Razbunarea Servita Rece

CUPRINS

Introducere

Răzbunarea, una dintre cele mai controversate manifestări umane este de multe ori covârșitoare pentru om, transformându-se chiar într-o pasiune. Logica intuitivă a omului este de multe ori conflictuală, parohială și periculoasă. Răzbunarea este primitivă, distructivă, fiind un răspuns violent la ură, suferință și umilință. Aceasta este o încercare de a transforma rușinea în mândrie, de a fi egal cu cel care a produs răul și, în acelasi timp, o căutare de a aduce durere și pierdere egală cu cea primită.

Răzbunarea este o dorință interioară, puternic alimentată de orgoliu și sentimentul de neîndreptățire, de „a fi chit” cu persoana care a creat nedreptatea în cauză. Poate fi definită ca fiind o acțiune care răsplatește răul cu rău, un joc de rol în care, la un moment dat, victima și vătămătorul fac schimb, înlocuindu-se reciproc. Din punct de vedere istoric, răzbunarea a apărut atât de frecvent de-a lungul timpului în diverse culturi și relații, încât unii experți au concis că aceasta este una dintre cele mai puternice pasiuni umane. Mecanismul este simplu: oamenii rănesc oameni, sub motivația răzbunării. Acest lucru nu înseamnă că la bază, oamenii sunt ființe malefice, răzbunarea fiind pur și simplu o acțiune care pedepsește răul cu rău. Comportamentul vindicativ invocă principiul acțiunii și al reacțiunii al mecanicii sociale conform căreia dacă un individ acționează asupra altuia cu o „forță”, acesta din urmă acționează la rândul lui asupra primului individ cu o „forță” egală, procesul răzbunării realizându-se astfel sub egida reciprocității.

Răzbunarea la nivelul simțului comun este considerat un act prin care cel care se consideră jignit sau nedreptățit caută a se revanșa, a-ș face singur dreptate, spălând rușinea îndurată și pedepsind în numele lui pe cel care i-a pricinuit un rău, după obiceiul arhaic „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”. În mitologia persană, Aesma Daeva este zeul furiei și al răzbunării, aparținând grupului de demoni Daevas. Una dintre formele extreme ale răzbunării este vendetta.

De asemenea conceptul de răzbunare face referire la un tip de răscumpărare sau lecuire deoarece persoana aflată în cauză caută a răspunde într-un anumit fel la acțiunea unor factori exteriori asupra acestora.

Actul răzbunării poate fi caracterizat și ca o formă de justiție pe care omul însuși o realizează. De cele mai multe ori, oamenii cu tendințele cele mai acut îndreptate spre răzbunare sunt motivați de putere, de propria lor autoritate și de dorința de a-și menține statutul. De asemenea, răzbunarea se afla în strânsă legătura cu conceptul de fațetă, care a dus la apariția expresiei to save face și care face referire la limitele pe care un individ le-ar atinge pentru a-și apăra poziția și imaginea în societate. Acest concept este fundamental în domeniul sociologiei, sociolingvisticii, semanticii, științelor politce și ale comunicării și, cel mai important, în domeniul psihologiei.

După cum se poate observa, problematica răzbunării are o importanță majoră în diferite domenii ale cunoașterii umane. Așadar, tematica adusă în discuție capătă importanță atât la nivel teoretic cât și practic. De remarcat este și faptul că setea pentru răzbunare este o tendință specific umană încă din cele mai vechi timpuri. Biblia este cea care surprinde omul pentru prima dată în această ipostază, pentru ca mai târziu acest instinct să fie ilustrat de înșuși Homer, ca personaj al literaturii antice sau de către Don Corleone, personaj de film contemporan. Astfel, răzbunarea nu se încadrează în timp sau în spațiu deoarce omul o ilustrează în variate ipostaze ale existenței sale. Psihologia acordă atenție sporită acestui act deoarece el presupune timp, energie emoțională și fizică investită, dar și o serie de cauze și consecințe ce au impact asupra comportamentului uman.

Ultimii ani de studiu asupra acestei problematici au adus în atenția psihologilor faptul că răzbunarea nu este atât de dulce precum se spune, deoarece ea nu duce la dispariția sentimentului de ostilitate simțit de către persoana în cauză, ci îl poate accentua. Astfel, spiritul răzbunător al persoanei în cauză nu este satisfăcut și nu duce la restabilirea echilibrului persoanei și nici la sentimentul de justiție, deoarece echilibrul moral al unei persoane rareori este același cu al alteia. Se poate observa deci faptul că răzbunarea a persistat în timp în ciuda dezavantajelor pe care aceasta le implică. Lucrarea de față va încerca să prezinte primele manifestări ale răzbunării, caracteristicile acesteia și diferitele implicații ale problematicii aduse în discuție.

Capitolul I – Răzbunarea la primate

Comportamentul vindicativ face parte din manualul de supraviețuire al unei specii sociale complexe. Dorința pentru răzbunare este la fel de veche sau poate mai veche decât omul, această reciprocitate care stă la baza relațiilor sociale, manifestându-se chiar și la strămoșii noștri primitivi. Comportamentul care sabota cooperarea, atât de necesară pentru supraviețuire, trebuia pedepsit, fiind dovedit faptul că inclusiv maimuțele manifestă un puternic simț al continuității, al conservării, dar și al bunei desfășurări a activităților specifice.

Cimpanzeii, primatele care se aseamănă cel mai mult cu omul din punct de vedere genetic, sunt o specie foarte sociabilă și au un dezvoltat sistem al reciprocității ale cărui conexiuni s-au format în contextul nevoii de a susține mijloacele de subzistență ale grupului, venind mai ales în sprijinul femelelor însărcinate și al puilor. Pedeapsa pentru încălcarea regulilor reciprocității a devenit o parte integrantă a sistemului social al cimpanzeilor din care a evoluat un „sistem al răzbunării”, după cum spune primatologistul Frans de Waal (1996), cel care a fost primul ce a introdus gândirea lui Machiavelli în primatologie, conducând la crearea termenului Inteligența machiavelliană (capacitatea unui individ de a se angaja din punct de vedere politic cu succes în anumite grupuri sociale) prin folosirea citatelor acestuia în cartea „Politica cimpanzeilor”(1982). De Waal niciodată nu a ezitat în a atribui emoții și intenții primatelor sale, adevărate animale politice.

„To endow animals with human emotions has long been a scientific taboo. But if we do not, we risk missing something fundamental, about both animals and us."

