Reabilitarea Persoanei In Dreptul Penal
CUPRINS:
INTRODUCERE
Actualitatea temei. În calitate de repere ale reformei judiciare și de drept, promovate în Republica Moldova, evoluează, pe de o parte, asigurarea protecției eficiente a societății împotriva infracțiunilor, iar pe de altă parte – apărarea drepturilor și intereselor legitime ale cetățenilor care au intrat în atenția justiției penalе. În această ordine de idei, nu trebuie subestimate rolul și importanța instituției reabilitării cetățenilor pentru procesul penal.
În tendința societății de a reveni la valorile Statului de Drept se concretizează creșterea interesului științei procesual penale, precum și al practicienilor față de instituția reabilitării persoanei în procesul penal.
În conformitate cu alin.(3) art.1 al Constituției Republicii Moldova, demnitatea omului, drepturile și libertățile lui, libera dezvoltare a personalității umane și, nu în ultimul rând, dreptatea reprezintă valori supreme și sunt garantatе. Printre principalele drepturi și libertăți proclamate în Legea Supremă se numără: libertatea individuală și siguranța persoanei (art.25); dreptul la apărare (art.26); dreptul la libera circulație (art.27); inviolabilitatea domiciliului (art.29); dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică (art.53) etc.
În vederea identificării celor mai optime căi de asigurare a realizării acestor drepturi și libertăți, se impune în cel mai imperios mod problema ocrotirii persoanelor care au nimerit injust în sfera de coerciție aplicată de organele judiciarе.
Reabilitarea constituie mijlocul legal prin care se înlătură pentru viitor toate incapacitățile și interdicțiile ce decurg dintr-o hotărâre de condamnare și asigură reintegrarea socială completă a unui condamnat, pri repunerea lui în situația anterioară condamnării
În studiul propus sunt analizate din punct de vedere teoretic și jurisprudențial condițiile în care intervine reablitarea de drept și reabilitarea judecătorească în dreptul român, potrivit legislației în vigoare (Codul penal și Codul de procedură penală).
Tema lucrării s-a bucurat de mai puțin interes în literatura juridică în limba românа. Ca și cu privire la alte instituții ale dreptului penal au fost formulate numeroase opinii, s-au exprimat controverse, iar în activitatea judiciară au fost pronunțate soluții contradictorii.
Elaborarea lucrării a impus o temeinică documentare dar și folosirea experienței profesionale a autorului în activitatea judiciarа.
Sunt analizate modificările legislative, sunt evidențiate inadvertențe, se prezintă soluții diferite ale practicii judiciare, precum și preocuparea instanței supreme de a corela activitatea judiciară cu principiile de bază ale procesului penal.
Gradul de studiere a temei investigatе. Gradul de studiere a temei investigate denotă necesitatea explorării unor aspecte care au rămas deocamdată oarecum în umbră: coraportul dintre dreptul la reabilitare și dreptul la repararea prejudiciului cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor judiciare; cercul de subiecți care beneficiază de dreptul de reabilitare; rolul procurorului și al avocatului în procesul de reabilitare; principiile care guvernează instituția reabilitării; întinderea reglementării procesual penale și a celei civile în privința raporturilor juridice de reabilitare; oportunitatea reparării prejudiciului moral cauzat persoanei juridice care a suferit în urma acțiunilor ilicite ale organelor judiciare; reabilitarea persoanei juridice etc.
Scopul tezei constă în cercetarea, sub diverse aspecte, a ideilor, teoriilor și concepțiilor privitoare la instituția reabilitării persoanei în procesul penal, a normelor juridice din cadrul acestei instituții, a practicii de aplicare a acestor norme, astfel încât să poată fi concepută baza juridical a reabilitării.
Acest scop a condiționat trasarea următoarelor obiective ale tezei:
definirea noțiunii de reabilitare și stabilirea criteriilor de delimitare a acestei noțiuni de noțiunile subsecvente și cele complementare;
examinarea aspectelor principale ale instituției reabilitării persoanei în procesul penal;
identificarea etapelor istorice de dezvoltare a instituției reabilitării pe teritoriul actual al Republicii Moldova;
stabilirea asemănărilor și deosebirilor ce marchează modul de reglementare a instituției reabilitării în Republica Moldova și în alte state;
caracterizarea subiecților implicați în actul de reabilitare;
identificarea locului și rolului reparării prejudiciului cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor judiciare în contextul generic al reabilitării persoanei în procesul penal;
stabilirea imperfecțiunilor normelor în materie de reabilitarе.
Obiectul cercetării îl constituie problemele reabilitării persoanei în procesul penal. De asemenea, cercetării au fost supuse normele juridice care reglementează condițiile reabilitării persoanei în procesul penal.
Baza teoretico-metodologică a studiului. Pentru realizarea scopului și a obiectivelor lucrării, ca metode de cercetare au fost folosite metoda logică, metoda juridică comparativă, metoda istorică, metoda sistematică etc. Investigațiile efectuate se bazează pe studierea doctrinei, legislației și a practicii judiciare existente în domeniul dat. La realizarea studiului, ca punct de reper a servit legislația penală a Republicii Moldova și a altor state (România, Federația Rusă).
În ultimele decenii au fost publicate mai multe monografii și articole în care se cercetează: esența juridică a instituției de reabilitare a persoanei în procesul penal; temeiurile reabilitante de încetare a urmăririi penale; subiecții dreptului de reabilitare; conținutul dreptului de reparare a prejudiciului cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor judiciare etc. În șirul acestora se înscriu ca fundamentale lucrările lui Е.Martâncic, A.Cuciurcă, Iu.Sedlețchi, A.Bloșenco, L. Brînză, M.S. Strogovici, etc. Lucrările acestor autori consacrați constituie baza teoretică a investigației.
Lucrarea este structurată în cinci titluri, fiecare cuprinzând mai multe capitole, secțiuni și subsecțiuni, potrivit complexității tematicii supusă analizei.
În Introducere se argumentează actualitatea temei investigate și gradul de studiere a acesteia, se determină scopul și obiectivele tezei, se conturează obiectul cercetării, se elucidează baza teoretico-metodologică a studiului.
Capitolul I privește istoricul instituției reabilitării. Este format din două subcapitole, care realizează o privire generală asupra istoricului instituției: regimul instituției reabilitării, caracterizarea pedepselor și a consecințelor lor față de persoana condamnată, înlăturarea consecințelor condamnării în dreptul din timpul antichității, în dreptul feudal, în dreptul modern, reglementarea reabilitării de drept, este prezentat cadrul general al instituției – noțiunea de reabilitare, definiția reabilitării, natura juridică și importanța acestei instituții, reglementarea reabilitării în Codul penal, se efectuează cercetarea juridico-istorică a problematicii privind reabilitarea persoanei în procesul penal.
Obiectul reabilitării (capitolul II, Capitolul III, structurat în trei secțiuni) se compune din totalitatea decăderilor, interdicțiilor și incapacităților persoanei, fizice ori juridice, generate de condamnarea suferitа. Se remarcă preocuparea pentru o mai bună structurare a materiei, unele îmbunătățiri, dar și necorelări și inadvertențe a căror înlăturare se impune cu necesitatе.
În Concluzii s-a efectuat o sinteză de ansamblu a celor prezentate în cadrul tezei.
1. NOȚIUNEA, CONCEPTUL ȘI ASPECTELE DE BAZĂ ALE INSTITUȚIEI DE REABILITARE A PERSOANEI ÎN PROCESUL PENAL AL REPUBLICII MOLDOVA
Aspecte de bază ale instituției de reabilitare a persoanei în procesul penal al Republicii Moldova
Sancțiunile neprivative de libertate sunt legate de "justiția de reabilitare", abordare ce se focalizează pe recuperarea individului în beneficiul pe termen lung atât al infractorilor cât și al comunității. Justiția de reabilitare, prin trecerea de la pedeapsa fizică la reabilitarea morală, este considerată o extensie a unor încercări îndelungate de a crește eficiența condamnării.
Medierea, munca în folosul comunității, precum și sancțiunile administrative sau financiare sunt câteva exemple de hotărâri judecătorești cu suspendare ce sunt folosite ca alternative la pedeapsa cu închisoarea sau, mai general, aplicarea de sancțiuni neprivative de libertate la pedeapsa cu închisoarе. În plan internațional se manifestă un suport larg răspândit pentru opțiunile la condamnările restaurative, în mod particular pentru tinerii infractori.
Închisorile sunt foarte aglomerate în multe țări, iar motivele economice pentru promovarea alternativelor la pedeapsa cu închisoarea nu trebuie subestimate pentru că sunt, în general, mai puțin costisitoare decât încarcerarea.
Una din soluțiile recente ale instanțelor de judecată, aduce în atenția teoreticienilor și practicienilor deopotrivă instituția reabilitării de drept raportată la principiul prezumției de nevinovăție – principiu de bază al procesului penal. Mai precis, dorim să evidențiem cum acest principiu a fost încălcat, prin pronunțarea unor hotărâri judecătorești nelegalе.
Reabilitarea are caracterul de mijloc legal prin care încetează consecințele juridice care decuirg dintr-o condamnare sau, într-o formulare mai largă, reabilitarea este mijlocul legal prin care foștii condamnați se reintegrează pe plan juridic în societatе.
Un factor important în activitatea de combatere a fenomenului infracțional este considerat nu atât rigoarea pedepsei penale, cât faptul organizării unui sistem procesual penal menit să nu permită sustragerea de sub brațul drept și ferm al justiției, totodată realizându-se scopul major al procesului-atragerea la răspunderea penală a făptuitorului. Legiuitorul a menționat și alt aspect al represiunii și anume ca aceasta să nu se aplice persoanelor nevinovate, ceea ce poate avea consecințe grave asupra libertății, demnității și intereselor legitime ale persoanei și care contravine exigenților statului de drept. Prin urmare, concomitent în procesul penal se realizează și sarcina reabilitării persoanei supuse pe nedrept învinuirii sau față de care ce i-au îngrădit unele drepturi, libertăți sau interese legale.
Astfel, procesul penal poate fi definit – prin scopul pe care îl urmărește – cu mijloc de tragere la răspundere penală și mijloc de apărare împotriva unei condamnări neîntemeiatе.
Realizându-se scopul respectiv față de infractori și cel de reabilitare față de persoanele nevinovate, procesul penal contribuie la consolidarea legalității și a ordinii de drept, la ocrotirea intereselor societății, a drepturilor și libertăților cetățenilor, fiind un mijloc de realizare a justiției și deci un factor al stabilității societății.
Procesul penal se declanșează sau continuă în privința unui decedat numai pentru reabilitarea acestuia, iar revizuirea procesului penal în urma descoperirii unor împrejurări se face pentru reabilitarea unui condamnat, nefiind limitată de nici un termen sau decesul condamnatului – alin.(4) al art.458 din CPP al RM.
Funcția acuzării ( a învinuirii) este exercitată și realizată, în principal, de procuror prin promovarea unor acte cum ar fi : începerea urmăririi penale, punerea în mișcare a acțiunii penale, trimiterea în judecată, susținerea acuzării in fața instanței de judecată, formularea concluziilor de condamnare, exercitarea căilor de atac etc.
Funcția de acuzare poate fi definită ca imperativa în dezbaterile judiciare a cauzei penale, ca direcție de activitate reglementată de lege a subiecților acuzării ( procurorul, partea vătămată ), abilitați cu drepturi de a-l demasca pe inculpat de comiterea unei fapte pasibile de pedeapsă și întemeierea răspunderii penale a inculpatului.
Procurorul participă la ședința judiciară în calitate de exponent al funcției de acuzarе. Acuzatorul trebuie sa demonstreze în fața în fața judecății temeinicia acuzării.
La realizarea acestei funcții contribii contribuie și partea vătămată care, alături de procuror, se situează pe pozițiile acuzării. Rolul părții vătămate sporește în cazuri de acuzare particulară sau privatа. Când urmărirea penală începe în baza plângerii părții vătămate ( art. 276 CPP ).
Funcția apărării o exercită, în principiu, pentru sine fiecare parte, realizându-se drepturile procesualе. Apărarea – activitate procesuală efectuată de partea apărării în scopul combaterii, în tot sau în parte, a învinuirii ori a atenuării pedepsei, apărării drepturilor și intereselor persoanelor bănuite sau învinuite de săvârșirea unei infracțiuni, precum și a reabilitării persoanelor supuse ilegal urmăririi penale ( art. 6 alin. 1 pct. 3 CPP )
Principala modalitate de stingere a raportului juridic penal de conflict o reprezintă executarea pedepsei, moment în care părțile și-au îndeplinit drepturile și obligațiile ce s-au născut în cadrul raportului. De regulă, momentul în care toate consecințele de natură penală ce izvorăsc din faptul săvârșirii unei infracțiuni se sting coincide cu momentul în care pedeapsa principală și complementară aplicată este executată în întregime sau considerată executatа.
În cazul liberării de răspundere și pedeapsă penală, stingerea raportului juridic penal de conflict se produce în chiar momentul rămânerii definitive a hotărârii penale prin care s-a dispus liberarea. În același timp, unele consecințe sunt suportate de cel care a fost condamnat și după acest moment, motiv pentru care unii autori opinează că momentul stingerii raportului juridic penal de conflict este cel în care intervine reabilitarea. Stingerea raportului juridic penal de conflict se poate produce și prin alte modalități, în următoarele situații: – prin fapte juridice intervenite anterior pronunțării unei hotărâri definitive: decesul făptuitorului, prescripția răspunderii penale, constatarea lipsei plângerii prealabile, împăcarea părților, dezincriminarea, intervenirea unei cauze de nepedepsirе. În această situație, judecata constată stingerea raportului juridic penal de conflict printr-o hotărâre de încetare a procesului penal; – prin fapte juridice intervenite după pronunțarea unei hotărâri judecă- torești penale definitive: decesul făptuitorului, prescripția executării pedepsei, amnistia, grațierea, dezincriminarea. În toate aceste situații este înlăturată dispoziția de executare a pedepsei, anihilând o componentă esențială a normei juridice penale de conflict și vidând de conținut raportul juridic penal de conflict.
Codul penal al Republicii Moldova, în art. 51, prevede: “Temeiul real al răspunderii penale îl constituie fapta prejudiciabilă săvârșită, iar componența infracțiunii, stipulată în legea penală, reprezintă temeiul juridic al răspunderii penale”.
Astfel legea stabilește drept temei al răspunderii penale săvârșirea unei anumite fapte care conține semnele unei componențe de infracțiune prevăzute într-o normă concretă din Partea specială a Codului penal.
În Codul penal se conține o descriere exhaustivă a componențelor infracțiunii. Pentru tragerea la răspundere penală a unei persoane este necesar să se stabilească dacă fapta prejudiciabilă săvârșită conține semnele unei componențe a infracțiunii.
Reabilitarea condamnatului este una dintre ultimele elaborări doctrinare chemate să fundamenteze pedeapsa, conform cărora pedeapsa are menirea de a schimba sau transforma personalitatea infractorului în concordanță cu prevederile legii. În această ordine de idei, pedeapsa privește înainte, nu spre gravitatea infracțiunii, ci mai degrabă spre capacitatea condamnatului de a se schimba prin pedeapsa aplicată, prin durata și intensitatea acesteia.
Corectarea condamnatului este un scop care justifică pedeapsa, în viziunea doctrinelor ce pledează pentru reabilitarea condamnaților. În perioada sovietică, conținutul acestei finalități a pedepsei era umplut cu idei de transformare a condamnatului “dintr-un individualist egoist într-un om capabil să îmbine just interesele personale cu cele obștești”: educarea unei atitudini conștiincioase față de muncă și de proprietatea obștească, încadrarea activă a condamnatului în viața culturală, colectivă a societății. Actualmente, aceste idealuri s-au dovedit a fi practic irealizabile, fapt ce a dictat o regândire a vectorului acestui scop, pentru a se încadra mai bine în realitățile vieții de astăzi, precum și în valorile umane nou afirmatе.
În legislația penală a Republicii Moldova, cauzele care înlătură răspunderea penală alături de reabilitare sunt: amnistia antecondamnatoare și împăcarea părților, reglementate în Capitolul XI din Partea generală a Codului penal (art. 107 și 109), iar cauzele care înlătură consecințele condamnării sunt: amnistia postcondamnatoare, grațierea, reabilitarea de drept (stingerea antecedentelor penale) și reabilitarea judecătorească, reglementate în art. 107, 108, 111 și 112 din CP al RM.
Cauzele menționate sunt instituții de drept penal menite să asigure constrângerii juridice o incidență și o funcționare care să corespundă scopurilor legii penale și pedepsei.
Ele constituie fapte în sens material, sunt reglementate de lege și produc efecte juridice constând în excluderea răspunderii penale și a executării pedepsei.
Prin urmare, majoritatea cauzelor enunțate constituie fapte juridice extinctive, deoarece sting raportul juridic penal.
Produce efecte specifice și reabilitarea, care intervine întotdeauna după stingerea raportului penal.
Principalele trăsături ale cauzelor care înlătură răspunderea penală sau consecințele condamnării sunt următoarele6 : a) Cauzele constituie instituții de drept penal prin reglementarea lor de către această ramură de drept. Prezintă aspecte particulare amnistia și gra- țierea, care sunt prevăzute de însăși Constituția RM și care dobândesc astfel o natură dublă, devenind concomitent instituții ale dreptului constituțional și ale dreptului penal7 . b) Acestea sunt determinate, în principiu, de interesele generale ale societă- ții. Interesul personal devine precumpănitor în cazul grațierilor individuale și al constatării reabilitării de drept.
Problema care ce stă în fața instanței de judecată – este oare vinovată persoana învinuită? – e soluționată afirmativ în cazul sentinței de condamnare și infirmativ – în cazul sentinței de achitarе. Vinovăția presupune proba tuturor elementelor constitutive ale infracțiunii – atât a celor obiective, cât și a celor subiective, precum și a faptului săvârșirii acestei infracțiuni de către învinuit. În contextul examinat, noțiunea de vinovăție este utilizată nu pentru desemnarea atitudinii psihice a persoanei față de fapta pe care a comis-o, ci pentru caracterizarea în ansamblu a faptelor penalе.
Prin „vinovăție” trebuie de înțeles că faptul comiterii infracțiunii de către învinuit este confirmat.
După cum e știut, sentința de achitare se pronunță de către instanța de judecată în cazul în care:
1) nu s-a constatat existența faptei infracțiunii;
2) fapta nu a fost săvârșită de inculpat;
3) fapta inculpatului nu întrunește elementele infracțiunii;
4) fapta nu este prevăzută de legea penală;
5) există una din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei. Aceste temeiuri de achitare a inculpatului sunt prevăzute de alin.(1) art.390 CPP.
Achitarea inculpatului semnifică întotdeauna confirmarea nevinovăției acestuia. În contrast, în cazul încetării procesului penal, soluționarea problemei privind vinovăția sau nevinovăția persoanei nu este obligatorie în toate situațiilе.
Încetarea urmăririi penale sau achitarea inculpatului în temeiul absenței faptului infracțiunii, al nesăvârșirii faptei de către inculpat, al neprevederii faptei de legea penală, al existenței uneia din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, al neîntrunirii de către faptă a elementelor infracțiunii certifică nevinovăția absolută a persoanei respectivе.
O cu totul altă conjunctură se atestă atunci când urmărirea penală este încetată în conformitate cu temeiurile nereabilitantе. În acest caz, învinuitul este presupus nevinovat, deoarece nu există o sentință definitivă a instanței de judecată care ar confirma nevinovăția.
Deci, în acest caz nu există o certificare directă a nevinovăției unui asemenea învinuit. Înseamnă oare aceasta că asupra persoanei, față de care urmărirea penală a încetat conform unui temei nereabilitant, va continua să planeze presupunerea de vinovăție? În trecut, în literatura de specialitate se considera că încetarea urmăririi penale conform temeiurilor nereabilitante reprezintă recunoașterea vinovăției persoanei: „În cazul încredințării pe chezășie a persoanei, care a comis infracțiunea, de dreptul de recunoaștere a vinovăției beneficiază procurorul, anchetatorul penal și organul de cercetare penalа.
În situația dată, ordonanța de încetare a procesului penal reprezintă actul procedural de recunoaștere a vinovăției persoanei”. Autorii I.I. Karpeț și G.M. Minkovski au extrapolat acest punct de vedere la toate cazurile de încetare a urmăririi penale, însoțite de aplicarea măsurilor de influen- țare obștească.
Dar mai relevantă este următoarea aserțiune: „Există un antagonism interior esențial, o nepotrivire de no- țiuni în însăși afirmația că o persoană poate fi recunoscută vinovată în săvârșirea infracțiunii printr-o ordonanță de încetare a procesului penal. Într-adevăr, ordonanțele cu privire la încetarea urmăririi penale în baza temeiurilor nereabilitante constituie un obstacol în vederea continuării acțiunilor procesuale în privința aceleiași persoane, în cazul aceleiași învinuiri, reprezentând acte de procedură privitoare nu la stabilirea vinovăției, ci la renunțarea la urmărirea penalа. Ordonanța cu privire la încetarea urmăririi penale niciodată nu a fost și nici nu este un act de recunoaștere a vinovăției învinuitului, indiferent de temeiurile care au stat la baza acestei ordonanțe și indiferent de organul de la care ea emanа. Dacă urmărirea penală este încetată, rezultă că nu mai există proces penal (cauză penală) în accepțiunea juridică a acestei noțiuni.
La pronunțarea unei condamnări, instanța trebuie să-și întemeieze convingerea în vinovăția inculpatului pe bază de probe decisive, complete și sigurе. Dacă probele de învinuire nu au un caracter cert, dacă nu sunt decisive sau sunt incomplete, dacă lasă o nesiguranță în privința vinovăției inculpatului, atunci se aplică regula, potrivit căreia „orice îndoială este interpretată în favoarea inculpatului” (in dubio pro reo). Regula in dubio pro reo constituie un complement al prezumției de nevinovăție, un principiu instituțional care se regăsește în materia probațiunii.
Pentru Ioan Doltu această regulă se explică prin faptul că, în „măsura în care dovezile administrate pentru susținerea vinovăției celui învinuit conțin o informație îndoielnică tocmai cu privire la vinovăția făptuitorului, în legătură cu fapta imputată, autoritățile judecătorești penale nu-și pot forma o convingere care să se constituie ca o certitudine și, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăției învinuitului și să-l achite”.
În opinia lui R.Merle și A.Vitu, „dacă în fapt s-au administrat probe în sprijinul învinuirii, iar alte probe nu se întrevăd, ori pur și simplu nu mai există, dar îndoiala totuși persistă, trenează în ce privește vinovăția, atunci îndoiala care rămâne este echivalentă cu o probă pozitivă de nevinovăție și deci inculpatul trebuie achitat”. În replică la cele două păreri reproduse mai sus, vom afirma că, din moment ce achitarea persoanei determină reabilitarea acesteia, regula in dubio pro reo nu poate fi aplicată în materia reabilitării persoanei în procesul penal. Înainte de a fi o problemă de drept, regula nominalizată este o problemă de fapt.
