Re Generarea Unui Context

Economie

Re Generarea Unui Context

Byadmin ianuarie 1, 2024

Cuprins

0. Introducere

0.1. Argument

0.2. Metodologie și înțelegere

1. Interdependența om – spațiu

1.1. Locuirea la București

1.2. Despre om și despre loc

1.3. Re-valorificare

1.4. În-locuirea

1.5. Valoarea istorică și memoria locului

2. De la de-generare la re-generare

2.1. Loc, memorie, identitate

2.2. Obiectul în relație cu locul

2.3. Limite

2.4. Spațiul ca percepție

2.5. Spațiul în legătură cu exteriorul

2.6. Legătura cu omul

3. Palatul Știrbei

3.1. Despre Podul Mogoșoaiei – o scurtă istorie

3.2. Evoluția tramei stradale

3.3. Evoluția parcelei și a construcțiilor componente ale ansamblului

3.4. Palatul Știrbei

3.5. Regimul juridic al zonei

3.6. Atitudinea față de sit și a caracterului local

4. Exemple de intervenții în situri cu persoanlitate

4.1. Muzeul de Istorie Militară din Dresda

4.2. Royal Ontario Museum / Michael Lee-Chin Crystal

4.2. Piramida din Luvru

5. Concluzii

5.1. Premise ale pre-viziunii

5.2. Viziunea

5.3. Centru Mixt de Arte Creative „Palatul Știrbei” (CMAC) / Mixed Educational Center of Creative Arts (MECCA)

Anexa 1

Anexa 2

Anexa 3

Anexa 4

6. Bibliografie

„Space is the breath of art”

Frank Lloyd Wright

0. Introducere

0.1. Argument

Contextul unei epoci evoluate tehnologic aduce după sine o serie de schimbări în mentalitatea unui oraș. Atât omul cât și locul în care se află sunt entități ce se adaptează și sunt supuse evoluției progresive a epocii. Prin urmare acesta devine sensibil la schimbare, însemnând că ceea ce vede, aude, simte și trăiește sunt factori determinanți ai existenței și apartenenței față de un loc.

O latură a lucrarii de față are în vedere o abordare teoretic conceptuală a unei posibile recontextualizări și regenerări a unui obiect fizic aflat într-un mediu sensibil istoric, și integrarea unui program arhtiectural adecvat. Forma pe care o căpătă un obiect atunci când ia naștere în mintea unui om poate transmite pe canal vizual o emoție, o stare. Arhitectura, așa cum o știm, are în cele din urmă, un impact vizual, fizic și psihic asupra noastră. Deși form follows function, totuși less is more. Atunci de ce să nu modelăm lumea din jur cât mai simplă și în funcție de necesități? De ce să nu construim pentru a utiliza și a învăța, dar în același timp, pentru a simți mai mult, asemeni unui artist? Și un obiect de arhitectură are, la rândul său, o conștiință, o imaginație. Poate transmite ceea ce gândește, poate da valoare atât locului, cât și omului. Obiectul este pensula, pământul este pânza.

Asemeni titlului, și această lucrare are la bază o serie de factori generatori, meniți să definească etape de înțelegere a esenței obiectului de arhitectură în relația sa cu locul pe care este construit și căruia i se subordonează. Scenariul care stă la baza disertației este acela că noțiunea de re-generare a unui context nu se referă neapărat la un context arhitectural, ci mai de grabă la unul uman, un spațiu crește împreună cu omul și îi este insuflată viață de către acesta.

Având acestea ca puncte de reper, intenția demersului se concentrează pe îmbinarea conceptelor de in-formație, re-generare și e-voluție într-un context arhitectural, artistic, social și istoric.

0.2. Metodologie și înțelegere

Fiecare culoare se deosebește de o altă culoare prin nuanță Așa cum fiecare pasăre grăiește diferit, pe note muzicale, așa și acest demers teoretic este construit având ca bază diferite surse scrise. Fiecare parte are rolul său. Am abordat această lucrare folosind un discurs cu nuanțe ale teoriei arhitecturale. Majoritatea ideilor duc spre concepte teoretice, întrebări despre obiecte singulare, fie că vorbim despre figură și fond sau despre timpul monumentului istoric aflat în studiu. Toate acestea construiesc un discurs subiectiv pe care mi-l asum în întregime, susținut pe margine de ideile unor arhitecți și teoreticieni cunoscuți, construit însă suficient de pertinent pentru a evita supra-teoritizarea arhitecturii.

Studiul acestei lucrări are ca bază următoarele etape de lucru:

Teoretizarea conceptului de spațiu regenerativ și interacțiunile pe care acesta le are cu omul, printr-o abordare analitică de substrat asupra subiectului cât și asupra obiectului;

Analiza esențelor informaționale din documentație relevante studiului și dezvoltarea argumentului;

Concluzionarea viziunii, punctarea cauzelor și efectul noului program asupra mediului micro si macro contextual.

Vor fi întâlnite întrebări frecvente despre relația pe care o are omul cu locul în care trăiește și rezultatul acestuia, cât și abordări și posibile explicații ale problematicii sensibile pe care o are regenerarea unei soluții într-un sit cu valențe istoric-culturale ridicate. Odată ce cititorul va distinge nuanța textului analitic al primului capitol, poate fi privită imaginea generată de cuvinte dintr-un punct de vedere subiectiv indus. Va fi mai ușor de înțeles odată ce se va identifica cu acesta.

Textul va avansa prin prezentarea contextului urbanistic și arhitectural al obiectului în studiu, cât și o abordare critică și sistematică în ceea ce privește intervenția ce urmează a fi propusă, finalizându-se cu o serie de concluzii.

1. Interdependența om – spațiu

1.1. Locuirea la București

„Ești surprins să găsești în acest pustiu (al Țării Românești – n.a.) un oraș ca Bucureștii cu aproape 100.000 de locuitori. La București sunt palate, societăți și vizite, teatre, modiste, ziare și trăsuri de lux; dar cum ai pus piciorul afară din oraș recazi în barbarie.(…) La București se văd cele mai păcătoase cocioabe pe lângă palatele în stilul cel mai modern și bisericile cu arhitectură bizantină; cea mai amarnică sărăcie domnește alături de luxul cel mai extravagant; Asia și Europa par să se întâlnească în acest oraș”. Helmuth von Moltke

Recent, orașul București a aniversat 555 de ani de la prima sa atestare documentară. A devenit capitală a țării 200 de ani mai târziu, în anul 1659, sub domnia lui Gheorghe Ghica. Din acel moment începe modernizarea orașului. Apăreau primele drumuri pavate cu piatră de râu (1661), se înființa prima instituție de învățământ superior, Academia Domnească (1694) și se construia Palatul Mogoșoaiei (Constantin Brâncoveanu, 1702), edificiu în care astăzi se află Muzeul de Artă Feudală Brâncovenească. O inșirare a datărilor succesive a Bucureștiului ar putea fi utilă, însă reprezintă o acțiune de o anvergură pe care nu mi-o propun în momentul de față. Totuși, câteva note istorice sunt de menționat și se regăsesc la finalul lucrării. Scopul lucrării nu este de a povesti încă odată istoria Bucureștiului. În schimb, îmi voi construi discursul în jurul felului în care se locuiește la București, din experiența unui pieton.

Un lucru de remarcat este faptul că orașul a avut și încă mai are un patrimoniu construit valoros. La o primă vedere, ești impresionat de amestecul de fragmente istorice răspândite pe întreg teritoriul bucureștean, prin zone ce au propria identitate istorică și culturală, dobândită în timp. Amplitudinea la care se desfășoară locuirea este una de nivel înalt, densitatea urbană fiind în general ridicată, deși variabilele care stau la baza determinării condițiilor de locuire sunt într-o schimbare continuă. Acest proces nu se poate regulariza la scară largă. Cu o densitate neuniformă, locuirea se face în ansambluri de locuire, fiind colectivă sau individuală. La un nivel perceptibil unui trecător, diferențierea se face prin intermediul unor repere culturale sau socio-culturale, dezvoltate ca situații interpersonale, prin indici de localizare și desfășurare a activităților, ca de pildă:

Unde mergem în seara asta?

Ce vizităm?

Unde ne întâlnim? ș.a.m.d.

Este de fapt punctul de pornire ales ca bază personală pentru fiecare locuitor al orașului. Ghidarea după repere aduce la rândul ei în discuție modul senzorial de percepere a orașului. În fine, această dezvoltare progresivă a simțirii unui oraș îi poate contura un set de calități ale locuirii care nu se referă neapărat la termenul de habitat, ci la ideea de trăire a unui spațiu. Omul are nevoie de un loc al lui.

1.2. Despre om și despre loc

Încă din preistorie omul a depins de un loc ce i-a servit pe rând ca adăpost, locuință, spațiu propriu. Fără un astfel de loc ar fi fost expus intemperiilor, primejdiilor sau prădătorilor. Astfel, s-a creat o legatură strânsă de interdependență și coexistență. A realizat că un loc potrivit îi oferă protecție, un cămin, o casă. În tot aceast proces de dependență reciprocă, el a învățat să se pună în relație cu locul pe care și-l însușise. Apare, pot spune, omul-loc, adică omul dependent de locul unde trăiește. Acestea sunt, probabil, primele motivații ale relației pe care omul o creează cu locul în care se află și care îl ajută să se dezvolte, să crească. Potrivit viziunii heideggeriene, numai omului îi este dat să locuiască, asta pentru că își creează singur condițiile de locuire, pe când alte viețuitoare doar se adăpostesc. Nu departe de acest aspect, omul ajunge pe parcursul său prin istorie să ocupe o funcție, în cazul de față, cea de locuitor. Voi folosi cuvântul funcție pentru a marca sensurile definitorii ale sarcinilor pe care trebuie să le îndeplinească fiecare dintre cei doi participanți în procesul de locuire: omul și locul.

