Reabilitarea Judecatoreasca
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE DREPT ȘI ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ
LUCRARE DE LICENȚĂ
REABILITAREA JUDECATOREASCA
Coordonator
Conf.univ.dr.Ifrim Oana Roxana
Absolvent
Serban Cristian
București, 2015
CUPRINS
INTRODUCERE…………………………………………………………………………………2
CAPITOLUL I NOȚIUNI FUNDAMENTALE DE PSIHOLOGIE JUDICIARĂ……….3
Sectiunea 1. Exigențele psihologiei judiciare față de actul de justiție. Definiția psihologiei judiciare. Premise……………………………………………………………………………………………………………3
Sectiunea a 2 a Comportamentul – prezentare generală……………………………………………………….5
Sectiunea a 3 a Devianța socială și delincvența………………………………………………7
CAPITOLUL II CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CONSECINȚELE CONDAMNĂRII…11
REABILITAREA……………………………………………………………………………….11
Sectiunea 1. Definiție și modalități……………………………………………………………..11
Sectiunea a 2 a . Reabilitarea de drept………………………………………………………….14
Sectiunea a 3 a. Reabilitarea judecătorească……………………………………………………..16
CAPITOLUL III – CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND REABILITAREA – istoric……………………………………………………………………………………………20
Sectiunea 1.Începuturile reglementării reabilitării în România…………………………………20
Sectiunea 2.Concepția codului penal din 1864 cu privire la stingerea consecințelor condamnări ……………………………………………………………………………………….…………..22
Sectiunea 3.Reglementarea reabilitării în codul penal adoptat în anul 1936……………………26
Sectiunea 4.Istoricul reabilitării de drept în legislația română…………………………….…….30
Sectiunea 5.Perfecționarea reglementării instituției reabilitării după lovitura de stat din august 1944…………………………………………………………………………………….……..….32
CAPITOLUL IV – REGLEMENTAREA REABILITĂRII IN NOU COD PENAL………..36
Sectiunea 1.Noțiunea de reabilitare și trăsăturile acesteia……………………….……………….36
Sectiunea 2.Reglementarea reabilitării în Noul Cod Penal……………………..………………..36
Sectiunea 3.Felurile reabilitării…………………………………………………..………………40
CAPITOLUL V – Calcularea termenelor de reabilitare judecătorească…..………………..48
Sectiunea 1. Noțiunea de termen, importanța acestuia……………………..…………………….48
Sectiunea 2. Natura termenelor……………………………………………………………………50
CAPITOLUL VI – JUDECAREA CERERII DE REABILITARE IN NCP………………..52
Sectiunea 1. Considerațiile generale in vechiul cod……………………………………………..52
Sectiunea 2. Judecarea cererii de reabilitare în reglementarea noului Cod de procedură penală ……………………………………………………………………………………………………53
CONCLUZII…………………………………………………………………………….………61
BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………….………62
INTRODUCERE
Noțiunea de reabilitare a fost utilizată pentru prima dată în anul 1439, fiind definită în sensul că „reabilitarea are loc atunci când, printr-o decizie de grațiere, vechea condiție juridică este restabilită în situația anterioară cu efect deplin” (juristul Bleymaianos).
Prima reglementare amănunțită a instituției reabilitării a fost materializată în anul 1670 în Franța, în Ordonanța criminală a regelui Ludovic al XIV-lea. În acest act normativ au fost sintetizate principiile fundamentale ale reabilitării, fiind reunite și completate prevederile despre reabilitare din ordonanțele anterioare. Reabilitarea a fost legiferată ca instituție distinctă în anul 1791 (față de ordonanța din 1670 când se regăsea în același titlu cu celelalte forme de acordare a actelor de clemență).
Instituția reabilitării a fost introdusă pentru prima dată în Procedura condicii criminalicești, adoptată sub domnia lui Barbu Știrbei în 1850, intrată în vigoare la 01 ianuarie 1852. În art. 291 – 300 (Pentru câteva osebite proceduri – pentru restatornicirea osândiților) se reglementa relativ complet instituția reabilitării. Sorgintea era Codul de instrucțiune criminală francez din 1808. Anterior Codului penal din 1968 nu a fost legiferată reabilitarea de drept. Prin efectul altor instituții ale dreptului penal se putea dobândi, în fapt, o veritabilă reabilitare de drept. Este cazul suspendării condiționate a executării pedepsei.
CAPITOLUL I
1. NOȚIUNI FUNDAMENTALE DE PSIHOLOGIE JUDICIARĂ
Sectiunea 1. Exigențele psihologiei judiciare față de actul de justiție. Definiția psihologiei judiciare. Premise
Actul de justiție nu poate fi înțeles și acceptat în afara dezideratului princeps care guvernează intenția legiuitorului, și anume: „aflarea adevărului”. Numai așa poate fi garantat scopul procesului penal: „constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni (N.A.- putându-se evita ghilotina, nu o dată ireparabilă, a erorilor judiciare), astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală”.
Este limpede, așadar că, înfăptuirea actului de dreptate, în efortul ecforării realității infracționale sub aspectul său material obiectiv (fapta), se adresează nu unor concepte abstracte, ci unor realități concrete, aflate prin excelență pe terenul psihologiei judiciare: „persoana făptuitorului din perspectiva laturii sale subiective – vinovăția”. Din această perspectivă, psihologia judiciară impune o serie de exigențe fără îndeplinirea cărora actul de justiție rămâne un exercițiu steril, tehnicist, lipsit de credibilitate și forță, erodat continuu de propria-i ineficiență și căzând în desuetitudine.
Magistratul mileniului trei, motivat de simțul datoriei dusă până la capăt, nu poate fi decât un jurist competent și, totodată, un fin psiholog.
În arsenalul științifico-tehnic al pregătirii sale, informațiile pendinte ariei de aplicabilitate a psihologiei judiciare vor avea, așadar, o prioritate absolută.
De altfel, în generozitatea sa ca știință și practică, psihologia judiciară se adresează tuturor categoriilor de specialiști care participă la înfăptuirea justiției și ale căror hotărâri produc un impact asupra destinului oamenilor aflați sub incidența legii.
Din această perspectivă, psihologia judiciară se definește drept „disciplină distinctă, cu un pronunțat caracter pragmatic, informativ-formativă și de cultură profesională a magistratului în statul de drept, care are ca obiect studierea nuanțată și aprofundată a ființei umane (persoana) implicată în drama judiciară, în scopul obținerii cunoștințelor și evidențierii legităților psihologice, apte să funda-menteze interpretarea corectă a conduitelor umane cu finalitate judiciară sau criminogenă”.
Impactul psihologiei judiciare asupra demersului actului de dreptate este resimțit pe mai multe direcții majore:
a) Pe de o parte, îl ajută pe magistrat la înțelegerea aprofundată și nuanțată a individului uman (autor, victimă, martor etc.), participant la dramă judiciare și, pe de altă parte, îi oferă un ajutor imediat, avertizându-l asupra propriilor sale limite caracterial-psihologice și atitudinal-aptitudinale, exersându-i autocontrolul și oferindu-i, totodată, acele strategii tehnice și mijloace cu ajutorul cărora aceste limite pot fi depășite.
b) De asemenea, face ca magistratul să înțeleagă omul în complexitatea sa, prin sublinierea faptului că în viața psihică aplicarea legilor cauzalității mecanice este o eroare , comportamentul uman atât cel conformist, cât și cel deviant – în lumina științei actuale – neputând fi înțeles decât în termeni probabilistici subordonați teoriei sistemelor în viziune psihocibernetică.
c) Având deci de judecat omul, magistratul trebuie să-l privească din perspectiva persoanei, care în mod obișnuit acționează rațional, de multe ori automat, nu o dată însă și irațional, justiția în evoluția ei tinzând prin intervenție preventiv-ofensivă eficace să reducă și să îngrădească din ce în ce mai mult potențialul de iraționalitate criminogenă al ființei umane.
d) Psihologia judiciară îi atrage magistratului atenția asupra faptului că:
a înțelege persoana umană înseamnă a recunoaște inegalitatea înzestrării native a indivizilor, recunoscând faptul că încă din codificarea genetică, oamenii nu sunt cu toții la fel de permeabili actului de educație și învățare (interiorizare și conformare a normei juridice) – limite individuale;
înțelegerea omului trebuie să însemne și recunoașterea inegalității și a neomogenității mediilor sociale de proveniență, medii care au virtutea de a exercita presiuni diferite, cantitative și calitative, asupra tipurilor individuale cu necesități psihologice și motivații diferite pentru fiecare caz în parte;
înțelegerea omului înseamnă și faptul că prin înzestrarea nativă și prin valorificarea sau nevalorificarea potențialelor educaționale, fiecare individ are o anumită rezistență față de tentații, ceea ce trece dincolo de aceste limite constituind volens-nolens, măcar parțial, o culpabilitate tacită a societății;
înțelegerea omului înseamnă și cunoașterea faptului că la omul normal mintal, atitudinile antisociale sunt, în general, reversibile. Studierea căilor de realizare a acestei reversibilități, elaborarea creatoare a noi sisteme mai rapide și mai eficiente de reversibilitate înseamnă a abandona căile cu precădere punitive, angajând strategii extrapunitive și esențialmente constructiv-terapeutice.
e) Interpretând conduitele umane în raporturile interpersonale specifice actului de justiție, magistratul este înarmat cu informațiile referitoare la legitățile psihologice vizând cunoașterea cât mai exactă a personalității și sensibilității umane, a actului senzorio-perceptiv, a reprezentărilor memoriei, capacităților mental-cognitive și a potențialului afectiv-emoțional exercitându-și competențele la nivelul exigențelor actuale fără a fi pândit tot timpul de riscul unor inadmisibile erori.
f) În final, dobândind solide cunoștințe de psihologie, magistratul implicat în actul de dreptate, mai ales în cazurile complexe, grave, va ști când și cum să apeleze la serviciile cabinetelor de psihologie judiciară și a specialiștilor psihologi, din ce în ce mai prezenți în criminalistica modernă, în vederea valorificării unor rapoarte de expertiză sau constatări tehnico-științifice specifice psihologiei judiciare.
Sectiunea a 2 a COMPORTAMENTUL – prezentare generală
Termenul de comportament are o largă utilizare în vorbirea curentă, psihologia judiciară cercetându-l sub toate aspectele sale normale sau deviante. Comportamentul reprezintă reacția globală (glandulară, motorie, verbală, afectivă etc.) a unei persoane într-o împrejurare dată. Prin această reacție totală organismul uman răspunde la o situație trăită în funcție de stimulările mediului și de tensiunile sale interne.
Sistemul specific de referință pentru comportamentul uman îl reprezintă situația sau contextul social (în care se include și prezența celorlalți) la care orice persoană răspunde prin acte, mișcări și gesturi vizibile, observabile, în strânsă corelație atât cu particularitățile situației, cât și cu particularitățile și trăsăturile personalității sale.
La nivelul persoanei comportamentul apare ca un traductor de atitudini, fiind de fapt rezultanta configurației totale a atitudinilor. Atitudinile nefiind egale ca intensitate și valoare, în interiorul sistemului atitudinal are loc o selecție, în urma căreia este desemnată și promovată atitudinea cu implicațiile cele mai profunde în forma de comportament dată.
Înțelegerea conduitei unei persoane într-o împrejurare sau alta presupune în mod necesar cunoașterea motivelor care o animă, precum și a scopurilor sale care prefigurează și orientează anticipat comportamentul. Prin mijlocirea motivelor și a scopurilor, comportamentul uman se află în conexiune directă cu conștiința sub al cărei control este.
O particularitate specifică a comportamentului uman o constituie caracterul învățat, dobândit al acestuia. În procesul interacțiunii oamenii își furnizează reciproc modele comportamentale corespunzătoare tot atâtor categorii de activități:
activități necesare existenței noastre, cum ar fi: învățarea mersului, a vorbirii, a alegerii și preparării hranei etc.;
activități necesare integrării în comunitatea în care trăim: învățăm să salutăm, să ne comportăm civilizat, să ne îmbrăcăm conform tradiției sau modei, să ajutăm, să respectăm etc.;
activități inutile și chiar dăunătoare atât pentru persoană cât și pentru comunitate: consumul de alcool, fumatul, minciuna, farsele grosolane, practicile infracționale de tot felul, de la micile răutăți ca bârfa, calomnia, însușirea unor bunuri care aparțin altora, până la comportamentele grave ce intră sub incidența legii etc. (Dumitrescu, 1991).
Procesul de învățare este un fenomen care se extinde la întreaga viață umană, prin învățare înțelegând orice achiziții, care prin exercițiu și repetare acționează asupra comportamentului nostru modificându-l. Un rol important în învățarea unor comportamente îl au recompensa și sancționarea, care contribuie fie la facilitarea noilor achiziții, fie la eliminarea celor necorespunzătoare (este vorba de condiționarea operantă skineriană – metodă descoperită de curentul behaviorist de învățare a comportamentului). Ea ocupă un rol important în învățarea și elaborarea comportamentelor, dar pe lângă aceasta mai există și alte metode cu același grad de importanță utilizate de factorul uman în procesul de învățare.
Psihologia judiciară este interesată, în primul rând de ceea ce reprezintă devianța în materie de comportament. Statistic, devianța reprezintă o abatere de la medie. Media o constituie comportamentul conformist, în raport cu normele și reglementările sociale, iar comportamentul deviant ca abatere, semnifică deviațiile cu sens negativ, antivaloric, de tipul a tot ceea ce este denumit în termeni generici comportament antisocial, criminalitate sau infracționalitate.
Noțiunea de comportament infracțional este utilizată sub mai multe forme: comportament deviant, delincvent sau aberant (Banciu, Rădulescu & Voicu, 1985). În realitate, comportamentul deviant include abaterile de la normele sociale în general, cel delincvent (infracțional) se referă la abaterile și încălcările normelor juridice penale, în timp ce comportamentul aberant include aspectele medico-legale, psihiatrice sau psihopatologice.
Comportamentele deviante, în marea lor majoritate se învață prin imitație. Primele “succese” ale unor astfel de comportamente constituie nu numai gratificații, dar și incitații pentru învățare din partea celui care imită.
Imitația este selectivă și ierarhică. Nu imităm orice și oricum. Imităm doar ceea ce ne atrage, impresionează și fascinează de multe ori chiar în pofida nonvalorii sociale evidente pe care respectivul model o reprezintă. Observația este valabilă îndeosebi pentru cei de vârste tinere la care imitarea ierarhică negativă este adesea hotărâtoare în procesul genezei comportamentului infracțional.
Sectiunea a 3 a. Devianța socială și delincvența
După anul 1990, problematica devianței sociale a început să fie abordată sistematic, existând preocupări pentru elaborarea și fundamentarea unui cadru teoretic și metodologic.
În plan teoretic-conceptual s-au reelaborat și redefinit noțiuni și concepte de bază ale criminologiei, fundamentându-se un cadru general etiologic al infracționalității, iar în plan metodologic s-au elaborat și validat metode de investigație a diferitelor tipuri de manifestări și comportamente antisociale, identificând și evaluând factorii și mecanismele care le generează sau favorizează, atât ca fenomen de grup, cât și ca manifestare specifică a comportamentului individual.
Împreună cu celelalte ramuri ale științelor sociale, psihologia judiciară își propune să contribuie la aprofundarea cunoașterii structurii și funcționalității microgrupurilor infracționale, a zonelor vulnerabile ale acestora, pentru prevenirea, contracararea și destrămarea lor.
Prin intermediul procesului de socializare, societatea transmite membrilor ei modelul său normativ și cultural alcătuit din ansamblul normelor și valorilor sociale. Acestea permit existența normală a vieții sociale, asigurând atât raționalitatea comportamentului, cât și stabilitatea sistemului social. Socializarea reprezintă un proces fundamental, care facilitează integrarea individului în societate, prin asimilarea culturii grupului din care face parte și a rolurilor sociale pe care este chemat să le îndeplinească în cadrul acestui grup.
Orice societate are o serie de norme scrise sau nescrise prin intermediul cărora poate aprecia dacă o anumită conduită sau un anumit act, este adecvat sau nu, se înscrie sau nu în modelul cultural prescris pentru toți membrii ei. Aceste norme stabilesc modalitățile de sancțiune pentru toate conduitele sau actele care nu corespund așteptărilor societății (unele sancțiuni se aplică în mod instituționalizat, altele se aplică prin mecanisme neoficiale, informale).
Dacă am defini toate aceste conduite ori acte ca abateri de la normele de orice fel, am putea afirma că orice societate se confruntă, în cursul dezvoltării ei, cu manifestări de devianță.
Devianța desemnează nonconformitatea, încălcarea normelor și regulilor sociale. Aceasta are o sferă mult mai largă decât criminalitatea, infracționalitatea sau delincvența (denumită și “devianță penală”), deoarece include nu numai încălcările legii penale, ci toate deviațiile de la comportamentul socialmente acceptat și dezirabil (Rădulescu, 1994).
În orice societate și în orice moment al evoluției ei există devianță. Dincolo de grupurile infracționale care încalcă normativul penal, există marea masă a populației care se abate de la exigențele convenționale sau morale. Nici un individ nu se supune și nu se poate supune tuturor exigențelor normative ale unei societăți. Comportamentul lui în funcție de anumite criterii, poate lua forme de devianță socială sau de delincvență.
Comportamentul deviant este un comportament “atipic”, care se îndepărtează sensibil de la poziția standard (medie) și transgresează normele și valorile acceptate și recunoscute în cadrul unui sistem social.
Fiind intim legată de condițiile fundamentale ale oricărei vieți sociale, devianța reprezintă un fenomen normal în cadrul evoluției societății, a moralei și a dreptului, iar individul deviant nu trebuie considerat neapărat ca o ființă nesocializată, ca un element parazitar, neasimilabil, introdus în corpul societății, el având uneori rolul unui agent reglator al vieții sociale (Durkheim, 1974). Devianța, desemnând distanțarea semnificativă de la normele de conduită și de la valorile sociale acceptate într-un spațiu cultural determinat, într-o anumită societate și la un moment dat, are atât o semnificație negativă, disfuncțională, cât și una pozitivă, funcțională. În unele situații devianța facilitează funcționarea societății. Cei din afara rândurilor îi determină pe cei din “coloană” să fie mai uniți. Altfel spus, devianța consolidează conformarea, sancționează, certifică normalitatea.
