Reabilitarea

=== c4bead3c72e537f1895adbbff35bc636e18dcdc2_128877_1 ===

CAPITOLUL I

Introducere

Instituția reabilitării

Reabilitarea este o instituție juridică care înlătură consecințele unei condamnări. Potrivit art. 527 din Noul Cod penal, reabilitarea face să înceteze din decăderile și interdicțiile, precum și incapacitățile care rezultă din condamnare.

Reabilitarea reprezintă o instituție a dreptului material și nu a dreptului procesual penal, întrucât determină încetarea consecințelor rezultate din sancțiunea penală, ceea ce face să fie în strânsă legătură cu pedeapsa, instituție fundamentală a dreptului penal substanțial.

Reabilitarea fiind o instituție de drept material, nu poate fi identificată cu și nici rezumată la procedura reabilitării – adică la mijlocul procesual prin care se ajunge la încetarea consecințelor condamnării, chiar dacă în unele legislații este reglementată în Codul de procedură penală. Procedura obținerii reabilitării trebuie privită ca un drept al persoanei care, în intervalul prevăzut de lege, a dovedit că s-a integrat complet în societate, în raport de caracterul obiectiv al procesului de reeducare și integrare socială. Reabilitarea realizează un important deziderat social, atât în interesul celor condamnați, cât și al întregii societăți.

Fără a obține reabilitarea judecătorească, persoana condamnată este supusă în continuare la anumite decăderi, interdicții în exercitarea unor drepturi personale care au un caracter perpetuu. În măsura în care fostul condamnat, prin conduita corectă, prin stăruință la locul de muncă demonstrează în mod convingător că s-a îndreptat este nu numai injust, dar si imoral ca el să sufere în continuare decăderile, incapacitățile și interdicțiile ce decurg din condamnare.

Tocmai în scopul înlăturării acestor consecințe ale pedepsei funcționeză reabilitarea judecătorească, deopotrivă ca instituție de drept penal și procesual penal. Posibilitatea obținerii reabilitării trebuie privită ca un drept al persoanei care, în intervalul prevăzut de lege a dovedit că s-a integrat complet în societate, în raport cu caracterul obiectiv al procesului de reeducare și integrare socială.

Posibilitatea obținerii reabilitării trebuie privităca un drept al persoanei care, în intervalul prevăzut de lege a dovedit ca s-a integrat complet în societate, în raport de caracterul obiectiv al procesului de reeducare și reintegrarea socială.

Reabilitarea este o cauză care înlătură pentru viitor consecințele penale și extrapenale ce decurg dintr-o hotărâre de condamnare, făcând ca fostul condamnat să se bucure din nou, fără nicio interdicție, de toate drepturile subiective, politice și social-economice recunoscute cetățenilor. Reabilitarea este mijlocul legal prin care fostul condamnat este deplin integrat, pe plan juridic, în sociatate și are caracterul unui mijloc legal de încetare a consecințelor juridice care decurg dintr-o condamnare.

Din cele arătate mai sus se desprinde ideea că reabilitarea este o cauză extinctivă a consecințelor condamnării, care operează personal și privește exclusiv consecințele pentru viitor ale condamnării, ceea ce o deosebește de cauzele care înlătură răspunderea penală sau cauzele care înlătură executarea pedepsei.

Reabilitarea este necesar să fie reglementată nu numai fiindcă este singura modalitate de înlăturare a măsurilor restrictive de drepturi ce decurg din pedeapsă, ci și ca factor de constatare a recidivei. Într-adevăr, lipsa oricărei perspective de a dobândi complete reintegrare social ar putea avea consecințe daunătoare pentru conduit unor condamnați după eliberarea din locurile de detenție. În schimb, existența reabilitării trezește interesul condamnaților pentru deplina îndreptare și reeducare, pentru o conduită corectă, condiționând în mare masură, în astfel de cazuri, respectarea benevolă a legilor și a normelor de conviețuire socială.

Reabilitarea, ca măsură de politică penală, este menită să stimuleze efortul de îndreptare și reintegrare al fostului condamnat în cadrul societății, prin repunerea acestuia în deplinătatea drepturilor politice și social-economice pe care le-a avut înainte de condamnare.

Prin faptul că reabilitarea oferă posibilitatea înlăturării consecințelor condamnării, aceasta îl stimulează pe fostul condamnat pentru a desfășura p activitate cinstită, a avea o conduită ireproșabilă, constribuind astfel la înfăptuirea politicii penale a statului, care are ca principal obiectiv prevenirea infracțiunilor.

Perspectiva obținerii reabilitării exercită o influență pozitivă, determinând pe foștii condamnați să se abțină de la comiterea altor fapte penale în viitor.

Reabilitarea este o instituție de drept penal material care se întemeiază pe desăvârșirea procesului de îndreptare și reeducare a persoanelor condamnare, pe stăruința lor de a dobândi o deplină reintegrare socială și care, o dată realizate, face să înceteze pentru viitor toate consecințele restrictive de drepturi generate de sancțiunea penală (decăderi, interdicții, incapacități).

În principiu, reabilitarea poate fi dobândită pentru orice condamnare indiferent că infracțiunea este incriminată de Codul penal sau de o lege specială. Se înțelege că la acordarea reabilitării condamnaților care au săvârșit infracțiuni grave și cărora li s-au aplicat pedepse mai grave,nu poate să nu se țină seama de gravitatea și natura condamnării. Aceasta presupune însă exigența în plus la verificarea condițiilor prevăzute de lege în vederea acordării reabilitării și nicidecum excluderea unor categorii de condamnați de la beneficiul reabilitării.

Putem afirma că, în principiu, reabilitarea poate fi dobândită de orice condamnat indiferent de natura sau gravitatea intracțiunii și a pedepsei. Reabilitarea poate fi obținută chiar și pentru condamnări suferite în străinătate, daca hotarârea prin care s-a pronuntat a fost recunoscută, potrivit legii române.

Reabilitarea poate fi obținută chiar și în cazul în care solicitantul a suferit mai multe condamnăti succesive. Existența mai multor condamnări în trecut nu trebuie să constituie o piedică pentru obținerea reabilitării, dacă persoana respectivă pe parcusul unei perioade mai îndelungate a avut o astfel de conduită încât să se formeze convingerea că pe viitor va avea o conduită corectă.

Dacă reabilitarea este admisibilă și pentru condamnări succesive, cu atât mai mult ea poate fi cerută și dobândită în cazul mai multor condamnări pentru infracțiuni în concurs, când pedepsele aplicate au fost contopite, iar în acest caz urmează să se stabilească termenul de reabilitare în raport cu pedeapsa cea mai aspră în care s-au contopit celelalte sancțiuni pronunțate, incluzând în natura acesteia și sporul ce a fost eventual aplicat.

Desigur, în cazul mai multor condamnări succesive, instanța de judecată urmează să verifice cu toată exigența îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege în vederea obținerii reabilitării, întrucât într-o atare situație nu se poate ignora totuși pericolul relativ mai ridicat, pe care solicitantul l-a prezentat pentru societate.

În principiu, reabilitarea este indivizibilă, neputând fi dobândită numai pentru o parte din condamnările suferite.

Caracterul indivizibil al reabilitării, ca trăsătură esențială a acesteia, reiese din particularitatea că ea nu se referă la o anumită condamnare, ci și la persoana respectivă. O altă trăsătură distinctivă a reabilitării constă în aceea că produce efecte numai pentru viitor.

Reabilitarea nu pune în discuție justețea condamnării care a stat la baza pedepsei executate, nu determină restituirea bunurilor confiscate, redarea funcției ori a titlurilor onorifice pierdute datorită sancțiunii penale.

De asemenea, nu afectează sub vreo formă obligarea la plata despăgubirilor civile prin hotărârea de condamnare.

Principalele condiții în vederea obținerii reabilitării sunt:

neintervenirea altei condamnări în cursul termenului de reabilitare;

o bună conduită;

repararea pagubelor cauzate altora prin săvârșirea infracțiunii;

asigurarea existenței, prin muncă sau alte mijloace oneste.

Reabilitarea poate fi dobândită, fie prin oficiu prin însuși efectul legii, fie prin hotărâre judecătorească, cu condiția, ca în ambele cazuri să fie indeplinite condițiile prevăzute expres de legea penală.

În Noul Cod penal – Legea nr. 286/2009 instituția reabilitării este reglementată în Titlul IX denumit “Cauzele care înlătură consecințele condamnării”, cuprinzând art. 164 – 171.

În Noul Cod penal reglementarea cauzelor care înlătură consecințele condamnării au o altă structură decât cea cuprinsă în vechiul Cod penal. Se începe cu reabilitarea de drept, se continuă cu reabilitarea judecătorească, efectele celor două forme ale reabilitării, condițiile în care se poate reînnoi cererea de reabilitare judecătorească și cele în care poate opera anularea reabilitării judecătorești. Astfel, art. 165 din Noul Cod penal renumit “Reabilitarea de drept” dispune că reabilitarea are loc de drept în cazul condamnării la pedeapsa amenzii, la pedeapsa închisorii care nu depășește 2 ani sau la pedeapsa închisorii a cărei executare a ,.`:fost suspendată sub supraveghere, dacă în decurs de 3 ani condamnatul nu a săvârșit o altă infracțiune.

Potrivit art. 166 denumit “Reabilitarea judecătorească”, condamnatul poate fi reabilitat, la cerere, de instanță, după îndeplinirea următoarelor termene:

4 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, dar care nu depășește 5 ani;

5 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depășește 10 ani;

7 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani sau în cazul pedepsei detențiunii pe viață, comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii;

10 ani, în cazul condamnării la pedeapsa detențiunii pe viață considerată executată ca urmare a grațierii, a împlinirii termenului de prescripție a executării pedepsei sau a liberării condiționate.

Condamnatul decedat până la împlinirea termenului de reabilitare poate fi reabilitat dacă instanța, evaluând comportarea condamnatului până la deces, apreciază că merită acest beneficiu.

Calculul termenului de reabilitare este stabilit în art. 167 din Noul Cod penal care dispune că termenele prevăzute în art. 165 și art. 166 se socotesc de la data când a luat sfârșit executarea pedepsei principale sau de la data când aceasta s-a prescris. Pentru cei condamnați la pedeapsa amenzii, termenul curge din momentul în care amenda a fost achitată integral sau executarea ei s-a stins în orice alt mod.

În caz de grațiere totală sau de grațiere a restului de pedeapsă, termenul curge de la data actului de grațiere, dacă la acea dată hotărârea de condamnare era definitivă sau de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, dacă actul de grațiere se referă la infracțiuni în curs de judecată.

În caz de suspendare sub supraveghere a executării pedepsei, termenul curge de la data implinirii termenului de supraveghere. În cazul condamnărilor succesive, termenul de reabilitare se calculează în raport cu pedeapsa cea mai grea și curge de la data executării ultimei pedepse.

Art. 168 din Noul Cod penal instituie condițiile reabilitării judecătorești. Astfel, potrivit acestui text de lege, cererea de reabilitare judecătorească se admite dacă cel condamnat întrunește următoarele condiții:

nu a săvârșit o altă infracțiune în intervalul de timp prevăzut în art.166;

a achitat integral cheltuielile de judecată și și-a îndeplinit obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când acesta dovedește că nu a avut posibilitatea să de îndeplinească sau când partea civilă a renunțaț la despăgubiri.

