Reactia Sociala, Factor Esential In Combaterea Fenomenului Infractional
Cuprins
Introducere
Capitolul I Noțiuni generale de criminologie
1.1 Originea criminologiei
1.2 Evoluția criminologiei
1.3 Criminologia generală
Capitolul II Fundamentele istorice ale reacției sociale antiinfracționale
2.1 Elemente generale
2.2 Modelul represiv de reacție socială
2.3 Modelul preventiv de reacție socială
2.4 Modelul curativ
2.5 Doctrina apărării sociale
Capitolul III Tendințe moderne în politica penală
3.1 Caracterizare
3.2 Tendința represivă, neoclasică
3.3 Tendința modernă
Capitolul IV Tipologii de criminalitate
4.1 Criminalitatea organizată
4.2 Criminalitatea informatică
4.3 Terorismul internațional
Concluzii
Bibliografie
Capitolul I Noțiuni generale de criminologie
Originea criminologiei
Dezvoltarea în timp a primelor forme de organizare socială a dus la apariția unui nou fenomen social, criminalitatea. Acest lucru se datorează faptului că înaintea acestei dezvoltări istorice, criminalitatea nu exista deoarece ”acolo unde nu există morală și norme nu există crime”.
În sens etimologic, criminologia derivă din latinescul ”Crimen” – care se referă la crimă, infracțiune și grecescul ”logos” – știință, iar prin îmbinarea celor doi termeni se formează criminologia, care reprezintă studiul fenomenului infracțional sau criminal.
Cu toate că studiul criminalității din punct de vedere științific a avut loc relativ recent, și anume în ultimele două secole, interesul pentru acest domeniu se regăsește pe toată perioada evoluției umanității.
Criminologia a luat nașter pe baza axiomei ”o știință apare fără acordul numănui”. Apariția criminologiei ca știință se datorează contribuției a trei mari personalități: Cesare Lambroso, Enrico Ferri și Raffaele Gorofalo.
Nașterea criminologiei a avut loc odată cu Congresul de la Roma din 1885, unde criminologia ia naștere ca știință de sine stătătoare.
În decursul istoriei umanității putem observa o preocupare destul de intensă pentru pedepsirea comportamentelor individuale periculoase, care au luat naștere ca o necesitate pentru autoprotejarea comunității uname. Reacțiile antisociale, infracționale ale grupului aflat in pericol a fost una destul de dură, un exemplu destul de elocvent este legea talionului care se regăsea la majoritatea poparelor din secolul X.
În parcursul istoriei, civilizația și cultura mesopotamiană sistemul dreptului avea un caracter divin. De menționat este faptul că sumerienii aveau o zeiță a dretului Nanse, iar la babilonieni legile și dreptul erau asigurate de către regele Soarelui și Justiției Samas.
În antichitate însă, codul lui Hamurabi este cel care a avut o influență asupra reglementărilor penale din zona de confluență. Spre exemplu, în Egip și în timpul Regatului Nou faptele precum conspirație contra statului, rebeliune, omucidere, adulter feminin și viol, era aplicabilă pedeapsa cu moartea.
Codul lui Hammurabi, arăta în mod concis apărarea drepturilor și intereselor celor bogați. Astfel, preoții și demnitarii aveau privilegii în detrimentul oamenilor liberi și sclavilor.
O altă perioadă istorică importantă este legată de Rogatul Nou (1650-1085 î. Hr.), în Egiptul antic, unde infracțiunile precum rebeliunea, conspirație contra statului, omucidere, viol, adulter feminin, precum și furtul din mormintele regale erau pedepsite cu moartea.
În civilizația ebraică, dreptul și justiția se înfăptuiau în numele lui Jehova. Infracțiunea de crimă era pedepsită cu moartea. Astfel familia celui mort trebuia să îl ucidă pe ucigaș sau pe un membru al familiei acestuia.
Legea răzbunării sângelui a continuat să fie folosită fiind adăugată principiului juridic, prin intermediul codului talionului.
De asemenea în decursul istoriei putem observa regimul juridic chinez care avea un sistem juridic penal extrem de aspru. Pedepsele din timpul dinsatiei Chang erau unele destul de brutale și barbare: pedeapsa caitală pentru bețivi, lovituri de bici sau baston, însemnarea cu fier roșu pe față, sigrumarea, decapitarea, etc.
Civilizația aztecă avea de asemenea un sistem penal în care legile erau înștiințae în scris. Cei care contraveneau ordinii religioase erau pedepsiți cu moartea, ca și cei care aduceau insulte zeilor, furau din temple sau asasinau, chiar dacă cel ucis era sclav.
De asemenea pedepsea cu moartea survenea și celor care tâlhăreau negustorii implicați în afacerile templelor.
De asemenea, o contribuție și o influență importantă în decursul apariției cercetării criminologice, au avut-o și filozofii lumii antice, unde îî putem aminti pe Platon, Seneca, Aristotel, Socrate, care în lucrările lor s-au raportat la aunimte concepte, unele din ele fiind valabile și astăzi.
Dintre filozofii precizați mai sus, în lucrările lui Platon întâlnim idei conform cărora pedeapsa nu poate fi legitimă prin ea însăși ca reacție la răul provocat prin fapta reprobabilă ci trebuia să fie orientată către un scop care să constituie temeiul juridic al aplicării acesteia.
Aristotel însă are o viziune diferită față de Platon. Astfel în celebra lucrare a filozofului Aristotel, Politica, criminalul este analizat ca un om a cărui acțiuni sunt liber consimțite, și nu un bolnav, în timp ce actul criminal este considerat un rău îndreptat împotriva societății.
Prin ”concepția sa utilitaristă asupra pedepsei, Aristotel prefigurează pozitivismul italian”.
Platon este primul gânditor al antichității care sesizează că pedeapsa nu poate fi justificată prin ea însăși, ca o reacție la răul produs prin fapta prohibită, ea trebuie îndepăratată către un scop care să constituie temeiul juridic și filozofic al aplicării acesteia. ”scopul era modern și generos” – prevenirea săvârșirii altor crime în viitor (punito ut ne peccetur).
Evoluția criminologiei.
Un prim pas in evoluția și constituirea criminologiei ca știință este dat de avocatul, scriitorul și omul de stat englez Thomas Morus (1478 – 1535) care în celebra lucrare ”Utopia” a considerat că infracțiunile trebuiesc prevenite prin măsuri economice și sociale.
De asemenea, în continuarea ideii lui Thomas Morus, Charles de Secondat Montesquieu susținea teoria conform căreia infracțiunile nu rebuiesc pedepsite, cât prevenite.
Un loc important în evoluția criminologiei îl ocupă Cesare Bonesana Marchiz de Beccaria care în lucrarea sa intitulată ”Despre infracțiuni și pedepse” apărută în anul 1764, lansează idei noi pentru acea epocă, idei precum umanismul și prevenirea delictelor, idei care prevăd progresul dreptului modern.
De remarcat este faptul că acesta a dus o luptă împotriva tiraniei și arbitrariului, care stăpâneau justiția italiană din acel timp, susținând dreptul natural în detrimentul celui divin, considerând că toți oamenii ar trebui să se bucure de aceleași drepturi și obligații, fiin egali în fața legii.
Pornind de la cunoașterea și înțelegerea legii ca bază a dreptului de a pedepsi, alinierea pedepsei la pericolul social al faptei, la vinovăția făptuitorului și opiniile referitoare la prevenirea criminalității, reprezintă importante elemente pentru formarea teoriilor de constituire a criminologiei ca știință.
În aceeași notă de idei, englezul Jeremy Bentham, susține concepția unilitarismului, susținând de asemenea umanizarea sistemului penal, precum si o modificare a modului de executare a pedepselor.
O dată cu deschirea de noi orizonturi de către Beccaria și Bentham, precum și explozia inteectuală care caracterizează perioada istorică următoare, filosofia penală își fundamentează noi premise, axiome, abandonând treptat orientările care privesc liberul albitru, în favoarea determinismului și cauzalității.
Un factor important in dezvoltarea criminologiei, l-au jucat clinicile de psihiatrie, unde oamenii de știință au avut posibilitatea de a desfășura unele experimente și de a inspecta unele ipoteze.
De asemenea penitenciarele au avut un rol important, în cadrul cărora s-au putut desfășura unele observații pe termen lung asupra deținuților, care puteau fi examinați, măsurați antropometric, fotografiați și clasificați, putându-se astfel evalua anumite concluzii cu privire la rata recidivei.
Acest moment a fost unul foarte important in instoria criminologiei, moment care a marcat începutul criminologiei pozitive. Cei mai de seama reprezentanți ai acestui curent îi putem numii pe: Cesare Lombroso, Ebrico Ferri, Raffaele Garofolo, Lambert Adolphe Jaques Quetelet, Henry Mayhew.
O lucrare importantă în acest sens este cea publicată în anul 1876, intitulată ”Omul delincvent” scrisă de medicul militar Cesare Lombroso. În această lucrare, autorul consideră că a găsit imaginea model a infractorului, în viziunea sa, acesta este o ființă predestinată de a comite infracțiuni, la bază stând un pattern fizic și psihic înnăscut. Ca urmare a acestui model de gândire, lucrarea a fost aprig criticată de adversarii acelui timp, dar în același timp a avut un rol foarte important pentru lumea științifică de la sfârșitul secolului al XIX-lea, Lombroso primind titulatura de părinte al criminologiei antropologice.
De asemenea, o lucrare cu o puternică influență în domeniu a fost și cea a profesorului de drept și sociologie Enrico Ferri, intitulată ”Sociologia criminală”, în care autorul studiază rolul factorilor sociali în geneza criminalității, fiind momentul apariției criminologiei sociologice.
Un moment important de formare a criminologiei ca știință este cel al apariției lucrării scrise de magistratul italian Raffaele Garofalo, intitulată ”Criminologia”, care a fost publicată la Napoli în anul 1885, în care autorul încearcă o desprindere a criminologiei de dependența dreptului penal, creând o teorie a ”criminalității naturale”, independentă în spațiu și timp, fapt ce l-a expus la acea epocă unor critici vehemente, cu preponderență din partea sociologilor francezi.
De asemenea, în decursul formării, cristalizării criminologiei ca știință, stau și studiile unor cercetători germani, unde putem aminti pe cercetătorul Julius Robert von Mayer, care în lucrarea sa ”Statistica poliției judiciare din regatul Bavariei și din alte câteva landuri”, precum și von Oettingen, cu lucrarea ”Statistica morală și importanța sa pentru o etică socială creștină”. Pe aceeași linie, putem aminti și lucrarea cercetătorului german Franz von Liszt, intitulată ”Ideea scopului în dreptul penal”, cunoscută ulterior sub denumirea de ”Programul de la Marburg”, în care sprijină ideea unei ”științe totale a dreptului penal”, în care să fie incluse antropologia criminologică, psihologia criminologică și statistica criminologică.
Diversitatea ideilor și teoriilor formulate în lumea științifică legate de criminologie, au antrenat la desfășurarea de noi cercetări, crând totodată drumul spre un cadru instituționalizat adecvat, care a determinat studiul mai aprofundat al fenomenului infracțional, prefigurând apariția unei noi discipline științifice, și anume criminologia.
Criminologia generală.
Preocupările pentru studiul infractorului precum antropologia, psihologia, psihiatria, pentru studiul influenței mediului social asupra criminalității precum sociologia, studiul criminologic al stării și dinamicii fenomenului infracțional nu reușesc încă să se constituie într-o disciplină autonomă. Spre deosebire de Europa, criminologia nord-americană este strâns legată de sociologie.
În spațiul postbelic, are loc o reunire a criminologiilor specializate într-o criminologie generală, care însă nu se vrea a fi un sumar al criminologiilor specializate, dar nici o ”superștiință”. Saltul la criminologia generală nu a fost un proces simplu, ci a luat naștere în anii 1960-1970 și a presupus o abordare a fenomenului criminalității dintr-un punct de vedere mai amplu, integrator, biopsihologist.