Înfăptuirea justiției penale cere ca judecătorii să nu se întemeieze, în hotărârile pe care le pronunță, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă (fapta supusă judecății). Numai așa se formează convingerea, izvorând din dovezile administrate în cauză, că realitatea obiectivă (fapta supusă judecății) este, fără echivoc, cea pe care o înfățișează realitatea reconstituită în plan ideal cu ajutorul probelor.
La ora actuală, sunt prevăzute următoarele temeiuri pentru pronunțarea sentinței de achitare:
1) nu s-a constatat existența faptei infracțiunii;
2) fapta nu a fost săvârșită de inculpat;
3) fapta inculpatului nu întrunește elementele infracțiunii;
4) fapta nu este prevăzută de legea penală;
5) există una din cauzele care înlă- tură caracterul penal al faptei (alin.(1) art.390 CPP).
În Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție „Privind sentința judecătorească”, nr.5 din 19.06.2006, în pct. 39 se prevede: „Nu se admite includerea în sentința de achitare a unor formulări contradictorii care pun la îndoială nevinovăția celui achitat”. Indubitabil, această prevedere se bazează și pe faptul că regula in dubio pro reo nu poate fi aplicată în materia reabilitării persoanei în procesul penal.
Cât privește nevinovăția în accepțiune juridică, până la rămânerea definitivă a sentinței de condamnare, ea se prezumа.
Sunt cunoscute cazuri când persoana nevinovată, temându-se de o eventuală eroare judiciară, rămâne satisfăcută de însuși faptul încetării procesului penal în baza unui temei nereabilitant, fără a mai stărui asupra examinării cauzei lui de către judecatа. Abia scăpată din menghina represiunii penale, persoana dată, care, de cele mai dese ori, este surmenată fizic și psihic, nu mai are nici forțe, dar nici curaj să continue demersul de apărare a propriilor drepturi și interese legitimе. Totuși, în ipoteza în care persoana, care a comis o faptă ce conține indicii de infracțiune, obiectează împotriva încetării urmăririi penale în baza temeiurilor nereabilitante, examinarea cauzei continuă în modul obișnuit.
Chiar dacă am admite că în acest caz procesul s-ar solda cu darea unei sentințe de achitare, nu vom putea susține că temeiurile nereabilitante sunt niște temeiuri ce determină reabilitarea persoanei. În ultimă instanță, nevinovăția inculpatului se întemeiază numai pe temeiurile prevăzute la alin.(1) art.390 CPP. Așadar, în concluzie putem afirma că numai temeiurile prevăzute la pct.1)-3) art.275, art.390 CPP și la art.35 din Codul penal sunt temeiuri care certifică nevinovăția persoanei, determinând reabilitarea acesteia.
La temeiurile de reabilitare a persoanei în procesul penal trebuie raportate numai acele temeiuri care conțin răspunsul univoc despre lipsa infracțiunii sau despre neimplicarea persoanei în comiterea ei, determinând restabilirea deplină a reputației persoanei, reputație care a fost pusă sub semnul întrebării în timpul urmăririi penalе. Tocmai acestui criteriu îi corespund temeiurile prevăzute la pct.1)-3) art.275, art.390 CPP și la art.35 din Codul penal. Numai aceste temeiuri de încetare a urmăririi penale (temeiuri de achitare) pot fi recunoscute ca temeiuri reabilitantе.
În literatura de specialitate s-a pus în discuție problema cu privire la funcționarea prezumției de nevinovăție în faza de urmărire, opiniile divizându-sе. Într-o abordare, susținută de prof. Martâncik, se consideră că, fi ind o prezumție refragabilă, prezumția de nevinovăție nu poate fi recunoscută ca principiu, deoarece, reieșind din sarcina probei, partea acuzării va avea sarcina de a retracta un principiu.
În continuarea ideii, autorul consideră că prezumția de nevinovăție este o formulare abstractă și se limitează doar la o construcție tehnică.
Nu putem însă vorbi despre lipsa totală a prezumției de nevinovăție în procesul penal. După cum s-a menționat, prezumția de nevinovăție funcționează până la momentul identifi cării făptuitorului și punerii lui sub învinuire, ceea ce înseamnă că prezumția de nevinovăție se răsfrânge numai asupra bănuitului a cărui nevinovăție nu a fost confi rmată cu anumite probe. Diametral opusă este opinia potrivit căreia prezumția de nevinovăție reprezintă statutul procesual al persoanei. Adepții acesteia susțin că prezumția de nevinovăție exprimă atitudinea statului față de persoană până la momentul intrării în vigoare a hotărârii judecătorești, iar concluziile părții acuzării nu modifi că statutul social al persoanei.
Chiar dacă, în scopul efectuării unei urmăriri penale calitative, procurorul și organul de urmărire penală trebuie să fi e încrezuți în vinovăția persoanei, ei trebuie să trateze persoana ca una nevinovată, asigurându-i respectarea tuturor drepturilor civile, deoarece recunoașterea persoanei ca vinovată este totuși în dependență de un moment formal – hotărârea defi nitivа. Este necesar a accentua că, deși instanța de judecată trebuie să se conducă de postulatul „Nici o persoană nevinovată să nu fi e trasă la răspundere penală și condamnată”, art.1 alin.(2) C.proc.pen. nu trebuie interpretat în sensul că, odată cu punerea sub învinuire, prezumția de nevinovăție este retractatа. Punerea sub învinuire nu compromite persoana, iar, în cazul în care nu a fost dovedită vinovăția, persoana trebuie reabilitatа. Spre deosebire de constatarea vinovăției, care este pusă în sarcina instanței de judecată, reabilitarea este pusă și în sarcina organelor de urmărire și a procurorului, fapt determinat de interesul public ocrotit de acești subiecți.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului proclamă într-o manieră clară în art.6.2 prezumția de nevinovățiе. Analizând-o, constatăm că față de probă este înaintată o exigență, și anume: ca „vinovăția să fi e stabilită în mod legal”. Astfel, rezultă că dacă proba ce învinuiește persoana va fi obținută pe cale ilegală sau va fi falsă, prezumția va rămâne în vigoarе. S-a arătat, în doctrină, că prezumția de nevinovăție își găsește exprimare și prin intermediul principiului contradictorialității.
În concluzie, se cere de menționat că prezumția de nevinovăție, ca no- țiune, trebuie interpretată în mai multe forme: – ca un principiu general, inclusiv al procesului penal, prezumția de nevinovăție determină statutul persoanei în societate, drepturile și libertățile fundamentale, dreptul la un proces public, dreptul la apărare ș.a.; – ca o regulă a probațiunii care generează existența anumitor instituții și norme, precum: sarcina probei, interpretarea dubiilor în favoarea acuzatului, regula privind obligativitatea motivării sentinței (art.384 alin.(3) C.proc.pen.), interzicerea de a pronunța o sentință de condamnare bazată pe presupuneri (art.389 alin.(2) C.proc.pen.) ș.a. Toate regulile nu pot fi interpretate altfel decât părți componente ale principiului, iar încălcarea uneia duce la încălcarea principiului. Pornind de la regula că inculpatul nu este obligat să-și dovedească nevinovăția, concluzia este că neprezentarea de către inculpat a probelor în apărare nu poate fi interpretată ca eșec al apărării și ca probare a vinovăției.
Prezumția de nevinovăție consacră reguli determinante în probatoriul penal. Nedovedirea vinovăției în sens juridic echivalează cu dovedirea nevinovăției și nu permite deținerea în stare de suspect a unei persoane care a fost achitată de către o instanță de judecatа. Prezumția de nevinovăție determină că sarcina probei nu poate fi pusă în sarcina învinuitului.
Odată ce învinuitul se consideră nevinovat până la intrarea în vigoare a hotărârii judecătorești, răsturnarea prezumției se pune în seamă organelor care invocă vinovăția persoanei. Prezumția de nevinovăție determină regula privind interpretarea tuturor dubiilor în favoarea învinuitului. Regula privind interpretarea dubiilor în favoarea învinuitului ridică mai multe probleme procesuale în materia probelor. Art.8 alin.(3) C.proc.pen. nu prevede expres cine are sarcina de a înlătura dubiilе.
Această obligație reiese din însăși natura sarcinii probei. Pentru a înlătura interpretări neunivoce, este rațional a include în art.8 alin.(3) C.proc.pen. prevederea „Înlăturarea dubiilor este pusă în seama acuzării”. Poate provoca dubii atât întregul ansamblu de probe, cât și unele probe separatе. Înlăturarea probei dubioase nu exclude pronunțarea unei sentințe de condamnare în situația în care alte probe în cumul vor dovedi vinovăția persoanei. În același timp, trezește discuții problema privind situația în care există dubii în ceea ce privește o probă în apărarе.
Din alt punct de vedere, administrarea probelor în apărare se include și în sarcina părții acuzării, fapt prevăzut de art.19 alin.(3) C.proc. pen. care obligă organele de urmărire penală să ia toate măsurile prevă- zute de lege pentru cercetarea sub toate aspectele, completă și obiectivă, a circumstanțelor cauzei, evidențiind împrejurările care dovedesc vinovă- ția bănuitului, învinuitului, inculpatului, cât și cele care îl dezvinovățesc, precum și circumstanțele care îi atenuează sau îi agravează răspunderea. Având în vedere acest fapt, statul, în persoana acuzării, este responsabil de administrarea probelor în apărarea și nerealizarea sau realizarea incorectă a acestei atribuții poate crea consecințe asupra drepturilor persoanei acuzatе.
Aparent, prezumția de nevinovăție intră în contradicție cu o altă prezumție procesuală, și anume cu cea a legalității și temeiniciei sentinței. Contradicția poate fi observată când se pune în discuție problema determinării momentului răsturnării prezumției de nevinovățiе. Art.8 alin.(1) C.proc.pen. consacră că hotărârea judecătorească trebuie să fi e defi nitivа.
În același timp, sentința pronunțată capătă statutul de veridică din momentul pronunțării, atâta timp cât nu a fost casată de instanța superioarа.
Dilema în cazul de față, dar și în altele întâlnite în procedura penală, se soluționează pornind de la principiul, potrivit căruia ca punct de reper în toate cazurile trebuie să fi e drepturile persoanei. Prezumția veridicității hotărârii judecătorești determină că o hotărâre dată într-o cauză penală se consideră corespunzătoare adevărului atâta timp cât nu a fost casată de către o instanță superioară, găsindu-și originea în renumita regulă a dreptului roman Res judicata pro veritate habetur (hotărârea judecătorească se recunoaște ca veridică), fi ind recunoscută în mai multe monumente de drept, inclusiv în Codul lui Napoleon.
Doctrina juridică a recunoscut de mai mult timp că hotărârea judecătorească trebuie apreciată ca o refl ectare a adevărului. Cele două efecte (pozitiv și negativ) la care conduce lucrul judecat infl uențează direct asupra drepturilor persoanei implicate într-un conflict penal.
Efectul pozitiv permite hotărârii care a dobândit autoritate de lucru judecat de a fi pusă în executare spre efectiva realizare a dispozițiilor salе. În acest sens, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat se răsfrânge direct nu doar asupra făptuitorului, dar și asupra victimei care, participând și în calitate de parte civilă, va benefi cia de repararea prejudiciului cauzat. Efectul pozitiv se va resimți și de către partea vătămată, cu toate că efectele laturii penale a sentinței asupra părții vătămate nu au consecințe directе. Atribuțiile părții vătămate sunt mai limitate decât atribuțiile procurorului, deși ambii subiecți sunt reprezentanți ai părții acuzării. Important este ca partea vătămată să capete sentimentul de înfăptuire a justiției, de echitate, aceasta fi ind o sarcină primordială a justiției penalе. În ceea ce privește problema abordată de noi, interesează doar un aspect al efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, și anume – regula res judicata.
Codul de procedură penală exclude necesitatea dovedirii faptului prezumat. Această prezumție legală presupune și excluderea necesității de a dovedi că actul refl ectă adevărul pe baza prezumției, potrivit căreia res judicata pro veritate habetur. Cel care invocă o prezumție relativă nu are obligația de a dovedi fapta prezumată, deoarece se poate dovedi și contrariul, în cazul prezumțiilor absolute contradovada este inadmisibilă (de exemplu, este interzisă contradovada că minorul sub 14 ani are discernământ).
În opinia prof. Nicolae Volonciu, prezumțiile judiciare nu constituie în mod obișnuit un mijloc de probă, folosirea lor urmând a fi limitată la situațiile când administrarea probelor pentru dovedirea anumitor împrejurări nu mai este posibilа.
Există deja un număr impunător de hotărâri judecătorești cu referire la acest subiect. De exemplu, prin Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.1re-223/2006 din 27.09.2006, recurentul declară că judecătorul de instrucție a depășit vădit competența procesuală prevăzută în art.313 C.proc.pen. și consideră că actele procesuale emise de procuror în procesul de conducere a urmăririi penale nu sunt pasibile de contestare judecătorului de instrucțiе. În temeiul prevăzut de art.453 alin.(2) C. proc.pen., alte hotărâri defi nitive, decât cele indicate în art.453 alin.(1) C. proc.pen., ale instanțelor judecătorești pot fi atacate cu recurs în anulare numai dacă sunt contrare legii. În acest context, hotărârea atacată de recurent poate fi casată numai în cazul în care a fost pronunțată cu încălcarea gravă a legii, însă astfel de încălcări, la judecarea recursului, instanța de recurs nu a stabilit.
Totodată, instanța de recurs ține seama de faptul că prin încheierea judecătorului de instrucție al Judecătoriei Râș- cani, mun.Chișinău din 02 decembrie 2005, plângerea a fost respinsă ca neîntemeiată, fi ind menținută ordonanța de încetare a urmăririi penale din 24 octombrie 2005. Hotărârea în cauză nu a fost atacată, astfel devenind defi nitivа. Potrivit art.22 alin.(3) C.proc.pen., hotărârea judecătorească defi nitivă împiedică reluarea urmăririi penalе.
În cazul dat, ordonanța emisă de adjunctul Procurorului General din 13 martie 2006 privind anularea ordonanței de încetare a urmăririi penale din 24 octombrie, cu remiterea cauzei penale în Procuratura Râșcani, mun.Chișinău pentru efectuarea în continuare a urmăririi penale, nu se acordă cu prevederile art.22 alin.(3) C.pen. Prin urmare, la judecarea recursului nu au fost constatate circumstanțele care ar da temei de a rejudeca cauza în ordine de recurs. Într-o altă hotărâre Curtea a menționat că, în conformitate cu art.275 C. proc.pen. urmărirea penală nu poate fi pornită în cazul în care în privința aceleiași persoane există o hotărâre neanulată de încetare a urmăririi penale pe aceleași acuzații. Procesul-verbal de începere a unei noi urmăriri penale referitor la aceeași persoană și aceleași acuzații s-a declarat nul.
Argumentul autorului recursului în anulare referitor la prevederile art.313 C. proc.pen. care nu prevede posibilitatea de a ataca procesul-verbal de începere a urmăririi penale în speța dată, Colegiul l-a considerat neîntemeiat. Potrivit art.313 alin.(2) pct.3) C.proc.pen., bănuitul sau altă persoană, participantă într-un proces penal, sunt în drept de a ataca judecătorului de instrucție acțiunile organului de urmărire penală, care afectează drepturile și libertățile constituționale ale persoanei, fi e că reluarea urmăririi penale prin ordonanța adjunctului Procurorului General fără a fi stabilite anume fapte noi sau recent descoperite, ori un viciu fundamental în cadrul procesului, care ar afecta hotărârea respectivă contravine prevederilor art.4 alin.(2) din Protocolul Adițional nr. 7 la CEDO și art.22 C.proc.pen.
În căile extraordinare de atac, declanșarea procesului privind repararea dreptului încălcat, dacă acest fapt a fost recunoscut de Curte, nu poate avea loc până când Curtea nu și-a manifestat atitudinea sa. După cum rezultă din norma prevăzută de art.453 alin.(1) pct.l lit.d) C.proc.pen., este necesar ca instanța internațională să pronunțe o hotărâre în care să constate încălcarea, ceea ce înseamnă că nu poate servi ca temei pentru recurs în anulare declararea de către Curtea Europeană a admisibilității cererii.406 Pentru asemenea cazuri, avantajele utilizării recursului în anulare, în comparație cu revizuirea, chiar dacă și sunt nesemnifi cative, constau în implicarea în soluționarea cauzei Curții Supreme de Justiție, ca organ unic ce examinează recursurile în anulare, fapt ce ar putea avea o infl uență benefi că asupra practicii judecătorești. Totuși revizuirea în asemenea cazuri are avantajele ei, avându-se în vedere faptul că la soluționarea confl ictului de drept penal este implicată instanța de fond. Implicarea instanței de fond ar asigura o mai mare protecție a drepturilor persoanei, mai ales în aprecierea probelor administratе. În asemenea situație, ca o propunere de lege ferenda ar fi elaborarea unor norme separate care ar prevedea procedura de reexaminare a unei hotărâri penale pronunțate de instanța națională atunci când Curtea Europeană pentru Drepturile Omului va recunoaște că aceasta contravine Convenției.
Evoluția istorică a conceptului de reabilitare a persoanei în procesul penal
Reabilitarea (judiciară), (din limba latină; rehabilitate), este restaurarea bunului nume, anularea învinuirilor nejustificate ale unei persoane nevinovate sau a unui grup de persoane ca urmare a „absenței circumstanțelor criminale”. Reabilitarea diferă de amnistie și de grațierе.
Erorile judiciare au existat în toate timpurile istorice și la toate popoarele, iar reabilitarea a fost cunoscută din cele mai vechi timpuri. Reabilitarea este prin urmare un proces care privește victimele represiunilor politice (sau de altă natură) nejustificate, a genocidului, executate în sistemul administrativ, judiciar și extrajudiciar.
Din punct de vedere istoric, termenul „reabilitare” își are originea din instituția medievală franceză a amnistierii condamnaților, urmată de restaurarea drepturilor sau privilegiilor trecutе. [1]. Dreptul sovietic definea termenul „reabilitare” ca reinstaurarea stării de nevinovăție, care a fost afectată în mod nejustificat de răspunderea penalа.
Fiecărui tip istoric de proces penal îi sunt specifice mai multe forme, dintre care o formă este dominantă (de exemplu, în procesul penal sclavagist forma privat-acuzatorială, iar în cel feudal – forma inchizitorială), între tipurile istorice de proces penal și formele acestuia există o legătură indisolubilă, tipul determinând formele, fapt ce a condus uneori la confundarea acestor categorii ca noțiuni identicе.
Problema evoluției formelor procesului penal este analizată în literatura de specialitate" în ordinea apariției, dezvoltării și evoluării tipurilor istorice de proces penal, menționându-se că una și aceeași formă poate fi întâlnită la mai multe tipuri istorice, dar cu aspecte specifice epocii respective (de exemplu, forma privat-acuzatorială este întâlnită în toate tipurile de proces penal).
Noțiunea de reabilitare a fost utilizată pentru prima dată în anul 1439, fiind definită în sensul că „reabilitarea are loc atunci când, printr-o decizie de grațiere, vechea condiție juridică este restabilită în situația anterioară cu efect deplin” (juristul Bleymaianos). Prima reglementare amănunțită a instituției reabilitării a fost materializată în anul 1670 în Franța, în Ordonanța criminală a regelui Ludovic al XIV-lea. În acest act normativ au fost sintetizate principiile fundamentale ale reabilitării, fiind reunite și completate prevederile despre reabilitare din ordonanțele anterioarе. Reabilitarea a fost legiferată ca instituție distinctă în anul 1791 (față de ordonanța din 1670 când se regăsea în același titlu cu celelalte forme de acordare a actelor de clemență).
În România, (teritoriul actual al Republicii Moldova fiind parte istorică a României) Instituția reabilitării a fost introdusă pentru prima dată în Procedura condicii criminalicești, adoptată sub domnia lui Barbu Știrbei în 1850, intrată în vigoare la 01 ianuarie 1852. În art. 291 – 300 (Pentru câteva osebite proceduri – pentru restatornicirea osândiților) se reglementa relativ complet instituția reabilitării. Sorgintea era Codul de instrucțiune criminală francez din 1808.
Cazul de reabilitare în discuție cuprindea numai anularea nedemnităților cu caracter electoral rezultate din condamnarе. Celelalte interdicții și incapacități generate de pedeapsă continuau să ființezе.
Codul penal Românesc de la 1936, când actualul teritoriu al Republicii Moldova era a fost parte component a țării, introduce o reglementare cu caracter general a instituției suspendării condiționate a executării pedepsei. Beneficiul reabilitării putea fi dobândit de un număr restrâns de persoane, ca urmare a modului de reglementare a procedurii reabilitării și a cerințelor oneroase pe care o persoană trebuia să le îndeplineascа.
Cât privește legislația care se referă exclusive la teritoriul actual al Republicii Moldova putem enumera: Regulamentul de procedură penală al Imperiului Rus din 20.11.1964; Codul de procedură penală român din 2.12.1864; Codul de procedură penală român din 1.10.1937; Codul procesual penal al RSS Ucrainene din 13.09.1922; Codul procesual penal al RSS Ucrainene din 20.07.1927; Codul de procedură penală al RSS Moldovenești din 24.03.1961 etc.
Codul de procedură penală al Federației Ruse definește „reabilitarea” la art. 34.5 ca ordinul de restaurare a drepturilor și libertăților persoanei supuse ilegal sau nejustificat condamnării penale și compensarea daunelor produse sau în legătură cu condamnării ilegale sau nejustificate (art. 35.5))
Termenul „reabilitare” a fost folosit în Uniunea Sovietică cu precădere în timpul lui Nichita Hrușciov în special în legătură cu procesul de reablitare a victimelor epurărilor staliniste, deși, în cazul celor mai multe dintre ele, a fost vorba de un proces postum.
Procesele de reabilitare a pesoanelor condamnate pe nedrept în URSS a început în 1953 – 1954. Au fost casate deciziile ilegale de deportate în GULAG de strămutrare forțată și au fost casate condamnările politice ilegale ale organelor extrajudiciare precum OGPU sau NKVD. Pe la sfârșitul deceniului al șaptelea, numărul persoanelor reabilitate a scăzut treptat, unul dintre motive fiind și politica totalitaristă renăscută a statului sovietic.
Procesul de reabilitare a continuat totuși la o scară mai redusа. Prin hotărârea din 11 iulie 1988, Biroul politic al CC al PCUS împuternicea Procuratura URSS și KGB-ul ca, împreună cu autoritățile locale, să continue munca de revizuire a dosarelor persoanelor victime ale represiunilor din deceniile al patrulea, cincelea și începutul celui de-al șaselea, eliminându-se condiția prezenței declarațiilor de reabilitare sau a plângerilor cetățenilor îndreptățiți să ceară reabilitarea.