Chiar dacă există dovezi ale obligației morale și îndatoririi, Robert Trivers, sociobiologist, a observat că aceste relații de reciprocitate sunt valabile doar atâta timp cât indivizii nu își înșeală încrederea unul altuia, în caz contrar întregul sistem social fiind amenințat. De Waal a observat că atunci când este depistat un individ care periclitează bunăstarea grupului, cimpanzeii vor manifesta un comportament răzbunător agresiv. Astfel, putem afirma că orice acțiune care iese din tiparele regulilor simțului comun va declanșa o reacțiune al cărei scop este să diminueze daunele provocate. Deși suntem tentați să considerăm omul ca fiind unica specie capabilă de un astfel de comportament, studiile sugerează că maimuțele aplică, de asemenea, tratamente vindicative ca urmare a presiunilor societății sau grupului din care fac parte. Un grup de cercetători științifici au realizat un experiment în acest sens, plasând într-o cușcă cinci maimuțe și o scară în vârful căreia se aflau banane. De fiecare dacă când o maimuță încerca să se urce pe aceea scară pentru a recupera bananele, celelalte maimuțe erau stropite cu apă foarte rece. După mai multe „dușuri”, maimuțele au înțeles că elementul declanșator era faptul că una dintre ele se urca pe scară și, drept urmare, agresau orice maimuță încerca să ajungă la banane. Atunci când nicio maimuță nu a mai avut tentativa de a se urca pe scară, cercetătorii au decis să înlocuiască una din maimuțe, iar primul impuls al acesteia a fost să ajungă la banane. Înainte să se declanșeze stropitoarele, maimuțele veterane din cușcă au agresat „nou-venita”, aceasta învățând, după altercații repetate, că nu are voie să se urce pe scară, deși nu cunoștea motivul. O altă maimuță a fost înlocuită și a fost tratată exact ca și precursoarea ei, care, de altfel, a și participat la bătăi, după ce a aderat la „dogmele” grupului. Acțiunea de înlocuire a maimuței s-a repetat până când în cușcă se aflau maimuțe care nu au asistat la declanșarea stropitoarei. Aceste maimuțe nu îndrăzneau să urce pe scară, manifestând un comportament agresiv atunci când una dintre ele încerca să facă acest lucru.

Cercetătorii au recreat astfel factorul presiunii sociale care instigă la răzbunare, indiferent de părerea proprie a individului față de regulile sau normele impuse, factor care se regăsește în grupurile și/sau societățile umane. Această „răzbunare oarbă”, inconștientă, care nu are nicio motivație fondată influențează și limitează evoluția unei societăți, dar nu întotdeauna într-un mod pozitiv.

Primatele sunt, însă, capabile și de răzbunare conștientă, un exemplu elocvent fiind Santino, un cimpanzeu mascul dintr-o grădină zoologică din Suedia, care întreprindea atacuri-surpriză atent „gândite” și planificate asupra vizitatorilor care îl hărțuiau sau deranjau. Se pare că cimpanzeii au capacitatea de a-și aduce aminte actele negative, nedreptățile care le-au fost cauzate până când au oportunitatea de a se răzbuna și nu ezită în a profita de această oportunitate. De aceea, De Waal este convins că trebuie să existe un substrat bio-psiho-social al actelor răzbunătoare, acestea reprezentând mai mult decât o aparență evoluționară. În lumea cimpanzeilor, răzbunarea are scopul de a amenința individul care a violat limitele să păstreze distanța și să nu repete ceea ce a făcut, întrucât riscă să suporte consecințe negative.

Capitolul II – Pedeapsa – moralitate și istoric

Actul suprem de imoralitate este sa faci rău altui om. Ca societate, prin diferite școli de gândire și etici, și într-adevăr prin propria noastră natură, cosiderăm uciderea altei persoane a fi imorală, în cazul în care nu este vorba de auto-apărare sau în caz de război. În schimbul uciderii altei persoane, statul are dreptul să "ucidă ucigașul"? Camus, în opera sa "Reflecții asupra pedepsei cu moartea" abordează problema pedepsei capitale și dacă este considerat un act de răzbunare din partea guvernului aplicarea aceasteia. Ca să putem răspunde acestei probleme trebuie să luăm în calcul câteva lucruri. Pentru început, trebuie să analizăm relația cetățeanului cu statul. Apoi, să analizăm scopul pedepsei și rentabilitatea procesului în sine. Abia apoi putem pune în practică ideile pedepsei capitale să determinăm dacă este sau nu aceasta o formă de răzbunare. Din moment ce pedepsirea vine din mai multe locuri (guvern, poliție, prieteni, familie, apropiați sau de la noi înșine ) ne vom concentra asupra pedepsei venite din partea societății și a guvernului pentru a găsi răspunsuri întrebărilor noastre.

Pedeapsa este o atitudine împotriva celui ce comite o infracțiune. Actul pedepsei constă în identificarea acțiunii comise de către infractor, îndreptarea acesteia și folosirea lui drept exemplu pentru ceilalți infractori. Replica infracțiunii trebuie să fie proporțională acțiunii comise de către infractor. De exemplu, nu condamnăm la moarte un infractor care nu recurge la violență, pentru că pur și simplu nu este echitabil acest lucru. De asemenea, tindem să pedepsim aspru un infractor care a comis un act mult mai grav, precum răpire sau crimă. Această proporționalitate este necesară, altfel sistemul legal ar fi nedrept, dând naștere protestelor sau încălcărilor legii (Schied, 1983, p. 263). Prin suferința resimțită de către criminal tindem să afirmăm că am avut o conduită corectă împotriva infracțiunii acestuia.

Una dintre cele mai simple pedepse este îndreptarea actului comis. De exemplu, în cazul unui furt, îndreptarea constă în plata obiectelor sau returnarea acestora. Problema ar putea fi rezolvată prin plată și în cazul daunelor morale sau psihice cauzate victimelor ori rudelor acestora. De asemenea, pe lângă achitarea daunelor, victimele mai pot solicita achitarea față de societate prin munca de voluntariat, donații în scopuri caritabile sau ținerea unor discursuri în fața tinerilor pentru a le explica de ce el a procedat greșit, ajutând astfel tinerii să evite comiterea unor ilegalitați printr-un exemplu concret. Nu putem însă adopta aceeași atitudine în situații diferite. Dacă cineva aruncă acid pe fața cuiva, statul nu este îndreptațit să facă același lucru. Aplicând „legea talionului”, putem afirma că s-a făcut dreptate, însă este considerat a fi un gest inuman.

Fiind una dintre cele mai vechi legi existente, legea talionului constă în justa reciprocitate a crimei și a pedepsei, caracterizând o stare intermediară a justiției penale. A fost practicată și de poporul evreu, mai ales în perioada de început a Vechiului Testament, până la apariția judecătorilor. În acele vremuri, legea talionului era văzută ca un real progres, în comparație cu pedepsele anterioare. Astfel, în urma acestei legi, victimele nu aveau voie să-l pedepsească pe răufăcător cu un rău mai mare decât cel înfăptuit de acesta. Cuvântul talion e originar din limba latină clasică, „talio” însemnând „la fel”, „similar”, „asemenea”, formându-se, în latina medievală, expresia Lex talionis.

Cea mai veche mărturie despre această lege apare în „Codul lui Hammurabi”(sec XVIII î.Hr.), ce a fost descoperit de arheologii francezi în anul 1901, săpat într-un bloc de piatră înalt de peste doi metri, iar acum este păstrat în Muzeul Luvru. Regele babilonian Hammurabi a compus renumitul cod de legi, alcătuit din 282 de articole, pentru a îmbunătăți judecata cazurilor de dezordine socială. În acest cod de legi, legea talionului apare astfel:

„Dinte pentru dinte, vânătaie pentru vânătaie, picior pentru picior, mână pentru mână, os pentru os, ochi pentru ochi.”

În codul de legi al lui Hammurabi, principiul reciprocității exacte este folosit cu sfințenie. De exemplu, dacă o persoană cauza moartea altei persoane, criminalul era condamnat la pedeapsa cu moartea.