Extensia, intensitatea și gravitatea devianței sociale depind, în mare măsură, de valorile și normele care sunt încălcate, precum și de reacția publică față de aceste abateri și încălcări. De aceea, evaluarea devianței sociale se face pornind de la procesul de elaborare a normelor și regulilor de conduită și terminând cu intensitatea reacției sociale față de încălcarea acestora. În ansamblul formelor de devianță socială se include și delincvența (criminalitatea), care afectează cele mai importante valori și relații sociale protejate de normele juridice cu caracter penal. Aceasta reprezintă ansamblul actelor și faptelor care, încălcând regulile juridice penale, impun adoptarea unor sancțiuni negative, organizate, din partea agenților specializați ai controlului social (poliție, justiție etc.).
Chiar dacă delincvența apare ca un fenomen juridic, reglementat prin normele dreptului penal, ea este primordial, un fenomen social având consecințe negative și distructive pentru securitatea indivizilor și grupurilor.
Delincvența este un fenomen deosebit de complex, incluzând o serie de aspecte și dimensiuni de natură statistică, juridică, sociologică, psihologică, economică, prospectivă și culturală (Banciu, 1995 ):
a) dimensiunea statistică – evidențiază starea și dinamica delincvenței în timp și spațiu, prin evaluarea și măsurarea în procente, medii, serii de distribuție și indici ai diferitelor delicte și crime, și corelarea acestora cu o serie de variabile și indicatori cu caracter social, ecologic, cultural, geografic etc.;
b) dimensiunea juridică – evidențiază tipul normelor juridice violate prin acte și fapte antisociale, periculozitatea socială a acestora, gravitatea prejudiciilor produse, intensitatea și felul sancțiunilor adoptate, modalitățile de resocializare a persoanelor delincvente;
c) dimensiunea sociologică – centrată pe identificarea și prevenirea socială a delictelor și crimelor, în raport cu multiple aspecte de inadaptare, dezorganizare și devianță existente în societate și cu formele de reacție socială față de diferitele delicte;
d) dimensiunea psihologică – evidențiază structura personalității individului delincvent și individului normal, motivația și mobilurile comiterii delictului, atitudinea delincventului față de fapta comisă (răspunderea, discernământul etc.);
e) dimensiunea economică sau “costul crimei” – evidențiază consecințele directe și indirecte ale diferitelor delicte din punct de vedere material și moral (costurile financiare acordate victimelor, martorilor, reparației bunurilor etc.);
f) dimensiunea prospectivă – evidențiază atât tendința generală de evoluție a delincvenței, cât și tendința anumitor indivizi și grupuri sociale spre delincvență;
g) dimensiunea culturală – se referă la relativitatea criteriilor normative și culturale cu care este investită delincvența în diverse societăți și culturi. Există diferențe sensibile din punct de vedere cultural, în definirea anumitor acte ca periculoase și în evaluarea intensității și gravității acestora. Gradul de periculozitate al unui comportament antisocial depinde, în mare măsură, de caracterul coercitiv sau, dimpotrivă, permisiv al normelor sociale. Marea diversitate și variabilitate a culturilor implică deci, comportamente eterogene din punct de vedere al semnificației lor sociale, moralitatea, imoralitatea, binele sau răul fiind într-o strânsă legătură cu normele și valorile grupului respectiv. ”Normalul” este reprezentat de comportamentele socialmente acceptabile, compatibile cu modelele culturii din care face parte individul.
Reprezentând o instituție de bază a dreptului penal, delictul este o faptă antisocială, ilicită, care lezează o serie de valori și relații sociale, faptă imputabilă care generează o serie de consecințe și efecte juridice, adică o răspundere penală. Pentru acest motiv, numai în prezența unei anumite fapte, considerată ilicită sau ilegală, norma prevede sancționarea persoanei vinovate. Pentru a exista deci, răspundere penală, trebuie să existe, în primul rând, o faptă antisocială reală, săvârșită de o anumită persoană care este responsabilă, iar în al doilea rând, fapta respectivă trebuie incriminată de legea penală. Inexistența uneia sau a mai multora dintre aceste trăsături (ilicitatea, vinovăția, incriminarea) conduce, practic la inexistența infracțiunii ca atare.
Sistemul nostru penal utilizează expres noțiunea de infracțiune, nu de delict sau crimă. Prin articolul 17 din Codul Penal al României, infracțiunea este definită ca o “faptă care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală “.
Majoritatea sistemelor de sancționare și prevenire a criminalității urmăresc, prioritar, controlul efectiv asupra crimei, ca și protecția și apărarea socială a indivizilor, grupurilor și instituțiilor sociale, prin organizarea unor activități specifice și utilizarea unor mijloace menite să asigure atât represiunea și constrângerea penală, cât și prevenirea și diminuarea surselor potențiale de criminalitate prin adoptarea de măsuri de profilaxie socială, culturală și educativă.
Cercetarea psihologică trebuie să cuprindă în aria sa descifrarea diferitelor dimensiuni psihologice cu accent pe motivație, afectivitate, pe descifrarea personalității în ansamblul său.
A înțelege omul înseamnă a recunoaște inegalitatea înzestrării native a indivizilor, fapt ce trebuie să ne conducă la diversificarea, nuanțarea și individualizarea cantitativă și calitativă a acțiunilor educative.
De asemenea, inegalitatea și neomogenitatea mediilor sociale, de proveniență, exercită presiuni diferite cantitativ și calitativ asupra indivizilor, ceea ce le conferă anumite limite individuale în privința rezistenței față de restricții, fie ele morale sau legale.
CAPITOLUL II
CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CONSECINȚELE CONDAMNĂRII. REABILITAREA
Sectiunea 1. Definiție și modalități
Reabilitarea face să înceteze decăderile și interdicțiile, precum și incapacitățile care rezultă din condamnare. Legiuitorul reglementează două feluri de reabilitare: de drept și judecătorească.
Pe langa pedepsele principale pe care trebuie sa le execute, condamnarea genereaza si alte consecinte, pe care condamnatul este nevoit sa le suporte dupa executarea pedepsei, constand in decaderi, interdictii si incapacitati care decurg din condamnare.
Pe langa faptul ca antecedentele penale se inscriu in cazierul judiciar si pot atrage starea de recidiva, acestea creaza pentru condamnat o pozitie de neancredere, ceea ce explica de ce o serie de actenormative, indeosebi legi privind exercitarea unor functii sau profesii, cuprind interdictii privind persoanele cu antecedente penale (de exemplu, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara; Legea nr. 22 /1969 privind angajarea gestionarilor;Legea nr. 51/1995 privind organizarea si exercitarea profesiei de avocat;etc.).
Avand in vedere ca aceste decaderi, interdictii si incapacitati constituie adevarate obstacole in calea reinsertiei sociale a persoanelor condamnate, in toate legislatiile penale moderne au fost inscrise dispozitii care sa limiteze in timp astfel de situatii, asa incat, dupa trecerea unui interval de timp, dupa executarea pedepsei, persoana fosta condamnata sa fie repusa in drepturile sale. Incetarea acestor efecte tine de institutia reabilitarii.
a. Notiune.
Reabilitarea este mijlocul legal prin care fostul condamnat este pe deplin reintegrat, pe plan juridic in societate.
Astfel, reabilitarea constituie o cauza care inlatura consecintele penale si extrapenale care au rezultat dintr-o condamnare, facand ca fostul condamnat sa se bucure din nou de dreptul de egalitate in fata legii.
Reabilitarea reprezinta cauza care inlatura consecintele condamnarii. Ea este reglementata in Noul Cod Penal in Titlul IX “Cauze care inlatura consecintele condamnarii” art. 165-171. Reabilitarea este de doua feluri: de drept si judecatoreasca.
Reabilitarea, are loc de drept în cazul condamnării la pedeapsa amenzii, la pedeapsa închisorii care nu depășește doi ani sau la pedeapsa închisorii a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere, dacă în decurs de 3 ani condamnatul nu a săvârșit o altă infracțiune.
b.Felurile reabilitarii.
Reabilitarea este de doua feluri: reabilitarea de drept si reabilitarea judecatoreasca.
Reabilitarea de drept intervine, in anumite conditii prevazute de lege, dupa trecerea unui anumit interval de timp. Ea opereaua automat in virtutea legii (ope legis), fostul condamnat nefiind obligat s-o ceara si respectiv s-o obtina printr-o procedura speciala.
Reabilitarea judecatoreasca se obtine la cererea fostului condamnat, cu indeplinirea conditiilor prevazute de lege, pecalea unei proceduri speciale, pe cale judiciara.
c.Efectele reabilitarii.
Referitor la reabilitarea judecatoreasca, condamnatul poate fi reabilitat, la cerere, de instanță după împlinirea următoarelor termene:
a) 4 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, dar care nu depășește 5 ani;
b) 5 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depășește 10 ani;
c) 6 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani sau în cazul pedepsei detențiunii pe viață, comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii;
d) 7 ani, în cazul condamnării la pedeapsa detențiunii pe viață considerată executată ca urmare a grațierii, a împlinirii termenului de prescripție a executării pedepsei sau a liberării condiționate.
Condamnatul decedat până la împlinirea termenului de reabilitare poate fi reabilitat dacă instanța, evaluând comportarea condamnatului până la deces, apreciază că merită acest beneficiu.
Termenele de reabilitare curg in felul urmator:
In cazul reabilitarii de drept sau judecatoresti, termenele curg de la data cand a luat sfarsit executarea pedepseiprincipale sau de la data cand aceasta s-a prescris.
Pentru cei condamnați la pedeapsa amenzii, termenul curge din momentul în care amenda a fost achitată integral sau executarea ei s-a stins în orice alt mod
În caz de grațiere totală sau de grațiere a restului de pedeapsă, termenul curge de la data actului de grațiere, dacă la acea dată hotărârea de condamnare era definitivă sau de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, dacă actul de grațiere se referă la infracțiuni în curs de judecată.
În caz de suspendare sub supraveghere a executării pedepsei termenul curge de la data împlinirii termenului de supraveghere.
În cazul condamnărilor succesive termenul de reabilitare se calculează în raport cu pedeapsa cea mai grea și curge de la data executării ultimei pedepse.
Pentru a se admite cererea de reabilitare, el condamnat trebuie sa indeplieasca urmatoarele conditii:
a) nu a săvârșit o altă infracțiune în intervalul;
b) a achitat integral cheltuielile de judecată și și-a îndeplinit obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când acesta dovedește că nu a avut posibilitatea să le îndeplinească sau când partea civilă a renunțat la despăgubiri.
Reabilitarea face să înceteze decăderile și interdicțiile, precum și incapacitățile care rezultă din condamnare.
Reabilitarea nu are ca urmare obligația de reintegrare în funcția din care condamnatul a fost scos în urma condamnării ori de redare a gradului militar pierdut.
Reabilitarea nu are efecte asupra măsurilor de siguranță.
În caz de respingere a cererii de reabilitare, nu se poate introduce o nouă cerere decât după un termen de un an, care se socotește de la data respingerii cererii prin hotărâre definitivă. Condițiile trebuie să fie îndeplinite și pentru intervalul de timp care a precedat noua cerere.
Reabilitarea judecătorească va fi anulată când, după acordarea ei, s-a descoperit că cel reabilitat mai săvârșise o infracțiune care, dacă ar fi fost cunoscută, ar fi condus la respingerea cererii de reabilitare.
c.Trasaturile reabilitarii.
Reabilitarea prezinta anumite trasaturi caracteristice prin care se deosebeste de alte institutii care sting raportul juridic penal.
Astfel, fiind o cauza care face sa inceteze interdictiile, incapacitatile si decaderile care decurg din condamnare, reabilitarea produce efecte in personam, adica numai cu privire la condamnatul care a indeplinit conditiile legale pentru obtinerea dreptului de a fi reabilitat.
Reabilitarea este indivizibila, in sensul ca ea nu poate fi obtinuta numai pentru o parte din condamnarile suferite de o persoana. Deoarece reabilitarea este personala si indivizibila, nu este posibil ca fostul condamnat sa fie reabilitat in ce priveste o condamnare si, in acelasi timp, sa ramana nereabilitat in privinta altor condamnari.
Reabilitarea poate fi obtinuta pentru orice condamnare. Deoarece legea nu face nici o distinctie intre faptele grave sau mai putin grave, reabilitarea poate fi obtinuta de catre orice infractor care indeplineste conditiile legale.
Reabilitarea produce efecte numai pentru viitor.
Sectiunea a 2 a. Reabilitarea de drept
Aceasta intervine în cazul persoanei fizice dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:
1. persoana cu privire la care intervine reabilitarea a fost condamnată la pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani sau la pedeapsa amenzii;
2. condamnatul nu a săvârșit o altă infracțiune în termen de 3 ani de la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei. Condamnatul poate beneficia de reabilitarea de drept și pentru condamnări succesive în măsura în care niciuna dintre infracțiuni nu a fost săvârșită în termenul de reabilitare pentru condamnarea precedentă.
Noul Cod penal extinde domeniul de incidență al reabilitării de drept, aceasta vizând condamnările de până la 2 ani, spre deosebire de reglementarea anterioară, care limita incidența reabilitării de drept la pedepsele de cel mult un an (.). Reabilitarea de drept intervine prin simpla împlinire a termenului, nefiind necesar ca ea să fie pronunțată de către instanță. Condamnatul poate, eventual, solicita instanței să constate intervenirea reabilitării și să dispună radierea condamnărilor din cazierul judiciar în măsura în care acest lucru nu s-a făcut din oficiu. În cazul persoanei juridice., reabilitarea are loc de drept dacă în decurs de 3 ani de la data la care pedeapsa amenzii sau, după caz, pedeapsa complementară, a fost executată sau considerată ca executată, persoana juridică nu a mai săvârșit nicio altă infracțiune. Reglementarea este similară cu cea anterioară.
a) Notiune.
Reabilitarea de drept este o forma de reabilitare care opereaza in virtutea legii (ope legis), in momentul indeplinirii conditiilor prevazute de lege.
Ceea ce caracterizeaza reabilitarea de drept este dobandirea ei in mod automat, in baza legii, fara a fi nevoie de o constatare judiciara in acest sens.
In conformitate cu prevederile art. 134 din Codul penal, reabilitarea persoanei fizice are loc de drept in cazul condamarii la amenda sau la pedeapsa inchisorii care nu depaseste un an, daca in decurs de 3 ani condamnatul nu a savarsit nici o alta infractiune.
Reabilitarea persoanei juridice are loc de drept daca in decurs de 3 ani, de la data la care pedeapsa amenzii sau dupa caz, pedeapsa complementara, a fost executata sau considerata ca executata si persoana juridica nu a mai savarsit nici o alta infractiune.
b) Conditiile reabilitarii de drept.
Conditiile reabilitarii de drept privesc condamnarea, conduita condamnatului si timpul scurs de la executarea sau stingerea in alt mod a executarii pedesei.
– in privinta conditiilor referitoare la condamnare, reabilitarea de drept intervine pentru fapte de o gravitate redusa, exprimata in pedeapsa aplicata si anume, pedeapsa inchisorii de maximum un an sau amenda, indiferent de couantumul ei in cazul persoanelor fizice, iar in ce priveste persoana juridica pedepsa amenzii sau dupa caz, pedeapsa complementara.
Reabilitarea de drept poate interveni si in cazul unor condamnari succesive, daca fiecare in parte indeplineste conditiile legale.
– in privinta termenului de reabilitare, pentru obtinerea reabilitarii de drept este necesar sa se constate ca a trecut un termen de 3 ani de la executarea pedepsei, atat in cazul persoanei fizice cat si al celei juridice.
– cu privire la conduita condamnatului, in termenul de 3 ani condamnatul trebuie sa nu savarseasca o alta infractiune, astfel condamnatul nu va putea beneficia de reabilitarea de drept.
Cand fapta savarsita in cursul teremenului de 3 ani a fost amnistiata, reabilitarea de drept opreaza deoarece amnisitia prin efectul ei de inlaturare a raspunderii penale si a celorlalte consecinte ale condamnarii , face ca termenul de reabilitare de drept ce curgea dupa executarea pedepsei anterioare sa curga in continuare si sa se implineasca.
a) Reabilitarea de drept in cazuri speciale.
Daca cel condamnat cu suspendarea conditionata a exsecutarii pedepsei ori cu suspendarea executarii pedepsei sub supraveghere nu a savarsit din nou o infractiune inauntrul termenului de incercare si nici nu s-a pronuntat revocarea suspendarii conditionate a executarii pedepsei , el este reabilitat de drept la expirarea termenului de incercare.
In cazul condamnatului militar in termen care executa pedeapsa intr-o inchisoare militara, la terminarea executarii pedepsei, iar in cazul in care pedeapsa a fost redusa cu o treime ori cu jumatate ca urmare a conduitei acestuia la terminarea executarii pedepsei , astfel reduse, intervine la fel reabilitarea de drept.
Reabilitarea de drept va interveni si la implinirea duratei pedepsei, cand condamnatul militar a devenit inapt si a fost liberat conditionat. Dobandirea reabilitarii de drept de catre condamnatul militar in termen este conditionata de conduita buna a acestuia, care nu trebuie sa savarseasca din nou alta infractiune.
Sectiunea a 3 a. Reabilitarea judecătorească
Este acordată de către instanță dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege:
a) s-a împlinit termenul de reabilitare.