Funcția omului în relația sa cu locul este una cognitivă. Cunoașterea face parte din procesul integrării în loc. Omul locuieşte spațiul cu timp cu tot; de aceea, pe de o parte, chiar şi atunci când se „autoconstruieşte”, orice loc are timpul său, altfel spus, orice locuire este condiționată temporal pe traiectoria destinului individual sau istoric‐cultural, dar, pe de altă parte, omului îi este dată şi posibilitatea de a le transcende. Putem vorbi aici despre apariția omului-loc, despre omul care exploatează locul, și-l configurează după propriile nevoi. Astfel, însuși locul devine încărcat cu o experiență ce reprezintă, de fapt, reflexia omului în spațiu și timp.

Pe de altă parte, funcția locului este una reprezentativă. De cele mai multe ori, este vorba de o reflexie a împrejurimilor (aici mă refer în speță la amplasament) și de vârsta sitului (raportat unui obiect, unui monument), ori o reflexie a funcțiunilor ce îl definesc. F.Choay spune: „monumentele istorice încep să fie percepute ca aparținând simultan la două lumi, una a prezentului imediat perceptibil, și alta a trecutului intangibil”. Adică, în general vorbind, știm că omul își configurează propria lume, propria locuire, totodată coexistența mai multor lumi în prezentul cunoscut, cât și abilitatea oamenilor de a recrea la nesfârșit spații ale memoriei sunt lucruri ce pot duce către o alterare a trăsăturilor originare ale unui loc. Astfel, apar discrepanțe între atunci și acum, între ce era perceput atunci și ce se percepe acum. De aceea, chiar dacă în fond o trezire a trecutului s-ar putea realiza prin mijloace materiale, o valorificare a fostei prezențe ar păstra o legatură strânsă cu trecutul construcției.

O astfel de prezență e întruchipată de Palatul Stirbei, obiectul în studiu, ce se va face mai bine remarcat, treptat și sigur, în parcursul acestui demers.

1.3. Re-valorificare

Vorbind despre monumente istorice, implicit despre palatul Știrbei, relația pe care o construcție o creează cu locul pe care este ridicată devine definitorie în timp și capătă sens prin destinația dată obiectului în folosință, prin evenimentele desfășurate acolo, prin impactul arhitectural asupra împrejurimilor, cât și prin integrarea stilistică omogenă în țesutul urban local. "Contextul unui monument istoric este prin esența lui diferit de un context urban oarecare: abordarea sa presupune considerarea prioritară a punerii în valoare inclusiv vizual a monumentului istoric, orice alt criteriu trebuie să fie subordonat", deoarece arhitectura nu poate exista în afara contextului.

Prin urmare, asa cum susține mai sus și Kázmér Kovács, re-generarea unui astfel de spațiu trebui percepe acum. De aceea, chiar dacă în fond o trezire a trecutului s-ar putea realiza prin mijloace materiale, o valorificare a fostei prezențe ar păstra o legatură strânsă cu trecutul construcției.

O astfel de prezență e întruchipată de Palatul Stirbei, obiectul în studiu, ce se va face mai bine remarcat, treptat și sigur, în parcursul acestui demers.

1.3. Re-valorificare

Vorbind despre monumente istorice, implicit despre palatul Știrbei, relația pe care o construcție o creează cu locul pe care este ridicată devine definitorie în timp și capătă sens prin destinația dată obiectului în folosință, prin evenimentele desfășurate acolo, prin impactul arhitectural asupra împrejurimilor, cât și prin integrarea stilistică omogenă în țesutul urban local. "Contextul unui monument istoric este prin esența lui diferit de un context urban oarecare: abordarea sa presupune considerarea prioritară a punerii în valoare inclusiv vizual a monumentului istoric, orice alt criteriu trebuie să fie subordonat", deoarece arhitectura nu poate exista în afara contextului.

Prin urmare, asa cum susține mai sus și Kázmér Kovács, re-generarea unui astfel de spațiu trebuie să aibă un caracter și subiectiv, nu numai obiectiv. Tratând soluția cu subiectivitate, se trece dincolo de o intervenție tehnică și se încearcă un dialog cu împrejurimile, o repoziționare în contextul prezentului a ceva ce a existat dinainte. Diferența dintre cele două abordări vine din poziția creatorului față de soluția aleasă, abordarea contând în elaborarea și adecvarea inteligentă a ideii. Re-generarea nu implică neapărata readucerea la viață, de fiecare dată, a ceea ce a existat cândva într-un loc sau spațiu. Nu reprezintă o resurecție. Ea urmărește aici o recompunere și o recuperare a unor valori culturale ce au existat deja, numai că sub un alt înveliș, unul cu o destinație culturală și educaționlă ce va re-așeza Palatul Știrbei pe harta reperelor orașului.

1.4. În-locuirea

Locuirea este subordonată omului, fiind un factor important al existenței sale. Așa cum am propus într-unul din capitole, locuirea poate fi considerată o funcție. Locuința, pe de altă parte, este o funcțiune aferentă funcției pe care o are omul: aceea de a locui. Memoria locului unei foste locuiri poate sa rămână vie până în momentul înlocuirii sale cu altceva. Punctez, astfel, posibilitatea în-locuirii unei memorii a locului. Integrarea unei noi funcțiuni se vrea a fi făcută într-un context favorabil caracterului socio-cultural local.

1.5. Valoarea istorică și memoria locului

Prin prelungirea duratei de utilizare a unui edificiu, se salvagardează stabilitatea identității în contextul existent. Valorile asociate monumentelor istorice fluctuează și deseori sunt contradictorii. Evaluarea monumentelor reprezintă primul pas în recunoașterea și conservarea acestora. „În cazul monumentelor de arhitectură și al siturilor istorice, domeniul conservării și restaurării include, pe lângă dificultățile generale, și pe aceea a găsirii unei folosințe actuale potrivite cu natura și valoarea construcției cu pricina, pe de o parte, cu servituțile unei exploatări profitabile, pe de alta.”

Valorile istorice sunt mărturii ale trecutului încărcate cu date semnificative din punct de vedere antropologic. Putem vorbi aici despre cât de importante sunt amintirile pentru noi? Putem, pentru ca sunt – teoretic ceea ce suntem deja – practic adică o entitate de amintiri vii. Memorăm durerea, iubirea, tristețea, fericirea, corpul nostru memorează tot ce vine în contact cu el. Amintirile stau la baza creării gândurilor. În fond, nu am putea să acționăm în nici un fel dacă în esența ei, acțiunea nu ar avea la bază o memorie dobândită sau în-registrată la un moment dat în timp.

Ce se întâmplă atunci când venim în contact cu alte persoane, lucruri, locuri?

Acele persoane, lucruri, locuri păstrează în ele o amintire a memoriei noastre?

Sunt locurile o reflectare a memorie umane?

Putem spune că, într-o anumită măsură, omul devine o amintire a locului, dar numai temporar, pentru că timpul ocupării locului de către om este echivalent cu timpul creării memoriei în locul respectiv. Astfel, după ce omul părasește locul, absenșa lui se reflectă prin memoria locului, pe care aici putem numi memorie statică. Trăim prin loc, într-un spațiu. Memoria locului oferă viziuni ale trecutului, iar pentru cei cu simțuri perceptive dezvoltate, și o intuiție a viitorului.

2. De la de-generare la re-generare

2.1. Loc, memorie, identitate

Construcțiile reprezintă cel mai de seamă element în definirea personalității unui oraș. Tot ceea ce înseamnă înlocuire, completare, reînnoire a fondului construit sunt mijloace prin care orașul își modifică propriul țesut urban. Desigur, există numeroși factori ce influențează acest fapt, precum: evenimente istorice, evenimente politice, investiții administrative sau evenimente de natură civică. Cu excepția catastrofelor, toate acestea contribuie la creșterea bunăstării unui oraș, la un așa-zis progres urban, la evoluție. Mi se pare firesc astfel, să spun că orașul seamănă cu un organism viu, într-o continuă schimbare, care de la un an la altul mai adaugă încă un strat de semnificație identității sale. Cu alte cuvinte, un oraș se identifică cu arhitectura sa în permanentă schimbare.

Din punct de vedere contextual, arhitectura nu este posibilă fără un loc. Arhitectura se identifică cu locul și locul se identifică cu arhitectura. Se construiește ceva – locul trebuie dat în folosință, valorile lui trebuie exploatate, iar funcțiunea – încredințată unui edificiu. Însă, pentru a stabili un criteriu clar de valorizare a unei clădiri și pentru a-i stabili o funcțiune, modul de abordare ar trebui să fie și de natură simbolică. Astfel, punând împreună două sau mai multe clădiri, apare o diferențiere de nuanță și se poate observa mai clar ce este valoros din punct de vedere simbolic și ce nu este. Este și cazul obiectului în studiu: Palatul Știrbei. Prin poziționarea sa pe o axă istorică presărată cu numeroase repere arhitecturale marcante, i se poate stabili un rang arhitectural ținând de identitate. Într-un peisaj al Bucureștiului contemporan, acest colaj urban este alcătuit din edificii încărcate cu valori istorice diferite, corespunzătoare epocii fiecăruia. Palatul și-a dobândit identitatea în urma regenerării contextului, a locului pe care se află. Însă, la o scară largă și vorbind în general, regenerarea este un termen înțeles cu precădere ca fiind ceva ce apare ca o reacție la niște evoluții negative. Aceste evoluții sunt, defapt, un set de limite în cunoașterea esenței locului. Căutarea „esenței atinge limite care sunt de ordinul limitelor percepției și de ordinul evacuării vizibilului. Nu ochiul e cel care mai permite bucuria, ci spiritul”. În cazul de față, putem ridica problema unei de-generări a locului de-a lungul timpului.