Biblia, în Exodul 21:23, ne instruiește „dă viață pentru viață, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior” pentru a pedepsi răufăcătorul. Astfel, legea talionului ajuta la împlinirea setei de răzbunarea, dar limita abuzurile și excesele de violență, întrucât nu avea voie să fie mai aspră decât răul pătimit și nici îndreptată asupra celor nevinovați. Mai târziu, în Noul Testament, Iisus introduce îndemnul „dacă ai primit o palmă, întoarce și celălalt obraz”, dar, cu toate acestea, legea talionului a urmărit evoluția societății umane. După mai mult de 2000 de ani, Martin Luther King Jr. răspunde „Vechea lege <<ochi pentru ochi>> ne va lăsa orbi pe toți.” Totuși, aplicarea pedepselor este necesară pentru păstrarea ordinii într-o societate modernă, însă la fel de necesară este delimitarea asprimii acestora, precum și a dreptului organelor de lege de le aplica. Încarcerarea servește o mulțime de scopuri. Răufacătorul este îndepărtat din societate și îi sunt îngrădite multe dintre drepturi pe timpul încarcerării. Astfel, infractorul nu mai acționează conform propriilor nevoi și dorințe și este silit să mănânce și să se îmbrace conform regulilor și normelor închisorii, neavând posibilitatea de a lua contact cu lumea exterioară când dorește. Încarcerarea este folosită cu scop educativ, prin metode proprii, pentru a-i reabilita pe indivizi într-un mod asemănător terapiei. Unele dintre aceste metode de reabilitare sunt folosite și după eliberarea indivizilor.

Scopul principal al aplicării pedepselor este de a-i preveni pe răufăcători să-și repete faptele, dar și de a-i folosi pe aceștia drept exemplu pentru alții care sunt tentați să comită aceleași infracțiuni sau unele asemănătoare. Sheid explică acest lucru interpretându-l pe Kant: „Sistemul legal este îngrijorat de îndatoririle externe care ne-ar putea împiedica să performăm în urma unor stimulări neplăcute. Kant spune că stimulentele implică cu siguranță descurajarea.” Aceasta, descurajarea, este cu siguranță o reușită a pedepsei.

Pedeapsa nu este dată doar de guvern, ci și de către societate. Societatea are multe metode prin care își răsfrânge pedeapsa apupra indivizilor. Oamenii judecă, izolează, ignoră, înlătură pe aceia care se presupune că sunt vinovați de o nelegiuire.

Capitolul III – Motivație

Dorința de răzbunare este declanșată de provocări ce implică amenințarea scopurilor, violarea regulilor sau a normelor și/sau amenințări ale statusului social sau la adresa puterii. Dacă persoana care dorește să se răzbune este frustrată pe motivul că un drept i-a fost refuzat, va întreprinde acțiuni de răzbunare având ca scop eliminarea injustiției. Persoanele cu funcții importante sau cele care își reglează comportamentul după societate și se ghidează după părerile grupului, a căror imagine de sine a fost compromisă, se răzbună cu precădere pentru a-și restabili reputația pătată, pentru a se reintegra în societate, dar și pentru a recâștiga încrederea în sine precum și pe cea a celorlalți. Răzbunarea este un proces care urmărește împiedicare unor acte viitoare de vătămare, nedreptate, prejudiciu, precum și aplicarea unei lecții „bine meritate” vătămătorului. Vom spune că lecția este „bine meritată” deoarece la nivelul simțului comun orice rău trebuie pedepsit conform valorii morale pe care noi o denumim „dreptate”.

“All acts of vengeance arise from an elementary sense of injustice, a primitive feeling that one has been arbitrarily subjected to a tyrannical power against which one is powerless to act.”

Atunci când vorbim despre motivația răzbunării, o putem clasifica ținând cont de origine, în motivație intrinsecă – complexul de inferioritate – și extrinsecă – reflex al nedreptăților cauzate de factori exteriori.

Problema complexului de inferioritate este, probabil, cea cu care oamenii se confruntă cel mai des, deoarece face referire la propriul sine, la caracteristicile lor care nu pot sau pot fi îmbunătățite foarte greu și se răsfrânge asupra întregii game de defecte: fizice, intelectuale, morale, emoționale, aptitudinale sau materiale. Trebuie să precizăm că există cazuri în care complexul de inferioritate nu duce la răzbunare, atunci când individul în cauză s-a adaptat superiorității celor din jurul său și nu manifestă interes în a-și schimba statusul social. Pe de altă parte, atunci când ne referim la un individ care trece de la un grup social la altul, dacă în primul colectiv a avut o funcție importantă, iar în al doilea nu este la fel de apreciat, atunci se va naște automat dorința lui de a se răzbuna pe factorii care au dus la „coborârea” sa pe scara importanței în societate.

Toate deficiențele pe care trebuie să le suporte omul accentuează involuntar capacitatea acestuia de a observa la ceilalți lucrurile care îi lipsesc lui, pe care nu le știe, nu le înțelege sau nu le poate face. O persoană care se simte inferioară, de multe ori se închide în sine, intră în depresie și limitează contactele sociale, tocmai din cauza concepției că nu are nimic bun de oferit societății și că nu merită să fie auzit, văzut, prețuit. Această izolare este pedeapsa pe care individul și-o aplică singur, o răzbunare care, deși în primă fază este greu sesizabilă și inofensivă, poate conduce la auto-violență sau auto-mutilare, un exemplu elocvent fiind fenomenul social emo. Desigur, atunci când ne referim la o persoană extrovertită, aceste incapacități duc la apariția geloziei și invidiei. Răzbunarea din invidie constă, de cele mai multe ori, în distrugerea bunurilor celui pe care îl invidiem, conform zicalei „dacă a murit capra mea, să moară și capra vecinului”, la furt sau la planuri de sabotaj. Persoanele invidioase tind să fie răutăciose, să caute mereu „nod în papură” persoanei pe care o invidiază, în speranța că vor diminua contrastul dintre calitațile unuia și defectele celuilalt. Răzbunarea pe motivul geloziei se manifestă cam în același mod, dar este interesant rolul pe care îl are aici sentimentul iubirii, gelozia crescând proporțional cu acesta.

Răzbunarea se află între dragoste și ură. Dragostea trezește în noi cele mai puternice instincte, cum ar fi prioritizarea dorințelor și nevoilor celui de lângă noi. Când dragostea aduce dezamăgiri sau durere, oamenii nu pot să diferențieze dragostea de ură. Drept urmare, omul înlocuiește dragostea cu ura. Victima în cauză se consideră inocentă și simte că cel de lângă el este inamicul lui, simțind că balanța trebuie reechilibrată și că pentru a „fi chit” e nevoie de o plată karmică – răzbunarea. Cea mai tipică situație în care răzbunarea trezește instincte puternice în rândul relațiilor de dragoste este cea în care se produce adulterul.

Un exemplu concret în care răzbunarea ce are ca motivație gelozia este dusă la extrem este cazul unei femei care avea o aventură de șapte ani cu un bărbat măritat. Acesta inițial afirmă că are de gând să se despartă de soția lui pentru a-și continua relația cu actuala amantă, dar apoi se răzgândește și o anunță pe amantă că aventura lor trebuie să se termine. În acea situație ea și-a propus să se răzbune pentru a „fi chit”. Amanta a început prin a-l amenința că îi va spune soției despre relația lor, având ca dovezi e-mailuri incriminatoare, mesaje vocale sau mesaje scrise. Una dintre cele mai extreme reacții ale femeii trădate a fost faptul că i-a scris pe mașină “mincinos” cu culoarea roșie. Aflată în fața psihologului, acesta a încercat să îi analieze stabilitatea mentală printr-o serie de întrebări din care, în final, a reieșit faptul că și- a pierdut controlul. Femeia a început să se perceapă ca o ființă patetică, abandonată și singură. În încercarea de a se apropia de partenerul ei, nu a făcut decât să își distrugă ultima șansă cu el. Atunci când oamenii se simt răniți de cei pe care îi iubesc, impulsul primar este de a-i face să simtă același lucru. Unii oameni justifică răzbunarea dintr-o perspectivă morală considerând, conform legii talionului, că partenerul își merită soarta. În cele mai multe cazuri, percepția este că cel care a produs dezechilibrul trebuie să simtă același lucru.