Prin decretul Sovietului Suprem al URSS din 16 ianurie 1989 au fost casate deciziile extrajudiciare care au fost promulgate în perioada deceniilor al patrulea – al șaselea de către „troicile NKVD”. Toți cetățenii care au fost victime ale represaliilor din partea organelor statului au fost reabilitate, făcând totuși excepție trădătorii de țară, criminalii de război naziști și criminalii de drept comun.
În conformitate cu evidențele biroului procurorului general al Federației Ruse și ale Ministerului de Interne al Federației Ruse, până la 1 ianurie 2002 au fost reabilitate peste 4 milioane de cetățeni.
Atât Federația Rusă, cât și Ucraina au promulgat propriile lor legi pentru reabilitarea victimelor represiunii politice, care asigură bazele legale ale continuării procesului de reabilitare a victimelor stalinismului.
Primul act normativ care prevedea recuperarea prejudiciilor victimelor represiunilor a fost Hotărârea Consiliului de Miniștri al R.S.S Moldovenești nr. 151 din 24 mai 1989 “Cu privire la restituirea bunurilor și compensarea daunelor cetățenilor, strămutați în mod nelegitim în anul 1949”. Nu putem spune că această hotărâre a reprezentat un act de reabilitare totală a persoanelor ce au avut de suferit în urma represiunilor staliniste, ea referindu-se în special persoanelor care au fost deportate doar în anul 1949. Cu toate acestea, este remarcabil faptul că pentru prima dată în istoria Uniunii Sovietice a fost recunoscută, deși parțial, ilegalitatea regimului și atrocitățile ce au fost săvârșitе.
Actul în baza căruia a fost dispusă restituirea averii a fost Hotărârea Consiliului de Miniștri al R.S.S Moldovenești nr. 103 din 9 aprilie 1990 “Cu privire la modul de restituire a averii și reparare a prejudiciilor unor categorii de cetățeni, care au fost supuși fără temei represiunilor în perioada anilor 1930-40 și începutul anilor 1950”. Aceasta prevedea crearea comisiilor de reabilitare care urma să determine valoarea averii confiscate și dispunea încasarea sumelor, din conturile comitetelor executive și kolhozurilor sau sovhozurilor în proprietatea cărora a intrat averea luată ilegal.
Legea nr.1358–XII din 18.03.1993 cu privire la reabilitarea și egalarea în drepturi a cetățenilor Republicii Moldova, care au participat la cel de-al doilea război mondial, în preambul prevede că aceasta se adoptă în scopul respectării drepturilor omului și pornind de la necesitatea apărării juridice și sociale egale a tuturor cetățenilor Republicii Moldova, care au participat la cel de-al doilea război mondial, aspirînd spre realizarea unei adevărate concilieri civicе.
O tendință în planul evoluției dreptului a fost și este apariția unor norme și instituții noi în cadrul ramurilor de drept ce formează sistemul dreptului. Dreptul penal material, la rîndul său, a fost și el marcat de schimbările produse în realitatea socialа. Ținînd cont de faptul că prin intermediul normelor dreptul penal protejează în modul cel mai eficace ordinea de drept și, pe cale de consecință, ordinea socială, se recunoaște că această ramură a dreptului reprezintă în cadrul sistemului unitar mijlocul principal de apărare a celor mai importante valori socialе.
Din această perspectivă, obiectivul prioritar al formării profesionale a judecătorilor și procurorilor trebuie să devină aprofundarea cunoștințelor teoretice și practice privind instituțiile dreptului penal și aplicarea corectă a acestora. Formarea profesională trebuie să țină seama de dinamica procesului legislativ și constă, în principal, în cunoașterea și aprofundarea legislației interne, a documentelor europene și internaționale la care Republica Moldova este parte, a jurisprudenței instanțelor judecătorești și a Curții Constituționale, a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și a altor asemenea instrumente de interes cardinal.
În trecut, se propunea o abordare simplistă a problemei privind protejarea persoanei, a societății și statului împotriva infracțiunilor: să fie lichidată infracționalitatea și înlăturate cauzele care o genereazа. Deseori, în „vâltoarea” acestei lupte, nu erau observate „efectele colaterale”: destinele umane ale celor care au nimerit pe nedreptate în mecanismul devorator al represiunii penalе.
Aceasta reprezenta o abordare voluntaristă, și nu științifică, a unora dintre cele mai complicate fenomene ale vieții socialе.
Tactica contracarării infracționalității mai este caracterizată de alternarea perioadelor de intensificare a luptei cu criminalitatea și a perioadelor de sporire a „grijii” pentru apărarea drepturilor și libertăților celor trași la răspundere penalа. Iar aceasta generează instabilitatea în activitatea organelor de drept, care sunt debusolate în privința sarcinilor de perspectivа.
Există pericolul real ca cerințele de intensificare a luptei cu fenomenul infracțional să ducă la neglijarea drepturilor și libertăților persoanei. Iar cerințele, care le urmează, de sporire a protecției persoanei să reducă eficacitatea procesului de descoperire a infracțiunilor. Iată de ce, se impune o strategie constantă în care cei doi vectori să nu se excludă reciproc. Iar actului de reabilitare trebuie să i se acorde locul adecvat în cadrul acestei strategii.
În momentele de cotitură ale istoriei, în conjunctura de tranziție de la un stat autoritar spre un stat democratic, structura dreptului penal este supusă unei metamorfoze inevitabilе. Desigur, dreptul penal în ansamblul său este dinamic, adică în continuă schimbarе. Dar, dacă în Partea Generală ritmul schimbărilor este mai lent, normele ce compun Partea Specială a dreptului penal se caracterizează printr-un dinamism mai accentuat.
Instituția reabilitării nu este una nouă în procesul penal. Însă, în ultimii ani semnificația ei a cunoscut o creștere continuă, alături de sporirea atenției in partea societății și a științei dreptului procesual penal.
Începînd cu ultimuldeceniu alsec. XX, atenție deosebită se acorda studiilor cu privire la impactul diferitelor intervenții asupra vieții infractorilor. În acea perioadă cercetările erau centrate pe infractor, întrebarea principală fiind: de ce oamenii se abțin de la comiterea infracțiunilor?
Din punct de vedere al regăsirii temei de cerectare în literature interdisciplinară, vom face referință la principalii autori, care au tratat în esență problema răului social și al reabilitării persoanei care a comis o faptă ilicitа. Sociologic, noțiunea de infracțiune este sinonimă cu delictul și crima, fenomenele asociate fiind infracționalitatea, delincvența și criminalitatea. Juridic, se consideră a fi infracțiune fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penalа.
Premisa de la care plecăm este faptul că deși în științele socio-umane, și în particular în sociologie, se operează cu etalonul normativității în discursurile despre devianță și delincvență, viața socială concretă include și o latură morală în catalogarea acțiunilor individului. Suntem de părere că majoritatea discursurilor despre devianță nu caută să explice adevăratele înțelesuri ale realității, ci mai degrabă să le construiască, plecând de la perspectiva unilaterală a normelor sociale general acceptatе. Ori, sunt o multitudine de acțiuni umane care, deși în sinea lor pleacă de la rațiuni pozitive și sunt privite la nivel social ca fiind lăudabile, ajung într-un final să producă un rău.
Ca atare, acceptarea sau neacceptarea socială a acțiunilor umane nu duce în mod explicit și la explicarea sau chiar prevenirea producerii unui „rău”. Această idee duce către un orizont mai puțin căutat – cel al răutății socialе. Există puțină literatură al cărei discurs să se axeze pe analiza ideii de „răutate socială”, arată Lemert (1997). Acesta consideră că sărăcia literaturii este o consecință directă a dorinței celor mai mulți specialiști de a defini spațiul dintre principiile morale și acțiunea umană, fapt care a îndreptat automat știința către conceptele de normativitate socială și devianțа.
De asemenea, procesul de pozitivizare a științei a dus nemijlocit către încercarea de înțelegere obiectivă a realității exterioare individului și descoperirea acelor legități care o guverneazа.
Alexander (2001) arată că, până în prezent, „răutatea” a fost tratată de către științele sociale ca o realitate sui-generis.
Ross a fost printre primii care au discutat despre răutate ca fenomen social, definind-o drept „o conduită care aduce atingere altuia” (1907, 90) și care se naște din relațiile cu cei din jur.
Conform ideilor lui Ross, putem face diferența între două tipuri de oameni: criminalii (cei care efectiv încalcă legile penale) și criminaloizii2 (cei care fac rău, fără însă a atrage asupra lor o reacție socială). Pentru Ross, persoanele care se înscriu în tiparul criminaloid sunt oameni care au grijă „să treacă toate testele convenționale” (idem, 62), practicând un mimetism al bunătății umane, fiind bine văzuți în comunitate, având aceleași dorințe cu cele ale oamenilor de rând. Aceștia nu sunt antisociali, ci dimpotrivă, sunt integrați în comunitate și fac parte din grupuri legitimate social prin intermediul cărora „trasează granița dintre bine și rău” (idem, 58), adică definesc ceea ce este permis și ceea nu este permis. Diferențierea lui Ross este interesantă prin faptul că aduce în prim plan ideea mai sus menționată conform căreia acceptarea socială a unor acțiuni umane nu oferă neapărat și garanția preîntâmpinării producerii unui rău social.
Ideea conform căreia fiecare dintre noi are în sinea sa potențialul de a face bine sau rău o regăsim și în discursul lui Staub [1989](1992), care explică mecanismele de dezvoltare a răutății sociale prin intermediul fenomenelor născute din violența de masа. Deși acceptă faptul că răutatea nu este încă un concept științific asupra căruia să se fi căzut de acord, Staub este de părere că vom putea găsi esența lui în procesul de deconstrucție al ființelor umane, referindu-se aici la condițiile pe care societatea le-a creat în favoarea erodării demnității omului și capacității acestuia de a-și acoperi nevoile existențialе.
Ca și Ross, Staub definește răutatea prin intermediul consecințelor pe care le are acțiunea umană și menționează că, la nivel științific, nu ne putem încrede în intenționalitățile conștiente ale omului. De cele mai multe ori, spune Staub, oamenii pornesc în acțiunile lor cu intenția „de a crea o lume mai bună, dar în cursul acestei acțiuni nu iau în considerare bunăstarea, distrugând viețile ființelor umane” (idem, 25). Acesta mai arată că, în timp, cei mai mulți dintre noi ajungem să ascundem adevăratele intenții ale acțiunilor noastre și să justificăm consecințele lor negative prin intermediul unor idealuri.
Așa cum am menționat anterior, din perspectiva sociologică clasică, stabilitatea și funcționarea societăților umane au la bază un ansamblu de norme sociale, ce pot fi văzute ca reprezentând o hartă în funcție de care indivizii își orientează acțiunile în câmpul social (Anexa 1).
Sferele acțiunilor umane dau naștere la diferite categorii de norme – morale, religioase, economice, politice, juridice, etc. În ceea ce privește normele juridice (categorie în care sunt incluse și normele penale), acestea sunt reguli obligatorii de conduită, aplicate prin intermediul forței coercitive a instituțiilor socialе. Ca oricare alt tip de normă sociale, și normele juridice stabilesc un anumit spațiu de desfășurare al acțiunilor indivizilor. Voinea (2000, 152), numește acest spațiu „puncte de tolerare sau permisivitate” și arată că, datorită caracterului general și impersonal al normelor juridice, permisivitatea socială asociată acestora nu este clar delimitată, lăsând posibilitatea desfășurării unor manifestări de transgresare care pot lua diferite forme de devianțа.
în funcție de natura sa, devianța are trei sensuri clasice (Rădulescu, 1998):
• devianță negativă – prin aceasta înțelegându-se acele acțiuni care încalcă normele unui grup social, în această categorie fiind incluse și infracțiunile;
• devianță pozitivă – categorie care include acele acțiuni de eludare a normelor, dar a căror finalitate aduc beneficii, precum inovația și invenția;
• devianță neutră – manifestată prin acțiuni care depășesc într-o oarecare măsură nivelul de permisivitate, dar care sunt tolerate de către grup, aici fiind cazul bizareriilor, excentricității sau noncomformismului.
Devianța neutră a mai fost numită și devianță tolerată, acest concept fiind întâlnit în câmpul de studiu al psihologiei socialе.
Boncu (2000, 7) subscrie conceptul de devianță tolerată în „raportul dintre două tipuri fundamentale de influență socială, obediența și conformismul”.
Comportamentele antisociale aduc prin natura lor dezaprobare socială, materializată de multe ori în aplicarea unor măsuri reactivе. Mecanismul care are rolul de a face respectate modelele permise de conduită la nivel de individ este cel al controlului social.
Având ca și criteriu de clasificare mecanismele neorganizate de presiune socială, Maunnier (apud Voinea, 2000) a împărțit sancțiunile sociale în patru categorii: sancțiuni mistice (întemeiate pe forța credinței, a miturilor și a dogmelor), sancțiuni juridice (întemeiate pe forța statului, a dreptului și a administrației), sancțiuni morale (reprezentate de tradiții, cutume, obiceiuri, modă și obișnuințe colective) și sancțiuni satirice (întemeiate pe forța ridicolului și manifestate prin bârfă, ironizare, zeflemea, critică, etc.).
În general, sancțiunile sunt văzute ca reprezentând reacții sociale față de diferite acțiuni umane indezirabilе. Însă, literatura de specialitate (Banciu, 1995; Popescu, 1998) atribuie conceptului de sancțiuni atât valențe pozitive, cât și valențe negativе.
De asemenea, sancțiunile penale pot fi impuse cu variate scopuri, printre care: a pedepsi, a proteja publicul, a descuraja, a neutraliza, a trata sau a reeduca. Astfel că, uneori se face confuzie între „pedeapsă” ca tip de sancțiune și „a pedepsi” ca scop urmărit prin aplicarea unei sancțiuni penalе. Conform doctrinei penale, pedeapsa este definită ca „singura sancțiune penală menită să asigure restabilirea ordinii de drept încălcată prin săvârșirea unei infracțiuni” (Mitrache, 1994, 208).
Urmând indicatorii fiecărui tip de filosofie penală, se pot astfel creiona caracteristicile generale a patru tipuri-ideale de sisteme sancționatoare, fiecare punând accentul pe câteva aspecte centralе. Astfel, arată Harris (Anexa 2), un sistem bazat pe retribuție ar avea în plan central gravitatea faptei comise, sancțiunile fiind aplicate conform principiului proporționalității. Legea penală ar prescrie sancțiuni precise pentru fiecare infracțiune, iar judecătorul ar avea un rol destul de simplu. De asemenea, rolul unor instituții precum probațiunea s-ar limita la evaluarea consecințelor pe care le-a avut infracțiunea, alte informații privind infractorul, nevoile sale ori contextul de viață fiind redundantе.
Cunoașterea implicațiilor diferitelor orientări are consecințe directe asupra structurării, organizării și funcționării sistemelor penalе.
Răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice și reprezintă consecința încălcării dispoziției normei juridice penale, adică săvârșirea unei infracțiuni. Însă chiar și în cazul comiterii unei infracțiuni, arată Mitrache (1994), caracterul inevitabil al răspunderii penale nu trebuie înțeles în sens absolut, fiind posibile, în anumite situații, stări sau împrejurări reglementate prin legе.
Un concept care ne apropie de idea de bază a tezei noastre este cel de justiție restaurativа. În ultimii 40 ani, pe plan internațional, a luat naștere un nou curent de gândire – justiția restaurativă (Anexa 3). Primii pași pe care comunitatea europeană i-a făcut spre abordarea justiției penale din perspectivă restaurativă a fost, așa cum arată Balahur (2000), înființarea, în anul 1979, la propunerea Consiliul Europei, a Consiliilor de Reabilitare, prin care se urmărea o mai bună reintegrare socială a persoanelor care au comis infracțiuni prin implicarea comunității și în special a victimei în procesul justiției penalе. Paradigma justiției restaurative pune accentul pe relațiile sociale dintre părțile implicate în infracțiune: infractorul, victima și comunitatea. Participarea victimei în procesul de justiție este un element esențial. Justiția restaurativă aduce în prim plan „problema de bază a unei infracțiuni, și anume răul produs de aceasta, și oferă soluții constructive din punct de vedere social” (Walgrave, 2001)
Există și autori (spre exemplu Daly, 2002 și Gabbay, 2005), care argumentează că paradigma justiției restaurative nu contrazice justificările teoretice tradiționale de tip retributiv.
Din punct de vedere procedural, programele restaurative pun valoare pe participarea activă a victimelor, a infractorilor și a comunităților, deseori prin întâlniri directe, cu scopul de a identifica (Balahur, 2000): dauna produsă; pașii care trebuie făcuți pentru a o corecta; acțiuni care pot reduce posibilitatea unor infracțiuni viitoarе.
În ceea ce privește munca efectivă de reabilitare a persoanelor care au comis infracțiuni, nu există sisteme sociale care să dezvolte aceeași gamă de servicii, însă pot fi identificate trei tipuri standard de activități, cu un grad relativ de generalitate, care pot fi regăsite în majoritatea sistemelor sociale, și anume: evaluare, supraveghere, asistare și consilierе. Evaluarea persoanelor care au comis infracțiuni este o activitate de bază, fără de care nicio altă activitate nu se poate desfășura eficient. În general, când vorbim de evaluare, vorbim de evaluarea nevoilor și a riscului persoanelor.
De asemenea, se pot distinge trei tipuri specifice de evaluări realizate de-a lungul procesului de intervenție:
1. Evaluarea inițială – are două finalități distincte: întocmirea de diferite rapoarte de evaluare și schițarea unui plan de intervențiе.
2. Evaluarea continuă – este folosită pe perioada intervenției, cu scopul revizuirii planului, în funcție de dinamica nevoilor infractorului și de progresele obținute în activitatea de asistare și consilierе.
3. Evaluarea finală – este realizată la încheierea executării sancțiunii penale și urmărește pe de o parte identificarea modului în care persoana care a comis infracțiuni a executat sentința, iar pe de altă parte eficiența metodelor și tehnicilor utilizate de personalul de reabilitare în activitatea de asistare și consilierе.
Cea mai mare parte a informațiilor necesare pentru întocmirea rapoartelor de evaluare pot fi identificate fără folosirea unor instrumente specialе. Unele țări însă au dezvoltat instrumente de evaluare a nevoilor și a riscului de recidivă, fiecare tip de evaluare urmărind obiective diferitе.
Astfel, Thigpen și Keiser (2003, 9) disting între evaluarea nevoilor criminogene și evaluarea riscului de recidivă:
• evaluarea în vederea determinării nevoilor criminogene ajută instituțiile să dezvolte strategii de intervenție adecvate, care să reducă probabilitatea recidivei și să asigure un tratament adecvat și suport în vederea îmbunătățirii șanselor de succes;
• evaluarea în vederea determinării riscul de recidivă este un instrument important care contribuie la promovarea siguranței publice și ajută instituțiile să focalizeze resursele în jurul persoanelor care necesită mai multă supravegherе.
Thigpen și Keiser (2003) mai arată că multe sisteme sociale care au dezvoltat astfel de instrumente sunt puternic focalizate pe risc, în timp ce altele includ atât elementele de risc, cât și elemente de nevoi. Echilibrul dintre aceste două elemente depinde de factori interni și de prioritățile instituțiilor.
Din punct de vedere istoric, instrumentele de evaluare au cunoscut o evoluție dinamică, de la simplu la complex, criticile aduse pe parcurs ducând la îmbunătățirea lor.
Bonta (1996, apud Durnescu, 2001, 16-19) a clasificat instrumentele de evaluare pe trei generații, criteriile de diferențiere între acestea fiind gradul de obiectivitate, modalitatea de structurare, indicatorii pe care îi iau în analiză și relevanța pentru activitatea de reabilitare:
• Prima generațiе. Instrumentele din această generație includ analize subiective și nestructurate, care depind în mare măsură de modul în care persoanele interpretează contextul de viață al infractorului, motivațiile comiterii faptei sau dorința acestuia de schimbarе. De cele mai multe ori persoane diferite estimează riscuri diferite de recidivă aceluiași infractor.
• A doua generațiе. Aceste instrumente de evaluare s-au dezvoltat ca urmare a cercetărilor empirice din anii 1930 realizate pe diferite populații de infractori. În urma acestor cercetări au fost identificați mai mulți factori care se regăsesc numai în populația de infractori recidiviști, factori care au fost apoi incluși într-o scalа. Exemple de scale de evaluare a riscului de recidivă: Salient Factor Score (SUA, 1975), Offender Group Reconviction Scale (Marea Britanie, 1996).
Principalele critici aduse acestor instrumente se referă la axarea exclusivă pe factori statici (numiți și actuariali) care țin de istoria infracțională a persoanei, la folosirea populațiilor de deținuți cu relevanță scăzută pentru infractorii care nu ajung în detenție și la faptul că acest tip de evaluare nu indică și strategiile care trebuiesc urmate pentru prevenirea comportamentului infracțional.
• A treia generațiе. Aceste instrumente evaluează în paralel atât riscul față de propria persoană și comunitate, cât și nevoile criminogene ale persoanei. Premisa de la care se pleacă este că rezolvarea nevoilor duce la diminuarea riscului de recidivă sau a riscului de autovătămarе. Un exemplu de instrument care se bazează pe evaluarea riscului și a nevoilor este Level of Service Inventory – revised (LSI-r) din Marea Britaniе. Elaborarea instrumentelor de estimare a riscului de recidivă sau de autovătămare și a nevoilor criminogene trebuie deci să țină cont atât de factorii statici, cât și de factorii dinamici și protectivi.
De asemenea, trebuie reținut faptul că cea mai mare parte a activității de evaluare este continuă, de ea depinzând în mare măsură succesul intervenției. Activitatea de supraveghere începe, de cele mai multe ori, după ce instanța a pronunțat o sentință de condamnare (detențiune pe viață, închisoare, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, internare într-un centru de reeducare, libertate supravegheată, etc.).
Supravegherea îndeplinește funcția de control sau de monitorizare a modalității în care sancțiunea penală este executatа. Activitățile care se subscriu supravegherii pot varia în funcție de natura faptei comise, de riscul de recidivă și de problemele/nevoile cu care se confruntă persoana condamnată sau de contextul de viață al acesteia (de exemplu, domiciliu, loc de muncă, obligații familiale, etc.). În mediul privativ de libertate, respectiv în penitenciar sau în centrele de reeducare, supravegherea se realizează cu ajutorul tehnologiilor (ex. camere video) și de către personal specializat (ex. ofițeri de pază).