Este o ramură cu caracter general, care îmbrățișează studiul întregului fenomen al criminalității, începând cu criminalitatea – ca fenomenl social sau de masă, continuând cu criminalul, crima, mijloace de luptă, cauzele generale și mijloacele principale de combatere etc. Ea cuprinde, de asemenea, date generale despre criminali, cum ar fi criminalitatea după vârstă, criminalitatea după sex. Privită în felul acesta, criminologia generală este o ramură principală a criminologiei și este o ramură de sinteză. Pentru aceasta, criminologia generală ține seama de cercetările și concluziile celorlalte șriințe despre criminalitate, cum este statistica penală, sociologia penală, psihologia penală, antropologia sau biologia criminală.
Capitolul II Fundamentele istorice ale reacției sociale antiinfracționale
2.1 Elemente generale
Originile reacției sociale, în special împotriva criminalității, se suprapun cu începuturile societății. Acest lucru se datorează faptului că societatea este elementul principal, natural al omului, iar între tendințele individuale ale membrilor săi și interesele vieții sociale, colective există controverse, având astfel nevoie de un echilibru. Acest echilibru este indicat de nivelarea unor tendințe și interese care de cele mai multe ori sunt opuse, deoarece numai prin cooperare și coexistență membrii unei societăți se pot adapta acestui sistem. În acest sens, individul trebuie să își limiteze libertatea și dorințele sale în detrimentul interesului colectiv. Însă, pentru ca acest echilibru să existe și să funcționeze la nivel societal trebuiesc atribuite anumite sisteme de rescripții morale și normative.
În sens doctrinar, sociologii au încercat mai degrabă o explicare și înțelegere a respectării legii și nu o înțelegere a reacției sociale în legătură cu respectarea legii. Astfel cunoștințele teoretice ce fac referire la reacția socială împotriva încălcării legii nu au fost organizate și înglogate, iar problemele de ordin teoretic care fac referire la administrarea justiției nu au fost atât de bine delimitate ca cele ce fac referire la teoria crimei.
Organizarea teoretica a informatiilor din acest domeniu este necesara pentru o intelegere amanuntita a politicilor de combatere a criminalitatii atat prezente cat si viitoare .
Din acest punct de vedere o prima problema care o putem semnala o reprezinta descrierea variatiilor reactiei societatii cu privire la crima precum si o clasificare amanuntita a acestora pentru a usura studierea si intelegerea acestui domeniu atat de vast in care putem regasi o varietate a metodelor si politicilor folosite in incercarea de a gestiona fenomenul crimei in decursul istoriei .
Deasemenea o a doua problema care trebuie analizata face referire la eficienta acestor politici de combatere a fenomenului infractional.
Pentru ca un sistem teoretic antiinfractional sa aiba rezultate pozitive este necesara scaderea criminalitatii,iar acest lucru se poate realiza prin doua moduri:
mai putini indivizi care comit crime sau scaderea repetarii actului,comiterii,la cei care au comis cel putin una .
deasemenea trebuie sa impiedice comiterea primei crime fie prin descurajare ,care presupune abtinerea de la savarsirea unei crime dotorita fricii de pedeapsa ,fie prin prevenire ,care presupune abtinerea de la savarsirea unei crime ,din orice alte motive .
O a treia problema face referire la stabilirea legaturilor dintre multiplele reactii de incalcare a legii si metode ale controlului care trimit catre informatiile actuale de cauzalitate comportamentala a criminalului .
O a patra chestiune privind controlul crimei poate face referire la diferentele tacticilor si metodelor care vizeaza crima si care pot varia de la o perioada la alta atat temporal cat si spatial.
Reacția socială în legătură cu criminalitatea cuprinde ansamblul măsurilor și mijloacelor pre-infracționale și post-infracționale, juridice și extra-juridice, cu care societatea a înțeles să contracareze criminalitatea. În funcție de caracterul lor, aceste măsuri și mijloace au format modele de reacție socială față de criminalitate, și anume:
a) Modelul represiv de reacție socială;
b) Modelul preventiv de reacție socială;
c) Modelul curativ.
2.2 Modelul represiv de reacție socială
Modelul represiv de reacție socială a fost folosit foarte mult timp. Un exemplu în acest sens este dat de reglementările juridice inscripționate care atestă atât existența răzbunării private nelimitate, cât și elemente ale răzbunării limitate și ale compoziției.
Normele justiției private este de părere că insulta adusă unui grup trebuie să se aplice automat asupra grupului din care face parte infractorul, astfel responsabilitatea individuală pentru fapta comisă devenind colectivă.
Răzbunarea privată limitată aduce riposta de la nivelul grupului la nivel individual, în acest sens un exemplu foarte bun este Codul lui Hammurabi care a fost preluat și de alte legislații penale orientale.
De asemenea forme ale reacției sociale au putut fi vizibile și în Europa, unde civilizația antică a avut mari influențe asupra sistemelor de juștiție penală din Grecia și peninsula romană.
O ultimă formă de reacție represivă este cea care face referire la represiunea etatizată, care are ca baza ideea retributivă. O critică destul de amplă asupra acestei teorii este dată de Platon, care considera că reacția trebuia să fie una care să reprezinte utilitate socială, scopul pedepsei trebuie să fie prevenirea specială, precum și prevenirea generală.
Referitor la această teorie este lucrarea autorului Cesare Beccaria, ”Dei delitti e dellepene” publicată în anul 1764, în care atacă arbitrariul și corupția care apar în sistemul judiciar și penitenciar. De asemenea, Beccaria susține ideea tratamentului judiciar egal, precum și respectarea demnității umane.
Cele mai importante idei pe care Baccaria le promovează în opera sa face referire la următoarele aspecte:
codificarea riguroasă a delictelor și pedepselor, necesitatea elaborării unui corp de legi scrise, clare și accesibile
justificarea pedepsei prin caracterul ei retributiv, descurajant și, prin urmare, util pentru conservarea ordinii sociale
necesitatea aplicării unor pedepse moderate, dar și dure și prompte
desființarea pedepsei cu moartea
introducerea sistemului acuzator în procedura penală, necesitatea ca judecata și probele să fie publice
desființarea torturii ca procedeu de anchetă, ca mijloc de obținere a probelor
necesitatea prevenirii delictelor.
Lucrarea lui Beccaria conține la finalul ei ideile sale novatoare și anume: ”Pentru ca pedeapsa să nu constituie un act de violență împotriva cetățeanului, ea trebuie să fie esențialmente publică, promptă, necesară, cea mai slabă dintre pedepsele aplicabile în circumstanțele date, proporțională cu delictul și stabilită prin lege”.
Un precursor al ideilor și teoriilor lu Beccaria este filosoful britanic Jemery Bentham, în concepția căruia pedeapsa trebuie să aibă următoarele caracteristici:
de a preveni săvârșirea infracțiunilor
de a-l determina pe infractor să comită o faptă mai puțin gravă când prevenirea nu s-ar realiza
de a-l determina pe infractor să nu folosească mai multă forță decât este necesar pentru săvârșirea faptei
să mențină fenomenul infracțional la un nivel cât mai scăzut.
2.3 Modelul preventiv de acțiune socială
Modelul preventiv aparține doctrinei pozitiviste de la sfârșitul secolului al XIX-lea, întemeietorul acestui sistem de gândire fiind juristul și sociologul italian Enrico Ferri, care s-a opus modelului represiv întemeiat de școala clasică.
Școala pozitivistă susținea următoarele idei:
comportamentul infracțional care avea o importanță majoră în fața instanței,
semnalarea factorilor de mediu și ereditari care au condus la un comportament infracțional,
renunțarea la idea de om rezonabil, care este conștient de actele sale și are capacitatea de a alege între bine și rău,
incapacitatea infractorului de a alege liber, acesta fiind determinat de legile naturale, pe care doar știința le poate descoperi.
Ca un rezultat al acestor idei, pedeapsa reprezintă o modalitate de apărare socială care are un caracter curativ, prin aceasta urmărindu-se vindecarea infractorului.
Din acest punct de vedere, E. Ferri, este de părere că infracțiunea este un fenomen social și natural care trebuie înlăturat și în al doilea rând fiind o entitate juridică. Astfel, referindu-ne la prevenirea generală, aceasta poate avea loc dacă există certitudinea reprsiunii, și nu severitatea acesteia. E. Ferri este de părere că, pentru a elimna sau cel puțin a limita anumiți factori criminogeni, trebuiesc luate unele măsuri de ordin social și economic.
Astfel, sociologul italian propune anumite măsuri pe care le numește ”substitutive penale”, și din care putem enumera: iluminatul stradal, descentralizarea administrativă, reducere consumului de alcool etc.
2.4 Modelul curativ.
Acest model de gândire a luat naștere în urma cercetărilor științifice în criminologie.
Modelul curativ a fost fundamentat științific atât de evoluția criminologiei din perioada interbelică, cât în special de crimonologia clinică, care plasează persoana infractorului în centrul preocupărilor, și care are ca finalitate tratamentul și resocializarea acestuia.
Pe lângă ideile științifice procurate din criminologia clinică, au venit în completare și idei ale doctrinei apărării sociale care au fost susținute de către Filipe Grammatica, și în special cele ale noii apărări sociale, promovate de către Marc Ancei.
Ideile fundamentale ale acestei doctrine susțin:
implicarea politicii penale în resocializarea infractorului,
individualizarea tehnicilor menite să crească eficacitatea tratamentului, atât în momentul individualizării juridice a sancțiunii, cât și în perioada executării acesteia,
sintetizarea unor noi metode de tratament care să ajute la resocializarea individului,
luarea unor măsuri de ordin social, economic, cultural etc. care să faciliteze resocializarea infractorului după executarea tratamentului.
2.5 Doctrina apărării sociale.
Doctrina apărării sociale se vrea a fii o teorie care să combine cele două concepții ale școlii clasice și pozitiviste, și care să dea dreptului penal o nouă finalitate, și anume apărarea socială care să fie realizată atât prin prevenire, cât și prin represiune.
Principalele idei pe care aceasta doctrină le promovează, sunt:
apărarea socială are ca scop protejarea societății împotriva criminalității,
protecția societății se face atât prin măsuri penale, cât și extrapenale care au menirea de a neutraliza delincventul prin aplicarea unor măsuri emotive sau educative,
apărarea socială este cea care trebuie să susțină acea politică penală care acordă întâietate prevenirii crimei și tratamentul delincventului,
resocializarea trebuie să fie emanația procesului de umanizare a noilor legislații penale,
Capitolul III
Tendințe moderne în politica penală
3.1. Caracterizare
Dincolo de domeniul sau politica penală la nivel statal manifestată, în ultimul deceniu, o certă tendință de armonizare internațională atât în planul legislativ al combaterii criminalității, cât și în planul respectării drepturilor omului, devenit o adevaraăa 'religie' a sfârșitului acestui secol.
Evoluția politici penale nu mai este catalogată în momentul de față o problemă internă a fiecărui stat în parte, astfel tendința spre integrare economică internațională au stimulat o consecință subsecventă negativă și anume, dezvoltarea nestăpânită a vectorului transnațional al criminalității, mondializarea criminalității organizate și a terorismului, apărârand criminalitatea informatică, terorismul. În mare parte datorată factorului denumit revoluție tehnologică.
Spălarea banilor proveniți din afaceri ilicite și diseminarea deșeurilor toxice constituie doar o cantitate neglijabilă. Pe de altă parte, tendința naturală de a pune pe primul loc respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și adoptarea standardelor internaționale în această materie nu poate lăsa indiferente guvernele și parlamentele naționale, care în procesul de adoptare a legii interne și de aplicare a acesteia, trebuie să respecte aceste standarde.
În concluzie politică penală nu mai poate fi catalogată doar o problemă de tradiții culturale interne, ci o necesitate absolut necesară, izvorâtă din pragmatismul dar și din pirațiile umaniste ale societății contemporane. Fără doar și poate că această tendință nu reprezintă o contestare a valorilor proprii fiecărui popor, ci o tentativă de armonizare, o încercare de a face posibil traiul într-o lume în care toți trebuie să ne bucurăm de ea.