Așadar, răzbunarea în cazul conflictelor amoroase (adulterul, în cazul de față), instigă persoana care a fost rănită spre manifestări nechibzuite, iraționale.

Un prim gând în mintea celor care doresc a se răzbuna este faptul că prin acest act ei se vor simți satisfăcuși, dar în majoritatea cazurilor, răzbunarea are consecințe, persoana în cauză nereușind să mai ajungă la același nivel de fericire în comparație cu starea anterioară.

Astfel, am putea concluziona prin faptul că în relațiile amoroase, unde sentimentele sunt cele care dirijează existența, este întâlmită o tendință de a lua unele decizii iraționale. Răzbunarea este considerată în aceste situații una dintre cele mai iraționale decizii, deoarece ea nu va face decât să stârnească ostilitate din partea celeilalte persoane, îndepărtând-o, iar în cazul celui care se razbună, mustrări ulterioare de conștiință. Tocmai de aici expresia „răzbunarea trebuie servită rece” capătă o adevărată valoare în contextele socio-umane și emoționale cu care omul se confruntă.

Motivația extrinsecă are, de obicei, o finalitate exterioară, îndreptată asupra celor ce au creat contextul nedreptății și, spre deosebire de motivația intrinsecă, aceasta accentueză faptul că victima nu merita să fie abuzată, perscutată sau neîndreptățită, răzbunarea având ca scop unic aplicarea legii, instituirea dreptății, echilibrarea situației. În acest caz, victima nu se simte rușinată, ci, din contră, va lupta aprig pentru drepturile ei, le va susține cu orice ocazie deoarece nu se simte „cu musca pe căciulă”.

Capitolul IV – Etapele răzbunării

Cercetările efectuate în contextul exteriorizării emoționale a omului ca urmare a unor impulsuri negative ce periclitează orice aspect al existenței acestuia au rezultat într-o „disecție” a răzbunării ce a evidențiat patru etape ale acestui proces:

1. Provocarea nedreptății

2. Furia simțită față de cel ce a cauzat nedreptatea

3. Acțiunea „reparatoare”

4. Mustrările de conștiință ale victimei inițiale (opțional)

Atunci când nevoile, dorințele, drepturile sau scopurile unui individ au fost amenințate sau obscurate într-un fel sau altul, acesta va afirma că i s-a făcut o „nedreptate”, iar acest termen negativ conduce la o serie de emoții care persecutează, dar și întregesc în același timp instinctul de supraviețuire al animalului homo sapiens.

Un om se poate simți persecutat din mai multe puncte de vedere, la fel cum nedreptatea, ca agresiune împotriva individului, poate lua mai multe forme.

Dacă o hienă îi fură prada leului, acesta, furios, se răzbună pe hienă și își recuperează prada, dar dacă ar fi indiferent față de furt, de „nedreptate”, atunci prada i-ar fi furată de fiecare dată și leul, ca individ dar și ca specie, nu ar supraviețui. Asemenea leului, omul trăiește din plin „furia” la fiecare nedreptate, o profundă emoție interpersonală ce apare în contextul relațiilor ce includ un comportament neadecvat al celorlalți care a invadat propriile concepții și reguli de viață ale individului.

Subiectul delicat „furie” a fost atent studiat, fiind demonstrat faptul că la locul de muncă, de exemplu, superiorii tind să-și exprime furia mult mai ușor și mai direct decât subordonații, dar un șef agresiv în gesturi sau vorbe va stârni mai ușor o dorință arzătoare de răzbunare înăuntrul subalternului decât un șef care nu respectă drepturile angajaților, dar care este diplomat în relațiile cu aceștia.

Filozoful grec Aristotel a argumentat că numai proștii nu au fost niciodată furioși și că lipsa furiei în aceste cazuri a fost un viciu și nu o virtute. Este imposibil ca un individ să fie mulțumit de fiecare aspect al vieții sale, iar lipsa furiei sugerează acceptarea carențelor, fapt care accentuează caracterul slab al individului în cauză. Tratarea cu indiferență a nedreptăților creează precedente care facilitează apariția tot mai frecventă a acestora. Desigur, este indicat ca atunci când aflăm că am fost neîndreptățiți să judecăm problema la rece, rațional și obiectiv, dar o majoritate de 90% din oameni nu sunt capabili de acest lucru, și voluntar sau involuntar, aleg calea furiei, care, deși induce o stare de discomfort psihic, este mai productivă decât indiferența. Totuși, furia trebuie exteriorizată cu grijă, pentru a nu depăși limitele bunului simț și pentru a nu cădea în cealaltă extremă, cea a furiei necontrolate, care pune stăpânire pe judecata omului. Cercetări în psihologie afirmă faptul că oamenii sunt mai mulțumiți atunci când controlează experiența și expresia acestor emoții puternice, decât să fie controlați de către acestea.

Acțiunea „reparatoare” reprezintă răzbunarea în sine, modul în care victima își vindecă rănile și restabilește echilibrul inițial, prin diferite metode care, de obicei, au tendința de a respecta legea talionului, dar de multe ori răzbunarea este mai cruntă decât nedreptate în sine, pentru a speria agresorul și pentru a-i induce faptul că nu trebuie să repete prejudiciul pe care l-a făcut. Starea emoțională fiind cea care gestionează comportamentul, putem afirma faptul că odată cu accentuarea furiei, este mai predispusă apariția comportamentului violent.

Luând în calcul legea talionului, dacă violența este cea care cauzează o nedreptate, atunci acțiunea „reparatoare” poate fi întreprinsă tot prin violență. Dacă vrem să înțelegem de ce oamenii se comportă violent cu ei înșiși sau cu alții, trebuie să examinăm rădăcinile violenței în copilărie. Având parte de o dezvoltare care decurge normal, copiii învață să gestioneze dorință de „a fi chit”, dezvoltând un răspuns inhibator psihobiologic la furie în contextul unei relații empatice cu părintele/tutorele. Prin interacțiunea cu membrii familiei și cei apropiați, copiii învață regulile „fair-play-ului”, modul în care trebuie să-și ceară scuze și rolul acestora, precum și cum să coopereze cu ceilalți.

Totuși, studiile aplicate populației normale sugerează că dorința pentru răzbunare persistă cel mai mult pe perioada maturității. Nu doar abuzul fizic sau sexual, dar și cel emoțional provoacă un comportament vindicativ dacă nu există un număr suficient de factori care combat setea de răzbunare. Astfel, nu este greu de înțeles modul în care oamenii ar putea evolua (sau involua) dacă sunt tratați într-un mod execrabil de cei din jur, mai ales dacă acest fel de tratament persistă din copilărie, devenind violenți într-un mod excesiv. În cazul expunerii la traume, abuz sau neglijare, copiii vor eșua în a-și dezvolta mecanisme biologice și psihologice normale de inhibare a comportamentului violent.

