a monotoniei, din plǎcere, din bravurǎ, din muzament sau din gust al riscului, din nevoie;

Apropierea de ideea realizǎrii crimei presupune scontarea unui profit dintr-o astfel de acțiune ilicitǎ;

Realizarea actului agresiv cu motivație utilitarǎ, de apǎrare, de rǎzbunare, de injustiție sau din amor propriu lezat și cu scopul de evacuare a agresivitǎții refulate și mai ales ȋn timp, cu nevoia restabilirii echilibrului de viațǎ;

Pe parcursul desfǎșurǎrii agresivitǎții, dominarea victimei are ca motivație nevoia sadicǎ de a-i ȋnvinge rezistența sau de a suscita admirație și putere;

Satisfacția obținutǎ din agresiune și incapacitatea de a prevedea consecințele actului sǎu.

Delincvența devine astfel o posibilitate de alegere a mijloacelor și a satisfacțiilor, de unde și alegerea delincvenței motivatǎ de eșecuri de viațǎ, șomaj, disfuncții familiale, mediu corupt, lipsa accesului la mijloace legale, etc.

Criminogenetic, realizarea actului delincvent depinde de factorii situaționali principali, care, dupǎ Seelig, sunt factori economici, alcoolul, atitudinea adversarului, mass-media, exemplul altor criminali și de factorii situaționali secundari, cum ar fi factorii depistați științific prin cei 6 itemi epistemici ai lui Mario Bunge: cine, cu ce, unde, câd, de ce și cum s-a produs infracțiunea.

Majoritatea crimelor comise de oamenii de rând au la bazǎ un puternic instinct impulsiv – un moment de furie declanșat de o insultǎ, datorie financiarǎ, dragoste sau sex. Mare parte sunt comise, susțin specialistii, de oameni care tind sǎ aiba un comportament nonconformist și nealiniat normelor sociale, ȋn majoritatea timpului, ceea ce ar putea explica violența extremǎ ȋn momentele ȋn care ȋși pierde cumpǎtul.

Ȋn cele mai multe situații, o persoanǎ care ucide nu are intenția de a comite aceastǎ acțiune; ȋn cel puțin 20% din cazuri, acționeazǎ pentru a se auto-apǎra. Ȋn alte situații, persoanele cu gânduri ucigașe acționeazǎ indirect, convingând sau aducându-și victima ȋn starea de a comite suicid.

Impulsul de a ucide, este, se pare, universal, ȋnsǎ motivele care ȋi conduc pe femei și bǎrbați la comiterea acestui act sunt variate și misterioase. Ȋn unele cazuri, crima este dictatǎ de probleme psihice ale individului; ȋn altele, motivul pare a fi nimic mai mult decât o dorințǎ materialǎ.

Ȋn crimele sǎvârșite ȋn familie, motivele diferǎ, de la neȋnțelegerile dintre parteneri, pânǎ la gelozie, suspiciune de adulter sau chiar prinderea ȋn fapt a partenerului. Pentru unele cupluri, obsesia și dependența de partener sunt doi dintre principalii factori care duc, ȋn cele din urmǎ, la sǎvârșirea de crimǎ; partenerii nu acceptǎ despǎrțirea de persoana iubitǎ și astfel, fie ȋn urma unor confruntǎri, fie voit, ajung sǎ comitǎ crima. 

2.2 Criminalul

De mai mare importanțǎ este investigarea personalitǎții delincvente (efectuatǎ ȋn școlile de criminologie clinicǎ ale lui Pinatel, di Tullio, Canepa, de Greef, Kinberg), care a scos ȋn evidențǎ gradul de nocivitate (periculorizate) a acestor personalitǎți și, implicit, gradul de temibilitate infracționalǎ, printr-un prognostic comportamental (QC), autorii de mai sus insintând asupra urmǎtoarelor trǎsǎturi psihopatologice la aceste personalitǎți:

egocentrismul (cel ce nu s-a simțit iubit va ȋnlocui lipsa de iubire cu ura, fapt ce face ca teama de pedeapsǎ sǎ fie mai micǎ decât orgoliul și vanitatea),

labilitatea emoționalǎ, agresivitatea (sub formǎ de auto- sau heteroagresivitate, agresivitate permanentǎ sau spontanǎ, fiziologicǎ sau patologicǎ și care se dezvoltǎ din cauza unor bariere ȋn calea relizǎrii unor satisfacții),

indiferența moralǎ (lipsa conștiinței morale de a distinge binele de rǎu).

Orice comportment criminal poate fi definit printr-o serie de trǎsǎturi specifice, și anume:

Reprezintǎ o faptǎ, o acțiune (inacțiune) cu caracter ilicit, imoral, ilegitim, ilegal, prin care sunt violate și prejudiciate anumite valori și relații sociale;

Aceastǎ faptǎ este comisǎ de o anumitǎ persoanǎ care acționeazǎ deliberat, conștient și responsabil ( cu alte cuvinte are rǎspundere penalǎ);

Fapta respectivǎ este incriminatǎ și sancționatǎ de legea penalǎ.

Clasificarea lui E. Ferri, potrivit cǎreia criminalii s-ar ȋmpǎrți ȋn: nesǎnǎtoși, nǎscuți, ocazionali și criminali din pasiune, a apǎrut prima datǎ ȋn „Homicidul”, iar ȋn „Sociologia criminalǎ” și-a extins gâdirea la ȋntreaga problemǎ a fenomenului criminal.

Ȋn construirea teoriei sale Ferri pleacǎ de la clasificarea criminalului ȋn cinci categorii:

criminalii nebuni – Intrǎ ȋn aceastǎ categorie toate cazurile patologice. O varietate aparte o reprezintǎ nebunul moral.

criminalii nǎscuți – Sunt cei la care se regǎsesc, de o manierǎ evidentǎ, caracteristicile speciale ale omului criminal relevate de antropologia criminalǎ. Marea majoritate a recidiviștilor este alcatuitǎ din criminali nǎscuți sau criminali din obișnuințǎ.

criminalii obișnuiți sau din obișnuințǎ dobânditǎ – Se caracterizeazǎ prin slabiciune moralǎ la care se adaugǎ stimuli ai circumstanțelor și mediului corupt. Deseori ȋncep activitatea infracționalǎ la o vârstǎ fragedǎ și comit infracțiuni contra proprietǎții. Detenția ȋi degradeazǎ fizic și moral , ȋn loc sǎ ȋi ajute sǎ se ȋndrepte .

criminalii de ocazie – Ȋn aceastǎ categorie se regǎsesc cei care sunt ȋmpinși sǎ comitǎ fapte penale de unele condiții legate de mediul fizic și social.

criminalii din pasiune – Sunt o varietate a criminalilor de ocazie. Comit de cele mai multe ori atentate contra persoanei. Au un temperament sanguin sau nervos și o sensibilitate exageratǎ.

Granițele ȋntre cele cinci categorii de criminali nu sunt foarte ferme.

Factorii antropologici reprezentați de constituția organică a delincventului, care păstrează anomaliile fizice, constituția psihică, prin reflectarea atitudinilor individuale (sentimente, pasiuni, fantezii) și caracteristicile individuale (sex, rasă, vârstă, profesie), clasifică criminalii în două categorii: criminalii înnăscuți (născuți) și delincvenții alienați.

Caracteristicile criminalilor înnăscuți se regăsesc în tipologia lombrosiană, acceptată de Ferri, după eliminarea ambiguităților și rezervelor față de presupoziția că stigmatele sunt determinante pentru aprecierea calității de criminal, deoarece prezumția reprezintă o simplă prejudecată a lui Lombroso, constituția biologică a individului având o semnificație redusă, în realitate crima fiind rezultatul legăturii factorilor biologici (fizici), psihici și sociali. Crima nu constituie o parte înnăscută a existenței individului, dacă intervin elemente concrete de prevenire, o fundamentare morală a fiecărui act în parte, astfel încât, chiar dacă individul ar fi stigmatizat fizic, nu va deveni, în mod obligatoriu criminal. Constituentele capacității de agresivitate sunt în parte ereditare sau dobândite, fixate în temperamentul și experiența infantilă și în influențele intelectuale impuse de educație și studiu, delincvenții având un nivel moral scăzut și dovedind lipsă de afectivitate.

Caracteristicile delincvenților alienați constau în dependența completă de anomalia mentală gravă, astfel că, indivizii sunt incapabili să răspundă pentru crimele comise. Aceștia nu sunt purtători ai obligației de a fi responsabili, pentru că, nu au posibilități proprii de a se salva, amenințarea plecând de la propriile lor acțiuni, care sunt executate împotriva propriilor înclinații, impulsuri sau scopuri. Și în cazul acestora, crima poate să fie evitată, dacă intervin factorii de prevenție (care impun un control strict) sau dacă se evită prezența alienaților în anumite locuri. Se ajunge astfel ca, nu toți alienații mintal să devină și criminali. Factorii de natură psihică se regăsesc în percepția individului, în capacitatea de abținere sau de reacție la satisfacțiile sau insatisfacțiile produse de activitatea concretă, influențându-i comportamentul. Individul dobândind o structură psihică specifică și o viziune inedită asupra lumii, care îi vor influența existența și cunoașterea și vor determina contopirea indisolubilă a scopului și a mijloacelor de realizare a unei fapte. În cazul comiterii crimei de către criminalul înnăscut sau de către alienat, Ferri, recurge la distincții tradiționale moralizatoare, apreciind că, împotriva criminalului dominat de factorii biologici, care anulează voința și puterea de înțelegere, trebuie să se adopte sancțiuni penale speciale, fundamentate pe neutralizarea, și nu pe pedepsirea acestora. Alienatul (alienus) devine un străin față de sine, un înstrăinat față de societate.

Factorii socio-psihologici, constând în starea economică, evenimente și fenomene istorice (război), mediul social, mediul familial, starea de moralitate, clasifică delincvenții în trei categorii: delincvenții obișnuiți, delincvenții de ocazie și criminalii pasionali (din pasiune).

Factorii de natură socială, aparținând lumii exterioare au un caracter general, absolut independent de structura interioară a delincventului, însă pot exercita presiuni, influențe și determinări concrete de natură să-i modifice comportamentul în societate. Acești factori sunt prezenți în mediul în care trăiește delincventul și constau în densitatea populației, aderența la o anumită religie, integrarea într-o anumită categorie socio-profesională, în statutul familial și în practicarea unor vicii sociale.

Deși forța statului corijează imperfecțiunile comportamentale individuale, în special extravaganțele, pentru ca atunci când este necesar să încerce estomparea acestora prin recurgerea la forța economică, politică sau administrativă, societatea, în ansamblu, controlează atitudinile individuale și exercită o influență directă asupra acestora, pentru a păstra o anumită dependență interpersonală dar și de a menține libertatea în gândire și acțiune, echilibrată de nevoile sociale. Acest rol al societății este stabilizat prin adoptarea unor politici, care influențează echilibrul social, statul fiind interesat de menținerea justiției sociale.

a) Delincvenții obișnuiți dobândesc această calificare, ca urmare a modului în care înțeleg să trăiască, să muncească și să adopte maniera de comportament delincvențial, conștiința de sine acționând direct, pentru a încălca norma legală. Delincventul este angajat într-o activitate ilicită, acționând în favoarea realizării delictului. Trăsătura fundamentală a existenței acestuia constă în comiterea delictului, stările particulare congenitale, care au evoluat în perioada copilăriei sau adolescenței aflându-se în așteptarea momentului potrivit, oferit de mediul social pentru a realiza fapta concretă. În acest mod, delictul devine o activitate care se adaugă existenței individului, pentru reducerea infracționalității impunându-se adoptarea unor remedii socio-economice. Delincventul acționează întotdeauna pentru a acumula experiență într-un mediu social în care delictul se desfășoară continuu, fără întrerupere. Radicalitatea interpretării constă în faptul că, alături de rolul factorilor antropologici, la comiterea delictului, un rol deosebit le revine condițiilor concrete de mediu (economice, politice, juridice, administrative, educative), care impun persistența comiterii delictului, în contradicție cu unele schimbări ale conștiinței individuale. Delictul, ca fundament stabil al comportamentului, acționează reflexiv asupra individului, prin creearea dependenței practicării acțiunilor delictuoase, dobândind caracterul de obișnuință. Criminalitatea este prezentată ca un fenomen social „de masă” care prezintă o natură complexă, Ferri întocmind hărți și statistici zonale privind delictele.

b) Delincvenții de ocazie sunt reprezentați de indivizii care sunt determinați, atât de constituția biologică cât și de condițiile sociale, favorabile producerii unui delict sau defavorabile propriilor interese, astfel încât, nu pot rezista tentației de a săvârși infracțiunea. Determinarea de moment poate fi percepută din interior, printr-un acces direct, prin eliminarea oricărei corelații mijlocitoare și prin păstrarea interesului de a comite delictul. Corelația dintre interesul săvârșirii faptei și executarea ocazională a acesteia, doar pentru că au apărut condiții de mediu favorabile este caracteristică delincventului de ocazie, care exclude posibilitatea de a comite altă faptă; consecința reîntoarcerii la comiterea altui delict reprezentând evoluția activității și dobândirea calității de delincvent obișnuit. Se înțelege că, săvârșirea delictului de ocazie reprezintă o formă simplă, accidentală a delincvenței, pe când săvârșirea delictelor din obișnuință, dovedește că, existența individului gravitează în jurul deprinderii corporale, a hotărârii, precum și a capacității de a specula orice prilej, pentru a săvârși o multitudine de fapte ilicite.

c) Criminalii pasionali (din pasiune) revendică actul criminal ca pe o plăcere, fiind înșelați de iluzia că, pasiunea lor este fără limite. În acest mod, actul criminal este explicat de intervenția unui factor, independent de posibilitatea delincventului de reprezentare a unui scop, de simțirea sa supraexcitată, singura acțiune care ar putea să regleze forțele opuse constând în comiterea delictului. În acest mod, delincventul apreciază că, presiunea emoției suprapusă pe necesitatea salvării unui interes, a unui scop acțional, se contopesc până într-atât încât să formeze o sinteză între rațiune și imaginar, a cărei finalitate este crima. Pasiunea devine o participare nemijlocită la crimă, deoarece impune delincventului, influențat de factorii contingenți, să participe la o situație ocazională, depășirea evenimentului având loc în momentul comiterii delictului când criminalul devine liber de tensiunea agresivității. Imperfecțiunea modelului pasional se arată printr-o idee sau prin reprezentarea exagerată în mintea delincventului a faptei și a consecințelor acesteia.

Frustrarea frecventǎ poate fi o sursǎ a comportamentului agresiv și poate lua multe forme, declanșatǎ fiind deseori de sentimentul de inferioritate fizicǎ, socialǎ sau intelectualǎ. Mulți specialiști ȋn comportament agresiv considerǎ cǎ acesta este ȋnvǎțat, deseori prin observare, iar unii dintre ei sunt convinși cǎ violența prezentatǎ la TV dezvoltǎ tendințe violente atât ȋn cazul copiilor cât și al adulților.