În acest proces complex, o importanță aparte revine congreselor specializate organizate de Națiunile Unite. La aceste congrese participă, în calitate de raportori ori de consultanți, personalități din toate statele lumii, atât oameni de știință, cât și reprezentanți ai puterii legislative și executive. Rezoluțiile propuse spre adoptare, ca și tematicile discutate, sunt pregătite atat de institutele O.N.U. specializate în prevenirea și combaterea criminalității, cât și de corespondenții din fiecare țară ai secției specializate din cadrul ECOSOC (Consiliul Economic și Social), de regulă, persoane cu mare experiență în acest domeniu, specialiști reputați. De exemplu, cu prilejul celui de-al VII-lea Congres al Națiunilor Unite, desfașurat la Milano, în anul 1985, cu tema 'Prevenirea criminalității pentru libertate, justiție, pace și dezvoltare', au participat delegații reprezentând 125 de guverne, compuse din miniștri ai justiției, de interne, procurori generali, președinți ai Curților Supreme de Justiție, directori ai sistemelor penitenciare și șefi ai polițiilor locale. Acest tip de reprezentare are calitatea de a influența ulterior, în mod decisiv și în conformitate cu rezoluțiile adoptate de congres, politica penală din țările participante.
Să nu uităm că o importanță decisivă în prefigurarea tendințelor actuale și de perspectivă în politica penală au avut-o ultimele două congrese specializate ale O.N.U., respectiv cel de la Milano, la care am facut deja referire, și Al VIII-lea Congres al Națiunilor Unite asupra prevenirii criminalității și tratamentului delincvenților, desfășurat la Havana, în perioada 27 august – 7 septembrie 1990. În continuarea logică a dezbaterilor și măsurilor adoptate la congresele anterioare, cu prilejul celor două importante reuniuni s-au discutat problematici și adoptat rezoluții de maxim interes pentru prevenirea și combaterea criminalității, pentru orientarea generală a politicii penale, pentru sistemele justiției penale, pentru cooperarea internațională în acest domeniu, între care menționăm: tineretul, criminalitatea și justiția, orientări de politică penală privind delincvența juvenilă; orientări de politică penală privind criminalitatea economică și corupția; orientarea victimologică a politicii penale, formularea și aplicarea standardelor și normelor Națiunilor Unite în justiția penală; noile dimensiuni ale criminalității și prevenirea acestui fenomen în contextul dezvoltării, orientarea victimologică a politicii penale, politica penală cu privire la sancțiunile penale, resocializarea și reabilitarea infractorilor.
3.2. Tendința represivă, neoclasică
În conformitate cu Recomandările de politică penală ale Congresului de la Havana, Anexa A, tendința represivă ar trebui să se manifeste cu precădere în cazul crimei organizate, terorismului, infracțiunilor contra mediului înconjurător și împotriva activităților corupte ale funcționarilor publici.
Tendința neoclasică reprezintă un filon mai vechi al politicii penale represive care, de fapt, nu a încetat niciodată să se manifeste. Apărând curentul neoclasic tendința neoclasică reprezintă un filon mai vechi al politicii penale, orientarea teoretică este însă de contradicții grave între măsurile non-punitive și sistemele penale eminamente date mai recenta, și s-a constituit inițial într-o reacție față de modelul curativ de politică penală, criticând aspectul ineficacității metodelor și tehnicilor de tratament, abuzul de psihiatrie și al neglijării programelor globale de prevenire a criminalității. Astfel și sistemul pedepselor cu durată nedeterminată, probațiunea și eliberările 'pe cuvânt' au fost mult discutate din cele mai diverse unghiuri teoretice și ideologice. S-a considerat că ele constituie un vast domeniu al arbitrariului juridic și execuțional, implicând represive.
Aceste proceduri judiciare și execuționale constituie un adevărat eșec prin lipsa criteriilor științifice de punere în aplicare, ceea ce conduce la o inegalitate flagrantă a șanselor, în funcție de poziția socială și disponibilitățile financiare ale inculpaților ori deținuților, astfel rezultând existența incapacității profesionale, a relei credințe și chiar a corupției celor însărcinați cu aplicarea acestor măsuri.
Modelul curativ de politică penală s-a întemeiat doar în aparență pe ideea de reintegrare socială a infractorilor. În realitate, tratamentul aplicat contribuind la etichetarea și stigmatizarea acestora, precum și la menținerea în închisoare a unor condamnați pe o perioadă mai îndelungată decât ar fi fost necesar.
Datorită presiunii generalizate în Statele Unite ale Americii s-a manifestat tendința de renunțare parțială la modelul curativ și de înlocuire cu un model de justiție mai bine precizat, prin instituirea unor criterii mai riguroase de aplicare a măsurii liberării condiționate și prin limitarea posibilităților de individualizare a sancțiunii de către instanțele judecătorești. Statul California în anul 1976 a adoptat un sistem uniform de sancțiuni, limitând elementele discreționare, de incertitudine și variabilitate pe care le presupunea modelul curativ.
Această tendință în Europa a fost evidențiată de legea intitulată 'Securitate și libertate' adoptată la data de 2 februarie 1981 în Franța. Cu privire la această lege, criminologul francez Jacques Vérin aprecia că preia modelul american, înlocuind individualizarea pedepsei și tratamentul de resocializare a infractorilor, revenind la sistemul clasic al pedepselor fixe, catalogate în funcție de gravitatea faptelor antisociale săvârșite.
Jean Pinatel admite faptul că această tendință este oarecum justificată de creșterea masivă a infracționalității, mai ales a celei săvârșite cu violență, fapt care determina o reacție agresivă de apărare din partea societății, reacție reflectată în plan legislativ. De asemenea autorul atrage atenția asupra problemelor majore pe care le ridică mediul penitenciar, care se transforma intr-o adevarată 'școală a crimei', din care infractorii ies mai versați, mai marcați psihic și mai inrăiți.
O analiză rigurosă (și critică) a acestei probleme a fost făcută cu prilejul Seminarului European asupra Alternativelor la Pedeapsa cu Închisoarea, desfășurat la Helsinki, în 1987 perioada 26-28 septembrie, în organizarea Institutului Helsinki pentru Prevenirea și Controlul Criminalității (HEUNI). În Raportul general prezentat cu acest prilej se face cunoscut faptul că în răspunsurile primite din partea guvernelor indiferent că sunt din nordul, sudul, estul sau vestul Europei, pedeapsa cu închisoarea este descrisă în mod insistent ca fiind o sancțiune care, în marea majoritate a cazurilor, nu poate aduce nici o îmbunătătțre situației personale ori sociale a celor condamnați. Dimpotrivă, există o îngrijorare generală că preocuparea pentru ajustarea satisfăcătoare a societății prin folosirea pedepsei cu închisoarea conduce în mod frecvent – unii pretind că întotdeauna – la înrăutățirea situației.
În concluziile Seminarului se semnalează că pedeapsa cu închisoarea este considerată a fi necesară, în funcție de două criterii:
– în cazul săvârșirii infracțiunilor grave (cum ar fi cele îndreptate contra vieții, integrității corporale, libertății persoanei, precum și în cazul actelor de terorism, traficului de droguri, fraudelor și altor infracțiuni economice de mari proporții, a celor îndreptate împotriva mediului înconjurator, ori a celor care pun în pericol siguranța națională
– în cazul infractorilor incorigibili, asupra cărora sancțiunile neprivative de libertate nu ar produce nici un ecou, legile naționale trebuie să fie revăzute pentru a asigura un răspuns mai adecvat și mai efectiv la noile forme de criminalitate, nu numai prin aplicarea pedepselor penale, ci și prin măsuri legislative în materie civilă ori administrativă.
De asemenea, se observă faptul că nu numai legislațiile penale din țările europene foste socialiste își înăspresc normele de incriminare, această tendință fiind vizibilă și în țările dezvoltate (a se vedea noul cod penal francez).
Astfel, tendința spre severitate este în mod eficient echilibrată de o altă tendință, aceea înclinată spre utilizarea cu moderație a pârghiilor represive oferite de legea penală, precum și prin identificarea altor sancțiuni neprivative de libertate.
3.3. Tendința moderată
Tendința moderată în politica penalî reprezintă, în bună masură, tentația echilibrului într-o lume din ce în ce mai bulversată de propriile sale dezechilibre. Această tendință este nouă în măsura în care se încearcă să se dea răspunsuri logice efectelor provocate de schimbările de diverse grade care se petrec în societatea mondială și care riscă să determine extremisme subsecvente. Ea este, în cele din urmă, o politică a bunului simț, dictat de ideea că atât o represiune mai înaltă cât și renunțarea la sancțiunea penală (conform modelului aboliționist de politică penală) vor conduce la dificultăți și mai accentuate în raporturile interumane. Această orientare abordează problematica prevenirii și combaterii criminalității mai ales într-o maniera structurală, sistemică, apreciind că reducerea disparităților sociale, economice și culturale dintre indivizi este de natură să contribuie la o mai mare integrare socială și, în cele din urmî, la o mai mare implicare a cetățenilor la rezolvarea problemelor comunității din care fac parte, inclusiv la diminuarea criminalității.
Tendința moderată a fost marcată cu prilejul tuturor reuniunilor internaționale de specialitate din ultimele două decenii și exprimată cu claritate cu prilejul congreselor de la Milano și Havana. Astfel, în 'Planul de acțiune' de la Milano se precizează: 'Trebuie explorate și încurajate formele diverse ale participării comunității (la prevenirea și combaterea criminalității), în scopul creării alternativelor viabile la intervenția judiciară pură, alternative care ar putea furniza metode mai accesibile pentru administrarea justiției, cum ar fi medierea, arbitrajul și curțile de conciliere'. Necesitatea combaterii unor forme grave ale criminalității (terorismul, crima organizată, criminalitatea împotriva mediului etc.), documentele congresului de la Havana insistă asupra faptului că măsurile efective îndreptate împotriva acestui fenomen trebuie să constituie parte integrantă a programelor de dezvoltare economico-socială. Respectarea drepturilor omului în acest domeniu și crearea condițiilor pentru exercitarea acestor drepturi este considerată a fi primordială. De asemenea s-a apreciat că este necesară reducerea și chiar eliminarea supraaglomerării în închisori prin diminuarea perioadei de detenție și prin aplicarea sancțiunilor neprivative de libertate, s-a susținut că pedeapsa cu închisoarea trebuie să fie aplicată cu moderație și numai în cazul săvârșirii unor infracțiuni grave, ori atunci cand subiecții activi ai faptelor penale sunt delincvenți incorigibili.
În concluzie, tendința moderată în politica penală, orientată pe ideea de alternativitate oferă multiple soluții viabile. Important este însă modul în care acest model este transpus în practică, fondurile alocate și nivelul de calificare a personalului din sistemul justiției penale.
Capitolul IV
Tipologii de criminalitate
4.1 Crima organizată.
Crima organizată este definită de Legea nr 39-2003 Cod Penal ca fiind: „activitațile desfășurate de orice grup constitut din cel puțin trei persoane, între care există raporturi ierarhice sau personale, care permit acestora să se îmbogățească sau să controleze teritorii, piețe ori sectoare ale vieții economice și sociale, interne sau străine, prin folosirea șantajului, intimidării, violenței ori coruperii, urmărind fie comiterea de infracțiuni, fie infiltrarea în economia reală”.
Pornind de la această accepțiune, putem spune că la baza crimei organizate ce află un proces social. Spre exemplu în America, crima organizată este reprezentată de grupurile de emigranți sărăcite care încearcă a se ridica deaspura condiției de ghetou și acționează pentru evitarea opresiunii și a discriminărilor. Este una din explicațiile ce sunt date existenței mafiei italiene sau altor grupări de crimă organizată, cum ar fi organizațiile tong, triadele, yakuza, grupările columbiene, rusești, etc.
Edwin Sutherland, în teoria transmisiunii culturale, consideră că un comportament criminal este deprins, învățat, acest lucru implicând ceva mai mult decât simpla imitare. Indivizii care devin criminali cunosc această evoluție atât datorită contactului lor permanent cu cei care încalcă legea cât și datorită relativei lor izolări de cei care respectă legea.
În Europa Centrală și de Est criminalitatea a atins cote alarmante cu deosebire în foste țări ce au aparținut Iugolaviei, Albania și Bulgaria, forța crimei organizate fiind pusă în evidență prin influența deosebită în planul destabilizării situației interne care a cunoscut transformări esențiale prin trecerea de la economia centralizată la cea de piață și de la regimul politic autoritar la cel democratic. Așa fiind, Mass-media occidentală a acordat în ultimul timp o atenție sporită extinderii organizațiilor de tip mafiot pe continentul european făcând remarca potrivit căreia prăbușirea cortinei de fier a înlesnit nu numai liberalizarea legăturilor dintre persoanele fizice și organizațiile legale din vest și est, ci și dintre cele ilegale.