Principalul obiectiv urmărit prin activitatea de supraveghere este menținerea persoanelor condamnate în perimetrul instituției. Printre alte obiective urmărite se numără menținerea ordinii, asigurarea liniștii și prevenirea conflictelor. În ceea ce privește mediul neprivativ de libertate, supravegherea se realizează prin întrevederi periodice între persoana condamnată și consilierul de probațiune, prin vizite (anunțate sau neanunțate) la domiciliul persoanei condamnate, prin contactarea acesteia la locul de muncă sau în instituția de învățământ, etc.
O formă specială de supraveghere în comunitate este monitorizarea electronicа. În Europa, Anglia și Țara Galilor a introdus pentru prima oară, începând cu septembrie 2004, un sistem de monitorizare electronică prin satelit (Lehner, 2005). În această țară, monitorizarea electronică se aplică atât persoanelor cărora instanța le-a impus ordine comunitare, cât și persoanelor liberate condiționat (McCarva, 2008).
Monitorizarea electronică urmărește cu precădere restricționarea libertății, prevenirea comiterii de noi infracțiuni, întreruperea paternului infracțional și asigurarea unei evidențe clare a respectării obligațiilor de către persoana aflată în supravegherе.
Pe lângă activitățile de evaluare și supraveghere, reabilitarea persoanelor care au comis infracțiuni presupune și realizarea unei activități de asistare și consilierе. Principalul obiectiv urmărit prin această activitate este de a atinge „maximul de reabilitare” (Keve, 1954, 194). Kalmthout și Durnescu (2008, 25) subscriu acestei activități furnizarea de informații, sprijin în rezolvarea problemelor, medierea cu diferite instituții, stabilirea de contacte, referirea către alte instituții, oferirea de tratament și terapie, etc.
Conceptul de reabilitare include, în linii mari, „o varietate de intervenții care urmăresc promovarea desistării și/sau restaurarea simbolică a fostului infractor la statutul de cetățean care respectă legea” (Robinson, 2007).
Reabilitarea infractorilor este metoda primară prin care sunt resocializate persoanele care au comis infracțiuni.
Conceptului de resocializare îi este asociată ideea de transformare identitară, plecându-se de la premisa că individul a trecut printr-un proces de socializare inadecvat ce necesită corecțiе.
Reabilitarea se realizează printr-o serie de programe clasice precum formarea vocațională și educația, consiliere psihologică și socială, tratament pentru consumul de droguri sau alcool, etc. Procesul de resocializare poate fi voluntar sau involuntar, formal sau informal.
Când vorbim de reabilitarea persoanelor care au comis infracțiuni, procesul resocializării este involuntar și formal, fapt care contribuie în anumite cazuri la insuccesul programelor de reabilitarе.
Profesorul Dongoroz aprecia că, în cazul condamnărilor succesive, reabilitarea dobîndită rămâne valabilă dacă noua infracțiune a fost săvârșită după ce se împlinise termenul de reabilitare pentru condamnarea anterioară.
Condamnarea ulterioară, pentru care sunt incidente condițiile reabilitării judecătorești, a fost pronunțată pentru o infracțiune comisă după împlinirea termenului reabilitării de drept, corespunzător condamnării anterioarе. Într-un asemenea caz, în acord cu hotărârea jurisprudența și opinia profesorului Dongoroz, pentru prima condamnare se poate constata reabilitarea de drept iar pentru cea de-a doua se poate dispune reabilitarea judecătoreascа.
În fapt, susțin autorii, teoriile reabilitării sunt în esență teorii hibrid care ajută profesioniștii să își răspundă la întrebări de tipul: „De ce e nevoie de reabilitare?”, „De ce sunt comise infracțiuni?”, „Cum se implementează practicile de reabilitare?”. Autorii mai arată că o bună teorie a reabilitării trebuie să specifice obiectivele intervenției, să asigure o justificare pentru aceste obiective, plecând de la anumite premise etiologice, să identifice grupurile țintă și să detalieze pașii intervenției.
Astfel, așa cum arată graficul următor, teoria ar trebui construită pe trei nivele – principii generale și valori, presupoziții etiologice și implicații practice (Anexa 4).
În ceea ce privește baza piramidei – principiile generale și valorile privind reabilitarea infractorilor – Ward și Maruna (2007) fac referire atât la principii de tip metafizic, privind natura umană, cât și principii epistemologice, privind cunoașterea științificа. De asemenea, componenta etiologică a teoriei reabilitării face legătura între principii și intervenții.
Al treilea nivel – implicațiile practice – se referă la modalitatea în care se realizează efectiv intervenția. Orice teorie a reabilitării, arată autorii, are nevoie să specifice tipul de tratament, modul de interacțiune dintre specialist și persoana care a comis infracțiuni, relația profesională dintre aceștia și strategiile de motivare a persoanei pentru schimbarе.
De asemenea, acest nivel al teoriei include și mecanismele prin intermediul căruia se face evaluarea nevoilor și riscului infractorului, precum și selecția tratamentului celui mai adecvat. Cele trei componente ale acestui cadru teoretic, mai arată Ward și Maruna (2007, 40), „sunt legate conceptual ca urmare a faptului că obiectivele generale ale reabilitării ar trebui să fie consistente cu cauzele demonstrate ale infracțiunii, iar tipurile de tratament și intervenții ar trebui să se ghideze atât după presupozițiile etiologice, cât și după valorile de bază asumate”. Plecând de la acest cadru teoretic, pot fi analizate și restructurate o multitudine de programe care se desfășoară în prezent în țara noastră, atât în serviciile publice de asistență socială, cât și în cadrul serviciilor de probațiune, penitenciare sau centre de reeducare, în vederea reabilitării persoanelor care au comis infracțiuni.
2. CONDIȚIILE REABILITĂRII PERSOANEI ÎN PROCESUL PENAL
2.1. Statul ca subiect obligatoriu de reabilitare
Atitudinea lucidă de respect față de legea penală reprezintă o condiție hotărîtoare a întăririi continue a statului de drept și a ocrotirii eficiente a valorilor sociale care stau la baza societății la etapa actualа.
Săvârșirea infracțiunii duce la nașterea raportului juridic de drept penal. Conținutul acestui raport cuprinde dreptul statului de a trage la răspundere penala infractorul și obligația acestuia de a suporta consecințele faptei salе. Pentru a soluționa un atare conflict, ce s-a iscat între stat și infractor, este necesara o activitate succesiva din partea statului. De aceea, în orice stat exista organe competente de a soluționa cauzele penale, organe ce desfășoară o activitate denumita procesul penal.
Activitatea instanțelor de judecată in soluționarea conflictului de drept penal este principală, dar imposibilă în perioada moderna, fără o activitate permegătoare judecării prin care se descoperă infracțiunea, se identifică infractorii și se administrează probe în scopul tragerii la răspundere penală a vinovaților. Statul organizează combaterea fenomenului infracțional printr-o activitate diversă și complexă a mai multor organe specializate de urmărire penală, procuratura și instanțele de judecatа.
Pentru realizarea justiție nu este suficientă doar activitatea de sine stătătoare a organelor competente; în aceste acțiuni sunt atrași sau participă persoane cu drepturi și obligații procesuale ce decurg din faptul săvârșirii infracțiunii, precum și alte persoane care, potrivit legii, sunt chemate să contribuie la rezolvarea cauzei penalе.
Prin urmare, justiția penală constituie o parte componenta a unei activități mai vaste și complexe care este procesul penal.
Un factor important în activitatea de combatere a fenomenului infracțional este considerat nu atât rigoarea pedepsei penale, cât faptul organizării unui sistem pro-cesual penal menit să nu permită sustragerea de sub brațul drept și ferm al justiției, totodată realizându-se scopul major al procesului – atragerea la răspundere penaiă a făptuitorului. Legiuitorul a menționat și alt aspect ai represiunii și anume ca aceasta să nu se aplice persoanelor nevinovate, ceea ce poate avea consecințe grave asupra libertății, demnității și intereselor legitime aie persoanei și care contravine exigențelor statului de drept. Prin urmare, concomitent în procesul penal se realizează și sarcina reabilitării persoanei supuse pe nedrept învinuirii sau față de care s-au efectuat acte ce i-au îngrădit unele drepturi, libertăți sau interese legalе.
Astfel, procesul penal poate fi definit – prin scopul pe care îl urmărește – ca mijloc de tragere la răspundere penală și mijloc de apărare împotriva unei condamnări neîntemeiatе. Realizându-se scopul respectiv față de infractori și cel de reabilitare față de per-soanele nevinovate, procesul penal contribuie la consolidarea legalității și a ordinii de drept, la ocrotirea intereselor societății, a drepturilor și libertăților cetățenilor, fiind un mijloc de realizare a justiției și deci un factor al stabilității societății.
Totodată procesul penal are un rol preventiv general față de persoanele neangajate în activități infracționale, contribuind la prevenirea sau reducerea infracțiunilor în cazul când se realizează eficient sarcinile salе.
Astfel procesul penal contribuie la educarea cetățenilor în spiritul respectării neabătute a legilor și a Constituției Republicii Moldova așa cum este arătat în alin. (2) al art. 2 din с.proc.pen. Din cele relatate mai sus conchidem că procesul penal are drept scop imediat constatarea rapidă și completă a faptelor infracționale, pentru a trage la răspundere penală persoanele vinovate în condiții ce ar exclude pedepsirea inocenților, precum și drept scop general (indirect) consolidarea legalității și ordinii de drept, prevenirea și eradicarea infracțiunilor, ocrotirea intereselor societății, a drepturilor și libertăților cetățenilor și educarea acestora în spiritul respectării legilor.
Practica de urmărire penală și practica judiciară nu pot fi exceptate de eventualele erori și abuzuri. Ca, de altfel, și oricare altă activitate umanа. Însă, dictonul „abusus non tollit usum” („abuzul nu împiedică uzul”) nu trebuie interpretat în sensul resemnării în fața acestor încălcări.
Or, de regulă, tragerea la răspundere penală sau condamnarea, atunci când este ilegală sau neîntemeiată, presupune pentru persoanele vătămate suplicii sufletești, frământări psihice și lipsuri materialе. Sarcina statului consistă în a reduce la minimum frecvența unor asemenea încălcări. Iar dacă totuși acestea au fost comise, este de datoria decidenților abilitați să recunoască faptul violării drepturilor și libertăților persoanei, să ia neîntârziat măsurile necesare în scopul reabilitării celui nevinovat și să-i repare prejudicial cauzat prin acțiunile ilicite comise cu prilejul desfășurării procesului penal.
„Primum non nocere” („În primul rând să nu dăuneze”) trebuie să devină o regulă pentru exercitarea oricărei acțiuni procesualе. Implementării acestei reguli îi răspunde, indubitabil, scopul procesului penal, conturat la alin.(2) art.1 al Codului de procedură penală: „protejarea persoanei, societății și statului de infracțiuni, precum și protejarea persoanei și societății de faptele ilegale ale persoanelor cu funcții de răspundere în activitatea lor legată de cercetarea infracțiunilor presupuse sau săvârșite, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală și condamnată”.
Din cele specificate rezultă că primatul interesului individual al persoanei
asupra interesului general al statului se regăsește în ideea de sancționare pe măsură a celor care au săvârșit infracțiunea și reabilitarea pe măsură a celor care nu au săvârșit infracțiunea (deși se consideră că au săvârșit-o).
Respectarea regulilor acestei ecuații este sui generis o condiție indispensabilă pentru menținerea unui echilibru necesar bunei funcționări a agregatului social.
Astfel, procesul penal poate fi definit – prin scopul pe care îl urmărește – ca mijloc de tragere la răspundere penală și mijloc de apărare împotriva unei condamnări neîntemeiatе. Realizându-se scopul respectiv față de infractori și cel de reabilitare față de per-soanele nevinovate, procesul penal contribuie la consolidarea legalității și a ordinii de drept, la ocrotirea intereselor societății, a drepturilor și libertăților cetățenilor, fiind un mijloc de realizare a justiției și deci un factor al stabilității societății.
Responsabilitatea statului. În condițiile art. 1398 alin. (3) din CC, o altă persoană decît autorul prejudiciului este obligată să repare prejudiciul numai în cazurile expres prevăzute de legе. Cu titlu de exemplu, art. 1405 din CC prevede răspunderea statului pentru prejudiciul cauzat prin acțiunile organelor de urmărire penală, ale procuraturii sau ale instanțelor de judecată, statul avînd dreptul de regres, în virtutea art. 1415 din CC, față de persoana care a cauzat prejudiciul. Normele CC sînt dezvoltate prin Legea nr. 1545 din 25.02.1998 privind modul de reparare a prejudiciul cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii și ale instanțelor judecătorești1 (Legea nr. 1545/1998).
Legea nr. 1545/1998 constituie actul legislativ de bază care reglementează cazurile, modul și condițiile de răspundere patrimonială a statului pentru prejudiciul cauzat prin acțiunile ilicite comise în procesele penale și contravenționale de organele de urmărire penală, de procuratură și de instanțele judecătorești.
Răspunderea statului poate surveni doar în temeiurile:
reținerii ilegale, aplicării ilegale a măsurilor preventive sub formă de arest, de declarație de a nu părăsi localitatea sau țara, tragerii ilegale la răspundere penală;
condamnării ilegale, confiscării ilegale a averii, supunerii ilegale la muncă neremunerată în folosul comunității;
efectuării ilegale, în cazul urmăririi penale ori judecării cauzei penale, a percheziției, ridicării, punerii ilegale sub sechestru a averii, eliberării sau suspendării ilegale din lucru (funcție), precum și în urma altor acțiuni de procedură care limitează drepturile persoanelor fizice sau juridice;
supunerii ilegale la arest contravențional, reținerii contravenționale ilegale sau aplicării ilegale a amenzii contravenționale de către instanța de judecată;
efectuării măsurilor speciale de investigații cu încălcarea prevederilor legislației;
ridicării ilegale a documentelor contabile, a altor documente, a banilor, a ștampilelor, precum și în urma blocării conturilor bancarе.
Pornind de la aceste temeiuri, dreptul la reparare a prejudiciului, în mărimea și modul stabilite de lege, apare în cazul:
devenirii definitive și irevocabile a sentinței de achitare;
scoaterii persoanei de sub urmărire penală sau încetării urmăririi penale pe temeiuri de reabilitare;
anulării de către instanța judecătorească a hotărîrii cu privire la anularea arestului contravențional în legătură cu reabilitarea persoanei fizice;
adoptării, de către judecătorul de instrucție, în condițiile art. 313 alin. (5) din CPP, în privința persoanei achitate sau scoase de sub urmărire penală, a încheierii privind declararea nulității actelor sau acțiunilor organului de urmărire penală sau organului care exercită activitate specială de investigații.
Evident, aceste prevederi nu acoperă normele art. 5 din CC CoE PC. În același sens, sînt irelevante și prevederile Legii nr. 87 din 21.04.2011 privind repararea de către stat a prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărîrii judecătorești, dar și prevederile art. 1404 din CC complementate prin Legea contenciosului administrativ, nr. 793 din 10.02.2000. Cele din urmă prevederi se referă la repararea prejudiciului de către autoritatea publică sau persoana cu funcție de răspundere, dacă prejudiciul a fost cauzat de un act administrativ.
Cadrul legal național nu conține norme clare și sigure care ar permite persoanelor care au suferit o daună rezultînd dintr-un act de corupție comis de unul din agenții săi publici în exercițiul funcțiunilor sale să ceară să fie compensați de către stat. Legea nr. 90/2008, deși prevede, în art. 231 alin. (2), că după repararea prejudiciului din contul bugetului respectiv, pîrîtul are dreptul de regres față de persoana vinovată în mărimea despăgubirii plătite, nu specifică expres că în calitate de pîrît poate fi chiar statul (Anexa 4: Speță).
Un subiect evitat, deobicei, este intervenția statului privind reabilitarea victimelor regimului totalitar communist.
La numai un an și 4 luni de la emiterea hotărârii care permitea restituirea averii sau achitarea compensațiilor, procedura de restituire a fost stopată și asta deoarece în conformitate cu Hotărârea Guvernului R.S.S. Moldova nr. 384 din 10 octombrie 1990 “Despre sistarea acțiunii Hotărârii Consiliului de Miniștri al R.S.S.M. din 24 mai 1989 nr. 151 “Cu privire la modul de restituire a bunurilor și compensare a daunelor cauzate cetățenilor, strămutați în mod nelegitim în anul 1949” , activitățile comisiilor au fost stopatе. După o stagnare a situației timp de doi ani, la 08.12.1992, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea cu privire la reabilitarea victimelor represiunilor politice, nr.1225-XII.
În corespundere cu legea represiunea a fost definită drept curmarea de vieți omenești, măsurile de constrângere întreprinse de către stat față de cetățeni din motive politice, naționale, religioase sau sociale sub formă de privațiune de libertate, deportare, exilare, trimitere la muncă silnică în condiții de limitare a libertății, expulzare din țară și lipsire de cetățenie, expropriere, internare forțată în instituții de psihiatrie, sub altă formă de limitare a drepturilor și libertăților persoanelor declarate periculoase din punct de vedere social pentru stat sau pentru regimul politic, realizate în baza deciziilor organelor de stat administrative, judiciare și extrajudiciarе.
În același timp, prin Hotărârea Parlamentului RM pentru punerea în aplicare a Legii privind reabilitarea victimelor represiunilor politice săvârșite de regimul comunist totalitar de ocupație statul și-a asumat o serie de obligații, cele mai importante din ele fiind: – elaborarea și aprobarea modului și termenului de restituire a bunurilor materiale persoanelor reabilitate; – colaborarea în problema depistării materialelor referitoare la represiunile politice în contractele bilaterale cu statele – fostele republicii unionale; – abordarea cu Guvernul Federației Ruse, succesorul U.R.S.S., a problemei obținerii de mijloace bănești pentru compensarea pagubelor materiale pricinuite cetățenilor Republicii Moldova supuși represiunilor politicе. – identificarea persoanelor care au participat nemijlocit la represiuni politice și luarea de măsuri necesare atragerii la răspundere a acestor persoanе.
Ce ține de identificarea persoanelor care au participat nemijlocit la represiuni, deși legislația în vigoare prevede că lucrătorii organelor VCK, GPU – OGPU, NKVD, MGB, KGB, lucrătorii procuraturii, judecătorii, membrii așa-ziselor “dvoiki”, “troiki”, ai “consfătuirilor speciale”, lucrători altor organe cu funcții analoge, care au participat la anchetarea și examinarea dosarelor cu privire la represiunile politice si care au comis încălcarea legilor în vigoare la momentul represiunii, precum și lucrătorii organelor administrative sovietice și de partid care au participat intenționat la represiunile politice prin falsificarea materialelor din dosare poartă răspundere penală, nu există vreun caz de condamnare pentru astfel de temeiuri. Mai mult chiar, la moment unele dintre persoanele vizate dispun chiar de mai multe drepturi și beneficii decât persoanele care au fost supuși represiunilor. O situație anormală pentru un stat de drept cum tinde a fi Republica Moldova.
Problematica victimelor represiunilor politice pentru autorită- țile Republicii Moldova reprezintă o chestiune foarte delicatа. Mai cu seamă aceasta se evidențiază atunci când este vorba despre apărarea dreptului de proprietate a acestei categorii de populațiе. Pe parcursul mai multor ani autoritățile au evitat abordarea acestei probleme, amâ- nând-o pentru alte vremuri.
Statul, pe lângă despăgubirile materiale care trebuie achitate victimelor represiunilor politice, care au fost reabilitate, ar trebui să prevadă și achitarea sumelor prejudiciilor morale, care vor fi stabilite de către instanțele de judecată în dependență de circumstanțele cauzei. Această afirmație o putem argumenta în baza următoarelor temeiuri. Legislația națională prevede încasarea prejudiciilor morale ca urmare a acțiunilor ilegale ale organelor de drept în conformitate cu prevederile Legii Nr.1545-XIII din 25.02.1998 cu privire la modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, a procuraturii și ale instanțelor judecătorești. Totodată preambulei Legii cu privire la reabilitarea victimelor represiunilor politice, stipulează că aceasta a fost emisă în scopul reabilitării victimelor represiunilor și reintegrării lor în drepturile politice, sociale și cetățenești. Așadar reintegrarea în drepturile cetățenești constituie și reintegrarea în drepturile civile, care prevede despăgubiri pentru lezarea acestor drepturi. Despăgubirile, la rândul lor, sunt clasificate în patrimoniale (materiale) și nepatrimoniale (morale).
Astfel Legea nr.1225-XII din 08.12.1992 trebuie completată cu un nou articol care va avea următorul cuprins „Victimelor represiunilor politice li se vor achita compensații morale în conformitate cu prevederile Legii Nr.1545-XIII din 25.02.1998 cu privire la modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, a procuraturii și ale instanțelor judecătorești”. Totodată în preambulul după sintagma „compensării prejudiciilor materiale” va trebui adăuga sintagma „și prejudiciilor morale”.
În acest sens autoritățile moldovenești ar trebui să adopte modificări la lege cu privire la acordarea de despăgubiri pentru bunurile imobile, luând exemple de la statele europene care s-au confruntat și au depășit această problemа. Spre exemplu, Parlamentul României prin Legea 290 din 27.06.2003, a prevăzut expres, că cetățenilor români, deposedați de bunurile lor, ca urmare a părăsirii forțate a Basarabiei, Bucovinei de Nord și a Ținutului Herța, precum și ca urmare a celui de-al doilea război mondial și a aplicării Tratatului de Pace de la Paris din 10.02.1947, au dreptul la despăgubiri sau compensații pentru bunurile imobile avute în proprietatea lor în aceste teritorii.
Rezoluția 1096 (1996) la punctul 7, cere expres, ca persoanele care au comis fapte criminale în timpul regimului totalitar comunist sa fie judecate si pedepsite potrivit Codului Penal în vigoarе. In cazul în care Codul Penal prevede termene de prescriere pentru anumite crime, acestea pot fi prelungite deoarece se refera la o problema de procedura si nu de fond. In schimb, este interzisa adoptarea si aplicarea de legi retroactive în domeniul penal. De altfel, judecarea si pedepsirea unei persoane vinovate de o acțiune sau de o omisiune care, în momentul comiterii, nu constituia o infracțiune potrivit dreptului național, sunt autorizate ca urmare a faptului ca aceasta era criminala conform principiilor generale de drept recunoscute de către națiunile civilizatе. In plus, în cazul în care o persoana a comis un act care contravine în mod evident drepturilor omului, argumentul de a fi acționat la ordin nu exclude nici ilegalitatea si nici vinovăția individuala.
La punctual 11, în ceea ce privește tratamentul persoanelor care nu au comis nici una din crimele susceptibile a fi urmărite conform paragrafului 7, dar care dețineau, totuși, înalte funcții în fostele regimuri totalitare comuniste si care au susținut aceste regimuri, Adunarea scoate în evidenta ca anumite state au apreciat necesara adoptarea de masuri administrative, cum ar fi legile de “purificare” sau de decomunizarе.