Violența a fost utilizatǎ ca temǎ ȋn nenumǎrate opere de artǎ; spre deosebire de TV, specialiștii considerǎ cǎ expunerea violenței prin opere artistice nu are efecte negative la nivel de individ, ci mai mult, poate crea repulsie fațǎ de aceste gesturi, poate ȋnvǎța populația despre consecințele sale.

Criminalii sunt cei care joacă rolul-cheie în existența criminalității, influențînd starea, structura și dinamica ei. În studiile și cercetările criminologice se deosebesc mai multe forme după vîrsta făptuitorilor, și anume: copilăria (0-12 ani); adolescența (12-22 ani); tinerețea (22-35 ani); vîrsta adultă (35-60/65 ani) și vîrsta a treia (oameni vîrstnici) (peste 60/65 ani).

În cadrul delimitării acestei vîrste, se ține seama de datele dezvoltării biologice, psihologice și sociologice ale individului uman. Unii autori fac distincție în categoria minorilor în: minorul-copil (pînă la vîrsta de 11-12 ani), minorul-puber (pînă la vîrsta de 13-14 ani) și minorul-adolescent (pînă la vîrsta de 16-17 ani).

Enrico Ferri, preluând optica îmbrățișată de C. Lombroso, și-a concentrat atenția asupra aspectului social al problemei. Adepții modelului preventiv au contestat necesitatea și eficiența măsurilor represive, au pledat pentru abolirea sistemului penal și realizarea unor programe sociale, economice, educaționale menite să înlăture sau să anihileze factorii criminogeni, argumentând că individul este supus acțiunii unor factori străini voinței lui și, astfel, el nu este în toate cazurile liber să aleagă între bine și rău.

Tipologia comportamentală a criminalului reprezintă o referință clară, prin precizarea diverselor forme de manifestare a crimei, acordându-se aceeași importanță factorilor antropologici, psihici și sociali în raportul săvârșirii crimei.

Individul a cărui gândire îndrumă unilateral percepțiile senzoriale, acțiunile volitive și aprecierile afective, dacă se manifestă într-un mediu social viciat, poate să săvârșească o crimă. În acest mod se critică ideea lipsei de responsabilitate a criminalului, care părea dependent de realizarea crimei, anulându-i-se actele volitive, actele de conștiință și renunțându-se la dependența reală de mediu.

Crima trebuie interpretată ca rezultat al unor acte volitive care au un sens, ca expresie a interacțiunii instinctelor, simțurilor, dorințelor manifestate în corpul individului, ca purtător al vieții individuale interioare, ce se va exterioriza în actul criminal, într-un anumit loc, ca element al mediului social.

Actul criminal devine un semn exterior al vieții spirituale, acțiunea criminală în care un loc important îl ocupă responsabilitatea criminalului. Baza activității criminale constă în păstrarea convingerii privind fundamentul prejudiciabil al crimei. Pentru acțiunea derivată dintr-o cauză obiectivă nu va interveni scindarea dintre sensul activității și lipsa de responsabilitate a criminalului (pe motiv că individul s-a născut criminal), pentru că, natura biologică nu are o însemnătate exclusivă, fiind necesar să fie complinită de afectivitate și de condițiile viciate ale mediului.

Deși utilizeazǎ formula anormalitate biologico – socialǎ , Ferri ia ȋn considerare și factorul psihic.

Actul criminal nu poate să aibă nicio determinare, astfel că, liberul arbitru nu există, întrucât nu pot să fie dovedite legile antecedente care să-l susțină. Factorii de natură antropologică sunt generați de evoluția conformației biologice a individului, de constituția sa organică, stabilizată, aptă să comită acte de cruzime, necesitând desfășurarea unui efort fizic, nelimitat, care presupune o capacitate de recuperare fizică rapidă.

Capitolul 3: Criminalitatea

O atenție deosebitǎ trebuie sǎ acordǎm, ȋn cadrul stabilirii obiectului de studiu al criminologiei moderne, pe lângǎ studierea fenomenului criminalitǎții cu ȋntregul sǎu ansamblu de elemente, ȋn interiorul cǎrui sistem infracțiunea este aceea care intereseazǎ și infractorului ca element al acestui sistem și care nu poate fi rupt de studiul criminalitǎții, așa cum crima nu poate fi conceputǎ ca o entitate abstractǎ, care se petrece și este conceputǎ izolat, ci numai ca o faptǎ conștientǎ a omului.

O definiție larg utilizatǎ a criminalitǎții este aceea cǎ ea reprezintǎ ”ansamblul manifestǎrilor antisociale care ȋncalcǎ prevederile ȋnscrise ȋn norma de drept, atrǎgând dupǎ sine intervenția forței coercitive a statului”. Ȋn acest sens larg, criminalitatea este consideratǎ un caz particular al devianței sociale, care cuprinde totalitatea actelor care ȋncalcǎ normele stabilite și violeazǎ codurile ei scrise (legea) sau nescrise (prescripțiile cutumei, așteptǎrile opiniei publice etc.), reprezentând manifestǎri ilicite sau transgresiuni de la modelul normativ al unei anumite societǎți.”

Criminalitatea este un fenomen multidimensional și multicauzal, incluzând aspecte și dimensiuni de naturǎ statisticǎ, juridicǎ, sociologicǎ, psihologicǎ și psihiatricǎ, fiind generatǎ de cauze și condiții obiective și subiective, generale și particulare, sociale și individuale, ceea ce conduce la analiza și explicarea lui din diverse perspective teoretice și practice (criminologicǎ, penalǎ, sociologicǎ, psihologicǎ, medico-legalǎ, etc.).

Aurel Dincu așeazǎ stabilitatea obiectului criminologiei ȋn fotoliul de orchestrǎ al conceptului fundamental care stǎ la baza științei criminologiei. Astfel, dupǎ ce explicǎ conceptul de „criminalitate” ca pe un concept multidimensional, schițeazǎ cu multǎ claritate natura pluri-disciplinarǎ a problemelor criminalitǎții și orizonturile din care pot fi examinate, ȋncepând de la definirea criminalitǎții din punctul de vedere al unui fenomen juridic pe care ȋl analizeazǎ, plecând de la cifrele criminalitǎții reale și ale criminalitǎții aparente, pânǎ la setul de comportamente umane interzise, dar nedescoperite și ȋnregistrate ȋn evidențele oficiale.

Alți criminologi consideră că la caracterizarea fenomenului infracțional sunt deosebit de esențiale astfel de circumstanțe care nu sunt cuprinse de componentele infracțiunilor concrete, cum sunt intensitatea criminalității, întinderea în spațiu a criminalității, dinamica criminalității, structura și caracteristica socială a criminalilor, raportul infracțiunilor săvîrșite de o singură persoană și infracțiunile comise în grup, raportul între făptuitorii care au comis pentru prima dată infracțiuni și recidiviști etc.

Criminalitatea, cu certitudine, este un fenomen social concret, și de aceea consider cǎ evaluarea consecințelor criminalitǎții și demersurile practice, nu numai teoretice, asupra acestora, trebuie sǎ se constituie ȋntr-o strategie de luptǎ pentru stoparea și combaterea acestui flagel, care, nesesizat la timp, poate aduce ȋntunericul, iar tolerant, poate incendia societatea.

Criminalitatea este o totalitate de crime individuale, iar fiecare crimă în parte este comisă de un om (sau mai mulți oameni). Orice crimă atrage o pedeapsă, care este aplicată făptuitorului. În acest sens, criminalitatea nu poate fi cercetată în afara oamenilor care au cauzat-o și față de care se vor aplica pedepse, ce urmează a fi executate. Acești oameni alcătuiesc așa-numita populație penală asupra căreia își concentrează eforturile forțele statului (poliția, procuratura, justiția etc.).

Conceptul de criminalitate este un concept multidimensional, astfel el cunoscînd abordări diferite în literatura de specialitate. Unii autori pornesc în definirea conceptului de la ideea că, sub aspect juridico-penal, criminalitatea desemnează ansamblul comportamentelor umane considerate infracțiuni, incriminate și sancționate ca atare, în anumite condiții, în cadrul unui sistem (subsistem de drept) determinat, cunoscut istoric.

Problematica abordată relevă în mod convingător că, științei criminologiei îi revine sarcina studierii criminalității și a consecințelor sale. În asemenea mod, noțiunea de criminalitate este utilizată, în special, în cazurile analizei și studierii unui mare număr de infracțiuni. Astfel, unii autori definesc criminalitatea ca reprezentînd ansamblul crimelor (infracțiunilor) săvîrșite pe teritoriul țării într-un timp dat, ansamblu socio-uman-juridic în care crima (infracțiunea), crimele (infracțiunile) și infracționalitatea de orice fel, constituie elemente, momente, aspecte particulare și forme de manifestare a fenomenului criminalității societății contemporane.

Teoriile lui Ferri, vizând sinteza și analiza fenomenului criminal demonstrează necesitatea adoptării unor politicii criminale, în sensul revizuirii măsurilor economice și sociale, necesare pentru evitarea sau reducerea numărului de delicte, produse prin intervenția factorilor sociali, participarea nemijlocită a statului pentru reformarea și readaptarea delincvenților, în general și a celor ocazionali în special, și simpla obligație de reparare a prejudiciului pentru delincvenții pasionali.

Criminologii francezi R. Vouin și J. Leute definesc fenomenul criminalității ca fiind ansamblul infracțiunilor penale de toate felurile comise într-o societate și într-o perioadă dată.

Autorii ruși pun accentul pe caracterul istorico-evolutiv al criminalității, considerînd că ea este un fenomen caracteristic pentru orice formațiune social-economică, fiind determinat atît de cauze generale, cît și de cauze și condiții concrete istorice, economice, sociale, politice, culturale etc.

Legea saturației criminale a lui Enrico Ferri reprezintă o paralelă a tezelor școlii cartografice, arată că, criminalitatea se raportează la condițiile mediului și va oscila după schimbările ce survin în cadrul său.

Unul din eminenții criminologi autohtoni rezumă că premisa necesară eficacității măsurilor de control asupra criminalității este rezolvarea justă a problemelor legate de cunoașterea esenței fenomenului de crimă, aprecierea stării și tendințelor criminalității în stat; descoperirea determinantelor fenomenului în cauză, factorilor și împrejurărilor ce favorizează săvîrșirea infracțiunilor; pronosticarea criminalității și modelarea noii realități sociale în coraport cu procesul economic, cultural; elaborarea concepției, strategiei de combatere a criminalității și crearea unui sistem efectiv de combatere a infracționismului.

Modelul preventiv reprezintă o reacție socială preinfracțională. Ea are loc înaintea comiterii de infracțiuni și urmărește neadmiterea săvîrșirii lor, a neproducerii criminalității. Obiectul modelului preventiv îl constituie cauzele criminalității, deci factorii care generează acest fenomen. Mijloacele utilizate sunt preponderent sociale, economice, într-un cuvânt extrajudiciare.

În prezent, modelul preventiv de reacție socială față de criminalitate cunoaște o aplicare la o scară tot mai largă, dar, oricum, are de înfruntat suficiente dificultăți teoretice și practice.

Criminalitatea este constituitǎ din ansamblul infracțiunilor care se produc ȋntr-o anumitǎ perioadǎ de timp și ȋntr-un loc bine determinat. Evident cǎ, pentru a studia științific criminalitatea, se poate recurge la metode moderne, inclusiv la cea comparativǎ, care așa cum aprecia Emille Durkheim, realizeazǎ o interpretare indirectǎ.

Prin criminalitate ca obiect de studiu al criminologiei se înțelege fenomenul social de masă care cuprinde totalitatea infracțiunilor săvîrșite în decursul întregii evoluții umane sau numai în raport cu anumite civilizații, epoci, intervale de timp ori spații geografice determinate.

Din acest punct de vedere concepem noțiunea de criminalitate în două sensuri:

a) Sensul larg (lato sensu), unde prin criminalitate în sens larg înțelegem totalitatea crimelor comise de-a lungul întregii evoluții umane pe întreaga suprafață a globului terestru.

b) Sensul restrîns (stricto sensu), unde prin criminalitate în sens restrîns înțelegem totalitatea crimelor săvîrșite în limitele unei perioade de timp determinate, într-o arie geografică determinată.

Distingem, deci, o criminalitate în sens general de o criminalitate sau mai multe criminalități în sens concret.

Ȋn explicarea criminalitǎții ca fenomen social trebuie pornit de la fapte sociale anterioare. Variațiile criminalitǎții depind de variațiile mediului georgrafic și ale mediului social general, adicǎ de condițiile exterioare, care, la rândul lor, sunt sursele unor stimuli ocazionali suplimentari.

Deoarece criminologia ȋși propune sǎ observe, sǎ localizeze și sǎ clasifice delincvența ȋn funcție de problemele sociale care frǎmântǎ societatea, metodele folosite vor fi, ȋn mod normal, acelea folosite de instorici, de etnografici, de sociologi, etc. deci cele ale științelor sociale ȋn general. Ȋn acest context, metodele folosite pentru studiul criminalitǎții ca fenomen social sunt diverse și ele pot ȋncepe cu: statisticile fenomenului criminal la nivelul unor instituții; anchetele și interogatoriile, inclusiv prin cercetarea dosarelor și a arhivelor; monografiile și urmǎrirea studiilor; limitele care depind de personalitatea cercetǎtorului, dar și a obiectului observat, etc.

Copilăria și o bună parte a adolescenței, în criminologie, este definită ca criminalitatea minorilor. Această formă este o parte importantă a criminalității generale, purtînd numele și de criminalitate juvenulă sau delincvența juvenilă.

Prin criminalitatea minorilor înțelegem totalitatea crimelor săvîrșite de persoanele care n-au împlinit vîrsta de 18 ani. Pînă la această vîrstă, orice persoană este considerată minoră, iar după împlinirea acestei vîrste – majoră. Conform CP al RM (art. 21 – subiectul infracțiunii), sunt pasibile de răspundere penală persoanele fizice, responsabile care, la momentul săvîrșirii infracțiunii, au împlinit vîrsta de 16 ani. Persoanele fizice care au vîrsta între 14 și 16 ani sunt pasibile de răspundere penală numai pentru un grup de infracțiuni, desemnat de legislator în alin. 2 al art. 21.