Sociologii consideră că sunt anumite zone sau medii care încurajeză delincvența, devenind terenuri care favorizează grupurile infracționale organizate. Succesul și dezvoltarea traficanților de droguri, precum și a altor categorii de infractori care sunt implicați în activități criminale constituie modele demne de urmat pentru tineri în locurile în care nu există alte modalități pentru progresul social.
Sursa crimei organizate își găsește astfel locul în destrămarea și proasta funcționare a sistemului (înțelegând sistemul în ansamblul său), ceea ce a făcut ca, după schimbările survenite în fostele state totalitare, crima organizată să se dezvolte cu mare repeziciune, surclasând structurile de drept, spulberând circuitele bancare, acaparând clasa politică, reușind să intimideze ori să copleșească sistemul represiv.
Considerată un fenomen, crima organizată este o realizare a ultimelor secole și a apărut în diverse locuri de pe glob, precum: S.U.A., China, Japonia, Italia, în anumite condiții și având cauze specifice de ordin istoric și social, sub diverse denumiri (mafia, yakuza, triade, etc.). Aceste organizații criminale au abordat criminalitatea ca modalitate de obținere a unor profituri ridicate prin săvârșirea unor infracțiuni specifice (trafic de droguri, trafic de persoane, trafic de armament, contrabandă, spălarea banilor, prostituție, jocuri de noroc, etc.).
De-a lungul timpului, s-a observat că o serie de fapte și grupări specifice crimei organizate au fost nu numai îngăduite de statele ce au obținut profituri uriașe în urma desfășurării acestor activități, dar structurile sociale s-au implicat și în comiterea și organizarea lor, fiind ulterior scăpate de sub control. Un exemplu bun în acest sens îl reprezintă politica economică desfășurată timp de peste trei secole de Compania engleză a Indiilor occidentale a făcut din China o adevărată națiune de opiomani și a dus la declanșarea celor două războaie ale opiului.
Astfel, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, o treime din populația masculină a Chinei era consumatoare de opiu. În vederea încetării consumului de opiu, autoritățile chineze au somat pe toți negustorii străini să-și aducă stocurile de opiu pentru a fi distruse, englezii protestând atunci când cele 1400 tone de opiu ce le aparțineau au fost aruncate la Canton în apele fluviului. Drept consecință, la 4 aprilie 1840, regina Victoria a Angliei a declarat război împăratului Chinei, război pierdut de China, iar prin pacea de la Nankin în 1842, englezii obțineau insula Hong Kong, precum și stimularea comerțului cu opiu. A urmat al doilea război al opiului (1856-1858) câștigat de francezi și englezi, iar prin pacea de la Tianjin, China a fost obligată să legalizeze comerțul cu opiu contra unei taxe vamale, ceea ce a dus la creșterea importului, dar și la cultivarea macului, devenind primul producător de opiu din lume, cu 100.000 de tone, în perioada 1905-1908.
Ultimul deceniu al secolului XX s-a caracterizat printr-o veritabilă schimbare în toate domeniile vieții economico-sociale și politice, a gândirii și a modului de viață. O doctrină depășită de înăbușire a drepturilor și libertăților cetățenești s-a prăbușit, iar alta opusă și-a făcut loc pe spații geografice îndeosebi în Europa de Est, dar și în Asia, Africa și America Latină.
Această schimbare a avut repercusiuni și asupra criminalității, având în vedere că aceasta constituie suma unui ansamblu de factori favorizatori.
Evoluția căilor de comunicație și a mijloacelor de transport, a schimburilor comerciale și a turismului la nivel mondial, a permis o circulație tot mai accelerată a infractorilor infractorilor în diferite țări pentru săvârșirea de fapte penale, pentru a scăpa de răspunderea juridică ori pentru a ascunde sau valorifica produsul infracțiunilor. Această tendință a dus în primul rând la dispariția frontierelor dintre național, regional și internațional și la întrepătrunderea problemelor politice, economice și sociale. În cadrul acestei tendințe globalizarea s-a extins și în sfera criminalității.
Deschiderea granițelor nu a condus doar la creșterea cooperării economice, culturale și politice dintre state ci, in concordanță cu instabilitatea economică și slăbirea controlului la frontieră, a generat și o creștere a criminalității. Astfel a apărut criminalitatea organizată la nivel transnațional și transcontinental. Această caracteristică a infracționalității și-a îndreptat atenția spre anumite domenii dezvoltate de climatul globalizării, cum ar fi: traficul de droguri, traficul ilicit de arme, de materiale nucleare, terorismul, traficul de persoane, prostituția, pedofilia, spălarea banilor, furtul și contrabanda cu obiecte din patrimoniul național, răpirea oamenilor de afaceri și vedetelor în scopul răscumpărării, corupția din companiile multinaționale, pirateria maritimă și aeriană, etc.
Crima organizată a îmbrăcat un aspect globalizat, aducând atingere siguranței publice și siguranței naționale, tulburând buna desfășurare a activității organismelor economice, politice și sociale.
Formele de manifestare a criminalității organizate s-au diversificat de la o zi la alta, acestea trecând de la domenii tradiționale, cum sunt jocurile de noroc, camăta și prostituția, la traficul cu opere de artă și obiecte arheologice furate, fraudele cu cărți de credit, comerțul cu animale și păsări rare, etc., ajungându-se la organizarea activității infracționale după modelul companiilor legale (sectoare de preluare, producție, transport, valorificare, protecție).
Organizațiile criminale sunt implicate tot mai mult în practici ilicite de dumping și înregistrarea unor pierderi fictive, operațiuni realizate deseori cu complicitatea unor funcționari corupți.
Scăderea ofertei mondiale de organe umane pentru transplant constituie un aspect cu caracter de noutate exploatat de rețelele de crimă organizată. Ca urmare, s-a dezvoltat o piață neagră cu astfel de organe care exploatează sărăcia, îndeosebi în țările slab dezvoltate, iar progresele înregistrate în tehnicile de transplant a organelor prelevate sunt de natură a spori această activitate atât de sumbră.
Fața nevăzută a profiturilor ilicite realizate prin spălarea banilor cunoaște mijloace din ce în ce mai sofisticate, iar sumele uriașe obținute sunt valorificate de organizațiile criminale pentru a ține sub control importante instituții financiar-bancare sau economico-sociale, creându-se de multe ori adevărate monopoluri prin înlăturarea concurenței.
Crima organizată urcă spre vârfurile societății prin corupție, cuprinzând instituții vitale ale statului, punând astfel în pericol siguranța națională.
Cercetătoarea Louise Shelley este de părere că sfârșitul secolului XX a însemnat și apariția unui nou fenomen – globalizarea simultană a crimei, terorii și corupției, o adevărată trinitate a răului care se manifestă în întreaga lume. Ea poate fi întâlnită nu numai în țările cele mai sărace din America Latină sau în Africa, dar și în America sau în țările cele mai prospere din Europa. Mafia globală, pax mafiosi, partea întunecată a globalizării, economia ilicită globală sunt cei mai recenți termeni care definesc apariția crimei organizate transnaționale.
Globalizarea desemnează existența și manifestarea unui set de procese care se produc în societatea internațională și care reflectă acțiunea unor rețele și sisteme cu caracter interregional. Aceste relații și interacțiuni sunt prezente în toate domeniile vieții sociale (cultură, economie, politică, juridic, militar și ecologic). Globalizarea este asociată cu deteritorizarea și cu reteritorializarea spațiului socio-economic și politic. Guvernarea globală desemnează procesul prin care instituțiile și organizațiile internaționale și interguvernamentale elaborează și susțin reguli și norme ce guvernează ordinea mondială în toate aspectele vieții sociale contemporane, de la cultură la criminalitate, de la finanțe la viața spirituală).
În ultimul deceniu, amenințările criminalității organizate au devenit mai importante decât cele care s-au manifestat prin înfruntarea blocurilor militare, în perioada Războiului Rece. Nesocotind frontierele permeabilizate la maxim și ignorând statul de drept, crima organizată are puterea de a destabiliza țări și continente întregi.
Experții afirmă în unanimitate că organizațiile criminale s-au adaptat la noua ordine a economiei mondiale și au știut să profite extraordinar de mondializarea schimburilor de mărfuri și capitaluri.
Magnitudinea criminalității este percepută doar odată cu declanșarea marilor seisme financiare, cu proliferarea actelor teroriste finanțate de organizațiile criminale și cu prăbușirea imperiilor financiare construite din traficul de droguri și spălarea banilor.
Este evident faptul că în momentul de față criminalitatea organizată este direct legată de dezvoltarea economiei, de evoluția politicii și progresul științei. Criminalitatea organizată exploatează cu maximă operativitate și eficiență atât progresele științei, cât și contradicțiile și vidurile legislative naționale. Globalizarea a permis organizațiilor criminale să-și optimizeze activitățile prin delocalizarea etapelor infracțiunilor comise (pregătire, acțiunea criminală propriu-zisă, plăți, spălarea banilor proveniți din activități ilicite, etc.).
Imaginea globală a economiei reflectă interpenetrarea puternică între economia criminală și economia legală, situație favorizată de numeroasele evoluții geopolitice care se produc în lumea contemporană.
Se poate afirma faptul că înainte de Tratatul de la Maastricht s-a constituit o piață europeană criminală care unește Estul cu Vestul, în cadrul căreia acționează grupările criminale italiene, yakuza japoneză, triadele chinezești, clanurile turcești, rusești, poloneze, grupările pakistaneze, iraniene, nigeriene, precum și cartelurile din America Latină. Aceste grupuri criminale nu formează o super-mafie unificată, dar ele dezvoltă raporturi care merg de la colaborare la conflict.
Globalizarea a consolidat „piața” internațională a crimei ca răspuns la cererea și oferta de produse și acte ilicite tot mai grave. În universul rarefiat al puternicelor organizații criminale sunt inițiate, derulate și finalizate activități criminale de mare amploare, astfel încât fenomenul criminalității organizate, amplasat tradițional la periferia societății devine o prezență activă și agresivă pe toate treptele societății, inclusiv cele mai selecte, contribuind considerabil la diminuarea autorității statului.
Globalizarea determină profesionalizarea crimei organizate, care utilizează ultimele cuceriri în materie de tehnologie și comerț pentru a-și extinde și perfecționa activitățile ilegale. Prin utilizarea computerelor, membrii rețelelor criminale obțin, protejează și procesează informațiile de care au nevoie în desăvârșirea operațiunilor lor ilicite. După opiniile experților europeni, puterea criminalității organizate prezintă următoarele particularități:
● legăturile între organizațiile criminale transnaționale sunt tot mai puternice și mai complexe;
● internaționalizarea tot mai extinsă a grupurilor criminale organizate;
● activitatea acestor supraputeri ale crimei organizate constituie o amenințare la nivel strategic pentru toate sistemele de drept naționale.
Criminalitatea organizată globalizată reprezintă un fenomen căruia i se acordă astăzi o importanță din ce în ce mai mare, atât pe plan național, regional, continental și internațional, în sensul că autoritățile au conștientizat faptul că această problemă nu poate fi rezolvată pe plan local, regional, ci numai la nivel mondial.