Cercetătorii, analizând cazurile de violență infantilă, afirmă faptul că tot mai mulți copii abuzați vor ajunge să se autodistrugă, îndreptându-și răzbunarea spre sine, nu doar spre cei vinovați de maltratarea lor. Eșecul unei dezvoltări sănătoase include disfuncționalitate sistemului personal de judecată. Criminalii încearcă să răzbune „rănile trecutului” și nedreptățile care nu au fost încă rezolvate. Pedeapsa corporală, cauzarea deliberată de durere ca răzbunare pentru o faptă percepută ca fiind „rea”, are riscul de a angaja copilul în mai multe forme ale comportamentului vindicativ. Studiile realizate asupra delicvenților și pușcăriașilor demonstrează existența unei puternice corelații între comportamentul criminal și o copilărie dominată de conduită abuzivă. Este de la sine înțeles faptul că un copil crescut într-un mediu violent va ajunge să adere la aceleași convingeri care suțin că violența este o metodă educativă și va adopta practicile educatorilor săi. Violența cauzează violență.

Aceeași teorie se aplică și în cazul violenței verbale, care, în ciuda opiniei societății ce oferă o mai mare importanță abuzului fizic, poate avea efecte devastatoate asupra sistemului nervos și poate conduce la alienare, izolare parțială sau totală și dereglări ale abilităților sociale. Acest tip de abuz implică o anumită atitudine a vătămătorului, dar și depistarea punctelor emoționale slabe ale victimei, întrucât nu orice combinație de cuvinte negative pot răni individul în cauză. Astfel, ne putem referi la violența verbală ca la o artă distructivă ce îmbină note de ironie și sarcasm care evidențiază subtil anumiți factori cu scopul de a da curs procesului de răzbunare.

Atunci când o nedreptate este provocată prin violență verbală, este interesant faptul că agresorul așteaptă ca victima sa să reacționeze, să răspundă provocării, să cedeze nervos, acest lucru oferind o satisfacție deosebită. Prin urmare, această acțiune poate fi contracarată prin ignorarea agresorului, acesta devenind frustrat de insuccesul tenativei sale. Abuzul de putere din partea vinovatului și neajutorarea experimentată de victimă sunt mărci ale violenței interpersonale, rezultând într-o motivație accentuată a răzbunării. Dorința pentru răzbunare (care se confundă cu dreptatea) devine o parte din răspunsul lui la o trauma suferită și poate fi îndreptată spre vătămătorul inițial sau spre alții.

Răzbunarea victimei o eliberează de discomfortul neîndreptățirii și îi dă impresia obținerii unei satisfacții care motivează într-o anumită măsură acțiunile vindicative. Au fost elaborate diferite studii pe această temă, dar se pare că apariția satisfacției este relativă și depinde de diferiți factori, inclusiv valorile morale ale individului în cauză.

Întrebați pe cineva de ce oamenii caută răzbunare și probabil vi se va răspunde că scopul lor este descărcarea unei trăiri refulate și obținerea sentimentului de satisfacție, spune Kevin Carlsmith, un psiholog social de la Universitatea Colgate din Hamilton, New York, dar se întâmplă exact opusul, potrivit unui studiu publicat de el în mai 2008 în Jurnalul de Personalitate și Psihologie Socială (Vol.95, Nr.6).

Într-o serie de experimente, el și colegii săi Daniel Gilbert și Timothy Wilson, de la Universitatea din Virginia, au înființat cu un grup de studenți un joc de investiții în care, dacă toată lumea ar coopera, fiecare ar beneficia în mod egal. Cu toate acestea, în cazul în care cineva ar refuza să-și investească banii, acea persoană ar beneficia în mod diproporționat pe cheltuiala grupului.

Carlsmith a introdus câte o persoană instruită anterior în fiecare grupă și a reuțit să-i convingă pe toți să investească în mod egal. Oamenii lui Carlsmith aveau misiunea de a-și retrage investiția în ultimu moment, stricând astfel planul celorlalți. „Profitorii”, așa cum i-a numit Carlsmith, au câștigat câte 5.59 dolari, în timp ce ceilalți jucători au câștigat doar 2.51 dolari. Psihologul a oferit apoi unor grupuri o posibilitate de a se răzbuna pe profitori, investind o parte din propriile venituri pentru a-i pedepsi financiar pe aceștia. „Practic, toată lumea a fost supărată de ceea ce s-a întâmplat”, spunea Carlsmith, „și toată lumea care a avut posibilitatea de răzbunare, a profitat de ea”.

La sfârșitul acestui experiment, studenților le-a fost oferit un chestionar din care a reieșit părerea lor despre experiment. A întrebat grupul care a fost lăsat să pedepsească profitorii cum s-ar fi simțit dacă nu ar fi avut această posibilitate și apoi pe grupul care nu a fost lăsat să-i pedepsească, cum s-ar fi simțit dacă ar fi fost lăsați să-i pedepsească. La statistica emoțională, cei ce au pedepsit au avut mustrări de conștiiță, dar au spus că s-ar fi simțit mai rău dacă nu s-ar fi răzbunat, iar pe de altă parte, cei care nu au pedepsit au mărturisit că probabil s-ar fi simțit mai bine dacă ar fi avut posibilitatea de a se răzbuna, chiar dacă statistica i-a nominalizat ca fiind grupul „mai fericit”. Cu toate acestea, ambele grupuri au ajuns la concluzia că „răzbunarea e dulce”.

Rezultatul sugerează că, în ciuda înțelepciunii convenționale, majoritatea oamenii nu sunt în stare să aprecieze emoțiile proprii ce precedează răzbunarea. Motivul pentru care răzbunarea alimentează flăcăile furiei constă în meditațiile noastre. Când nu ne răzbunăm, suntem în măsură să uităm, să ignorăm ceea ce s-a întâmplat. Ne inducem faptul că dacă nu am reacționa la dorința de răzbunare, nedreptății în sine nu i-ar fi acordată prea multă importanță, fiind astfel mult mai ușor să uităm și să trecem peste. Dar atunci când ne răzbunăm, nu mai putem banaliza situația și ajungem să ne gândim la ea mai tot timpul. „Decât să aducă împăcare, răzbunarea face exact invers: ține rana deschisă și proaspătă.”, spune Carlsmith. Dar dacă răzbunarea nu ne face să ne simțim mai bine, de ce există această dorință arzătoare de „a ne face dreptate”? Carlsmith descrie o ipoteză evoluționistă: explicația ar fi pedepsirea altruistă – capabilitatea unui individ de a-și sacrifica bunăstarea, cu scopul de a pedepsi pe cineva care se comportă rău, ca modalitate de continuarea a demersului evolutiv al societății fără probleme. Astfel, acest concept al „evoluției” s-a infiltrat în mințile noastre și ne-a determinat să credem că răzbunarea ne va ajuta să evoluăm, deci, să ne simțim mai bine.

În experimentul surprins anterior răzbunarea este surprinsă sub forma unui act care nu aduce bunăstare sau un sentiment de satisfacție pentru persoana în cauză. Această vânătoare menită să „captureze” satisfacția răzbunării a condus la diferite cercetări științifice precum cea a psihologului german Mario Gollwitzer. Acesta afirmă faptul că, în general, răzbunarea prezintă șanse slabe de a aduce succes sau satisfacție celui care se răzbună. De aceea, ceea a atras atenția omului de știință au fost situațiile în care răzbunarea era una dulce.