Astfel, având asta ca punct de pornire, re-generarea capătă sens atunci când condițiile deja existente ale sitului (încărcat cu caracteristici spațiale, sociale sau culturale) sunt folosite ca avantaje în acest proces.

O însămânțare a noii identități ar putea ridica problema de contextualitate. Ideea aici este că nu exista o rețetă. Dar, printr-o analiză a locului și având la bază condițiile mai sus menționate, această transformare este posibilă. Va face parte din procesul de re-generare al unui obiect într-un context. Fără de-generare prealabilă, re-generarea nu ar fi posibilă.

2.2. Obiectul în relație cu locul

De multe ori te întrebi care este povestea unui edificiu. Și o faci pentru că vrei să știi cum a fost generat, ce s-a aflat la baza proiectului și mai ales cărei motivații teoretice i se datorează apariția sa ca „obiect de arhitectură”. Pentru început, este important să înțelegem ce înseamnă obiect. Din extinsa arie semantică pe care o are, numai câteva din înțelesuri dau acestui cuvânt sens potrivit studiului de față.

Dicționarele lingvistice îl definesc ca fiind un corp solid, care are o anumită întrebuințare, un element, materie asupra căreia e îndreptată gândirea. Într-un alt sens este ceea ce există în afara eului, a omului ca ființă activă și conștientă, independent de el și este modificat prin activitatea lui, modificat prin activitatea lui – aici obiectul devine subiect, i se oferă o funcție, intră în relație cu alte obiecte sau cu alți subiecți.

Din perspectivă filozofică, obiectul „este oricare din părțile realității care ne înconjoară”, ale realității care ne înconjoară – altfel spus ale contextului în care se află, implicit ale sitului. Ce se înțelege e că obiectul (de arhitectură) este o parte componentă a sitului (în care se află) și se identifică cu acesta.

O altă caracteristică a „obiectului este forma, care este cauza ideală care determină ca materia să aibă o anumită configurație”. Despre configurație putem spune că se poate face și la nivel de ansamblu contextual, nu numai punctual, local (obiect – de arhitectură), deoarece „obiectul este considerat ca fiind parte a unui ambient real”.

Astfel, obiectul fecundează spațiul și îl înnobilează, iar în relație cu locul își dezvoltă singur o formă și un limbaj. Poți înnobila spațiul prin introducerea elementului uman, actorul principal a ceea ce înseamnă locuire. Așa cum am afirmat și mai sus despre orașe, la nivel de locuire se aplică aceleași reguli existențiale: locul pentru obiect devine un furnizor de idei, condiții și limitări ce adaugă un nou strat de însemnătate contextului.

Ce se întâmplă atunci cu limitele unui spațiu în timp?

2.3. Limite

"Dacă am fi descris conceptul de arhitectură lichidă ca fiind o simfonie a spațiului, tot nu am fi putut obtine efectul dat prin definiție. Deși variază ca durată, o simfonie rămâne a fi un obiect fix si repetabil. Însă, în adevaratul sens al cuvântului, pentru a-si atinge potențialul maxim de expresivitate, o arhitectură lichidă are nevoie de mult mai mult. Este o simfonie a spațiului, însă una dintre acele care nu se repetă, ci una care se află într-o continuă dezvoltare. Dacă arhitectura însăsi este o extensie a corpurilor noastre, un adăpost si un actor sensibil al sinelui, atunci arhitectura lichidă este acel sine pe cale să devină propriul adăpost. Asemeni nouă, are o identitate; însă această identitate se conturează ca urmare a experiențelor căpătate pe parcursul vieții. " Marcos Novak

Vorbim de limite și ne referim la canale ale exprimării arhitecturale. Ce transmite un spațiu în momentul în care în sinea noastră îl supunem unor judecăți ale simțurilor? Putem spune că tectonica obiectului reprezintă anvelopa funcțională ce devine definitorie pentru obiect în sine. „Contopirea construcției cu locul, în sensul adunării semnificațiilor rezultate dintr-o situație particulară, permite arhitecturii să depășească constrângerile funcționale”. Limitele fizice devin limite ale simțirii, ființă – neființă, iar acestea sunt perceptibile prin emoție și sentiment. Prin urmare, ceea ce arhitectura transmite individului și mai ales modul în care este comunicat mesajul arhitectural reprezintă o trăsătură important al obiectului ce se autodefinește. La nivel inconștient, omul empatizează direct cu spațiul pe care îl vede pentru prima oară și își trăiește primele momente în intimitatea acestuia. Asta separă exteriorul (prin limite trăite) de interior (prin trăiri (de)limitate).

Vastitateal exteriorului și intimitatea interiorului, sunt alte două concepte definitorii ale unui spațiu. Ce trece dincolo de limitele fizice ale unui obiect de arhitectură, adică de „mambrana” unei fațade, poate fi cu ușurință înstrăinat de spațiul privat. În ceea ce privește un obiect amplasat într-un context, scara la care este perceput este alcătuită dintr-o serie de etape progresive ce pot fi de natură socială, politico-administrativă, de la limite ale unei parcele separate de străzi la limite teritoriale (periferii ale orașului, unități administrative – județe, țări, regiuni), până la limite geografice globale. De cealaltă parte…a fațadei, limitele dau scară umană spațiului trăit ce devine spațiu intim interior. Așa cum Marcos Novak afirmă despre arhitectură, putem spune și aici că spațiul reprezintă o extensie a trupului, el este lichid, evoluează și se adaptează. În același timp, vorbește și despre faptul că arhitectura este un act al devenirii ce se reconfigurează în timp. Pentru ca un spațiu “să devină”, întâi este necesar ca acesta să existe între niște limite.

Fereastră către interior / exterior

Portic sau spațiu vitrat / striat

Fațadă transparentă / opacă

2.4. Spațiul ca percepție

Prin interior, spațiul relevă mai multe dimensiuni: una pe care o percepem (ceea ce vedem, atingem) și una pe care nu o percepem (ceea ce lăsăm în urma parcurgerii unor încăperi sau ceea ce anticipăm că vom vedea). Ierarhia formelor se creează după o perspectivă în profunzime, (…) pe o ordine vizuală [ultima corectură se afla în această propoziție] după o scară de valori: ceea ce este mai important este reprezentat cu dimensiuni mai mari: fiecare juxtapunere este (…) o succesiune datorată contrastului de planuri. În consecință, noțiunea de mișcare” creează dinamica spațiului. Separarea dintre spațiul finit și cel infinit se face prin limite, fie ele fizice (de percepție) sau psihologice (de incepție). Plastica exterioară a unei clădiri este generată de funcțiunea sa interioară. În arhitectură, acesta este unul dintre principiile perioadei funcționaliste, promovate cu precădere, de către Le Corbusier și Ludwig Mies van der Rohe. Problema funcționalismului era că acesta nu includea și trăiri ale ființei sau emoții ale persoanei, ci era mai de grabă orientată către funcționalitatea rațională a unui spațiu destinat unui om-standard.

O provocare, aici, ar fi transcenderea funcțiunii către emoție. Omul trăiește împreună cu spațiul pe care îl percepe. Funcțiunea se transformă în emoție, iar emoțiile sunt semințe ale memoriei. Acesta este un dialog între om, obiect și înapoi spre om. Un perpetuum-mobile al percepției spațiale. Spațiul devine conștient de sine, iar de aici mai departe se nasc ideile. Este necesar să oferi oportunitatea unei experiențe spațiale în acest sens. Mai mult de atât, impactul pe care îl are un spațiu, asupra omului ce îl percepe pentru prima dată, este în egală măsură la fel de important ca și primul contact pe care îl ai cu un om în general. Numai că aici, prima impresie are o semnificație mai mare și reflectă „personalitatea” funcțiunii. Așadar, spațiul inițiază, un aspect foarte important mai ales în arhitectura interiorului. Această caracteristică este definitorie si o putem numi incepție spațială.

2.5. Spațiul în legătură cu exteriorul

Despre incepție spațială putem vorbi și când facem referire la exterior, la spațiul în care obiectul prinde viață și împreună cu care dialoghează: peisajul.

Peisajul înseamnă îmbinarea arhitecturii cu natura, dimensiunea spațială cu estetica locală. Acesta traduce, în plan vizual, relația dintre o societate și mediul său, constituind dimensiunea sensibilă și simbolică a acestuia. O viziune asupra peisajului ar însemna abordarea unei laturi a peisajului percepută dintr-o perspectivă a constucției vernaculare ca rezultat al mediului în care oamenii adaptează spațiul locuirii la mediul natural sau social. Este, cu precădere, necesară o atenție sporită pentru relația obiectului cu contextul existent și conceperea unui peisaj ca un spațiu oferit privirii și al simțurilor de percepție spațială, artistice si estetice. Un obiect de uz inamovibil din punct de vedere compozițional. Îl poți privi, poți trăi cu el, te poți folosi de el ca hrană pentru simțuri, însă nu îi poți altera sau modifica forma sau locul. Un peisaj trăieste în amintirea locului, o arhitectură care creează locul și trăieste cu locul, îl resuscitează.

Natura este creație, orașul este operă. Amândouă pot fi peisagizate datorită capacității lor de a fi într-o permanentă re-înspațiere inedită. Natura dă naștere unor tipuri de spații care se autodefinesc și se deosebesc unul de celălalt printr-o serie de criterii:

Spațiul concept – l'espqce conçu – este spațiul tehnocratic rezultat dintr-o viziune rațională și stiințifică, este spațiul savanților și plaificatorilor, spațiul dominant al unei societăți. El se bazează pe o serie de reprezentări ale spațiului și pe o serie decoduri și convenții (de pild, perspectiva).

Spațiul perceput – l'espqce perçu – este cel al practicilor spațiale care sunt, pentru societate, modul de descifrare a spațiului său. Spațiul perceput este strâns legat de realitatea cotidiană (utilizarea timpului, deplasările, locurile).