În conceperea și punerea în aplicare a strategiei de prevenire și combatere a criminalității organizate trebuie avute în vedere următoarele aspecte:
necesitatea completării cadrului legislativ prin elaborarea unor norme de incriminare a tuturor faptelor ilicite care se circumscriu fenomenului de criminalitate organizată, în deplin acord cu recomandările și convențiile ONU, ale Consiliului Europei și Uniunii Europene;
creșterea gradului de performanță al serviciilor și autorităților de aplicare a legii, care să opereze cu aceeași suplețe ca și organizațiile criminale. Aceste autorități trebuie să coopereze mult mai eficient prin intermediul canalelor de cooperare ale OIPC-Interpol, Europol sau ale celorlalte organizații regionale;
ridicarea capacității structurilor specializate de anticipare a viitoarei criminalități, a formelor de manifestare și metodelor folosite de grupările criminale, ceea ce presupune o bună cunoaștere a acestora, a scenariilor și resurselor de care dispun, percum și a punctelor vulnerabile în fazele de concepere, punere în aplicare și finalizare a acțiunilor criminale;
creșterea capacității de supraveghere a comunicațiilor ce se realizează între grupurile criminale, de urmărire a deplasărilor transfrontaliere a acestora, prin utilizarea bazelor de date existente;
conceperea și punerea în aplicare de către autoritățile statale, a procedurilor unitare privind sechestrarea și confiscarea veniturilor provenite din activități criminale;
necesitatea asigurării primatului informației, prin creșterea capacității serviciilor specializate de penetrare informativă a structurilor criminale, precum și a organismelor și instituțiilor din sfera economică și financiar bancară care au legături cu aceste organizații criminale, mai ales în problema spălării banilor;
inițierea de programe speciale de formare pentru personalul serviciilor de investigații, lucrători vamali, poliția de frontieră, pentru identificarea tehnicilor folosite de infractori pentru traficul de persoane, droguri, contrabandă, etc.;
implementarea unor programe eficiente de protecție a victimelor și martorilor.
Organizațiile criminale transnaționale vor exploata, tot mai mult, răspândirea pe plan global a informatizării, a fluxului de capital și extinderea rețelelor de transport care facilitează traficul ilicit de droguri, de persoane, de armament, a produselor de contrabandă, etc. Rețelele criminale cu baza în America de Nord, Europa Occidentală, China, Columbia, Japonia, Israel, Mexic, Nigeria și Rusia își vor extinde aria de acțiune și obiectivele, vor corupe liderii unor state instabile sau fragile economic și vor pătrunde în bănci și afaceri, influențând sau chiar determinând sistemele de putere și natura regimurilor politice.
Criminalitatea transnațională este favorizată de existența a trei elemente esențiale:
permeabilitatea frontierelor și imposibilitatea autorităților de a controla tot ce intră și tot ce iese dintr-un teritoriu național;
diferențele de regimuri juridice și politice dintre țări, dublate de existența unor reglementări contradictorii în materie bancară, comercială, fiscală, precum și tratamentul juridic aplicat;
inexistența unui Cod penal european și a unei veritabile voințe politice de a lupta organizat împotriva acestui fenomen.
La ora actuală asistăm la o agravare fără precedent a fenomenului criminalității care este amplificat prin trafic de droguri, acte de terorism și crimă organizată, comise în scopul de a produce teamă și insecuritate în rândul populației, dar și o serie de delicte și crime, ce aduc atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, caracterizate prin omoruri, tâlhării, răpiri, jafuri cu mâna armată și alte fapte care afectează siguranța civică și individuală.
Alături de violența primitivă, ocazională sau pasională, se constată creșterea violenței raționale, specifică criminalității organizate și organizațiilor criminale profesioniste. Asistăm așadar la o așa numită „internaționalizare” a violenței și crimei organizate la nivelul diferitelor societăți, state și națiuni, prin apariția și dezvoltarea unor noi tipuri de crime și delicte, ce implică noi forme de prevenire și combatere a violenței și criminalității organizate atât la nivel național cât și internațional.
În pofida intensificării activității și intervențiilor organismelor cu atribuții de prevenire și combatere a criminalității în general, se constată o amplificare a actelor infracționale îndreptate împotriva persoanelor și patrimoniului public sau privat, precum și o extensie a faptelor de corupție și fraudă în diferite sectoare ale vieții economico-sociale. În cadrul acestui climat infracțional, criminalitatea organizată constituie cea mai periculoasă formă, cu un impact direct asupra stării de normalitate și siguranță civică. Astfel, forma cea mai periculoasă și virulentă a infracționalității organizate o reprezintă criminalitatea organizată transfrontalieră, un adevărat flagel ce amenință toate statele lumii, deoarece toate pot fi exploatate în folosul capilor lumii interlope pentru care frontierele sunt ca și inexistente.
Formele criminalității organizate au căpătat noi valențe, extinzându-și aria de cuprindere și sfera de activitate la cote alarmante, în contextul transformărilor geopolitice, economice și sociale cu care se confruntă în prezent comunitatea internațională.
Criminalitatea organizată constituie o problemă socială complexă ale cărei modalități de manifestare, repercusiuni și moduri de soluționare interesează atât factorii instituționalizați de control cât și opinia publică, ea devenind un fenomen deosebit de grav și periculos ce are consecințe distinctive și destabilizatoare asupra structurii instituțiilor unui stat democrat, și un impact devastator ce pune în pericol nu doar stabilitatea economico-socială a statelor ci chiar securitatea și pacea națiunilor.
În aceste condiții, recunoscând faptul că prin formele sale de manifestare, prin tendințele și dimensiunile sale, criminalitatea organizată reprezintă o amenințare serioasă, statele lumii au luat măsuri de contracarare a acestui flagel, elaborând strategii de combatere ce au vizat două coordonate principale:
pe de o parte, au fost create structuri specializate de luptă împotriva diferitelor forme pe care le îmbracă criminalitatea organizată, încercându-se în același timp o armonizare a legislației penale în domeniu;
pe de altă parte s-a întărit și diversificat cooperarea internațională între state.
Punerea în evidență a conceptului de criminalitate organizată a preocupat și preocupă specialiștii din domeniile criminologiei, sociologiei și dreptului penal.
Una din sursele crimei organizate o constituie anormala funcționare a sistemului social în ansamblul său, acest lucru facând ca după schimbările survenite în fostele state totalitare, crima organizată să se dezvolte cu repeziciune, aproape la vedere, să surclaseze structurile de drept, să spulbere circuitele bancare, să acapareze clasa politică, să intimideze ori să copleșească sistemul represiv, să constituie un pericol pentru siguranța națională.
Primele încercări de definire juridică a criminalității organizate au demonstrat o preocupare evidentă din partea specialiștilor pentru a combate fenomenul prin studiul științific al acestuia. Această activitate intensă a penaliștilor a căpătat amploare în ultima perioadă de timp, atât la nivel național, cât și în plan internațional, dar nu întotdeauna au reușite notabile pe plan legislativ. Astfel, se operează în multe state și la nivelul unor foruri științifice cu termeni cum ar fi „crima organizată” sau „organizații criminale”, dar aceștia nu sunt definiți juridic, existând chiar confuzii sub aspectul delimitării lor.
Preocupările penaliștilor în definirea criminalității organizate s-au evidențiat și cu prilejul Colocviului Asociației Internaționale de Drept Penal, organizat la Budapesta în septembrie 1999.
În vederea delimitării conceptelor de „criminalitate”, „crimă organizată” și „mafie”, se impun a fi făcute următoarele precizări:
în primul rând, este necesar să se facă o diferențiere clară între conceptele de „criminalitate”, „crimă organizată” și „mafie”;
în al doilea rând, trebuie făcută o delimitare clară între cele două concepte menționate mai sus și organizațiile criminale compatibile cu acestea;
în al treilea rând, se impune fie schimbarea opticii cu privire la definirea conceptului de „mafie”, fie găsirea unui termen generic corespondent acestuia, dar care să desemneze toate activitățile de tip mafiot.
Aceste trei concepte se diferențiază între ele prin:
gradul de periculozitate socială a activităților infracționale compatibile cu fiecare segment infracțional în parte, de natură să afecteze sectoarele vieții economice, sociale și politice în stat;
nivelul de organizare și structurare a organizațiilor criminale, care se raportează la fiecare concept în parte;
metodele și mijloacele folosite de organizațiile criminale pentru atingerea scopului propus;
scopul urmărit.
Activitățile de tip mafiot presupun, în plus față de cele asociate cu crima organizată, următoarele trăsături caracteristice:
se dezvoltă în concordanță cu evoluția structurilor statale, economice, politice și sociale;
prezintă un grad de periculozitate deosebit, deoarece urmăresc instituirea controlului asupra unor sectoare economice și niveluri de decizie;
în activitatea asociațiilor criminale de tip mafiot prevalează metodele de acțiune agresive;
scopul final al activităților mafiei îl constituie obținerea unor câștiguri ilicite uriașe.
modul de structurare a asociațiilor mafiote urmează o linie tradițională care depășește uneori un secol de vechime;
liderul asociației se bucură de o autoritate deosebită în rândul membrilor acesteia, în majoritatea cazurilor având drept de viață și de moarte asupra lor;
admiterea noilor membri în asociație se face după o perioadă de inițiere și de testare a aptitudinilor infracționale, printr-un ritual specific;
toți membrii asociațiilor mafiote consimt să respecte legea tăcerii (omerta), care presupune o interdicție absolută de a colabora cu autoritățile, încălcarea acesteia atrăgând după sine pedeapsa capitală;
fiecare membru al asociației mafiote, în funcție de treapta ierarhică pe care se află, are un rol bine stabilit în activitatea infracțională la care urmează să ia parte.
Delimitarea conceptelor de „criminalitate”, „crimă organizată” sau „mafie”, de cel de „organizații criminale” compatibile cu acestea prezintă o importanță deosebită pentru legiuitor. Nu pot fi incriminate prin lege conceptele de „criminalitate”, „crimă organizată” sau „mafie”, deoarece acestea implică o diversitate de acte și fapte infracționale, sancționate în mod individual de legiuitor și au o sferă de cuprindere greu de delimitat cu exactitate.
Conceptul de „criminalitate” trimite cantitativ, la un ansamblu de crime (comise, cunoscute și sancționate) într-un spațiu dat și calitativ, la procese de confruntări sociale complexe între responsabilii controlului și reacției sociale și autorii infracțiunilor.
În acest sens, considerăm că termenul de „criminalitate organizată” este mai just și mai potrivit decât cel de „crimă organizată”, din moment ce avem de-a face, în acest caz, cu un ansamblu de comportamente criminale de diverse tipuri, care se înscriu într-o dinamică de confruntări și alianțe colective, și nu numai cu acte criminale individuale și izolate.
Există o ambiguitate conceptuală în materia criminalității organizate care, depășind planul teoretic, produce consecințe negative pe plan practic, în lupta efectivă împotriva fenomenului infracțional generat de grupurile criminale organizate. În acest context, campania împotriva criminalității organizate creează uneori impresia unei lupte împotriva unui inamic aflat în ceață și de aceea orice clarificare conceptuală trebuie privită nu ca un simplu exercițiu teoretic, ci ca un instrument necesar din punct de vedere al practicii anticriminale. Lipsa de precizie conceptuală se manifestă în primul rând în plan terminologic (inconsecvența terminologică), se reflectă apoi asupra caracteristicilor fenomenului (eterogenitatea caracteristicilor) și în final asupra dificultății definirii.
„Criminalitate organizată”, „crimă organizată”, „organizație criminală”, „criminalitate organizată transnațională”, reprezintă doar o parte din expresiile folosite de diferiți autori sau de unele documente internaționale pentru a indica același fenomen.
Unii autori utlizează alternativ sintagmele „criminalitate organizată” și „crimă organizată”, uneori în aceeași propoziție și în mod evident cu un sens absolut identic, în timp ce alți autori pun semnul egalității între „crima organizată” și „organizația criminală”, ceea ce întreține o stare de confuzie cu privire la aceste concepte, într-un domeniu atât de important, în care se impune un minim de rigoare în utilizarea diferitelor expresii, doar aparent echivalente.
„Criminalitatea organizată” este sintagma cea mai adecvată pentru ipoteza în care se desemnează fenomenul în general. Prin „criminalitate” se înțelege, așa cum s-a precizat anterior, un ansamblu de fapte penale. Există diferite categorii de criminalitate, în funcție de diverși factori la care se raportează. Dacă se folosește drept criteriu de referință caracterul organizat al faptelor penale, putem alcătui o categorie de criminalitate, pe care o putem numi organizată.
„Crima organizată” este o expresie care are mai mult o valoare metaforică, fiind mai adecvată discursului gazetăresc decât cel științific. Termenul de „crimă organizată” este adesea folosit ca o categorie generală nedefinită, presupunând că oricine știe ce înseamnă. În orice caz, este nepotrivită utilizarea termenului pentru a desemna fenomenul în ansamblu, deci ca echivalent al „criminalității organizate”, după cum, la fel de nepotrivită este folosirea lui ca echivalent al expresiei „organizație criminală”, așa cum se întâmplă de multe ori.