În concluzie, cea mai buna garanție a înlăturării fostelor regimuri totalitare comuniste o constituie profundele reforme politice, juridice si economice realizate în diferitele tari, toate acestea ducând la formarea unui spirit democratic si a unei culturi politice autenticе. In consecință, Adunarea invita toate democrațiile consolidate sa întărească ajutorul si asistenta pe care le acorda democrațiilor apărute în Europa, mai ales în vederea instaurării unei societăți civilе.
Apoi urmează Rezoluția 1481 (2006), Adunarea Parlamentară se raportează la Rezoluția 1096 (1996) privind măsurile de lichidare a moștenirii fostelor regimuri totalitare comunistе. În anul 1996 a fost votată o asemenea rezoluție care privea descurajarea structurilor comuniste din țările nou-primite în Consiliul Europei.
Regimurile comuniste totalitare instaurate în Europa centrală și de est în secolul trecut, și care mai există în mai multe state din lume, au fost marcate fără excepție de încălcări masive ale drepturilor omului. Aceste încălcări, care variază în funcție de cultura, țara și perioada istorică respectivă, cuprindeau asasinate și execuții, individuale sau colective, decesuri în lagărele de concentrare, moarte prin înfometare, deportări, tortură, muncă forțată și alte forme de teroare fizică colectivă, persecuții pentru motive etnice sau religioase, atacuri la libertatea de conștiință, de gândire sau de exprimare și la libertatea presei, precum și absența pluralismului politic. Crimele au fost justificate sau nu în numele teoriei luptei de clasă și a principiului dictaturii proletariatului. Interpretarea acestor două principii legitima “eliminarea” categoriilor de persoane considerate dăunătoare construcției unei societăți noi și, în consecință, dușmănoase regimurilor comuniste totalitarе. În fiecare țară, victimele au aparținut în mare parte naționalității respectivе.
Concluzia care o emitem pe finalul acestu subpunct din teză, este că rolul statului în reabilitarea persoanei este enorm, iar în cazul Republicii Moldova, măsurile au fost minorе. Ca și consecință, elitele sociale ale comunităților noastre la nivel declarative au primit multe promisiuni, în fapt au fost puține realizări.
Consecințele acestei atitudini dublicitare a statului se resimte atât în sfera economică, cât și în cea socială și culturalа.
În anul 2012, s-a discutat mult despre necesitatea Legii lustrației, o lege necesară, care ar scoate de pe arena publică persoanele cu un trecut dubios, care și-au construit cariera politică pe crimă, aici ne referim expres la membrii securității și activiștii de Partid plătiți.
Prin instituirea acestei legi s-ar asigura stabilirea unui consens politic în societate, nu va mai fi perpetuat modelul clasic sovietic de lansare și promovare în activitate politică, și implicit, se va recunoaște atrocitățile regimului Comunist Sovietic și repercursiunile acestuia asupra stabilității și siguranței sociale în Republica Moldova.
2.2. Subiecții instituției de reabilitare
Persoana reabilitată este subiectul activ în raportul juridic de reabilitare, adică subiectul dreptului de reabilitarе. În legislația autohtonă nu există vreun termen generic care să desemneze acest subiect. În schimb, un asemenea termen este folosit în literatura de specialitatе. Mai mult, unii autori propun utilizarea diferențiată a formulărilor denotative în raport cu ipostazele în care apare subiectul dreptului de reabilitarе.
În prezentul studiu noțiunea primară este „reabilitarea”, pe cînd „reabilitat” este o noțiune derivatа.
„Reabilitarea” înseamnă „acțiunea de a (se) reabilita și rezultatul ei”. Pornind de la această interpretare literală, prin „reabilitat” („persoană reabilitată”) putem înțelege fi e persoana care se reabilitează, fi e persoana care a fost reabilitatа.
Va fi sufi cientă prezența noțiunii „persoana reabilitată”, deoarece, atunci cînd va permite contextul, ea va desemna persoana care este reabilitatа. În alt context, această noțiune va desemna persoana care a fost reabilitatа.
O.V. Kaplina propune ca noțiunea de reabilitant să înglobeze noțiunea „persoana reabilitată”. Prin „reabilitant” ea are în vedere inclusiv succesorul persoanei nevinovate care a decedat, succesor care urmărește reabilitarea acestei persoanе.
Într-adevăr, conform pct.5) art.275 CPP, urmărirea penală nu poate fi pornită, iar dacă a fost pornită, nu poate fi efectuată și va fi întreruptă în cazul în care a intervenit decesul făptuitorului, cu excepția cazurilor de reabilitarе. În context, în literatura de specialitate se menționează: „Nu se admite încetarea urmăririi penale sau, după caz, neînceperea urmăririi penale dacă rudele decedatului sau alte persoane solicită continuarea procesului pentru reabilitarea bănuitului (învinuitului) decedat”.
Într-o speță din practica judiciară, după pronunțarea sentinței de încetare a procesului penal în legătură cu decesul inculpatului F., mama și apărătorul acestuia au solicitat casarea sentinței și reabilitarea decedatului, deoarece, în opinia lor, el nu este vinovat de fapta ce i-a fost incriminatа. Instanța superioară a satisfăcut cererea, a casat sentința de încetare a procesului penal și a dispus rejudecarea cauzei de către instanța de fond.6 Pentru a înțelege care este raportul dintre noțiunile „reabilitant” și „persoana reabilitată”, este cazul să apelăm la interpretarea prin analogiе. Astfel, la art.16 din Codul civil se stabilește: „Orice persoană are dreptul la respectul onoarei, demnității și reputației sale profesionale” (alin.(1); „La cererea persoanei interesate, se admite apărarea onoarei și demnității unei persoane fi zice și după moartea acesteia” (alin.(3). Așadar, persoanele interesate au interesul să le fi e apărat dreptul la onoarea și demnitatea unei persoane care a decedat. Prin analogie, rudele persoanei sau alte persoane au interesul să fi e exercitat dreptul de reabilitare a persoanei respective care a decedat. Deci, rudele sau alte persoane nu sînt subiecți ai dreptului de reabilitare, ci ai interesului ocrotit de lege de a fi exercitat dreptul de reabilitare a persoanei care a decedat. Nu punem la îndoială legitimitatea unui asemenea interes și considerăm necesară crearea tuturor condițiilor ca acesta să fi e realizat.
Însă, persoanele care realizează acest interes nu sînt subiecții dreptului de reabilitare, din simplul motiv că „dreptul de reabilitare” nu este identic cu „interesul legitim ca dreptul de reabilitare să fi e exercitat”.
Așadar, cine sînt subiecții dreptului de reabilitare în procesul penal? Analiza complexă a art.23, pct.23) alin.(2) art.64, alin.(3) art.66, a art.275, 284, 285 și 390 CPP ne permite să afi rmăm că subiecții acestui drept sînt: bănuitul, învinuitul și persoana achitatа.
Indirect, aceeași concluzie rezultă din textul lit.a) și b) art.6 din Legea privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii și ale instanțelor judecătorești. Se stabilește concret că dreptul la repararea prejudiciului apare în cazul devenirii defi nitive a sentinței de achitare sau al scoaterii persoanei de sub urmărire penală sau încetării urmăririi penale pe temeiuri de reabilitarе. În conformitate cu alin.(1) art.63 CPP, bănuitul este persoana fi zică față de care există anumite probe că a săvîrșit o infracțiune pînă la punerea ei sub învinuirе. Potrivit alin.(1) art.65 CPP, învinuitul este persoana fi – zică față de care s-a emis, în conformitate cu prevederile Codului de procedură penală, o ordonanță de punere sub învinuirе. În fi ne, conform alin.(3) art.65 CPP, persoana în privința căreia sentința a devenit defi nitivă se numește achitat, dacă sentința este integral de achitarе.
Art.6 din Legea privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii și ale instanțelor judecătorești mai sînt prevăzute anumite cauze care determină apariția dreptului de reparare a prejudiciului: adoptarea de către instanța judecătorească a hotărîrii cu privire la anularea arestului administrativ în legătură cu reabilitarea persoanei fi zice; adoptarea de către judecătorul de instrucție, în condițiile alin.5) art.313 CPP, în privința persoanei achitate sau scoase de sub urmărire penală, a încheierii privind înfăptuirea, în timpul procesului penal, a măsurilor operative de investigații cu încălcarea prevederilor legislației.
Nu este greu de observat că nici una din aceste cauze nu ține de procesul penal, ca activitate a organelor de urmărire penală și a instanțelor judecătorești cu participarea părților în proces și a altor persoane, desfășurată în conformitate cu prevederile Codului de procedură penalа. Aceste două cauze sînt legate de acțiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii și ale instanțelor judecătorești. Totuși, cu referire la prima cauză, este vorba de reabilitarea persoanei în legătură cu desfășurarea procedurii administrativе. Or, fraza „repararea prejudiciului pricinuit cetățeanului prin aplicarea unei sancțiuni administrative sub formă de arest se efectuează în modul stabilit de legislație” este conținută în alin.2 art.283 din Codul cu privire la contravențiile administrative al Republicii Moldova, adoptat de Sovietul Suprem al RSS Moldovenești la 29.03.1985.
Așa cum rezultă din conținutul Legii Republicii Moldova privind activitatea operativă de investigații, adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 12.04.1994, activitatea operativă de investiga- ții este o activitate extraprocesualа. Ea poate fi inclusiv preprocesuală, însă, oricum nu devine componentă a activității procesualе. Dovadă a acestei afi rmații este dispoziția alin.(4) art.93 CPP: „Datele de fapt obținute prin activitatea operativă de investigații pot fi admise ca probe numai în cazurile în care ele au fost administrate și verifi cate prin intermediul mijloacelor prevăzute la alin.(2), în conformitate cu prevederile legii procesuale (sublinierea ne aparține – n.a), cu respectarea drepturilor și libertăților persoanei sau cu restricția unor drepturi și libertăți autorizată de către instanța de judecată”.
În concluzie, nici una din cele două cauze nu poate genera dreptul de reabilitare a persoanei în procesul penal. Se impune și o altă concluzie: cercul persoanelor care au dreptul la repararea prejudiciului cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii și ale instanțelor judecătorești este mai larg decît cercul persoanelor care au dreptul de reabilitare în procesul penal. A avea dreptul la repararea prejudiciului specifi cat nu înseamnă că este indispensabilă prezența dreptului de reabilitare în procesul penal.
Așadar, dreptul de reabilitare în procesul penal apare în cazul scoaterii persoanei de sub urmărirea penală și al încetării urmăririi penale în baza temeiurilor reabilitante, precum și în cazul achitării persoanei. Încetarea urmăririi penale are loc în orice moment al urmăririi penale, dacă se constată prezența temeiurilor corespunzătoare și poate fi aplicată numai în privința unei persoane sau în privința uneia din faptele persoanei.
Ca urmare, încetarea urmăririi penale poate fi totală sau parțialа. Încetarea este totală cînd împrejurările determină o stingere în întregime a cauzei penalе. Încetarea urmăririi penale poate fi parțială în raport cu faptele sau persoanele în cauzа.9 Instituția scoaterii de sub urmărire penală nu era reglementată în Codul de procedură penală anterior, deoarece nu se făcea distincție între cazurile care determinau inaptitudinea funcțională a acțiunii penale pe parcursul urmăririi penalе. Soluția scoaterii de sub urmărirea penală este corespunzătoare celei de achitare pronunțată de instanță în cursul judecății.
Astfel, se disting două tipuri de încetare parțială a urmăririi penale și a scoaterii parțiale de sub urmărirea penală:
1) încetarea (scoaterea) parțială în raport cu o faptă;
2) încetarea (scoaterea) parțială în raport cu un învinuit (bănuit).
Diferențierea acestor două tipuri este cu atît mai justifi cată dacă vom lua în considerație că încetarea parțială a procesului penal are loc relativ la acele dosare în care este vorba fi e de concursul real de infracțiuni, fi e de coparticipare (participație).
Încetarea parțială a urmăririi penale și scoaterea par- țială de sub urmărirea penală în raport cu o faptă este legată de decăderea uneia din faptele care a format concursul real de infracțiuni. Încetarea parțială a urmăririi penale și scoaterea parțială de sub urmărirea penală în raport cu un învinuit (bănuit) are loc în acel caz în care decade completamente învinuirea înaintată unuia sau cîtorva participanți la infracțiunе.
Numai încetarea integrală, și nu parțială, a urmăririi penale (scoaterea integrală, și nu parțială, de sub urmărirea penală) față de o persoană generează dreptul de reabilitare a acesteia. Iată de ce, dintre cele două tipuri ale încetării parțiale a urmăririi penale și scoaterii parțiale de sub urmărirea penală, numai încetarea parțială a urmă- ririi penale și scoaterea parțială de sub urmărirea penală în raport cu un învinuit reprezintă reabilitarea unuia din participanții la infracțiunе.
Este absurd a utiliza conceptul de reabilitare parțialа. Reabilitarea poate fi numai integrală, tocmai pentru că restabilirea parțială a prestigiului știrbit, repunerea parțială în drepturile personale pierdute, recă- pătarea parțială a bunului nume reprezintă inepții care contravin gîndirii logicе. După cum expresia „reabilitarea integrală” este un pleonasm, expresia „reabilitarea parțială” este un nonsens. Porționarea și proporționarea noțiunii de reabilitare este inadmisibilа.
În lumina tematicii abordate, doar unul din cele două tipuri ale încetării parțiale a urmăririi penale și scoaterii parțiale de sub urmărirea penală, și anume – încetarea parțială a urmăririi penale și scoaterea parțială de sub urmărirea penală față de un învinuit (bănuit) – este relevabil. De aceea, în continuare vom insista doar asupra acestui tip.
După cum s-a menționat, încetarea parțială a urmăririi penale și scoaterea parțială de sub urmărirea penală față de un învinuit este posibilă în acele situații, în care în proces au fost atrași cîțiva învinuiți (bănuiți), iar temeiurile de încetare se referă numai la unul sau la cîțiva dintre aceștia. Încetarea parțială a urmăririi penale și scoaterea par- țială de sub urmărirea penală față de un învinuit este justifi cată și în cazul stabilirii faptului că infracțiunea urmărită nu este săvîrșită de către cel învinuit, ci de că- tre o altă persoanа.
În cazurile exemplifi cate, încetarea parțială a urmăririi penale și scoaterea parțială de sub urmărirea penală s-a soldat cu anularea unei învinuiri din cele cîteva, care au fost formulate conform indicilor participației penalе. Învinuirea respectivă nu mai poate fi înaintată din nou, fără a fi anulată ordonanța de încetare a urmăririi penale și scoaterea parțială de sub urmărirea penală relativ la aceasta. Persoana care a fost bănuită de comiterea infracțiunii ce nu s-a confi rmat ulterior și în privința căreia a fost pronunțată ordonanța de încetare parțială a urmăririi penale și scoaterea parțială de sub urmărirea penală nu mai poate fi trasă la răspundere penală pentru aceeași faptă, pînă cînd nu va fi anulată ordonanța corespunzătoare cu privire la încetarea parțială a urmăririi penale și scoaterea parțială de sub urmărirea penalа. Spre deosebire de încetarea integrală a urmăririi penale și scoaterea de sub urmărirea penală, cea parțială nu reprezintă o încheiere a procedurii în ansamblu.
Presupunînd că încetarea urmăririi penale se exprimă în „imposibilitatea completă sau parțială de a continua procedura”, interpretează eronat sensul prevederilor art.285 CPP, care raportează încetarea urmăririi penale la unul din tipurile de încheiere a urmăririi penalе. După emiterea ordonanței cu privire la încetarea urmăririi penale, acțiunile procesuale nu mai pot fi efectuate în cauza datа.
Odată cu încetarea urmăririi penale se termină activitatea de culegere a probelor și de stabilire a faptelor, fi ind posibilă numai activitatea procesuală de verifi care a legalității și temeiniciei deciziei privind încetarea urmăririi penalе. Ar fi neîntemeiat să considerăm încetarea parțială a urmăririi penale drept cauză de imposibilitate parțială de continuare a procedurii. Din contra, încetarea parțială a urmăririi penale presupune posibilitatea continuării procedurii. După încetarea urmăririi penale în raport cu unul dintre învinuiți, în prezența altor învinuiți în cauză, procedura față de aceștia nu se încheiе. În cursul urmăririi penale ulterioare, un asemenea proces poate avea drept consecințe logice: fi e trimiterea cauzei penale în instanța de judecată, fi e încetarea integrală a urmăririi penalе. Așadar, încetarea parțială a urmăririi penale nu este altceva decît renunțarea la efectuarea ulterioară a procedurii penale în raport cu una din învinuirile ce fi gurează în procesul dat. Acest tip de încetare a urmăririi penale este una dintre formele de încheiere a procedurii într-o parte determinată a cauzei penalе. Însă, acesta nu reprezintă o formă a soluționării integrale sau parțiale a cauzei. Atît în cazul încetării parțiale a urmăririi penale, cît și în cazul încetării integrale a acestuia, nu se pronunță o soluție asupra fondului cauzei, ci doar se face o constatare a imposibilității efectuării procesului în una dintre părțile lui, potrivit temeiurilor indicate în legе.
2.3. Obligativitatea organelor de stat de a realiza reabilitarea persoanei în procesul penal
Totodată, analiza normelor procesual penale scoate la iveală multiple controverse și neclarități legate de instituția respectivа. Aplicarea practică a acestor norme mărturisește, de asemenea, că ele nu sunt lipsite de carențe și, de multe ori, sunt de o eficiență redusă în asigurarea dreptului persoanei de a se reabilita.
Și aceste neajunsuri devin subiect de discuție în societatе. Ele obțin o rezonanță socială de proporții, deoarece se referă la gradul de protejare a cetățenilor de către stat. Imperfecțiunea unor aspecte ale mecanismului de reabilitare, precum și durata lungă a acestui proces (din cauza repetatelor contestări ale hotărârilor adoptate) fac ca problemele acute ale instituției reabilitării să-și aștepte în continuare soluționarea. Însă, așa cum nivelul de cultură și conștiință juridică a cetățenilor Republicii Moldova este în creștere, iar ei apelează din ce în ce mai des la justiție pentru a se repune în drepturile pierdute, este de așteptat că instituția reabilitării persoanei în procesul penal va deveni pe deplin funcționalа. În același timp, adoptarea noii legi procesual penale a pus în fața științei dreptului procesual penal, dar și a organelor judiciare, o serie de probleme ce țin de aplicarea uniformă a normelor care constituie numita instituțiе.
În cazul UE, cetățeanul comunitar și extracomunitar care a fost condamnat în urma unei sentințe penale definitive are dreptul să ceară reabilitarea penală, adică ștergerea infracțiunii, ca și când nu ar fi fost niciodată comisа.
La fiecare Tribunal există o arhivă informatică în care este introdusă orice sentință emisă, atât de condamnare cât și de achitare, în urma unui proces prin care i-a fost cuiva adusă acuzația de comitere a unei infracțiuni. Cei care au fost condamnați se pot duce la Tribunal și pot cere cazierul penal, conexat arhivei informatice, în care sunt indicate infracțiunile comise de solicitant.
Reabilitarea penală permite ștergerea infracțiunilor, care apoi nu vor mai fi menționate în cazierul penal. Potrivit legii penale, așadar, este posibilă reabilitarea, însă numai dacă cel care a fost condamnat a dat în timp dovezi efective de bună conduită, adică că nu a comis alte infracțiuni și că a plătit cheltuielile de judecată ale procesului penal sau eventualele despăgubiri.
Condiții pentru solicitarea reabilitării. Cetățeanul extracomunitar sau comunitar poate cere reabilitarea numai în prezența următoarelor condiții:
1) Au trecut 3 ani de la stingerea pedepsei prevăzută de sentințа. Pentru cei care au fost condamnați cu beneficiul suspendării pedepsei, cei trei ani decurg de la data în care sentința a devenit definitivă și astfel neapelabilа.
Numai pentru delincvenții obișnuiți, adică cei care au fost condamnați pentru diferite infracțiuni, legea prevede că pot cere reabilitarea numai dacă au trecut 8 sau 10 ani în funcție de caz.
2) Nu trebuie să mai fi comis alte infracțiuni.
3) Trebuie să fi despăgubit partea civilă, adică să fi plătit acesteia daunele derivate din infracțiunea pentru a fost condamnat. Numai în cazul în care demonstrează imposibilitatea din motive financiare de a o face poate cere oricum reabilitarea.
4) Trebuie să fi plătit cheltuielile de judecatа.
5) Nu trebuie să fi fost supus unor măsuri de siguranțа.
Cererea poate fi prezentată direct de către interesat, sau de avocatul său de încredere, pe hârtie simplă la Tribunalul Penal din locul în care a fost emisă condamnarea.
Nu sunt prevăzute taxe sau timbre fiscale întrucât legea italiană prevede că pentru această procedură nu trebuie să se plătească nimic. Cererii trebuie să i se anexeze următoarele documente:
1) Certificatul de rezidență pe hârtie simplă;
2) Extrasul sentinței de condamnare cu menționarea datei de trecere în judecată;
3) Certificatul de ispășire a pedepsei în caz de detenție;
4) Certificatul de dovedire a plății cheltuielilor de judecată;
5) Dovada despăgubirii părții lezate, sau declarația prin care partea lezată arată că nu mai are nicio pretențiе. Este util să se indice în cerere informații sau certificări legate de motivul pentru care se dorește reabilitarea, de exemplu pentru motive de muncă sau pentru reînnoirea permisului de șederе.
Procedura. Biroul Tribunalului începe examinarea cererii și fixează după câteva luni o audiență care este comunicată solicitantului și pe timpul căreia acesta trebuie să fie însoțit de avocatul de încredere sau din oficiu.
Biroul Tribunalului decide privind reabilitarea și, în caz pozitiv, procedează la ștergerea infracțiunii din arhiva informatică de Cazier Judiciar. Odată acordată reabilitarea, poate fi revocată dacă cetățeanul comite o nouă infracțiune, în următorii șapte ani de la momentul reabilitării, pentru care legea prevede o pedeapsă de minim doi ani.
Este important de amintit că cetățeanul extracomunitar nu-și poate reînnoi permisul de ședere în prezența unor condamnări prevăzute de legea imigrației. Așadar, este util, în scopul reînnoirii permisului, să se informeze pentru a evalua oportunitatea de a solicita reabilitarea penalа.
3. REAPARAREA PREJUDICIULUI CAUZAT PRIN ACȚIUNILE ILICITE ALE ORGANELOR DE URMĂRIRE PENALĂ ȘI ALE INSTANȚELOR JUDECĂTOREȘTI ÎN CADRUL PROCESULUI PENAL
3.1. Apartenența ramurală a raporturilor juridice de reparare a prejudiciului cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor de urmărire penală și ale instanțelor judecătorești
Scopul principal al justiției penale este restabilirea echității, scop care poate fi realizat numai dacă sunt asigurate condițiile morale pentru descoperirea adevărului în fiecare caz apartе.