Gollwitzer a explorat două teorii conform cărora răzbunarea aduce satisfacție. Prima este cunoscută sub numele de suferință comparativă și se referă la faptul că suferința trăită de cel ce a ofensat un individ reface echilibrul emoțional al universului. În această situație victimele unor alți indivizi ar trebui să se simtă satisfăcute indiferent dacă ele sunt cele responsabile. A doua teorie apare sub numele înțelegerea ipotezei și se referă că la faptul că suferința vinovatului nu este de ajuns deoarece răzbunătorul trebuie să fie sigur că s-a creat o leggătură directă cu comportamentul inițial și plata aceestuia, adică manifestarea răzbunării.

În înțelegerea satisfacției pe care o aduce răzbunarea, Mario Gollwitzer și colegii săi au încercat să afle motivațiile răzbunării printr-o serie de studii în care studenții erau păcăliți că au fost tratați nedrept de un coleg de-al lor.

Într-unul dintre aceste studii, optzeci și trei de studenți participanți au scris câte un scurt eseu, după care li s-a spus că vor face schimb de eseuri cu un partener aflat într-o altă încăpere, astfel încât fiecare să evalueze munca celuilalt. Participanților li s-a sugerat că au primit în mod nedrept o notă foarte mică, deși în realitate nu exista niciun alt student, iar nota mică era doar o invenție. Li s-a mai spus și că această notă mică va fi luată în considerare în calculul remunerației pe care urmează să o primească. O altă întorsătură a acestei înscenări a fost că participanții au fost invitați la o loterie în ultimul moment, în urma căreia li se spunea că partenerul lor a pierdut niște bani (un soi de ghinion drept pedeapsă) sau li se dădea șansa participanților să aleagă dacă să își pedepsească partenerul sau nu (reducându-le retribuția). În cele din urmă, unor participanți li s-a dat ocazia de a trimite partenerului un mesaj și de a primi înapoi răspunsul presupusului partener.

Rezultele studiului au fost în primă instanță amestecate. Pe de o parte, indivizii ai căror parteneri se presupunea că pierduseră bani la loterie erau la fel de satisfăcuți ca și participanții cărora li se dăduse șansa de a-și alege modalitatea proprie de răzbunare. Pe de altă parte, aceia dintre studenții răzbunători care au primit înapoi un mesaj de la presupusul partener, care recunoștea că greșise, se simțeau mai satisfăcuți decât cei care nu au primit un astfel de mesaj. Primul rezultat sugerează că dulceața răzbunării are legătură mai mult cu restabilirea simțului dreptății, în timp ce cel de-al doilea arată că cei ofensați simt și nevoia ca cei care au greșit față de ei să înțeleagă acest lucru.

Un al doilea studiu a încercat sa clarifice unele dintre contradicțiile primului studiu. Acesta era asemănător cu primul dar se referă la recunoaștea finalizării unor serii de cursuri și nu de plăți. În acest caz nu există posibilitatea unei răzbunări premeditate în care partenerul vinovat pierdea creditul de cursuri sau câștiga mai multe credite. Unii dintre participanți au avut posibilitatea de comunica cu partenerul lor. Participanții ai căror parteneri nedrepți au pierdut creditele de cursuri se simțeau mai satisfăcuți (față de participanții ai căror parteneri câștigau credite) doar dacă mai și primeau un mesaj de la partenerul lor prin care acesta recunoștea că și-a primit "răsplata" pentru nedreptatea comisă.

Privind prin prisma motivației răzbunării și luând în calcul cunoștințele despre modul în care răzbunarea ne face să ne simțim, cercetătorii au studiat moduri în care metodele instituțiilor corecționale pot fuziona cu dorința victimelor de a participa la răzbunare. În tribunalele din Statele Unite ale Americii, Australi și Finlanda este tot mai comună o practică experimentală care permite victimelor să dea o declarație în care descriu calvarul prin care au trecut și au posibilitatea de a propune o sentință echitabilă din punctul lor de vedere pentru acuzat. Această declarație poate satisface parțial sentimentele răzbunătoare ale victimei, dar, totodată, face statul responsabil de pedeapsa pe care agresorul o primește, protejând victima de posibilele mustrări de conștiință pe care le-ar fi putut avea dacă ar fi aplicat o răzbunare clasică. Astfel, victimele reușesc să „mulțumească și capra și varza”.

Există o situație diferită în unele grupuri sau societăți în care legea nu este la fel de restrictivă, de exemplu în Somalia sau Orientul Mijlociu, unde dogmele triburilor dețin mai multă putere decât legile emise de guvern, dar nu sunt întotdeauna mai corecte, fapt care determină victima să caute răzbunare, deoarece nu există altă metodă pentru a obține dreptate.

În general, acest tip de impuls apare inclusiv în societățile civilizate în cazul în care nu există niciun recurs la o anumită lege. De asemenea, culturile fără un sistem juridic funcțional sau grupurile care oprează în afara legii, cum ar fi bandele și Mafia trebuie să se bazeze pe propriile metode de retorsiune.

Caracterul celui care se răzbună decide dacă victima inițială se va simți sau nu vinovată pentru răzbunarea pe care a întreprins-o, dacă va avea sau nu mustrări de conștiință, care de obicei se manifestă sub forma vinovăției. Această culpabilitate acționează asemeni picăturii chinezești, aplicând o presiune socială asupra sistemului psihic al individului, acesta fiind „bântuit” de faptele sale inclusiv în subconștient. Desigur, persoanele care nu acordă niciun fel de importanță valorilor morale, nu sunt predispuse mustrărilor de conștiință, reușind să comită tot felul de crime sau infracțiuni, nefiind afectat de vinovăția pe care aceste fapte le implică de obicei. Astfel de indivizi suferă de o răutate patologică, aceasta întunecându-le judecata. Absența mustrărilor de conștiință mai poate fi motivată și de anumite dereglări psihice care provoacă actele de nedreptate fără intenția agresorilor, aceștia fiind achitați în tribunale pe motivul nebuniei. Cu toate acestea, majoritatea oamenilor resimt din plin mustrările de conștiință, care, dacă nu sunt afectate de orgoliu, duc la tentativa de a obține iertarea.

Capitolul V – Răzbunarea, antonimul iertării

Omul, ca ființă socială ce trăiește în comuniune cu semenii săi, se află des în circumstanțe care îl pun uneori în postura de „iertător”, iar alteori în postura celui care își cere iertare, având în vedere faptul că este imposibil pentru un individ să mențină toate relațiile lui cu ceilalți într-o aură pozitivă. Iertarea este procesul intenționat și voluntar prin care o victimă trece printr-o schimbare de sentimente și atitudine în privința unei ofense, renunță la emoțiile negative precum răzbunarea și îmbrățișează o gamă de emoții pozitive pe care le îndreaptă către ofensator. Iertarea nu înseamnă scuză (incapacitatea de a vedea acțiunea ca fiind greșită), dispensare (a nu considera ofensatorul ca fiind responsabil), uitare (ștergerea ofensei din conștiință) sau reconciliere (restabilirea unei relații). Atunci când vorbim despre iertare, spunem că este actul de eliberare compasională a dorinței de a pedepsi pe cineva sau pe tine însuți pentru o ofensă. E o stare de grație, și nu ceva ce poți obliga sau pretinde. Nu există scurtături în procesul de iertare, încercarea prematură de a ierta fiind de obicei fără reușită.

„A greși este omenește, a ierta e dumnezeiște.”

Iertarea ne scoate din condiția umană „decăzută“ pentru a ne înălța la una pe care Dumnezeu ne-o propune pentru a deveni întru asemănare cu El. „Că de veți ierta oamenilor greșelile lor, ierta-va și vouă Tatăl vostru cel ceresc. Iar de nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre“ (Matei VI, 12, 14-15). Nu este vorba de o simplă poruncă cu un caracter ultimativ, ci de o recomandare pentru a fi asemenea Mântuitorului.