„Organizația criminală” reprezintă la rândul ei o expresie ce se referă la o grupare de infractori, care desfășoară activități criminale, dar nu se referă la activitatea sau activitățile în sine.
De altfel, termenul de „organizație” este puțin cam pretențios în acest caz. Dacă avem în vedere sensul sociologic al termenului, este foarte dificil să admitem că o grupare de infractori poate îndeplini standardele necesare pentru a fi calificată drept organizație. Este de preferat expresia „grup criminal organizat”, care este de altfel utilizată și de Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate adoptată la New York la 15 noiembrie 2000 (art. 2, lit.a).
Termenii de „criminalitate transnațională” și „criminalitate organizată transnațională”, trebuie să fie la rândul lor folosiți în mod diferențiat după caz. Există o criminalitate transnațională care nu are caracter organizat, după cum există și o criminalitate organizată care nu are neapărat caracter transnațional. Oricum, nici una din aceste două expresii nu poate fi substituită celei de „criminalitate organizată”, deoarece una spunea prea mult, iar cealaltă prea puțin.
Având în vedere aspectele prezentate anterior, considerăm că expresia „criminalitate organizată” este cea care trebuie folosită atunci când este vorba de un ansamblu de fapte penale, cărora li se poate atașa atributul organizat.
Inconsecvența terminologică s-a transmis în mod firesc și asupra caracteristicilor criminalității organizate față de care nu există o viziune coerentă. Majoritatea autorilor care au admis similitudinea între conceptele de „criminalitate organizată”, „crimă organizată” și „organizație criminală” s-au axat pe stabilirea trăsăturilor care conferă grupului caracterul organizat și anume:
existența unei structuri piramidale și a unei puteri centrale;
folosirea anumitor reguli de constrângere și recurgerea sistematică la violență;
profesionalizarea infractorilor;
organizarea metodică a operațiunilor ilicite;
monopolizarea;
presiunea și amenințarea exercitate asupra democrației.
La cea de-a V-a Conferință a ONU privind prevenirea criminalității și tratamentele infractorilor, s-a elaborat o rezoluție specială – „Crima ca formă de afaceri”, în care se subliniază patru criterii definitorii pentru crima organizată, respectiv:
scopul: obținerea de câștiguri substanțiale;
legături: bine structurate și delimitate ierarhic în cadrul grupului;
specific: folosirea atribuțiilor și relațiilor de serviciu ale participanților;
nivel: ocuparea de către participanți a unor funcții superioare în economie și societate.
Majoritatea autorilor care au încercat să desprindă caracteristicile acțiunilor și nu ale grupurilor criminale organizate s-au axat de regulă pe „listarea” unor activități susceptibile a fi incluse în sfera fenomenului de criminalitate organizată, ajungându-se la stabilirea următoarelor tipuri de activități care ar fi în sfera criminalității organizate, astfel: spălarea banilor obținuți din activități ilicite; terorismul; furtul obiectelor de artă și traficul cu acestea; furtul de proprietate intelectuală; traficul de persoane; traficul cu organe umane; traficul ilicit de droguri; traficul de armament; deturnarea de aeronave și pirateria maritimă; frauda în asigurări; bancruta frauduloasă; infiltrarea în afaceri legale; coruperea funcționarilor publici și a reprezentanților unor partide sau alte personalități oficiale; alte infracțiuni comise de grupuri criminale organizate. Așa cum s-a remarcat în doctrină, o asemenea listă este desigur imperfectă. De altfel, însăși utilitatea unei astfel de clasificări este incompletă dacă ne referim la ultimul punct al listei. Aceasta ar fi trebuit să înceapă și să se încheie cu specificarea „orice infracțiuni comise de grupuri criminale organizate”.
Stabilirea unor caracteristici formale este o operațiune sortită impreciziei, nu numai datorită divergențelor de opinii între diverși specialiști sau foruri interne și internaționale, ci și datorită complexității și mobilității fenomenului. În aceste condiții este mult mai important să se încerce desprinderea unor caracteristici fundamentale ce țin de natura fenomenului, care să permită individualizarea criminalității organizate în raport cu alte tipuri de criminalitate.
Inconsecvența terminologică și modul eterogen în care sunt abordate caracteristicile criminalității organizate reprezintă în mod evident, premise total nefavorabile pentru definirea acesteia. Definirea unui fenomen infracțional are repercusiuni practice extrem de importante mai ales când percepția acestuia este confuză, așa cum se întâmplă în cazul criminalității organizate. În prezent nu există o definiție unanim acceptată și nici măcar o convergență de opinii pe această temă. Explicațiile acestei stări de fapt sunt multiple. Se poate invoca în primul rând un motiv obiectiv ce rezultă din complexitatea fenomenului, adică din diversitatea faptelor ilegale susceptibile a se încadra în sfera criminalității organizate.
Principala dificultate în definirea criminalității organizate, derivă însă dintr-o abordare greșită în plan metodologic, respectiv din tratarea problemei fără distincție în plan normativ și criminologic, ceea ce este necesar.
Dacă abordăm problema din punct de vedere normativ constatăm că o definire a criminalității organizate este inutilă, atâta timp cât noțiunea de criminalitate se referă la un ansamblu de fapte penale, la o diversitate de infracțiuni. În plan normativ criminalitatea organizată trebuie raportată la diverse infracțiuni predefinite de legea penală, comise în mod organizat sau, altfel spus, de grupuri criminale organizate. În acest plan normativ, ceea ce este necesar de definit, se referă în primul rând la noțiunea de „grup organizat”. Rezultă că din punct de vedere normativ definiția criminalității organizate nu poate fi decât consecința finală a unui întreg șir de reglementări de definiții prealabile pentru a se înțelege fenomenul și a se propune strategii eficiente de combatere a acestuia.
În prezent criminalitatea organizată constituie obiectul unor preocupări constante de politică criminală, conceptul criminologic în sine rămâne prea vag, acoperind caracteristici prea vaste, și nu de o viziune integrată asupra structurii sale globale. Pe de altă parte, termenii de „crimă organizată”, „mafie”, „criminalitate organizată”, „criminalitate economică sau de afaceri”, sunt încă, din păcate, prea des confundați sau folosiți ca sinonime. De asemenea, este adevărat și faptul că rapoartele guvernamentale cultivă ideea că această criminalitate organizată este o problemă socială importată din străinătate și că, prin urmare, este vorba de o conspirație exterioară reprezentată de mafia siciliană, turcă, rusă, triadele chinezești, yakuza japoneză, cartelurile columbiene, rețelele albaneze sau nigeriene etc., căutându-se astfel un țap ispășitor.
Prin extrapolare, majoritatea specialiștilor în domeniu încearcă să caracterizeze crima organizată, folosind criterii asemănătoare acceptate pe plan internațional.
Convenția ONU împotriva criminalității transnaționale organizate, adoptată la 15 noiembrie 2000, definește „crima organizată” ca fiind activitățile desfășurate de orice grup format din cel puțin trei persoane care permit celor aflați la conducere să se îmbogățească sau să controleze teritorii ori piețe interne sau străine prin folosirea violenței, intimidării, corupției, urmărind fie să desfășoare o activitate infracțională, fie să se infiltreze în economia legală.
În doctrina OIPC–INTERPOL, prin „crimă organizată”, în sensul de criminalitate se înțelege ansamblul activităților criminale desfășurate de grupuri de infractori structurate, implicate în activități ilicite (jocuri de noroc clandestine, prostituție, trafic de persoane, de stupefiante, falsificarea și traficul cu monedă falsă, traficul de armament, furtul și traficul cu opere de artă etc.) care își investesc profiturile obținute în activități ilegale. Într-un sens mai larg, prin „crimă organizată” se înțeleg activitățile ilegale desfășurate de grupuri de infractori profesioniști, caracterizate printr-o anumită organizare într-o specialitate criminală.
Conform unei alte definiții formulate de OIPC–INTERPOL, „crima organizată” reprezintă orice asociere sau grupare de persoane care se dedau la o activitate ilicită continuă, al cărui scop principal este de a realiza profituri fără a respecta granițele naționale.
Biroul Federal de Investigații (FBI) din SUA definește „crima organizată” drept o conspirație infracțională continuă, care se autoîntreține, având o structură organizatorică menținută prin frică și corupție și motivată de lăcomie.
Într-o altă accepție, prin „crimă organizată” se înțelege acel segment infracțional la care se raportează activități ilegale de natură să afecteze grav anumite sectoare ale vieții economice, sociale și politice, desfășurate prin metode și mijloace, în mod constant, planificat și conspirat, de către asociații de indivizi, cu ierarhie internă bine determinată, în structuri specializate și mecanisme de autoapărare, în scopul obținerii de profituri ilicite, la cote deosebit de ridicate.
Criminalistul american Howart Abadinsky, profesor la St. Xavier University, definește „crima organizată” ca „o asociație non-ideologică, implicând un anumit număr de persoane aflate într-o strânsă interacțiune socială, organizată pe baza unei ierarhii alcătuite din cel puțin trei niveluri, în scopul de a-și asigura profitul și puterea cu activități ilegale. Locul în interiorul ierarhiei și gradele cu o anumită importanță pot fi atribuite în funcție de gradele de rudenie și de relațiile de prietenie sau în mod rațional, în funcție de specializarea fiecărui individ în parte”.
Premeditată și concepută până la detaliu, în ceea ce privește rolul și modul de acțiune al celor care o înfăptuiesc, criminalitatea organizată se deosebește fundamental de acțiunile criminale ale unor indivizi care se asociază ocazional pentru a comite infracțiuni.
Formele concrete de manifestare ale criminalității organizate diferă de la o țară la alta, dar există și grupuri criminale ale căror acțiuni afectează concomitent mai multe țări.
Deși definiția și tipurile crimei organizate sunt controversate pe plan mondial, mulți specialiști considerându-le prea generale, concluzia care se desprinde este clară: pentru a avea un program eficient de luptă împotriva criminalității organizate, trebuie să fie înțeles comportamentul criminal în ansamblu.
Combaterea criminalității organizate a preocupat și preocupă comunitatea internațională pe măsură ce fenomenul a fost perceput în formele sale de manifestare. Sesizând pericolul social ce-l reprezintă statele lumii, la nivel global, continental și regional, au căutat diverse forme de combatere. Dacă inițial sfera acestor acțiuni s-a regăsit, în principal, în mijloacele naționale de combatere, extinderea fenomenului a făcut ca organismele guvernamentale și neguvernamentale să-și dea mâna până la cel mai înalt nivel pentru cunoașterea în primul rând a fenomenului și apoi găsirea căilor și mijloacelor polițienești și legislative de contracarare. Dacă la început au existat rețineri legate de regimul politic al unor state, de sfera frontierelor, de principiile din dreptul penal național, acestea au fost treptat înlăturate, pentru găsirea unor soluții optime privind conceptul general de combatere și crearea unor organisme internaționale continentale și regionale, apte să pună în aplicare măsurile adoptate.
Amplasarea fenomenului a făcut ca sub egida ONU, președinții de state să se întâlnească la cel mai înalt nivel și să-și exprime poziția față de pericolul criminalității organizate ce amenință siguranța națională.