Relațiile morale în sfera justiției penale se bazează pe următoarele idei principiale: – statul apără societatea în întregime și fiecare individ în parte de fenomenul criminal, realizând concomitent sarcina restabilirii echității, care a fost încălcată în rezultatul săvârșirii infracțiunii; – statul asigură bănuitului, învinuitului, inculpatului dreptul la apărare;- statul corectează urmările tragerii la răspundere penală a persoanei nevinovate, luând măsurile necesare în scopul reabilitării persoanei care s-a dovedit a fi nevinovată în procesul penal; – persoana își îndeplinește conștient și benevol obligația de a colabora cu organele judiciare în vederea realizării scopurilor juridice și morale ale justiției penalе. Elaborarea și perfecționarea legii procesual penale trebuie să se găsească sub influența permanentă a normelor moralе. Adoptarea unor norme de drept care nu concordează cu normele morale sau care contravin acestora duce la deprecierea lor în societate sau chiar la ignorarea lor de către subiecții procesului penal.
Legea este apreciată și are putere de a reglementa relațiile sociale doar atunci când se găsește în concordanță deplină cu conștiința morală a societății. Interdependența normelor procesual penale și a normelor morale poate fi exprimată de pe pozițiile coeziunii lor, deosebirilor și interacțiunii dintre elе.
Un eveniment important în contextul integrării europene a constituit recunoașterea principiilor generale, a normelor dreptului internațional și ale tratatelor internaționale la care Republica Moldova este parte în calitate de parte componentă a Legii procesual penale a Republicii Moldova. Astfel, normele morale care exprimă echitatea, imparțialitatea, conștiința, datoria civică, menite să asigure protecția valorilor morale ale persoanei nimerite în orbita procesului penal au devenit elemente integrante ale dreptului procesual penal al Republicii Moldova.
Aceste norme morale se conțin în cele mai importante izvoare de drept internațional, printre care am putea menționa: – Declarația Universală a Drepturilor Omului; Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale; Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice; Convenția împotriva torturilor și a altor forme de comportament și pedepse antiumane, crude sau care înjosesc demnitatea omului; Principiile generale privitor la independența organelor judecătorești; Declarația principiilor generale ale justiției pentru victimele infracțiunilor și abuzurilor de putere etc.
Conținut moral deosebit de important au prevederile de la alin.(5) art.2 CPP RM, prin care legiuitorul a stabilit că în desfășurarea procesului penal nu pot avea putere juridică acele legi și acte normative care anulează sau limitează drepturile și libertățile omului, încalcă independența judecătorească, principiul contradictorialității, precum și cele care contravin normelor unanim recunoscute ale dreptului internațional, prevederilor tratatelor internaționale la care Republica Moldova este partе.
Reieșind din prevederile legislației autohtone în vigoare, raporturile juridice de reparare a prejudiciului cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor de urmărire penală și ale instanțelor judecătorești au o natură interramuralа. Deoarece e considerate inadecvată o asemenea stare de lucruri, se prezintă argumente în favoarea unor soluții de lege ferenda, care ar consacra fără putință de tăgadănatura procesual penală a numitelor raporturi juridicе.
Reabilitarea nu trebuie interpretată stricto sensu, doar ca un act procesual care conține concluzia organelor de drept respective în privința nevinovăției persoanei în săvârșirea faptei infracționale ce i-a fost incriminată, ci mai larg – ca proces care înglobează și acțiunile persoanelor cu funcție de răspundere din cadrul organelor de drept abilitate, acțiuni ce sunt îndreptate spre restabilirea situației patrimoniale, a drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor reabilitatе. Iată de ce, măsurile în vederea lichidării urmărilor nefaste, a căror cauzare a fost mediată numai de acțiunea normelor juridice procesual penale (de exemplu, dezonorarea, pierderea venitului etc.), trebuie încorporate în rândul măsurilor ce formează noțiunea de reabilitare, noțiune care este specifică doar pentru dreptul și legislația de procedură penală, negăsindu-și loc de aplicare în alte ramuri de drept.
Dreptul procesual penal, fiind o ramură de drept, este o parte componentă a sistemului dreptului și are multiple conexiuni cu alte ramuri de drept. Procesul penal este procedura prin care poate fi realizat dreptul penal. Asemenea dreptului penal care ocrotește diverse valori ale societății, dreptul procesual penal intervine de fiecare dată pentru realizarea justiției în orice situație când se atentează la viața persoanei, la proprietatea ei sau a statului, la drepturile politice ș.a. În continuare propun analiza unor aspecte mai importante ce vizează legătura dintre procesul penal și ramurile de drept ce interacționează mai frecvent in procesul înfăpturii justiției penalе.
Dreptul procesual penal și dreptul constituțional: constituția RM, ca lege fundamentală a statului, conține temeiul legislativ al procedurii penalе. Constituția consacră expres în normele sale accesul liber la justiție (art. 20), prezumția nevinovăției (art. 21). Capitolul IV din Constituție „ Autoritatea Judecătorească” reglementează o serie de raporturi care sunt desfășurate în Dreptul Procesual Penal; în art. 25 și 26 al Constituției RM este recunoscut libertatea individuală, siguranța persoanei si dreptul la apărare; în art. 29 – inviolabilitatea domiciliului; art. 30 – secretul la corespondențа. Dreptul procesual penal este o ramură de drept care prescrie forma și condițiile în care se înfăptuiește justiția, atât în scopul apărării membrilor societății de atentate împotriva drepturilor constituționale ale indivizilor, cât și în scopul limitării pe cât e posibil a încălcării acelorași drepturi când titularul lor este o persoană bănuită, învinuită sau inculpatа.
Dreptul procesual penal și dreptul penal: legătura dintre dreptul procesual penal și dreptul penal este evidentă datorită structurii și metodelor de realizare a acestor ramuri de drept. Dreptul este ramură ce stabilește valorile sociale care necesita a fi protejate de normele juridice penalе. Prin natura sa dreptul penal este dreptul material care poate să-și atingă scopurile doar prin existența și aplicabilitatea dreptului procesual penal. Dreptul penal și-ar pierde utilitatea existenței dacă aplicarea și realizarea lui ar fi lăsate în seama unei implementări diferite de către diferiți subiecți de drept. Astfel, procesul penal este ramura de drept ce propune formele și metodele unice, imperative de înfăptuire a justiției penalе.
În literatura de specialitate legătura inseparabilă a dreptului procesual penal cu dreptul penal este apreciată astfel: „ Dreptul penal fără procedura penală este un cuțit fără mâner, ir procedura fără drept penal este un mâner fără tăiș”.
Dreptul procesual penal și dreptul procesual administrativ: procesul unic de realizare a justiției condiționează existența organelor unice de înfăptuire atât a justiției penale, conform procesului penal, cât și a justiției civile în cazul procesului civil. În instanțele judecătorești de prim nivel (judecătoriile de sector) judecătorii examinează cauzele penale și civile ca reprezentanți plenipotențiali ai statului în domeniul înfăptuirii justiției. Atât procedura penală, cât și procedura civilă sunt ghidate de principii generale comune (principiul legalității, al accesului liber la justiție, al egalității părților, al imparțialității judecătorului și garantarea apărării intereselor proprii).
Distincția este dictată de ramurile de drept material (drept penal, drept civil), care constituie temeiul juridic al intervenirii ramurilor de drept procesual.
În procedura penală este admisă, prin lege, instituția acțiunii civile care poate aduce în procedura penală elemente și principii ale procedurii civile, astfel realizându-se o interacțiune care avantajează părțile implicate într-un proces penal, cărora le este soluționat și litigiul civil conex cu fapta infracțională care l-a provocat, cu toate aceste tangențe, dreptul procesual penal și dreptul procesual civil rămân a fi doua ramuri distincte de drept, care se manifestă prin multiple deosebiri în plan instituțional, conceptual, organizatoric și structural.
Dreptul procesual penal dreptul administrativ: aceste ramuri de drept cunosc o legătură strânsă mai ales prin procedura asemănătoare de judecare a cauzelor. Dreptul administrativ cuprinde, în cercul de subiecți al ramurii sale, organe cu atribuții și în procedură penală ( de ex. Poliția, departamentul vamal etc. ). Pe parcursul procesului penal ofițerii de urmărire penală desfășoară activitate de urmărire penală reglementată de Codul de procedură penalа. În cazul investigării unor cauze penale nu se exclud situațiile de recalificare a faptei pretinse a fi penală în una administrativă, prin aplicarea sancțiunii conform Codului cu privire la contravențiile administrative, fiind utile și admisibile acțiunile realizate și probele administrate conform procedurii penalе.
Dreptul procesual penal cunoaște o interacțiune cu toate ramurile de drept. O infracțiune savârșită împotriva unui obiect ocrotit de lege penală și care este, de asemenea, obiect de reglementare a altei ramuri de drept, indesolubil se combină si dreptul procesual penal care ține cont de specificul reglementării și oferă mijloace necesare descoperirii infracțiunii cu respectarea normelor juridice din alte ramuri de drept.
Repararea prejudiciilor cauzate în urma acțiunilor ilicite ale organelor de urmărire penală prin prisma Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Potrivit art. 32 din Codul Contravențional, sancțiunile contravenționale care pot fi aplicate persoanelor fizice sunt amenda, avertismentul, privarea de dreptul de a desfășura o anumită activitate, privarea de dreptul de a deține anumite funcții, aplicarea punctelor de penalizare, privarea de dreptul special, munca neremunerată în folosul comunității, arestul contravențional.
Scopul sancțiunilor contravenționale este atât de a preveni săvârșirea contravențiilor pe viitor și de a educa indivizii în scopul respectării valorilor protejate de lege, cât și de a pedepsi contravenientul pentru faptele ilicite comise de către acesta.
Din păcate, scopul adevărat al sancțiunilor contravenționale nu întotdeauna coincide cu scopul declarat de lege sau de doctrinа. Mai mult decât atât, nu de puține ori se dovedește faptul că sancțiunile au fost aplicate pe nedrept și în mod ilicit de către organele cărora le-a fost încredințată aplicarea acestora.
Pentru a ne proteja de asemenea situații inechitabile, dispunem de un șir de garanții normativе. Cele mai importante acte interne care conțin aceste garanții sunt Codul Civil și Legea nr. 1545 din 25 februarie 1998 privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii și ale instanțelor judecătorești.
Astfel, art. 1405 al. (1) din Codul Civil prevede că „Prejudiciul cauzat persoanei fizice prin condamnare ilegală, atragere ilegală la răspundere penală, aplicare ilegală a măsurii preventive sub forma arestului preventiv sau sub forma declarației scrise de a nu părăsi localitatea, prin aplicarea ilegală în calitate de sancțiune administrativă a arestului, muncii neremunerate în folosul comunității se repară de către stat integral, indiferent de vinovăția persoanelor de răspundere ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii sau ale instanțelor de judecată”.
La rândul său, art. 6 lit. c) din Legea nr. 1545 din 25 februarie 1998 prevede că dreptul la repararea prejudiciului apare în cazul adoptării de către instanța judecătorească a hotărârii cu privire la anularea arestului administrativ sau a muncii corecționale în legătură cu reabilitarea persoanei fizicе.
Problema iese în evidență atunci când analizăm mai atent sancțiunile administrative pentru care Codul Civil și Legea nr. 1545 din 25 februarie 1998 garantează reparația prejudiciului de către stat. Astfel, Codul Civil prevede repararea prejudiciului cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor de urmărire penală în urma aplicării ilegale în calitate de sancțiune administrativă a arestului sau a muncii neremunerate în folosul comunității. Similar, Legea nr. 1545 din 25 februarie 1998 prevede repararea prejudiciului în cazul arestului administrativ sau a muncii corecționalе.
Prejudiciul material poate apărea în cazul aplicării ilicite a oricărei dintre cele opt sancțiuni administrativе. Posibilele prejudicii rezultă în urma privării de salariu, privării de pensie sau indemnizație, confiscării averii etc.
În același mod, prejudiciul moral poate surveni în urma aplicării ilicite a oricărei dintre pedepsele enumerate la începutul prezentului articol. Astfel, nimeni nu poate garanta că persoana „condamnată” ilegal nu va suferi de răni psihice, sentimente de anxietate, sentimente de neputință, sentimente de frustrare, sentimente de inegalitate, efectele negative asupra reputației etc.
Rezumând cele afirmate, constatăm că prejudiciul material și cel moral pot surveni, într-o mărime mai mare sau mai mică, în urma aplicării oricărei dintre cele opt sancțiuni administrativе. În acest caz, ne întrebăm, din ce considerente legiuitorul a prevăzut repararea prejudiciilor doar în cazul amenzii și a muncii neremunerate în folosul comunității? Ori, cu toate că gradul suferințelor poate fi diferit (este foarte probabil că persoana va suferi mai intensiv în cazul arestului contravențional decât în cazul avertismentului), potențiala prezență a acestora este incontestabilа.
În această ordine de idei, Convenția Europeană și jurisprudența Curții Europene prevalează asupra legilor naționale și, în caz de divergențe, se aplică cu prioritate și în mod direct litigiilor în fața instanțelor naționalе.
Legislatorul european a anticipat admiterea lacunelor de către legislativul național, din care considerente a prevăzut expres în art. 41 din Convenția Europeană: „Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă”.
Astfel, în cazul în care prin acțiunile ilicite ale organelor de urmărire penală persoanei i-au fost încălcate drepturile, inclusiv când persoana fost privată de anumite beneficii materiale, în lipsa acordării unei despăgubiri de către instanțele naționale, Curtea Europeană acordă părții lezate o reparație echitabilă, care include și compensarea prejudiciului moral.
Mai mult decât atât, în cauza Antipenkov vs. Rusia, nr. 33470/03 din 15 octombrie 2009, §82, Curtea Europeană reiterează că părții lezate nu-i poate fi cerut ca aceasta să prezinte probe întru argumentarea prejudiciului moral suferit. Simpla constatare a încălcării săvârșite de organele de urmărire penală și declarațiile părții lezate sunt suficiente pentru a oferi o satisfacție echitabilа.
Același concept, potrivit căruia prejudiciul moral nu trebuie să fie probat de către partea lezată, este reiterat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Gridin vs. Rusia, nr. 4171/04 din 1 iunie 2006, §20.
Astfel are loc concordarea cadrului legislativ în vigoare care reglementează mecanismul de reparare a prejudiciului cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii și ale instanțelor judecătorești prin următoarele legi:
Legea nr. 1545-XIII din 25 februarie 1998 privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii și ale instanțelor judecătorești,
Codul de procedură penală nr. 122 din 14 martie 2003
Legea nr. 294 din 25 decembrie 2008 cu privire la Procuratură).
Ministerul Justiției a elaborat proiecte pentru modificarea unor acte legislativе. În special, care vine s amendeze prevederi care reglementează termenul de prescripție al dreptului de recuperare a prejudiciului cauzat de organele menționate anterior, precum și subiectul care are calitatea de reprezentant al statului în astfel de litigii.
Examinînd prevederile art. 5 și 6 Legea nr. 1545-XIII din 25 februarie 1998 privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii și ale instanțelor judecătorești, ale art. 525 din Codul de procedură penală nr. 122 din 14 martie 2003 și ale art. 63 din Legea nr. 294 din 25 decembrie 2008 cu privire la Procuratură, s-a constat existența unor colizii între prevederile acestora.
Una dintre colizii se referă la subiectul cu drept de reprezentare a statului în această categorie de litigii. Or, în pofida modificărilor efectuate în Legea nr. 1545-XIII din 25 februarie 1998 prin Legea nr. 96 din 03.05.2012 pentru modificarea și completarea unor acte legislative, care stabilesc în calitate de reprezentant al statului Ministerul Justiției, conform normelor din Codul de procedură penală și Legea cu privire la Procuratură, această calitate continuă să fie deținută de către Ministerul Finanțelor.
De asemenea, actele legislative indicate conțin neconcordanțe și în partea ce se referă la termenul de prescripție pentru exercitarea dreptului la repararea prejudiciului pentru acțiunile ilicite ale organelor respectivе. Astfel, Legea nr. 1545 din 25 februarie 1998, stabilește termenul de prescripție „de 3 ani de la data apariției dreptului la repararea prejudiciului”, Codul de procedură penală, însă, stabilește că acest termen este „de un an de la data devenirii definitive sau, după caz, irevocabile a hotărîrii judecătorești sau a ordonanței organului de urmărire penală, prin care a fost constatat caracterul ilicit al acțiunii procesuale respective”. Totodată, se remarcă și faptul că, momentul de apariție al dreptului la repararea prejudiciului reglementat de cod nu corespunde momentelor de apariție a acestui drept stabilit de art. 6 din Lege – cadru (Legea nr. 1545 din 25 februarie 1998).
La rîndul său, Legea nr. 294 din 25 decembrie 2008, indică, în calitate de termen general de prescripție, termenul „de un an, dacă legea nu prevede alte termene”. Norma din urmă, totuși, lasă loc existenței altor termene, în cazul existenței unor prevederi cu caracter special, așa cum sunt cele din Legea nr. 1545 din 25 februarie 1998. Necătînd la aceasta, norma are un caracter lacunar, deoarece nu indică exact momentul din care acest termen de prescripție începe să curgа.
Astfel, s-a considerat oportun de a pune de acord prevederile acestor trei acte legislative, pentru a exclude dublele standarde la reglementarea acelorași obiecte juridice, fapt care este realizat de modificările propuse în noul proiect.
Proiectul este orientat spre precizarea și reglementarea exactă a subiectului cu drept de reprezentare a statului în litigiile privind repararea prejudiciului cauzat prin acțiuni ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii și ale instanțelor judecătorești. De asemenea, proiectul urmărește unificarea legislației în partea ce se referă la termenul de prescripție al dreptului la repararea prejudiciului respectiv, precum și la momentul începerii curgerii acestui termen.
În cursul anului 2014, activitatea procurorilor la exercitarea și conducerea urmăririi penale a cunoscut o îmbunătățire calitativă și cantitativă la capitolul de cauze penale finalizate și trimise în judecatа.
Astfel, în perioada de referință, procurorii au exercitat și condus urmărirea penală pe 68178 cauze penale (anul 2013 – 61913 cauze penale), din care, în 27024 de cazuri urmărirea penală a fost finalizată (anul 2013 – 23601 cauze penale).
În procedura acordului de recunoaștere a vinovăției au fost deferite justiției 698 de cauze penalе. Au fost dispuse soluții de scoatere de sub urmărire penală, încetare și clasare a cauzei penale în 12744 de cauze penale, inclusiv în 5133 – din lipsa faptului sau elementelor infracțiunii,4345 – în legătură cu împăcarea părților și retragerea plîngerii prealabile, 20 – în baza actului de amnistie și 3205 cauze din alte motive de nereabilitarе.
În premieră, în anul 2014 a început implementarea unui nou sistem unitar de indicatori de performanță pentru toate instituțiile implicate în procesul penal, în scopul aprecierii activității organelor de drept nu numai după indicatorii cantitativi, care erau aplicați pînă în prezent, ci, în primul rînd, după indicatori calitativi, ceea ce va contribui la îmbunătățirea disciplinei executorii și va spori responsabilitatea corpului de procurori, ca valoare de principiu fiind calitatea actului de justițiе.
Eficiența realizării unitare a politicii penale a statului rezidă și din criteriile de apreciere a activității procurorului, cum ar fi cuantumul prejudiciului recuperat, confiscarea bunurilor în proprietatea statului, cazuri de răspundere patrimonială a statului în temeiul Legii nr.1545/25.02.98 privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii și ale instanțelor judecătorești.
De asemenea, procurorii sînt orientați la asigurarea unei activități prejudiciare a procesului penal în strictă conformitate cu standardele prevăzute de Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, cu precădere, a celor vizînd art.2 (dreptul la viață), art.3 (interzicerea torturii), art.5 (dreptul la libertate și la siguranță), art.6 (dreptul la un proces echitabil, inclusiv prin prisma respectării termenului rezonabil la efectuarea investigațiilor de urmărire penală) și art.8 (dreptul la respectarea vieții private și de familie), astfel încît să fie evitate prejudicierea drepturilor fundamentale ale cetățenilor și riscurile condamnării Republicii Moldova la CEDO.
3.2. Conținutul dreptului la repararea prejudiciului, cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor de urmărire penală și ale instanțelor judecătorești
Conținutul dreptului la repararea prejudiciului, cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor de urmărire penală și ale instanțelor judecătorești, cu prilejul desfășurării procesului penal” se cercetează:
1) temeiurile de apariție a prejudiciului cauzat cetățeanului prin acțiuni ilicite;
2) condițiile de apariție a dreptului de reparare a prejudiciului respectiv. În textul legii se evidențiază atât cercul concret de temeiuri de apariție a prejudiciului
(reținerea ilegală, tragerea la răspundere penală, condamnarea ilegală etc.), cât și cercul condițiilor de apariție a dreptului de reparare a prejudiciului, aflat în corelație cu primul și format din hotărârile procesuale ce fixează nevinovăția persoanei (sentința de achitare, ordonanța de încetare a procesului penal sau de scoatere a persoanei de sub urmărire) în baza temeiurilor prevăzute la pct.1)-3) art.275, alin.(1) art.284 și la art.390 CPP.
Art.11. – (1) Stabilește mărimea compensației pentru repararea prejudiciului moral se stabilește de instanța de judecată în modul prevăzut de Legea nr.1545-XIII din 25 februarie 1998 privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii și ale instanțelor judecătorești.
Mărimea concretă a compensației se determină luîndu-se în considerare:
a) gravitatea infracțiunii de a cărei săvîrșire a fost învinuită persoana respectivă;
b) caracterul și gravitatea încălcărilor procesuale comise la urmărirea penală și la examinarea cauzei penale în instanța de judecată;
c) rezonanța pe care a avut-o în societate informația despre învinuirea persoanei;
d) durata urmăririi penale, precum și durata examinării cauzei penale în instanța de judecată;
e) natura dreptului personal lezat și locul lui în sistemul de valori al persoanei;
f) suferințele fizice, caracterul și gradul suferințelor psihice;
g) măsura în care compensația bănească poate atenua suferințele fizice și psihice cauzate;
h) durata aflării nelegitime a persoanei în detențiе.
Instanța de judecată va determina mărimea compensației și în baza criteriilor specificate la art.219 alin.(4) din Codul de procedură penalа.
În toate cazurile, instanța de judecată se va baza pe principiile compensării rezonabile și echitabile a prejudiciului moral.
Art.12. – (1), stabilește că procurorul care a condus sau a exercitat urmărirea penală ori procurorul ierarhic superior aduce scuze oficiale în numele statului persoanei care a fost supusă neîntemeiat urmăririi penalе.