În art.169 din Legea nr. 286/2009 – Noul Cod penal, legiuitorul a reglementat efectele reabilitării de drept sau judecătoresti: reabilitarea face să înceteze decăderile și interdicțiile, precum și incapacitățile care rezultă din condamnare. Reabilitarea nu are ca urmare obligația de reintegrare în funcția din care condamnatul a fost scos în urma condamnării ori de redare a gradului militar pierdut. Reabilitarea nu are efecte asupra măsurilor de siguranță.

Reînnoirea cererii de reabilitare judecătorească este reglementată în art. 170 din Noul Cod penal care dispune că în caz de respingere a cererii de reabilitare, nu se poate introduce o nouă cerere decât după un termen de un an, care se socotește de la data respingerii cererii prin hotărâre definitivă. Condițiile prevăzute în art. 168 trebuie să fie indeplinite și pentru intervalul de timp care a precedat noua cerere. Cererea respinsă ca urmare a indeplinirii unor condiții de formă poate fi reînnoită potrivit Codului de procedură penală.

În fine, anularea reabilitării este reglementată în art. 171 din Noul Cod penal. Potrivit acestui text, reabilitarea judecătorescă va fi anulată când, după acordarea ei, s-a descoperit că cel reabilitat mai săvârșise o infracțiune care, dacă ar fi fost cunoscută, ar fi condus la respingerea cererii de reabilitare.

Potrivit dispozițiilor art. 169 din noul Cod penal, reabilitarea face să înceteze decăderile și interdicțiile, precum și incapacitățile care rezultă din condamnare. Reabilitarea nu are efecte asupra măsurilor de siguranță (art. 169 alin. 3 noul cod).

Potrivit dispozițiilor din alin. 2 al art. 169 reabilitarea nu are ca urmare:

obligația de reintegrare în funcția din care condamnatul a fost scos în urma condamnării;

obligația de redare a gradului militar pierdut.

Potrivit legii, reabilitarea este de două feluri. Într-un caz aceasta intervine automat, fiind de drept iar în celălalt caz este nevoie de intervenția instantei de judecată, și anume reabilitarea judecatorească.

Istoricul instituției reabilitarii

Contrar unor opinii, cum că instituția reabilitării ar fi existat din cele mai vechi timpuri, opinii ce nu se bazează însă pe dovezi convingătoare, ele constituind doar simple presupuneri, cercetările ulterioare au demonstrat că noțiunea de reabilitare a fost utilizată pentru prima oară în anul 1439 și că prima definiție a fost dată astfel: „Reabilitatio fist quando litteris gratiae pristimus habitatio status in habiei restituitur” (reabilitarea să aibă loc atunci când printr-o decizie de grațiere vechea condiție juridică este restabilită în situația anterioară cu efect deplin).

Cert este că prima reglementare amănunțită a reabilitării a fost realizată abia în anul 1670 prin Ordonanța Criminală a regelui Ludovic al XIV-lea, legiuire în care au fost sintetizate principiile pe care este fundamentată instituția în cauză, au fost reunite și completate prevederile din ordonanțele anterioare date de alți monarhi francezi.

Spre deosebire de Ordonanța din 1670 în care reabilitarea a fost reglementată în același titlu cu celelalte forme de acordare a actelor de clemență, în Codul penal francez din 1791, reabilitarea a fost reglementată ca instituție distinctă, fiind concepută ca o consecință firească a procesului de readaptare socială a condamnatului, posibilitatea dobândirii ei fiind acordată, în principiu, tuturor condamnaților indiferent de clasa socială din care proveneau, de către consiliul comunal sau municipal.

Ulterior, printr-o lege din anul 1885, s-a statuat că reabilitarea se acordă de către instanța de judecată, după ascultarea concluziilor procurorului și că poate fi obținută, în unele cazuri, chiar după prescripția executării pedepsei, cu condiția achitării despăgubirilor civile.

În dreptul românesc, prima reglementare a instituției reabilitării o găsim în „Procedura condicii criminalicești” adoptată în 1850 sub domnitorul Barbu Știrbei și intrată în vigoare la 1 ianuarie 1852. Titlu IV denumit „Pentru câteva osebite proceduri”, Capitolul IV intitulat „Pentru restatornicirea osândiților” în art.291 – 300 prevedea o reglementare relativ completă a acestei instituții.

Codul penal din 1936 inspirat, în principal, din Codul de instrucțiune criminală francez și din Codul penal italian, ca și din Codul de procedură penală, a prevăzut posibilitatea acordării reabilitării, în principiu, pe cale judecătorească, iar ca efect al suspendării condiționate a executării pedepsei a reglementat posibilitatea dobândirii reabilitării de drept.

Reabilitarea putea fi obținută atât pentru condamnările în materie criminală, cât și pentru condamnările în materie corecțională, indiferent că au fost pronunțate de instanțe ordinare sau speciale, ori de instanțe străine (în acest din urmă caz, reabilitarea putea fi obținută dacă autoritățile române recunoșteau condamnările pronunțate în străinătate).

Codul penal în vigoare, în Capitolul IV din Titlul VII al Părții generale, consacrat cauzelor care înlătură răspunderea penală sau consecințele condamnării, reglementează prin art.133-139 instituția reabilitării sub cele două forme: reabilitarea de drept și reabilitarea judecătorească. Prin Legea nr.278/2006 pentru modificarea și completarea Codului penal, precum și pentru modificarea și completarea altor legi, a fost modificat art.134 din Codul penal în vigoare în sensul că poate beneficia de reabilitarea de drept și persoana juridică dacă în decurs de 3 ani, de la data la care pedeapsa amenzii sau, după caz, pedeapsa complementară a fost executată sau considerată ca executată aceasta nu a mai săvârșit nici o altă infracțiune.

În noul Cod penal, reabilitarea este reglementată sub cele două forme (de drept și judecătorească) în art.155-157 din Titlul VIII intitulat „Cauzele care înlătură consecințele condamnării”.

Istoricul instituției reabilitării în dreptul românesc.

Instituția reabilitării a fost introdusă pentru prima dată în Procedura condicii criminalicești, adoptată sub domnia lui Barbu Știrbei în 1850, intrată în vigoare la 01 ianuarie 1852. În art. 291 – 300 (Pentru câteva deosebite proceduri – pentru restatornicirea osândiților) se reglementa relative complet instituția reabilitării. Sorgintea era Codul de instrucțiune criminal francez din 1808.

Anterior Codului penal din 1968 nu a fost legiferată reabilitarea de drept. Prin efectul altor instituții ale dreptului penal se putea dobândi, în fapt, o veritabilă reabilitare de drept. Este cazul suspendării condiționate a executării pedepsei. Cazul de reabilitare în discuție cuprindea numai anularea nedemnităților cu caracter electoral rezultate din condamnare. Celelalte interdicții și incapacități generate de pedeapsă continuau să ființeze.

Codul penal de la 1936 introduce o reglementare cu caracter general a instituției suspendării condiționate a executării pedepsei. Beneficiul reabilitării putea fi dobândit de un număr restrâns de persoane, ca urmare a modului de reglementare a procedurii reabilitării și a cerințelor oneroase pe care o persoană trebuia să le ,.`:îndeplinească. Prin modificările aduse de statul socialist, s-au îmbunătățit condițiile de fond ale reabilitării judecătorești, a fost consacrată o nouă concepție cu privire la stabilirea termenelor de reabilitare și au fost înlăturate neclaritățile în legătură cu întinderea efectelor reabilitării. De asemenea, s-a reglementat de principiu reabilitarea de drept. Desigur că un aport deosebit l-a avut profesorul Vintilă Dongoroz și colectivul de juriști care au redactat Codul penal și Codul de procedură penală

Reabilitarea – comparație cu alte instituții de drept penal – referințe istorice și de legislație comparată

            Ca și amnistia, prescripția și alte cauze care înlatură aplicarea, executarea și consecințele pedepsei, reabilitarea reprezintă o renunțare din partea societății, pentru rațiuni conform scopului represiunii, la măsurile de precauție luate față de fostul condamnat, măsuri cristalizate în pedepse complementare sau în consecințe perpetue legate de condamnare.

            Reabilitarea, ca și amnistia, este o cauză care înlatură consecințele condamnării. Între aceste cauze există însă deosebiri care privesc natura celor două instituții, scopurile lor, precum și efectele acestora. Astfel, din punct  de vedere al națiunii lor juridico-penale, reabilitarea este o cauză care privește exclusiv consecințele care decurg din existența unei condamnări, în timp ce amnistia este o cauză de înlăturare a răspunderii penale și deci implicit și a consecințelor condamnării atunci când a intervenit după pronunțarea unei condamnări definitive. Reabilitarea produce efecte "în personam", pe când amnistia produce efecte "în rem". Amnistia poate interveni înainte de condamnare, pe când reabilitarea nu poate interveni decât după o condamnare definitivă și cu condiția ca pedeapsa principală să fi fost executată sau strânsă prin orice alt mod.

Comparată cu prescripția răspunderii penale, reabilitarea ca și prescriptia este o cauză cu efecte extinctive. Dar pe când prescriptia înlatură raspunderea penală, reabilitarea nu înlatură decât consecințele condamnării. Apoi, în timp ce la prescriptie trecerea  unui anumit interval de timp este suficienta pentru ca renuntarea la aplicarea sanctiunii sa opereze, la reabilitare pe lânga conditia de timp se mai cer si alte conditii, mai ales în ceea ce priveste reabilitarea judecatoreasca. În ceea ce priveste prescriptia executarii pedepsei, reabilitarea se deosebeste de aceasta si prin faptul ca prescriptia executarii nu are vreun efect asupra decaderilor, interdictiilor si incapacitatilor care rezulta din sanctiunea penala, de fapt ea fixând doar momentul începerii curgerii termenului care poate sa intervina reabilitarea.

Având în vedere cele aratate pâna în prezent, nu poate spune ca reabilitarea intervine numai dupa ce pedeapsa principala a fost executata sau stinsa în alt mod (adică prin amnistie, gratiere ori prescriptie). Deci reabilitarea este instituția care intervine de multe ori dupa ce au funcționat alte instituții ale dreptului penal care duc la stingerea executării pedepsei.

Sub raportul înlăturării consecințelor condamnării există o înrudire între reabilitare și căile de atac extraordinare, atunci când acestea au ca efect recunoașterea nevinovației celui condamnat. Înrudirea este doar aparenta însă, deoarece temeiul înlăturării consecințelor condamnării este cu totul diferit la reabilitare avem de-a face cu o prezumție de îndreptare acelui condamnat, pe când la căile extraordinare de atac avem de-a face cu dovada nevinovației celui condamnat.

Reabilitarea nu poate fi confundată nici cu instituțiile procesuale reglementate în vederea dezdaunării victimelor erorilor judiciare și persoanelor deținute pe nedrept, ele diferind atât prin scopul pe care îl au, cât si prin efectele pe care le produc. Reabilitarea nu are ca scop repararea unei nedreptăți, pe când în cazul erorilor judiciare ne găsim în fața recunoașterii unei nevinovății. Tot astfel, reabilitarea înseamnă renunțarea la consecințele legate de condamnare, pe când în cazul erorilor judiciare avem o anulare a consecințelor impuse în mod injust.