Spațiul trăit – l'espqce veçu – este spațiul reprezentărilor, al acumulărilor de coduri și semnificații în timp. Este un spațiu format din imagini și simboluri care acompaniază locuitorii sau artiștii. Este spațiul dominat, subiect al apropierilor și modificărilor (Lefevbre, 1974).

Punând împreună aceste tipuri de spații, obținem obiectul în sine. Însă, scopul obiectului este important aici, având spațiile ce l-au generat ca ipoteze reale. Obiectul studiului poate fi de sine stătător, dar și în legătură directă sau indirectă cu contextul în care se află. La nivel micro-contextual, totuși, peisajul se limitează ca și percepție doar la zonele adiacente ce se învecinează cu situl: scuaruri de vegetație presărare de-a lungul strazilor sau bulevardelor, alveole de vegetație înglobate în incinta parcelelor. Orașul vechi rămâne închis în spatele placărilor cu blocuri ce se desfășoară de-a lungul arterelor principale. Obiectul studiului rămîne poziționat într-o zonă cu o densitate urbană mare și variată, fiind foarte aproape de centrul orașului.

2.6. Legătura cu omul

Regenerarea este un proces viu și variat, dar în esență, el reprezintă un proces de soluționare a unui spațiu care prezintă un cumul de disfuncții. Arhitectura contemporană este nevoită astăzi să raspundă nevoilor societății, pe o platforma a dezvoltării socio-culturale, tehnologice, însă în mare parte datorată vitezei de exploatare umană a zilelor noastre.

Noul program poate revitaliza zona, aceasta beneficiind de procesul regenerativ, prin înglobarea acestor elemente despre care am discutat: spațiul, obiectul, estetica acestuia, limitele și relația acestuia cu contextul urban și uman. Și, nu cred că ai nevoie de ureche muzicală ca să-ți dai seama ca „urban” și „uman” sună asemanător, pentru că, în fond, reprezintă același lucru: un organism re-generant.

3. Palatul Știrbei

După ce începi și cunoști lumea, descoperi că metropolele, oricât de întinse și de rafinate în arhitectură ar fi ele, au, în buricele lor, o Stradă Mare. Multe Străzi Mari nu-și mai păstrează numele dintâi, pentru că primarii și administrțiile, indiferent de regimul politic, de tradiție, de mersul vremurilor, aici își măsoară vanitățile, la numele bulevardelor „din centru”. Tudor Octavian.

3.1. Despre Podul Mogoșoaiei – o scurtă istorie

Papazoglu, prin prisma legendei, spune astfel: „Această Cale a Mogoşoaii era un drum al vechii familii româneşti a serdarului Mogoş, care şedea în casele lui, foste în urmă ale lui Grigore Brâncoveanu. Acest Mogoş pleca cu familia lui, totdeauna pe acest drum, la moşia lui ce poartă până în ziua de azi numele său, de Mogoşoaia”.

Istoria ne spune însă, că dupa moartea bunicii sale, Stanca Cantacuzino, Constantin Brancoveanu se urcă pe scaunul Țării Romanești în 1688, și odată ajuns mare domn, cu o fire înclinată spre arta frumosului și mare iubitor de construcții, hotărăște patru ani mai târziu să "pună sfoară" de la moșia lui de pe malul Dâmboviței până la castelul din Mogoșoaia, "tăind astfel uliţă nouă prin mahalaua existentă a Scorţarului, prin întinsele proprietăţi ale mătuşii sale Doamna Maria, văduva lui Şerban Vodă Cantacuzino, prin locurile Bălăceanului, văr bun şi cel mai duşmănit dintre duşmanii lui Brâncoveanu, în sfârşit, prin terenurile Zlătarilor şi, ieşind din oraş dincolo de mahalaua Sărindarilor, prin cele stăpânite de mănăstirile Snagov şi Căldăruşani".

Acest drum s-a născut șerpuit, el urmează "creasta dealului", pe "locuri uscate și sănătoase", motiv pentru care a început să fie rapid populat de boierii ce doreau să-și facă o casa care mai de care mai arătoasă, mai încăpătoare, după nevoile fiecăruia potrivita vremurilor respective. În anul 1692, boierul Brâncoveanu poruncește podirea noii ulițe cu bârne de lemn, de aici și denumirea de Podul Mogoșoaiei. Sistemul pavării cu lemn (datorită căruia străzile erau numite „poduri") este foarte vechi în București, existând mențiuni despre acest sistem încă din secolul al XVI-lea. Pe toată lungimea uliței erau puse bârne groase de stejar, numite „podini", lungi de 8 metri. Acestea erau așezate transversal și prinse la capete cu bârne, numite „urși". „Podurile" avea șanțuri adânci pe margini, pentru scurgerea apei de ploaie, iar în dreptul intrărilor în curți erau construite podiști de lemn.” Multe necazuri au pus podul la încercări grele de-a lungul timpului și a ajuns să se prăpădească. Întreținerea lui și sistemul pavării cu lemn devenea costisitor si nepractic fiind abandonat in 1824, s-a recut la pavajul din piatră de râu, apoi, treizeci de ani mai târziu cu piatră cubică de granit adusă tocmai din Scoția. Strada beneficiază pentru prima oara de mijloace moderne de pavare abia în preajma Primului Război Mondial, când se toarnă asfalt. Podul Mogoșoaiei își păstrează acest nume până în anul 1878, „după ce trupele române, ca urmare a victoriei obținute în Războiul de Independență, și-au făcut intrarea triumfală în oraș pe această arteră”, urmand ca, începând cu acest an, să devină Calea Victoriei.

Strada păstrează și astăzi edificii marcante în dezvoltarea și evoluția acesteia: Ateneul Român, Palatul Poștelor, Teatrul Național (actual Hotel Novotel), Hotel Boulevard (recent recondiționat).

3.2. Evoluția tramei stradale

Parcela pe care este construit Palatul Știrbei a suferit de-a lungul timpului modificări de încadrare teritorial locală, datorate străzilor ce o mărginesc. Astăzi, ea se mai învecinează doar cu strada Banului, strada G-ral Constantin Budișteanu și Calea Victoriei.

Principala arteră căreia i s-a alăturat ansamblul, Calea Victoriei, își dobandește numele abia în anul 1878, pânâ în acel moment fiind consemnată sub diferite denumiri precum Ulița Mare / Calea Brașovului (1696), sau Podul Mogoșoaiei (1781). Este limita estică a parcelei și strada cu un însemnat aport simbolic și istoric adus zonei.

Strada Banului este o stradă de rang secundar ce leagă Calea Victoriei de strada G-ral Constantin Budișteanu în partea de sud a parcelei, suferind la rândul ei, în două etape, câteva "îndreptări" și alinieri în 1879, respectiv în intervalul 1897-1901. Poziția gardului pe limita sudică este aceeași și astăzi, ca urmare a ultimelor modificări făcute.

Strada General Constantin Budișteanu mărginește ansamblul pe latura vestică și face legătura între Calea Griviței (către nord) și strada general H. M. Bethelot (către sud). Este o stradă de rang secundar, traseul inițial al străzii era apropiat de cel actual, însă sinuos. Spre deosebire de celelalte două artere, regimul de înălțime s-a păstrat în mare parte, predominând construcții care nu depășesc parter și patru niveluri. Deschiderea parcelei studiate către această stradă face posibilă, în viziunea mea, apariția unei o a doua fațade principale a ansamblului ce urmează a fi propus.

3.3. Evoluția parcelei și a construcțiilor componente ale ansamblului

În anul 1825, între Podul Mogoșoaiei – Calea Victoriei astăzi (la est), strada Manea Brutarul (la vest), strada Banului (la sud) și o serie de alte proprietăți private de mici dimensiuni la nord, se construiește o parcelă. Pe această parcelă avea să se ridice mai târziu, mai precis după 1833, o construcție cu parter și un etaj, retrasă față de aliniament ca și dispunere. Obiectul ocupa cca. 1/3 din întreaga parcelă, restul spațiului fiind destinat unei grădini amplasate în spatele clădirii, și o mică curte aferentă fațadei principale, aliniată limitei estice.

Până în 1856, parcela își păstrează conturul nemodificat. Tot în acest interval este ridicată prima anexă, o clădire de mici dimensiuni, și anume Corpul de Gardă, amplasată în colțul nord-estic al lotului.

Între 1856 și 1899, parcela își mărește dimensiunile prin alăturarea unor teritorii în nordul parcelei, ajungând sa se învecineze astfel pe o porțiune mică și cu Calea Griviței. Acest fapt determină ridicarea, mai târziu, pe limita nordică, a unui corp de clădire în formă de "L" accesibil din curtea de onoare. Tot în acea perioadă, Palatului Știrbei i se adaugă o extensie a cărei amprente la sol era semicirculară.

Parcela a suferit modificări în perioada următoare și datorită exproprierilor, ca urmare a planurilor de aliniere a străzilor Banului și Calea Victoriei, dar și a unor demolări și înlocuiri ale unor anexe în partea vestică în 1911. Principalele modificări ale acestei perioade se înregistrează in partea vestică a lotului unde, conform studiului istoric de fundamentare, vor fi începute intervenții de construire a unor obiecte noi cu funcții administrative (1924), precum și "Întreprinderile Știrbei"(1950) unde familia Știrbei își adăpostea vinurile.

În anul 1959 aproape jumătate din terenul parcelei – zona de grădină dinspre est, trece în domeniul public, prin retragerea limitelor de lor « pe alinierea construcției I.P.R.O.C. » creânduse în fața palatului și a clădirii de birouri un scuar cu « un refugiu cu gazon și flori și alee de parcare în fața imobilului” . De la această ultimă intervenție limitele parcelelor au rămas neschimbate până în momentul de față, cu excepția demolărilor din anul 2008, când a fost înlăturată și prezența ultimelor anexe, Palatul Știrbei rămânând singurul corp ce a supraviețuit.