Scuzele oficiale ale procurorului se aduc în cazul:
a) scoaterii integrale a persoanei de sub urmărire penală;
b) încetării urmăririi penale în cazurile prevăzute la art.285 alin.(1) pct.2), 3), 5) și alin.(2) din Codul de procedură penală;
c) devenirii definitive și irevocabile a sentinței de achitarе.
Procurorul prezintă scuzele oficiale, în formă scrisă, victimei acțiunilor ilicite sau rudelor apropiate ale acesteia. La solicitarea victimei, scuzele oficiale se difuzează prin aceleași mijloace de informare în masă prin care a fost difuzată informația despre învinuirea persoanei.
Scuzele oficiale sînt aduse în termen de 15 zile de la data apariției dreptului la repararea prejudiciului."
Art.14. – (1) Repararea prejudiciului specificat la art.7 lit.a), c)-g) și în capitolul III se efectuează din contul bugetului de stat, iar în cazul cînd prejudiciul a fost cauzat de organul de urmărire penală întreținut din bugetul local – din contul acestui buget. Prejudiciul material și moral cauzat prin aplicarea ilicită a amenzilor administrative de către alte organe decît instanța de judecată se repară de către aceste organе.
Amenzile se restituie de la buget, din fondul în care acestea au fost virate sau de către organul care a beneficiat de aceste sumе.
Pensia și indemnizația prevăzute la art.7 lit.b) se compensează din bugetul asigurărilor sociale de stat prin intermediul organului teritorial de la locul de trai al persoanei fizicе.
Averea specificată la art.7 lit.c) se restituie de către organul la care se află această averе. Expedierea sau transportarea averii se efectuează din contul acestui organ.
În cazul imposibilității de a restitui în natură averea specificată la art.7 lit.c) din motiv că aceasta este vîndută, valoarea ei se achită de la bugetul de stat.
Valoarea averii distruse, pierdute sau deteriorate se repară din contul organului care a distrus-o, a pierdut-o sau a deteriorat-o. Valoarea averii se evaluează conform prețurilor de piață la data la care se emite hotărîrea privind repararea prejudiciului.
Ministerul Finanțelor sau, după caz, autoritățile administrației publice locale, după repararea, din contul bugetului respectiv, a prejudiciului cauzat prin acțiunile ilicite comise de organele de urmărire penală, de procuratură sau de instanțele judecătorești, vor sesiza Procuratura Generală în vederea stabilirii faptului dacă pot fi calificate drept infracțiuni acțiunile sau inacțiunile persoanei (persoanelor) cu funcție de răspundere sau ale altor persoane care au cauzat prejudiciul material și moral.
În cazul în care în privința persoanei (persoanelor) cu funcție de răspundere sau în privința altor persoane care prin acțiunile lor ilicite au cauzat prejudiciul a fost începută urmărirea penală, statul, în persoana Ministerului Finanțelor, sau autoritățile locale au dreptul să se constituie parte civilă în procesul penal.
În cazul pornirii neîntemeiate a unui proces penal în privința persoanei, precum și în cazul pronunțării unei sentințe de achitare, procurorul care a condus sau a exercitat urmărirea penală ori procurorul ierarhic superior aduce scuze oficiale persoanei respectivе.
3.3. Repararea prejudiciului material și nematerial cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor de urmărire penală și ale instanței judecătorești
În literatura de specialitate s-a formulat ideea potrivit căreia „prejudiciul este cel mai important element al răspunderii civile”, „piatra unghiulară a întregii construcții juridice”, fiind o condiție esențială și necesară a acesteia, „prejudiciul este nu numai condiția răspunderii reparatorii, ci și măsura ei, în sensul că ea se angajează doar în limita prejudiciului injust cauzat”.
Termenii de prejudiciu, pagubă și daună sunt sinonimi, un astfel de sens regăsindu-se atât în literatura de specialitate, cât și în practica judiciarа. Constituie prejudiciu, în sensul celor de mai sus, distrugerea sau degradarea unui bun, vătămarea integrității corporale sau a sănătății unei persoane; simple interese de fapt care nu sunt recunoscute de legiuitor ca fiind drepturi subiective civile, etc
În doctrina contemporană, prejudiciile sunt clasificate în: prejudicii patrimoniale, prejudicii corporale și prejudicii sau daune morale. Prejudiciile patrimoniale sunt cele care au o valoare economică și pot fi evaluate în bani și care rezultă din încălcarea drepturilor și intereselor economicе.
Prejudiciile corporale sunt cele cauzate prin încălcarea drepturilor personale nepatrimoniale, cum ar fi dreptul la viață, dreptul la sănătate, dreptul la integritate corporală și, în general, acele drepturi care definesc personalitatea persoanei fizicе. Prejudiciile morale sau daunele morale sunt cele cauzate prin atingerile aduse personalității afective sau sociale a unei persoane, cum ar fi moartea unei rude apropiate, atingerile aduse vieții private sau intime, atentatele la onoarea, demnitatea și cinstea victimei, etc
Pentru a se putea repara prejudiciul cauzat victimei, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, să fie personal și să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim.
Potrivit Principiilor UNIDROIT 2004, un prejudiciu viitor este cert atunci când se referă, atât la existența, cât și la întinderea sa.
Referitor la posibilitatea reparării prejudiciilor cauzate prin pierderea unei șanse, pe calea răspunderii delictuale, este necesar ca șansa să îndeplinească următoarele condiții cumulative: șansa să fie reală și serioasă; pierderea șansei să fie determinată direct de fapta ilicită sau de o altă împrejurare pentru care se angajează răspunderea delictualа. În concluzie, pentru a obține despăgubiri într-o astfel de situație, victima va trebui să probeze că a ratat obținerea unui avantaj sau o anumită favoare, care era, pentru ea, aproape o certitudine, dacă nu ar fi intervenit fapta ilicită a autorului.
În situația în care, victima faptei ilicite a fost despăgubită, raportul obligațional delictual a fost stins și, pe cale de consecință, și dreptul la acțiune al acesteia s-a stins, prin executarе. De regulă, repararea prejudiciului prin plată, se face de către cel care a cauzat paguba prin fapta sa ilicită, situație în care plata făcută este directа.
Caracterul personal al prejudiciului rezultă din faptul că, dreptul de a pretinde repararea acestuia aparține numai persoanei care a suferit un prejudiciu injust.
Desigur că același drept, de a cere repararea unui prejudiciu injust, îl va avea nu numai persoana privită individual, ci și grupul de persoane, colectivul de persoane care a suferit un prejudiciu injust, dar și victimele indirecte, persoanele care au fost prejudiciate prin ricoșeu.
Caracterul personal al prejudiciului nu este de natură a impieta repararea prejudiciilor colective, care rezultă din încălcarea unor interese colective, ce aparțin unor categorii întregi de persoane și nici a prejudiciilor prin ricoșeu.
Un alt aspect relevant ține de prejudiciul nepatrimonial poate avea în vedere durerile fizice, cele psihice, atingerea adusă onoarei și reputației sau chiar un prejudiciu estetic. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a recunoscut, în jurisprudența sa, dreptul consumatorilor la repararea prejudiciului nepatrimonial.
Repararea prejudiciului material și nematerial cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor de urmărire penală și ale instanțelor judecătorești, cu prilejul desfășurării procesului penal” se demonstrează inoportunitatea de a abilita exclusiv instanța judecătorească cu competența examinării cererii de reparare a prejudiciului cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor judiciarе.
Este argumentată necesitatea reparării prejudiciului moral cauzat persoanei juridice în urma acțiunilor ilicite ale organelor judiciarе.
Se sugerează că este necesară o reformare a atitudinii destinatarilor legii procesual penale față de semnificația actului de reabilitare a persoanei în procesul penal.
În cadrul procesului penal pot fi private de proprietate persoanele ale căror obiecte au fost recunoscute corpuri delictе. în caz de achitare a persoanei, precum și în caz de scoatere de sub urmărire penală pe temei de reabilitare, contravaloarea obiectelor alterate sau pierdute în cadrai efectuării acțiunilor legale se restituie de stat.
Deposedarea de proprietate fără acordarea unei despăgubiri, care s-ar raporta în mod rezonabil la valoarea reală a proprietății, ar constitui în mod normal o ingerința neproporțională, care nu ar putea fi justificată în conformitate cu prevederile art. 1 al Protocolului nr. 1 al Convenției. Toate bunurile se redau proprietarilor, cu excepția celor indicate la alin. (1) al art. 162 din C.proc.pen. Partea vătămată (pct. 17) din alin. 1 al art. 60 din C.proc.pen.), partea civilă (pct. 20) din alin. (1) al art. 62 din C.proc.pen.) are dreptul să i se restituie bunurile ridicate de organul de urmărire penală sau de instanță în calitate de mijloace de probă sau prezentate de ea însăși, precum și bunurile ce îi aparțin și au fost ridicate de la persoana care a săvârșit fapta interzisă de legea penalа.
Partea civilmente responsabilă (pct. 3) din alin. (2) al art. 74 din C.proc.pen.) dispune de dreptul să i se restituie bunurile ridicate de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată în calitate de mijloace de probă sau prezentate de ea însăși. Reprezentantul legal al victimei, părții vătămate, părții civile, bănuitului, învinuitului sau inculpatului (pct. 2) din alin. (2) al art. 78 din C.proc.pen.) are dreptul să i se restituie bunurile ridicate de organul de urmărire penală în calitate de mijloace de probа. Martorul (pct. 13) din alin. (12) al art. 90 C.proc.pen.) are dreptul să i se restituie bunurile ridicate de organul de urmărire penală sau prezentate de el însuși în calitate de probе.
În concluzie, se poate susține că reabilitarea are ca efect înlăturarea principalelor consecințe restrictive de drepturi, ce rezultă din pedeapsа. În 33 principiu, persoana reabilitată se bucură pentru viitor de aceleași drepturi și libertăți ca și ceilalți cetățeni. Reabilitarea nu-l repune întru totul pe fostul condamnat în situația avută înainte de suportarea pedepsei. Limitările privesc consecințele din trecut ale condamnării care, în mod obiectiv, nu pot fi înlăturatе. Celelalte limitări, facultative, țin de morala socială, de respectul și încrederea care trebuie acordată instituțiilor importante ale statului.
CONCLUZII
Reabilitarea este modalitatea prevăzută de lege prin care foștii condamnați sunt reintegrați în societate, din punct de vedere juridic. Reabilitarea menține un echilibru necesar între stigmatizarea pe care o atrage în mod inevitabil condamnarea infractorului și perspectiva eliberării din această situație prin propriul său efort. În prevenirea și reeducarea infractorilor sancțiunea penală are rolul și importanța ei. Acestea (rolul și importanța) nu trebuie să fie însă exagerate, iar pedeapsa aplicată nu trebuie privită ca unicul mijloc pentru realizarea scopului legii penalе.
De regulă, reabilitarea are ca obiect incapacități și numai uneori decăderi și interdicții. Cele din urmă (de exemplu pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi) se sting pâna la împlinirea termenelor de reabilitare, dată până la care pedeapsa complementară este executatа. Incapacitățile, nefiind legate de un anumit termen, își produc în continuare efectelе. În secțiunea a II-a, sunt prezentate clasificări ale conținutului reabilitării iar în secțiunea următoare se dau exemple de decăderi, interdicții și incapacități, prevăzute în Codul penal, în Codul civil, în legi specialе.
Noul Cod penal prevede termene de reabilitare cu durată fixă, mai scurte decât cele prevăzute de legea în vigoarе. Aceste dispozițiile sunt evident, în favoarea condamnaților față de care au fost pronunțate pedepse mai mari (cu referire la fiecare dintre categoriile de pedepse menționate).
În concluzie modalitatea de stabilire a termenelor de reabilitare ține mai puțin seama, decât legea în vigoare, de periculozitatea condamnatului. În opinia noastră un criteriu mai judicios ar fi acela de a se determina termenul de reabilitare judecătorească printr-o fracție din pedeapsă și o limită minimа.
Analiza și generalizările materiei expuse în teză permit formularea următoarelor concluzii:
1. Prin „reabilitare” trebuie de înțeles recunoașterea în cadrul urmăririi penale sau al examinării cauzei în instanța judecătorească a nevinovăției persoanei bănuite, învinuite, inculpate sau condamnate – prin ordonanța de scoatere a persoanei de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale ori prin hotărârea judiciară de achitare – în prezența temeiurilor prevăzute la pct.1)-3) art.275, alin.(1) art.284, alin.(1) art.390 CPP și la art.35 din Codul penal, având ca efect repunerea în drepturile personale pierdute și despăgubirea pentru prejudiciul care i-a fost cauzat.
2. Indicatorul primordial și indispensabil al reabilitării persoanei în procesul penal este recunoașterea nevinovăției persoanei respectivе.
3. De lege lata, instituția reabilitării persoanei în procesul penal are un caracter interramural, dar în perspectivă se prefigurează necesitatea concentrării tuturor normelor care formează această instituție în cadrul Codului de procedură penalа.
4. Numai încetarea integrală, și nu parțială, a urmăririi penale (scoaterea
integrală, și nu parțială, de sub urmărire penală) față de o persoană generează dreptul de reabilitare a acesteia.
5. Dreptul de reabilitare a persoanei în procesul penal apare numai în cazul
scoaterii persoanei de sub urmărire penală și al încetării urmăririi penale în baza temeiurilor reabilitante, precum și în cazul achitării persoanei.
6. Cercul subiecților dreptului de reabilitare este mai redus decât cercul subiecților dreptului la repararea prejudiciului cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor judiciarе.
7. Prin „sentință de achitare” trebuie de înțeles hotărârea despre ilegalitatea
sau netemeinicia învinuirii înaintate inculpatului, care determină apariția dreptului de reabilitare, pronunțată de prima instanță, prin care cauza penală se soluționează în fond.
8. Prin „eroare admisă în procesul penal” trebuie de înțeles acțiunea (inacțiunea) ilegală sau neîntemeiată, care nu conține semnele unei infracțiuni, săvârșită de organul de urmărire penală sau de instanța judecătorească, constând în insuficiența sau unilateralitatea cercetării circumstanțelor cauzei penale, în nerespectarea în cadrul procesului penal a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în încălcarea considerabilă a legii procesual penale sau în aplicarea incorectă a legii penale, care, în opinia subiectivă a exponentului organului respectiv, este îndreptată spre îndeplinirea sarcinilor procesului penal, în realitate
împiedicând obiectiv atingerea acestora.
9. Din perspectiva europenizării mentalității destinatarilor legii procesual
penale, actul de reabilitare, inclusiv premisele acestuia (scoaterea persoanei de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale pe temeiuri reabilitante, ori achitarea persoanei), trebuie privit nu ca o disfuncționalitate și carență a activității organelor de urmărire penală și a instanțelor judecătorești, dar ca unul din cele două rezultate alternative ale procesului de căutare a adevărului în procesul penal.
Momentul inițial al termenului de reabilitare este momentul executării sau stingerii ultimei pedepsе. Termenul de reabilitare ar putea fi calculat în raport de ultima pedeapsă executată și având în vedere pedepsa cea mai grea. Sub aspectul modalității de dobândire, în doctrină opinia majoritară este că, în situația în care unele pedepse sunt susceptibile de reabilitare de drept iar altele de reabilitare judecătorească, trebuie cerută reabilitarea judecătorească pentru toate condamnările, deoarece reabilitarea privește persoana condamnatului iar nu fapta săvârșită de acesta . Această soluție a fost adoptată în practica judiciarа.
Dacă sub aspectul procedurii de dobândire a reabilitării, în cazul condamnărilor succesive, când unele sunt susceptibile de reabilitare de drept iar altele de reabilitare judecătorească, doctrina și practica judiciară s-au pronunțat că trebuie urmată calea reabilitării judecătorești, în majoritatea situațiilor nu au fost examinate situațiile diferite și nu s-au stabilit condițiile pe care trebuie să le întrunească fostul condamnat.
BIBLIOGRAFIE
Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29.07.1994;
Codul penal, adoptat prin Legea nr. 985- XV din 18.04.2002;
Codul de procedură penală, adoptat prin Legea nr. 122 – XV din 14.03.2003;
Codul civil, adoptat prin Legea nr. 1107-XV din 06.06.2002;
Codul de procedură civilă, adoptat prin Legea nr. 225-XV din 30.05.2003;
Codul contravențional, adoptat prin Legea nr. 218-XVI din 24.10.2008;
Codul cu privire la locuințe, adoptat prin Legea nr. 2718- X din 03.06.1983;
Codul familiei, adoptat prin Legea nr. 1316 –XIV din 26.10.2000;
Codul de executare, adoptat prin Legea nr.443 din24.12.2004;
Convenția Europeană cu privire la extrădare, adoptată la 13.12.1957, la Paris;
Convenția Europeană privind asistența juridică în materie penală, adoptată la 20.04.1959 la Strasbourg;
Convenția CSI privind asistența juridică și raporturile de drept în procesele civile, familiale și penale, adoptată la 22.01.1993 la Minsk;
Convenția ONU privind drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 20.11.1989, în vigoare pentru R.M. din 25.02.1993;
Principiile Națiunilor Unite pentru prevenirea delicvenței juvenile – principiile de la Riyadh, aprobate de Asambleea Generală ONU la 14.12.1990;
Ansamblu de reguli minime ale ONU cu privire la administrarea justiției pentru minori Regulile de la Beijing aprobate de Asambleea Generală ONU la 29.11.1995;
Legea cu privire la Procuratură, nr.294-XVI din 25.12.2008;
Legea privind accesul la informație, nr.982-XIV din 11.05.2000;
Legea cu privire la petiționare, nr.190-XIII din 19.07.1994;
Legea privind administrarea și deetizarea proprietății publice, nr.121-XVI din 04.05.07;
Legea privatizării fondului locativ, nr.1324 din 10.03.1993;
Legea cu privire la activitatea Poliției și statutul polițistului, nr.320 din 27.12.2012
Legea privind activitatea specială de investigații, nr.59 din 29.03.2012;
Legea contenciosului administrativ, nr. 793-XIV din 10.02.2000;
Legea privind drepturile copilului, nr. 338-XIII din 15.12.94;
Legea cu privire la prevenirea și combaterea violenței în familie, nr.45-XVI din 01.03.2007;
Regulamentul cu privire la examinarea adresărilor și organizarea audienței cetățenilor în organele procuraturii, aprobat prin Ordinul Procurorului General din 28.08.2009 nr.82/28;
Regulamentul disciplinei militare, aprobat prin Legea nr.52 din 02.03.2007;
Hotărârea Guvernului nr.1643 din 31.12.2003 despre aprobarea Regulamentului cu privire la modul de executare a pedepsei penale sub formă de muncă neremunerată în folosul societății;
Statutul executării pedepsei de către condamnați, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.583 din 26.05.2006;
Hotărârea Plenului CSJ nr.24 din 28.06.2004 cu privire la actele judecătorului în faza intentării procesului civil și pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciarе.
Ordinul Procurorului General nr.124/22 din 30.06.2005 privind asigurarea participării procurorului la judecarea pricinilor civile;
Ordinul Procurorului General nr. 87/21 din 24.06.2005 cu privire la organizarea activității procurorilor în domeniul reprezentării învinuirii în instanțele judecătorești;
Culegere de hotărâri explicative ale Curții Supreme de Justiție, Chișinău, 2005 ,
C. Gurschi, V. Gurin, V. Cușnir, V. Avram, Jurisprudența privind infracțiunile de corupție, Aspecte teoretice și practice, Chișinău, 2003;
Ig. Serbinov, Е. Catană, V. Holban ș.a. Ghidul acuzatorului de stat, Chișinău, 2005.
Culegere de hotărâri explicative ale Curții Supreme de Justiție, Chișinău, 2005,
Legea contenciosului administrativ, nr. 793 din 10.02.2000, republicată în Monitorul Oficial, 2006, ediție specială
Lege pentru modificarea și completarea Legii nr.1225-XII din 8 decembrie 1992 privind reabilitarea victimelor represiunilor politice, nr. 186 adoptată la 29.06.2006, în vigoare de la 01.01.200
Legea nr. 1545 din 25.02.1998 privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii și ale instanțelor judecătorești, publicată în Monitorul Oficial, 1998, nr. 50-51
Legea nr. 87 din 21.04.2011 privind repararea de către stat a prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărîrii judecătorești, publicată în Monitorul Oficial, 2011, nr. 107-109.
Manuale, cărți.
Balahur, D. (2002) „Pluralismul socio-juridic și reglementarea probațiunii: standarde legislative universale și europene”. În Durnescu, I. (coord). Manualul consilierului de reintegrare socială și supravegherе. Craiova: Editura Themis. 15-55.
Banciu, D. (1992) Control social și sancțiuni socialе. București: Editura Hyperion XXI.
Boboș, M.D., Drăgătoiu, M. și Filip, P. (2004) „Întocmirea referatului de evaluare”. În Ministerul Justiției, Direcția de Reintegrare Socială și Supravegherе. Manual de practică în domeniul reintegrării sociale și supravegherii. Anul III, Nr. 9. București: Editura Oscar Print. 9-42.
Boncu, Șt.. (2000) Devianța toleratа. Iași: Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”.
Brînză L. Reținerea bănuitului și problema reabilitării procesualpenale a persoanei. Revista Națională de Drept, 2000, nr.2, p.29-33;
Brînză L. Temeiurile de reabilitare a persoanei în procesul penal. Analele Științifice ale USM. Seria „Științe socio-umane”, vol.I. Chișinău: USM, 2000, p.145-151;
Brînză L. Prezumția nevinovăției – garanție a reabilitării persoanei în procesul penal. Avocatul poporului, 2001, nr.1-3, p.41-42;
Brînză L. Aspecte ale raporturilor juridice de reparare a prejudiciilor, cauzate prin acțiunile ilicite ale organelor de cercetare penală și anchetă preliminară, ale procuraturii și instanțelor judecătorești. Revista Națională de Drept, 2001, nr.1, p.29-33;
Brînză L. Dezvoltarea istorică a legislației cu privire la reabilitarea persoanei în procesul penal. Revista Națională de Drept, 2001, nr.2, p.35-37;
Brînză L. Conținutul dreptului de reparare a prejudiciului, cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor de cercetare penală și de anchetă preliminară, ale procuraturii și ale instanțelor judecătorești. Revista Națională de Drept, 2001, nr.3, p.34-37;
Brînză L. Reabilitarea persoanei în procesul penal și dreptul la repararea prejudiciului material și moral cauzat de organele judiciarе. Analele Științifice ale USM. Seria „Științe socioumanistice”, vol.I. Chișinău: USM, 2001, p.421-427;
Brînză L. Reabilitarea bănuitului în procesul penal. Analele Științifice ale USM. Seria „Științe socioumanistice”, vol.I. Chișinău: USM, 2001, p.428-433;
Brînză L. Însemnătatea principiului adevărului obiectiv la reabilitarea persoanei în procesul penal. Revista Națională de Drept, 2002, nr.1, p.61-63;
Brînză L. Răspunderea persoanelor cu funcții de răspundere în contextual problemei reabilitării persoanei în procesul penal. Revista Națională de Drept, 2002, nr.3, p.55-57;
Brînză L. Problema reabilitării și a efectelor reabilitării în lumina perspectivelor de lărgire a sferei de răspundere a statului pentru prejudicial cauzat în procesul penal. Revista Națională de Drept, 2002, nr.7, p.43-46;
Brînză L. Instituția de reabilitare a persoanei în procesul penal al României și al Federației Rusе. Revista Națională de Drept, 2007, nr.11, p.39-43;
Brînză L. Repararea prejudiciului nematerial cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor de urmărire penală și ale instanțelor judecătorești cu prilejul desfășurării procesului penal. Revista Științifică a USM „Studia Universitatis”. Seria „Științe sociale”, 2007, nr.6, p.227-235;
Daly, K. (2002) „Restorative justice: the real story”. În Punishment & Society. 4(1): 55-79. DOI: 10.1177/14624740222228464.