Acesta se calculează în raport de durata pedepsei executată sau considerată ca executată: – 4 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, dar care nu depășește 5 ani; – 5 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depășește 10 ani; – 7 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani sau în cazul pedepsei detențiunii pe viață, comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii; – 10 ani, în cazul condamnării la pedeapsa detențiunii pe viață considerată executată ca urmare a grațierii, a împlinirii termenului de prescripție a executării pedepsei sau a liberării condiționate. Se poate constata că noul Cod penal reduce semnificativ termenele de reabilitare judecătorească. Într-adevăr, vechea reglementare (.) prevedea că la termenele de 4, 5 respectiv 7 ani se adaugă jumătate din durata pedepsei executate. Termenul de reabilitare curge de la data când pedeapsa a fost executată sau considerată ca executată. Dacă pedeapsa s-a executat integral în regim de detenție, termenul de reabilitare curge de la data punerii în libertate a condamnatului. Atunci când condamnatul a fost liberat condiționat, termenul de reabilitare curge de la împlinirea duratei pedepsei, adică de la expirarea termenului de supraveghere a liberării condiționate. În cazul în care a intervenit grațierea totală, termenul curge de la data aplicării actului de grațiere (această dată poate fi data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare atunci când legea de grațiere a intervenit în cursul procesului, respectiv data intrării în vigoare a actului de grațiere atunci când aceasta a intervenit după rămânerea definitivă a hotărârii). În caz de grațiere condiționată, termenul de reabilitare curge tot de la data aplicării grațierii și nu de la data împlinirii termenului de încercare. Când a intervenit prescripția executării pedepsei, termenul de reabilitare curge de la data împlinirii termenului de prescripție. În caz de condamnări succesive, termenul de reabilitare se calculează în raport de pedeapsa cu durata cea mai mare și curge de la data executării sau considerării ca executată a ultimei pedepse.
b) să nu fi săvârșit o altă infracțiune în termenul de reabilitare.
c) inculpatul să fi achitat integral cheltuielile de judecată și și-a îndeplinit obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când acesta dovedește că nu a avut posibilitatea să le îndeplinească sau când partea civilă a renunțat la despăgubiri.
S-a considerat în practica judiciară că această condiție nu e îndeplinită atunci când plata despăgubirilor nu mai poate fi cerută de către partea civilă datorită intervenirii prescripției civile. Noul Cod penal a renunțat la două dintre condițiile – buna conduită a inculpatului și asigurarea existenței prin mijloace oneste. Cele două condiții nu se legau nemijlocit de elemente relevante pentru înlăturarea decăderilor, interdicțiilor sau incapacităților decurgând dintr-o hotărâre penală, iar prima dintre acestea prezenta un conținut extrem de larg și imprecis. În caz de respingere a cererii de reabilitare, nu se poate face o altă cerere decât după un termen de un an, termen care se socotește de la data respingerii prin hotărâre definitivă a precedentei cereri. Și în acest caz noul Cod penal conține o reglementare mai favorabilă condamnatului, întrucât potrivit vechilor dispoziții nu se putea face o nouă cerere decât după un termen de 3 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, după un termen de 2 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani și respectiv, după un termen de un an în celelalte cazuri; aceste termene se socotesc de la data respingerii cererii. Dacă respingerea cererii de reabilitare a fost determinată de neîndeplinirea unor condiții de formă, o nouă cerere poate fi introdusă potrivit dispozițiilor Codului de procedură penală. Există și posibilitatea pentru instanță de a anula reabilitarea. Anularea este posibilă doar în ipoteza reabilitării judecătorești și va interveni atunci când după acordarea ei s-a descoperit că cel reabilitat mai suferise o altă condamnare, care dacă ar fi fost cunoscută, ducea la respingerea cererii de reabilitare.
a) Notiune.
Reabilitarea judecatoreasca este o forma de reabilitare care se acorda, la cererea condamnatului, de catre instanta judecatoreasca, in conditiile prevazute de lege.
Reabilitarea judecatoreasca se acorda in cazurile in care nu opereaza reabilitarea de drept, respectiv pentru condamnarile la inchisoare mai mari de un an.
b) Conditiile reabilitarii judecatoresti.
Ca si in cazul reabilitarii de drept, si in privinta reabilitarii judecatoresti, legea prevede indeplinirea anumitor conditii cu privire la condamnare, la termenele de reabilitare si la conduita condamnatului.
Astfel:
-Reabilitarea judecatoreasca se acorda pentru acele condamnari in privinta carora nu opereaza reabilitatrea de drept.Reabilitarea judecatoreasca poate fi acordata si pentru acele condamnari cu privire la care a intervenit amnistia.
Reabilitarea judecatoreasca se acorda pentru toate condamnarile succesive, chiar daca pentru unele dintre ele ar fi incidenta reabilitarea de drept.
O alta conditie a reabilitarii judecatoresti se refera la termenele de reabilitare. Termenul de reabilitare este intervalul de timp in care condamnatul trebuie sa probeze prin conduita sa, ca merita sa I se acorde reabilitarea.Legea prevede in aceasta privinta termene compuse dintr-un interval detimp fix(4 ani in cazul condamnarii la pedeapsa inchisorii mai mare de un an pana la 5 ani;5ani in cazul condamnarii la pedeapsa inchisorii mai mare de 5 ani pana la 10 ani; 7 ani in cazul condamnarii mai mare de 10 ani)si un interval de timp variabil (jumatate din durata pedepsei pronuntate).In cazul pedepsei detentiunii pe viata comutate sau inlocuite cu pedeapsa inchisorii, termenul de reabilitare este compus din 7 ani, la care se adauga jumatate din durata pedepsei cu inchisoarea.Termenele se socotesc de la data cand a luat sfarsit executarea pedepsei principale sau de la data cand aceasta s-a stins in alt mod.In cazul amenzii, termenul curge din momentul cand aceasta a fost achitata in intregime sau s-a stins in alt mod. In caz de gratiere termenul curge de la data actului de gratiere. In cazul concursului de infractiuni, termenul de reabilitare se stabileste in raport de pedeapsa rezultanta.Procurorul general poate sa dispuna reducerea termenelor de reabilitare. Daca prin computarea arestarii preventive nu mai ramane de executat nici un rest de pedeapsa, termenul de reabilitare se calculeaza de la data ramanerii definitive a hotararii de condamnare.
Conditiile de fond ale reabilitarii judecatoresti privindpersoana condamnatului sunt urmatoarele: persoana condamnata sa nu fi suferit o noua condamnare definitiva in termenul de reabilitare; fostul condamnat isi are asigurata existenta prin munca sau prin alte mijloace oneste, precum si in cazul cand are varsta de a fi pensionat sau este incapabil de munca; solicitantul reabilitarii sa fi avut o conduita buna; petitionarul sa fi achitat in intregime cheltuielile de judecata si despagubirile civile la care a fost obligat, afara de cazul cand partea vatamata a renuntat la despagubiri sau cand se constata ca cel condamnat si-a indeplinit in mod regulat obligatiile referitoare la despagubirile civile din hotarare.Daca neplata despagubirilor civile sau a cheltuielilor de judecata nu se datoreaza relei-credinte a condamnatului, se poate acorda reabilitarea.
Daca cererea de reabilitare este respinsa, nu se poate face o noua cerere decat dupa un termen de 3 ani, in cazul condamnarii la pedeapsa inchisorii mai mare de 10 ani, dupa un termen de 2 ani, in cazul condamnarii la pedeapsa inchisorii de 5 ani si dupa un termen de un an in celelalte cazuri. Termenele se socotesc de la data respingerii cererii anterioare(art. 138 din Codul penal).
7.Anularea reabilitarii judecatoresti
Reabilitarea judecatoreasca va fi anulata cand dupa acordarea ei s-a descoperit ca ce4l condamnat mai suferise o condamnare, care, daca ar fi fost cunoscuta, conducea la respingerea cererii de reabilitare. Textul de lege are in vedere o condamnare definitiva, chiar daca aceasta condamnare a ramas definitiva dupa implinirea termenului de reabilitare.
In cazul in care , dupa introducerea unei cereri de reabilitare, cel condamnat si-o retrage instanta trebuie sa ia act de aceasta retragere, chiar daca nu erau indeplinite conditiile reabilitarii, neputand sa o respinga pe acest motiv.
CAPITOLUL III
CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND REABILITAREA
Sectiunea 1.Începuturile reglementării reabilitării în România
Prima reglementare a instituției reabilitării în dreptul penal din țara noastră a fost făcută în “Procedura condicii criminalicești”, adptată în anul 1850, sub domnitorul Barbu Știrbei, și intră în vigoare la 1 ianuarie 1852.
În cadrul titlului IV, denumit “Pentru câteva osebite proceduri” la capitolul VI intitulat “Pentru restatornicirea osândiților”, în art. 291-300, era cuprinsă o reglementare relative completă a acestei instituții, întâia cunoscută în istoria legiuirilor noastre. În elaborarea textelor privitoare la restatornicirea osândiților, legiuitorul vremii s-a inspirit din legislația penală franceză, respective a preluat cea mai mare parte a principiilor reabilitării, consecrate de codul de instrucțiune criminală francez din 1808 și de modificările lui ulterioare (până la adoptarea procedurii condicii criminalicești prezintă interes, în special, îmbunătățirea adusă reabilitării prin legea din 1832).
Necesitatea reglementării instituției restatornicirii osândiților s-a ivit datorită preluării din legiuirile franceze a concepției cu privire la sistemul pedepselor, la diferențierea sancțiunilor penale în criminale și corecționale, și mai cu seamă, ca urmare a reglementării sancțiunilor privative de drepturi pet imp nelimitat (degradația cetățenească și interdicție sau poprirea de oarecari drepturi cetățenești).
În baza legislației penale din 1850 restatornicirea putea fi cerută pentru orice condamnare în materie criminală (art.291).
Pentru a putea solicita restatornicirea se cere ca pedeapsa să fie stinsă, fie prin executare, fie prin grațiere.
De asemenea, se condiționa posibilitatea solicitării restatornicirii de trecerea unui termen de 3 ani de la stingerea pedepsei privative de libertate (art.292). În caz de condamnare la degredație cetățenească, se cerea trecerea unui termen de 3 luni “din ziua întăririi hotărârii”. Privitor la termenul după care se putea dobândi restatornicirea, remarcăm că este destul de scurt în comparație cu cele prevăzute în legislația din acel timp.
În vederea obținerii restatornicii se mai prevedea condiția ca persoana condamnată să fi avut o bună purtare, iar acest fapt să fie atestat, pentru cei care domiciliau în orașe, de către sfaturile orășenești, iar pentru cei care locuiau în localitățile rurale de către cârmuirile județelor.
O altă condiție ce se cerea în vederea dobândirii restatornicirii era ca solicitantul să nu fi fost recidivist. Recidiviștii chiar dacă îndeplineau condițile necesare, nu puteau cere și respective dobândi restatornicirea (art.300).
Procedura stabilită în vederea obținerii restatornicirii consacra principiul că aceasta se acorda numai la cerere (art.292).
Solicitantul înainta cererea de restatornicire împreună cu înscrisul doveditor al bunei purtări eliberat de organul local și de copia hotărârii de condamnare la departamentul Dreptății (justiției), care efectua verificările necesare și spoi prezenta concluziile sale domnitorului (art.294 – 295).
Acordarea propriu-zisă a restatornicirii osânditului se dădea prin hotărârea domnitorului țării. Se observă deci că această procedură consacra acordarea restatornicirii tot sub forma clemenței, căci domnitorul nu era îngrădit în vreun mod în soluționarea cererii, el putând hotărî după bunul său plac. Reglementarea în acest mod a restatornicirii permitea ca acordarea ei să se facă în funcție de interesele claselor stăpînitoare și numai pentru infracțiuni care nu erau îndreptate împotriva bazelor orânduirii sociale și de stat din acel timp.
În cazul când domnitorul acorda restatornicirea, condamnatului I se elibera “carte de restatornicire” (art.297).
Copii ale cărții de restatornicire se trimiteau Înaltei curți, precum și curții apelative criminalicești care a pronunțat hotărârea de condamnare (art.298). Dacă domnitorul nu acorda restatornicirea, solicitantul putea să repete cererea dupa trecerea unui termen de 3 ani (art. 296).
Restatornicirea avea ca efect redarea tuturor drepturilor și titlurilor de care condamnatul a fost privat ca urmare a aplicării sancțiunii penale (art.299). Efectele restatornicirii se produceau numai pentru “vreme viitoare”, ele neavând vreo eficiență pentru trecut. De aceea, toate consecințele care au decurs din condamnare până la data dobândirii restatornicirii rămâneau valabile, ele neputând fi șterse prin această măsură de clemență.
Cu toate acestea, ținând seama că în urma restatornicirii condamnatul redobândea toate drepturile și titlurile avute anterior aplicării pedepsei, el era pe deplin reabilitat.
Sectiunea 2.Concepția codului penal din 1864 cu privire la stingerea consecințelor condamnării
După unirea celor două principate, Țara Românească și Moldova, în anul 1859, pentru consolidarea statului roman unitar se impunea cu necesitate și adoptarea unei legislații unitare, caer să reflecte în mod corespunzător, relațiile sociale statornicite ca urmare a transformărilor social-economice intervenite. Pentru înfaptuirea acestui deziderat, o importanță deosebită prezintă adoptarea unei noi legislații penale. Această sarcină a fost realizată în cursul anului 1864, când a fost elaborate și adoptat un nou cod penal și un nou cod de procedură penală (ambele intrând in vigoare în anul 1865).
Legislația penală din 1864 marchează un moment important în dezvoltarea dreptului nostrum penal, deoarece introduce majoritatea reglementărilor adoptate după victoria revoluției burgheze din Franța, printre care, principiul legalității incriminării, al legalității pedepsei, al individualizării juridice a pedepsei, etc. De asemenea, prin noul cod penal s-a realizat o substanțială atenuare a pedepselor, iar pedeapsa cu moartea a fost înlăturată.
Totuși, din punctul de vedere al instituției juridice la care se fereră lucrarea de față, legislația penală din 1864 marchează un pas înapoi. Într-adevăr, nici codul penal, nici codul de procedură penală din 1864, nu mai conțin vreo dispoziție referitoare la instituția reabilitării.
Majoritatea comentatorilor codului penal din 1864 explică lipsa reglementării instituției prin concepția pe care a avut-o legiuitorul cu privire la stingerea consecințelor condamnării. Astfel, s-a considerat că prin circumscrierea efectelor degradării civice (ca pedeapsă accesorie) la durata pedepsei principale, după executarea acesteia condamnatul nu mai este supus la suportarea vreunei alte consecințe decurgând din pedeapsă. De asemenea, prin introducerea în rândul pedepselor principale a degradării civice pe o durată limitată de maximum 10 ani, s-a socotit că o dată cu executarea ei nu mai subzistă nici o incapacitate, decădere sau nedemnitate pentru persoana condamnatului.
Această concepție, lesne de susținut din punct de vedere theoretic, nu a fost însă consecvent consacrată de către legislația penală din 1864, deoarece în temeiul unor texte din codul penal mai operau anumite incapacități cu character perpetuu.
Astfel, în temeiul art. 140 din codul penal, pentru sustracțiunile de bani sau alte valori (publice sau private) comise de către preceptor, funcționarul însărcinat cu percepțiune, depozitarul sau contabilul public, se stabilea că persoana condamnată va pierde dreptul la pensie și va fi declarată incapabilă să ocupe vreo funcție publică toată viața. Aceleași decăderi erau stabilite și împotriva oricărui judecător, administrator, funcționar sau ofițer public, care a stricat, desființat, sustras sau denaturant actele și titlurile încredințate pentru depozitare ori primate în virtutea funcțiunii (art.140).
În temeiul art. 141 din codul penal, cei condamnați pentru nedrepte luări, de asemenea, pierdeau dreptul la pensie. Cu aceeași decădere erau loviți cei condamnați pentru luare de mită, dare de mită și arestare ilegală (conform art. 144, 146 și respective 149).
De asemenea, printr-o serie de legi speciale, adoptate atât înainte cât și după intrarea în vigoare a codului penal din 1864, s-a stability că anumiți condamnați nu pot ocupa unele funcții (funcționari în administrația de stat, cadre didactice, militari active etc.), nu pot exercita unele profesii (de exemplu, avocatura), ori sunt decăzuți din anumite drepturi cetățenești (cele electorale și unele drepturi civile).
Evident, atâta timp cât din sancțiunea penală decurgeau astfel de consecințe pentru condamnat în baza altor dispoziții legale, este cu totul lipsită de temei susținerea că în acel timp reglementarea reabilitării ar fi fost inutilă.
La fel, susținerile care explicau nereglementarea reabilitării prin aceea că legiuitorul roman s-ar fi inspirit după codul penal prusian (care nu prevedea posibilitatea acordării reabilitării), nu sunt cu nimic mai convingătoare în explicare acestei omisiuni. Reabilitarea este că atunci instituția reabilitării nu era convenabilă pentru clasele stăpânitoare din țara noastră. Dacă n-ar fi fost așa, în cei peste 70 de ani de aplicare a legislației penale adoptate în anul 1864, reabilitarea ar fi fost introdusă cu ocazia unuia dintre numeroasele prilejuri ocazionale de alte modificări ale codului penal.
Că este așa, o dovedește exemplul proiectului de lege din 1864 inițiat de C. Nacu, care deși preconiza reglementarea reabilitării de o manieră foarte convenabilă regimului de atunci (pe calea grațierii), totuși nu a fost acceptat.
În măsura în care a fost în interesul societății, s-au adoptat totuși forme particulare de reabilitare prin unele legi speciale, fără ca să se reglementeze, de principiu, instituția reabilitării în legislația penală.
Astfel, pentru ca anumite categorii de condamnați să poată fi mobilizați în ducerea războiului și să fie stimulați la desfășurarea unei contribuții sporite pe parcursul ostilităților, printr-o lege din anul 1916 s-a reglementat posibilitatea reabilitării celor care s-au distins prin fapte de arme. Forma particulară de reabilitare reglementată prin legea din 20 decembrie 1916 avea character administrative și se acorda prin decret regal, la propunerea ministrului justiției, celor condamnați la pedepse corecționale, care în timp de război, se distingeau pe câmpul de luptă prin fapte de arme și ca urmare erau citați prin ordine de zi pe unitate sau marea unitate.
Pentru a obține reabilitarea, condamnatul care îndeplinea aceste condiții, trebuia să prezinte comandantului de unitate o cerere, să atașeze copia hotărârii de condamnare și copia ordinului de zi prin care a fost citat pentru fapte de arme. Comandantul unității înainta această cerere împreună cu avizul său Marelui Stat Major, care la rândul său trebuia să o avizeze și apoi să o trimită ministrului de război, urmând ca acesta să sesizeze pe ministrul justiției spre a o supune aprobării regelui.