3.4. Palatul Știrbei

Pe parcela cu adresa poștală Calea Victoriei nr.107 se găsește în prezent un corp de clădire – Palatul Știrbei, fostă reședință a familiei lui Barbu Știrbei. Clădirea a fost contruită după planurile arhitectului francez Michel Sanjouand, în stil neoclasic și cu un regim de înălțime S+P+2E. Amprenta la sol ilustrează o formă de U orientată pe direcția nord-sud, și contrar regulilor stilistice, intrarea principală este poziționată în afara axului de simetrie.

În anul 1882, la cererea scrisă a prințului Alexandru B. Știrbei, al doilea fiu al domnitorului Barbu Știrbei, palatul suferă o serie de "reparații radicale", reparații ce urmau a fi coordonate de către arhitectul Friederich Hartmann, ce includ, pe lângă intervenții ale fațadei, referiri la:

– subsolul boltit, conceput pentru adăpostirea vinurilor;

– sistematizarea încăperilor de la parter și etaj;

– o scara de onoare din mijlocului holului principal ce leagă nivelurile între ele, cu balustrade din fier forjat și decorate;

– un nod secundar de circulație pe verticală

– apariția unei a treia scări de legătură, ca urmare a intervenției de supraetajare a colțului nord-vestic, realizată în 1882;

– un nivel la mansardă destinat depozitării și anexelor.

Desigur, încercarea de revitalizare a unui sit are la bază o serie de factori care susțin, odată cu configurația amplasării, poziția pe care o are Palatul Știrbei pe harta Bucureștiului, Calea Victoriei fiind un traseu cultural remarcabil tocmai datorită unor astfel de edificii cu un înalt rang arhitectural-monumental. Importanța palatului ca monument are parte de o recunoaștere treptată, în etape, marcate de rupturi de ritm și modificări de accent. Sunt de menționat nenumăratele transformări și încercări de resurecție survenite în ultimii câțiva zeci de ani, ce au ca premise: confiscarea parțiala a proprietății în favoarea statului în 1948, atribuirea ansamblului ca sediu al Muzeului de Arta Populară în 1954 și ca spațiu muzeal al sticlei și ceramicii în 1982, și nu în ultimul rând, ca urmare a neutilizării clădirii din 1990 până astăzi, nenumărate propuneri de reutilizare si valorificare a sitului.

3.5. Regimul juridic al zonei

În conformitatea cu Lista Monumentelor Istorice – Municipiul București 20042, imobilul cu adresa poștală Calea Victoriei, nr. 107, sector 1, București are statutul de monument istoric, poziția 2186, cod B-II-m-A-19860, Palatul Știrbei, datat între 1833-35. În conformitatea cu Lista Monumentelor Istorice – Municipiul București 2004, imobilul cu adresa poștală str. Banului, nr. 2, are statutul de monument istoric, poziția 356, cod B-II-m-B-18074, clădire (anexă la palatul Știrbei, Calea Victoriei, nr. 107), datată la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Conform Planului Urbanistic Zonal și a Regulamentului aferent “Zone protejate în Municipiul București”, imobilul cu adresa poștală Calea Victoriei, nr. 107 (Palatul Știrbei) se încadrează în zona construită protejată nr. 16 „stradă simbol a orașului – Calea Victoriei”, subzona Cp15. Principalele caracteristici ale zonei sunt traseele sinuoase, alveolare și neregulate. Zona este presărată cu construcții din secolele XIX și XX, incluse de asemeni în categoria monumentelor istorice, prin urmare traseul are grad de protecție maxim, protejându-se valorile arhitectural – urbanistice, istorice cât și caracterul specific al zonei, fondul contruit și trama stradală.

Imobilul cu adresa poștală str. Banului, nr. 2 se încadrează în zona construită protejată nr. 44 – „țesutul istoric difuz zona Temișana”, subzona Cp1c, L1b. Caracteristici principale: zonă rezidențială, cu coagulări locale de funcțiuni publice. Regimul de construcție este discontinuu, cu clădiri izolate sau grupate, de înălțimi variabile. Fondul construit este variat stilistic și foarte inegal ca valoare. Totodată este de remarcat prezența caracteristică a vegetației, în interiorul parcelelor sau în scuaruri.. Gradul de protecție este și aici ridicat, păstrându-se caracterul locului.

3.6. Atitudinea față de sit și a caracterului local

Situl se află la confluența mai multor zone ce au caractere urbanistice diferite. Avem, pe de-o parte Calea Victoriei, un simbol viu al perioadei de dezvoltare culturală, urbanistică și socială bucureștene, cu construcții în regim continuu, aliniate la stradă în regim închis, cu parter destinat comerțului și etaj pentru locuire. Și pe de altă parte, zona strada Banului, o zonă cu o densitate ridicată de locuire tip casă în regim disconuu, cu clădiri izolate sau grupate, de înălțimi variabile. Totodată este de remarcat prezența caracteristică a vegetației sub diferite scenarii de compoziție, fie integrate incintei parcelei, fie în scuaruri excentric acestora.

O altă carcteristică a zonei este trama stradală, specifică prin amplasare.

Într-un scenariu al evoluției sale, în cazul de față, o viziunea a sitului Palatului Știrbei are nuanțe de gri. Acestă acțiune nefastă a timpului asupra amplasamentului își găsește apogeul în ultimii ani când, odată cu demolarea și a ultimelor anexe existente, se crează un mare gol în grădina din spatele palatului, ce odinioară era „închisă din toate părțile, râspândind miros de liliac și de salcâm, plină de micșunele…“ asa cum își amintește nepoata domnitorului, Eliza, soția lui Ionel Brătianu ". Toate acestea au lăsat locul, până astăzi, într-o stare de abandon. Singurele activități desfășurate în incinta palatului și al amplasamentului le reprezint grădina de vară Eden, amenajată pe spațiul verde părăsit din spate, cât și un număr de expoziții din domeniul artei și al design-ului organizate în incinta palatului. Atât.

Este necesară cu precădere o intervenție amplă care să defienască un nou caracter personal al locului. Astfel de intervenții de revitalizare au mai fost făcute cu succes și le voi exemplifica în capitolul următor.

4. Exemple de intervenții în situri cu persoanlitate

4.1. Muzeul de Istorie Militară din Dresda

Arhitect: Daniel Libeskind

Localizare: Dresda, Germania

Finalizat: 2011

Muzeul a luat naștere în anul 1973 și a făcut parte din recuzita de război a armatei naziste, fiind cunoscut sub numele de Muzeul Național al Armatei Poporului din Germania de Est. Supraviețuitor al bombardamentelor din februarie 1945 și al unei perioade de 10 ani de inactivitate, clădirea și-a redeschis recent porțile, purtând acum eticheta de Muzeul de Istorie Militară din Dresda.

Cu un proiect îndrăzneț, impunător și iconic, arhitectul Daniel Libeskind reușește să dea o nouă față termenului de intervenție într-un sit istoric. Așa cum explică într-un interviu, dinamica arhitectrurală a elementului propus întrerupe simetria fațadei muzeului, schimbând dramatic felul în care acesta este perceput. Aici avem un exemplu de intervenție unde memoria locului este resimțită puternic, pe cale vizuală, dar în același timp și ca prezență simbolică. Deschiderea fațadei și transparența acesteia străpung rigiditatea și opacitatea vechiului edificiu, așa cum noua Germanie democrată a străpuns regimul dictatorial instaurat în cel de-al Doilea Război Mondial. Daniel Libeskind susține că „extensia, prin dramatismul ei, este un simbol al renașterii orașului Dresda, o juxtapunere a tradiționalului cu inovația, a noului cu vechiul” .

O tematică de referință a simbolisticii soluției este omul, leitmotivul central al arhitecturii și al expoziției. Încăperile examinează cu claritate emoții precum teama, speranța, pasiunea, curajul, rațiunea și agresivitatea, toate într-un context al unui război nemilos văzut printr-o perspectivă umană.

Pentru o galerie de poze mai completă, vezi Anexa 2.

4.2. Royal Ontario Museum / Michael Lee-Chin Crystal

Arhitect: Daniel Libeskind

Localizare: Toronto, Canada

Finalizat: 2007

Clădirea poartă amprenta aceluiași Daniel Libeskind și este cel mai mare muzeu din Canada, atrăgând până la un milion de vizitatori anual. Aici, întregul concept este inspirat de un joc prismatic și intersecții ale unor volume ce reprezintă reminiscențe ale cristalelor.

Prin generarea acestor spații frânte, atenția se focusează cu precădere pe om, el fiind actorul principal într-un astfel de scenariu. Explorarea unui spațiu ca acesta poate fi o experiență singulară, limbajul aritectural folosit fiind în dezacord cu obișnuințele comune. Noul corp de clădire este complementat de vechiul muzeu, care la rându-i a suferit o serie de îmbunătățiri și restaurări, în tandem cu construirea aripii noi.

Vizitatorii intră prin atrium, o încăpere spectaculoasă care îmbină cele două tematici ale muzeului: natura și cultura. Întreg nivelul parterului este unificat, creând senzația unui spațiu transparent, mărginit numai de fațadele prismatice are „cristalului”. Astfel, accesele și circulațiile ajung să fie ușor de intuit. Din exterior, clădirea pare să ascundă secrete, ceea ce stârnește curiozitatea vizitatorilor, atrăgându-i înăuntru și creând anticpare.

Această îmbinare între vechi și nou crează o atmosferă transformativă, oferind privitorului cât și contextului urban o serie de emoții și imagini descriptive, ce scot în evidență procesul de renaștere prin care un edificiu al trecutului pășește în era modernă.

Pentru o galerie de poze mai completă, vezi Anexa 3.