Acum, din punct de vedere istoric și de legislașie comparată, se poate arată că legislațiile penale din toate timpurile au folosit variate mijloace pentru a obține efecte asemănătoare cu acelea ale reabilitării. Astfel, în vechile legiuiri reabilitarea funcționa în genere ca o modalitate a grațierii. La fel a fost și în vechiul drept românesc. Codul știrbei, în art.291-300, prevedea reabilitarea sub terminologia de "restatornicirea osânditilor". Codul comercial de la 1887 prevedea reabilitarea infractorilor condamnați pentru bancrută simplă, iar codul penal din 1936 a prevăzut reabilitarea facultativă și pe cea de drept.

Legislațiile penale moderne au consacrat, prin reglementari speciale, instituția reabilitării. Predominant este sistemul reabilitarii judecatorești. Reabilitarea de drept este admisă limitat pentru condamnări mai ușoare, mecanismul aplicării sale limitându-se la radierea condamnării din fișa de pe care se pot elibera certificate, nu însă și din fișa antecedentelor penale.

În ceea ce privește munca efectivă de reabilitare a persoanelor care au comis infracțiuni, nu există sisteme sociale care să dezvolte aceeași gamă de servicii, însă pot fi identificate trei tipuri standard de activități, cu un grad relativ de generalitate, care pot fi regăsite în majoritatea sistemelor sociale, și anume: evaluare, supraveghere, asistare și consiliere.

Evaluarea persoanelor care au comis infracțiuni este o activitate de bază, fără de care nicio altă activitate nu se poate desfășura eficient. În general, când vorbim de evaluare, vorbim de evaluarea nevoilor și a riscului persoanelor. De asemenea, se pot distinge trei tipuri specifice de evaluări realizate de-a lungul procesului de intervenție:

1. Evaluarea inițială – are două finalități distincte: întocmirea de diferite rapoarte de evaluare și schițarea unui plan de intervenție.

2. Evaluarea continuă – este folosită pe perioada intervenției, cu scopul revizuirii planului, în funcție de dinamica nevoilor infractorului și de progresele obținute în activitatea de asistare și consiliere. Acest tip de evaluare are loc periodic, ca parte integrantă a activității generale de reabilitare. Se realizează atât pentru persoanele aflate în supravegherea serviciilor de probațiune, cât și pentru persoanele aflate în custodia unei instituții (de exemplu: penitenciar, centru de reeducare, etc.) ori pentru persoanele liberate condiționat.

Evaluarea finală – este realizată la încheierea executării sancțiunii penale și urmărește pe de o parte identificarea modului în care persoana care a comis infracțiuni a executat sentința, iar pe de altă parte eficiența metodelor și tehnicilor utilizate de personalul de reabilitare în activitatea de asistare și consiliere. Cea mai mare parte a informațiilor necesare pentru întocmirea rapoartelor de evaluare pot fi identificate fără folosirea unor instrumente speciale. Unele țări însă au dezvoltat instrumente de evaluare a nevoilor și a riscului de recidivă, fiecare tip de evaluare urmărind obiective diferite. Astfel, Thigpen și Keiser disting între evaluarea nevoilor criminogene și evaluarea riscului de recidivă:

evaluarea în vederea determinării nevoilor criminogene ajută instituțiile să dezvolte strategii de intervenție adecvate, care să reducă probabilitatea recidivei și să asigure un tratament adecvat și suport în vederea îmbunătățirii șanselor de succes;

evaluarea în vederea determinării riscul de recidivă este un instrument important care contribuie la promovarea siguranței publice și ajută instituțiile să focalizeze resursele în jurul persoanelor care necesită mai multă supraveghere.

Thigpen și Keiser mai arată că multe sisteme sociale care au dezvoltat astfel de instrumente sunt puternic focalizate pe risc, în timp ce altele includ atât elementele de risc, cât și elemente de nevoi. Echilibrul dintre aceste două elemente depinde de factori interni și de prioritățile instituțiilor.

Din punct de vedere istoric, instrumentele de evaluare au cunoscut o evoluție dinamică, de la simplu la complex, criticile aduse pe parcurs ducând la îmbunătățirea lor. Bonta A. a clasificat instrumentele de evaluare pe trei generații, criteriile de diferențiere între acestea fiind gradul de obiectivitate, modalitatea de structurare, indicatorii pe care îi iau în analiză și relevanța pentru activitatea de reabilitare:

Prima generație. Instrumentele din această generație includ analize subiective și nestructurate, care depind în mare măsură de modul în care persoanele interpretează contextul de viață al infractorului, motivațiile comiterii faptei sau dorința acestuia de schimbare. De cele mai multe ori persoane diferite estimează riscuri diferite de recidivă aceluiași infractor.

A doua generație. Aceste instrumente de evaluare s-au dezvoltat ca urmare a cercetărilor empirice din anii 1930 realizate pe diferite populații de infractori. În urma acestor cercetări au fost identificați mai mulți factori care se regăsesc numai în populația de infractori recidiviști, factori care au fost apoi incluși într-o scală. Exemple de scale de evaluare a riscului de recidivă: Salient Factor Score (SUA, 1975), Offender Group Reconviction Scale (Marea Britanie, 1996). Principalele critici aduse acestor instrumente se referă la axarea exclusivă pe factori statici (numiți și actuariali) care țin de istoria infracțională a persoanei, la folosirea populațiilor de deținuți cu relevanță scăzută pentru infractorii care nu ajung în detenție și la faptul că acest tip de evaluare nu indică și strategiile care trebuiesc urmate pentru prevenirea comportamentului infracțional.

A treia generație. Aceste instrumente evaluează în paralel atât riscul față de propria persoană și comunitate, cât și nevoile criminogene ale persoanei. Premisa de la care se pleacă este că rezolvarea nevoilor duce la diminuarea riscului de recidivă sau a riscului de autovătămare. Un exemplu de instrument care se bazează pe evaluarea riscului și a nevoilor este Level of Service Inventory – revised (LSI-r) din Marea Britanie. Elaborarea instrumentelor de estimare a riscului de recidivă sau de autovătămare și a nevoilor criminogene trebuie deci să țină cont atât de factorii statici, cât și de factorii dinamici și protectivi. De asemenea, trebuie reținut faptul că cea mai mare parte a activității de evaluare este continuă, de ea depinzând în mare măsură succesul intervenției.

(Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite,

Decizia nr.3 din 19 ianuarie 2099 în Dosar nr.31/2008)

În practica instanțelor judecătorești nu există un punct de vedere unitar în legătură cu stabilirea pedepsei ce determină calculul termenului de reabilitare în ipoteza pedepselor rezultante, obținute prin cumul aritmetic ca urmare a revocării suspendării condiționate sau prin cumul juridic în cazul concursului de infracțiuni.

Astfel, unele instanțe au reținut că termenul de reabilitare judecătorească se socotește în raport cu pedeapsa cea mai grea ce intră în compunerea pedepsei rezultante ca urmare a cumului juridic sau aritmetic.

Alte instanțe, dimpotrivă, au considerat că pedeapsa finală stabilită prin cumul juridic sau aritmetic va determina calculul termenului de reabilitare judecătorească.

Examinându-se fiecare dintre aceste ipoteze, în raport cu dispozițiile legale aplicabile, se constată urmatoarele: Reabilitarea constituie mijlocul legal prin care se înlătură pentru viitor toate incapacitățile și interdicțiile ce decurg dintr-o hotărâre de condamnare și asigură reintegrarea socială completă a unui condamnat, prin repunerea lui în situația extinctivă, indivizibilă, care operează “in personam” și a cărei reglementare este prevăzută în Noul Cod penal.

Reabilitarea, după condițiile și modul în care poate fi obținută, cunoaște două forme, și anume reabilitarea de drept, care se obține „ope lege" atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute de aceasta privind gravitatea condamnării și la intervalul de timp ce trebuie să treacă de la data executării pedepsei până la data obținerii reabilitării, și, respectiv, reabilitarea judecătorească, care se obține prin hotărâre judecătorească, atunci când instanța constată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru acordarea reabilitării, iar condamnatul a făcut dovada că s-a îndreptat.

Un efect al reabilitării sau al îndeplinirii termenului de reabilitare privește condamnarea care nu mai este avută în vedere la stabilirea stării de recidivă (art. 38 ultimul alineat din Codul penal), așa încât aceasta nu mai reprezintă un impediment pentru aplicarea unor modalități neprivative de libertate.

Astfel, condiția negativă impusă de lege pentru înlăturarea stării de recidivă prin reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare trebuie examinată, în raport cu momentul săvârșirii celei de-a doua infracțiuni.

Așadar, reabilitarea, înlăturând toate consecințele ce decurg din condamnare, trebuie examinată în strânsă legătură cu pedeapsa, ce reprezintă o categorie importantă a dreptului penal substanțial.

Pedeapsa este sancțiunea de drept penal ce constă într-o măsură de constrângere și reeducare prevăzută de lege pentru săvârșirea unei anumite infracțiuni și este aplicată de instanța de judecată infractorului, în scopul prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni.

Din varietatea de pedepse cunoscute se disting și pedepsele principale, în sensul că pentru fiecare infracțiune este prevăzută de lege o pedeapsă principală, ce poate fi singură aplicată de instanță.

Caracterul unic, individual și de sine stătător al fiecărei pedepse principale pronunțate pentru fiecare infracțiune în parte nu poate fi înlăturat de o cauză exterioară și aleatorie acestuia.

Cumulul juridic sau aritmetic a cel puțin două pedepse principale are drept consecință stabilirea unei noi pedepse, rezultante sau finale, în condițiile incidenței prevederilor referitoare la concursul de infracțiuni ori revocării suspendării.

Sistemul nostru de drept penal material consacră pentru infracțiunile concurente principiul cumulului juridic, ce presupune că la pedeapsa cea mai grea se poate adăuga un spor.

Sporul alăturat pedepsei de bază pronunțate pentru infracțiunea cea mai gravă nu are funcția sau capacitatea juridică de a converti pedepsele aplicate pentru infracțiune într-o altă pedeapsă mai mare, pedepsele inițiale, rămânând neschimbate ca natură și întindere.

Astfel, sporul de pedeapsă trebuie privit ca o compensare, a absorbției și neexecutării succesive de către condamnat si a pedepsei sau a pedepselor mai puțin grave ca întindere sau natură.

În consecință, pedeapsa rezultantă obținută prin adiționarea sporului nu constituie o pedeapsă pronunțată pentru o singură infracțiune, ci o sancțiune penală, finală a tuturor infracțiunilor, reprezentând echivalentul pericolului social concret pe care îl constituie inculpatul sau condamnatul in raport cu toate faptele penale comise.

În Decizia de îndrumare a fostului Tribunal Suprem nr. 5 din 27 martie 1961, referitoare Ia unele probleme privind contopirea pedepselor, s-a reținut că „Sporul de pedeapsă se aplică atunci când se constată de către instanță că cea mai gravă dintre pedepsele pronunțate nu este suficientă pentru reeducarea infractorului, ținându-se seama, bineînțeles, și de pericolul social pe care-1 prezintă însăși pluralitatea infracțiunilor săvârșite, precum și de cuantumul pedepselor ce urmează a fi absorbite", așa încât sporul de pedeapsă nu poate avea o existență proprie și nici o executare independentă de pedepsele de bază.

Lipsa experienței proprii a sporului de pedeapsă este evidențiată și de dispozițiile alin.1 ale art. 14 din Legea nr. 546/2002 privind grațierea și procedura acordării grațierii, potrivit cărora, în situația pluralității de infracțiuni pentru care s-au aplicat pedepse ce au fost contopite, obiectul grațierii nu îl constituie pedeapsa rezultantă, ci pedepsele aplicate pentru fiecare infracțiune.