Procedura deosebit de complicată făcea puțin accesibilă forma de reabilitare la care ne-am referit anterior. Din această cauză, ca de altfel și datorită caracterului vremelnic al aplicării legii din 1916, se desprinde cu ușurință concluzia că prin ea nu s-a putut realize o efectivă înlăturare a tendinței conservatoire de a nu admite reglementarea instituției în legislația noastră penală.
Atât în primele decenii dipă adoptarea codului penal din 1864, cât și mai târziu, pentru introducerea reabilitării în legislația noastră au militat o serie de juriști.
Deosebit de semnificativ este faptul că printre aceștia, cei mai mulți au fost practicieni ai dreptului și că pe langă argumentele de ordin teoretic, ei și-au susținut punctual de vedere și prin referiri la date din activitatea practică pe tărâmul aplicării dreptului, ceea ce au făcut cu atât mai convingătoare apelurile lor pentru reglemetarea reabilitării.
Este de remarcat că studiile publicate în acest scop, au prilejuit autorilor lor formularea anumitor reflecții cu caracter critic la adresa unor racile ale osânduirii de atunci, precum și importanța reabilitării ca factor de prevenire a recidivei.
Dintre autorii care au militat pentru introducerea reabilitării merită a fi citați: Gr.I.Columbeanu, N.T.Zamfirescu, G.Mumianu, M.Drăgănescu, precum și marii noștri penaliști de după primul război mondial în frunte cu profesorii Vintilă Dongoroz și Traian Pop.
Astfel, M.Drăgănescu referindu-se la faptul că inițierea unui proiect de lege cu privire la reabilitare nu este deloc în atenția forului legiuitor, consemna cu amărăciune: “Se trec în parlamentul roman o mulțime de legi fără nici o importanță și multe de interes aproape particular, pe când unele chestiuni de înalt ordin social, care ating principiul libertății individuale, sunt nebăgate in seamă”.
Gr.I.Columbeanu explica inexistența reabilitării în dreptul nostrum vechi prin aceea că “…încă din vechime chiar, la noi poporul era divizat în clase: adică boieri mari, boieri mai mici și oameni de jos. Astfel fiind, nu se cunoștea în acele timpuri principiul egalității înaintea legii. Pentru fiecare clasă, erau diferite drepturi politice și diferite pedepse chiar. Putem zice că <pentru marea majoritate a poporului, mai că nu erau drepturi politice>, în schimb însă pedepsele, ce-l biciuiau erau destul de aspre”. În această stare de despotism și arbitrar, e natural că nimeni nu se mai gândea la această utilă și dreaptă dispoziție, la reabilitarea condamnaților. Dacă condamnatul era un boier, el se reabilita cum putea, fără nici o formă. Când condamnatul era din poporul de jos, ce reabilitare sa dobândească? El din naștere n-avea nici un drept, „era dezmoștenit mai înainte prin forța lucrurilor, pentru dânsul nu erau decât datorii și sarcini grele”.
În continuare, același autor susține că reabilitarea trebuie introdusă în România, că această instituție nu se bazează pe „indulgență sau îndurarea cuiva”, ci „pe un drept natural și legitim al condamnatului” decurgând din conduita sa bună după executarea pedepsei, astfel că „societatea este datoare” să-i recunoască dreptul „de a face parte dintr-nsa” și de a-și exercita neîmpiedicat „toate drepturile sale civile și politice”.
În fine, mai menționăm că în tratatele lor, V.Dongoroz și Tr.Pop s-au pronunțat fără nici o rezervă pentru introducerea instituției reabilitării în legislația noastră penală. O poziție oarecum diferită a avut în această privință, unul dintre cei mai mari penaliști români, prof. I.Tanoviceanu.
Este cunoscut că I.Tanoviceanu a menifestat rezerve în legătură cu adoptarea reabilitării, pentru că se îndoia că va da bune rezultate în ce privește ameliorarea morală a condamnaților și mai ales pentru că „această instituție nu poate profita poporului, ci numai părții celei mai puțin interesante din pătura burgheză”.
Presupunerea lui că în condițiile statului burghezo-moșieresc de reabilitare ar fi beneficiat în primul rând condamnații din păturile avute, este pe de-a întregul justă, dar îndoiala că perspectiva reabilitării va exercita influență în reclasarea socială a infractorilor și pe cale de consecință în prevenirea recidivei, nu era îndrepățită. Indiferent de îngrădirile de clasă, instituția avea un caracter progresist, și adoptarea ei ar fi constituit un succes, chiar dacă se are in vedere caracterul formal al egalității în fața legii proclamate de burghezie.
Mai degrabă, poziția lui I.Tanoviceanu se explică prin anumite influențe ale ideilor școlii pozitiviste, pe atunci destul de mult recepționate de penaliștii noștri.
Menționăm că nici soluția propusă de el de a se reglementa durata incapacităților stabilite prin legi speciale, respectiv de a le circumscrie efectul la intervale precis determinate, nu era realizabilă în condițiile statului burghezo-moșieresc din acel timp, deoarece clasele stăpânitoare nu erau interesate de înfăptuirea unei atare propuneri.
Sectiunea 3.Reglemetarea reabilitării în codul penal adoptat în anul 1936
În reglementarea instituției reabilitării, codul penal din 1936 s-a inspirat, în principal, din codul de intrucțiune criminală francez (art.619-634) și din codul penal italian (art.178-181). Astfel, în ce privește condițiile reabilitării s-au preluat prevederile din cele două legislații (care în cea mai mare parte coincideau), cu excepția dispozițiilor privitoare la dublarea termenelor pentru anumite categorii de condamnați (art.179 din codul penal italian și art.634 din codul de instrucțiune criminală francez) și a obligației impuse condamnatului de a fi domiciliat în aceeași localitate în ultimii 2 ani (art.621 din codul de instrucțiune criminală francez).
De asemenea, în reglementarea procedurii reabilitării, asemănarea cu cele două legiuiri amintite anterior, este vădită, exceptând unele detalii nesemnificative. Ne referim cu titlu exemplificativ la prevederea legislației italiene care statua că judecarea cererii se face de către Curtea de apel care apronunțat ultima condamnare, în Camera de consiliu, chiar fără citarea condamnatului ori în lipsa procurorului sau la prevederea legislației franceze că, soluționarea cererii de reabilitare se face de către camera de punere sub acuzare a Curții de apel.
În reglementarea efectelor reabilității, codul penal din 1936 a avut ca model prevederile codului de instrcțiune criminală francez, care consacra efecte oarecum mai largi decât legislația italiană.
În ceea ce privește concepția celor două legislații străine sus-menționate despre reabilitare, în sensul că este un act de favoare, de îngăduință față de fostul condamnat, legiuitorul român a preluat întocmai, consfințând în art.617 din codul de procedură penală facultatea instanței de judecată de a aprecia asupra oprtunității admiterii cererii, chiar în cazul îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege.
În legislația penală din 1936, dispozițiile referitoare la reabilitare au fost cuprinse în art. 175-180 din codul penal și art. 612-622 din codul de procedură penală, fără ca delimitarea diferitelor reglementări incluse în cele două coduri să fie făcută riguros în funcție de natura lor (reglementări de drept penal material sau de drept procesual penal).
Prin dispozițiile de mai sus s-a reglementat posibilitatea acordării reabilitării,în principiu, pe cale judecătorească, iar ca efect al suspendării condiționate a executării pedepsei, prevăzandu-se posibilitatea dobândirii reabilitării de drept.
La fel cu modelele sale străine, codul penal din 1936 prevedea posibilitatea obținerii reabilitării atâat pentru condamnările în materie criminală, cât și pentru cele corecționale, indiferent că au fost pronunțate de instanțe ordinare sau speciale. Chiar pentru condamnările de instanțe străine, în măsura în care au fost recunoscute de autoritățile române, se prevedea posibilitatea obținerii reabilitării.
Reabilitatea pitea fi cerută după trecerea unui termen de 10 ani, pentru condamnările la pedepse criminale, a unui termen de 5 ani pentru condamnările la pedepse corecționale pe o durată mai mare de 5 ani și a unui termen de 3 ani pentru condamnările corecționale la amendă sau închisoare până la 5 ani (art.177 C.pen.).
După mai puțin de 2 ani de la punerea în aplicare a legislației penale din 1936, termenele de reabilitare menționate mai sus au fost substanțial mărite. Astfel prin decretul nr. 3274 din 23 septembrie 1938 pentru condamnările corecționale mai mari de 5 ani termenul de reabilitare a fost mărit la 8 ani pentru cele până în 5 ani sau amendă termenul de reabilitare a fost dublat (de la 3 la 6 ani).
Termenele de mai sus curgeau de la data terminării executării pedepsei, respectiv a achitării amenzii. În caz de reducere a pedepsei pe calea grațierii, termenul de erabilitare curgea de la executarea pedepsei reduse, iar în caz de grașiere totală de la data actului de acordare a grațierii. Ulterior, prin decizia nr. 23 din 18 septembrie 1939, Înalta Curte de Casație și Justiție, a stabilit că și în caz de prescripție, poate fi dobândită reabilitarea, cu condiția trecerii termenelor prevăzute de art. 176, socotite de la data prescrierii pedepsei.
Pentru condamnările în materie politică, termenele mai sus-menționate se reduceau la jumătate. De asemenea, termenele de reabilitare se reduceau la un sfert pentru cei care au beneficiat de liberare condiționată. Prin decretul nr. 3274 din 1938 această ultimă prevedere s-a modificat în sensul că și pentru cei care au beneficiat de liberare condiționată termenele de reabilitare se reduceau tot la jumătate.
Pentru obținerea reabilitării se mai cerea îndelinirea cumulativă a următoarelor condiții: solicitantul să nu fi suferit o nouă condamnare pe parcursul termenului de reabilitare, să fi avut o bună purtare, să fi făcut dovada că are mijloace oneste de existență, să fi achitat integral cheltuielile de judecată și despăgubirile civile la plata cărora a fost obligat, afară de cazul când partea vătămată a renunțat la pretențiile sale.
În privința acestei ultime condiții, art. 618 C.pr.pen. cuprindea unele prevederi de detaliu referitoare la cazurile când partea civilă nu putea fi găsită ori refuza despăgubirile, precum și la posibilitatea acordării de către instanță a unui termen de maximum 2 ani pentru plata obligațiilor civile în caz de obligarea solidară la plata lor.
În afara îndeplinirii condițiilor de fond arătate anterior, se mai cerea ca instanța de judecată să aprecieze și să se pronunțe asupra oportunității acordării reabilitării.
S-ar părea că, potrivit legislației adoptate în anul 1936, posibilitatea de a obține reabilitarea era acordată oricărui condamnat, indiferent de natura sau gravitatea condamnării suferite. Acest principiu a fost, de altfel, proclamat expres de către legiuitor în primul alineat al art. 175 C.pen.
Cu toate acestea, prin alte acte normative, s-au adus substanțiale îngrădiri dreptului de a cere și respectiv de a dobândi reabilitarea. Prin efectul codului justiției militare intrat în vigoare la 20 mai 1937, au fost înlăturate de la beneficiul de a putea cere reabilitarea categorii întregi de condamnați. Bineînțeles că, în primul rând au fost privați de acest drept cei care au comis infracțiuni îndreptate împotriva bazelor orânduirii sociale și de stat burghezo-moșierești.
Astfel, art. 413 din codul justiției militare prevedea: „Reabilitarea se acordă pentru orice fel de infracțiuni, în afară de crimele și delictele contra statului, prevăzute de codul penal și codul de față, sustracțiuni de bani și efecte ale statului și dezertare la inamic”.
Cererea de reabilitare putea fi făcută personal sau prin mandatar și trebuia să cuprindă date cu privire la infracțiunea săvârșită, pedeapsa suferită, precum și temeiurile invocate pentru obținerea reabilitării. În cerere, petiționarul mai trebuia să arate localitățile în care a domiciliat de la stingerea pedepsei, mijloacele de existență de care dispune, precum și modul cum a dobândit averea ce o posedă.
Actele doveditoare a îndeplinirii condițiilor anterioare, urmau să fie atașate la cerere. De asemenea, solicitantul avea îndatorirea să-și aleagă un domiciliu în localitatea de reședință a Curții de apel, unde să poată fi citat în tot cursul judecării cererii.
Cererea de reabilitare se adresa președintelui Curții de apel din raza domiciliului petiționarului, care lua măsuri pentru obținerea dosarului în baza căruia s-a pronunțat condamnarea și a fișei de cazier judiciar, precum și a unor informații de la administrația locului de deținere în legătură cu comportarea avută de condamnat pe timpul executării pedepsei.
După îndeplinirea acestor forme procesuale, președintele Curții de apel fixa termen pentru judecarea cererii în camera de consiliu, citând pe petiționar. Cu ocazia judecării cererii, Curtea de apel asculta susținerile celui care solicita reabilitarea și concluziile procurorului. Hotărârea Curții de apel putea fi atacată de recurs.
În caz de respingere, pentru neîndelinirea condițiilor de fond, cererea de reabilitare nu putea fi reînnoită decât după trecerea unui nou termen de 5 ani pentru condamnările la pedepse criminale și de 2 ani pentru condamnările la pedepse corecționale. Evident, în acest caz, condiția de bună purtare trebuia dovedită și pe intervalul scurs de la respingerea primei cereri.
Dacă respingerea s-a datorat neîndeplinirii condițiilor de formă, cererea putea fi reînnoită oricând.
Legislația penală din 1936 reglementa și suspendarea judecării cererii de reabilitare, în cazul în care până la pronunțarea hotărârii împotriva solicitantului se pornea o nouă acțiune penală, precum și posibilitatea revocării în situația când se stabilea că cel reabilitat mai suferise o altă condamnare pentru crimă sau delict.
În art. 175 alin. 2 al codului penal din 1936, se prevedea că reabilitarea are ca efect ștergerea condamnării, a decăderilor și interdicțiilor, făcând să înceteze, pentru viitor, toate incapacitățile ce rezultau din pedeapsă. Reabilitarea nu atrăgea reintegrarea în funcția pierdută datorită condamnării suferite și nici recăpătarea gradului militar, a decorațiilor și distincțiilor pierdute (art.414 codul justiției militare).
Potrivit dispozițiilor enunțate, reabilitarea nu producea efecte pentru trecut, condamnarea considerându-se ștearsă numai pe viitor.
În afara reabilitării judiciare, legislația penală din 1936 a mai consacrat și o altă formă de reabilitare, și anume, cea acordată prin decret regal. Este drept, această formă de reabilitare avea un caracter excepțional, acordându-se numai militarilor, în timp de război, pentru fapte de bravură. Acest caz particular de reabilitare a fost reglementat în art. 415-417 din codul justiției militare, care au fost modificate în 1942 și 1943, sub regimul militaro-fascist, în scopul amăgirii unor categorii de condamnați, spre a-i determina să obțină reabilitarea riscându-și viața în război.
Potrivit textelor sus-menșionate se stabilea că în timp de război, militarilor condamnați la pedepse corecționale li se suspendă pedeapsa urmând să fie trimiși pe front, unde, dacă se distingeau prin acte de bravură, constatate prin ordine de zi ale comandantului de mare unitate, puteau fi propuși de ministrul armatei spre a fi reabilitați prin decret. O atare reabilitare putea fi obținută și post-mortem.
În urma modificării aduse acestor texte în cursul anului 1943, mai puteau obține reabilitarea în același mod, cei clasați medical ca invalizi, precum și cei decorați cu ordine de război pentru fapte de arme săvârșite pe front.
Prin legea nr. 123 din 6 martie 1944 s-a statuat că organul competent să acorde această reabilitare specială era Curtea Marțială a marii unități din care făcea parte militarul trimis pe front, curtea marțială care a pronunțat hotărârea de condamnare ori curtea marțială în a cărei arhivă se afla dosarul.
Sectiunea 4.Istoricul reabilitării de drept în legislația rămână
Până la adptarea codului penal din 21 iunie 1968 nici o legiuire românească nu a reglementat, de principiu, reabilitarea de drept. Au existat totuși unele forme particulare de reabilitare de drept. Mai exact spus, prin efectul altor instituții ale dreptului penal, se putea ajunge la obținerea reabilitării de drept. Astfel, în cazul suspendării condiționate a executării pedepsei, condamnatul putea beneficia de reabilitare de drept, dacă pe timpul de încarcerare nu mai suferea o altă condamnare.
Prima încercare de introducere a instituției suspendării executării pedepsei în legislația noastră penală, a fost facută de P.Grădișteanu, care la 24 ianuarie 1897 a propus din inițiativă parlamentară un proiect de lege în acest sens, fără ca totuși să se poată ajunge până la urmă la adoptarea lui.
Un proiect de lege din anul 1900, elaborat în vederea efectuării unor modificări codului penal și codului de procedură penală din 1864, a cuprins și propunerea, rămasă, de asemenea, fără rezultat, de a se reglementa suspendarea condiționată a executării pedepsei.
Majoritatea juriștilor s-au pronunțat în favoarea introducerii acestei instituții, fără nici o rezervă. Cum însă condamnarea condiționată se întemeiază pe distincția între infractorii primari și recidiviști, absența reglementărilor în acel timp în legislația noastră a cazierului judiciar reprezenta un impediment serios în adoptarea ei.
Cu toate acestea, pe baza unor legi speciale s-a admis pronunțarea suspendării pedepsei pentru anumite infracțiuni, deși abia prin codul penal din 1936 s-a reglementat posibilitatea suspendării executării pedepsei în materie corecțională, pentru pedepsele cu o durată de maximum 2 ani.
Astfel, prin legea din 5 septembrie 1920 pentru reglementarea conflictelor de muncă, care incrimina ca infracțiuni o serie de fapte în legătură cu încetarea colectivă a lucrului, se consacra în art. 43 posibilitatea suspendării executării pedepselor pentru infracțiunile respective, pe un termen de încercare de 1 an, în cazul în care făptuitorii erau infractori primari (în temeiul acestei legi se puteau pronunța pedepse până la 1 an închisoare și amendă).
De asemenea, prin legea din 26 mai 1921 cu privire la sindicatele profesionale care incriminau anumite fapte, prevăzându-se sancțiuni până la 1 an închisoare corecțională, în art. 59 se prevedea posibilitatea suspendării condiționate a executării pedepsei.