Actul criminal reprezintă, în esență, expresia concretă a unui ansamblu de fapte (acțiuni și inacțiuni) care intră în conflict cu normele penale prin care sunt protejate cele mai importante valori sociale referitoare la viața și integritatea individului, familiei, societății și statului. Actele criminale comise primesc o expresie cantitativă, numerică și statistică, împreună îmbrăcînd haina de criminalitate. Criminalistica este un fenomen social și, la fel cu alte fenomene sociale (fenomenul demografic, fenomenul economic), ea este alcătuită dintr-o serie de fapte, care sunt crimele, fapte care au loc în societate. În fiecare stat modern se ține o evidență strictă a criminalității, pe perioade de timp, pe localități, pe țară, încît în felul acesta criminalitatea devine un fenomen cunoscut cantitativ, cu o anumită identitate și vizibil în manifestările și în consecințele sociale și individuale pe care le produce.

Ȋn nici o țarǎ din lume nu este posibilǎ stabilirea metodelor cu o precizie științificǎ riguroasǎ. Majoritatea metodelor permit cunoașterea criminalitǎții legale. Acestea pot sǎ releve o criminalitate aparentǎ, evident mult mai amplǎ, dar care nu permite apropierea decât de departe de criminalitatea realǎ când este vorba de criminalitatea globalǎ. Menționǎm, ȋnsǎ cu regret, cǎ cifra neagrǎ existǎ, ca o mare parte a criminalitǎții reale scapǎ cercetǎrile, datele respective fiind cunoscute ȋn general ca „cifra neagrǎ”.

Informarea cât mai exactă a populației cu privire la existența acestor infracțiuni, are rolul de a le permite oamenilor să-și ia din timp măsuri de protecție, care ar descuraja încercările criminale ce ar putea fi comise asupra lor. Poliția, pe lângă atribuțiile sale specifice, ar putea desemna specialiști care să ajună în unitățile de învățământ unde să prezinte elevilor/studenților starea actuală a fenomenului criminal, respectiv a metodelor pe care le au la dispoziție pentru a se apăra, inclusiv apelarea cu încredere la organele abilitate. Din toate acestea, reiese că educația este un factor important de prevenire a fenomenului criminal și nu numai, iar necesitatea implementării unui sistem de apărare a valorilor unei societăți democratice, în care primează viața, securitatea și demnitatea umană, se impune imediat, educația fiind un sistem gândit pe termen lung.

Criminalitatea este înțeleasă, mai ales în sfera statistică, operativă și operațională (profilaxie) în structuri și mai restrînse, care pot coborî prin subdivizarea dimensiunilor de timp, spațiu geografic, infracțiune sau infractor, pînă la evaluări privind aspecte din cele mai concrete, cum sunt: criminalitatea unui trimestru, sau chiar criminalitatea unei localități, criminalitatea unei infracțiuni (furt), criminalitatea unei vîrste.

În teoria și practica criminologiei un rol deosebit se atribuie cercetării formelor criminalității după gradul de cunoaștere, descoperire, înregistrare, verificare și soluționare judiciară.

Astfel, formele criminalității, după aceste criterii, sunt de cinci feluri sau nivele:

1) Criminalitatea sesizată (înregistrată) reprezintă totalitatea crimelor (infracțiunilor) săvîrșite sau pretins săvîrșite, care sunt crime sau apar ca și crime și care au ajuns la cunoștința sau au fost înregistrate la organele de urmărire penală. Această formă de criminalitate, de regulă, este înregistrată la organele de poliție, procuratură ori la instanța de judecată – în caz de plîngere directă – și este cunoscută.

2) Criminalitatea descoperită reprezintă totalitatea crimelor în care autorii sunt descoperiți și cunoscuți (ori bănuiți că sunt autorii adevărați).

3) Criminalitatea deferită justiției reprezintă totalitatea crimelor transmise pentru soluționare în instanța de judecată.

Am sesizat această formă din considerațiunea că nu toate faptele reclamate ca infracțiuni (înregistrate și descoperite) sunt infracțiuni ca atare:

fapta n-a avut loc (de exemplu, s-a pretins furtul unui bun, dar care apoi se constată că nu a dispărut);

fapta există, dar juridic nu este o infracțiune (fiind, de exemplu, o contravenție administrativă);

fapta nu întrunește condițiile unei infracțiuni – de exemplu, lipsește vinovăția.

fapta este comisă de o persoană ce nu poate fi trasă la răspundere penală (de exemplu, din cauza vîrstei, iresponsabilității). Astfel de fapte nu se mai trimit în instanța de judecată, fiind clasate de organele de cercetare și urmărire penală.

4) Criminalitatea judecată reprezintă totalitatea crimelor care au fost examinate de instanța de judecată și aceasta a pronunțat o hotărîre penală definitivă. La rîndul ei, hotărîrea instanței de judecată poate să fie o hotărîre de:

condamnare;

încetare (clasare) a procesului penal și

achitare.

Aceste patru forme reprezintă criminalitatea relevată, aparentă sau legală.

5) Criminalitatea neagră sau ocultă reprezintă totalitatea crimelor neînregistrate și, deci, nedescoperite și nejudecate. Acestea sunt crimele care n-au ajuns la cunoștința organelor și autorităților competente. Numărul acestora este cu mult mai mare față de crimele înregistrate, descoperite și judecate. Într-adevăr, se săvîrșesc infracțiuni despre care nu se ia cunoștință și nu se înregistrează la autorități. Astfel, se comit infracțiuni de avort despre care nu se află nimic. Se comit infracțiuni de pruncucidere care nu lasă nici o urmă; la fel, infracțiuni de fals (bani, acte etc.), furturi, delapidări etc., care trec neobservate. Se săvîrșesc omoruri prin împușcare, otrăvire, spînzurare, camuflate ca sinucideri sau accidente; se săvîrșesc omoruri urmate de dispariția cadavrului (ardere, aruncare în apă, îngropare etc.). În aceste cazuri este vorba de infractori deosebit de abili și de temut, de “crima perfectă”, adică de crima fără urme și greu de descoperit. De aceea, mulți din acești infractori există, dar rămîn necunoscuți, nedescoperiți; organele de urmărire penală nu reușesc să descopere astfel de infracțiuni și infractori. Alteori, este vorba de infracțiuni cunoscute de victime ori de martori, dar nereclamate ori nedenunțate de aceștia. Victima nu reclamă din neglijență ori din teamă, martorul nu denunță din teamă, nepăsare ori voința de a nu se ști că a asistat la o asemenea faptă sau din comoditate (să nu fie chemat la judecată, să nu fie “deranjat” etc.).

Ferri a considerat delincvența ca rezultat al îmbinării antropologiei cu determinarea socială a delictului, însă propunerea ca sancțiunea criminalilor pasionali să constea doar în obligarea delincventului la repararea daunelor materiale către victimă (fără pedeapsă) a fost contrazisă și invalidată. Ȋn selectarea și indicarea factorilor care generează delictul, Ferri a făcut confuzii de clasificare și de ierarhizare a acestora, abordarea concretă având o tentă mecanicistă. Garofalo a criticat în termeni duri criteriile de clasificare a crimelor propuse de E. Ferri.

Această criminalitate mai este cunoscută și sub denumirea de “cifra neagră” (dark number) a criminalității. S-au întreprins cercetări pentru determinarea, măcar relativă, a “cifrei negre”, dar rezultatele au fost îndoielnice. Nu se știe, de pildă, dacă această cifră este constantă, după cum nu se știe dacă ”cifra neagră” este numai în anumite sectoare; dacă ar fi așa, dacă ar fi relativ constantă, s-ar putea totuși trage anumite concluzii.

Ȋn concluzie, raliindu-ma altor autori, apreciez cǎ obiectul de studiu al criminologiei cuprinde: criminalitatea ca fenomen social, fapta penalǎ comisǎ, fǎptuitorul, victima și reacția socialǎ ȋmpotriva criminalitǎții.

3.1 Criminalitatea realǎ

Din diverse rațiuni criminologului i se ascunde realitatea exactǎ, fie datoritǎ faptului cǎ de foarte multe ori se ȋntâmplǎ ca infracțiunea sǎ treacǎ neobservatǎ de cǎtre organele de poliție și chiar de cǎtre victimǎ (furturi, deturnǎri, delicte financiare, voiaje fǎrǎ bilete, etc.) sau nu existǎ banuiți (falsul trece neobservat, otrǎvirea nu atrage atenția nimǎnui, omorurile sunt camuflate ȋn sinucideri sau accidente, etc.). Autorii acestor fapte care rǎmân nedescoperiți sunt dintre cei mai abili, de aceea identificarea lor constituie dovada unor ȋnalte calitǎți profesionale ale polițiștilor și procurorilor.

Infractorii cei mai periculoși sunt aceia care au reșuit sǎ-și acopere faptele, iar dupǎ aceștia urmeazǎ aceia ale cǎror fapte au fost descoperite, dar a cǎror identificare nu a putut fi ȋncǎ stabilitǎ (cel puțin modul lor de operare figureazǎ ȋn criminalitatea aparentǎ). De asemenea, o altǎ cauzǎ de decalaj ȋntre criminalitatea aparentǎ și criminalitatea realǎ ține, pe de o parte de ineficiența activitǎții organelor de poliție, iar pe de altǎ parte neglijenței sau reticenței victimilor, care dintr-un motiv sau altul, nu sesizeazǎ organele abilitate de lege sǎ efectueze cercetǎri, iar ȋmpotriva denunțǎtorului existǎ o adevaratǎ prejudecatǎ socialǎ.

Criminalitatea reala cuprinde totalitatea faptelor penale, indiferent dacǎ sunt sau nu cunoascute, sǎvarșite ȋntr-o anumitǎ perioadǎ de timp bine determinatǎ și pe un anumit teritoriu. Aceastǎ categorie are un grad foarte ridicat de generalitate și include toate celelalte categorii.

Trebuie precizat cǎ obiectul criminologiei are ȋn vedere criminalitatea realǎ, ale cǎrei dimensiuni și realitǎți, prin tehnici și metode cât mai șiințifice pot și trebuie sǎ fie surprinse. Din pǎcate nu se poate realiza ȋntotdeauna o cercetare riguroasǎ, științificǎ și o parte apreciabilǎ din ea, din diferite motive rǎmâne necunoscutǎ, aceasta fiind ceea ce numim „cifra neagrǎ”.

3.2 Criminalitatea aparentǎ

Această categorie de criminalitate cuprinde toate acele fapte care par să constituie infracțiuni și care au fost aduse la cunoștința puterii publice, fiind înregistrate ca atare.

Sunt multe cazuri în care nu intervin condamnări, cu toate că existența infracțiunii este incontestabilă, așa cum am precizat, de exemplu, în cazul plângerii prealabile.

Principalul decalaj între criminalitatea aparentă și criminalitatea legală provine din aceea că autorii unui important număr de infracțiuni constante nu au putut fi identificați. Statisticile poliției cuprind între 50% și 60% infracțiuni în care autorii nu au fost descoperiți (identificați), această proporție fiind în continuă creștere și nu diminuare așa cum populația României ar fi dorit.

Totuși, anchetele deschise după descoperirea sau denunțarea faptelor nu ajung toate la condamnare și uneori se ajunge la concluzia că faptele antisociale semnalate nu reprezintă un delict; sau examenul volițional necesar la autor nu a putut fi stabilit ori există în favoarea sa o cauză de neimputabilitate sau imunitate. Trebuie adăugat că în toate aceste ipoteze, urmărirea penala nu se poate declanșa și totuși se termină cu o ordonanță de clasare sau cu o decizie de achitare.

De asemena, mai trebuie adăugat că nu orice comportament sau faptă deviantă constituie infracțiune.

3.3 Criminalitatea legalǎ

Numarul faptelor ce privesc încălcarea legii penale și unde hotărârile de condamnare au rămas definitive poartă denumirea de criminalitate legală. Aceasta cuprinde, așadar doar acele infracțiuni în care au fost pronunțate condamnări rămase definitive.

Pentru cercetători, doar autorii acestor infracțiuni, considerați autori identificați, pot fi analizați din punct de vedere al sexului, vârstă, naționalitate, domiciliu, activitatea social-economică, etc. Ȋn acest caz, unoeri, pot fi și situații ce ar privi unele erori judiciare, însă acestea nu pot fi decât situații de excepție și ele sunt neglijabile ca număr.

Se poate întâmpla ca unele din infracțiunile care nu apar în statisticile criminalității legale să figureze în acelea ale criminalității aparente, fiindcă pot fi cazuri în care multe infracțiuni să nu fi dat niciodată loc unei condamnări, fie pentru ca pluralitatea infracțiunilor determină o condamnare unică, fie că niciodată infracțiunea nu a fost descoperită sau chiar a beneficiat de o imunitate ori acțiunea a încetat prin amnistie, prescripție sau decesul autorului., amnistie, prescripție sau plangerea a fost retrasă, așa cum se întâmplă în cazul faptelor penale unde acțiunea penală se pune în mișcare doar în cazul existenței unei plângeri prealabile.

3.4 Cifra neagrǎ

Este cunoscut faptul că diferența dintre criminalitatea reală și criminalitatea aparentă poartă numele de cifra neagră a criminalității și ea se referă la acea proporție considerabilă de infracțiuni, care, din diferite motive, rămâne necunoscută.

Existența cifrei negre este destul de jenantă în condițiile în care proporția de infracțiuni descoperite sau de vinovați identificați nu rămâne constantă, nici de la o perioadă la alta, nici în ceea ce privește numărul celor care atentează la viața persoanei. Sigur, acest lucru se poate datora fie lipsei de personal specializat la organul de poliție abilitat de lege cu asemenea activități, fie la organul de procuratură care are atribuțiuni pe linia urmăririi penale și a identificării autorilor unui anumit gen de infracțiuni.

Numai o creștere a serviciilor de depistare sau a eficacității activității lor va reduce cifra neagră, sporind cifra criminalității legale sau aparente și va demonstra că criminalitatea reală a sporit.

O altă cauză foarte gravă, care diminează din eficacitatea organelor de ordine în reducerea cifrei negre, este și aceea că, din motive mai mult politice, au fost schimbați specialiști de renume și înlocuiți cu anchetatori care „sunt cu noi”. Ȋntr-o asemena situație, este riscant să mai presupui că organele abilitate ale statului își aduc aportul la reducerea cifrei negre.

Ȋmi exprim convingerea că, dacă se dorește, la nivelul societății românești, există posibilitatea reducerii numărului de infracțiuni cantonat în perimetrul „cifrei negre”.

Până de curând eram toți convinși că la nivelul societății românești consumul de droguri a luat amploare, dar activitățile poliției orientate spre combaterea acestui flagel erau, îndeosebi la nivelul societăților rurale, ca și inexistent. Iată însă că viața ne demonstrează că și la acest capitol nu s-a întreprins nimic sau aproape nimic. Ȋn premieră în România, în localitățile Chiajna și Bragadiru au fost descoperite adevărate frabrici de droguri, cu laboratoare dotate cu aparate și materie proima de milioane de dolari. Cele două localități sunt în imediata apropiere a capitalei și ele erau amplasate, nu întâmplător, în apropierea unor șosele pe care circulă frecvent, de la Istambul spre Occident și în sens invers, sute de TIR-uri turcești. De astfel, creierul rețelei care a pus pe roate cele două fabrici de la Chiajna și Bragadiru era turcul Karsli Halil Ibrahim.