Termenul de reabilitare judecătorească se compune dintr-o durată fixă, stabilită în funcție de întinderea „condamnării la pedeapsă” și grupate în cele patru categorii prevăzute în textul de lege, la care se adaugă o durată variabilă, ce este egală cu jumătate din durata pedepsei pronunțate.

În această situație, deși termenul de reabilitare va curge dela data executării pedepsei rezultante, calculul acestuia se va raporta exclusiv la pedeapsa cea mai grea ce intră în componența pedepsei rezultante ca urmare a cumulului juridic sau aritmetic.

În consecință, Curtea urmează a admite recursul în interesul legii și a decide în sensul că termenul de reabilitare judecătorească se socotește în raport de pedeapsa cea mai grea ce intră în componența pedepsei rezultante ca urmare a cumulului juridic sau aritmetic.

Pentru aceste motive, în numele legii decid: Admit recusul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Stabilesc că termenul de reabilitare judecătorească se socotește în raport de pedeapsa cea mai grea ce intră în componența pedepsei rezultante ca urmare a cumulului juridic sau aritmetic.

CAPITOLUL II

Reabilitarea de drept

În raport de modul în care poate fi obținută, reabilitarea îmbracă două forme:

reabilitarea de drept (legală);

reabilitarea judecătorească;

Astfel, reabilitarea, după condițiile și modul în care poate fi obținută, cunoaște două forme și anume reabilitarea de drept, care se obține “ope legis” atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute de aceasta privind gravitatea condamnării și la intervalul de timp ce trebuie să treacă de la data executării pedepsei până la data obținerii reabilitării, și, respectiv, reabilitarea judecătorească, atunci când instanța constantă că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru acordarea reabilitării, iar condamnatul a făcut dovada că s-a îndreptat.

I. Reabilitarea de drept (legală) – Noțiune

Potrivit art. 165 din Noul Cod penal în vigoare, reabilitarea persoanei fizice are loc de drept în cazul condamnării la amendă sau la pedeapsa închisorii care nu depășește un an, dacă în decurs de 3 ani condamnatul nu a săvârșit nicio altă infracțiune. În ceea ce priveste reabilitarea persoanei judirice, aceasta are loc de drept dacă în decurs de 3 ani, de la data la care pedeapsa amenzii sau, după caz, pedeapsa complementară, a fost executată sau considerată ca executată și persoana juridică nu a mai săvârșit nicio alta infracțiune.

Din dispozițiile mențiunate se desprinde concluzia că reabilitarea de drept operează în virtutea legii prin simpla îndeplinire în fapt a condițiilor cerute de lege, fără a fi necesară cererea fostului condamnat pentru obținerea ei.

Ca urmare a modificărilor legislative, reabilitarea de drept privește, în prezent, atât persoanele fizice, cât și persoanele juridice.

Calificativul “de drept al acestei modalități de reabilitare nu privește caracterul juridic al modalității, ambele funcționând în baza legii, ci modul în care reabilitarea este dobândită. Astfel, ceea ce caracterizează modalitatea de drept este dobândirea ei în mod automat, în virtutea legii, fără a fi nevoie de o constantare formală.

O altă particularitate a reabilitării de drept este că aceasta este acordată în condiții mai ușoare.

II. Sfera de aplicare

Dispozițiile art. 165 Noul Cod penal prevăd în primul rând cazurile în care se poate dobândi reabilitarea de drept, arătând în privința căror condamnări operează această modalitate de reabilitare.

Ținând cont de trăsătura caracteristică a reabilitării de drept, aceea de a avea o incidență automată, ori de câte ori sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, legiuitorul a socotit că în sfera sa de aplicație nu pot intra decât condamnările la pedepse ușoare, întrucât poate fi acceptată mai ușor, fără a mai fi nevoie e verificare.

Reabilitarea de drept are loc numai în cazul celor care au fost condamnați fie la pedeapsa amenzii, fie la pedeapsa închisorii care nu depășește un an. Condamnările care depășeșc un an nu beneficiază de regimul reabilitării de drept, ele formând așa cum prevede art. 165 Noul Cod penal, obiectul reabilitării judecătorești.

Așadar, normele privitoare la reabilitarea e drept au o sferă de aplicare mai restrânsă, limitându-se la condamnări mai ușoare pronunțate pentru fapte cu un grad de pericol social redus și împotriva unor făptuitori care nu prezintă un grad ridicat de periculozitate socială.

Pentru determinarea cazurilor care pot beneficia de reabilitare de drept, trebuie avute în vedere pedepsele prevăzute în hotărârea definitivă de condamnare, fiindcă acestea ne dau măsura gradului concret de pericol social al faptei săvârșite și al făptuitorului.

Când condamnarea inițială este mai mare de un an, dar a fost redusă prin grațiere la un an, reabilitarea se poate face numai pe cale judecătorească.

Dobândirea reabilitării de drept este subordonată îndeplinirii unor anumite condiții în temeiul cărora se justifică prezumția de îndreptare a fostului condamnat.

III. Condițiile reabilitării de drept

Dispozițiile art. 165 Noul Cod penal instituie anumite condiții și anume:

condiții cu privire la condamnare;

condiții cu privire la termenul de reabilitare;

condiții cu privire la conduita condamnatului.

Condiții cu privire la condamnare

Referitor la condițiile cu privire la condamnare, reabilitarea intervine pentru condamnări pentru mică gravitate și anume pentru condamnări la pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii care nu depășește un an.

Pedeapsa amenzii sau închisorii de cel mult un an, pentru care reabilitarea de drept intervine, este cea aplicată de instanță și nu cea executată care ar putea fi redusă sau comutată în urma unei grațieri.

Dacă pentru una din condamnările succesive nu sunt îndeplinite condițiil prevăzute de lege pentru intervenirea reabilitării de drept, atunci aceasta nu va opera fiindcă reabilitarea privește pe condamnat și nu condamnările pe care acestea le-a suportat.

Reabilitarea de drept nu va opera în cazul în care în termenul de 3 ani, condamnatul săvârșește o nouă infracțiune, chiar dacă pentru o nouă infracțiune, pedeapsa aplicată nu este exceptată de la reabilitarea de drept și chiar daca dela executarea acesteia, se împlinește termenul de 3 ani.

Condițiile cu privire la termenul de reabilitare

Intervenția reabilitării este condiționată de trecerea unui termen de 3 ani de la executarea pedepsei ori de la stingerea executării acesteia, de la expirarea termenului de prescripție a executării pedepsei în orice alt mod, spre exemplu, prin amnistie sau dezincriminare, de la data actului de grațiere, în cazul grațierii totale sau a restului de pedeapsă când intervine după condamnare ori de la data hotărârii de condamnare când intervine înainte de condamnare.

Pentru cei condamnați la pedeapsa cu amenda, termenul curge din momentul în care amenda a fost achitată sau executarea ei s-a stins în alt mod.

Condiții privind conduita condamnatului

Obținerea reabilitării de drept este condiționată de conduita bună a condamnatului care în decurs de 3 ani nu trebuie să mai săvârșeașcă nicio infracțiune.

Săvârșirea unei noi infracțiuni în termen de 3 aniare drept efect înlăturarea reabilitării de drept. Reabilitarea de drept intervine și în cazuri speciale. Astfel, reabilitarea de drept ca efect al suspendării condiționate a executării pedepsei intervine la împlinirea termenului de încercare, dacă nu a intervenit o cauză de revocare ori de anulare a suspendării.

Reabilitarea de drept intervine pentru condamnatul militar în termen care execută pedeapsa într-o închisoare militară, la terminarea executării pedepsei, iar în cazul în care pedeapsa a fost redusă cu o treime ori cu o jumătate ca urmare a conduitei acestuia, la terminarea executării pedepsei astfel reduse.

Reabilitarea de drept va interveni și la împlinirea duratei pedepsei când condamnatul militar a devenit inapt și a fost eliberat condiționat.

IV. Termenele de reabilitare

În cazul reabilitării de drept acest termen are o durată de 3 ani, durată care devine neschimbată chiar dacă în timpul executării, condamnatul a beneficiat de vreo reducere de pedeapsă.

În acest sens dispune art. 165 din Noul Cod Penal:

reabilitarea persoanei fizice are loc de drept în cazul condamnării la amendă sau la pedeapsa închisorii care nu depășește un an, dacă în decurs de 3 ani condamnatul nu a săvârșit nicio altă infracțiune.

reabiitarea persoanei juridice are loc de drept dacă în decurs de 3 ani, de la data la care pedeapsa amenzii sau, după caz, pedeapsa complementară, a fost executată sau considerată ca executată și persoana juridică nu a mai săvârșit nicio altă infracțiune.

Condamnatul trebuie să nu săvârșească o nouă infracțiune în decurs de 3 ani, iar acest termen decurge de la data executării sau considerării ca executată a pedepsei, de la expirarea termenului de prescripție a executării sau a stingerii executării pedepsei în orice alt mod, cum ar fi amnistia sau dezincriminarea, de la data actului de grațiere în cazul grațierii totale sau a restului de pedeapsă când intervine după condamnare ori de la data hotărârii de condamnare când intervine înainte de condamnare.

Calculul termenului se face în toate cazurile cela data când s-a stins pedeapsa sau executarea ei.

În practica judiciară s-a statuat că în cazul în care este vorba de condamnări pentru infracțiuni concurente și toate sunt susceptibile de reabilitare de drept, termenul curge de la executarea pedepsei rezultante (dacă aceasta nu depășește un an).

Când ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare una din pedepsele stabilitae este grațiată, termenul de reabilitare va curge de la data executării pedepsei exceptate de la grațiere.

Dacă pentru infracțiunile concurente s-au pronunțat succesiv hotărâri de condamnare separate și una dintre pedepse a fost executată, termenul de reabilitare va decurge de la data grațierii ulterioare a celeilalte.

În caz de grațiere totală sau a restului de pedeapsă, termenul curge de la data actului de grațiere, când intervine după condamnare ori de la data hotărârii de condamnare când intervine înainte de condamnare. Cum art. 165 din Noul Cod penal nu face nici o distincție în raport de modalitatea grațierii, rezultă că în cazul grațierii condiționate termenul de reabilitare curge de la data actului de grațiere. În cazul grațierii parțiale, termenul va curge de la executarea pedepsei rămase negrațiată.

Ce se va întâmpla însă în cazul în care amenda a fost transformată în închisoare? În doctrină s-a opinat că termenul de reabilitare ce va fi avut în vedere este de 3 ani prevăzut pentru pedeapsa amenzii aplicată de instanță, dar acesta se va calcula de la data executării pedepsei închisoriii substituită pedepsei aplicate de instanță urmare sustragerii condamnatului de la plata amenzii.

A doua condiție prevăzută pentru aplicarea reabilitării de drept privește conduita condamnatului înăuntrul termenului de reabilitare. Pentru aplicarea reabilitării de drept este necesar ca în intervalul de timp corespunzător termenului de reabilitare condamnatul să nu fi săvârșit o altă infracțiune.

Așadar, cerința privitoare la buna purtare este legal formulată ca o condiție negativă: “să nu fi săvârșit o altă infracțiune”.

Respectarea regulilor de drept a căror încălcare ar atrage aplicarea legii penale este singura cerință impusă de legiuitor cu privire la conduita condamnatului, cerință a cărei îndeplinire constituie însă o suficientă dovadă că cel condamnat s-a adaptat regulilor de disciplină socială.