Printre formele particulare de eabilitare de drept, mai trebuie menționată o anumită reglementare din legea electorală pentru adunarea deputaților și senatorilor din 27 martie 1926.
Potrivit art. 27 literele a și b din legea sus-menționată erau declarați nedemni de a fi alegători sau aleși, condamnații pentru crime și pentru un număr foarte mare de delicte prevăzute în codul penal, precum și pentru infracțiunile electorale.
Parte din aceste nedemnități erau stabilite pe termen limitat (cele pentru condamnări corecționale). Astfel, în art. 27 lit. B alin. Final se prevedea: „Nedemnitatea pentru delicte prevăzute în alin. B va înceta la 10 ani după ispășirea pedepsei, dacă cel condamnat nu este recidivist”.
Desigur, acest caz particular de reabilitare legală avea efecte limitate, circumscriindu-se la anularea nedemnităților cu caracter electoral care rezultau din condamnare. În ce privește celelalte incapacități și interdicții care decurgeau din pedeapsă, continuau să persiste.
În Transilvania, suspendarea executării pedepsei s-a alpicat în temeiul novelei penale din 1908 (legea XXXVI). Potrivit acestei reglementări, puteau fi suspendate condiționat pe un termen de 3 ani, socotit de la data rămânerii definitive a hotărârii, pedepsele pecuniare și cele la închisoare ce nu depășeau o lună „dacă există motive, care merită o considerație specială și dacă de la această suspendare se așteaptă o influență favorabilă asupra conduitei condamnatului, ale cărui relațiuni individuale, condițiuni de viață și toate celelalte împrejurări de fapt s-au avut în vedere”. Textul novelei însă nu prevedea că suspendarea condiționată a pedepsei ar avea ca efect reabilitarea de drept a condamnatului.
În fine, prin aceeași novelă (art.14 alin.ultim) se mai prevedea că în cazul minorilor pedepsiți cu mustrare, eliberare pe încercare și educație corectivă, nu operează dispozițiile referitoare la stabilirea recidivei și la interdicția de a ocupa anumite funcții.
Menționăm că nici în acest caz nu se putea vorbi de o formă de reabilitare de drept, întrucât în cazurile avute în vedere, împotriva minorului nu se pronunța propriu-zis o pedeapsă, ci mai degrabă o măsură cu caracter educativ, iar, atunci când acestuia i se aplica închisoarea corecțională, nu operau prevederile menționate mai sus.
Prin codul penal din 1936 s-a reglementat posibilitatea suspendării condiționate a executării pedepselor corecționale pe o durată de cel mult 2 ani, indiferent pentru ce infracțiuni au dost pronunțate.
În temeiul art. 65 C.pen., suspendarea condiționată a executării pedepsei putea fi acordată numai dacă condamnatul nu a mai suferit înainte alte pedepse pentru crimă sau delict (indiferent dacă între timp a fost reabilitat) și dacă în raport de circumstanțele faptei și antecedentele făptuitorului, instanța de judecată aprecia că în viitor acesta va avea o conduită bună chiar fără executarea pedepsei. Art. 66 C.pen. mai prevedea unele exceptări de la beneficiarul suspendării executării pedepsei.
Condamnarea se suspendă condiționat pe un termen de 3 ani plus durata pedepsei. Dacă în decursul acestui termende încercare condamnatul nu mai suferea altă pedeapsă pentru crimă sau delict, condamnarea era considerată inexistentă.
Aceasta, în fapt, echivala cu o adevărată reabilitare de drept. În anumite privințe efectele ei erau chiar mai întinse decât ale reabilitarii judecătorești. De pildă, în cazul unei condamnări ulterioare era posibilă o nouă acordare a suspendării executării pedepsei, pe când după obținerea reabilitării judecătorești suspensarea condiționată a executării pedepsei era inadmisibilă.
Reabilitarea a fost reglementată astfel încât să fie acordată numai anumitor condamnați. Respingerea cererii de reabilitare se putea face oricând de către cei desemnați în rezolvarea ei, pe motivul lipsei de oportunitate. Desigur, condiția oprtunității se punea în mod cu totul diferit când reabilitarea era cerută de anumiți condamnați provenind din rândul elementelor avute.
Pe de altă parte, amprenta sociețătii asupra reabilitării reglementate prin legiuirile din 1936 rezulta din procedura prescrisă în vederea obținerii acesteia. Prin stabilirea competenței de judecată în favoarea Curții de apel și prin obligativitatea de a indica un domiciliu în localitatea de reședință a curții, s-au creat greutăți de neînvins pentru majoritatea condamnaților, acesta fiind un proces discriminatoriu. Într-adevăr, nu era la îndemâna oricui să facă repetate deplasări în localitatea unde își avea sediul Curtea de apel și nici să indice acolo un domiciliu la care să fie citat.
Și prin obligativitatea de a se alătura cererii actele doveditoare cu privire la îndeplinirea condițiilor cerute, s-au creat anumite greutăți pentru unii condamnați.
Cele câteva considerații schițate mai sus ne îndreptățesc sa conchidem că, deși reglementarea reabilitării în anul 1936 marchează un progres în dezvoltarea legislației penale române, totuși instituția a necesitat noi perfecționări.
Sectiunea 5.Perfecționarea reglementării instituției reabilitării după lovitura de stat din august 1944
După instaurarea dictaturii proletariatului, dreptul penal a servit apărării eficiente a noilor prefaceri sociale ce au fost înfăptuite.
În ce privește instituția reabilitării, paralel cu abrogarea unor texte și înlocuirea lor cu dispoziții legale noi, majoritatea normelor de drept ce reglementau instituția reabilitării au rămas în vigoare potrivit redactării inițiale. Ca și alte prevederi cuprinse în legislația penală adoptată în 1936 și textele care reglementau instituția reabilitării, au căpătat un nou conținut și au operat în conformitate cu principiile fundamentale ale dreptului penal socialist. În acest mod a fost posinil ca prevederile legislației penale din 1936, privitoare la reabilitare, completate cu unele modificări adoptate după eliberarea țării de sub jugul fascist să servească cu succes la înfăptuirea politicii penale a statului nostru în materia reabilitării până la intrarea în vigoare a codului penal din 1968.
Cu toate că se referă la un număr redus de texte, modificările aduse reglementării instituției reabilitării, după 23 august 1944 au prezentat o mare importanță pentru punerea de acord cu cerințele ce decurgeau din transformările sociale și idealurile umaniste proprii osânduirii socialiste.
Prima îmbunătățire a reglementării instituției reabilitării a fost adusă prin legea nr .89 din 23 februarie 1946, prin care s-a adăugat alin. Final al art.176 C.pen. în baza căruia s-a dat posibilitatea ministrului justiției ca în cazuri excepționale, să poată dispune reducerea termenelor de reabilitate.
Următoarea măsură de perfecționare e reglementării reabilitării a fost luată prin decretul nr.187 din 30 aprilie 1949 prin care a fost modificat art. 177 pct. 3 C.pen. în sensul că cerința ca solicitantul reabilitării să aibă <mijloace oneste de existență> a fost înlocuită prin condiția de a se afla în câmpul muncii, în continuarea studiilor sau a pregătirii profesionale. Desigur că această modificare a prezentat o importanță deosebită, pentru că nu mai condiționa, ca în trecut, obținerea reabilitarii de starea materială a fostului condamnat, ci de împrejurarea dacă are o existență bazată pe muncă.
Prin decretul nr. 212 din 14 iunie 1960 s-a completat textul art. 175 alin. 2 C.pen. cu prevederea potrivit căreia reabilitarea nu redă dreptul la decorațiile retrase sau la gradul militar pierdut, ca urmare a condamnării, prevedere care anterior era cuprinsă în art. 390 din codul justiției militare (text abrogate, de altfel, prin decretul nr. 216 din 14 iunie 1960).
Tot prin acest decret s-a abrogate alin. Penultim al art. 176 C.pen., prin care se statua, că termenele de reabilitare se reduce la jumătate pentru cei condamnați pentru infracțiuni politice și pentru cei ce au beneficiat de liberarea condiționată. Abrogarea acestui text a fost necesară datorită termenelor excesiv de scurte după care puteau solicita reabilitarea condamnații pentru infracșiuni contra securității statului, categorie de infractori deosebit de periculoși pentru statul socialist7 și, de asemenea, datorită abrogării art. 41 C.pen. prin care era reglementată anterior liberarea condiționată (prin decretul nr. 72/1950).
Ultima modificare a dispozițiilor de drept penal substanțial, în materia reabilitării s-a adus prin decretul nr. 216 din 14 iunie 1960, prin care s-au abrogate ultimele dispoziții în vigoare ale părții generale a codului justiției militare, inclusiv capitolul XIII al titlului VI din cartea a III-a, intitulat “Despre reabilitare” (art.387-395), care pe langă reglementarea unei forme de reabilitare specială pentru militarii condamnați și trimiși pe front care s-au distins prin fapte de arme, mai conțineau și prebederea că persoanele condamnate pentru dezertare la inamic nu pot beneficia de reabilitare (art.399). Sub aspect principal îndeosebi abrogarea art. 389 prezintă o importanță deosebită, pentru că datorită ei obținerea reabilitarii judecătorești a devenit posibilă absolute pentru toate categoriile de condamnați.
Dispozițiile procesuale în material reabilitării au suferit doar două modificări, și anume:
Prin decretul nr. 132 din 19 iunie 1952 a fost modificat art. 521 C.pen. în sensul că, s-a stabilit competența de judecare a cererilor de reabilitare, în favoarea Tribunalului popular din circumscripția în care locuiește condamnatul (anterior judecarea lor revenind fostelor Curți de apel). Semnificația deosebită a acestei modificări constă în aceea că a făcut mai accesibilă obținerea reabilitării, deoarece a stabilit că sunt competente să soluționeze cererile unele instanțe mai apropiate, sub aspectul distanței, de domiciliile majorității persoanelor interesate.
În fine, prin decretul nr. 213 din 14 iunie 1960 s-a modificat art. 524 C.pr.pen., dându-se o nouă formulare primului alineat și abrogându-se alineatul al doilea în baza căruia președintele instanței era obligat să ceară informații cu privire la purtarea condamnatului pe timpul execuției pedepsei.
O altă inovație a legislației noastre de după 23 august 1944, în material reabilitării, este aceea prin care s.a reglementat, potrivit art. 5 din decretul nr. 104 din 17 iunie 1951, forma specială de reabilitare de drept, care operează ca efect al executării pedepsei într-o unitate militară disciplinară.
Potrivit art. 1 din decretul sus-menționat, instanțele militare de judecată puteau dispune ca militarii în termen, condamnați la pedepse privative de libertate până la 2 ani, cărora nu li s-au aplicat și pedeapsa complementară a interdicției corecționale, să execute pedepsele în unități militare disciplinare. În cazul în care pe parcursul executării pedepsei nu a suferit alte condamnări, cel ce și-a ispășit pedeapsa într-o unitate militară disciplinară, în temeiul art. 5 din decretul nr. 104/1951, era considerat reabilitat de drept.
Cu toate îmbunătățirile aduse reglementării instituției reabilitării prin actele normative la care ne-am referit anterior, legislația noastră în material reabilitării nu mai era corespunzătoare cerințelor noii etape de dezvoltare prin care trece țara noastră. De aceea a fost nevoie ca prin noua legislație penală adoptată în cursul anului 1968, să i se aducă substanțiale perfecționări.
Astfel, s-a îmbunătățit reglemetarea condițiilor de fond ale reabilitării judecătorești, s-a consacrat o nouă concepție cu privire la stabilirea termenelor de reabilitare, s-a înlăturat orice echivoc în legătură cu întinderea efectelor reabilitării și s-a reglementat, din principiu, reabilitarea de drept.
În raport de caracterul inedit al unor rezolvări de principiu, de semnificația anumitor dispoziții noi în adâncirea umanismului legislației noastre, de evidentele înlesniri în obținerea reabilitării, mai ales pentru condamnările la pedepse ușoare, dreptul nostrum în material reabilitării, adoptat în anul 1968 a fost considerată drept una dintre cele mai realizabile legislații pe acest segment.
CAPITOLUL IV
REGLEMENTAREA REABILITĂRII IN NOU COD PENAL
Sectiunea 1.Noțiunea de reabilitare și trăsăturile acesteia
Reabilitarea: Pentru orice condamnare la pedeapsa amenzii ori a închisorii până la 2 ani sau cu suspendare sub supraveghere operează reabilitarea de drept dacă în curs de 3 ani condamnatul nu a mai comis o nouă infracțiune. Pentru celelalte condamnări, reabilitarea trebuie solicitată unui judecător; termenele de reabilitare sunt mai mici ca în Codul penal 1968.
Reabilitarea este mijlocul legal prin care foștii condamnați se integrează pe plan juridic în societate.
Prin reabilitare, fostul condamnat, care a dovedit că s-a îndreptat și inspiră încredere că nu va mai săvârși fapte antisociale, este reprimit în societate având toate drepturile civile și politice.
Reabilitarea prezintă următoarele trăsături:
poate fi obținută, în principiu, pentru orice condamnare
reabilitarea este indivizibilă, deoarece ea se referă nu atât la condamnare, cât la persoană. Aceasta nu poate fi reabilitată decât cu privire la toate condamnările suferite. Una și aceeași persoană nu poate fi reabilitată cu privire la unele condamnări suportând, mai departe, decăderile, interdicțiile și incapacitățile rezultate din altele. O rehabilitate parțială înseamnă, de fapt o nereabilitare.
reabilitarea produce efect numai pentru viitor
reabilitarea îndeplinește o funcție reeducativă pentru că stimulează, în cel mai înalt grad, interesul și preocuparea fostului condamnat de a înlătura orice urmă de îndoială cu privire la reeducarea sa, el demonstrează că merită a redobândi statustul anterior condamnării.
Exemplu de cerere de reabilitare judecatoreasca:
Reabilitare judecatoreasca
DOMNULE PREȘEDINTE,
Subsemnatul(a) ………….., domiciliat(a) în …………, va rog sa dispuneti REABILITAREA MEA de condamnarea (sau condamnarile) pe care le-am suferit.
Motivele cererii:
In fapt,
Prin sentinta penala nr. ……… din ……….., a judecatoriei ………..si in baza art. ……, am fost condamnat la ………. inchisoare, fapta savarsita la data de …………
Pedeapsa am executat-o in perioada …………….
Doresc sa precizez ca de la data executarii si pana in prezent nu am suferit o noua condamnare, respectand articolul 135 Cod Penal in ceea ce priveste intervalul de timp si de asemenea doresc sa preciez ca in aceasta perioada mi-am asigurat existenta prin mijloace licite, respectiv prin existenta unul loc de munca si obtinerea unor venituri licite fiind incadrat in munca la societatea X si am locuit efectiv in orasul Y precum si primirea unor venituri licite, am avut o buna conduita si am achitat in ntregime despagubirile civile si cheltuielile judiciare la plata carora am fost obligat..
In drept,
Imi intemeiez cererea pe dispozitiile art. 137 C. pen. și art. 494 – art. 498 C. proc. pen.
Dovada cererii o fac cu urmatoarele acte pe care le anexez prezentei cereri : copia legalizata a hotararii de condamnare , biletul de liberare din penitenciar, adeverinta nr. ……. din ………., eliberata de unitatea la care am lucrat de la executarea pedepsei pana in prezent, chitanta de achitare a despagubirilor civile si a cheltuielilor judiciare, precum si o caracterizare din partea unitatii la care lucrez, din care rezulta ca am avut o un comportament adecvat.
De asemenea, pentru dovedirea comportamentului meu in societate, doresc sa fie audiat martorul Z.
In vederea judecarii cererii, va rog sa dispuneti atasarea dosarul nr. ………, in care s-a pronuntat hotararea prin care am fost condamnat.
Data, Semnatura,
DOMNULUI PREȘEDINTE AL JUDECATORIEI ……………
Sectiunea 2.Reglementarea reabilitării în Noul Cod penal
De la 1 februarie 2014 se aplică (intră în vigoare) Noul Cod Penal, Noul Cod de Procedură Penală și Legea nr.252/2013 privind sistemul de probațiune; Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal; Legea 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.
Fiind o instituție juridică, reabilitarea reprezintă ansamblul dispozițiilor prevăzute de lege care stabilesc conceptul său, felurile sub care se prezintă – reabilitarea de drept și reabilitarea judecătorească – condițiile ce trebuie îndeplinite pentru a opera, termenele de reabilitare, efectele pe care le produce, precum și anularea sa în condiții stabilite de lege.
Pe lângă cadrul legal al reabilitării, prevăzut în Titlul IX al părții generale a Codului penal – Cauzele care inlatura consecintele condamnarii, dispoziții privind reabilitarea de drept, mai sus cuprinse în reglementarea ce consacră suspendarea condiționată e executării pedepsei și suspendarea sub supraveghere:
Art. 165 Reabilitarea de drept
Reabilitarea are loc de drept in cazul condamnarii la pedeapsa amenzii, la pedeapsa inchisorii care nu depaseste doi ani sau la pedeapsa inchisorii a carei executare a fost suspendata sub supraveghere, daca in decurs de 3 ani condamnatul nu a savarsit o alta infractiune.
Reabilitarea judecatoreasca
Condamnatul poate fi reabilitat, la cerere, de instanta dupa implinirea urmatoarelor termene:
a) 4 ani, in cazul condamnarii la pedeapsa inchisorii mai mare de 2 ani, dar care nu depaseste 5 ani;
b) 5 ani, in cazul condamnarii la pedeapsa inchisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depaseste 10 ani;
c) 7 ani, in cazul condamnarii la pedeapsa inchisorii mai mare de 10 ani sau in cazul pedepsei detentiunii pe viata, comutata sau inlocuita cu pedeapsa inchisorii;
d) 10 ani, in cazul condamnarii la pedeapsa detentiunii pe viata considerata executata ca urmare a gratierii, a implinirii termenului de prescriptie a executarii pedepsei sau a liberarii conditionate.
Condamnatul decedat pana la implinirea termenului de reabilitare poate fi reabilitat daca instanta, evaluand comportarea condamnatului pana la deces, apreciaza ca merita acest beneficiu.