Așadar, placa după care, ani de zile mai-marii poliției române au încercat să liniștească cetățenii cu ideea că România este doar o țară de tranzit, constituia de fapt o „cifră neagră” de care nu știau nimic. Este posibil ca această „cifră neagră” să cuprindă mii, poate chiar zeci de mii de consumatori, rețelele de traficanți acționând până și în discotecile de la sate. Cifra neagră, în acest caz, ascunde o întreagă industrie, care, cel puțin la profit, depașește orice ramură a economiei naționale.

Imposibilitatea de a evalua cifrele negre, certitudinea că ele nu sunt constante de la o perioadă la alta, fie în mod global, fie într-un anumit sector al criminalității, influențează asupra studiilor întreprinse pentru a cunoaște volumul, formele și localizarea crimei. Acest handicap apasă greu asupra cercetării cauzelor criminalității, mai ales dacă nu se clarifică cum și de ce au fost comise faptele antisociale sau aspectele determinate de personalitatea autorilor ( vârsta, sex, naționalitate, mediu, caractere, etc.).

Cred că, în aceste momente, ar trebui să se stabilească un criteriu care să permită aprecierea ponderii reale a criminalității, pentru a se putea pune un diagnostic de patologie socială, fiindcă datele oferite Ministerului de Interne, Ministerului Justiției și Parchetului General nu coincid niciodată, chiar dacă uneori sunt și motivați care țin mai mult de sistem decât de dorința sinceră a instituțiilor respective de a înregistra fenomenul infracțional.

Capitolul 4: Victima

Derivând din criminologie, victimologia dezvoltă relațiile dintre victimă și agresor, explicând consecințele victimizării, indicând procedeele și metodele de recuperare și prevenire victimogene. Prin acțiunile agresionale, în mod practic, identitatea victimei este stabilită de agresorul ce urmărește persecutarea victimei a cărei activitate este fundamentată pe complexul vinovăției (general-uman, de neexplicat în totalitate) care prezintă o încărcătură psihică ridicată (stres psihic).

Conceptul de victimologie derivǎ din latinǎ – „victima” și „logos” și reprezintǎ știința victimei. Sensurile noțiunii de victimǎ au evoluat ȋn timp. Atfel, ȋn antichitate victima era consideratǎ ființa vie sacrificatǎ unei zeitǎți. Astǎzi, prin victimǎ ȋnțelegem orice persoanǎ umanǎ care suferǎ direct sau indirect consecințele fizice, materiale sau morale ale unei acțiuni sau inacțiuni criminale.

Noțiunea de victimǎ cuprinde unitatea sinteticǎ a stǎrii psiho-fizice și sociale a persoanei care, suferind o violențǎ (psiho-fizicǎ), va fi obligatǎ sǎ suporte regulile practice ale acesteia, dupǎ cum voința victimei va fi determinatǎ sau influențatǎ de actul de agresiune. Ȋn literatura de specialitate s-au desfǎșurat o serie de dezbateri teoretice, ȋn așa fel ȋncât sǎ poatǎ fi precis conturatǎ aria pe care o acoperǎ conceptul de „victimǎ”. Victima ȋnseamnǎ ȋntotdeauna ființa umanǎ.

Astfel, dacǎ este evident cǎ nu pot fi considerate drept victime obiecte distruse de rǎufǎcǎtori sau instituțiile prejudiciate de activitǎțile acestora, ȋn ceea ce privește victima propriu-zisǎ, trebuie sǎ o diferențiem de alte cazuri de persoane care, de asemenea, pot fi lizate ȋn urma unor acțiuni infracționale sau de altǎ naturǎ.

Conceptul de victimă este reprezentat de persoana care suferă consecințele unei agresiuni, ale nedreptății, injustiției, acestea fiind diferențiate calitativ, deoarece agresiunea nu se desfășoară uniform, iar reprezentarea în spațiul psiho-afectiv victimal este impusă de cauzele care generează actul sau evenimentul agresional. Determinăriile calitative ale agresiunii (efectul victimal) trebuie să fie conforme cu natura actului agresional, aspectul esențial al individualității victimei fiind exprimat de modul de percepere sau de interpretare a victimăzării. Categoria de „victimă” exprimă o unitate diversă de efecte, iar posibilitatea de cunoaștere a fenomenului victimal se bazează pe analiza mulțimii de fenomene și a experienței victimale, în fiecare situație în parte.

O.N.U. definește victima ca fiind „persoana care, individual sau colectiv, a suferit un prejudiciu, în mod special un atentat la integritatea sa fizică sau mentală, o suferință morală, o pierdere materială, un atentat grav la drepturile fundamentale, urmare a unei acțiuni sau omisiuni care încalcă legea penală sau reprezintă violări ale normelor internaționale recunoscute în materia drepturilor omului“.

Victimologia cercetează toate victimele infracțiunilor și procesul de transformare a acestora în victime (victimizarea), fiind preocupată, în mod special, de anumite persoane care se caracterizează prin capacitatea individuală de a deveni victime ori prin incapacitatea de a evita atentatul infracțional sau de a se opune acestuia atunci când, obiectiv, acest lucru este posibil (victimitatea).

Definițiile victimologiei din literatura de specialitate au fost divizate în două grupuri distincte: definițiile victimologiei, ca ramură a criminologiei și definițiile victimologiei, ca știință autonomă despre toate victimele, atât cu geneză infracțională, cât și noninfracțională.

Analiza izvoarelor de drept a stabilit că aspectul victimologic al legislației a început să se cristalizeze din cele mai vechi timpuri, o dată cu problema infracțiunii și infractorului, manifestându-se prin răzbunarea de sânge, autoapărarea și repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune. În perioada prestatală, victimei i se atribuia și un rol important în stabilirea făptuitorului crimei. Cele mai vechi înscrieri juridice, cum ar fi: Codul lui Hammurabi sau Legile Manu conțineau norme care luau în considerare comportamentul victimei. Persoana și comportamentul victimei era luat în considerație și de normele dreptului roman la stabilirea vinovăției infractorului.

Modul în care victima percepe, înțelege, acceptă sau respinge violența actului agresiv are valoare pentru stabilirea lanțului cauzelor și efectelor fenomenului victimal. Guglielmo Gulotta precizează, în lucrarea sa „La Victima”, că orice act agresional produce multiple efecte victimogene, astfel că, prin victimologie se asigură „studiul victimei unui delict, al personalitătii sale, al caracteristicilor biologice, psihologice, morale și socio-culturale, al relațiilor sale cu delincventul și al relațiilor pe care le-a jucat geneza delictului”.

E.A. Fatah consideră, în lucrarea sa „Victima este vinovată?” că victimologia are ca obiect „elaborarea printr-un studiu aprofundat al victimei, al unui ansamblu de reguli generale, de principii comune și de un alt tip de cunoștințe, putând contribui la dezvoltarea, evoluția și progresul fenomenului criminal, al procesului criminogen, al personalității și caracterului periculos al delincventului”.

Agresiunea prezintă o anumită evoluție care modifică în mod semnificativ comportamentul și opțiunile victimei, contribuind fundamental la modificări în psihicul și rațiunea acesteia. Agresiunea devine reprezentarea unui comportament particular care, în realizarea unui interes individual, determină agresorul să justifice folosirea agresiunii (fizice sau psihice), ca fenomen al voinței, al culturii sau al întâmplării. În acest mod, se explică necesitatea studierii agresiunii de două științe diferite: agresologia (știința studiului fenomenului agresional, a personalității agresorului) și victimologia (știința studiului comportamentului și personalității victimei).

Victimologia prezintă condiția victimei situată în mediul social, starea psiho-fizică de vătămare (proporțională cu intensitatea actului agresional), interacțiunea dintre factorii victimă-agresor și societate, stabilind prin aplicarea măsurilor terapeutico-sociale, reducerea sau anularea fenomenului victimal.

Problematica victimei, în special, sub aspectul prevenirii infracțiunilor și al recuperării prejudiciului cauzat prin fapta penală, a fost abordată în lucrările marilor gânditori antici (Democrit, Platon).

Obiectul victimologiei este reprezentat de tulburările psiho-fizice (cu excepția celor de tip maladiv), efecte ale actului agresiv care dereglează în mod direct echilibrul dinamic (biologic și psihologic) al victimei. Analiza victimologică se referă la situațiile în care agresorul are capacitatea de comportare neafectată de boli, în sensul că este conștient și responsabil de actul agresiv produs, dovedește o corectă autopercepție, o atitudine de relaționare socială, de rezolvare corespunzătoare a conflictelor. Raporturile victimei cu agresorul dobândesc nuanțe secundare, rămânând neschimbate sub aspect social, în sensul că efectul victimizării se produce chiar dacă nu este accentuat și urmărit de victimă. Obiectul victimologiei, parte a domeniului criminalității „cuprinde consecințele de orice fel produse de criminalitate și suportate de societate, de populație și de victimele infracțiunilor sau fenomenelor, de permutare a raportului dintre agresor și victimă, precum și a intervenției sociale pentru restabilirea ordinii”.

Victimizarea poate fi definită prin modul în care se modifică relația agresor-victimă-socius (reprezentat de mediul instituționalizat), relație care sub aspectul duratei poate deveni permanentă sau nepermanentă. Actul agresional are o semnificație deosebită, atât din cauza impactului psihologic asupra victimei cât și a modelării conștiinței acesteia. Scindarea dintre scopul agresional (uneori motivat de provocare) și scopul etic al oricărei acțiuni umane (uneori motivat de trebuințe, interese antisociale) este determinată de caracterul (individualitatea) agresorului și de personalitatea victimei.

Totodată, în planul general al victimizării, legătura între actul agresional și rezultatul acestuia poate fi înlăturată prin stabilirea raportului de cauzalitate, când modelul explicativ al agresiunii nu se regăsește în efectul victimal (fiind considerat un nonsens) astfel încât efectul dăunător, deși nu se integrează în circumstanțele agresiunii (ca sinteză a dimensiunilor fizice, morale, socio-culturale) se poate considera că este determinat de agresiune.

Fenomenul victimal multidimensional, nefiind doar fizic, domină planul juridic, moral, religios, economic, socio-cultural al victimei, în toate sensurile, actul agresional total interesând ansamblul sistemului social, deoarece este pluridimensional, astfel încât agresologia, prin studiul în perspectiva totalității sectorului social, relevă sensul fiecărei agresiuni (semnificația de ansamblu a acesteia), gradul de determinare a raportului cu efectul victimal. Natura agresiunii, derivând din raportul agresor-mediu social (acțiunile umane și trăsăturile conștiinței individuale), va subordona existența victimei la nivelul emoțiilor, atitudinilor, trăirilor și chiar a criteriilor raționale.

Victimologia elucidează înțelesul, funcțiile, identifică și caracterizează raporturile și deosebirile care există între aceste noțiuni. Agresorul justifică actul agresional particular doar prin referirea la condițiile concrete din care agresiunea ar putea proveni și prin derivarea din alți factori, evitând explicarea principiului agresional, criteriilor care au declanșat actul volițional individual, regulile producerii acestuia.

Comportamentul complex al victimei, tipurile de acțiuni, acte, situații care au produs efectul victimal, particularitățile dependente de cauze psihosociale multiple, vor fi esențialmente informative privitor la specificul agresiunii, la atributele moral-volitive ale victimei, la regulile de comportare (de un anumit tip) ale victimei, la consecințele directe sau doar intenționate ale victimizării. Chiar dacă actul agresiv nu pare inteligibil pentru victimă, acesta va fi adecvat, prin finalitatea sa (efectul dăunător) cu condiția unică să producă vătămarea diverselor interese ale victimei.

Istoricul victimologiei

Primele considerații reprezentând aplicarea principiilor victimologice la relațiile dintre criminal și victimă, aparțin avocatului român Beniamin Mendelshon. Născut la București în anul 1890, B. Mendelshon a devenit avocat în anul 1934, în activitatea profesională adoptând conceptele și teoria psihanalizei freudiene. Considerând că între impulsul sexual și instinctul morții „există o legătură permanentă de nestăpânit”, B. Mendelsohn distinge funcțiile cognitive susceptibile să influențeze mediul, conduitele instinctive și să stabilizeze experiența agresională individuală. În ședința Societății Române de Psihologie și Psihoterapie din 29 martie 1934, (organizată în amfiteatrul Spitalului Colțea din București), B. Mendelsohn definește conduita individuală deviantă, factorii sociali și interindividuali, semnificația unică și rolul victimei într-un context de conduite deviante, interpretarea comportamentului victimei perceput de infractor, rolul agresorului și al victimei izolate. B. Mendelsohn supune analizei raportul infractor-victimă începând din anul 1937 și apreciază că reacția victimei la actul agresional este dependentă de potențialul de receptivitate al victimei, diferit de la individ la individ, deoarece este condiționat de vârsta, sexul, gradul de cultură și inteligență, aspectul bio-psihic, gradul de obișnuință față de pornirile agresive, stabilitatea sau instabilitatea emotivă.

B. Mendelsohn clasifică victimele astfel: victimă total nevinovată (pruncuciderea); victimă mai puțin vinovată decât criminalul (ignorantă, imprudentă); victimă tot atât de vinovată ca și criminalul (provocatoare); victimă total vinovată (stimulatoare, imaginară, agresoare); victimă înnăscută.

Observația și măsurarea comportamentului concret al victimei, raporturile acesteia cu infractorul și cu mediul social, personalitatea, trăirile, ideile și acțiunea victimei, percepția raportului direct dintre criminal și victimă constituie obiectul victimologiei. Modelul comportamental agresional este perceput într-un mod semnificativ de victimă care își adaptează conduita după comportamentul agresorului sau se opune acestuia, impunându-și conștient o anumită atitudine, ca act social într-un ansamblu de interacțiuni umane (receptivitatea victimală). Intrucât agresorul își determină în mod individual poziția în raportul cu societatea, victima are două forme de acțiune: individuală și colectivă.