În acest sens, în cadrul Reuniunii Ministeriale a Președinților de state de la Neapole din 1994, a fost adoptat Planul Mondial de acțiune contra criminalității transnaționale organizate, ce cuprinde printre altele, următoarele prevederi:
a) În scopul combaterii efective a criminalității organizate, comunitatea internațională trebuie să țină cont de caracteristicile sale structurale și metodele specifice de manifestare pentru a elabora strategii, politici, legi și alte măsuri. Deși nu se constituie într-o definiție juridică, sau exhaustivă a fenomenului, următoarele elemente configurează caracteristicile crimei organizate:
organizare de grupuri cu scopuri de activități criminale;
legături ierarhice sau relații personale care permit anumitor indivizi să conducă grupul;
recurgerea la violență, intimidare și corupție în vederea realizării de profituri sau pentru a obține sechestru pe teritorii sau piețe;
spălarea profiturilor ilicite, atât în sensul unei activități criminale cât și pentru infiltrarea în economia legală;
potențial de expansiune în orice nouă activitate și dincolo de frontierele naționale;
cooperarea cu alte grupuri criminale organizate transnațional.
b) Pentru a preveni, descoperi și combate cât mai judicios activitățile criminale transnaționale organizate, comunitatea internațională trebuie să cunoască organizațiile criminale și dinamica lor, în care scop este necesar ca fiecare stat să strângă, să analizeze și să difuzeze statistici și informații fiabile asupra acestui fenomen;
c) Este necesar ca fiecare stat să studieze experiența țărilor care au fost și sunt confruntate cu fenomenul criminalității organizate, și să interpreteze informațiile rezultate din analiza structurii și activităților criminale ale acestora pentru a elabora strategii utile și măsuri legislative în materie penală și de procedură penală, să înființeze structurile organizatorice necesare prevenirii și combaterii acestui fenomen;
d) Statele trebuie să examineze, dacă este cazul, posibilitatea de a adopta reglementări legislative care să califice drept infracțiune participarea la o organizație criminală sau la o asociație infracțională, instaurând o responsabilitate penală a persoanelor fizice, pentru a întări capacitatea de luptă contra criminalității organizate, în interiorul frontierelor acestora și pentru a îmbunătății cooperarea internațională;
e) De asemenea, statele trebuie să asigure condițiile ca justiția penală să dispună de structuri și mijloace suficiente pentru a face față activităților complexe ce le presupune criminalitatea organizată, și în primul rând garanții contra corupției, intimidării și violenței;
f) Pentru combaterea eficace a criminalității organizate, este necesar ca statele să depășească codul de tăcere și intimidare, examinând posibilitatea recurgerii la tehnici fiabile de strângere a probelor cum ar fi:
supravegherea electronică;
operațiunile clandestine și livrările supravegheate (când acest lucru este prevăzut în legislația națională și cu respectarea deplină a drepturilor individuale, în special a dreptului la respectarea vieții private și sub rezerva, dacă este cazul, a unei supervizări juridice);
măsuri care să încurajeze membrii organizațiilor criminale, să coopereze și să depună mărturie, în special programele de protecție a martorilor și familiilor acestora, iar în limitele impuse de legislația națională, să beneficieze de un tratament mai favorabil, ca recompensă pentru colaborarea în derularea cercetărilor și a judecății.
g) În altă ordine de idei, se recomandă statelor să creeze celule speciale de cercetare și să le doteze pentru cunoașterea aprofundată a caracteristicilor structurale și a metodelor de funcționare a grupurilor criminale organizate, asigurând în același timp, membrilor acestor celule resursele necesare pentru ca aceștia să-și poată concentra eforturile asupra strângerii și analizei informațiilor privind criminalitatea transnațională organizată;
h) Statele trebuie să pună la punct programe educative pentru crearea unei culturi de moralitate și legalitate, să elaboreze și să aplice măsuri destinate să aducă la cunoștință publicului efectele nefaste ale criminalității organizate, pentru a obține atașamentul comunității în sprijinirea eforturilor naționale și internaționale de luptă împotriva criminalității organizate;
i) Statele trebuie să examineze posibilitatea adoptării măsurilor de restituire sau de indemnizație adecvate în favoarea victimelor criminalității organizate, în conformitate cu dispozițiile Declarației de principii fundamentale de justiție, referitoare la victimele criminalității și victimele abuzului de putere, adoptată de Adunarea Generală a ONU, prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985;
j) ONU și organizațiile sale competente trebuie să pună la punct modele și directive practice în materie de drept material și de drept procesual, bazându-se pe experiența și cunoștințele specializate ale statelor și pe contribuția organizațiilor interesate, ajutând statele la cererea lor să examineze și să evalueze legislația internă, să planifice și să întreprindă reforme, ținând seama de practicile existente și tradițiile culturale, juridice și sociale.
În perioada 1990-2000, crima organizată nu a fost definită în sistemul penal român ca act sau concept, infracțiunile specifice crimei organizate fiind definite ca atare, nefăcându-se referire sub aspectul formelor agravante la crima organizată. Existau însă instituții în Codul penal și legi speciale pretabile aplicării lor ca instrumente juridice și penale în combaterea crimei organizate, ca de exemplu: circumstanțele agravante; infracțiunea de asociere pentru săvârșirea de infracțiuni; infracțiunea de trafic de stupefiante; infracțiunea de spălare a banilor și infracțiunea de contrabandă calificată.
Într-o opinie formulată de analiști ai dreptului penal, soluțiile juridico-penale prevăzute de Codul penal erau următoarele:
incriminarea și sancționarea infracțiunii de asociere pentru săvârșirea de infracțiuni;
aplicarea prevederilor referitoare la participație;
incriminările prevăzute în partea specială a legii penale care acoperă toate faptele ilicite care ar putea fi comise de asociații criminale;
prevederile din partea generală care cuprinde cauzele legale de agravare (recidivă, concursul de infracțiuni, infracțiunea continuată, circumstanțele agravante, cauzele legale de atenuare sau cauzele de diferențiere și circumstanțele atenuante).
Anul 2000 este considerat a fi un an de referință în combaterea crimei organizate în România, odată cu adoptarea Legii nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri. Fiind un segment foarte important al crimei organizate, apariția acestei legi cu forme moderne de combatere prin mijloace penale și procesual penale (incriminarea a noi infracțiuni, înăsprirea pedepselor, protejarea legală a livrărilor supravegheate, a polițiștilor și colaboratorilor sub acoperire, controlul comunicațiilor informatice, regimul confiscărilor și cooperarea polițienească internațională) a făcut ca dreptul să devină o armă la îndemâna organelor judiciare.
4.2 Criminalitatea informatică.
Dezvoltarea accelerată a electronicii în ultimele decenii a dus la apariția și extinderea calculatoarelor – definite ca mecanisme, aparate electronice capabile să prelucreze date și să folosească programe (seturi de instrucțiuni) stocate în memorie pentru a rezolva probleme, prin acceptarea de date, executarea operațiilor asupra datelor (procesare – de exemplu, stocarea, sortarea, întâmpinarea, ștergerea datelor etc.) și furnizarea rezultatului acestor operații.
Sistemul s-a dezvoltat exponențial și la ora actuală se apreciază că Internetul cuprinde câteva zeci de milioane de calculatoare și zeci de mii de rețele locale, milioane de utilizatori navighează în fiecare moment prin Internet, folosind serviciul Web (WWW – World Wide Web).
Sistemele de calculatoare oferă, în prezent, oportunități noi, unele chiar sofisticate, de încălcare a legilor și creează un potențial ridicat de comitere a unor tipuri de infracțiuni realizate altfel decât în modurile cunoscute, tradiționale. Deși societatea, în ansamblul ei, plătește pentru toate daunele economice cauzate de „criminalitatea informatică", aceasta continuă să se bazeze pe sistemele computerizate în aproape toate domeniile vieții sociale: controlul traficului aerian, al trenurilor și metrourilor, coordonarea serviciului medical sau al securității naționale. O singură breșă realizată în operarea acestor sisteme poate pune în pericol vieți omenești, ceea ce denotă faptul că dependența societății de sistemele informatice a căpătat o dimensiune mult mai profundă decât cea intuită inițial.
Tehnologia informațională este prezentă în fiecare latură a vieții cotidiene a unei persoane fără a ține cont de poziția georgrafică a acesteia. Activitatea zilnică a unei perosane este afectată în formă, conținut și timp de calculator.
Legislația statelor lumii este în continuă schimbare datorită dezvoltării tot mai accelerate a tehnologiei informatice, iar cooperarea internațională este pusă în fața unei provocări continue produsă de creșterea criminalității informatice transnaționale. Din ce în ce mai multe state au procedat la armonizarea propriilor legislații în vederea combaterii fenomenului în discuție, însă rezultatele sunt doar mulțumitoare și nu se va putea vorbi de o eradicare a fenomenului.
Organizația pentru Cooperare Economică și Dezvoltare (OECD) a fost una dintre primele organizații internaționale care a realizat un studiu privind armonizarea legislației în domeniu. În anul 1983, OECD a publicat un raport prin care a propus diferite recomandări legislative statelor membre ale Uniunii Europene precum și o minimă listă de activități care trebuie pedepsite: fraudarea și falsificarea realizată prin calculator, alterarea programelor de calcul și a datelor, copyright-ul, interceptarea comunicațiilor sau a altor funcții a unui calculator, accesul și utilizarea neautorizată a unui calculator.
În completarea raportului OECD, Consiliul Europei a inițiat propriul studiu de caz pentru dezvoltarea cadrului legal privind combaterea criminalității informatice. Comisia de experți în domeniul criminalității pe calculator a Consiliului a adoptat Recomandarea R(89)9 care reprezintă un ghid de acțiune și pentru statele membre ale Uniunii Europene.
Organizația Națiunilor Unite s-a implicat, la rândul său, în studiul și combaterea fenomenului analizat.
În studiile elaborate pe plan internațional, se folosește expresia „criminalitate legată de calculator" sau „criminalitate informatică", care nu este însă general recunoscută sau acceptată. De asemenea, și grupul de experți reuniți în cadrul OCDE a adoptat o definiție de lucru sub forma: „abuzul informatic este orice comportament ilegal sau contrar eticii sau neautorizat care privește un tratament automat de date și/sau o transmitere de date". Se poate observa că acești experți nu au considerat utilă definirea explicită a expresiei „criminalitate informatică", dar au reținut o clasificare funcțională, ca bază de studiu.
Astfel, termenul de criminalitate informatică este definit ca fiind „orice acțiune ilegală în care un calculator constituie instrumentul sau obiectul delictului, altfel spus orice infracțiune al cărei mijloc sau scop este influențarea funcției unui calculator".
Abuzul informatic ar putea fi definit, la rândul său, prin „orice incident legat de tehnica informatică în care o persoană a suferit sau ar fi putut să sufere un prejudiciu și din care autorul a obținut sau ar fi putut obține intenționat un profit" sau prin „totalitatea faptelor comise în zona noilor tehnologii, într-o anumită perioadă de timp și pe un anumit teritoriu bine determinat".
Potrivit Comitetului European pentru Probleme Criminale, toate aceste tentative de definire a criminalității informatice prezintă unele inconveniente ce nu se împacă ușor cu obiectivul conciziei formulării și cu acela de a nu mai lăsa nici o îndoială asupra importanței sau utilizării definiției.
Aceste deliberări au condus Comitetul spre adoptarea aceleiași abordări funcționale ca și cea a grupului de experți OCDE, fără a încerca totuși o definire proprie a criminalității informatice. Noțiunea de infracțiune informatică include infracțiuni foarte diferite, mai mult sau mai puțin incriminate de fiecare țară în parte. Odată cu redactarea principiilor directoare pentru legiuitorii naționali, nu apare necesară adoptarea, pentru criminalitatea legată de calculator, a unei definiri formale, care ar crea mai multe dificultăți decât ar putea aduce explicații.
În prezent, „criminalitatea în relație cu calculatorul", expresie folosită de Comitet, se reduce pur și simplu la infracțiunile definite în principiile directoare pentru legiuitorii naționali, care lasă în sarcina diferitelor state de a adapta această definiție la propriul lor sistem judiciar și la tradițiile lor istorice.
Pe de altă parte, criminalitatea informatică implică realizarea unor infracțiuni tradiționale cuprinse în codurile penale sau legile speciale, cum ar fi frauda, falsul sau înșelăciunea, calculatorul devenind o potențială sursă de alte acțiuni abuzive, care pot fi sancționate.
În România, cea mai importantă reglementare juridică aplicabilă în acest moment în materia criminalității informatice este Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței și exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției .
Aceasta introduce un număr de 7 infracțiuni, ce corespund clasificărilor și definițiilor prezentate odată cu analiza prevederilor Convenției asupra criminalității informatice, ce au fost grupate în cuprinsul Titlului III din lege, „Prevenirea și combaterea criminalității informatice". Textul a fost o adaptare rapidă la mediul românesc a prevederilor Convenției Consiliului Europei asupra Criminalității Informatice și reprezintă un instrument eficient în lupta împotriva acestui flagel.