Calculul termenului de reabilitare
(1) Termenele prevazute in art. 165 si 166 se socotesc de la data cand a luat sfarsit executarea pedepsei principale sau de la data cand aceasta s-a prescris.
2) Pentru cei condamnati la pedeapsa amenzii, termenul curge din momentul in care amenda a fost achitata integral sau executarea ei s-a stins in orice alt mod.
(3) In caz de gratiere totala sau de gratiere a restului de pedeapsa, termenul curge de la data actului de gratiere, daca la acea data hotararea de condamnare era definitiva sau de la data ramanerii definitive a hotararii de condamnare, daca actul de gratiere se refera la infractiuni in curs de judecata.
(4) In caz de suspendare sub supraveghere a executarii pedepsei termenul curge de la data implinirii termenului de supraveghere.
(5) In cazul condamnarilor succesive termenul de reabilitare se calculeaza in raport cu pedeapsa cea mai grea si curge de la data executarii ultimei pedepse.
Conditiile reabilitarii judecatoresti
Cererea de reabilitare judecatoreasca se admite daca cel condamnat intruneste urmatoarele conditii:
a) nu a savarsit o alta infractiune in intervalul prevazut in art. 166;
b) a achitat integral cheltuielile de judecata si si-a indeplinit obligatiile civile stabilite prin hotararea de condamnare, afara de cazul cand acesta dovedeste ca nu a avut posibilitatea sa le indeplineasca sau cand partea civila a renuntat la despagubiri.
Efectele reabilitarii de drept sau judecatoresti
Reabilitarea face sa inceteze decaderile si interdictiile, precum si incapacitatile care rezulta din condamnare.
Reabilitarea nu are ca urmare obligatia de reintegrare in functia din care condamnatul a fost scos in urma condamnarii ori de redare a gradului militar pierdut.
Reabilitarea nu are efecte asupra masurilor de siguranta.
Reinnoirea cererii de reabilitare judecatoreasca
In caz de respingere a cererii de reabilitare, nu se poate introduce o noua cerere decat dupa un termen de un an, care se socoteste de la data respingerii cererii prin hotarare definitiva.
Conditiile prevazute in art.168 trebuie sa fie indeplinite si pentru intervalul de timp care a precedat noua cerere.
Cererea respinsa ca urmare a neindeplinirii unor conditii de forma poate fi reinnoita potrivit Codului de procedura penala.
Anularea reabilitarii
Reabilitarea judecatoreasca va fi anulata cand, dupa acordarea ei, s-a descoperit ca cel reabilitat mai savarsise o infractiune care, daca ar fi fost cunoscuta, ar fi condus la respingerea cererii de reabilitare.
Reabilitarea face să înceteze decăderile și interdicțiile, precum și incapacitățile care rezultă din condamnare. Legiuitorul reglementează două feluri de reabilitare: de drept și judecătorească.
Sectiunea 3.Felurile reabilitării
Reabilitarea de drept
Reabilitarea de drept este acea forma a reabilitarii care opereaza in virtutea legii, fara a fi necesara cererea fostului condamnat pentru obtinerea ei, aceasta fiind considerata ca dobandita de condamnat in momentul cand s-au realizat conditiile de reabilitare.
Reabilitarea de drept intervine dupa implinirea termenului de incercare.
Asadar, aceasta intervine doar in temeiul legii si este obligatorie indeplinirea a trei conditii. Acestea trebuie sa fie indeplinite cumulativ.
1. Persoana in cauza sa fi fost condamnata la pedeapsa amenzii sau la pedeapsa inchisorii de pana la 2 an
2. Sa se fi împlinit termenul de reabilitare de 3 ani
3. In termenul de reabilitare sa nu se fi comis o noua infractiune,
Conform articolului 165 COD PENAL.
Daca s-a savarsit o noua infractiune in acest termen, nu mai opereaza reabilitarea de drept, numai cea judecatoreasca.
Asa cum este prevazut in articolul 165 Cod Penal, se face distinctie intre reabilitarea persoanei fizice si reabilitarea persoanei juridice.
In ceea ce priveste reabilitarea persoanei juridice, aceasta are loc de drept daca: “dacă în decurs de 3 ani, de la data la care pedeapsa amenzii sau, după caz, pedeapsa complementară, a fost executată sau considerată ca executată și persoana juridică nu a mai săvârșit nicio altă infracțiune.”
Aceasta intervine în cazul persoanei fizice dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:
1. persoana cu privire la care intervine reabilitarea a fost condamnată la pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani sau la pedeapsa amenzii;
2. condamnatul nu a săvârșit o altă infracțiune în termen de 3 ani de la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei. Condamnatul poate beneficia de reabilitarea de drept și pentru condamnări succesive în măsura în care niciuna dintre infracțiuni nu a fost săvârșită în termenul de reabilitare pentru condamnarea precedentă.
Noul Cod penal extinde domeniul de incidență al reabilitării de drept, aceasta vizând condamnările de până la 2 ani, spre deosebire de reglementarea anterioară, care limita incidența reabilitării de drept la pedepsele de cel mult un an (art. 134 C.p.).
Reabilitarea de drept intervine prin simpla împlinire a termenului, nefiind necesar ca ea să fie pronunțată de către instanță. Condamnatul poate, eventual, solicita instanței să constate intervenirea reabilitării și să dispună radierea condamnărilor din cazierul judiciar în măsura în care acest lucru nu s-a făcut din oficiu.
În cazul persoanei juridice, potrivit art. 150 N.C.p., reabilitarea are loc de drept dacă în decurs de 3 ani de la data la care pedeapsa amenzii sau, după caz, pedeapsa complementară, a fost executată sau considerată ca executată, persoana juridică nu a mai săvârșit nicio altă infracțiune. Reglementarea este similară cu cea anterioară.
Speta reabilitarea de drept
Curtea de Apel TÂRGU MUREȘ Decizie nr. 568/R din data de 30.10.2013
C. pen., art. 134, art. 135
I.C.C.J., Secțiile Unite, dec. nr. 3/2009
În cazul mai multor condamnări succesive, condamnatul nu poate fi reabilitat decât pe cale judecătorească pentru toate condamnările, iar termenul de reabilitare la care se referă art. 38 alin. 2 din Codul penal se calculează în raport cu pedeapsa cea mai grea și începe să curgă de la data executării ultimei pedepse, chiar dacă, privită izolat, pentru aceasta ar fi îndeplinite condițiile reabilitării de drept.
Prin sentința penală nr. 90/9 iulie 2013 a Tribunalului Mureș s-a respins ca prematură cererea formulată de petentul H. V., privind reabilitarea sa judecătorească, în baza art.494 și urm. Cod procedură penală. Petentul va putea reînnoi cererea după trecerea unui interval de 3 ani, conform art.138 alin.1 Cod penal.
În motivare, prima instanță arată, referitor la condamnarea petentului la pedeapsa de 12 ani închisoare aplicată prin Sentința penală nr. 8/5.03.1987 pronunțată de Tribunalul Caraș – Severin în dosar nr. 1708/1986, definitivă prin Decizia penală nr. 2071/24.09.1987 a Curții Supreme de Justiție, pronunțată în dosarul nr. 16098/1987, că aceasta a fost efectiv executată la data de 19.07.1992, conform adresei emise de Tribunalul Caraș-Severin și cazierului judiciar al petentului (fila 94, fila 72 dosar Judecătorie) și chiar dacă prin Decretul nr.11 din 26.01.1998 perioada care a rămas de executat din această pedeapsă s-a redus,ca efect al amnistierii la 6 ani închisoare, amnistia a înlăturat doar executarea parțială a pedepsei, nu și condamnarea în sine, raportat la care trebuie să calculăm termenul de reabilitare, însă, începând cu data executării pedepsei, 19.07.1992, conform art. 135 alin.1 litera c Cod penal.
Conform Deciziei nr. 3/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite prin care s-a soluționat un recurs în interesul legii, în cazul concursului de infracțiuni termenul de reabilitare se calculează în raport de pedeapsa cea mai grea care atrage cel mai lung termen de reabilitare și care curge de la data când a luat sfârșit executarea acesteia. Deși în cauza din speță nu suntem în situația unui cumul juridic sau aritmetic și nu avem o pedeapsă rezultantă, conform considerentelor deciziei enunțate, în jurisprudență și în literatura juridică (fila 448, Drept penal român, Partea generală, Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Ediția a VII-a), s-a apreciat că, în cazul condamnărilor succesive, cum e cazul celor din speță, termenul de reabilitare se calculează tot în funcție de pedeapsa cea mai grea. Cel mai lung termen de reabilitare e cel indicat anterior, astfel că nu se mai impune calcularea termenului de reabilitare vizând pedeapsa de 1 an și 3 luni închisoare aplicată prin Sentința penală nr. 23/23.01.1999 pronunțată de Judecătoria Târnăveni în dosar nr.993 /R/1997, definitivă prin Decizia penală nr. 547/R/31.10.2001 a Curții de Apel Târgu-Mureș, pronunțată în dosarul nr. 337/2001, pedeapsă prescrisă, conform Sentinței penale nr. 2/8.01.2008 a Judecătoriei Târnăveni, definitivă la data de 29.01.2008 prin neapelare.
Cu toate acestea, conform art. 136 alin. 1 Cod penal, termenul de reabilitare de 13 ani, precizat anterior, începe să curgă de la data când a luat sfârșit executarea ultimei pedepse, în cazul pedepselor succesive, cum e cazul celor din speță, respectiv de la data de 29.01.2008, când s-a constat prescrisă, cu caracter definitiv, pedeapsa de 1 an și 3 luni închisoare. Raportat la acest moment, este evident că termenul de reabilitare, de 13 ani, nu s-a împlinit și cererea petentului este formulată prematur, fiind de prisos analizarea și a celorlalte condiții ale reabilitării judecătorești în ceea ce-l privește.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs petentul.
În motivare, petentul susține că termenul de reabilitare pentru pedeapsa de 12 ani, redusă la 6 ani prin amnistie, aplicată prin s.p. nr. 8/5.03.1987 pronunțată de Tribunalul Caraș – Severin, s-a împlinit la data de 18.07.2000, iar termenul de reabilitare pentru pedeapsa de 1 an și 3 luni aplicată prin s.p. 23/23.01.1999 pronunțată de Judecătoria Târnăveni s-a împlinit în 30.01.2011. A mai arătat că decizia nr. 3/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, prin care s-a soluționat un recurs în interesul legii, conform căreia în cazul concursului de infracțiuni termenul de reabilitare se calculează în raport de pedeapsa cea mai grea, care atrage cel mai lung termen de reabilitare și care curge de la data când a luat sfârșit executarea acesteia, nu are aplicabilitate în speță.
Analizând recursul declarat, Curtea de Apel îl consideră nefondat, pentru următoarele considerente:
În ce privește decizia în interesul legii nr. 3 din 2009, sus-citată, este adevărat că ea nu este aplicabilă, ca atare, cauzei de față.
Este însă aplicabilă jurisprudența constantă a instanței supreme, referitoare la dispozițiile art. 136 Cod penal privind calculul termenului de reabilitare, citată în considerentele deciziei în interesul legii: Prin jurisprudența instanței supreme s-a stabilit că, în cazul mai multor condamnări succesive, condamnatul nu poate fi reabilitat decât pe cale judecătorească pentru toate condamnările, iar termenul de reabilitare la care se referă art. 38 alin. 2 din Codul penal se calculează în raport cu pedeapsa cea mai grea și începe să curgă de la data executării ultimei pedepse, chiar dacă, privită izolat, pentru aceasta ar fi îndeplinite condițiile reabilitării de drept.
Ca urmare, termenul de reabilitare din speță trebuie calculat de la data când se consideră executată ultima pedeapsă, cea de 1 ani și 3 luni (din care se deduc cele două luni de arest preventiv) aplicată prin s.p. 23/23.01.1999 pronunțată de Judecătoria Târnăveni, și anume data împlinirii termenului de prescripție a executării, 31.11.2007.
Termenul de reabilitare, dacă se ia în calcul un cuantum al pedepsei aplicate prin s.p. nr. 8/5.03.1987 pronunțată de Tribunalul Caraș – Severin de numai 6 ani, ca urmare a aplicării Decretului nr. 11/1989, este, potrivit art. 135 alin. 1 lit. b Cod penal, de 8 ani. Dacă s-ar lua în calcul pedeapsa pronunțată de instanță, de 12 ani, termenul ar fi de 13 ani.
Ca urmare, în orice variantă, termenul de reabilitare nu este împlinit. Cererea de reabilitare este prematur formulată.
Așa încât, instanța de recurs va respinge, ca nefondat, recursul promovat de petent, în baza art. 385 ind.15 pct.1 lit.b Cod procedură penală.
Cheltuielile judiciare în recurs vor fi suportate de inculpat, în baza art. 192 alin. 2 Cod procedură penală.
Reabilitarea judecătorească
Este acordată de către instanță dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege:
a) s-a împlinit termenul de reabilitare prevăzut de art. 166 N.C.p.. Acesta se calculează în raport de durata pedepsei executată sau considerată ca executată:
– 4 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, dar care nu depășește 5 ani;
– 5 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depășește 10 ani;
– 7 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani sau în cazul pedepsei detențiunii pe viață, comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii;
– 10 ani, în cazul condamnării la pedeapsa detențiunii pe viață considerată executată ca urmare a grațierii, a împlinirii termenului de prescripție a executării pedepsei sau a liberării condiționate.
Se poate constata că noul Cod penal reduce semnificativ termenele de reabilitare judecătorească. Într-adevăr, vechea reglementare (art. 135 C.p.) prevedea că la termenele de 4, 5 respectiv 7 ani se adaugă jumătate din durata pedepsei executate.
Speta reabilitarea judecatoreasca
Condițiile reabilitării judecătorești. Neachitarea obligațiilor civile și a cheltuielilor judiciare stabilite prin hotărârea de condamnare
În caz de modificare a normelor de competență materială, cererea de reabilitare va fi soluționată de instanța competentă să judece cauza în primă instanță, potrivit legii în vigoare la momentul introducerii acesteia.
Cererea de reabilitare judecătorească privind condamnările pentru infracțiuni contra patrimoniului, poate fi admisă numai dacă se face și dovada că în termenul calculat conform art. 135 C.pen., cel condamnat a achitat în întregime cheltuielile de judecată și despăgubirile civile la care a fost obligat, afară de cazul când partea vătămată a renunțat în mod expres ori s-a probat că nu i-a fost cu putință să achite sumele stabilite, în ultima situație, instanța având posibilitatea să acorde, un termen de până la 6 luni pentru plata în parte sau în tot a sumelor datorate.
Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, Decizia nr. 1633 din 28 noiembrie 2013
Prin sentința penală nr. 387/16.08.2013 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița s-a admis cererea condamnatului-intimat, domiciliat în municipiul Târgoviște, dispunându-se reabilitarea judecătorească a acestuia în privința condamnării de 2 ani și 6 luni închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 862/31.05.2005, pronunțată de aceeași instanță, definitivă prin decizia penală nr. 861/03.11.2006 a Curții de Apel Ploiești.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, criticând-o ca fiind nelegală, susținându-se că în mod greșit s-a dispus reabilitarea judecătorească a acestuia, deoarece nu s-a făcut dovada întrunirii condițiilor cumulativ enumerate sub dispozițiile art. 137 C.pen.
Recursul este fondat.
Verificând hotărârea atacată, pe baza actelor și lucrărilor din dosarul cauzei, în raport de motivele de reformare invocate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, precum și din oficiu conform art. 3856alin. (3) C.proc.pen., rezultă că aceasta a fost adoptată cu nesocotirea dispozițiilor ce permit reabilitarea judecătorească în cazul condamnărilor definitive pentru infracțiuni contra patrimoniului.
Sub un prim aspect, Curtea constată că potrivit dispozițiilor art. 495 C.proc.pen., au fost interpretate prin Decizia nr. LXXX111(83)/2007, pronunțată de I.C.C.J., Secțiile Unite, în interesul legii (M.Of. nr. 780 din 21 noiembrie 2008), în caz de modificare a normelor de competență materială, cererea de reabilitare va fi soluționată de instanța competentă să judece cauza în primă instanță, potrivit legii în vigoare la momentul introducerii cererii. Prin sentința penală nr. 862/31.05.2005 a Judecătoriei Târgoviște, definitivă prin decizia penală nr. 861/03.11.2006 a Curții de Apel Ploiești, intimatul a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 2 ani și 6 luni închisoare, compusă din pedeapsa de 6 luni închisoare stabilită pentru infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 13 și 37 C.pen. și 2 ani închisoare, consecință a revocării suspendării condiționate conform art. 83 C.pen. de care a beneficiat prin sentința penală nr. 56 /22.02.1999 a Tribunalului Dâmbovița. Aceste infracțiuni, conform art. 27 pct. 1 lit. e) C.proc.pen., modificate prin art. XVIII pct. 3 din Legea nr. 202/2010, la data de 24.05.2013 la momentul condamnării definitive, cât și în prezent, se judecă în primă instanță de tribunal. Dezlegarea problemelor de drept judecate conform art. 4145alin. (4) C.proc.pen. de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia anterior menționată este obligatorie pentru instanțe. În atare situație, chiar dacă în raport de legea penală în vigoare la 31.05.2005, cauza s-a judecat în primă instanță de Judecătoria Târgoviște, rezultă că, legal, Tribunalul Dâmbovița s-a considerat ca fiind competent material să se pronunțe la primul grad de jurisdicție asupra cererii de reabilitare judecătorească înregistrată pe rol la data de 25.05.2013.
Examinând pe fond temeinicia soluției adoptate prin hotărârea atacată se constată însă că starea de fapt s-a stabilit greșit, iar dispozițiile art. 137 C.pen., ce permit reabilitarea judecătorească în cazul condamnărilor definitive la pedeapsa închisorii de până la 5 ani, pentru infracțiuni contra patrimoniului și prin care inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, precum și a despăgubirilor civile solicitate de părțile civile în procesul penal, au fost greșit interpretate. Din coroborarea acestor texte de lege cu prevederile art. 495 și 499 C.proc.pen. se determină concluzia că în situația unor astfel de condamnări cererea de reabilitare judecătorească poate fi admisă numai dacă se face dovada că în termenul de 4 ani la care se adaugă jumătate din durata pedepsei pronunțate, cel condamnat nu a suferit o nouă condamnare, are asigurată existența prin muncă sau alte mijloace oneste și a avut o bună conduită. La acestea se adaugă condiția de achitare în întregime cheltuielile de judecată și despăgubirilor civile la care a fost obligat, afară de cazul când partea vătămată a renunțat în mod expres ori s-a dovedit că nu i-a fost cu putință să achite sumele stabilite, în ultima situație, instanța având posibilitatea să acorde, un termen de până la 6 luni pentru plata în parte sau în tot a sumelor datorate.