Când efectul victimal, rezultat al actului agresional nu este stabilit, va trebui să fie confirmat, în mod cert, pentru a se identifica semnificațiile (indiciile) acestuia privind existența victimizării, în formele generale ale acțiunii agresionale. Profesorul german de drept penal Hans von Hentig (1887-1974), în vol. „The Criminal and His Victim”, apărut în anul 1948, precum și în lucrările sale ulterioare „Zur Psychologie der Einzeldelikte”, „Das Verbrechen” a analizat fenomenul concret, stabilind noțiuni și concepte utilizate în victimologie, evidențiind posibilitățile de interacțiune dintre infractor și victimă, precum și rolul victimei în desfășurarea acțiunii infracționale. Descoperind în planul comportamentului unele situații specifice Hans von Hentig a propus următoarea clasificare a victimelor: victime izolate (solitarii și melancolicii), care nu-și reglează mecanismul integrării sociale astfel încât rămân izolați de ansamblul organizării vieții și activității sociale: străinii, marginalizații social, persoanele abandonate inadaptații psiho-biologic la un anumit regim de viață; victimele generate de neliniștea vitală individuală și anxioniștii, caracterizate prin instabilitate psiho-socială, provocând accelerări și stagnări acționale care determină dezechilibru comportamental și dereglări afective; victime fără rezistență acțională; provenind din subdezvoltarea psiho-fizică, fapt care determină dependența de caracterul dominant al agresorului, favorizând acțiunile agresionale (de regulă în perioada pubertății sau senilității). Sintetizând rolul factorilor fiziologici în producerea victimizării, Hans von Hentig stabilește următoarea structură a victimelor: victime predestinate ereditar; victime recidiviste; victime neputincioase din cauza lipsei de apărare; victime false; victime imune; victime ce devin infractori; disperații; tinerii; femeile; handicapații mintal; emigranții; oamenii fără cultură; oprimații; iresponsabilii; turmentații.

Evidențiind rolul unor elemente situaționale Hans von Hentig a elaborat următoarea clasificare a victimelor:

victime nevârstnice (psihologia victimei este afectată de lipsa de experienta socială, de lipsa forței fizico-morale, care să opună o rezistență puternică agresorului); se creează astfel profilul psiho-comportamental al victimei nevârstnice, prin reducerea reacțiilor și a conduitelor de apărare, posibilitatea victimizării sub forma abuzului și hărțuirii sexuale, a răpirii (Kidnapping), a cerșetoriei;

victime femei (se manifestă în cadrul unei dependențe între determinarea biologică a femeii lipsită de posibilitatea unei apărări dinamice și agresivitatea criminalilor motivată sexual sau material);

victime vârstnice (fenomenele subiective depind de sănătatea mentală a victimei și de modul de implicare în realitatea înconjurătoare, de gradul relațiilor individuale psiho-voliționale);

dependenții de alcool și stupefiante (prezintă necesitatea adaptării organismului la consumul de alcool și stupefiante, devenind neadaptat la stimulii externi);

imigranții (rolul adaptativ al psihicului este redus, modificându-și organizarea și funcțiile astfel încât gândirea străinului este permanent afectată de lipsa unei adecvări de ordin comunicațional, care să asigure obținerea unui echilibru al personalității);

etnicii (dificultatea formării unor comportamente corespunzătoare și a unui grad de solicitări sociale legitimează organizarea experienței individuale care generează conflictele etnice);

indivizii normali dar cu o inteligență redusă (nu au capacitatea de a anticipa rezultatele acțiunilor desfășurate, în raport cu influențele mediului);

indivizii temporar deprimați (prezența scopului în plan mental este redusă din cauza lipsei de voință și a sentimentului de inferioritate, a incapacității de a sintetiza prioritățile comportamentale);

indivizii achizitivi (starea de relaționare cu mediul este determinată de modul în care individul realizează venituri substanțiale, de felul cum se integrează în absolvirea nevoii de a realiza profituri, în funcție de contextul în care apare orice posibilitate);

desfrânații și destrăbălații (rămân relativ inerți la regulile sociale și morale, prezentând tulburări de structură a sistemului comportamental și chiar nervos);

singuraticii (exacerbând relația cu modul ambiental, ajung să-și modifice comportamentul prin absolutizarea izolării în interpretarea tuturor proceselor psihice);

chinuitorii (depășind limitele unei comportări normale, realizează acte cu semnificații psihice prin care denaturează regulile și raporturile interindividuale, devenind victimele acestora);

indivizii „blocați” și cei nesupuși (elaborându-și un anumit model comportamental individual, în cazul apariției unor contradicții, a unor erori sau a unor factori perturbatori, aceștia acceptă soluțiile unor infractori sau, prin propria interiorizare psihică, nu se vor lăsa victimizați).

Ȋn perioada 1947 – 1961, Școala de la Mainz dezvoltă caracteristicile și conținutul individualității victimale, esența etică a conflictului agresional desprins din acțiunile comunității, necesitatea reintegrării sociale a victimei, cercetarea caracteristicilor infractorilor. În anul 1961, italianul Filippo Gramatica, în volumul „Principi di Difesa Sociale”, elaborează profilaxia victimală după gradul de victimizare și capacitatea de recuperare individuală, restabilirea unor relații sociale și a interacțiunii stabilite cu comunitatea, edificarea unei structuri pentru aplicarea sistematică a tratamentului victimal.

În anul 1966, Ezzat Abdel Fattah în studiul „Quelques problemes poses â la justice penale par la victimologie”, evidențiază modul în care actul agresional exercită o presiune constantă și puternică asupra victimei, obligând-o să participe în orice mod la derularea actului agresional, devenind:

victimă participantă (dispusă să riște orice consecință, din spirit de aventură);

victimă latentă (lipsită de inițiativă va aprecia desfășurarea agresivității într-un mod imprevizibil, putând reacționa oricând pentru a evita sau a accepta eșecul actului victimizant);

victimă predispusă (cu reacții spre înclinații schimbătoare, rigide și complexe care contrazice și încearcă să revină la vechile atitudini);

victimă provocatoare (fidelă unor concepții în care disprețul și sfidarea regulilor comportamentale îndeamnă la acțiuni nesocotite, la schimbări de atitudini periculoase, euforice, isterice, exaltate, melancolice);

victimă neparticipantă (care adoptă posibilitatea de a-și controla comportarea acceptând doar actele cu semnificații cunoscute).

În anul 1970, în volumul „The Resurement of Delinquency”, Thorsen Sellin și Marvin Wolfgang, consideră că există următoarele tipuri de victimizare:

victimizarea primară (reprezintă în esență urmarea oricărei agresiuni îndreptată împotriva unei victime);

victimizarea secundară (vizează situațiile de păgubire a unor societăți comerciale, fiind diversificată);

victimizarea terțiară (reflectă delictele care au ca obiect conviețuirea socială sau administrația publică);

participarea mutuală (infracțiunea se produce prin inițiativa infractorului însă, victima adoptă fie o manieră relativ pasivă sau printr-o atitudine voluntară va păstra „secretul victimizării”: adulter, avort);

victimizarea juvenilă (condiționată de caracteristicile reflectării factorilor perturbatori din mediul înconjurător, relația dintre victima – minor și mediu fiind instabilă și situațională).

În anul 1973, în Israel, a fost programat primul Colocviu Internațional de Victimologie (terminologia victimologică se amplifică prin stabilirea genezei comportamentului victimei, a stărilor psiho-fiziologice, a personalității și psihologiei specifice victimei, contribuția și rolul victimei în perpetuarea crimei în cadrul dreptului penal). Au fost subliniate influențele criminologiei, psihologiei, psihanalizei, privind comportamentul victimei, care a fost investigat și descris sub aspectul conceptelor de conștiință, trăire psihică, drepturi și obligații, folosindu-se rezultatele unor științe interdisciplinare: antropologia, fiziologia, economia.

În anul 1976, în S.U.A. (Boston), a fost organizat al doilea Simpozion Internațional de Victimologie ( obiectul și direcțiile de dezvoltare a victimologiei, ca ramură a științei criminologiei, s-a propus înființarea unor centre de cură pentru categoriile de victime supuse agresării sexuale, atacului armat, unor violențe grave, acordarea unui sprijin social și adoptarea unor măsuri preventive pentru o anumită tipologie de victime). Precizându-se conceptele de investigare a relației sociale, a statutului persoanei supusă agresiunii și adoptându-se măsuri de natură judiciară și socială, se constată că s-a definit structura științei victimologice, ca obiect distinct de criminologie (în S.U.A. a fost înființată revista ,Jurnal internațional de victimmologie”). În anul 1977, criminologul american Stephen Schafer în volumul „Victimology The Victime and His criminal” clasifică victimele după gradul de participare și de răspundere la producerea infracțiunii în:

victime fără relații anterioare cu criminalul (consecințele actului infracțional sunt imputate doar infractorului, victima necunoscând pe infractor);

victime provocatoare (gradul de responsabilitate pentru determinarea, susținerea și finalizarea acțiunii fiind apreciat în funcție de provocarea conștientă sau inconștientă manifestată de victimă);

victime incitative (când victima inițiază și participă la declanșarea actului agresional);

victime slabe sub aspect biologic (conformarea executării acțiuni agresionale este rezultatul neputinței biologice de a se împotrivi constrângerii agresorului);

victime slabe sub aspect social (victima nu este capabilă să-și asume responsabilități sociale pentru a schimba ordinea acțiunilor sociale);

alte victime (efectele actului agresional vizează persoana victimei, modul de gândire și acțiune fiind rezultatul liberului arbitru, actele permise sau nepermise având o semnificație particulară);

victime politice (idealul și datoria sunt asociate unor imbolduri, iar consecințele acțiunilor vor reprezenta simbolul responsabilității față de principiile urmărite).

În cadrul celui de-al III-lea Simpozion Internațional de Victimologie au fost precizate și definite conceptele de condiție și motivație existențială a victimei, metodele de cercetare în victimologie, tratamentul juridic aplicat victimei și s-a propus adoptarea unor măsuri adecvate pentru reintegrarea socială a victimei. În anul 1985, criminologul român Vasile V. Stanciu a publicat la Paris volumul „Les droits de la victime”, iar în volumul „Criminalitatea Parisului”, apărut în anul 1985, prezintă condițiile în care victima poate fi implicată în conflictul agresional. Acesta consideră că există victime prin definiție: săracii, bolnavii, imigranții, persoanele cu un instinct slab de conservare. Propune o strategie a prevenirii crimei prin preceptul defensivei și al revendicării drepturilor, deoarece indivizii sunt victime ale mediului social, astfel că, trebuie să se înființeze tribunale speciale pentru minorii agresați de părinți sau de alte persoane.

Prin Rezoluțiile O.N.U., s-a propus statelor să adopte măsuri de ocrotire: victimele să fie indemnizate de stat; statele să aibă recurs la jurisdicția Curții Internaționale de Justiție, la Comitetul pentru drepturile omului al O.N.U., la Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale, Guvernele să nu instituie tratamente inumane, să nu suspende drepturile constituționale. În anul 1988, criminologul Wolf Middendorf în volumul „Die Opfer des Betruges” (Victima înșelăciunilor) prezintă gradul de implicare a victimei în activitatea economică și afectivă, după următoarele criterii:

victimă generoasă (este dependentă de modul în care infractorul reușește să o impresioneze, punând accentul pe naivitatea și disponibilitatea materială a victimei);

victimele „ocaziei bune”, când infractorul oferă pentru comercializare, la prețuri modice, bunuri și valori sustrase sau devalorizate, victima considerând că în acest mod își rezolvă trebuințele și aspirațiile individuale;

victima afectivității și devoțiunii care apare în cadrul procesului afectiv și emoțional prin tendința de a crede că psihicul se află în relație cu puterile supranaturale astfel încât, procedează la efectuarea de donații pentru purificare. Cealaltă categorie de victime ia în considerare realitatea adiacentă a oricăror simptome pentru realizarea mariajului sau a aventurii intime;

victimele lăcomiei explică actul infracțional prin implicațiile de natură financiară, prin necesitatea proliferării și absolutizării unor procedee specifice în relațiile economice, ajungând să nu înțeleagă scopul actelor produse și conduita infractorului.

Comportamentul victimei, ca obiect al victimologiei există în două variante: prima, agresor-victimă, urmărindu-se conduita individuală a acestor factori (acțiunile-inacțiunile exercitate) în urma procesului psihic individual privind agresivitatea cât și victimizarea; secunda, victimă-societate, nuanțându-se sincronizarea manifestărilor de apărare-recuperare socială, dezdăunarea legală și adoptarea măsurilor de prevenție generală și specială a victimei. Latura bio-psihică a raportului victimal, în ambele ipostaze, are un caracter social, fenomenul agresional fiind interpretat ca un întreg, ca o structură, prin raportarea la determinismul biopsihic și social-istoric determinat.

Praxisul individual agresional se fundamentează pe acte antisociale (nedescoperite sau nepedepsite), pe intenționalitatea acestora, iar atitudinea semnificativă a victimei se prezintă dispersată într-o multitudine nedefinită de efecte victimale. Percepția efectelor victimizării este legată de acțiunea agresională. de credința, judecata și experiența psihosocială a victimei (de atracția sau antagonismul victimei față de actul agresional impus).

Datele statistice atestă că:

• numărul victimelor este mai mare ca numărul infractorilor;

• 80 % din victime se produc în rândul rudelor;

• 50 % din victime au antecedente penale și de-abia restul sunt total inocente;

• vulnerabilitatea de a fi victimă ține de factori personali și si¬tuaționali;

• în unele infracțiuni (de exemplu: infracțiunile sexuale), victi¬mele sunt specifice ori în relație prealabilă sau privilegiată cu agre¬sorul, formând un cuplu victimă – agresor;

• riscul victimal este maxim la copii, femei, bătrâni;

• deseori, însuși infractorul este o victimă a societății.

Curentul victimologic în criminologie a fost inițiat de avocatul român Benjamin Mendelsohn, care, în 1947, a scris articolul „Contribuția victimei la crimă“, publicat la Paris, în disputa cu von Hentig care, în 1948, în USA, scrie lucrarea Criminalul și victima sa. Din această perioadă, problema victimei a devenit, de fapt, una criminologică, adică orientată în domeniul cauzalității infracțiunii concrete și a criminalității, în ansamblu.

Contribuții deosebite a adus victimologiei juristul român Vasile Stanciu care, în 1985, publica lucrarea Drepturile victimei, la Paris, în care arată că:

nu există o vocație victimală;

criminalul nu este întotdeauna culpabil, iar victima, mereu inocentă;

deseori, răspunderea în crimă trebuie partajată între victimă și agresor.

Toți acești autori s-au ocupat de tipurile de relație victimă – agresor.

Mendelsohn a clasificat victimele în:

victime nevinovate, cum ar fi cazul nou-născuților uciși;

victime puțin vinovate;

victime la fel de vinovate ca și infractorul, în cazul suicidului consimțit, al euthanasiei;

victime mai vinovate decât infractorul – victima imprudentă care se accidentează sau victima care provoacă;

victima unic culpabilă – poate fi o victimă imaginară (pacienți cu boli psihice), victima care depune plângere mincinoasă.

Factorii victimogeni enumerați de Mendelsohn au fost:

catastrofe naturale;

circulația mijloacelor de transport;

accidente casnice și tehnologice;

criminalitatea;

victima.