Săvârșirea unei noi infracțiuni înăuntrul termenului de reabilitare constituie dimpotrivă o dovadă de neîndreptare, de perseverență infracțională, deci o cauză de înlăturare a posibilității de reabilitare.

Potrivit art. 174 din Noul Cod penal prin săvârșirea unei infracțiuni sau comiterea unei infracțiuni se înțelege săvârșirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepsește ca infracțiune consumată sau tentativă, precum și participarea la comiterea acestora ca autor, instigator sau complice.

Reabilitarea de drept fiind dobândită în momentul împlinirii termenului de reabilitare săvârșirea ulterior a unei noi infracțiuni nu împiedică producerea efectelor reabilitării de drept dobândite.

V. Formele speciale ale reabilitării de drept

Așa cum am arătat, sfera de aplicare a reabilitării de drept cuprinde și cazuri speciale, astfel că reabilitarea de drept intervine în trei cazuri, și anume speciale:

la împlinirea termenului de încercare în cazul condamnării cu suspendare condiționată a executării pedepsei;

la împlinirea termenului de închisoare în cazul suspendării pedepsei, sub supraveghere;

în cazul executării pedepsei într-o închisoare militară.

In cazul executării pedepsei într-o închisoare militară, reabilitarea de drept intervine potrivit art. 62 alin.5, dacă în timpul executării pedepsei închisorii care nu depășește 2 ani condamnatul nu a săvârșit nicio infracțiune. Reabilitarea de drept intervine și dacă  pedeapsa este considerată ca executată ca efect al grațierii totale sau după grațierea restului de pedeapsă ori ca efect al reducerii duratei pedepsei pentru bună purtare.

Legea nu face distincție după cum grațierea a fost sau nu condiționată, astfel încât, dacă a intervenit reabilitarea de drept, ca urmare a aplicării unui decret de grațiere condiționată a pedepsei ce se execută de condamnatul militar în termen într-o închisoare militară, chiar dacă acesta comite o altă infracțiune, ulteror intervenirii reabilitării dar înăuntrul termenului de încercare, nu se mai poate pronunța revocarea beneficiului grațierii și dispune executarea restului de pedeapsă  ce fusese grațiată și nici aplica prevederile legale referitoare la recidivă.

Astăzi discuția nu se mai axează pe aplicabilitatea grațierii condiționate asupra formelor speciale de reabilitare de drept – rezolvarea într-o manieră obligatorie a divergențelor se găsește în Decizia nr. XIV/2005 a I.C.C.J., Secțiile unite, care decide efectele grațierii condiționate asupra pedepselor suspendate condiționat, cât pe intervenirea sau nu a reabilitării de drept atunci când termenul de încercare al grațierii conditionate excede termenul de încercare al reabilitării de drept.

În cazul liberării condiționate a militarului care în timpul executării pedepsei a devenit inapt serviciului militar, reabilitarea de drept intervine dacă până la expirarea pedepsei pronunțate de instanță acesta nu a săvârșit o nouă infracțiune.

Așadar, pentru ca reabilitarea de drept să aibă loc se cer îndeplinite două condiții: să nu se comită o noua infracțiune înăuntrul termenului de încercare și să nu se fi revocat suspendarea executării pedepsei. In situația în care revocarea suspendării executării pedepsei nu mai poate interveni pentru că noua infracțiune, comisă înăuntrul termenului de încercare, a fost descoperită după expirarea acestui termen, reabilitarea de drept nu va putea interveni deoarece nu a fost îndeplinită cealaltă condiție și anume ca înăuntrul termenului de încercare să nu mai fi fost comisă o noua infracțiune. La fel, dacă infracțiunea săvărșită în termenul de încercare este o infracțiune din culpă, iar revocarea primei suspendări nu se mai produce, totuși reabilitarea de drept specială nu intervine tot din cauza nerespectării condiției de a nu săvârși o nouă infracțiune în termenul de încercare.

În literatura juridică s-a arătat că intervenția reabilitării de drept, în acest caz, se produce ca efect secundar al menținerii suspendarii executarii pedepsei.

Speța care a ridicat această problemă se prezintă astfel: noua infracțiune săvârșită în termenul de încercare, a fost descoperită în cursul aceluiași termen, însă începerea urmăririi penale a fost dispusă după expirarea termenului de încercare. Din acest motiv la judecata cererii de constatare a reabilitării de drept, privind pedeapsa a cărei executare fusese suspendată condiționat, instanța a admis cererea constatând îndeplinirea condițiilor prevăzute, în cazierul judiciar nefiind notată punerea în mișcare a acțiunii penale pentru vreo infracțiune săvârșită în cursul termenului de încercare. În cazul în care instanța ar fi avut la cunostință faptul începerii urmării penale soluția care se impunea ar fi fost suspendarea judecății cererii de constatare a reabilitării de drept. Constatarea reabilitării de drept intervenind înainte de judecata infracțiunii săvârșite în termenul de încercare, instanța investită să pronunțe revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei a procedat, indirect, și la anularea reabilitării de drept obținută pentru condamnarea suspendată condiționat. Tinând cont de faptul că reabilitarea de drept nu este efectul hotărârii de constatare, iar revocarea obligatorie a suspendarii condiționate a executarii pedepsei se aplica și în cazul în care condamnarea pentru infracțiunea săvârșită în termenul de încercare survine după expirarea termenului de încercare, instanța a apreciat că anularea reabilitării de drept. Rezolvarea pe care o considerăm corectă face aplicarea principiului autorității de lucru judecat a hotărârii de constatare a reabilitării de drept. Deși cea de-a doua infracțiune este comisă în termenului de încercare instanța nu poate revoca suspendarea executării și implicit aplica dispozițiile privindrecidiva postcondamnatorie, deoarece a intervenit reabilitarea. Deși această rezolvare are incovenientul major de a nu permite revocare suspendării executării și implicit aplicarea dispozițiilor privitoare la recidiva postcondamnatorie, considerăm că autoritatea de lucru judecat nu poate fi înlăturată chiar dacă hotărârea este o hotărâre de constatare. Din acest punct de vedere, reglementarea din Noul C.P. care nu mai prevede aceste forme speciale de reabilitare de drept apare drept un mijloc de a evita tocmai astfel de situații.

Ca efect al suspendării executării pedepsei, în condițiile în care condamnatul a confirmat încrederea instanței în îndreptarea sa fără executarea pedepsei, raportul juridic penal se stinge definitiv, fostul condamnat fiind reabilitat “ope legis”, cu aceleași efecte ca în toate cazurile de reabilitare de drept sau judecătorească.

Condițiile de care depinde stingerea pedepsei în caz de condamnare cu suspendare condiționată a executării pedepsei, adică împlinirea termenului de încercare, buna comportare a infractorului, plata reparațiilor civile sunt implicit condiții și pentru obținerea reabilitării de drept.

În privința celui de al doilea caz de reabilitare de drept specială, este necesară împlinirea termenului de încercare, iar în cazul condamnatului militar în termen care execută pedeapsa într-o închisoare militară reabilitarea de drept intervine la terminarea executării pedepsei, iar în cazul în care aceasta a fost redusă cu o treime ori jumătate ca urmare a conduitei acestuia, la terminarea executării pedepsei astfel reduse.

Reabilitarea de drept operează în virtutea legii, fără a fi necesară cererea fostului condamnat pentru obținerea ei.

CAPITOLUL III

Reabilitarea judecătorească

Reabilitarea judecătorească reprezintă o instituție juridică frecvent reglementată în legislațiile penale. Ea se deosebește de reabilitarea de drept prin aceea că se pronunță de către instanța judecătorească după constatarea indeplinirii condițiilor prevăzute de lege.

Reabilitarea judecătorească este acea formă de reabilitare care poate fi acordată numai la cererea persoanei condamnate sau a unor rude apropiate, de către instanța de judecată prin hotărâre motivată, după verificarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege în vederea acordării și care are ca efect anularea pentru viitor, a tuturor decăderilor, interdicțiilor ce au intervenit în temeiul condamnării.

Comparativ cu reabilitarea de drept, reabilitarea judecătoreascăare o sferă de acțiune mai largă. Într-adevăr, pe când reabilitarea de drept operează, de regulă, numai pentru condamnările la pedepse mai putin grave, reabilitarea judecătorească poate fi dobîndită, în principiu, pentru orice fel de condamnare. Reabilitarea judecătorească este considerată ca fiind forma tipică, modalitatea principală de înlăturare a consecințelor ce rezultă dintr-o condamnare.

Pentru a beneficia de reabilitare de drept se cere ca fostul condamnat să nu săvârșească o altă faptă penală în cursul termenului prevăzut de lege, prezumându-se ca în raport de periculozitatea socială relativ scăzută a infracțiunii săvârșite, prin satisfacerea acestei unice condiții, făptuitorul demonstrează că poate fi absolvit pentru viitor de decăderile, intredicțiile și incapacitățile ce sunt generate de sancțiunea penală ce i s-a aplicat.

Spre deosebire de reabilitarea de drept, pentru dobândirea reabilitării judecătorești sunt prevăzute mai multe condiții, iar îndeplinirea lor în majoritatea cazurilor, demonstrează că fostul condamnat s-a îndreptat, că merită să fie reintegrat în rândul cetățenilor cinstiți.

Reabilitarea judecătorească operează numai dacă este cerută de condamnat și numai dacă este acordată de către instanța de judecată.

O altă trăsătură a reabilitării judecătorești constă în aceea că, poate fi solicitată și respectiv acordată, numai în măsura în care pentru condamnările suferite de petiționar nu operează reabilitarea de drept.

În practică, au existat cazuri când unii condamnați care beneficiau de reabilitarea de drept și deși nu mai erau supuși la niciun fel de intredicții sau incapacități, totuși s-au adresat instanțelor de judecată în vederea obținerii reabilitării judecătorești.

Deși reabilitarea de drept operează în mod automat, nicio dispoziție legală nu interzice fostului condamnat să solicite instanței, după cum nicio dispoziție nu oprește instanțele să constate la cerere că a intervenit reabilitarea de drept. O altă problemă asupra căreia s-a pronunțat practica judecătorească, se referă la soluția ce trebuie dată în cazul în care se constată că petentul nu îndeplinește condițiile reabilitării de drept. Astfel, s-a statuat că în asemenea situații, în cazul unor condamnări succesive, dintre care pentru unele condamnatul a cerut să se constante reabilitarea de drept, instanța, dacă reține că nu sunt îndeplinite condițiile art. 165 Noul Cod penal, trebuie să examineze dacă nu sunt satisfăcute condițiile reabilitării judecătorești.

I. Condițiile reabilitării judecătorești

Condițiile reabilitării judecătorești presupun acele cerințe prevăzute de lege, a căror îndeplinire demonstrează convingător că procesul de reintegrare socială a fostului condamnat s-a desăvârșit și ca urmare ce impune absolvirea lui de consecințele restrictive de drepturi ce rezultă din condamnare.

Noțiunea de condiții pentru reabilitarea judecătorească semnifică îndatoririle concrete ce revin persoanei condamnate privind comportarea în societate, pentru a putea obține stingerea unor anumite decăderi, interdicții și incapacități la care este supusă datorită condamnării suferite. De asemenea, se referă și la îndatoririle pe care trebuie să le îndeplinească pentru a putea promova și a desăvârși procedura judiciară necesară obținerii hotărârii de acordare a reabilitării.

Cea mai frecventă clasificare a condițiilor reabilitării judecătorești este cea care le grupează în condiții de fond și condiții de formă.