Prin sentința penală nr. 862/31.05.2005 a Judecătoriei Târgoviște, definitivă prin decizia penală nr. 861/03.11.2006 a Curții de Apel Ploiești, pronunțându-se condamnarea inculpatului-intimat, la pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare, pentru infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994, s-a admis și acțiunea civilă exercitată în procesul penal de partea civilă D.G.F.P. Dâmbovița A.N.A.F. Târgoviște. Ca urmare, instanțele judecătorești au dispus obligarea acestuia, în solidar cu partea responsabilă civilmente persoană juridică administrată, la plata sumei de 1.286.453.888 lei despăgubiri civile, cu dobânzile legale aferente până la data achitării integrale a debitului. De asemenea, conform art. 191 C.proc.pen., prima instanță a dispus obligarea inculpatului la plata sumei de 2.450.000 lei cheltuieli judiciare către stat. Întrucât din mențiunile efectuate pe biletele de liberare eliberate de administrația locului de deținere rezultă că în executarea acestei sentințe condamnatul a fost arestat în intervalul 23.05.2002 – 05.09.2003, respectiv 21.11.2006 – 07.12.2006, într-adevăr pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare poate fi considerată ca executată la data de 4.02.2008.
Așa fiind, în mod corect, prin sentința atacată tribunalul a constatat ca fiind îndeplinită condiția prevăzută de art. 137 alin. (1) lit. a) C.pen., deoarece prin certificatul de cazier judiciar emis de IPJ Dâmbovița s-a dovedit că ulterior liberării condiționate el nu a mai suferit o altă condamnare, termenul de 5 ani și 3 luni calculat conform art. 135 alin. (1) lit. a) C.pen. pentru a cere reabilitarea judecătorească, împlinindu-se la data de 4.05.2013. Pe de altă parte, prin înscrisurile eliberate de Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, declarațiile fiscale privind veniturile realizate în anii 2010 și 2011 și cazierul fiscal eliberat la 21.05.2013, s-a probat și îndeplinirea condiției prevăzute de art. 135 alin. (1) lit. b) C.pen., respectiv faptul că acesta s-a reintegrat social, asigurându-și existența prin mijloace licite în cadrul întreprinderii individuale înființate în anul 2009, a avut o bună conduită, este orientat către respectarea legii și a normelor de conviețuire socială.
Prima instanță a apreciat greșit însă că îndeplinirea condițiilor anterior menționate este suficientă pentru reabilitarea judecătorească a condamnatului intimat în raport de condamnarea de 2 ani și 6 luni închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 862/2005 a Judecătoriei Târgoviște. Aceasta având în vedere că el a recunoscut și nici nu s-a făcut dovada că ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare a achitat parțial sau în întregime cheltuielile de judecată și despăgubirile civile la care a fost obligat în folosul statului, respectiv al părții civile ori a fost împiedicat în vreun mod în executarea cu bună-credință a acestor obligații, datorită unor situații obiective de natura acelora menționate în art. 499 C.proc.pen. Certificatul eliberat la data de 21.05.2013 de autoritatea fiscală competentă, ce atestă că acesta nu are fapte înscrise în cazierul fiscal, nu este concludent sub ultimul aspect, întrucât, potrivit art. 1 și 2 din O.G. nr. 75/2001, republicată, o astfel de evidență a contribuabililor persoane fizice și juridice se organizează numai în cazul în care au săvârșit fapte sancționate de legile fiscale, financiare, vamale, precum și cele care privesc disciplina financiară, deci nu și pentru debitele datorate bugetului consolidat al statului cu titlu de cheltuieli judiciare sau despăgubiri civile acordate părților civile, prin hotărâri penale definitive. Separat de acestea, din actele procedurale instrumentate în ambele faze procesuale rezultă că, deși i s-au acordat mai multe termene de judecată și s-au adus la cunoștință dispozițiile art. 495-499 C.proc.pen., privind posibilitatea îndeplinirii acestor obligații în termen de până la 6 luni, condamnatul-intimat nu a înțeles să beneficieze de acest drept, susținând că în opinia sa nu datorează nicio sumă de bani bugetului de stat, deoarece în lipsa plății benevole, în prezent a intervenit prescripția executării silite a debitelor stabilite prin hotărâre penală. Față de cele ce preced, în lipsa depunerii unor înscrisuri doveditoare privind renunțarea părții civile, persoană juridică de interes public, la despăgubirile și respectiv cheltuielile judiciare acordate statului conform art. 191 C.proc.pen., mențiunile efectuate în declarațiile nr. 200 depuse pentru anii 2009-2011 și recunoașterea că ulterior punerii în libertate condiționată și până în prezent acesta a realizat venituri suficiente, desfășurând activități comerciale prin 9 firme, se determină concluzia că în cazul condamnatului-intimat nu se poate dispune reabilitarea judecătorească pentru pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare stabilită prin sentința penală nr. 862/2005 a Judecătoriei Târgoviște, întrucât el nu s-a aflat în imposibilitatea legală de executare a dispozițiilor civile stabilite în sarcină cu autoritate de lucru judecat.
Cum dispozițiile procedurale penale sunt de strictă interpretare, la exercitarea controlului jurisdicțional se reține că în mod greșit, tribunalul a dispus reabilitarea judecătorească a acestuia, deoarece nu s-a făcut dovada întrunirii condițiilor cumulativ enumerate sub dispozițiile art. 137 C.pen.
Rezultând așadar că sentința adoptată este contrară legii, respingându-se excepția de necompetență materială, se va admite recursul declarat de parchet și procedându-se la casarea acesteia, în rejudecare conform art. 38515 pct. 2 lit. d) C.proc.pen., pe fond, se va respinge cererea de reabilitare introdusă de acesta la data de 24.05.2013, ca neîntemeiată.
CAPITOLUL V
CALCULAREA TERMENELOR DE REABILITARE JUDECĂTOREASCĂ
Sectiunea 1. Noțiunea de termen, importanța acestuia
Termenul de reabilitare curge de la data când pedeapsa a fost executată sau considerată ca executată. Dacă pedeapsa s-a executat integral în regim de detenție, termenul de reabilitare curge de la data punerii în libertate a condamnatului.
Atunci când condamnatul a fost liberat condiționat, termenul de reabilitare curge de la împlinirea duratei pedepsei, adică de la expirarea termenului de supraveghere a liberării condiționate.
În cazul în care a intervenit grațierea totală, termenul curge de la data aplicării actului de grațiere (această dată poate fi data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare atunci când legea de grațiere a intervenit în cursul procesului, respectiv data intrării în vigoare a actului de grațiere atunci când aceasta a intervenit după rămânerea definitivă a hotărârii). În caz de grațiere condiționată, termenul de reabilitare curge tot de la data aplicării grațierii și nu de la data împlinirii termenului de încercare.
Când a intervenit prescripția executării pedepsei, termenul de reabilitare curge de la data împlinirii termenului de prescripție.
În caz de condamnări succesive, termenul de reabilitare se calculează în raport de pedeapsa cu durata cea mai mare și curge de la data executării sau considerării ca executată a ultimei pedepse.
b) să nu fi săvârșit o altă infracțiune în termenul de reabilitare.
c) inculpatul să fi achitat integral cheltuielile de judecată și și-a îndeplinit obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când acesta dovedește că nu a avut posibilitatea să le îndeplinească sau când partea civilă a renunțat la despăgubiri. S-a considerat în practica judiciară că această condiție nu e îndeplinită atunci când plata despăgubirilor nu mai poate fi cerută de către partea civilă datorită intervenirii prescripției civile.
Noul Cod penal a renunțat la două dintre condițiile prevăzute anterior de art. 137 C.p. – buna conduită a inculpatului și asigurarea existenței prin mijloace oneste. Cele două condiții nu se legau nemijlocit de elemente relevante pentru înlăturarea decăderilor, interdicțiilor sau incapacităților decurgând dintr-o hotărâre penală, iar prima dintre acestea prezenta un conținut extrem de larg și imprecis.
Potrivit art. 170 N.C.p., în caz de respingere a cererii de reabilitare, nu se poate face o altă cerere decât după un termen de un an, termen care se socotește de la data respingerii prin hotărâre definitivă a precedentei cereri. Și în acest caz noul Cod penal conține o reglementare mai favorabilă condamnatului, întrucât potrivit vechilor dispoziții nu se putea face o nouă cerere decât după un termen de 3 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, după un termen de 2 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani și respectiv, după un termen de un an în celelalte cazuri; aceste termene se socotesc de la data respingerii cererii.
Dacă respingerea cererii de reabilitare a fost determinată de neîndeplinirea unor condiții de formă, o nouă cerere poate fi introdusă potrivit dispozițiilor Codului de procedură penală.
În fine, conform art. 171 N.C.p., există și posibilitatea pentru instanță de a anula reabilitarea. Anularea este posibilă doar în ipoteza reabilitării judecătorești și va interveni atunci când după acordarea ei s-a descoperit că cel reabilitat mai suferise o altă condamnare, care dacă ar fi fost cunoscută, ducea la respingerea cererii de reabilitare.
Condamnatul poate fi reabilitat, la cerere, de instanță, după împlinirea următoarelor termene:
a) 4 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, dar care nu depășește 5 ani;
b) 5 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depășește 10 ani;
c) 7 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani sau în cazul pedepsei detențiunii pe viață, comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii;
d) 10 ani, în cazul condamnării la pedeapsa detențiunii pe viață, considerată executată ca urmare a grațierii, a împlinirii termenului de prescripție a executării pedepsei sau a liberării condiționate.
Condamnatul decedat până la împlinirea termenului de reabilitare poate fi reabilitat dacă instanța, evaluând comportarea condamnatului până la deces, apreciază că merită acest beneficiu.
Sectiunea 2. Natura termenelor
Termenele reabilitării judecătorești diferă în funcție de natura și cuantumul pedepsei la care a fost condamnat cel care cere reabilitarea. Astfel, potrivit art. 137 C. pen.2), reabilitarea poate fi cerută:
a) în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de un an până la 5 ani, după trecerea unui termen de 4 ani, la care se adaugă jumătate din durata pedepsei pronunțate;
b) în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani până la 10 ani, după trecerea unui termen de 5 ani, la care se adaugă jumătate din durata pedepsei pronunțate;
c) în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, după trecerea unui termen de 7 ani, la care se adaugă jumătate din durata pedepsei pronunțate;
d) în cazul pedepsei detențiunii pe viață comutate sau înlocuite cu pedeapsa închisorii, după trecerea unui termen de 7 ani, la care se adaugă jumătate din durata pedepsei cu închisoare.
Potrivit art. 135 alin. (2) C. pen., procurorul general poate dispune, în cazuri excepționale, reducerea termenelor de reabilitare. în noul Cod penal această facultate a fost acordată instanței, și nu procurorului general.
Referitor la calcul termenelor de reabilitare, art. 136 C. pen.prevede că acestea se socotesc de la data când a luat sfârșit executarea pedepsei principale sau de la data când aceasta s-a prescris, iar în caz de grațiere totală sau de grațiere a restului de pedeapsă, termenul curge de la data actului de grațiere.
[2] Titularul cererii. Condamnatul este singurul care poate cere reabilitarea, iar, după decesul acestuia, cererea poate fi făcută de soț sau de alte rude apropiate.
Soțul sau rudele apropiate pot continua procedura de reabilitare, pornită anterior de decedat [art. 495 alin. (1) C. proc. pen.].
[3] Motivele cererii. Se va arăta faptul că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 135 și art. 137 C. pen. (respectiv art. 152 și art. 154 din noul C. pen.) – condiții de fond – și de art. 495 C. proc. pen. – condiții de formă -, respectiv:
a) împlinirea termenului de reabilitare prevăzut de lege,
b) neintervenția unei noi condamnări în termenul de reabilitare;
c) faptul că cel condamnat își are asigurată existenta prin muncă sau prin alte mijloace oneste, sau, după caz, faptul că are vârsta de a fi pensionat sau este incapabil de muncă;
d) buna conduită a condamnatului în perioada de după executarea pedepsei;
e) faptul că a achitat în întregime cheltuielile de judecată și despăgubirile civile la plata cărora a fost obligat, afară de cazul când partea vătămată a renunțat la despăgubiri. De asemenea, neîndeplinirea acestei condiții nu duce la respingerea cererii de reabilitare în cazul în care instanța constată că acest lucru nu se datorează relei-voințe a condamnatului.
[4] Temeiul juridic îl constituie dispozițiile art. 494-503 C. proc. pen. și ale art. 135 și următoarele C. pen. (respectiv art. 151 și următoarele din noul C. pen.).
CAPITOLUL VI
JUDECAREA CERERII DE REABILITARE IN NCP
Sectiunea 1. Considerațiile generale in vechiul cod
Pentru obținerea reabilitării este necesar desfășurarea unei activități judiciare, în cadrul căreia să se verifice dacă condițiile reabilitării sunt îndeplinite și, în caz afirmativ, să se dispună reabilitarea în temeiul unei hotărâri judecătorești.
Mijlocul procedural prin care se declanșează procedura reabilitării este cererea de reabilitare.
Cererea se face de condamnat, iar după moartea acestuia, de soț sau rudele apropiate. Soțul sau rudele apropiate pot continua procedura de reabilitare pornită anterior decesului (art.495 alin.1 C.pen.).
Potrivit art. 135 C.pen., cererea nu poate fi făcută decât după trecerea termenelor instituite prin acest text care permit a se stabili dacă condamnatul s-a îndreptat.
a) Prima condiție îl obligă pe condamnat să indice adresa la care își are domiciliul și unde trebuie citat, iar când cererea este introdusă de o altă persoană (soț, rudă apropiată, reprezentant legal), adresa acesteia.
Lipsa adresei cumulată cu neprezentarea titularului cererii la primul termen de judecată, atrage respingerea cererii (art.495 lit.a și art.497 lit.b, C.pr.pen.).
b) A doua condiție impune ca în cuprinsul cererii să fie prevăzute numărul și data hotărârii (sau hotărârilor) de condamnare, fapta (sau faptele) pentru care a fost pronunțată condamnarea (sau condamnările), pedepsele complimentare, despăgubirile civile și cheltuielile judiciare la care a fost obligat. Lipsa vreuneia din aceste mențiuni se poate completa până la prima zi de judecată sau cel târziu până la noul termen pe care instanța îl poate acorda; în caz contrar, cererea se respinge pentru că nu îndeplinește această condiție expres prevăzută de lege (art.495 lit.b și art.497 lit.c, C.pr.pen.).
c) A treia condiție cere să fie menționate toate localitățile unde condamnatul a locuit, cu indicarea exactă a adreselor la care a locuit efectiv, precum și a locurilor de muncă pe tot intervalul de la executarea pedepsei până la introducerea cererii, iar în cazul când executarea pedepsei a fost prescrisă, de la data rămânerii definitive a hotărârii până la introducerea cererii.
d) A patra condiție obligă la motivarea în fapt și în drept a cererii.
Cererea de reabilitare se adresează judecătoriei care a judecat în primă instanță cauza în care s-a pronunțat condamnarea pentru care se cere reabilitarea, fie instanța corespunzătoare în a cărei rază teritorială domiciliază condamnatul (art.494 C.pr.pen.).
Dacă, între timp, competența materială s-a modificat, cererea de reabilitare se judecă de instanța competentă să judece fapta în primă instanță, la data introducerii cererii de reabilitare ori de instanța corespunzătoare acesteia, în raza căreia domiciliază condamnatul.
Prima instanță rămâne competentă chiar dacă competența i-a revenit ca urmare a conexității.
În caz de respingere a cererii de reabilitare, o nouă cerere se mai poate face numai după un termen de 3 ani în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, după un termen de 2 ani la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani și după un termen de un an în celelalte cazuri; aceste termene se socotesc de la data respingerii cererii.
Condițiile prevăzute de art. 137 C.pen. trebuie să fie îndepliniteși pentru intervalul care a precedat noua cerere (art.138 C.pen.).
Când respingerea cererii s-a bazat pe lipsa condițiilor de formă ea se poate reînnoi oricând, cu condiția ca cerințele prevăzute de art. 495 C.pr.pen. să fie îndeplinite (art.497 alin. ultim. C.pr.pen.).
Sectiunea 2. Judecarea cererii de reabilitare în reglementarea noului Cod de procedură penală
Reabilitarea are loc fie de drept, in cazurile prevazute la art. 150 sau 165 din Codul penal, fie la cerere, acordata de instanta de judecata, in conditiile prevazute in prezentul capitol.
Reabilitarea de drept
La implinirea termenului de 3 ani prevazut la art. 165 din Codul penal, daca persoana condamnata nu a mai savarsit o alta infractiune, autoritatea care tine evidenta cazierului judiciar va sterge din oficiu mentiunile privind pedeapsaaplicata condamnatului.
La implinirea termenului de 3 ani prevazut la art. 150 din Codul penal, organul care a autorizat infiintarea persoanei juridice si organul care a inregistrat persoana juridica va sterge din oficiu mentiunile privind pedeapsa aplicata persoanei juridice.
Reabilitarea judecatoreasca
Competenta sa se pronunte asupra reabilitarii judecatoresti este fie instanta care a judecat in prima instanta cauza in care s-a pronuntat condamnarea pentru care se cere reabilitarea, fie instanta corespunzatoare in a carei circumscriptie domiciliaza condamnatul sau in care a avut ultimul domiciliu, daca la data introducerii cererii domiciliaza in strainatate.
Cererea de reabilitare judecatoreasca se formuleaza de catre condamnat, iar dupa moartea acestuia, de sot sau de rudele apropiate.
Sotul sau rudele apropiate pot continua procedura de reabilitare pornita anterior decesului.