Procesul iertării nu se face din considerente de fațadă, din politețe sau pentriu că așa ar fi frumos, ci poate fi realizat cu adevărat doar dacă cel jignit aderă la concepția că va deveni împăcat cu sine prin eliberarea sentimentelor de ranchiună. Desigur, la iertare nu se ajunge imediat, ci prin multiple deliberări, punând în balanță argumentele care ar ajuta la luarea deciziei finale: se merită sau nu să iertăm persoana respectivă? Iertarea nu survine dintr-o dată sau la comandă, ci antrenează modul nostru întreg de a fi, istoria existenței de până la un moment dat în contextul relației cu cel care ne-a greșit, fiind supremul examen de voință și de reorientare existențială la care supunem respectivul individ.

Iertarea nu presupune acceptarea faptei pentru care iertăm sau încurajarea ei, din contră, fapta greșită nu trebuie trecută cu vederea, ci încolțită cu mustrări constructive, explicații, sfaturi. Iertarea nu trebuie să includă umilirea, deprecierea, rănirea sufletească, deoarece astfel se transformă în răzbunare. A ierta înseamnă a fi conștient că există ceva de iertat.
Rostul iertării este de a-l încuraja pe individ să nu mai greșească, să simtă că s-a comportat copilărește, că se află în fața unei ființe superioare (dar nu mândre) pe care a făcut-o în mod stupid să sufere. Fără să i se spună explicit aceasta, iertarea îl va face să regrete că nu s-a comportat la înălțimea purtării pe care ar fi putut-o avea, pentru care a fost educat. Sentimentul demnității personale trebuie trezit de iertare și îndemnat să lucreze pentru ca greșeala să nu se mai repete.

Conștiința ne îndrumă cum să trăim, ne judecă dacă trăim după sfaturile ei și ne condamnă, fără iertare. Dacă nu iertăm sau dacă nu suntem iertați, tindem să avem mustrări de conștiință, să revizuim în mintea noastră întâmplările care au conturat situația care ne-a supărat sau pentru care ne simțim vinovați.

Jurnalistul francez Henri Lacordaire (sec. 19) spunea: „Vreți să fiți fericiți pentru un moment? Răzbunați-vă! Vreți să fiți fericiți pentru totdeauna? Iertați!” Acesta considera că răzbunarea poate provoca doar o satisfacție temporară, care apoi să degenereze în alte mustrări de conștiință, alte răzbunări ulterioare care vor forma un lanț al slăbiciunilor fără sfârșit.

Unii oameni consideră că într-un conflict, chiar dacă vrei să ierți, nu poți, deoarece nu mai poți avea încredere că cel ce te-a dezamăgit nu va repeta greșeala, că nu te va lovi din nou. Astfel, intervine teama, un vag sentiment că nu ne vom mai putea încrede în nimeni niciodată, apare instinctul de apărare, care accentuează această paranoia, crește dorința de răzbunare și astfel scad șansele ca cel care a greșit să fie iertat. De obicei, oamenii care nu pot trece peste o nedreptate vor să-și facă dreptate singuri, provocând un alt rău. Dar nu întâlnim numai instinctul de apărare, ci uneori intervine și orgoliul, alt „viciu” al omului de care este aproape imposibil „să te lași”. Persoanele orgolioase sunt cauze pierdute în ceea ce privește capacitatea lor de a ierta, deoarece, indiferent multitudinea de scuze aduse în discuție, acești fixiști nu pot trece peste convingerile lor bine ancorate în caracter.

Se întâmplă des să ne cerem iertare și să nu fim iertați, ba mai mult, să fim priviți precum niște oameni slabi, mai ales de către cei care consideră că niciodată nu trebuie să-ți pară rău de ceea ce ai făcut, indiferent dacă este vorba de un lucru bun sau rău, afirmând că deciziile noastre ne definesc și trebuie să ni le asumăm, dar niciodată să le regretăm.

Dacă suntem ferm convinși că, cerându-ne iertare, vom fi eliberați, cu siguranță vom reuși să fim împăcați cu noi înșine, aceasta fiind cea mai importantă dimensiune a iertării. Iar atunci când scuzele ne sunt acceptate, sentimentul de vinovăție înțeles, vom fi împăcați și cu cel căruia i-am greșit.

Iertarea fără scuze prealabile este adesea încurajată pentru beneficiul celui care iartă și mai puțin pentru al celui care a greșit. O asemenea iertare nu duce,însă, la reconciliere. Când nu există scuze, cel care a greșit nu își recunoaște greșeala și este tentat să o repete, aceasta fiind doar o iertare ieftină care duce la justificarea păcătosului.

Atunci când ne cerem scuze, ne acceptăm responsabilitatea pentru comportament, încercând să ne revanșăm față de persoana căreia i-am greșit. Scuzele autentice deschid ușa posibilității de iertare și reconciliere, având posibilitatea de a continua să ne construim relația. Fără scuze, greșeala rămâne ca o barieră între actanți și calitatea relației se diminuează. Relațiile bune sunt întotdeauna marcate de o dorinta de a-ți cere scuze și de a ierta. Motivul pentru care multe relații sunt reci și distante este faptul că nu vrem sau nu acceptăm să ne cerem scuze, indiferent dacă am greșit sau nu, situație în care acționează din nou orgoliul, ca factor distructiv al relațiilor. O conștiință încărcată atrage după sine sentimente de vinovăție și rușine, care, la rândul lor, duc la „uzarea” relațiilor, care nu se pot dezvolta fără sinceritate.

De obicei, familia are obligația de a educa omul în cunoașterea artei de a-și cere scuze, încă din copilărie, încercând să insufle într-un fel sau altul, bunătatea și toleranța. Totuși, mulți copii cresc în familii disfuncționale în care durerea, furia și amărăciunea sunt un mod de viață și nimeni nu-și cere scuze niciodată, acest lucru reflectându-se în relațiile ulterioare ale copilului devenit adult.

Vestea bună este că arta de a cere scuze unei persoane poate fi învățată. Din cercetările efectuate s-a descoperit că există cinci aspecte fundamentale ale unei scuze: exprimarea regretului – „Îmi pare rău”, acceptarea responsabilității – „Am greșit”, îndreptarea greșelii – „Cum pot să mă recompensez față de tine?”, angajamentul sincer – „Voi încerca să nu mai fac asta”, solicitarea iertării – „Te rog să mă ierți”.

Iertarea este o alegere și nu o constrângere a celui care a fost neîndreptățit, o posibilitate de a-și vindeca rănile. Iertarea nu înseamna uitare, ci trebuie să recunoaștem că acel eveniment a avut loc, să acceptăm tot ceea ce trăim, să înțelegem și să încetăm a mai judeca pe cel care ne-a pricinuit durere. Iertarea nu este un dar pentru agresor, ci este o binecuvântare pentru noi înșine, pentru ca noi să ne putem bucura din nou de viață, fără a simți greutatea supărării, responsabilitate culpabilității individului ce caută iertare. Nimeni nu ne poate obliga să iertăm agresorul, dar dacă nu procedăm întocmai, niciodată nu vom reuși să ne menținem pacea interioară.