Pentru von Hentig, există victime în relații schimbătoare cu agresorul (poate să fie victimă, fie agresor), victime indiferente, victime în relații specifice cu autorul (ca de exemplu: în viol), victime ce colaborează cu autorul și victime izolate, fără rezistență sau victime predestinate (din cauza alcoolismului, a debilității mintale etc.).

Pentru Schafer, există victime ce nu au legătură cu agresorul, victime provocatoare, victime ce precipită actul delincvent, autovictime (prostituție), victime slabe din punct de vedere psihologic, victime vulnerabile social și victime politice.

Victimizarea multiplă reprezintă acea situație, în care victima unei infracțiuni este foarte probabil să redevină victimă, iar acest lucru se datorează unei vulnerabilități crescute a acesteia sau unei expuneri prelungite la mediul infracțional.

Revictimizarea reprezintă procesul prin care victima unei infracțiuni devine ea însăși agresor. Pentru Selhin, există victime primare (de exemplu: copilul), victime secundare (de exemplu: femeia care suferă în mod secundar) și victime terțiare (de exemplu: victima este ordinea publică).

Pentru Middendorf, există victime generoase (credule), victime ale afectivității pasionale (de exemplu: fanaticii), victime ale lăcomiei și victime ale ocaziilor (de exemplu: a cumpăra ceva ce a fost furat).

Fatah vorbește despre victime ce inițiază actul delincvent, victime care facilitează actul delincvent, victime care provoacă, instigă sau cooperează la actul delincvent.

Gassin admite victime nediferențiate sau fortuite, victime preidentificate, victime specifice și victime latente.

Copiii pot fi victime ale violenței fizice (când, mai frecvent, aceștia ispășesc conflictele dintre părinți), ale violențelor sexuale, până la a fi victime ale indiferenței părinților (copilul nedorit și neglijat). Cu cât copilul-victimă este mai mic, cu atât consecințele psiho-fizice sunt mai grave.

Femeia ca victimă este motivată de gelozie, de agresiunile sexuale (în 40 % din cazuri, aflându-se într-o relație privilegiată cu autorul), victime ale agresiunilor intrafamiliale etc. (în USA, o femeie criminal în serie, după un viol, se prostituează pentru a putea ucide bărbații). Sindromul Holmström este frecvent după viol și se manifestă prin tulburări psihice evidente sau camuflate, tulburări somatice (genito-urinare), cu fobii, mutism, idei de urmărire și suicid. Deci femeia, în viol, poate fi victimă a imprudenței și credulității, a acceptării unor relații ocazionale și dubioase cu autorul, a publicității etc.

La aceste femei, șocul agresiunii este mai grav decât cel genital, deseori, motiv pentru care înainte de a ancheta femeia, aceasta trebuie tratată, altfel, instalându-se „rana narcisică“ de pierdere a afectivității pentru bărbați, consecutiv stigmatizării că a fost victima violului.

Bătrânii sunt, de asemenea, victime ale agresiunilor fizice, sexuale și ale abandonului ce-i obligă a trăi în solitudine și pe care, neputând-o suporta, recurg la acte de autoliză (suicid).

Oamenii pot fi și autovictime ale consumului de droguri, ale suicidului, accidentelor.

Factori de risc victimal sunt:

narcofilia (alcoolismul) sau consumul de droguri;

conjuncturali (de exemplu: plimbările nocturne și solitare în agresiunile sexuale);

conflictuali, familiali, în conjugopatii (conflicte conjugale), la imigranți etc.

psihici, cum ar fi: credulitatea, consumul de alcool care favorizează agresiunile sexuale prin dezinhibiție și nehotărâre („mai n-ar vrea, mai s-ar lăsa“); la fel, insuficiențele mintale de analiză și anticipare a riscului la debili mintali etc.

relaționali – de acceptare a unor relații ocazionale sau dubioase cu persoane puțin cunoscute etc.

Sindromul de victimizare depinde de tipul de agresiune (infracțiune), în general, el determinând la victimă:

rareori, chiar o idealizare patologică a faptei (de exemplu: în agresiuni sexuale);

sentimente de neputință, până la privare afectivă și relațională de tipul sinistrozei (vătămare ireductibilă);

stare de izolare și pierdere a alterității;

sentimente de reprimare ori manie și sentimente de insecuritate fizică sau psihică;

sentimente de culpă, atunci când victima, prin imprudențele ei, se consideră mai vinovată decât autorul.

În acest sens, rolul psihologului este foarte important, acesta intervenind prin terapii de grup, familiale și psihoterapii care au ca scop conștientizarea traumei și diminuarea anxietății victimei.

Cercetarea victimologică are ca scop neutralizarea și prevenirea situațiilor victimale prin:

cercetarea nivelului socio-cultural al relațiilor victimă – agresor;

cercetarea antecedentelor de victimizare, în scopul prevenirii situațiilor victimale de tipul neglijenței, imprudenței, credulității etc.

cunoașterea cercului de relații ale victimei (afaceri, conflicte, dușmănii) drept surse victimale frecvente;

cunoașterea activității victimei înainte de infracțiune, ca și a antecedentelor sale morale și penale, în scopul protecției unor victime potențiale (copii, bătrâni).

Dintr-o astfel de cercetare exhaustivă, rezultă o profilaxie (prevenire) a posturii de a deveni victimă printr-o:

selectare atentă a relațiilor interpersonale;

evitare a situațiilor și persoanelor necunoscute;

evitare a locurilor dubioase;

evitarea locurilor unde se consumă alcool, droguri, a locurilor izolate, supraaglomerate;

sesizarea și combaterea unor semnale preagresive (privire fixă, dreaptă, asupra victimei);

consultarea victimei în unele decizii judiciare, cum ar fi: punerea în libertate a autorului, până la dreptul de decizie al victimei privind de exemplu: retragerea plângerii;

accesul la proces și indemnizarea sa conform Legii nr. 211 / 2004;

ajutor terapeutic, expertal și judiciar dat victimei la cald și la rece, funcție de starea sa;

adoptarea unor coduri de prevenire, ca de exemplu: codul feminist de apărare contra violului din USA, în 10 articole.

În sensul profilaxiei riscului de a deveni victimă, vine și Declarația principiilor fundamentale de justiție privind victima elaborată la Congresul privind victimologia de la Milano, din 1985, care recomandă:

înființarea unei rețele de asistență medicală și judiciară a victimelor;

înființarea unui fond național de indemnizare (despăgubire) a victimelor;

cunoașterea psihologiei victimelor de către anchetatori și juriști și evitarea agravării stării psihice a victimei prin anchetă;

asanarea unor forme de genocid individual (V. Stanciu), cum ar fi avortul, lipsa medicamentelor pentru bătrâni etc.

necesitatea ca juristul să fie un om de știință ce cunoaște integralitatea speței și nu doar un simplu cuantificator de pedepse.

Iar Consiliul Europei recomandă:

dreptul victimei la respect integral;

dreptul victimei la informare, la evaluarea riscurilor victimale și a evoluției procesului;

monitorizarea cât mai adecvată a factorilor de risc victimal;

numirea de consilieri pe lângă justiție, în vederea cunoașterii cât mai corecte a relației victimă – agresor;

indemnizarea adecvată a victimelor dintr-un fond național cu destinație pentru victime;

protecție a victimelor potențiale.

Legile nr. 211/2004 și 217/2003 privind drepturile victimei și combaterea violenței domestice includ:

dreptul la informare al victimei;

dreptul la asistență financiară restitutivă și compensatorie;

dreptul la un tratament judiciar echitabil;

dreptul la tratament extrajudiciar individualizat (medical, psihologic etc.).

De lege ferenda se au în vedere:

statul să prezinte mai riguros interesele victimei;

instituțiile sociale să fie mai active în prevenirea victimizării;

legea să corecteze orice dezechilibru dintre drepturile victimei și ale autorului;

să se promoveze justiția restaurativă privind victimele;

să se accentueze nevoia profilaxiei victimelor colective;

victima cu drepturi de procuror privat sau procuror subsidiar să aibă dreptul la acțiune directă în fața tribunalului.

Considerații teoretice:

nu există victime prin vocație și criminali întotdeauna periculoși, cu alte cuvinte, criminalul este întotdeauna culpabil, iar victima, inocentă. Deseori, ei sunt complementari (au o contribuție până la egală la infracțiune), ceea ce impune partajarea contribuției lor la crimă;

omul poate fi victimă a confraților, a legii, a societății ori a statului, a părinților etc., ceea ce Vasile Stanciu o numește prima victimologie și are deseori o contribuție la consumarea infracțiunii, ceea ce el numește a doua victimologie.

Capitolul 5: Reacția socialǎ

Cei care susțin cǎ studiul criminalilor este suficient pentru a ȋnțelege fenomenul criminal, fac, fǎrǎ ȋndoialǎ, o afirmație adevǎratǎ, dar care nu este finalizatǎ ȋn ȋntregime și a rǎmas undeva la jumǎtatea descifrǎrii acestei probleme. Studiul criminalitǎții trebuie fǎcut ȋn ȋntregul ei context social. Nu poți ȋnțelege comportamentul criminal dacǎ el nu este analizat ȋn contextul reacției fațǎ de acesta, atât al celorlalți membri ai societǎții, cât și reacția autoritǎților.

Deși poate pǎrea ușor confuzǎ, aceasta este deja o preocupare ȋn cercetarea criminologicǎ, teoreticieni de prestigiu fǎcând deseori afirmația cǎ „este necesarǎ propulsarea nu atât a unei noi teorii criminologice, cât a unei noi perspective cu privire la explicarea fenomenului criminal și a crimei ȋn sine.”

Argumentul principal este acela cǎ acțiunile umane sunt mai repede ȋnțelese ȋntr-un context mai larg, derivat din interacțiunile intime care apar ȋntre indivizi. Acesta, este de fapt interacționismul simbolic, care formeazǎ baza teoriei asocierii diferențiate a lui Sutherland și care a fost analizatǎ ȋntr-un capitol. Plecând de aici, teoreticienii reacției sociale ȋși aduc argumentele pentru explicarea a patru mari probleme, care preocupǎ cercetarea criminologicǎ:

Definiția crimei;

Originea comportamentului criminal și efectul pe care ȋl are definirea unui individ drept infractor (criminal) prin prisma comportamentului sǎu;

Etapele pe care autoritǎțile din sistemul justițional ȋl parcurg pentru a ajunge la definirea oficialǎ a unor indivizi sau evenimente ca fiind criminali sau criminale;

Procesele prin care niște categorii de comportament sunt definite drept infracțiuni (crime) ȋn legea penalǎ.

Reacția socială împotriva criminalității este asociată cu denumirea luptei împotriva criminalității prin mijloace specifice apărării valorilor sociale, și anume prin mijloace juridice penale.

S-a remarcat că știința Criminologiei este cea care a introdus prevenirea (ca mijloc de reacție socială contra fenomenului criminal) și individualizarea pedepsei (în funcție de persoana făptuitorului).

Ceea ce frapează în ansamblul mijloacelor folosite pentru a combate criminalitatea este faptul că ele au fost puse în aplicare fără să existe o veritabilă preocupare de cunoaștere pe baze științifice a izvoarelor acestui fenomen complex .

Cuvântul "reacție" desemnează atât un mod de a reacționa, de a răspunde la o acțiune venită din afară, cât și un mod de a răspunde unei reacțiuni ca o contrareacțiune necesară. Pentru a combate un rău este necesar să se lovească în izvoarele sale, adică în cauzele acelui rău.

Mulți dintre teoreticienii reacției sociale susțin un argument mai general și anume acela cǎ, comportamentul criminal este definit doar de reacția pe care alți oameni o au fațǎ de acesta.

Pentru a o explica, ei folosesc termenii de devianțǎ și reacție socialǎ, care vin și detaliazǎ relațiile dintre comportamentul criminal și procesele sociale de definire a anumitor oameni și evenimente drept criminali sau criminale. Se apreciazǎ cǎ, comportamentul criminal, este o parte a devianței, iar acest termen implicǎ doar acea activitate care este consideratǎ diferitǎ fațǎ de activitǎțile apreciate ca fiind normale ȋntr-o societate. De altfel, se susține cǎ devianța are o caracteristicǎ distinctivǎ datoratǎ faptului cǎ ȋn conținutul ei existǎ niște forme negative ale reacției sociale. Aceasta ȋnseamnǎ cǎ, ȋn societate, o anumitǎ parte a indivizilor vǎd comportamentul unor semeni ai lor ca fiind greșit sau ȋn neconcordanțǎ cu regulile sociale admise. Dar acest lucru, ȋn termenii interacționismului simbolic, nu corespunde cu opinia generalǎ a oamenilor, care atribuie un anumit ȋnțeles comportamentului deviant și care pot acționa pe baza acestui ȋnțeles. De exemplu, o persoanǎ care ȋmpușcǎ o altǎ persoanǎ poate sǎ fie sau poate sǎ nu fie consideratǎ criminal, datoritǎ condițiilor oferite de lege. Ȋn cazul nostru, de exemplu, un polițist care, dupǎ somația legalǎ, a ȋmpușcat un infractor prins in flagrant, care ȋncerca sǎ fugǎ cu bunurile furate dintr-un magazin.

De asemenea, se pot ȋntâmpla ca aceste condiții de protecție a unei persoane care a comis o infracțiune sǎ nu fi fost clar specificate, astfel cǎ, anumiți oameni privesc o persoanǎ ca pe un criminal, ȋn timp ce alții o considerǎ pe aceeași persoanǎ drept un erou.

Oamenii percep ȋn mod diferit comportamentul semenilor lor, astfel cǎ, unele comportamente considerate deviante de cǎtre un grup de persoane, sunt privite ca perfect legale de un alt grup de oameni.

De aceea, acești teoreticieni susțin cǎ devianța și reacția socialǎ sunt niște termeni care pot fi ȋnțeleși doar ȋn conjuncție, unul cu celǎlalt. Ei continuǎ și extind punctul de vedere și cu privire la comportamentele criminale și la procesele sociale care definesc aceste comportamente drept criminale.

Plecând de aici și sintetizând se poate defini cǎ, crima, din punctul de vedere al reacției sociale, este acel comportament care nu poate fi definit decât ȋn interrelația cu reacția socialǎ și care nu este ȋntotdeauna identic. Sau, mai direct spus, crima este definitǎ doar de reacțiile pe care oamenii le au cu privire la ea.