4.2. Piramida din Luvru

Arhitect: Ieoh Ming Pei

Localizare: Paris, Franța

Finalizat: 1989

Cu siguranță cel mai cunoscut și controversat proiect de inserție a modernului într-un sit istoric îl reprezintă proiectul Piramidei de la Luvru, Paris, semnat de arhitectul chinez I. M. Pei. Construit în incinta curții interioare a Palatului Regal, este cel mai mare muzeu de istorie din Franța și unul dintre cele mai vizitate din lume.

La origini, în anul 1190, a fost conceput ca o cetate pentru regele Fillip al II-lea al Franței și avea rolul de a supraveghea avalul Senei împotriva invaziilor vikinge. În anul 1594, acestuia i se alătură palatul Tuileries, moment ce dă startul unei lucrări de anvergură ce avea să transforme Luvrul în ceea ce este astăzi. În timpul mandatului lui François Mitterrand ca președinte al Franței, se pun bazele unui proiect numit Marele Luvru, care însemna o reorganizare amplă a muzeului. A fost inaugurat în data de 30 martie 1989.

Ideea propusă în Curtea Napoleon complementează o sistem de spații subterane menite să facă față numărului mare și în creștere al turiștilor. Piramida de sticlă construită reprezintă axul principal de circulație și acces în incinta muzeului. Holul de recepție situat sub nivelul de călcare al străzii, are rol de a face distribuția către principalele galerii comerciale și aripi ale muzeului. Spațiul interior oferă o experiență placută, este ușor de perceput și intuitiv din punct de vedere al traseului. Trecerea de al nou la vechi se face progresiv, pe măsură ce avansezi către vechiul palat.

Pentru arhitect, integrarea limbajului arhitectural modern în peisajul estetic parizian a fost mai mult decât o provocare, noua construcție producând o nouă experiență orașului, așa cum afirmă și creatorul acesuia: “Piramida este compatibilă cu arhitectura Luvrului fiind una dintre cele mai stabile forme din punct de vedere structural. Îmbinarea dintre metal și sticlă oferă un echilibru structural, obținându-se astfel transparența limbajului dintre vechi și nou”.

Pentru o galerie de poze imagini mai completă, vezi Anexa 4.

5. Concluzii

5.1. Premise ale pre-viziunii

Corpurile ni se schimbă, mentalitatea ni se schimbă, ele adaptându-se vremurilor și ținând pasul cu tehnologia. Arhitectura se schimbă împreună cu spațiul acesteia și, în același timp, împreună cu oamenii. Astăzi, nevoile oamenilor au evoluat de asemeni. S-au transformat în nevoi digitale, în nevoi Hi-Fi, Wi-Fi, Full HD. Experiența pe care un spațiu digitalizat ne-o oferă astăzi, reprezintă un nou standard în arhitectura contemporană modernă. În paralel, într-o realitate dominată de audio-vizual (sunete, muzică, imagine, culoare, simboluri, design), adică de activități ce necesită o minte creativă, accentul cade pe valoarea pe care acestea o generează și care, în ultimii ani, a capătat amploare. Acest impact cultural și social are la bază o serie de industrii creative menite să definească și să fie exploatate. Industriile creative includ următoarele mari domenii:

Advertising Publicitate;

Arhitectură;

Arte și antichități;

Meșteșuguri;

Design;

Fashion design Design vestimentar;

Film, video și fotografie;

Software, jocuri și publishing electronics editare electronică;

Muzică;

Performing arts Artele spectacolului;

Publishing Editare;

Servicii software și IT;

Televiziune și radio.

“Industriile creative sunt acele industrii care își au originea în creativitatea, talentul și măiestria indivizilor și care au potențialul creării de locuri de muncă și prosperitate prin generarea și exploatarea proprietății intelectuale.” Un bun exemplu în aplicarea acestor principii îl reprezintă Finlanda.

Finlanda a reușit să se adapteze acestor schimbări sociale și să le integreze foarte bine în sistemul lor educațional, reușind să fie recunoscut și apreciat la nivel global. Pe lângă numărul în creștere al persoanelor cu studii superioare, ariile artistice sunt adoptate și înglobate în sistemul de învățământ, îmbrățișând varietatea, creativitatea și inovația. Dacă un sistem educațional este funcțional la nivel de sistem operațional, atunci o comunitate dedicată acestor platforme artistice moderne, în special celor ale artelor erei digitale, poate susține dezvoltarea unei societăți, o așa-zisă new digital era.

În cazul proiectului de față, subiectul unui posibil program arhitectural educațional dedicat, poate să derive de la premise ca:

amplasarea sitului într-o arie în care se regăsesc mai multe instituții cu nuanțe educaționale din domeniul artei: Universitatea Națională de Arte din București (UNARTE);

nu departe de punctul zero al obiectului de studiu se află Universitatea Națională de Muzică din București (UNMB);

nenumărate propuneri de revitalizare și intenții de valorificare a sitului palatului;

progresul tehnologic și lipsa unui mediu fizic, a unui hub cultural educațional care să reunească și sa se dezvolte odată cu artiștii locali;

Palatul Știrbei a avut onoarea de a fi gazda mai multor expoziții de design și creații românești, prin urmare interesul pentru acesta datorat în primul rând valorii și amplasării sale istorice;

situarea pe Calea Victoriei, o axă cultural-istorică de-a lungul căreia se găsesc edificii de o importanță identitară în istoria Bucureștiului;

fondul cultural, economic, politic și didactic pe care figura, adică propunerea, dorește să îl întregească.

5.2. Viziunea

Pentru a avea o viziune clară asupra ideii, trebuie în primul rând să crești într-un mediu specific artei. Odată ce am finalizat studiile unei școli de artă, ajuns pe băncile facultății de arhitectură, nevoia de informație și progres a generat la rându-i o nevoie de informare. Prin urmare, acolo unde îndrumarea lipsea, simțeam nevoia de a substitui prin a învăța singur, devenind autodidact. Însă toate aceste acumulări de abilități pălesc în timp datorită lipsei unei platforme de interacțiune fizică, a unei comunități educaționale specializate și dedicate. Consider că este necesar un astfel de mecanism cultural-educațional, având ca premise enumerările pre-viziunii, dar și anumițe etape ce ar fi utile în soluționarea viziunii re-generative.

Etape necesare regenerării contextului:

Analiza SWOT a zonei

Diagnosticarea urbană macro și micro contextuală a zonei

Stabilirea obiectivelor, a viziunii și a programului arhitectural

Obiective ale re-generării contextului:

Intelegerea rangului de protectie patrimonial local

Adaptarea la contextul stilistic prin omogenizare estetică

Recuperarea identității locale prin valorificarea monumentului deja existent

Refuncționalizarea și revitalizarea locală prin reconversie

Reintegrarea locală a zonei destructurate și punerea în aplicare a noii viziuni

5.3. Centru Mixt de Arte Creative „Palatul Știrbei” (CMAC) / Mixed Educational Center of Creative Arts (MECCA)

Ansamblul acestui complex educațional este menit să creeze conexiuni și relații într-un mediu profesional dedicat artelor creative. Intenția mea este de a grupa într-un singur loc, așa cum pelerinii se adună la Mecca, oameni cu diferite înclinații artistice, creând astfel un mic univers social educativ, în care individul să se poată dezvolta și să poată crește, atât pe plan personal căt și în plan spiritual…artistic vorbind.

Țelul final al programului este acela de a încuraja instruirea artiștilor prin metode de studiu moderne, oferindu-le un spațiu flexibil și creativ, unde accesul la informație și interacțiune este facil, stimulând mediul local și direcționând atenția câtre dezvoltarea unui hub-cultural-urban.

Ansamblul beneficiază și de avantajul amplasamentului, fiind poziționat deja în vecinătatea a cătorva universități. Terenul de 7000 de mp din spatele Palatului Știrbei va permite dezvoltarea unor funcțiuni care țintesc reactivarea zonei, funcțiuni precum: săli și ateliere de creație pentru artiști ale artelor clasice, dar și pentru cei ale artelor virtuale, tridimensionale, cinematografie și scenografie, editare video și sunet, fashion design și meșteșuguri tradiționale. Toate acestora subordonându-li-se o sală de proiecții, o bibleotecă, precum și o alveolă centrală ce va face mai ușoară comunicarea între oameni, dar și între spații.

Adiacent și în completarea funcțiunilor esențiale, li se vor alătura spații comerciale, cafenele, galerii de artă, cât și un spațiu muzeal pentru expoziții permanente sau temporare, amenajat în Palat.

Propunerea are menirea de a se adapta și omogeniza estetic cu limbajul arhitectural al contextului în care se află, pe de-o parte punând în valoare și Palatul Știrbei, resuscintându-l, dar și validând zona ca fiind un pol regenerat al ceea ce înseamnă impact pozitiv economic, spațial și urbanistic.

Anexa 1

1459, septembrie 20: Vlad Țepes, domnitorul Tării Românești pomenește pentru prima oară numele de București într-un act prin care intareste proprietatea unor boieri.

1465, octombrie 14: Radu cel Frumos decide ca București să fie una din reședințele domnești ale Tării Românești.

1558 – 1559: La Curtea Veche se construiește Biserica Domnească. Aceasta ctitorie a domnitorului Mircea Ciobanu este cel mai vechi sălaș de cult din București, păstrat în forma lui originală.

1659: În timpul domniei lui Gheorghe Ghica, București devine capitala Țării Romanești.

1661: Pe o porțiune a uliței Târgului de Afară (azi Calea Moșilor), se face prima încercare de pavare a străzilor cu piatră de râu.

1694: Se înființează Academia Domnească de la Sf.Sava, fiind prima scoală superioară din Țara Românească.

1702: Pe moșia vaduvei Mogoș, Constantin Brâncoveanu Înalță Palatul Mogoșoaiei, edificiu de mare valoare arhitecturală. Azi se găzduiește aici Muzeul de Artă feudală brâncovenească.