Astfel, în cuprinsul Legii nr. 161/2003 găsim definite trei categorii de infracțiuni, astfel:
a) infracțiuni contra confidențialității și integrității datelor și sistemelor informatice:
– infracțiunea de acces ilegal la un sistem informatic;
– infracțiunea de interceptare ilegală a unei transmisii de date informatice;
– infracțiunea de alterare a integrității datelor informatice;
– infracțiunea de perturbare a funcționării sistemelor informatice;
– infracțiunea de a realiza operațiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatice;
b) infracțiuni informatice:
– infracțiunea de fals informatic;
– infracțiunea de fraudă informatică;
c) pornografia infantilă prin intermediul sistemelor informatice.
Legiuitorul român a dat eficiență cerințelor prevenirii și combaterii infracțiunilor specifice săvârșite prin intermediul rețelelor de comunicații, inserând în cuprinsul Legii nr. 161/2003 în Cartea I – Titlul III – „Prevenirea și combaterea criminalității informatice” – 3 categorii de infracțiuni, care răspund exigențelor impuse de recomandările forurilor europene. Capitolul III al Titlului III – „Infracțiuni și contravenții” conține, în secțiunile 1-3, un număr de 8 infracțiuni. Prima infracțiune, prevăzută în art. 42 din Secțiunea 1 – Infracțiuni contra confidențialității și integrității datelor și sistemelor informatice – incriminează, în alin. 1, accesul fără drept la un sistem informatic. Este infracțiunea tipică pentru domeniul criminalității informatice. Subiectul activ poate fi orice persoană, având, desigur, o anumită pregătire în domeniul calculatoarelor deoarece fapta poate fi de mare tehnicitate.
Pericolul cel mai mare al acestor infracțiuni îl constituie caracterul lor transfrontalier. Accesul neautorizat, indiferent de motivația autorului – de exemplu plăcerea de a se infiltra, dorința de a ameliora protecția datelor sau de a sfida sistemul de securitate – este periculos pentru că poate conduce la erori, eșecuri, blocaje sau chiar la opriri anormale ale sistemului informatic. Din cauza neglijenței sau a insuficienței nivelului de securitate pot fi distruse datele, pătrunderile fiind apoi utilizate pentru comiterea de fraude financiare sau pentru modificarea unor date înregistrate. Pe de altă parte, orice sistem informatic, oricât de sofisticate ar fi măsurile de securitate, este supus riscului unui acces neautorizat, așa cum s-a dovedit în practică.
4.3 Terorismul internațional.
Termenul de terorism provine din latinescul ”terror” care semnifică violență fizică, spaimă, teroare, provocate în cunoștință de cauză prin acte de violență publică, folosirea cu intenție a unor mijloace capabile să ducă la un pericol comun.
Elementele principale ale terorismului sunt: violența și amenințarea cu violență, folosirea sistematică și persistentă a violenței, intimidare și sensibilizare prin agresivitate și ură. De asemenea, terorismul presupune organizare, planificare, finanțare și echipamente de ultimă oră precum și subiecți umani, care sunt selectați și pregătiți pentru a realiza acțiunile concrete de atac.
În literatura de specialitate se consideră că în spatele unei acțiuni teroriste există întotdeauna o strategie. Oricare ar fi forma de atac: bombe, mașini capcană, loare de ostatici, focuri de arme, asasinate, terorismul nu este deloc accidental sau spontan. În esență, terorismul este folosit cu bună știință împotriva civililor pentru obținerea de avantaje politice sau de natură religioasă.
Chiar dacă majoritatea oamenilor recunosc terorismul atunci cand îl văd, nu există o definiție unanim acceptată pentru acest termen.
Ironic este însă faptul că ceea ce pentru o persoană înseamnă terorism pentru alta reprezintă lupta pentru eliberare națională și există o confuzie extremă în definirea violențelor: terorism, crimă organizată, război civil, stat dictatorial, confuzia fiind chiar mai mare atunci când se încearcă separarea terorismului de mișcările insurgente ori separatiste. Există o varietate de concepte care definesc terorismul.
Primele încercări de definire a terorismului din punct de vedere juridic au apărut în timpul „Conferințelor Internaționale pentru Unificarea Legii Penale”, prin intermediul lui Quintilliano Saladana, care a introdus, în 1925, în cadrul Academiei de la Haga, conceptul de „crimă internațională” (ce includea în sfera sa de definire crimele împotriva drepturilor omului și crimele comise împotriva șefilor statelor străine sau a reprezentanților diplomatici ai acestora).
În cadrul conferinței de la Copenhaga din anul 1935 se ajunge la definirea juridică a terorismului ca „act voluntar comis împotriva vieții, integrității fizice, sănătății sau libertății oficialităților; orice act care primejduiește o comunitate, creează o stare de teroare în vederea schimbării autorități publice sau împiedicarea acțiunilor acesteia, sau care urmărește deranjarea relațiilor internaționale ”. Prima „Conferință a Ligii Națiunilor pentru prevenirea și pedepsirea terorismului” a avut loc între anii 1935-1936, în cadrul acesteia adoptându-se definirea actelor teroriste ca „actele criminale îndreptate împotriva unui stat, astfel gândite și concepute să creeze teroare în mințile persoanelor particulare, a grupurilor sociale sau a opiniei publice ”. În 1972, administrația americană a înaintat, în cadrul celei de-a șasea Adunări Generale a ONU, memoriul „Propunerea SUA privind legiferarea convenției pentru prevenirea și pedepsirea anumitor acte de terorism internațional”, finalizată cu decizia ONU de a stabili un „Comitet Ad Hoc pentru terorismul internațional”. La 9 decembrie 1985, ONU a adoptat pentru prima dată o rezoluție de condamnare a actelor teroriste, definindu-le ca „acte criminale”.
Drept cauză a terorismului religios și etnic a fost dat de către analiștii economici, eșecul economic din unele regiuni ale lumii. De asemenea, o serie de acte teroriste de natură religioasă sunt comandate de lideri extremiști, apariția acestora fiind strâns legată de nivelul de trai foarte scăzut, existent în majoritatea statelor musulmane: Afganistan, Palestina, Irak, Iran etc. Nemulțumirile din aceste state au fost exploatate și folosite în scop personal de așa-zișii lideri religioși. Radicalizarea nemulțumiților poate fi amplificată și de izolarea politică, economică, socială, informațională și poate conduce la reacții violente din partea acestora, explicate prin lipsa racordării lor la progresul civilizației mondiale.
Terorismul religios vizează lumea întreagă, dar mai ales civilizația occidentală, cu leagănul ei european și configurația ei actuală de influență americană. Procesul de mondializare forțată, efectele colaterale ale acesteia, creșterea sărăciei și a gradului de insecuritate, concomitent cu mărirea enormă a decalajelor între bogăție și sărăcie, între lumea bogată și lumea săracă și cu explozia demografică, au determinat populația să-și pună speranțele în miracolul credinței.
e) Terorismul cultural vizează în principal distrugerea valorilor unui stat, care poate conduce la pierderea identității naționale a cetățenilor acestuia.
Terorismul cultural nu este un mijloc de confruntare, ci unul de distrugere a sistemelor de valori. El se desfășoară în cadrul a ceea ce numim „cultură de piață“, care nu are nici o legătură cu sistemele de valori ale lumii, cultura autentică. Terorismul cultural poate îmbrăca unele forme cum sunt: pornografia, invadarea pieței cu filme sau producții care cultivă violența, egoismul, lipsa de respect față de valorile proprii, distrugerea simbolurilor (ceea ce s-a încercat în atentatele de la 11 septembrie) etc.
Terorismul provoacă pierderi, iar această activitate trebuie combătută politic și militar, cercetată și judecată penal.
De cele mai multe ori lupta antiteroristă dusă in zadar po produce consecințe teribile, care nu trebuie pusă pe baza pe incapacitatea statelor de a face față.
Delimitarea dintre folosirea legală sau ilegală a forței este esențială. Prioritatea legii impune pericolul ca legea să nu poată proteja perfect așa cum ar trebui, iar o poliție de securitate mai puternică și mai fermă ar putea opri ca un atentator să poată pătrunde prin breșele acesteia.
În primul rînd, o societate democratică trebuie să-și însușească anumite măsuri de natură preventivă sau represivă pentru a se putea proteja amenințărilor teroriste la adresa celor mai importamte valori și principii pe care ea se bazează.
În al doilea rând, autoritățile publice, legislativul, instanțele judecătorești, administrația, au obligația legală de a adopta măsuri în acest sens cu resăectarea strictă a dreputirlor și libertăților fundamentale consacrat de Convenția europeană asupra drepturlor omului și de alte instrumente obligatorii.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Costache Gheorghe, Nistodeanu Gheorghe – Elemente de criminologie, Ed. Sitech, Craiova, 2004
2. Gheorghe Nistoreanu, Costică Păun – Criminologie, Ed. Europa Nova, București, 1996
3. Igor Ciobanu, Criminologie, Ed. Reclama, Chișinău, 2007
4. Dincu Aurel – Bazele criminologiei, Ed. Proarcadia, București, 1993
5. R.M Stănoiu – Inroducere în criminologie, Ed. Academiei, București, 1989
6. Valeriu Cioclei – Manual de criminologie, Ed. All Beck, București, 1998
7. Gheorghe Nistoreanu, Costică Păun – Criminologie, Ed. Europa Nova, București, 2000
8. Rodica M.Stănoiu – Metode și tehnici de cercetare în criminologie, București, Editura Academiei, 1981
9. Miclea Damian – Cunoașterea crimei organizate, Editura Pygmalion, Ploiești, 2001
10. Chipăilă Ion (coordonator) și colectiv – Globalizarea traficului de copii, Ed. Sitech, Craiova
11. Bercheșan Vasile și Pletea Constantin – Drogurile și traficanții de droguri, Ed. Paralela 45, Pitești, 1998
12. Pitulescu Ion – Al treilea război mondial. Crima organizată, Ed. Național, București, 1996
13. Suceavă Ion – Interpol la început de mileniu, Editura Meronia, București, 2007
14. Voicu Costică, Voicu Adriana-Camelia, Geamănu Ioan – Criminalitatea organizată în domeniul afacerilor, Ed. Pildner&Pildner, Târgoviște, 2006
15. Xavier Raufer- Introducere în volumul “Cele 13 capcane ale haosului mondial”, Ed. Corint, 2004
16. Țical George Marius – Crima organizată și terorismul, Ed. Fundației Universitare “Dunărea de jos”, Galați, 2006
17. Albu Petru – Crima organizată în perioada de tranziție-o amenințare majoră la adresa securității naționale, Ed. Ministerului Internelor și Reformei Administrative, București, 2007
18. Cioclei Valerian – Despre ambiguitatea conceptuală în materia criminalității organizate, Culegere de materiale din Proiectul TEMPUS VEP – Lupta împotriva corupției și criminalității organizate, Ed. Lumina Tipo, București, 2001
19. Le Dosar Serge și Rose Philiphe – Cyber-Mafia, Ed. Antet, București, 1998,
20. Hedeșiu Emil – Contracararea crimei organizate transfrontaliere, Ed. UNAP, București, 2005
21. Rădulescu Sorin, Banciu Dan – Sociologia crimei și criminalității, Ed. Șansa, București, 1996
22. Paolo Pezini – Mafiile, Ed. BIC-ALL, București, 2003
23. Șerb Stancu, Drăghici Constantin, Iacob Adrian, Ignat Andrei – Drept polițienesc, Ed. Tritonic, București, 2003
24. Codul Penal Român
25. Antoniu George – Reflecții asupra crimei organizate, Revista de Drept penal, vol. IV, nr.3/1994
26. Maxim Dobrinoiu – Infracțiuni în domeniul informatic, Ed. C.H.Beck, București 2006
27. Ion Vasiu – Criminalitatea Informatică, Ed. Nemira, București, 1998
28. Tudor Amza, Cosmin-Petronel Amza – Criminalitatea Informatică, Ed. Lumina Lex, București, 2003
29. http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/terorismul.pdf,
30. Ion Bondurescu – Terorismul – fenomen global, Ed. Tipo Alex, București, 2002
31. Grigore Geamănu – Drept Internațional Contemporan, Ed. Didactică și Pedgogică, București,
32. http://www.arduph.ro/domenii/diu-si-terorismul/consideratii-generale-privind-terorismul/
33. https://andreivocila.files.wordpress.com/2010/07/vocila-andrei-terorismul-si-securitatea-europeana.pdf
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Reactia Sociala, Factor Esential In Combaterea Fenomenului Infractional (ID: 129465)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.