Aceastǎ definiție, ȋnsǎ, intrǎ ȋn contrast cu definiția normativǎ (definitǎ de norma legalǎ) ȋn care se afirmǎ cǎ infracțiunea (crima), „este fapta care prezintǎ pericol social, sǎvârșitǎ cu vinovǎție și prevǎzutǎ de legea penalǎ”. Altfel spus, crima violeazǎ legile cu privire la comportamentul uman cu care este de acord cea mai mare parte a societǎții. Trebuie amintit ȋnsǎ cǎ definițiile normative sunt mult mai vechi și mai intuitive, ȋn timp ce definițiile oferite de teoriile reacției sociale au apǎrut ca un rezultat al problemelor ridicate de definițiile normative.

Conceptul reacției sociale pare sǎ combine, și ȋn același timp, sǎ confunde douǎ fenomene separate:

Reacția oficialǎ a instituțiilor de control social;

Reacțiile personale ale indivizilor și al grupurilor sociale.

Indivizii și grupurile ȋși construiesc norme comportamentale bazate pe propriile lor valori și propriile lor interese.

Ei reacționeazǎ la anumite comportamente care le violeazǎ normele, considerându-le deviante. Apoi, indivizii și grupurile respective intrǎ ȋn competiția ȋn care fiecare ȋncearcǎ sǎ-și impunǎ normele proprii instituțiilor oficiale de control social.

Succesul unuia sau altuia ȋn aceastǎ competiție depinde direct de gradul de putere pe care ȋl posedǎ fiecare și de voința de folosire a acesteia.

Politicile oficiale sunt rezultatul conflictului și procesului de compromisuri dintre aceste grupuri. Când un grup și-a impus propriile norme prin intermediul instituțiilor de control social, atunci, el ȋși arogǎ dreptul de a vorbi ȋn numele ȋntregii societǎți. Credeam cǎ, dacǎ un grup a avut suficientǎ putere sǎ defineascǎ un alt grup drept deviant, nu implicǎ și faptul cǎ existǎ un larg consens asupra problemei respective și nu exclude posibilitatea ca celǎlalt grup sǎ-și schimbe raportul de putere ȋn viitor.

Alexander Liazos, un cunoscut și apreciat sociolog american, care a ȋntreprins mai multe studii ȋn domeniul devianței plecând de la reacțiile de putere, preciza: „aceia care-i definesc pe alții drept devianți trebuie sǎ fie mai puternici decât devianții ȋnșiși”.

Interacționismul formulat ca teorie globalǎ asupra devianței, îndeosebi cu ocazia Congresului internațional de criminologie de la Belgrad din 1973, apare tot mai frecvent în perioada urmǎtoare, sub denumirea de criminologia reacției sociale, denumire de naturǎ a marca și mai mult ruptura epistemologicǎ cu criminologia tradiționalǎ. Aceastǎ nouǎ orientare deplaseazǎ centrul de greutate al cercetǎrii criminologice din sfera personalitǎții criminale și mecanismelor trecerii la actul infracțional cǎtre elucidarea proceselor sociale ce produc devianțǎ și delincvențǎ. Aceasta se manifestǎ, arǎta R. Gassin, ca un proces dinamic de interacțiune cu alte procese complexe de acțiune și reacțiune, de rǎspunsuri și contrarǎspunsuri în care intervin trei nivele de acțiune socialǎ: elaborarea legii, reacțiile interpersonale și procesul instituțional al reacției sociale.

Acestuia din urmǎ i se acordǎ o importanțǎ aparte, considerându-se astfel ca problemǎ fundamentalǎ a criminologiei o reprezintǎ studierea ansamblului proceselor ce alcǎtuiesc reacția socialǎ fațǎ de fenomenul delincvenței, care este considerat a fi o creație directǎ și nemijlocitǎ a reacției sociale.

Criminologia reacției sociale a creat în parte premisele apariției unei alte tendințe, și anume criminologia radicalǎ sau criticǎ, de orientare neomarxistǎ. Reprezentative pentru aceastǎ tendințǎ sunt lucrǎrile lui Ian Taylor, Paul Walton și Jock Young apǎrute în 1973 și 1975, lucrǎri considerate, dupǎ unele opinii, ca punând bazele unei noi criminologii.

Autorii englezi propun un model formal explicativ al actului deviant. Acesta n-ar fi decât rezultatul unei stǎri conflictuale între individ și structurile politice și economice specifice capitalismului, infracțiunea reprezentând actul politic prin care delincventul îsi exprimǎ refuzul fațǎ de organizarea socialǎ existentǎ. Autorii englezi procedeazǎ, în lumina celor arǎtate, la o decupare a actului criminal, distingând astfel cinci etape cu valoare explicativǎ și anume: originile îndepǎrtate ale actului deviant, originile imediate ale acestui act, actul însuși, originile imediate ale reacției sociale și originile îndepǎrtate ale acesteia.

Pentru a explica originile îndepǎrtate ale actului deviant, autorii citați considerǎ cǎ este necesar sǎ se elaboreze o „economie politicǎ" a crimei, care sǎ analizeze structurile societǎții industriale avansate, bazatǎ pe inegalitate în distribuirea puterii, a bogǎțiilor, a privilegiilor de clasǎ. O a doua preocupare ar trebui sǎ fie aceea de a explica de ce o anumitǎ parte dintre indivizii supuși unor condiții structurale identice comit infracțiuni, care sunt, cu alte cuvinte, originile imediate ale actului delincvent. Pentru a furniza o atare explicație este necesar ca „economia politicǎ a crimei" sǎ fie completatǎ cu „psihologia socialǎ a crimei". Acesteia îi revine rolul de a explica „opțiunea pentru calea criminalǎ" sau pentru calea „conformistǎ", în confruntarea pe care individul o are în mod permanent cu structurile politice și economice ale societǎții capitaliste.

Infracțiunea ca faptǎ antisocialǎ prevǎzutǎ de legea penalǎ, aduce atingere unor interese ce privesc valori de naturǎ și importanțǎ diferitǎ. Criminologia este obligatǎ sǎ explice și „alegerea pe care infractorii o fac în acest sens". Aceasta constituie cel de al treilea palier explicativ, care dupǎ pǎrerea autorilor englezi, implicǎ elaborarea unei teorii sociale complete asupra devianței, care sǎ aprofundeze studiul dinamicii sociale a actului infracțional și sǎ elucideze relația dintre gândire și acțiune.

Al patrulea palier explicativ este destinat examinǎrii originii imediate a reacției sociale. Comiterea unei infracțiuni dǎ naștere mai întotdeauna la reacții sociale dintre cele mai diferite: de puternica dezaprobare (actul fiind de îndatǎ adus la cunoștințǎ organelor competente), de dezaprobare moderatǎ (respins, comentat negativ, dar nu neapǎrat reclamat), de toleranța, de acceptare sau de indiferențǎ.

Elaborarea unei „psihologii sociale a reacției sociale" ar fi în masurǎ sǎ explice motivul pentru care opinia publicǎ și organele însǎrcinate cu administrarea justiției au reacții atât de diferite fațǎ de asemenea acte.

Ca și în cazul primului palier, originile îndepǎrtate ale reacției sociale – ultimul palier al teoriei examinate – trebuie cǎutate în structurile politico-sociale specifice societǎții capitaliste. Inițiativele politice ce duc la adoptarea anumitor legi, definirea însǎși a infracțiunii, aplicarea sancțiunilor penale sunt activitǎți ce aparțin în exclusivitate acelui grup ce ocupǎ poziția dominantǎ în cadrul structurilor respective. De aici necesitatea elaborǎrii unei „economii politice a reacției sociale" care sǎ analizeze modul în care întreg sistemul penal capitalist, departe de a fi neutru, reprezintǎ un veritabil instrument de dominare asupra grupǎrilor defavorizate. De aici respingerea definiției legale a infracțiunii, necesitatea „definirii acesteia" prin prisma unei economii politice a reacției sociale.

Reducerea problematicii socializǎrii numai la familie sau la anturajul restrâns al individului, nu poate constitui o schemǎ de analizǎ etiologicǎ valabilǎ pentru o societate în permanentǎ schimbare, în care nivelele interiorizate în copilarie își pierd pe parcurs semnificația, odatǎ cu trecerea la perioada adultǎ. Impactul pe care organizarea societǎții, evoluția socialǎ le au asupra formǎrii și dezvoltǎrii personalitǎții, ocupǎ un loc secundar în cadrul acestor teorii.

O altǎ eroare a acestor concepții constǎ în tendința de socializare a omului, în exagerarea importanței factorilor sociali și în neglijarea aproape totalǎ a individului. Procedând în marea lor majoritate la o analizǎ a delincvenței la nivelul grupului, aceste teorii sunt incapabile sǎ ofere o explicație valabilǎ cu privire la cauzele directe ale comportamentului delincvent. Chiar și în acele rare ocazii, când îsi propune o explicație la nivel individual, cum este cazul teoriei „asociației diferențiale", concepția ramâne tributarǎ aceleiași erori epistemologice, ce nu permite în final sǎ se rǎspundǎ la întrebarea de ce în condiții sociale similare numai unii indivizi comit infracțiuni.

Cât privește orientǎrile și curentele anilor '60 și '70 din secolul XX ele au avut fǎrǎ îndoialǎ meritul de a aduce un val de aer proaspǎt în criminologie, de a incita pe cei dispuși poate sǎ se lase prada rutinei și conformismului sǎ nu abandoneze, sǎ caute noi soluții.

Criminologia reacției sociale, concentrându-și astfel eforturile asupra studierii proceselor de acțiune și reacțiune în cadrul cǎrora devianta și respectiv delincvența nu ar fi decât rezultatul direct al reacției pe care acestea le provoacǎ în sânul membrilor societǎții, aduce, fǎrǎ îndoialǎ, în câmpul reflecției criminologice, elemente interesante.

Este evident cǎ evoluția criminologiei este condiționatǎ de progresul general al științei. Or, cu toate descoperirile excepționale ce s-au fǎcut în ultimul timp în diferite domenii, tainele universului uman nu sunt încǎ pe deplin luminate. Limitele criminologiei în descifrarea acelor meandre ale personalitǎții individului sunt determinate, prin urmare, de stadiul actual al cunoașterii științifice.

Modele de reacție socială

Modelul represiv

Foarte mult timp, reacția socială antiinfracțională a avut un caracter strict represiv. În acest sens, sunt relevante acele reglementări juridice inscripționate care confirmă atât existența răzbunării private nelimitate, cât și forme ale răzbunării private limitate și ale compoziției.

Cutumele justiției private consideră că ofensa adusă unui grup, trebuie să se repercuteze automat asupra clanului din care face parte, responsabilitatea ripostei aparținând întregului grup. De asemenea, responsabilitatea individuală pentru fapta comisă devine colectivă.

Răzbunarea privată limitată restrânge riposta de la nivelul grupului, concentrând-o asupra făptuitorului, fiind echivalentă cu răul provocat (legea talionului "ochi pentru ochi").

Sub imperiul "răzbunării divine", conducătorul (mai târziu, judecătorul) putea impune aplicarea legii. În acest sens, edificator a fost "Codul lui Hammurabi", cod preluat și de alte legislații penale orientale (egiptene și ebraice).

În Europa, civilizația antică a avut mari influențe asupra sistemelor de justiție penală din Grecia și peninsula romană.

Ultima formă a reacției represive: a fost represiunea etatizată, ce s-a bazat pe "ideea retributivă". Această, concepție a fost criticată de Platon, care considera ca reacție la încălcarea legii să prezinte utilitate Socială, și anume scopul pedepsei trebuie să fie prevenirea specială (ca efect de intimidare al pedepsei) și prevenirea generală (ca exemplu pentru ceilalți).

Despre utilitatea socială a pedepsei vor aminti în ideile lor filosofii antici: Aristotel, Seneca, precum și cei moderni (iluminiștii francezi).

Referitor la aceeași idee se impune și lucrară „Dei delitti e dellepene ", în 1764, avându-1 ca autor pe Cesare Beccaria, care atacă arbitrariul și corupția care există în sistemul judiciar și penitenciar; sens în care susține ideea tratamentului judiciar egal, în scopul respectării demnității ființei umane.

Principalele idei exprimate în opera lui Beccaria vizează următoarele aspecte :

Codificarea riguroasă a delictelor și pedepselor, necesitatea elaborării unui corp de legi scrise, clare și accesibile;

Justificarea pedepsei prin caracterul ei retributiv, descurajant și, prin urmare, util pentru conservarea ordinii sociale;

Necesitatea aplicării unor pedepse moderate, dar sigure și prompte;

Desființarea pedepsei cu moartea;

Introducerea sistemului acuzator în procedura penală; necesitatea ca judecata și probele să fie publice;

Desființarea torturii ca procedeu de anchetă, ca mijloc de obținere a probelor;

Necesitatea prevenirii delictelor.

Tratatul lui Beccaria se finalizează printr-o sinteză a ideilor sale novatoare, și anume: "Pentru ca pedeapsa să nu constituie un act de violență împotriva cetățeanului, ea trebuie să fie esențialmente publică, promptă, necesară, cea mai slabă dintre pedepsele aplicabile în circumstanțele date, proporțională cu delictul și stabilită prin lege". Principiile stabilite de Beccaria au stat la baza școlii clasice a dreptului penal, cea care a dominat ulterior, timp de un secol, gândirea și practica juridico-penală .

Teoria formulată de Cesare Beccaria a fost reluată și întărită de Jeremy Bentham, filosof britanic, în concepția sa fundamentală, și anume "ceea ce justifică pedeapsa este utilitatea acesteia sau, mai exact, necesitatea sa ".

J. Bentham consideră că pedeapsa ar avea următoarele valențe:

de a preveni săvârșirea infracțiunilor;

de a-1 determina pe infractor să comită o faptă mai puțin gravă când prevenirea nu s-ar realiza;

de a-1 determina pe infractor să nu folosească mai multă forță decât este necesar pentru săvârșirea faptei;

să mențină fenomenul infracțional la un nivel cât mai scăzut.

Enrico Ferri menționa despre școala clasică de drept penal că a fundamentat rațiunea; a stabilit limitele dreptului statului de a pedepsi; a obținut o îmblânzire generală a pedepselor, eliminându-le pe cele infamante.

Această doctrină penală a avut și câteva limite date de concentrarea exclusivă "asupra delictului și asupra pedepsei ca entitate juridică abstractă, izolată de omul care săvârșește un delict și este condamnat, cât și de mediul din care provine și în care se întoarce după pedeapsă" .

Modelul preventiv

Acest model aparține doctrinei pozitiviste de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Fondatorul acesteia a fost juristul și sociologul Enrico Ferri, care contestă sistemul represiv conceput de școala clasică.

Ideile susținute de școala pozitivistă erau:

importanța comportamentului infracțional pentru instanța de judecată;

relevarea factorilor ereditari și de mediu care au determinat evoluția comportamentului infractorului;

ștergerea imaginii clasice a omului rezonabil, stăpân pe actele sale și liber întotdeauna să aleagă între bine și rău;

infractorul nu este întotdeauna liber să aleagă, fiind determinat de legile naturale (descoperite doar de știință);

individualizarea pedepsei să se realizeze ținându-se seama de personalitatea infractorului și de condițiile concrete care au determinat producerea activității infracționale.