1704: Spătarul Mihai Cantacuzino construiește Spitalul Colțea, cel mai vechi ațezământ de acest fel din Bucurețti, care după ce va fi avariat de incendiu și de cutremur, va fi demolat și reconstruit. (Edificiul actual se ridică după 1888.)

1724: Se ridică Biserica Stavropoleos, considerată o bijuterie arhitecturii religioase.

1760 – 1782: Sunt atestate breslele meșteșugărești pentru croitori, cizmari, cavafi (pantofari și cizmari, ce fac încălțăminte de calitate inferioară), cojocari, pânzari, salvaragii (croitori de pantaloni largi, turcești, numiti "șalvari"), zăbunari (croitori de "zăbune", adică de haine bărbatești lungi, cu sau fără mâneci, din bumbac sau lână, împodobite cu cusături), blănari, ilicari (croitori de "ilice", adică de pieptari, de obicei din postav roșu sau negru.

1765 – 1766: Iau ființă primele manufacturi, care produc hartie la Fundeni, postav la Pociovaliște.

1779: Se amenajează primele cișmele publice în oraș.

1798: Recesământul înregistrează 6.006 case și 30.030 locuitori.

1808: Se construiește Hanul lui Manuc. În 1812 aici se va semna Tratatul de la București dintre Rusia și Turcia.

1831: La recesământ se numară 10.000 case și 60.587 locuitori.

31 decembrie 1852: Are loc spectacolul inaugural în clădirea recent construită a Teatrului Național, care poate găzdui 1.000 de spectatori.

1854: Se inaugurează Gradina Cișmigiu, despre care germanul Ferdinand Lassalle scrie ca "Intrece cu mult tot ce poate arăta Germania".

1857: Este primul oraș în lume care introduce iluminatul cu petrol lampant. (La Viena abia în 1859 se va aplica aceasta inovație).

1859: După unirea celor două principate, în luna februarie Al. I. Cuza își face întrarea în București, care devine capitala celor două principate unite. Domnitorul își stabilește reședinta în Palatul de la Podul Mogoșoaiei.

1859: Se pun bazele Cimitirului "Șerban Vodă" (Bellu). Aici se odihnesc mari reprezentanți ai literaturii ca: Mihai Eminescu, George Coșbuc, Panait Cerna, Ștefan Octavian Iosif, Panait Istrati, Petre Ispirescu, Emil Gârleanu, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Nicolae Labiș, Marin Preda, Nichita Stănescu, dar și aviatorul Traian Vuia, constructorul primului avion din lume.

1860: Începe pavarea străzilor cu piatră cubică în locul bolovanilor de râu.

1866: Ia ființă Societatea Academică.

1868: Are loc primul concert al Societății Filarmonica din București.

1868: Casa Capșa deschide cofetărie și restaurant, apoi în 1881 – printre primele din Europa – și o cafenea, toate cele trei fiind locuri deosebit de agreate de București.

1869: Se inaugurează linia de cale ferată București – Giurgiu, precum și Gara Filaret, prima gară din capitală (începând din 1960 va deveni autogara).

1869 (decembrie): Se inaugurează Universitatea București. Inițial clădirea găzduiește și alte instituții: Senatul, Academia Română, Biblioteca Centrală, Școala de arte frumoase etc.

1872: Se dă în exploatare prima linie de tramvai cu cai ("tramcar"). Circula pa traseul Gara de Nord – Calea Griviței – Strada Luterană – Teatrul Național – Piața Sfăntul Gheorghe (după multe decenii de exploatare ultimele tramcare se retrag din circulație în 1929)

25 septembrie 1872: Se inaugurează Gara de Nord (pe atunci "Gara Targoviștii"), si se da in exploatare linia ferata Bucuresti – Ploiesti.

1873: Începe să funcționeze "Grand Hotel du Boulevard" (azi "Bulevard"), care este unul din cele mai vechi hoteluri din București.

1877: Orașul numără 177.302 locuitori.

1878: Există 31.303 case. Frecvența culorilor folosite la acestea se prezintă în următoarea ordine: negru, albastru, galben, verde, roșu.

1880 – 1883: Se amenajează cursul Damboviței, i se adâncește albia, se asanează lunca, astfel se poate întreprinde o vastă rețea de canale pentru a drena apele menajere și cele de ploaie.

1882: Se introduce lumina electrică. Prima instalație intră în funcțiune la Palatul Regal din Calea Victoriei, de unde este alimentat și Palatul Cotroceni, apoi urmează Teatru Național și Grădina Cișmigiu.

1884: Apare ziarul Universul, primul mare cotidian românesc.

1884: Se instalează prima linie telefonică de stat, între Ministerul de Interne și Poșta Centrală.

1885: Se finisează clădirea Băncii Naționale.

1885: În Cotroceni se inaugurează Grădina Botanică.

1888: Ateneul Român își deschide porțile. Sala de concerte dispune de 1.000 locuri. Edificul devine o prezență emblematică pentru capitală.

1889: Se instalează prima centrală telefonică cu un număr de 5 abonați asigurând legătura între Parlament și ministere.

1889: Există 12 poduri peste Dambovița, dintre care 7 de piatră și 5 din fier.

1893: Se înalță Palatul Cotroceni înconjurat de un parc cu vegetație bogată. Azi în incinta palatului functionează și Muzeul Național Cotroceni.

1893: Își începe activitatea Foișorul de Foc. Fiind înalt de 30 m, este utilizat ca post de pompieri și rezervor regulator pentru reteaua de alimentare cu apă a orașului. Din anul 1963 funcționează ca Muzeul Național al Pompierilor.

1894: Se inaugurează prima linie de tramvai electric pe ruta Bd. Cotroceni – Obor, fiind printre primele din Europa.

1895: Concomitent își deschid porțile două edificii monumentale, Palatul Justiției – pe malul Dambovitei, iar Ministerul de Agricultură și Domenii – în vecinătatea Spitalului Colțea.

1900: La finele acestui an, se dă în fucțiune Palatul Poștelor, fiind azi Muzeul Național de Istorie a României.

1906: Orașul Roma dăruiește orașului București monumentul "Lupoaica Romei" care acum se află în Piața Romană.

1908: Se deschide oficial noul edificiu al Muzeului de Istorie Naturală "Grigore Antipa" care funcționează și în prezent.

1909: Se aduce la București primul automobil electric cu acumulatoare (fabricate în Germania), fiind folosit la transportul mărfurilor.

1909: Se dechide Cinema Volta, cu prima sală amenajată pentru reprezentații cinematografice.

1914: Se înființează Muzeul Militar Național. După mutări succesive, în anul 1986 se stabilește în actuala clădire.

1925: Se inaugurează prima linie de autobuz între Bariera Călărași – Piața Sfântu Gheorghe.

1927: Se dă în folosință centrala telefonică automatică cu un numar de 3.000 abonați.

1928: Radiodifuziunea începe în mod regulat emisiunile pe unde medii, apoi și pe unde scurte. Azi, Studioul de Radio are o sală de concerte cu 600 de locuri.

1933: O societate americană construiește Palatul Telefoanelor pe Calea Victoriei.

1935 – 1936: Din beton armat și granit se face Arcul de Triumf construit inițial din lemn și stuc în anul 1922. Monumentul (înalt de 27 m) este dedicat victoriei armatelor române în primul război mondial.

1936: Sociologul Dimitrie Gusti înființează Muzeul Satului, unul dintre primele muzee etnografice din lume.

1936: Se amenajează Parcul Herastrau întins pe 187 ha; dispune de un lac de 77 ha, unde pot fi practicate sporturi nautice (în incinta parcului se află și Muzeul Satului). Aici mai există și un teatru de vară cu 2.800 locuri; se mai găsesc baze sportive, dar și locuri de distracție pentru copii.

1937: Se termină construcția Palatului Regal (început în 1930). Azi aici funcționează Muzeul Național de Artă care cuprinde Galeria națională, Galeria universală cu secțiile de artă feudală, grafică și atelierul de restaurare.

8 iunie 1938: În Parcul Național Carol II (acum Herăstrău), la intrarea dinspre Arcul de Triumf, se deschide Pavilionul Televiziunii. Emisiunile încep la orele 19,00: oricare vizitator poate să-și transmită vocea și imaginea pe un ecran, plătind o anume taxa. Aparatura adusa de Philips constituie "cel mai modern post de emisiune al lumii".

1939: Se inaugurează Academia Militară, care dispune de numeroase săli, un amfiteatru cu 450 locuri, bibliotecă etc.

1948: Aeroportul Băneasa își începe activitatea. Clădirea are o cupolă caracteristică din beton armat și un hol cu un imens perete de sticlă spre pistă, astfel pasagerii pot urmării decolarea și aterizarea avioanelor.

1949: Prima linie de troleibuze leagă Piața Victoriei și Hipodromul Băneasa (azi aici se află Casa Presei Libere).

1950: Ia naștere primul studio cinematografic la Buftea, fiind considerat cel mai mare și cel mai bine dotat din sud-estul Europei. Activitatea îl leagă strâns de capitală.

1951: Se inaugurează Stadionul Dinamo cu o capacitate de 20.000 locuri.

1953: Se realizează Complexul Sportiv "23 August", azi Stadionul Național Lia Manoliu. Dispune de tribune pentru 80.000 spectatori, un teren gazonat și pistă de atletism, 21 terenuri pentru antrenamente, un lac, doua bazine etc.

1954: Se deschide Opera Română. Sala are 1.200 locuri. Este cel mai important teatru liric din țară, cu un repertoriu bogat ce include capodoperele unor compozitori ca Verdi, Wagner, Enescu.

1955: La uzinele Vulcan se construiește primul autobuz românesc.

1956: Se deschide Observatorul Astronomic Popular, azi Observatorul Astronomic "Amiraal Vasile Urseanu".