Indiscutabil, între condițiile de formă și condițiile de fond ale reabilitării sunt deosebiri substanțiale.

O primă deosebire între condițiile de formă și de fond ale reabilitării judecătorești trebuie facută în funcție de natura lor diferită.

Condițiile de fond se referă la cerințele impuse de lege pentru a putea solicita și respectiv dobândi reabilitarea judecătorească, la elementele ce caracterizează în mod obiectiv situația condamnatului care s-a reeducat și poate fi pe deplin reintegrat în societate.

Condițiile de formă, în schimb, se referă numai la modalitățile și cadrul în care se pun în valoare cerințele de fond ale reabilitării judecătorești.

În raport de natura lor diferită, condițiile de fond sunt cele principale, determinate pentru obținerea reabilitării, pe când cele de formă au caracter secundar, complementar.

De aceea, neîndeplinirea unei condiții de fond atrage obligatoriu respingerea cererii de reabilitare și nu mai permite reînnoirea acesteia, decât după trecerea unui anumit termen, expres prevăzut de lege.

În cazul neîntrunirii unei condiții de formă, consecințele nu sunt aceleași. Este posibil ca uneori instanța de judecată să suplinească lipsa unor cerințe de formă a cererii de reabilitare.

În situația când nu au fost depuse sau indicate probe suficiente pentru dovedirea bunei credințe, instanța de judecată, în virtutea rolului său activ, poate suplini neîndeplinirea acestei condiții.

De asemenea, în cazul în care cererea a fost introdusă la o instituție necompetentă, aceasta nu va proceda automat la respingerea ei, ea își va declina competența în favoarea instanței, căreia îi revine atributul de a soluționa cererea de reabilitare.

Reabilitarea judecătorească prezintă ca primă trăsătură specifică intrevenția organelor judecătorești în realizarea ei și se acordă la împlinirea condițiilor prevăzute de lege, respectiv la:

condamnările pentru care se cerea reabilitarea;

termenele de reabilitare;

conduita condamnatului.

Îndeplinirea acestor condiții prevăzute obligatoriu de lege nu atrage în mod automat dobândirea reabilitării, condamnatul trebuind să se adreseze instanțelor judecătorești pentru ca acestea să constate dacă cererea de reabilitare este sau nu întemeiată.

Condițiile cu privire la condamnare

Condamnările pentru care se acordă reabilitarea judecătorească sunt acelea pentru care nu intervine reabilitarea de drept.

Reabilitarea judecătorească se acordă pentru toate condamnările succesive, chiar dacă pentru unele din acestea ar fi indicentă reabilitarea de drept.

Condiții cu privire la termenul de reabilitare

Termenul de reabilitare este o condiție esențială a reabilitării judecătorești și reprezintă intervalul de timp dintre executarea pedepsei ori stingerea executării acesteia prin modurile prevăzute de lege și judecarea cererii de reabilitare, interval în care prin conduita sa, probează că s-a îndreptat și că merită să i se acorde reabilitarea.

Termenele de reabilitare judecătorească sunt stabilite după gravitatea pedepsei aplicate. Termenul de reabilitare se compune dintr-o durată fixă, stabilită în funcție de întinderea “condamnării la pedeapsă” și grupate în cele patru categorii prevăzute în textul de lege, la care se adaugă o durată variabilă, ce este egală cu jumatate din durata pedepsei pronunțate.

Astfel, termenul de reabilitare judecătorească este diferențiat pentru fiecare condamnare:

în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de un an până la 5 ani, după trecerea unui termen de 4 ani, la care se adaugă jumătate din durata pedepsei pronunțate;

în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, după trecerea unui termen de 7 ani, la care se adaugă jumătate din durata pedepsei pronunțate;

în cazul pedepsei detențiunii pe viață comutate sau înlocuite cu pedeapsa închisorii, după trecerea unui termen de 7 ani, la care se adaugă jumătate din durata pedepsei cu închisoare.

Termenul de reabilitare judecătorească se stabilește în funcție de pedeapsa principală aplicată condamnatului pentru o singură infracțiune ori pentru un concurs de infracțiuni și nu față de pedeapsa executată care poate fi mai redusă ca urmare a unei grațieri parțiale.

În cazul condamnărilor succesive termenele de reabilitare judecătorească se calculează în funcție de condamnarea cea mai grea.

Potrivit dispozițiilor art.166 Noul Cod penal termenele de reabilitare de drept sau judecătorească se calculează astfel: luna și anul se calculează împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei de la care au început să curgă.

Termenul de reabilitare se socotește de la data când a luat sfârșit executarea pedepsei principale ori de la data când aceasta s-a prescris.

În doctrină, s-a exprimat opinia că obiectul condamnării constituindu-l o pedeapsă cu amenda, reabilitarea va opera de drept, la împlinirea termenului de 3 ani. Cum însă condamnatul a executat efectiv pedeapsa închisorii, termenul sus menționat va începe să curgă de la data la care cel condamnat a terminat executarea privațiunii de libertate substituită amenzii.

În caz de grațiere totală ori a restului de pedeapsă, termenul de reabilitare curge de la data actului de grațiere. În caz de grațiere, dacă actul de clemență intervine după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, termenul de reabilitare se calculează de la data actului de clemență. Dacă grațierea este acordată în cursul judecății, termenul de reabilitare curge de la data când hotărârea de condamnare a rămas definitivă și irecuperabilă.

În cazul când pedeapsa aplicată cu suspendarea executării a fost ulterior grațiată condiționat, termenul de reabilitare începe să curgă nu de la data expirării termenului de încercare, ci de la data intrării în vigoare a actului normativ de grațiere.

Dacă pedeapsa ce s-a executat este rezultatul cumulării a două pedepse, ca urmare a revocării grațierii condiționate, termenul de reabilitare se calculează luându-se în considerare nu pedeapsa cumulată aritmetic, ci durata celei mai grele dintre aceste pedepse.

Termenul de reabilitare începe să curgă, în cazul închisorii, de la punerea în libertate definitivă de la locul de deținere, iar în situația în care pentru ultima perioadă din pedeapsă condamnatul fusese liberat condiționat, termenul de reabilitare curge de la data împlinirii duratei pedepsei și nu de la dara liberării condiționate.

În situația în care condamnatul execută o pedeapsă la locul de muncă, termenul de reabilitare se calculează în funcție de pedeapsa cea mai grea, care atrage cel mai lung termen de reabilitare și care curge de la data la care a luat sfărșit executarea ultimei pedepse.

În practică s-a stabilit că în cazul unei pluralități de condamnări succesive, dacă ultima condamnare a fost pronunțată cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, termenul de reabilitare se socotește de la data când s-a împlinit termenul de încercare.

De asemenea, s-a susținut în practica juridiciară că la stabilirea termenelor de reabilitare trebuie să se aibă în vedere pedepsele de bază și nu pedeapsa rezultată în urma aplicării sporului prevăzut de lege, în caz de concurs de infracțiuni, întrucât sporul respectiv nu are existență proprie și nici executare indepedentă de pedepsele de bază.

Condiții cu privire la conduita condamnatului

Cererea de reabilitare judecătorească formulată de condamnat poate fi admisă numai dacă sunt întrunite urmatoarele condiții:

să nu fi suferit o nouă condamnare în cursul termenului de reabilitare;

să aibă asigurată existența prin muncă sau prin alte mijloace oneste, ori să aibă vârsta de a fi pensionat sau să fie incapabil de muncă;

să fi avut o bună conduită în societate;

să fi achitat în întregime cheltuielile de judecată și despăgubirile civile la plata cărora a fost obligat, afară de cazul când partea vătămată a renunțaț la despăgubiri sau când instanța constată că cel condamnat și-a îndeplinit în mod regulat obligațiile privitoare la dispozițiile civile din hotărârea de condamnare ori neîndeplinirea acestor obligații nu se datorează relei-voințe a condamnatului.

La aprecierea bunei conduite cerute condamnatului pentru obținerea reabilitării judecătorești, instanța trebuie să aibă în vedere comportarea acestuia, pe toată perioada de timp prevăzută, la toate locurile de muncă unde a lucrat, precum și înafara acestora.

Cererea de reabilitare nu poate fi respinsă pentru motivul că petiționarulnu a avut o comportare care să determine evidențierea sa în muncă prestată întrucât dispozițiile art. 166 Noul Cod penal nu prevăd o asemenea condiție, ci numai cerința ca cel condamnat să fi avut o bună conduită.

În practica judiciară s-a reținut că prescripția executării despăgubirilor este lipsită de relevanță pentru admiterea cererii de reabilitare, de vreme ce se constată că timp de 10 ani cât timp a fost încadrat în muncă, acesta nu și-a executat obligația de a despăgubi partea civilă și că, chiar după ce a intervenit prescripția amintită, cel condamnat ar fi putut prin executarea voluntară să-și îndeplinească obligația de dezdăunare. Străduința condamnatului de a achita despăgubirile la plata cărora fusese obligat ar fi caracterizat în mod pozitiv conduita acestuia, condiție cerută pentru admiterea reabilitării și ar fi consitituit un element important în aprecierea preocupării sale, pentru dobândirea unei totale reintegrări sociale.

Condițiile de formă ale reabilitării judecătorești presupun redactarea de către fostul condamnat sau unele rude apropiate ale acestuia a unei cereri, care să fie înaintată instanței de judecată competentă și în cuprinsul căreia să se prevadă o serie de date în legătură cu adresa solicitantului:

condamnarea pentru care se cere reabilitarea și faptele penale pentru care a fost aplicată;

localitățile unde condamnatul a locuit și locurile de muncă în care a fost încadrat în intervalul de la stingerea pedepsei;

temeiurile pe baza cărora se cere reabilitarea;

orice alte date sau informații utile pentru identificarea dosarului și soluționarea cererii.

De asemenea, este necesar ca la cerere să se anexeze acte din care rezultă îndeplinirea condițiilor de fond ale reabilitării.

Prima dintre condițiile de fond prevăzute în vederea acodării reabilitării constă în aceea că solicitantul să nu fi suferit o nouă condamnare în intervalul stabilit de art. 166 Noul Cod Penal.

Îndeplinirea acestei condiții este indispensabilă pentru a se putea conchide că fostul condamnat s-a reeducat pe deplin și duce o viață conform normelor de conviețuire existente în societatea noastră. Dacă în cursul termenului de reabilitare intervine o condamnare, termenul prevăzut de lege se întrerupe și un nou termen de reabilitare va curge de la data executării pedepsei, calculat în raport cu pedeapsa cea mai grea. Condiția ca persoana să nu fi suferit o condamnare în cursul termenului de reabilitare este îndeplinită când noua faptă a fost aministiată sau deincriminată pentru a nu mai exista temei al condamnării.

O altă condiție de fond al reabilitării judecătorești impune petiționarului să aibă asigurată existența prin muncă sau prin alte mijloace oneste ori să aibă vârsta de a fi pensionat sau să fie incapabil de muncă. Îndeplinirea acestei cerințe are un rol important în desăvârșirea precesului de îndreptare și reeducare a condamnaților, în lichidarea tendințelor de a duce ă viață parazitară, de a desconsidera interesele colectivității. Îndeplinirea numai a unora din condițiile de fond nu poate duce la admiterea cererii de reabilitare. Pentru a putea pronunța acordarea reabilitării, instanța judecătorească trebuie să constate întrunirea cumulativă a tuturor condițiilor prevăzute în art. 166 Noul Cod penal.