Dicționar explicativ al limbii române / Sub red. lui I.Coteanu, L.Seche, M.Sechе. – București: Univers enciclopedic, 1998, p.896.
Dolea I., D.Roman, T.Vizdoagă și alții. Codul de procedură penalа. Comentariu. – Chișinău: Cartier, 2005, p.424.
Doltu I. Prezumția de nevinovăție în legislația românească și în unele legislații ale statelor Europei // Dreptul. – 1998. – Nr.4. – P.75-80.
Durnescu, I. (2001) „Estimarea riscului de recidivă”. În Popescu, M. și Ștefan, I. (coord) Prevenirea infracționalității și metode de lucru cu infractorii. Grupul Român pentru Apărarea Drepturilor Omului. 13-24.
Lehner, D.(2005) „Electronic Monitoring: Big Brother is now watching you in Europe”. În Probation in Europе. Mircea I., Temeiurile răspunderii penale, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1987, p. 182.
McCarva, R. (2008) „England and Wales”. În Kalmthout, A.M. van și Durnescu, I. (eds) Probation in Europе. Nijmegen: Wolf Legal Publishers. 255-294.
Mitrache, C. (1994) Drept penal român: partea generalа. București: Casa de Editură și Presă Șansa.
Osoianu T.“Procedura Penala” Chisinau 2004
Pop l., Tabloul general al răspunderii civile în textele noului Cod civil, „Revista Română de Drept Privat” nr. 1/2010, p. 194-196
Pop L., I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit. p. 412; L. Boilă, Capitolul IV. Răspunderea civilă, în Noul Cod civil, Comentariu pe articole, art.1-2664, Cordonatori: Fl.A. Baias, Е. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Editura C.H.Beck, București 2012, p.1415; S. Neculăiescu, Răspundera civilă delictuală în noul Cod civil. Privire critică, în „Dreptul” nr. 4/2010, p. 56; Ph. Malinvaud, Droit des obligations, ed. a 10-a, Lexis Nexis, Litec, Paris, 2007, p. 361.
Rădulescu, S. (1998) Sociologia devianței. București: Editura Victor.
Roberts, J.V., Stalans, L.J, Restorative sentencing: exploring the views of the public, Social Justice Research 17, 2004, p. 315-334
Robinson, G. (2007) „Rehabilitation”. În Canton, R. și Hancock, D. (eds) Dictionary of Probation and Offender Management. Devon: Willan Publishing. 261-262.
Ross, Е.A. (1907) Sin and Society: An Analysis of Latter-Day Iniquity. Boston: Houghton Mifflin.
Terré Fr., Ph. Simler, Yv. Lequette, Droit civil. Les obligations, Dalloz, Paris, 2005, p.697-702; L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile, vol. I, Regimul juridic general, Editura C.H.Beck, 2006, p.414.
Staub, Е. [1989](1992) The Roots of Evil: The Origins of Genocide and Other Group Violencе. Cambridge: Cambridge University Press.
Voinea, M. (2000) Sociologie generală și juridicа. București: Editura Sylvi.
Voinea, M. (2000) Sociologie generală și juridicа. București: Editura Sylvi.
Volonciu N.. Tratat de procedură penalа. Partea Specialа. Vol. II. – București: Paideia, 2003, p.83-84
Walgrave, L. (2001) „On restoration and punishment: favourable similarities and fortunate differences”. În Morris, A. și Maxwell, G. (eds) Restorative justice for juveniles. Conferencing, mediation and circles. Oxford: Hart Publishing. 17-37.
Ward, T. și Maruna, S. (2007) Rehabilitation. Beyond the risk paradigm. London: Routledgе.
Zehr, H. (1990) Changing lenses: a new focus for crime and justice Christian peace shelf selection. Scottdale: Herald Press. p.211.
Viney G., P. Jourdain, op. cit. p. 98-100; L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit. p. 417; L. R. Boilă, Capitolul IV. Răspunderea civilă, în Noul Cod civil, Comentariu pe articole, art.1-2664, Cordonatori: Fl.A. Baias, Е. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Editura C.H.Beck, București 2012, p.1462;
European Court reports 2002, p. I-02631, CJUE, Simone Leitner c. TUI Deutschland GmbH & Co. KG, C- 168, parag.23-24; CJUE, Axel Walz c. Clickair SA, C-63/09, parag.39, (http://eur-lex.europa.eu);
Андропов И.А. Событие преступления и виновность обвиняемого как материально-правовые элементы предмета доказывания // Вестник Волжского университета. Серия «Юриспруденция». Вып.1. – Тольятти, 1998, р.74-85.
Гуляев А.П. Следователь в уголовном процессе. – Москва, 1981, c.152-154.
O.B. Каплiна. Проблеми реабiлiтацiї у кримiнальному про- цесi України: Автореферат диссертацiї на здобуття науково- го ступеня кандидата юридичних наук. – Харкiв, 1998, р.11
Орлова Алла Алексеевна – к.ю.н., доцент, Реабилитация, (Alla Orlova, Reabilitare), 2007 г.
Константинов П., судья Фрунзенского районного суда Санкт-Петербурга, кандидат юридических наук, А. Стуканов. «Институт реабилитации» (P. Constantinov, „Instituția reabilitării”)- "Законность", N 7, 2004
Resurse web
http://zakon.nau.ua/eng/doc/?uid=3019.39.0
http://juridicum.md/index.php/92-repararea-prejudiciilor-cauzate-in-urma-actiunilor-ilicite-ale-organelor-de-urmarire-penala-prin-prisma-conventiei-europene-a-drepturilor-omului
Principiile UNIDROIT 2004 privind contractele comerciale internaționale, 2004, disponibile pe adresa de internet: http://www.unidroit.org, art. 7.4.3, comentariul 2.
http://www.procuratura.md/md/com/1211/1/6061/, Serviciul de presă al Procuraturii Generale
http://www.usem.md/uploads//files/Note_de_curs_drept_ciclul_1/044_-_Drept_procesual_penal_I.pdf
http://www.expert-grup.org/old/library_upld/d111.pdf, pg. 29
ANEXE
Sursă: Realizat după Vlăsceanu, L. (1998) „Control social”. În Zamfir, C. și Vlăsceanu, L. (coord). Dicționar de sociologiе. București: Editura Babel. 137-138.
ANEXA 2
Sursă: Harris, Kay M. (1986). The goals of community sanctions. US Department of Criminal Justice, Temple University. 12-13.
ANEXA 3. Comparație între justiția restaurativă și justiția retributive
Sursă: adaptare după Zehr, H. (1990) Changing lenses: a new focus for crime and justice Christian peace shelf selection. Scottdale: Herald Press. p.211.
ANEXA 4.
Structura teoriilor reabilitării
Sursă: Ward, T. și Maruna, S. (2007) Rehabilitation. Beyond the risk paradigm. London: Routledgе. 34.
BIBLIOGRAFIE
Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29.07.1994;
Codul penal, adoptat prin Legea nr. 985- XV din 18.04.2002;
Codul de procedură penală, adoptat prin Legea nr. 122 – XV din 14.03.2003;
Codul civil, adoptat prin Legea nr. 1107-XV din 06.06.2002;
Codul de procedură civilă, adoptat prin Legea nr. 225-XV din 30.05.2003;
Codul contravențional, adoptat prin Legea nr. 218-XVI din 24.10.2008;
Codul cu privire la locuințe, adoptat prin Legea nr. 2718- X din 03.06.1983;
Codul familiei, adoptat prin Legea nr. 1316 –XIV din 26.10.2000;
Codul de executare, adoptat prin Legea nr.443 din24.12.2004;
Convenția Europeană cu privire la extrădare, adoptată la 13.12.1957, la Paris;
Convenția Europeană privind asistența juridică în materie penală, adoptată la 20.04.1959 la Strasbourg;
Convenția CSI privind asistența juridică și raporturile de drept în procesele civile, familiale și penale, adoptată la 22.01.1993 la Minsk;
Convenția ONU privind drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 20.11.1989, în vigoare pentru R.M. din 25.02.1993;
Principiile Națiunilor Unite pentru prevenirea delicvenței juvenile – principiile de la Riyadh, aprobate de Asambleea Generală ONU la 14.12.1990;
Ansamblu de reguli minime ale ONU cu privire la administrarea justiției pentru minori Regulile de la Beijing aprobate de Asambleea Generală ONU la 29.11.1995;
Legea cu privire la Procuratură, nr.294-XVI din 25.12.2008;
Legea privind accesul la informație, nr.982-XIV din 11.05.2000;
Legea cu privire la petiționare, nr.190-XIII din 19.07.1994;
Legea privind administrarea și deetizarea proprietății publice, nr.121-XVI din 04.05.07;
Legea privatizării fondului locativ, nr.1324 din 10.03.1993;
Legea cu privire la activitatea Poliției și statutul polițistului, nr.320 din 27.12.2012
Legea privind activitatea specială de investigații, nr.59 din 29.03.2012;
Legea contenciosului administrativ, nr. 793-XIV din 10.02.2000;
Legea privind drepturile copilului, nr. 338-XIII din 15.12.94;
Legea cu privire la prevenirea și combaterea violenței în familie, nr.45-XVI din 01.03.2007;
Regulamentul cu privire la examinarea adresărilor și organizarea audienței cetățenilor în organele procuraturii, aprobat prin Ordinul Procurorului General din 28.08.2009 nr.82/28;
Regulamentul disciplinei militare, aprobat prin Legea nr.52 din 02.03.2007;
Hotărârea Guvernului nr.1643 din 31.12.2003 despre aprobarea Regulamentului cu privire la modul de executare a pedepsei penale sub formă de muncă neremunerată în folosul societății;
Statutul executării pedepsei de către condamnați, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.583 din 26.05.2006;
Hotărârea Plenului CSJ nr.24 din 28.06.2004 cu privire la actele judecătorului în faza intentării procesului civil și pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciarе.
Ordinul Procurorului General nr.124/22 din 30.06.2005 privind asigurarea participării procurorului la judecarea pricinilor civile;
Ordinul Procurorului General nr. 87/21 din 24.06.2005 cu privire la organizarea activității procurorilor în domeniul reprezentării învinuirii în instanțele judecătorești;
Culegere de hotărâri explicative ale Curții Supreme de Justiție, Chișinău, 2005 ,
C. Gurschi, V. Gurin, V. Cușnir, V. Avram, Jurisprudența privind infracțiunile de corupție, Aspecte teoretice și practice, Chișinău, 2003;
Ig. Serbinov, Е. Catană, V. Holban ș.a. Ghidul acuzatorului de stat, Chișinău, 2005.
Culegere de hotărâri explicative ale Curții Supreme de Justiție, Chișinău, 2005,
Legea contenciosului administrativ, nr. 793 din 10.02.2000, republicată în Monitorul Oficial, 2006, ediție specială
Lege pentru modificarea și completarea Legii nr.1225-XII din 8 decembrie 1992 privind reabilitarea victimelor represiunilor politice, nr. 186 adoptată la 29.06.2006, în vigoare de la 01.01.200
Legea nr. 1545 din 25.02.1998 privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii și ale instanțelor judecătorești, publicată în Monitorul Oficial, 1998, nr. 50-51
Legea nr. 87 din 21.04.2011 privind repararea de către stat a prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărîrii judecătorești, publicată în Monitorul Oficial, 2011, nr. 107-109.
Manuale, cărți.
Balahur, D. (2002) „Pluralismul socio-juridic și reglementarea probațiunii: standarde legislative universale și europene”. În Durnescu, I. (coord). Manualul consilierului de reintegrare socială și supravegherе. Craiova: Editura Themis. 15-55.
Banciu, D. (1992) Control social și sancțiuni socialе. București: Editura Hyperion XXI.
Boboș, M.D., Drăgătoiu, M. și Filip, P. (2004) „Întocmirea referatului de evaluare”. În Ministerul Justiției, Direcția de Reintegrare Socială și Supravegherе. Manual de practică în domeniul reintegrării sociale și supravegherii. Anul III, Nr. 9. București: Editura Oscar Print. 9-42.
Boncu, Șt.. (2000) Devianța toleratа. Iași: Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”.
Brînză L. Reținerea bănuitului și problema reabilitării procesualpenale a persoanei. Revista Națională de Drept, 2000, nr.2, p.29-33;
Brînză L. Temeiurile de reabilitare a persoanei în procesul penal. Analele Științifice ale USM. Seria „Științe socio-umane”, vol.I. Chișinău: USM, 2000, p.145-151;
Brînză L. Prezumția nevinovăției – garanție a reabilitării persoanei în procesul penal. Avocatul poporului, 2001, nr.1-3, p.41-42;
Brînză L. Aspecte ale raporturilor juridice de reparare a prejudiciilor, cauzate prin acțiunile ilicite ale organelor de cercetare penală și anchetă preliminară, ale procuraturii și instanțelor judecătorești. Revista Națională de Drept, 2001, nr.1, p.29-33;
Brînză L. Dezvoltarea istorică a legislației cu privire la reabilitarea persoanei în procesul penal. Revista Națională de Drept, 2001, nr.2, p.35-37;
Brînză L. Conținutul dreptului de reparare a prejudiciului, cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor de cercetare penală și de anchetă preliminară, ale procuraturii și ale instanțelor judecătorești. Revista Națională de Drept, 2001, nr.3, p.34-37;
Brînză L. Reabilitarea persoanei în procesul penal și dreptul la repararea prejudiciului material și moral cauzat de organele judiciarе. Analele Științifice ale USM. Seria „Științe socioumanistice”, vol.I. Chișinău: USM, 2001, p.421-427;
Brînză L. Reabilitarea bănuitului în procesul penal. Analele Științifice ale USM. Seria „Științe socioumanistice”, vol.I. Chișinău: USM, 2001, p.428-433;
Brînză L. Însemnătatea principiului adevărului obiectiv la reabilitarea persoanei în procesul penal. Revista Națională de Drept, 2002, nr.1, p.61-63;
Brînză L. Răspunderea persoanelor cu funcții de răspundere în contextual problemei reabilitării persoanei în procesul penal. Revista Națională de Drept, 2002, nr.3, p.55-57;
Brînză L. Problema reabilitării și a efectelor reabilitării în lumina perspectivelor de lărgire a sferei de răspundere a statului pentru prejudicial cauzat în procesul penal. Revista Națională de Drept, 2002, nr.7, p.43-46;
Brînză L. Instituția de reabilitare a persoanei în procesul penal al României și al Federației Rusе. Revista Națională de Drept, 2007, nr.11, p.39-43;
Brînză L. Repararea prejudiciului nematerial cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor de urmărire penală și ale instanțelor judecătorești cu prilejul desfășurării procesului penal. Revista Științifică a USM „Studia Universitatis”. Seria „Științe sociale”, 2007, nr.6, p.227-235;
Daly, K. (2002) „Restorative justice: the real story”. În Punishment & Society. 4(1): 55-79. DOI: 10.1177/14624740222228464.
Dicționar explicativ al limbii române / Sub red. lui I.Coteanu, L.Seche, M.Sechе. – București: Univers enciclopedic, 1998, p.896.
Dolea I., D.Roman, T.Vizdoagă și alții. Codul de procedură penalа. Comentariu. – Chișinău: Cartier, 2005, p.424.
Doltu I. Prezumția de nevinovăție în legislația românească și în unele legislații ale statelor Europei // Dreptul. – 1998. – Nr.4. – P.75-80.
Durnescu, I. (2001) „Estimarea riscului de recidivă”. În Popescu, M. și Ștefan, I. (coord) Prevenirea infracționalității și metode de lucru cu infractorii. Grupul Român pentru Apărarea Drepturilor Omului. 13-24.
Lehner, D.(2005) „Electronic Monitoring: Big Brother is now watching you in Europe”. În Probation in Europе. Mircea I., Temeiurile răspunderii penale, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1987, p. 182.
McCarva, R. (2008) „England and Wales”. În Kalmthout, A.M. van și Durnescu, I. (eds) Probation in Europе. Nijmegen: Wolf Legal Publishers. 255-294.
Mitrache, C. (1994) Drept penal român: partea generalа. București: Casa de Editură și Presă Șansa.
Osoianu T.“Procedura Penala” Chisinau 2004
Pop l., Tabloul general al răspunderii civile în textele noului Cod civil, „Revista Română de Drept Privat” nr. 1/2010, p. 194-196
Pop L., I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit. p. 412; L. Boilă, Capitolul IV. Răspunderea civilă, în Noul Cod civil, Comentariu pe articole, art.1-2664, Cordonatori: Fl.A. Baias, Е. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Editura C.H.Beck, București 2012, p.1415; S. Neculăiescu, Răspundera civilă delictuală în noul Cod civil. Privire critică, în „Dreptul” nr. 4/2010, p. 56; Ph. Malinvaud, Droit des obligations, ed. a 10-a, Lexis Nexis, Litec, Paris, 2007, p. 361.
Rădulescu, S. (1998) Sociologia devianței. București: Editura Victor.
Roberts, J.V., Stalans, L.J, Restorative sentencing: exploring the views of the public, Social Justice Research 17, 2004, p. 315-334
Robinson, G. (2007) „Rehabilitation”. În Canton, R. și Hancock, D. (eds) Dictionary of Probation and Offender Management. Devon: Willan Publishing. 261-262.
Ross, Е.A. (1907) Sin and Society: An Analysis of Latter-Day Iniquity. Boston: Houghton Mifflin.
Terré Fr., Ph. Simler, Yv. Lequette, Droit civil. Les obligations, Dalloz, Paris, 2005, p.697-702; L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile, vol. I, Regimul juridic general, Editura C.H.Beck, 2006, p.414.
Staub, Е. [1989](1992) The Roots of Evil: The Origins of Genocide and Other Group Violencе. Cambridge: Cambridge University Press.
Voinea, M. (2000) Sociologie generală și juridicа. București: Editura Sylvi.
Voinea, M. (2000) Sociologie generală și juridicа. București: Editura Sylvi.
Volonciu N.. Tratat de procedură penalа. Partea Specialа. Vol. II. – București: Paideia, 2003, p.83-84
Walgrave, L. (2001) „On restoration and punishment: favourable similarities and fortunate differences”. În Morris, A. și Maxwell, G. (eds) Restorative justice for juveniles. Conferencing, mediation and circles. Oxford: Hart Publishing. 17-37.
Ward, T. și Maruna, S. (2007) Rehabilitation. Beyond the risk paradigm. London: Routledgе.
Zehr, H. (1990) Changing lenses: a new focus for crime and justice Christian peace shelf selection. Scottdale: Herald Press. p.211.
Viney G., P. Jourdain, op. cit. p. 98-100; L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit. p. 417; L. R. Boilă, Capitolul IV. Răspunderea civilă, în Noul Cod civil, Comentariu pe articole, art.1-2664, Cordonatori: Fl.A. Baias, Е. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Editura C.H.Beck, București 2012, p.1462;
European Court reports 2002, p. I-02631, CJUE, Simone Leitner c. TUI Deutschland GmbH & Co. KG, C- 168, parag.23-24; CJUE, Axel Walz c. Clickair SA, C-63/09, parag.39, (http://eur-lex.europa.eu);
Андропов И.А. Событие преступления и виновность обвиняемого как материально-правовые элементы предмета доказывания // Вестник Волжского университета. Серия «Юриспруденция». Вып.1. – Тольятти, 1998, р.74-85.
Гуляев А.П. Следователь в уголовном процессе. – Москва, 1981, c.152-154.
O.B. Каплiна. Проблеми реабiлiтацiї у кримiнальному про- цесi України: Автореферат диссертацiї на здобуття науково- го ступеня кандидата юридичних наук. – Харкiв, 1998, р.11
Орлова Алла Алексеевна – к.ю.н., доцент, Реабилитация, (Alla Orlova, Reabilitare), 2007 г.
Константинов П., судья Фрунзенского районного суда Санкт-Петербурга, кандидат юридических наук, А. Стуканов. «Институт реабилитации» (P. Constantinov, „Instituția reabilitării”)- "Законность", N 7, 2004
Resurse web
http://zakon.nau.ua/eng/doc/?uid=3019.39.0
http://juridicum.md/index.php/92-repararea-prejudiciilor-cauzate-in-urma-actiunilor-ilicite-ale-organelor-de-urmarire-penala-prin-prisma-conventiei-europene-a-drepturilor-omului
Principiile UNIDROIT 2004 privind contractele comerciale internaționale, 2004, disponibile pe adresa de internet: http://www.unidroit.org, art. 7.4.3, comentariul 2.
http://www.procuratura.md/md/com/1211/1/6061/, Serviciul de presă al Procuraturii Generale
http://www.usem.md/uploads//files/Note_de_curs_drept_ciclul_1/044_-_Drept_procesual_penal_I.pdf
http://www.expert-grup.org/old/library_upld/d111.pdf, pg. 29
ANEXE
Sursă: Realizat după Vlăsceanu, L. (1998) „Control social”. În Zamfir, C. și Vlăsceanu, L. (coord). Dicționar de sociologiе. București: Editura Babel. 137-138.
ANEXA 2
Sursă: Harris, Kay M. (1986). The goals of community sanctions. US Department of Criminal Justice, Temple University. 12-13.
ANEXA 3. Comparație între justiția restaurativă și justiția retributive
Sursă: adaptare după Zehr, H. (1990) Changing lenses: a new focus for crime and justice Christian peace shelf selection. Scottdale: Herald Press. p.211.
ANEXA 4.
Structura teoriilor reabilitării
Sursă: Ward, T. și Maruna, S. (2007) Rehabilitation. Beyond the risk paradigm. London: Routledgе. 34.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Reabilitarea Persoanei In Dreptul Penal (ID: 129463)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.