31 decembrie 1956: De revelion se efectuează prima emisiune de televiziune (alb-negru) din țară.

1957: Se termină lucrările de construcție (începute în 1952) la Casa Scânteii, care azi se numește Casa Presei Libere. Edificiul găzduiește multe edituri, redacții. Aici se află si cea mai mare intreprindere poligrafică a țării, ce poartă acum denumirea de Compania Nationala a Imprimeriilor "Coresi" S.A.

1957: Muzeul Literaturii Române pune la dispoziția vizitatorilor un bogat fond de manuscrise, documente, forografii, artă plastică și obiecte memoriale care ilustrează cele mai semnificative momente din istoria literaturii române, de la origini până în prezent. În 1970 muzeul se mută în actuala clădire cunoscută sub numele de "Casa Scarlat Crețulescu".

1960: Se inaugurează Sala Palatului. Sala mare este dotată cu 3.000 fotolii (în spătarele lor sunt plasate 3.000 difuzoare) și cu o scena modernă spațioasă.

1961: Își începe activitatea cel mai mare circ din țară, azi cunoscut ca Circul Globus, cu 2.500 locuri și cu anexe care adăpostesc și menajeria deschisă pentru vizitatori.

1961: Se fabrică primele televizoare românești (alb-negru), marca "Electronica".

1964: Se înființează Studioul cinematografic "Animafilm", specializat în producerea filmelor de animație.

1965: Pe Calea Victoriei, o sală de cinematograf este transformată și devine Teatrul Țăndărică.

1967: După încetarea din viață a poetului Tudor Arghezi, casa din strada Mărțișor devine Muzeul Memorial "Tudor Arghezi".

1970: La 17 km de București, se deschide Aeroportul International Otopeni.

1970: Se ridică Hotelul "Intercontinental". Este cea mai înaltă construcție a capitalei, cu 25 nivele; dispune de 420 camere și de un mare garaj subteran.

1973: Se construiește Teatrul National "I. L. Caragiale". Un incediu (din noaptea de 16/17 august 1978) distruge complet Sala Mare a teatrului, fiind necesare lucrări de refacere. În anii 1983-1984 se transformă exteriorul clădirii. Sala Mare (cu 1.186 locuri) dispune de cea mai bine dotată scenă a țării. Sala Amfiteatru (400 locuri) și Sala Atelier (200-250 locuri) oferă și ele variate posibilități de joc. In Sala Mică funcționează de o vreme Teatrul de Operetă "Ion Dacian".

1974: Se dă în funcțiune Palatul Sporturilor și Culturii, adică Sala Polivalentă. Constituie cea mai importantă bază sportivă acoperită a capitalei. Pentru competiții sportive există 6.000 locuri, dar cu ocazia unor concerte capacitatea se poate spori la 8.000 locuri.

1976: Magazinul Universal "Unirea" deschide șirul unor mari magazine moderne.

1977: Se deschide Magazinul Universal "Bucur-Obor", pe vremea aceea fiind cel mai complex comercial al țării.

1979: Se inaugurează prima linie de metrou între uzinele "Semănătoarea" și "Timpuri Noi".

1990: În februarie, se înființează Muzeul Țăranului Român. Rezultat al preocupărilor muzeale de peste un secol, muzeul dispune de aproximativ 150.000 obiecte și documente.

1991: În decembrie, Muzeul Național Cotroceni își dechide porțile. Pe lângă pivnițele domnești, cuhniile și chiliiile mănăstirești medievale, printre altele pot fi vizitate cateva apartamente mobilate în stilul secolului al XIX-lea (Dormitorul regal, Salonul norvegian etc.) ori încăperi reprezentând perioada antebelică (Sufrageria germană, Salonul de vânătoare, Salonul florilor, Marele Salon de Recepție etc.)

1994: Primăria Municipiului București își fixează o nouă stemă.

1998: Suprafața capitalei – 228 km2, populația – 2.029.899 locuitori.

Extras din articolul Scurt istoric București [online].

Disponibil la: http://www.travelworld.ro/bucuresti/romania/scurt-istoric-bucuresti.html

Anexa 2

Anexa 3

Anexa 4

6. Bibliografie

Cărți

1. Baudriallard, Jean, Nouvel, Jean, Obiecte singulare, București, Ed. Paidea, 2005

Caciuc, Cosmin, Supra-teoritizarea arhitecturii, București, Ed. Paidea, 2007

Ioan, Augustin, Khora. Teme și dificultăți ale relației dintrefilosofie și arhitectură, București, Ed. Paidea, 1998

Kovács, Kázmér, Timpul monumentului istoric, București, Ed. Paidea, 2003

Riegl, Alois, Cultul modern al monumentelor. Esența și geneza sa, București, 1999

Ruse, Ștefania Victoria, Figură și fond, București, Ed. Paidea, 2012

Tudora, Ioana, La curte: grădină, cartier și peisaj urban în București, București, Ed. Curtea Veche, 2009

Studii de specialitate:

Târșoagă, Aurora, Moldovan, Horia Radu, Trăușan, Radu Mihail, Studiu de fundamentare pentru confirmarea sau infirmarea deciziei de declasare, totală sau parțială, ale imobilelor din Calea Victoriei nr. 107 și Banului nr. 2, Sector 1, București, București, aprilie-mai 2007

Surse web:

Articole și cărți

Benedikt, Michael, „Marcos Novak, „Liquid Architecture in Cyberspace” from „Cyberspace: First Steps”. Disponibil la: http://www.zakros.com/liquidarchitecture/liquidarchitecture.html

Crutzescu, Gheorghe, Podul Mogoșoaei – Povestea unei străzi, București, Ed. Biblioteca Bucureștilor, 2011. Disponibil la: http://www.bibmet.ro/Uploads/GHEORGHE_CRUTZESCU_PodulMogosoaiei.pdf

Ignat, Vlad, Povestea unei străzi, 5 octombrie 2012. Disponibil la: http://adevarul.ro/news/bucuresti/povestea-strazi-1_50be02db7c42d5a663d1d13f/index.html

Insights from Finland, Finloand, Ed. Creative Industries Finland, 2011, Disponibil la: http://issuu.com/razvancrisan/docs/finland_creative_economy

Kovács, Kázmér, 22 Plus, nr. 279: Memoria urbană – Propunerea de inserție urbană în spatele Palatului Știrbei (polemici), 21 februarie 2013. Disponibil la: http://www.revista22.ro/22-plus-nr-279-memoria-urbana–propunerea-de-insertie-urbana-n-spatele-palatului-350tirbei-polemici-6633.html

Lupșor, Andreea, Orașul caselor aruncate la nimereală, Historia.ro, 11 decembrie 2011. Disponibil la: http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ora-ul-caselor-aruncate-nimereal-bucure-ti

Scurt istoric București. Disponibil la: http://www.travelworld.ro/bucuresti/romania/scurt-istoric-bucuresti.html

Stuparu, Lorena Păvălan, Câteva posibile extensiuni ale noțiunii de locuire sau despre Heidegger întemeietorul. Disponibil la: http://sammelpunkt.philo.at:8080/2316/1/stuparu.pdf

UNESCO, Understanding Creative Industries / Cultural statistics for public-policy making. Disponibil la: http://portal.unesco.org/culture/es/files/30297/11942616973cultural_stat_EN.pdf/cultural_stat_EN.pdf

*** Bucureștiul interbelic – Calea Victoriei. Disponibil la: http://www.e-partedecarte.ro/noi-media-print/8598-bucurestiul-interbelic.html

*** Industrii Creative. Disponibil la: http://oricum.ro/industrii-creative/17/

*** Palatul Știrbei. Turist în București, 6 septembrie 2012. Disponibil la: http://turistinbucurestiro.blogspot.fr/2012/09/palatul-stirbei.html

http://dexonline.ro/

http://ro.wikipedia.org/

Surse imagini:

Pag.5: https://www.pinterest.com/pin/5629568256679865/

Pag. 8: http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ora-ul-caselor-aruncate-nimereal-bucure-ti

Pag.14: http://magictransistor.tumblr.com/post/81125703945/leonardo-da-vinci

Pag.21: http://www.ideiurbane.ro/resedintele-stirbey-de-pe-calea-victoriei/

Pag.28: http://www.huftonandcrow.com/images/uploads/Daniel_Libeskind_DMHM_15.jpg

Pag.29,46: http://www.archdaily.com/172407/dresden%E2%80%99s-military-history-museum-daniel-libeskind/

Pag.30: https://www.pinterest.com/pin/151926187406061620/

Pag.31: https://www.pinterest.com/pin/570409109029768558/

Pag.32: http://ro.wikipedia.org/wiki/Muzeul_Luvru

Pag.32: http://www.archsociety.com/archimg/luvre/section1_luvre.jpg

Pag.33: http://www.archdaily.com/88705/ad-classics-le-grande-louvre-i-m-pei/8315-2a/

Pag.34: http://ohhellokelsey.tumblr.com/post/90586717421

Pag.46: http://www.archdaily.com/172407/dresden%E2%80%99s-military-history-museum-daniel-libeskind/

Pag.47: http://www.arch2o.com/royal-ontario-museum-studio-daniel-libeskind/

Pag.48: http://i.telegraph.co.uk/multimedia/archive/02099/louvre_2099991b.jpg

Pag.48: http://www.historylines.net/img/louvre/louvre5.jpg

Pag.48: http://anthony.atkielski.pagesperso-orange.fr/LouvreCarrouselSmall.jpg

Pag.51: http://www.ralphlaurenhome.com/products/Furniture/item.aspx?haid=6&collId=&shaid=&sort=&itemId=5637&phaid=&cuid=a08294b6efb2b0331a2e8a1bc75a3bf7

Coperta: http://www.dreamstime.com/royalty-free-stock-image-hand-holding-business-card-copy-space-image19729806

. Bibliografie