Chiar dacă persoana condamnată a achitat în întregime daunele materiale pe care le-a provocat părții vătămate, își are asigurată existența prin muncă și are o bună conduită în societate, nu va fi îndreptățit să obțină reabilitarea dacă a săvârșit alte fapte penale pentru care in s-au aplicat pedepse corespunzătoare.

În cazul în care cu ocazia judecării cererii de reabilitare instanța de judecată constată că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege în vederea acordării acesteia, urmează să respingă cererea de reabilitare.

Dacă respingerea cererii de reabilitare se datorează neîndeplinirii condițiilor de formă, procedurale, cererea de reabilitare poate fi înnoită oricând cu excepția cazului când cererea a fost respinsă ca prematură și care va putea fi introdusă după împlinirea termenului de reabilitare.

Reînnoirea cererii de reabilitare este condiționată de îndeplinirea anumitor cerințe, în funcție de temeiul ce a stat la baza respingerii cererii anterioare.

Cauza anulării reabilitării judecătorești o constituie existența a unei condamnări definitive a celui reabilitat, iar în momentul pronunțării hotărârii, instanța de judecată nu a avut cunoștință de existența unei noi condamnări sau când descoperirea unei noi infracțiuni are loc în limitele termenului de reabilitare.

II. Procedura de reabilitare

II.1. Cererea de reabilitare

Procedura de reabilitare începe cu adresarea unei cereri instanței competente de către condamnat, iar în caz de proces al acestuia cererea se introduce de soț sau rudele apropiate. Dacă decesul condamnatului a survenit după deschiderea procedurii de reabilitare procedurii de reabilitare, soțul sau rudele apropiate pot continua reabilitarea pornită anterior.

Cererea trebuie să cuprindă mențiunile necesare pentru identificarea petiționarului, a codnamnării pentru care se cere reabilitarea, a activității desfășurate de condamnat după executarea pedepsei, temeiurile cererii și orice alte date necesare pentru soluționarea ei.

Astfel, portivit acestui text de lege, în cerere trebuie să se menționeze:

adresa condamnatului, iar când cererea este făcută de altă persoană, adresa acestuia.

condamnarea pentru care se cere reabilitarea și fapta pentru care a fost pronunțată acea condamnare.

localitățile unde condamnatul a locuit și locurile de muncă pe tot intervalul de timp de la executarea pedepsei și până la introducerea cererii, iar în cazul când executarea pedepsei a fost prescrisă, de la data rămânerii definitivea hotărârii și până la introducerea cererii;

temeiurile cererii;

indicații utile pentru identificarea dosarului și orice alte date pentru soluționarea cererii.

Odată cu cererea se anexează și actele din care rezultă că sunt îndepliniti condițiile de fond ale reabilitării. Aceste acte pot fi depuse și ulterior, chiar și la termenul fixat pentru examinarea cererii.

Cererea de reabilitare poate fi depusă de titular, personal sau prin reprezentantul său legal, la care de anexează actele din care să rezulte că sunt îndeplinite condițiile reabilitării.

La cererea de reabilitare formulată de condamnat este obligatoriu a fi anexate urmatorele acte:

copia hotărârii de condamnare;

adeverințe din care să rezulte că cel condamnat prestează o muncă din care își are asigurată existența;

caracteriza de la locul de muncă din care să reiasă conduita condamnatului la locul de muncă, în societate și familie pe perioadade la executarea pedepsei și până la rezolvarea cererii de reabilitare.

dovada din care să rezulte că s-au achitat în întregime cheltuielile de judecată și despăgubirile civile;

în situația în care cel condamnat nu a achitat în întregime cheltuielile judiciare sau despăgubirile civile la plata cărora a fost obligat, în vederea reabilitării este necesar să prezinte dovezi din care să reiasă că neplata acestota nu s-a datorat relei-voințe.

II.2. Judecarea cererii de reabilitare

Activitatea jurisdicțională desfășurată de instanță, în vederea acordării reabilitării judecătorești, implică în mod necesar trei faze procesuale și anume:

Administrarea dovezilor;

Ascultarea concluziilor petiționarului, personal sau prin avocat și a procurorului;

Deliberarea și pronunțarea hotărârii de soluționare a cererii.

Prima dintre aceste faze obligă instanța de judecată să asculte persoanele care au fost citate, să se pronunțe asupra cererilor de administrare a unor dovezi făcute de către procuror sau de către petiționar în măsura în care personal nu le-ar putea obține și prezența în fața instanței ori chiar să dispună din oficiu completarea materialului probator necesar în vederea justei soluționări a cererii de reabilitare.

Instanța competentă în cazul în care cererea de reabilitare este introdusă de soț sau rudele apropiate este instanța care a judecat în prima instanță cauza în care s-a pronunțat condamnarea, pe motiv că nu se prevede o alternanță privind instanța corespunzătoare în a cărei raza teritorială domiciliază soțul sau rudele apropiate, alternanța fiind prevăzută numai pentru domiciliul condamnatului.

Dacă instanța ce a judecat în primă instanță cauza în care s-a pronunțat condamnarea este o instanță militară și înainte de introducerea cererii de reabilitare, printr-o modificare legislativă, cauza a fost trecută în competența instanței civile, cererea de reabilitare se judecă de instanța civilă devenită competentă să soluționeze cauza în primă instanță sau de instanța corespunzătoare acesteia în a cărei circumscripție domiciliază condamnatul.

În ipoteza în care condamnatul cere reabilitarea pentru mai multe pedepse aplicate de instanțe de grad diferit, competentă în soluționarea cererii de reabilitare este instanța superioară în grad.

În vederea soluționării cererii de reabilitare se iau următoarele măsuri pregătitoare: după primirea cererii, președintele instanței fixează termen de judecată, dispune citarea petiționarului și a persoanelor a căror ascultare o consideră că este necesară, ia măsuri pentru aducerea dosarului în care se găsește hotărârea de condamnare și solicită o copie după fișa cu antecedentele penale ale condamnatului.

Instanța poate respinge cererea, înainte de a trece la soluționarea sa în fond, pentru lipsa unor condiții de formă când:

cererea a fost introdusă înainte de termenul legal;

nu se menționează adresa petiționarului și acesta nu s-a prezentat la termenul de înfățișare;

nu se arată condamnarea pentru care cere reabilitarea, fapta pentru care a fost pronunțată și locurile unde a muncit petiționarul de la executarea pedepsei iar petiționarul nu a semnat cererea de reabilitare la prima zi de înfățișare și nici la termenul care i se acordă în vederea completării.

În practica judiciară, s-a statuat în mod consecvent că instanța de judecată trebuie să manifeste rol activ în completarea dovezilor necesare soluționării cererii de reabilitare.

Concluziile procurorului, fie de admitere, fie de respingere a cererii de reabilitare, urmează, de asemenea, să fie motivată prin arătarea temeiurilor pe care se bazează.

Instanța are obligația să verifice dacă petentul condamndat îndeplinește condițiile de fond și de formă, verificând actele anexate la cererea de reabilitare, termenul prevăzut de lege pentru introducerea acestei cereri, dacă a fost introdusă înainte de împlinirea termenului, dacă nu lipsește mențiunea privind adresa condamnatului și condamnarea pentru care se cere reabilitare și fapta pentru care a fost pronunțată acea condamnare și temeiurile cererii și indicative utile privind identificarea dosarului.

Când din probele existente la dosar nu rezultă date suficiente cu privire la îndeplinirea condițiilor de fond și formă ale reabilitării, instanța – la cerere sau din oficiu – dispune completarea probelor.

În tot cursul judecății, instanța trebuie să manifeste un rol activ în vederea administrării tuturor probelor necesare unei soluții legale și temeinice.

Pe baza probelor administrate, după ascultarea concluziilor petiționarului și a procurorului, instanța poate admite sau respinge cererea.

În cazul respingerii cererii de reabilitare pe motivul că termenul legal nu a fost îndeplinit, cerera poate fi repetată după împlinirea acestui termen.

Instanța de judecată se pronunță asupra cererii de reabilitare prin sentință. Hotărârea prin care instanța rezolvă cererea de reabilitare este supusă apelului, care se exercită în termen de 10 zile de la pronunțare pentru părțile prezente și de la comunicare pentru părțile care au lipsit la judecarea cauzei.

Pentru cei condamnați la pedeapsa cu amenda, termenul curge din momentul în care amenda a fost achitată sau executarea ei s-a stins în alt mod.

La soluționarea cauzei de fond, instanța verifică dacă persoana ce solicită reabilitarea nu a suferit o nouă condamnare, comportarea acestuia în societatepe toată perioada de timp de la data executării pedepsei și locurile de muncă unde acesta a fost încadrat în muncă, precum și dacă au fost achitate despăgubirile civile și cheltuielile judiciare către stat.

III. Căile de atac și anularea reabilitătii

III.1. Titularii exercitării căilor de atac și instanța competentă

Hotărârea de soluționare a cererii de reabilitare este susceptibilă de a fi atacată cu apel, iar hotărârea pronunțată de instanța de apel este supusă recursului.

Persoanele îndreptățite să exercite căile de atac, respectiv, apelul sau recursul sunt: petentul condamnat, apărătorul petentului condamnat și procurorul, în calitate de reprezentant al Ministerului Public.

În cererea de declarare a apelului se va face mențiunea persoanei și calitatea acesteia, domiciliul, numărul sentinței penale pronunțate în cauză ce este supusă apelului sau recursului, numărul dosarului și instanța care a pronunțat hotărârea, precum și motivele de apel sau recurs după caz, privind nelegalitatea și netemeinicia sentinței penale pronunțate în cauză.

Instanța de apel sau de recurs, după caz, după ce verifică legalitatea termenului de declarare a apelului sau recursului, dacă nu mai sunte cereri de formulat ori probe de formulat în apărare, acordă cuvântul părților, respectiv, reprezentantului Ministerului Public prin procurorul care asigură participarea la ședința de judecată, apărătorul desemnat din oficiu sau apărătorului ales al apelantului sau recurentului.

Potrivit dispozițiilor legale ținerea evidenței persoanelor cu antecedente penale este dată în sarcina organelor de poliție.

Instanța de executare este obligată să comunice organelor de evidență extrase de pe hotărârile penale definitive de orice fel, inclusiv de soluționare a cererilor de reabilitare.

În baza acestor extrase organele de poliție fac mențiunile corespunzătoare în legătură cu acordarea reabilitării în fișele de antecedente penale ale persoanelor respective.

III.2. Anularea reabilitării judecătorești

Existența cazierului judiciar și apoi a evidenței antecedentelor penale a constituit și constituie o veritabilă garanție în vederea cunoașterii situației penale a oricărui cetățean.

Fără existența unei evidențe precise a persoanelor cu antecedente penale ar fi greu de conceput viabilitatea multor instituții ale dreptului penal (recidiva, concursul de infracțiuni, suspendarea condiționată a executării pedepsei etc.).

Legiuitorul a prevăzut totuși posibilitatea anulării reabilitării în cazul în care, după acordarea ei, s-a descoperit că cel reabilitat mai suferise o altă condamnare, care, dacă ar fi fost cunoscută, ducea la respingerea cererii de reabilitare.

Anularea reabilitării se justifică prin faptul că petiționarul, care a obținut, reabilitarea deși mai suferise o pedeapsă, nu îndeplinește condițiile de fond ale reabilitării.

Cauza care determină anularea reabilitării judecătorești o constituie existența unei condamnări definitive de care instanța nu a avut cunoștință în momentul judecării cererii de reabilitare.