În conformitate cu aceste opinii, pedeapsa constituie un mijloc de apărare socială cu caracter curativ, prin care se urmărește vindecarea infractorului.

E. Ferri afirma că infracțiunea este mai întâi un fenomen natural și social care trebuie prevenit și apoi este o entitate juridică. Prevenirea generală se poate realiza dacă există certitudinea represiunii, și nu severitatea acesteia. Enrico susține necesitatea luării unor măsuri de ordin social și economic, care să elimine, eventual să limiteze, rolul factorilor criminogeni.

Măsurile propuse le-a numit "substitutive penale", sens în care autorul enumera câteva: iluminatul străzilor, descentralizarea administrativă, reducerea consumului de alcool etc. Luând în considerare cunoașterea științifică a cauzalității fenomenului infracțional, doctrina pozitivistă propune modelul preventiv ca primă încercare de prevenire a criminalității.

Doctrina apărării sociale

Această doctrină încearcă să îmbine cele două concepții (ale școlii clasice și școlii pozitiviste), conferind dreptului penal o nouă finalitate, respectiv: apărarea socială realizată atât prin prevenire, cât și prin represiune. Doctrina apărării sociale este explicată de Marc Ancei în lucrarea "La deferise sociale nouvelle" (Noua Apărare Socială).

Ideile fundamentale ale acestei doctrine susțineau că:

– "apărarea socială" se referă la protejarea societății împotriva criminalității;

– "protecția" se realizează prin măsuri penale și extrapenale de natură a neutraliza delincventul (prin aplicarea de metode emotive și educative sau prin eliminare sau segregare);

– "apărarea socială" susține acea politică penală care acordă prioritate prevenirii crimei și tratamentului delincventului (având drept obiectiv resocializarea infractorului);

– resocializarea este considerată o rezultantă a procesului de umanizare a noilor legislații penale;

– umanizarea dreptului penal și procesual penal se bazează pe cunoașterea științifică atât a fenomenului infracțional, cât și a personalității delincventului.

Aceste obiective ale "Școlii Apărării Sociale" (de tratare și resocializare a delincventului) se regăsesc și în ideile susținute de orientarea clinică.

Criminologia și modelele de politică penală

Teoriile criminologice au influențat în mare măsură complexul proces de elaborare și punere în aplicare a unor metode de tratament și reeducare a condamnatului, dar și programele de prevenire a criminalității.

Examenul psiho-individual

Prima încercare a avut loc în Argentina, în 1907, prin înființarea unui cabinet de psihologie clinică și experimentală în cadrul penitenciarului național. Ulterior, "câștigă teren" aplicarea acestui examen psiho-individual și în Brazilia, Chile, Belgia, Germania, Austria și Franța.

Programele de prevenire

Cel mai cunoscut program de prevenire este "Proiectul Zonei Chicago" (Chicago Area Project) și a fost inspirat de teoria ecologică a "Școlii din Chicago".

În conformitate cu aceasta, rata criminalității poate fi redusă ca efect al ameliorării mediului social (prin îmbunătățiri de ordin social, economic și cultural; schimbări atitudinale prin implicarea directă a cetățenilor la reducerea criminalității).

Chiar dacă a fost contestat și nerezistând în timp (decât între 1930-1950), Proiectul Zonei Chicago a determinat o scădere considerabilă a delincventei în orașul respectiv.

Modelul curativ

Acest model de politică penală s-a fundamentat pe rezultatele cercetării științifice în criminologie.

Fundamentarea științifică a tendinței non-represive în politica penală a fost stimulată și de evoluția criminologiei în perioada interbelică, mai ales a criminologiei clinice, care situează persoana infractorului în centrul preocupărilor, urmărind tratamentul și resocializarea acestuia. La datele științifice furnizate de criminologia clinică s-au adăugat ideile doctrinei "apărării sociale" susținute de Filipe Grammatica și, mai ales, cele ale "noii apărări sociale", promovate de Marc Ancei.

Modelul curativ viza:

– axarea politicii penale pe ideea de resocializare a infractorului;

– adoptarea unor metode de tratament apte să contribuie la readaptarea socială a individului;

– adoptarea unor tehnici de individualizare menite să contribuie la creșterea eficienței tratamentului, atât în momentul individualizării judiciare a sancțiunii, cât și în perioada executării acesteia;

– adoptarea unui ansamblu de măsuri de ordin social, economic, cultural etc, în scopul facilitării reinserției sociale cât mai adecvate a infractorului, după executarea tratamentului.

Programele de tratament au la bază metoda clinică, abordând personalitatea infractorului în unitatea și dinamica acesteia.

În S.U.A., ideea de tratament a cunoscut o anumită consacrare juridică în sistemul sentințelor cu durată nedeterminată combinate cu măsura eliberării condiționate "pe cuvânt".

Alte modalități de sancționare non-represivă au vizat executarea sancțiunii cu închisoarea în semilibertate, având drept scop facilitarea resocializării (infractorul este lăsat în mediul său familial și social, păstrându-și locul de muncă, dar își petrece sfârșitul de săptămână și concediul în penitenciar).

Reforma sistemului penitenciar a constituit un alt punct de interes, urmărindu-se umanizarea regimului de executare în mediu închis și realizarea unui tratament adecvat de resocializare a infractorului.

Ideea tratamentului post-penal, care vizează sprijinirea infractorului la ieșirea din penitenciar, astfel încât acesta să evite situațiile criminogene și să atenueze procesul de stigmatizare.

Modelul curativ de politică penală constituie un succes important al criminologiei tradiționale, iar nereușitele care au apărut pe parcursul transpunerii lui în realitate nu se datorează lipsei fundamentului teoretic, ci condițiilor social-economice și culturale specifice fiecărei țări.

Concluzii

Crima este un fenomen social, deci societatea o generează și tot ea trebuie să o reducă. În acest sens, crima trebuie redusă prin combaterea promiscuității sociale, a sărăciei, prin educație, cultură și nivel de trai crescut.

Criminologia studiază toate cauzele ce contribuie la producerea infracțiunilor:

inegalitățile socio-economice;

starea de anomie micro- și macrosocială de ignorare a normelor morale, tradiționale și juridice;

căderea familiei și a funcției sale de socializare pozitivă;

scindarea controlului social pe care îl exercită școala, biserica, instituțiile statului;

densitatea populației și globalizarea;

înmulțirea factorilor de trecere la actul infracțional, prin consumul de alcool, droguri etc.

Premisa cercetării criminologice o constituie cunoașterea aprofundată a realității și a fenomenelor sociale, criminologul necesitând cunoștințe în domenii: istorie, filosofie, antropologie, drept, medicină etc.

Creșterea criminalității violente, concomitent cu apariția și proliferarea altor forme de crimă, ca de exemplu crima organizată, crima gulelelor albe, traficul și consumul de droguri, traficul de armament și corupția ne determină să ne putem întrebarea dacă într-adevar în România se dorește o cercetre criminologică de elită, capabil să identifice cauzele, motivațiile și dușmanii liniștei publice.

Ȋn ultima perioadă de timp, forme noi și moderne de crimă prind din ce în ce mai mult contur, ca de exemplu criminalitatea informatică, un domeniu absolut nou, unde fraudele (care pot duce uneori la afectarea gravă a echilibrului financir mondial) pot fi comise cu ușurința de cei interesanți și instruiți în domeniu.

Criminologia include:

studiul crimei ca fenomen individual (cauzele și motivațiile sale);

studiul criminalului și al personalității sale. Crima este facută de un om, de la crima ocazională, favorizată de situații criminogene, la criminalul care nu are mijloace de contenție, nu se poate abține;

studiul criminalității ca fenomen social, amploarea criminalității în funcție de timp și spațiu (de la un an la altul și de la o zonă la alta );

victima;

reacția socială față de crimă, adică prognosticul crimei, și a prevenirii ei (profilaxie) și a luptei cu crima, a strategiilor acestei lupte;

deci pentru a lupta eficient cu crima este necesar a îi recunoaste în mod științific cauzele.

De menționat că nivelul criminalității și al eficienței luptei cu ea depinde de întreaga societate și în mod secundar de posibilitățile justiției. Astfel, când vorbim de criminalitate ne referim cu precădere la aspectele sociale ale crimei, când vorbim de criminal ne referim la personalitatea infractorului și când vorbim de crimă ne referim cu precădere la aspectele sale juridice.

Menționăm că, sub aspect criminologic, termenii de criminal, infractor și delincvent sunt sinonime, ele corespunzând gravității infracțiunilor (infracțiune = a înfrânge legea penală), în crime, delicte și contravenții.

Criminologia, ca studiu științific al fenomenului criminal, sau simplu: știința crimei, are atât datoria prevenirii, cât și combaterii fenomenului criminal, alături de multele sale atribuții. Aceasta caută, studiază și propune mijloacele de combatere a cauzelor acestui fenomen.

Crimele sunt cauzate de voința oamenilor și asupra lor, motiv pentru care criminologia caută prin formele sale să aplice aceste mijloace directe de combatere chiar asupra autorilor crimelor. Avem: mijloace de prevenire, de izolare, de judecată, de condamnare etc.

În criminologia modernă se cercetează căile și mijloacele contra crimei și criminalității în mod insistent, iar majoritatea autorilor sunt de părere că lupta trebuie dusă pe două căi: una preventivă, de împiedicare a comiterii de crime (ante-delictum) și alta represivă, de pedepsire a celor care comit crime (post delictum).

Există mai multe opinii în legătură cu rolul mijloacelor utilizate de criminologia modernă, unii considerând că e mai ușor să previi, fiind mai inteligente și mai puțin costisitoare desigur mijloacele preventive, însă alții consideră că mijloacele represive au un rol mai important.

În literatura de specialitate s-a menționat chiar că până la apariția criminologiei ca știință, reacția contra fenomenului criminal era preponderent represivă, neexistând poate suficiente căi de educare a populației, sau suficiente informații despre imoralitatea acestui fenomen, sau chiar a altor infracțiuni, modelul represiv întâlnindu-și aplicarea în Codul Penal Francez din 1810, Codul Penal German din 1841 și Codul Penal Italian din 1889, constituind de fapt esența doctrinei clasice a dreptului penal.

Abordarea crimei:

ca fenomen social (criminalitatea);

ca fenomen uman (fiind comisă de om);

ca fenomen juridic (lupta eficientă contra acesteia).

Criminalitatea ca fenomen social a apărut odată cu structurarea primelor comunităti, atunci când s-au impus norme și a existat morală. Știintific criminalitatea a început să fie studiată, relativ recent , în ultimele două secole.

Bibliografie

H.G. nr.232 din 30 martie 2005 privind aprobarea Strategiei de reforma a sistemului judiciar pe perioada 2005-2007 si a Planului de actiune pentru implementarea acestei strategii publicata in Monitorul Oficial nr.407 din 10 mai 2005

Amza, T., Criminologie, Lumina Lex, 1998

Bonzat, P., Pinatel, J., Criminologie, Dalloz, 1963

Buneci, P., Martorul pe tărâmul Justiției, Pinguin Book, 2001

Butoi, T. și col., Victimologie, Pinguin Book, 2000

Butoi, T., Criminali în serie, Pinguin Book, 2002

Cohen, A., La déviance, Duculot, 1977

Debuyst, Ch., La criminologie clinique, Dessort, 1968

Di Fiorino, M., Pericoloso a se e agli altri – Violenza, suicidio e disturbi mentali, Centro Studi psihiatria e Territorio, 2000

Dincu, A., Bazele criminologiei, Proarcadia, 1993

Eysenck, H., Descifrarea comportamentului uman, Teora, 1995

Gassin, J., Criminologie, Dalloz, 1988

Gheorghiu, B., Criminologe generală, Tipocart, 1993

Giurgiu, N., Elemente de criminologie, Chemarea, 1992

Luminosu, D., Popa, V., Criminologie, Helicon, 1995

Moretti, C., În fața crimei, All, 2000

Oancea, I., Probleme de criminologie, All, 1994

Oprean, H., Criminologie, Servo-Sat, 1996

Ortansa Brezeanu, Prevenirea criminalității la început de mileniu, Editura Fundației România de Mâine, București, 2001.

Petcu, M., Delicvența. Repere psihosociale, Dacia, 1999

Sandu, F., Criminologie, Sylvi, 2001

Scripcaru, Gh., Astărăstoae, V., Criminologie clinică, Polirom, 2003

Stănoiu, Rodica, Criminologie, Oscar Print, 1995

Stănoiu, Rodica, Introducere în criminologie, Editura Academiei, București, 1989

Ursa, V., Criminologie, Dacia, 1986

Bibliografie

H.G. nr.232 din 30 martie 2005 privind aprobarea Strategiei de reforma a sistemului judiciar pe perioada 2005-2007 si a Planului de actiune pentru implementarea acestei strategii publicata in Monitorul Oficial nr.407 din 10 mai 2005

Amza, T., Criminologie, Lumina Lex, 1998

Bonzat, P., Pinatel, J., Criminologie, Dalloz, 1963

Buneci, P., Martorul pe tărâmul Justiției, Pinguin Book, 2001

Butoi, T. și col., Victimologie, Pinguin Book, 2000

Butoi, T., Criminali în serie, Pinguin Book, 2002

Cohen, A., La déviance, Duculot, 1977

Debuyst, Ch., La criminologie clinique, Dessort, 1968

Di Fiorino, M., Pericoloso a se e agli altri – Violenza, suicidio e disturbi mentali, Centro Studi psihiatria e Territorio, 2000

Dincu, A., Bazele criminologiei, Proarcadia, 1993

Eysenck, H., Descifrarea comportamentului uman, Teora, 1995

Gassin, J., Criminologie, Dalloz, 1988

Gheorghiu, B., Criminologe generală, Tipocart, 1993

Giurgiu, N., Elemente de criminologie, Chemarea, 1992

Luminosu, D., Popa, V., Criminologie, Helicon, 1995

Moretti, C., În fața crimei, All, 2000

Oancea, I., Probleme de criminologie, All, 1994

Oprean, H., Criminologie, Servo-Sat, 1996

Ortansa Brezeanu, Prevenirea criminalității la început de mileniu, Editura Fundației România de Mâine, București, 2001.

Petcu, M., Delicvența. Repere psihosociale, Dacia, 1999

Sandu, F., Criminologie, Sylvi, 2001

Scripcaru, Gh., Astărăstoae, V., Criminologie clinică, Polirom, 2003

Stănoiu, Rodica, Criminologie, Oscar Print, 1995

Stănoiu, Rodica, Introducere în criminologie, Editura Academiei, București, 1989

Ursa, V., Criminologie, Dacia, 1986