Religia ne îndeamnă să iertăm, indiferent de răul care ni s-a făcut. Mulți psihoterapeuți consideră că iertarea este absolut necesară pentru vindecarea emoțională și progresul personal. Dacă ne gândim la încărcătura emoțională generată de cei care ne-au făcut rău, ne-au rănit cu voie sau fără voie, ne putem imagina că nu e bine să păstrezi ranchiună pe termen lung – la ce ajută?

Studiile arată că două din cheile longevității și sănătății psihice sunt sănătatea și dezvoltarea sentimentelor de recunoștiință, precum și eliberarea de evenimentele dureroase trecute. Ann Landers spune că „Ura este ca un acid, strică totul în calea lui, atât vasul în care este ținut, cât și cel în care îl vei vărsa“. Psihologia iertării este promovată pentru vindecarea de sine prin prisma iertării celuilalt, căci dacă suntem în stare să iertăm o altă persoană, atunci automat vom fi mult mai îngăduitori cu noi înșine.

Iertarea este înțeleasă ca un mod de evitare stărilor anxioase, care conduce la stabilitatea intrapsihică, la un anumit confort ce anunță o bună relaționare cu alte persoane. În psihoterapie, ea este recomandată pentru vindecarea psihozelor sau a unor stări depresive. Dacă ar fi să o „definim“ prin intermediul conceptelor acestor discipline, am putea spune că iertarea este o conduită complexă, de ordin cognitiv, voluntară și emoțională, având caracter adaptativ și de „anihilare“ a unor porniri distructive la adresa altei persoane, de sublimare a „răului“ interior în ceva inofensiv și stabilizator pentru ca un individ să poată intra într-un raport normal cu altcineva.

Dorința de răzbunare și înclinația de a ierta sunt invers proporționale, deși, în unele circumstanțe iertarea poate fi folosită pentru răzbunare, prin afișarea superiorității față de cel iertat. Agresorul se va simți astfel rușinat de incapabilitatea lui de a face același lucru, impresia inferiorității proprii inducându-i anumite mustrări de conștiință ce satisfac setea de răzbunare a victimei.

În concluzie…

… răzbunarea este metoda cea mai frecventă pe care oamenii o folosesc atunci când vor să se pedepsească pe ei înșiși sau pe alții, în contextul uni fapte care nu trebuia să se întâmple. Este o practică antică, întrucât ține de substratul bio-psiho-sociologic, al omului, animal politic și social, dependent de relațiile cu semenii săi, dar nu este absentă la animale, acestea având propriul lor mod de a se confrunta cu nedreptățile. În ceea ce privește toleranța față de această metodă, părerile sunt împărțite, unii considerând că este singura cale prin care putem obține dreptatea, alții recurgând la iertare prin bunătate pentru a-și menține echilibrul spiritual. Motivațiile comportamentului vindicativ sunt multiple, dar părerea generală actuală este că, indiferent cât de importante ne-ar părea aceste motivații, trebuie să găsim o cale de mijloc, să nu ne lăsăm conduși orbește de o răzbunare care ne poate aduce mustrări de conștință ulterioare, dar nici să nu ne lăsăm călcați în picioare de cei ce ne doresc răul. Trebuie să-i tratăm pe ceilalți în felul în care ne dorim noi să fim tratați, și astfel vom obține bunăvoința universului, karma acționând în favoarea noastră.

Mic dicționar – câmpul semantic al răzbunării

În înțelegerea conceptului de „răzbunare” se poate observă faptul că există o serie de termeni care se afla în strânsă legătura cu acesta. Limba română este mai limitată din punctul de vedere al semanticii acestor concepte deoarece nu prezintă cuvinte care corespund în mod logic cu cele ale limbii engleze. De aceea, vom enumera câțiva dintre aceștia în limba engleză, fără o traducere aferentă.

Justice (Justiția) – reprezintă o formă de răzbunare a statului susținută de către lege. În cazul acesteia, statul este suveranul care se răzbună în mod justificat, fiind un agent legitim al violenței. Nu prezintă atât de multă satisfacție deoarece este impersonală, imperfectă și cu efect întârziat. De asemenea, statul însuși, prin justiție, poate să creeze anumite incorectitudini tratând diferit indivizii din societate.

Detterence (Descurajarea) – este un răspuns menit să schimbe comportamentul celeilalte persoane aflate într-o relație în desfășurare prin impunerea unor consecințe negative a unor fapte. Un exemplu în acest sens este sentința penală a unui judecător. În această situație, el nu se răzbună propriu-zis, însă comportamentul este sancționat din rațiuni impersonale și viscerale.

Reprisal – este un răspuns direct proporțional la o acțiune, menit să creeze la fel de mult rău.

Retribution – este un răspuns la o acțiune, menit să indice cu exactitate cât de greșită a fost aceasta.

Reparations (Reparațiile) – sunt plățile făcute cu scopul de a compensa pierderile unei victime. Acestea au menirea de a fi utile în repararea unor pagube sau unor pierderi,însa nu sunt echitabile pierderii unei vieți, unor răni fizice sau distrugerea unor obiecte cu valoare sentimentală. De asemenea, poate fi dificilă recuperarea integrității sau a mândriei unei persoane.

Remorse (Remușcare) – este sentimentul de vinovăție simțit de cel care se simte responsabil pentru deciziile greșite pe care le-a facut.

Atonement (Ispășire) – este similară scuzelor, constând în remușcare și dorință de a repara.

Retaliation – se referă la principiul sugerat de legea talionului „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”. Conceptul sugereză faptul că individul răspunde prin acțiuni care să aibă același efect asupra celui care a creat suferință. În multe dintre cazuri, dorința resimțită este percepută mai grav decât ar trebui, ducând la violență și distrugere. Deoarece multe dintre acțiunile omenești nu pot fi anulate, nici un fel de răzbunare de acest tip nu este echitabilă.

Vengeance – este o dorință foarte puternică și pasională pentru răzbunare.

Avenging – un tip de răzbunare asupra unor persoane pe care le considerăm vinovate pentru o pierdere personală.

Vendetta (Vendeta) – este furia puternic simțită de o familie care caută să răzbune moartea uneia dintre rude prin uciderea unor rude a criminalului.

Bibliografie

http://www.psychologicalscience.org/index.php/publications/observer/2011/october-11/the-complicated-psychology-of-revenge.html

http://digest.bps.org.uk/2011/01/what-makes-revenge-sweet.html

Terapia Iertarii

http://autoeducare.ro/tag/iertare

http://psihologieanalitica.ro/iertarea-si-darurile-ei/

http://www.psihoterapieintegrativa.ro/content/view/102/189/

http://willing.ro/iertarea-o-iluzie/

Fowler, James H., and Harpending, Henry C. “Altruistic Punishment and the Origin of Cooperation”. Proceedings of the National Academy of Sciences of the United States of America. Vol. 102, Nr. 19

Frans de Waal (1997-07). "Are We in Anthropodenial?". Revista DISCOVER, pp. 50–53.

Schied, Don E. “Kant's Retributivism”. Ethics. Vol. 93, Nr. 2 (Ian., 1983), pp. 267

Pietro Marongiu, Graeme R. Newman „Vengeance: The Fight Against Injustice” .Rowman & Littlefield Publishers, Incorporated, 1987, p.9

Elster, Jon. “Norms of Revenge”. Ethics. Vol. 100, No. 4 (Jul., 1990), pp. 862-885

Thornberry, T. P. (1994). Violent Families and Youth Violence

McClelland, Richard. „The Pleasures of Revenge” 2010, Vol 31, Nr.3-4