Hotărârea de soluționare a cererii de anulare a reabilitării trebuie motivată și este susceptibilă de a fi atacată cu apel sau recurs de către petiționar și procuror, în termen de 10 zile de la pronunțare.

MODEL CERERE

CONCLUZII

Reabilitarea constituie mijlocul legal prin care se înlătură pentru viitor toate incapacitățile și interdicțiile ce decurg dintr-o hotărâre de condamnare și asigură reintegrarea socială completă a unui condamnat, prin repunerea lui în situația anterioară condamnării.

În studiul propus sunt analizate din punct de vedere teoretic și juresprudențial condițiile în care intervine reabilitarea de drept și reabilitarea judecătorească în dreptul român, potrivit legislației în vigoare.

Reabilitarea, după condițiile și modul în care poate fi obținută, cunoaște două forme și anume:

reabilitarea de drept care se obține ope lege atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute de aceasta privind gravitatea condamnării și la intervalul de timp ce trebuie să treacă de la data executării pedepsei până la data obținerii reabilitării;

reabilitarea judecătorească care se obține prin hotărâre judecătorească, atunci când instanța constată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru acordarea reabilitării, iar condamnatul a făcut dovada că s-a îndreptat.

Un efect al reabilitării sau al îndeplinirii termenului de reabilitare privește condamnarea care nu mai este avută în vedere la stabilirea stării de recidivă, așa încât aceasta nu mai reprezintă un impediment pentru aplicarea unor modalități neprivative de libertate.

Potrivit cadrului legal actual deși, prin concept, reabilitarea de drept are loc ope legis, aceasta nu exclude posibilitatea de a fi constatată pe cale judecătorească. În acest caz, instanța doar constată că sunt îndeplinite condițiile legale pentru a interveni reabilitarea.

Ca urmare a modificărilor legislative, reabilitarea de drept privește, în prezent, atât persoanele fizice, cât și persoanele juridice.

Reabilitarea este o cauză care înlătură pentru viitor consecințele penale și extrapenale ce decurg dintr-o hotărâre de condamnare, făcând ca fostul condamnat să se bucure din nou, fără nicio interdicție, de toate drepturile subiective, politice și social-economice recunoscute cetățenilor. Reabilitarea este mijlocul legal prin care fostul condamnat este deplin integrat, pe plan juridic, în sociatate și are caracterul unui mijloc legal de încetare a consecințelor juridice care decurg dintr-o condamnare.

Reabilitarea este necesar să fie reglementată nu numai fiindcă este singura modalitate de înlăturare a măsurilor restrictive de drepturi ce decurg din pedeapsă, ci și ca factor de constatare a recidivei. Într-adevăr, lipsa oricărei perspective de a dobândi complete reintegrare social ar putea avea consecințe daunătoare pentru conduit unor condamnați după eliberarea din locurile de detenție. În schimb, existența reabilitării trezește interesul condamnaților pentru deplina îndreptare și reeducare, pentru o conduită corectă, condiționând în mare masură, în astfel de cazuri, respectarea benevolă a legilor și a normelor de conviețuire socială.

Reabilitarea persoanei fizice are loc de drept, în cazul condamnării la amendă sau la pedeapsa închisorii care nu depăsește un an, dacă în decurs de 3 ani condamnatul nu a săvârșit nicio altă infracțiune.

Reabilitarea persoanei juridice are loc de drept, dacă în decurs de 3 ani de la data la care pedeapsa amenzii sau, după caz, pedeapsa complementară, a fost executată sau considerată ca executată și persoana juridică nu a mai săvârșit nicio altă infracțiune.

Caracterul indivizibil al reabilitării, ca trăsătură esențială a acesteia, reiese din particularitatea că ea nu se referă la o anumită condamnare, ci și la persoana respectivă. O altă trăsătură distinctivă a reabilitării constă în aceea că produce efecte numai pentru viitor.

Reabilitarea judecătorească este acea modalitate a reabilitării care poate fi obținută numai prin intervenția instanței de judecată. Caracteristic reabilitării judecătorești este faptul că pentru reabilitarea unui condamnat nu este suficient să fie îndeplinite condițiile de reabilitare prevăzute de lege, ci este necesară constatarea judecătorească a îndeplinirii acestora și pronunțarea reabilitării lui, prin hotărârea instanței de judecată.

BIBLIOGRAFIE

Tratate, cursuri, monografii

Angelescu C.C. „Amnistia în dreptul constituțional român”, Tipografia Alexandru A. Terek, Iași, 1940;

Boboș M.D, Drăgătoiu M., Filip P., “Întocmirea referatului de evaluare în Ministerul Justiției. Direcția de reintegrare socială și supraveghere – Manual de practică în domeniul reintegrării sociale și supraveghere” 2004, București, Editura Oscar Print;

Bulai C. „Manual de drept penal. Partea generală”, Ed.ALL Educațional. 1997;

Constantin Mitrache, “Drept penal român” Casa de Editură și Presă Șansa, București, 1999;

Constantin Mitrache, C. Mitrache, “Drept penal român. Partea generală” Ediția a VI-a, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2007;

Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român. Partea generală, ed. a VI-a, revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2007;

Djuvara M. „Teoria generală a dreptului.Drept rațional, izvoare și drept pozitiv”, Ed.ALL, București, 1995;

Drăgănescu M. „Reabilitarea condamnaților”, Ed.Revistei ”Pagini juridice”, Craiova, 1915;

Florin Streteanu, Daniel Nitu „Noul Cod penal. Partea generală. Analize, explicații, comentarii.Perspectiva Clujeană”, Editura Universul Juridic, 2015;

Gheoghe Diaconu, “Răspunderea penală” Editura Lumina Lex, București, 2008;

Hanga Vl „Istoria generală a statului și dreptului”, Litografia și tipografia învățământului, 1958;

Ioan I. Cozma, Reabilitarea în dreptul penal, Ed. Științifică, București, 1970;

Lascu I., Lascu L.C., „Reabilitare.Amnistie”- Revista de Drept Penal nr.4/2000;

Molnar I. „Drept penal.Partea generală”, Ed.Atlas Lex, București, 1996;

N. Crișu, C. Crișu, Jurisprudența în materia penală a Înaștei Curți de Casație și Justiție, Curții de Apel și Tribunale, 1990-2005;

Neagu I. „Drept procesual penal. Tratat”, Ed.Global Lex 2002;

Negulescu P. „Principiile fundamentale ale Constituției din 27 februarie 1938”, București, 1939;

Oancea I. „Drept penal.Partea generală”, Ed.Didactică și Pedagogică, București, 1965;

Rădulescu I. „Curs de drept penal”, vol.II, Ed.Cultura poporului, București, 1939;

Stătescu C. „Tratat de drept civil – Teoria generală a obligațiilor”, Ed.Academiei R.S.R., București, 1984;

Ștefan Crișu, “Codul penal adnotat”, Editura Argessis, 1999;

Stegăroiu C.C. „Drept penal.Partea generală”, vol.II, Univ.Victor Babeș, Cluj, 1957-1958.

Vintilă Dongoroz, “Explicații Teoretice și Practice ale Codului Penal Român”;

Articole, note, studii

Boda I. „In legătură cu aplicarea principiului legii penale mai favorabile în materie de reabilitare”, Revista Română de Drept nr.11/1970;

Boțian E. „Reabilitare.Minor”, Revista de Drept penal nr.1/2002;

Ciuncan D. „Cu privire la consecințele condamnării penale și efectele reabilitării”, Revista Română de Drept nr.5/1987;

Ciuncan D., Turianu C., Note I și II – „Curgerea termenului de reabilitare în cazul liberării condiționate dintr-o pedeapsă grațiată condiționat aplicată printr-o hotărâre de condamnare”, Revista Dreptul nr.9/1999;

Cojocaru O. „Reabilitarea judecătorească. Cerere introdusă de soț sau rude apropiate după moartea condamnatului, înainte de executarea pedepsei”, Revista Română de Drept nr.1/1987;

Corlățeanu S. „Reabilitarea într-o situație specială” – Revista de Drept Penal nr.1/2001;

Mihăescu D.V.„Aspecte din practica judiciară în materia reabilitării” – Justiția Nouă nr.12/1966;

Practică judiciară

Curtea de Apel București, secția a II-a penală, decizia nr.593/1994, Culegere de practică judiciară penală pe anul 1994, Ed.Continent XXI, București, 1995;

Curtea de Apel București, secția a I-a penală, decizia nr.143/1994, Culegere de practică judiciară penală pe anul 1994, Ed.Continent XXI, București, 1995;

Inalta Curte de Casație și Justiție, Buletinul Jurisprudenței. Culegere de decizii pe anul 2002, Ed.All Beck, decizia penală nr.1923/2002;

Curtea de Apel București, Practică judiciară penală 2001 – 2002, Colecția Lex Expert, decizia penală nr.242/2001;

Ministerul Justiției, Culegere de practică judiciară pe anii 1999 – 2002, 2002, 2003, decizia penală nr.129/2001, nr.104/2002, nr.134/2003;

Tribunalul Suprem, decizia penală nr.855/1963- Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1963, Ed.Științifică, București, 1964;

Tribunalul Suprem, decizia penală nr.786/1964 – Justiția Nouă nr.12/1964;

Tribunalul Suprem, Colegiul penal, decizia penală nr.257/1964, Justiția Nouă nr.10/1964;

Tribunalul Timiș, decizia penală nr.1150/1981 – Revista Română de Drept nr.6/1982;

Tribunalul Suprem, decizia penală nr.227/1973 – Revista Română de Drept nr.5/1973;

Tribunalul Suprem, decizia penală nr.2899/1976, CD/1976.

ABREVIERI

alin. – alineatul

art. – articolul

cf. – conform

N.C.pen – Noul Cod Penal

N.C.proc.pen – Noul Cod Procedură Penală

C.A. – Curtea de Apel

C.S.J. – Curtea Supremă de Justiție

d.p. – decizia penală

ed. – ediția

Ed. – Editura

I.C.C.J. – Înalta Curte de Casație și Justiție

M. Of. – Monitorul Oficial

T.S. – Tribunalul Suprem

CUPRINS

CAPITOLUL I – Introducere

Instituția reabilitării…………………………………………………………………..pag.1

Istoricul instituției reabilitarii …………………………………………………….pag.8

Reabilitarea – comparație cu alte instituții de drept penal – referințe istorice și de legislație comparată………………………………………………………………….pag.10

CAPITOLUL II – Reabilitarea de drept

I. Reabilitarea de drept (legală) – Noțiune……………………………………….pag.19

II. Sfera de aplicare……………………………………………………………………… pag.20

III. Condițiile reabilitării de drept………………………………………………….pag.21

IV. Termenele de reabilitare…………………………………………………………pag.24

V. Formele speciale ale reabilitării de drept……………………………………pag.27

CAPITOLUL III – Reabilitarea judecătorească

Condițiile reabilitării judecătorești…………………………………………….pag. 34

Procedura de reabilitare…………………………………………………………..pag.46

II.1. Cererea de reabilitare……………………………………………………….pag.46

II.2. Judecarea cereriide reabilitare……………………………………………pag.49

Căile de atac și anularea reabilitării…………………………………………..pag. 52

III.1. Titularii exercitării căilor de atac și instanța competentă……..pag.52

III.2. Anularea reabilitării judecătorești……………………………………..pag. 53

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI (se pune înainte de cuprins)