Reabilitarea judecatoreasca se dispune in cazurile si conditiile prevazute la art. 166 si 168 din Codul penal .
In cerere trebuie sa se mentioneze:
a)adresa condamnatului, iar cand cererea este facuta de alta persoana, adresa acesteia;
b)condamnarea pentru care se cere reabilitarea si fapta pentru care a fost pronuntata acea condamnare;
c)localitatile unde condamnatul a locuit si locurile de munca din tot intervalul de timp de la executarea pedepsei si pana la introducerea cererii, iar in cazul cand executarea pedepsei a fost prescrisa, de la data ramanerii definitive a hotararii si pana la introducerea cererii;
d)temeiurile cererii;
e)indicatii utile pentru identificarea dosarului si orice alte date pentru solutionarea cererii.
(4)La cerere se anexeaza actele din care reiese ca sunt indeplinite conditiile reabilitarii.
Exemplu, cerere de chemare in judecata.
In general, cererea cuprinde urmatoarele elemente:
a) Formula de adresare – "Domnule (Doamna)…
b) Datele personale:
– subsemnatul(a) /subsemnatii (ele)…
– domiciliat(a) in…
– in calitate de… (reclamant, inculpat, creditor, reprezentant etc.)
c) Temeiul (acelasi cu motivarea de drept)
d) Cererea
e) Motivele (de fapt si de drept)
f) Dovada / Anexele (actele depuse, timbrul fiscal si judiciar etc.)
g) Data depunerii (colt stanga)
h) Semnatura (colt dreapta)
Se observă că principala noutate, față de legislația în vigoare, este aceea că ședința nu este publică. În cuprinsul art. 533 nu se mai regăsește dispoziția din legea prezentă în conformitate cu care atunci „când, din materialul aflat la dosar nu rezultă date suficiente cu privire la îndeplinirea condițiilor de reabilitare, instanța dispune completarea materialului de către persoana interesată, iar dacă consideră necesar, cere de la organele competente relații cu privire la comportarea celui condamnat”.
Lipsa acestor dispoziții ridică problema soluției pe care instanța urmează să o adopte când în dosar nu sunt date suficiente cu privire la îndeplinirea condițiilor reabilitării. Se va pronunța soluția numai având în vedere materialului existent în dosar ori se va dispune completarea acestuia?
Rezolvarea problemei presupune examinarea prevederilor legii în legătură cu atribuțiile instanței și principiile care guvernează procesul penal. Legea procesual penală în vigoare prevede, prin dispozițiile art. 4, rolul activ – “organele de urmărire penală și instanțele de judecată sunt obligate să aibă rol activ în desfășurarea procesului penal”. De asemenea, art. 287 stipulează îndatoririle instanței de judecată („instanța de judecată își exercită atribuțiile în mod activ, în vederea aflării adevărului și a realizării rolului educativ al judecății“).
Noul Cod de procedură penală nu mai prevede principiul rolului activ.
În cuprinsul principiului aflării adevărului, reglementat prin dispozițiile art. 5, se menționează că “organele judiciare au obligația să asigure aflarea adevărului cu privire la cauză și la persoana suspectului sau a inculpatului “ . Obligația organelor de urmărire penală este de a strânge și de a administra probe atât în favoarea, cât și în defavoarea persoanei cercetate.
Din cele de mai sus, rezultă că dispozițiile acestui articol se referă la o cauză penală în desfășurare, cauză care are ca obiect tragerea la răspunderea penală a unei persoane.
Totuși, în cuprinsul art. 349 – rolul instanței de judecată, se menționează că “instanța de judecată soluționează cauza dedusă judecății cu garantarea respectării drepturilor subiecților procesuali și asigurarea administrării probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei, în scopul aflării adevărului, cu respectarea deplină a legii “.
Aceste din urmă dispoziții, în opinia noastră, constituie un suficient temei pentru ca instanța să nu respingă, de la primul termen, o cerere de reabilitare atunci când, pentru lămurirea împrejurărilor este necesar să se completeze materialul cauzei prin abilitarea petiționarului de a obține relațiile necesare, prin solicitarea acestor date de la organele competente ori prin citarea unor persoane.
Masurile premergatoare reabilitarii
Dupa fixarea termenului de solutionare a cererii de reabilitare se dispune citarea persoanei care a solicitat reabilitarea si a persoanelor a caror ascultare instanta o considera necesara, se iau masuri pentru aducerea dosarului in care s-a pronuntat condamnarea si se solicita copia fisei cazierului judiciar al condamnatului.
Respingerea cererii pentru neindeplinirea conditiilor de forma si fond
(1)Cererea de reabilitare se respinge pentru neindeplinirea conditiilor de forma si fond in urmatoarele cazuri:
a)a fost introdusa inainte de termenul legal;
b)lipseste mentiunea prevazuta la art. 530 alin. (3) lit. a) si petitionarul nu s-a prezentat la termenul de infatisare;
c)lipseste vreuna dintre mentiunile prevazute la art. 530 alin. (3) lit. b)-e) si petitionarul nu a completat cererea la termenul de infatisare si nici la termenul ce i s-a acordat in vederea completarii.
(2)In cazul prevazut la alin. (1) lit. a), cererea poate fi repetata dupa implinirea termenului legal, iar in cazurile prevazute la alin. (1) lit. b) si c), oricand.
(3)In cazul prescriptiei executarii pedepsei, nu poate depune cerere de reabilitare persoana prevazuta la art. 530 alin. (1), daca lipsa executarii este imputabila persoanei condamnate.
Solutionarea cererii
În cazul când solicitantul reabilitării a suferit mai multe condamnări vor trebui analizate toate dosarele în care se găsesc hotărâri prin care i s-au aplicat sancțiuni penale.
Luarea acestei măsuri pregătitoare este imperios necesară, pentru a se putea verifica, în mod temeinic, dacaă persoana condamnatîă a îndeplinit condițiile prevăzute de lege, în vederea acordării reabilitării și pentru a se stabili durata termenului de reabilitare și data de la care termenul respectiv începe sa curgă.
În practica judiciară au existat cazuri în lipsa dosarului în care se afla hotărârea de condamnare a petiționarului, soluționarea cererii de reabilitare s-a făcut numai pe baza unei copii a hotărârii.
Desigur nu este recomandabil un atare procedeu, întrucât există pericolul ca instanța de judecată să fie pusă în situația de a nu cunoaște unele date importante în legătură cu faptele penale săvârșite de condamnat, împrejurările în care s-a comis infracțiunea, antecedentele făptuitorului etc., care deși prezintă o anumită însemnătate pentru justa soluționare a cererii de reabilitare, nu rezultă întotdeauna cu claritate din considerentele hotărârii.
În mod excepțional însă, când obșinerea dosarului nu este posibilă, socotim că judecarea cererii de reabilitare poate avea loc numai pe baza hotărârii de condamnare.
În practica judiciară s-a statuat în mod consecvent, că instanța de judecată trebuie să manifeste rol activ în completarea dovezilor necesare soluționării cererii de reabilitare.
În această fază procesuală, instanța de judecată hotărăște cu privire la acordarea unui termen în vederea achitării, în întregime sau în parte a sumelor datorate de condamnat în contul despăgubirilor civile și a cheltuielilor de judecată la plata cărora a fost obligat, iar în caz de obligare solidară, fixează suma care trebuie achitată de către persoana condamnată sau urmașii săi în vederea reabilitării.
A doua fază procesuală a producerii reabilitării judecătorești constă în formularea concluziilor de către petiționar.
Petiționarul (sau reprezentantul legal al acestuia) are dreptul ca în concluziile sale, să se refere pe larg la temeiurile pe care ăși bazează cererea, să se prevaleze de datele și împrejurările care dovedesc împlinirea condițiilor prevăzute de lege, să invoce și să dezvolte argumente bazate pe rezolvările anterioare din practica judiciară ori pe susținerile din literatura judiciară, care sunt de natură să vină în sprijinul admiterii cererii sale.
Concluziile procurorului, fie de admitere, fie de respingere a cerereii de reabilitate, urmează, de asemenea, să fie motivate prin arătarea temeiurilor pe care se bazează.
După ascultarea concluziilor petiționarului și procurorului, instanța de judecată deliberează și se pronunță asupra cererii de reabilitare.
Soluțiile care se pot pronunța cu ocazia soluționării cererii de reabilitare sunt fie de admitere, fie de respingere a cererii. Admiterrea cererii se dispune în cazul când se constată că de la stingerea condamnării a trecut termenul prevăzut de lege, iar condamnatul îndeplinește condițiile prevăzute de codul penal. Dacă stabilește însă că persoana condamnată nu a îndeplinit condițiile de fons prevăzute în vederea acordării reabilitării, se va pronunța, desigur, respingerea cererii.
Instanța de judecată se pronunță asupra cererii de reabilitare prin sentință.
Situatiile privind despagubirile civile :
Cand condamnatul sau persoana care a facut cererea de reabilitare dovedeste ca nu i-a fost cu putinta sa achite despagubirile civile si cheltuielile judiciare, instanta, apreciind imprejurarile, poate dispune reabilitarea sau poate sa acorde un termen pentru achitarea in intregime sau in parte a sumei datorate.
(3)In caz de obligatie solidara, instanta fixeaza suma ce trebuie achitata, in vederea reabilitarii, de condamnat sau de urmasii sai.
(4)Drepturile acordate partii civile prin hotararea de condamnare nu se modifica prin hotararea data asupra reabilitarii.
Contestatia
Sentinta prin care instanta rezolva cererea de reabilitare este supusa contestatiei in termen de 10 zile de la comunicare, care se solutioneaza de instanta ierarhic superioara. Judecarea contestatiei la hotararea primei instante se face in sedinta nepublica, cu citarea petentului. Participarea procurorului este obligatorie. Decizia instantei prin care se solutioneaza contestatia este definitiva.
Anularea reabilitarii
In cazul prevazut la art. 171 din Codul penal, instanta prevazuta la art. 529 dispune anularea reabilitarii, din oficiu sau la cererea procurorului.
Reabilitarea judecatoreasca va fi anulata cand, dupa acordarea ei, s-a descoperit ca cel reabilitat mai savarsise o infractiune care, daca ar fi fost cunoscuta, ar fi condus la respingerea cererii de reabilitare .
Se incepe cu reabilitarea de drept, se continua cu reabilitarea judecatoreasca, efectele celor doua forme ale reabilitarii, conditiile in care se poate reinnoi cererea de reabilitare judecatoreasca si cele in care poate opera anularea reabilitarii judecatoresti.
Reabilitarea de drept opereaza, in cazul pedepsei amenzii, a pedepsei inchisorii care nu depaseste 2 ani sau a pedepsei inchisorii a carei executare a fost suspendata sub supraveghere, daca in decurs de 3 ani condamnatul nu a savarsit o alta infractiune .
Ratiunea de a mari limita pedepsei inchisorii la 2 ani este aceea de a stimula condamnatii la pedeapsa inchisorii de pana la 2 ani sa se reintegreze social intr-un timp cat mai scurt pentru a putea beneficia de inlaturarea consecintelor condamnarii.
Reabilitarea de drept nu mai opereaza in cazul suspendarii executarii pedepsei sub supraveghere odata cu implinirea termenului de incercare deoarece, acesta, in proiectul Codului penal este mai mic decat in Codul penal in vigoare si, in plus, pe durata acestui termen cel condamnat este supravegheat de consilieri ai serviciului de probatiune, iar pentru a dovedi integrarea lui sociala este nevoie sa curga un termen de 3 ani de la implinirea termenului de incercare .
In proiect termenele de reabilitare judecatoreasca au fost reduse in raport cu cele prevazute in Codul penal vechi.
Modul de a rationa a fost acela de a stimula reintegrarea sociala a condamnatilor si de a-i incuraja la aceasta, cunoscand ca buna conduita intr-o perioada rezonabila poate conduce la inlaturarea consecintelor condamnarii.
Mentiunile despre reabilitare
Dupa ramanerea definitiva a hotararii de reabilitare sau de anulare a acesteia, instanta dispune sa se faca mentiune despre aceasta pe hotararea prin care s-a pronuntat condamnarea.
Efectele cererii de reabilitarea
Deși aparent art. 557 NCPP nu aduce modificări substanțiale în reglementarea executării mandatului de executare a pedepsei, noua reglementare poate genera probleme practice în punerea în executare a mandatului de executare a pedepsei, fie ca urmare a necorelării cu texte legale conexe fie ca urmare a eliminării unor reglementări prezente în vechea formă.
Care este raționamentul pentru care atribuțiile prevăzută de art. 229 NCPP (în cazul punerii în executare a mandatului de arestare preventivă, atât în cursul urmăririi penale cât și în cursul procedurii de cameră preliminară ori al judecății, notificarea autorității competente revine judecătorului de drepturi și libertăți) revin în cadrul procedurii punerii în executare a mandatului de executare organelor de poliție? Cum se conciliază această prevedere cu prevederile art. 554 alin. (2), care reglementează modul de soluționare a nelămuririlor sau impiedicărilor la executare?
Cum se poate justifica reglementarea în alin. (4) și alin. ( 9) ale art. 557 NCPP, în ceea ce privește obligația organelor de poliție de a lua măsuri în sensul dării condamnatului în consemn la frontieră în cazul în care persoana condamnată nu este găsită (alin. 4) și, respectiv, refuzul eliberării pașaportului sau ridicarea acestuia și, din nou, darea în consemn la frontieră de către organele însărcinate cu emiterea pașapoartelor (alin 9)? Aceste dispoziții legale își justifică existența în condițiile în care, conform prevederilor art. 555 alin. 2 și 556 alin. 2 NCPP, dacă persoana condamnată se află în stare de libertate, la momentul emiterii mandatului de executare se emite în mod obligatoriu și ordinul de interzicere a părăsirii țării, care se comunică de către judecătorul delegat organelor de poliție de frontieră, concomitent cu trimiterea mandatului de executare către organele de poliție?
CONCLUZII
Reabilitarea nu constituie un act de indulgență al autorității de stat față de fostul condamnat ci un drept al său. Ea se bazează pe un drept natural și legitim al condamnatului, acela că, de înadtă ce el, prin purtarea sa, dovedește, în mod indubitabil, că nu mai inspiră nici o temere, că, dimpotrivă el poate fi folositor semenilor săi, societatea este datoare să-i recunoască, într-un mod solemn, dreptul de a face din ea și de a exercita toate drepturile sale civile și politice.
Reabilitarea poate fi dobândită pentru orice condamnare, indiferent dacă unele condamnări sunt pronunțate de instanțe civile sau instanțe militare ori dacă condamnările suferite au fost pronunțate în străinătate pentru hotărâri recunoscute de legea noastră penală.
Reabilitarea se poate obține și pentru condamnări succesive, dacă sunt îndeplinite condițiile legale.
Reabilitatetea nu este condiționată de gravitatea infracțiunii sau de pedeapsa aplicată. Dacă îndeplinește condițiile legale, cererea de reabilitare n-ar putea fi respinsă cu motivarea că fapta comisă prezintă un pericol social deosebit de grav, o asemenea soluție nu are suport legal, deoarece dispozițiile art. 526 C.pr.pen. anterior care obligau instanța ca, în afara verificării condițiilor de formă și fond să aprecieze și asupra oportunitășii admiterii reabilitării, nu au mai fost menținute în noua legislație.
Reabilitarea nu afectează drepturile părți vătămate derivând condamnare privind despăgubirile civile și cheltuielile de judecată la care condamnatul a fost obligat.
BIBLIOGRAFIE
Apetrei, M. – Drept procesual penal, Editura Oscar Print, 1998;
Aurel Ciopraga, Evaluarea probei testimoniale în procesul penal, Editura Junimea, Iași, 1984.
Aurel Ciopraga, Tratat de tactică criminalistică, Editura Gamma, Iași, 1999.
Convenția Europeanã a Drepturilor Omului.
George Antoniu și colaboratorii, Explicațiile preliminare ale noului Cod Penal , Ed.Universul Juridic, 2010. Mihail Udroiu, Drept penal, Partea generală, Ed. Universul Juridic, 2014.
George ANTONIU, Noul Cod penal , vol.I, Edit. C.H.Beck, București, 2006.
I.Neagu, Tratat de Drept Procesual Penal, Partea Specială, Editia a II a revăzută și adăugită, Ed. Universul juridic, 2010
Iancu Tănăsescu, Curs de drept penal general, Editura INS, Craiova, 1999.
Ioana Teodora Butoi, Tudorel Butoi, Psihologia interogatoriului judiciar, Editura Enmar, București, 2002.
Ioana-Teodora Butoi, Alexandru Butoi, Tudorel Butoi, Psihologia comportamentului criminal, Editura Enmar, 1999.
Ioana-Teodora Butoi, Tudorel Butoi, Psihologie judiciară – curs universitar, ediția a II-a, București, Editura Fundației România de Mâine, 2004
Mihail Udroiu, Drept penal, Partea generală, Ed. Universul Juridic, 2014
N. Jidovu, Gh. Bică – Drept procesual penal, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2007. Duțu Tiberiu – Drept procesual penal-Caiet de seminar, Ed. Europolis, Constanța, 2011. Dongoroz, V.; Antoniu, G. – Explicatii teoretice ale Codului de procedura penala. Partea generala, Editura Academiei, vol. I, 1975;
N. Mitrofan, T. Butoi, V. Zdrenghea, Psihologie Judiciară, Editura Șansa, București, 1992.
Noul Cod Penal.
Oana Roxana Ifrim, Drept penal, Partea generală, Ed. Siteh, 2013
Petre Bieltz, Logică Juridică, Editura ProTransilvania, București, 1998.
Tiberiu Bogdan, Probleme de psihologie judiciară, Editura Știință și Tehnică, București, 1978.
Tudorel Butoi, Iftenie Valentin, Boroi Alexandru, Alexandru Butoi, Sinuciderea – un paradox, Editura Medicală, București, 2001.
Tudorel Butoi, Psihanaliza crimei – femeia asasin, Editura Știință și Tehnică, București 1998, reeditată 2001.
Vintilă Dongoroz, Explicații teoretice ale Codului de procedură penalăromân. Partea generală, vol.I, Editura Academiei, București, 1975.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Reabilitarea Judecatoreasca (ID: 103025)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.