Razboiul Rece Vietnam

LUCRARE DE LICENȚĂ

RᾸZBOIULRECE: VIETNAMUL

CUPRINS

INTRODUCERE. ”THE COLD WAR”-NOUA ORDINE MONDIALĂ

CAPITOLUL 1. PREAMBULUL RĂZBOIULUI DIN VIETNAM

Situația din Indochina

Declararea independenței R.D. Vietnam

Vietnamul de Sud în perioada președintelui Ngô Đình Diệm, 1955-1963

CAPITOLUL 2. COORDONATE POLITICO-MILITARE ALE IMPLICĂRII SUA IN CONFLICTUL DIN VIETNAM

2.1 Perioada John F Kennedy

2.2 Escaladarea conflictului in perioada presedintelui Lyndon B Johnson, 1963-1969

2.3 Perioada Richard Nixon

2.4 Bombardarea secretă a Laosului și Cambodgiei

2.5. Demisia lui Nixon. Gerald Ford. Retragerea americanilor, 1973-1975

2.6. Campania 275

2.7. Ofensiva nord-vietnameză finală

2.8. Căderea Saigonului

2.9. Armamentul utilizat în conflict

CAPITOLUL 3. CONSECINTELE INTERNATIONALE ALE RĂZBOILUI DIN VIETNAM

3.1. Poziția altor state în conflict

3.2.Consecințele Războiului din Vietnam

CONCLUZII

INTRODUCERE. ”THE COLD WAR”-NOUA ORDINE MONDIALĂ

În lucrarea de față am ales să analizez din punct de vedere politic, militar unul din cele mai controversate și complexe episoade ale Războiului Rece, care încă mai suscită dezbateri și polemici, respectiv Războiul din Vietnam. Razboiul rece (în engleză : Cold War) este perioada de tensiuni și de confruntări ideologice și politice dintre cele două superputeri Statele Unite ale Americii și Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice și aliații lor între 1947 si 1991, anul imploziei URSS și al dizolvării Pactului de la Varsovia.

În 1945, în lucrările scriitorului englez George Orwell, apare pentru prima oară expresia « Cold War ». Ea a fost reluată în 1947 de catre omul de stat american Bernard Baruch și popularizată de catre jurnalistul Walter Lippmann.

Termenul « rece » arată că nu este vorba de un razboi în sensul obișnuit al cuvântului, ci de o confruntare ce transcede înfruntarea armata directă între cei doi mari învingători ai celui de-al doilea război mondial; această confruntare este totuși marcată de cursa înarmării, amenințarea nucleară (echilibrul terorii) și competiția tehnologică în domeniul cuceririi spațiului.

În 1945, în contextul geopolitic mondial, se ridică două superputeri ce domină statele europene ruinate de cel de-al doilea război mondial. Statele Unite ale Americii își demonstrează forța nucleară începând cu bombardamentele atomice de la Hiroshima și Nagasaki din august 1945 și dispun de asemenea de o putere economică și financiară de neegalat. Uniunea Sovietică devine la rândul său putere nucleară în 1949 și posedă o forță militară decisivă în Europa Centrală și Orientală și un prestigiu politic considerabil.

În această nouă conjunctură internațională apare necesitatea unei noi ordini monetare și financiare mondiale în jurul dolarului american pentru a evita instabilitatea economică existentă între cele două războaie mondiale și a relansa schimburile internaționale. Instituită pe 22 iulie 1944 prin acordurile de la Bretton Woods, la sfârșitul unei conferințe care a reunit 44 de tări, această nouă organizare a economiei mondiale a fost negociată de fapt între Franta, Anglia și Statele Unite.

Acordurile stabilesc un Fond Monetar Internațional (FMI), ai cărui patroni succesivi vor fi în mod tradițional europeni, precum și o Banca Internațională pentru Reconstrucție și dezvoltare (BIRD), numită în mod obișnuit Banca Mondială, condusă în mod tradițional de către un american. FMI si BIRD au ca misiune în special să asigure stabilitatea devizelor naționale și să acorde împrumuturi pentru reconstrucție și dezvolatare. Începând cu 1947, mai multe conferințe internaționale reunesc marile puteri în scopul de a formula un conses asupra problemelor ce le separă : soarta și statutul Germaniei, conflictele internaționale, dezarmarea generală, etc. Deși ele constituie un fel de armistițiu în plin război rece, aceste reuniuni se soldează prin eșecuri sau ajung la rezultate nesemnificative.

Statele Unite susțin numeroase tări în mod independent de tipul lor de guvernământ (inclusiv dictaturi), în cadrul doctrinei de îndiguire împotriva URSS, și provoacă sau favorizează mai multe lovituri de stat prin operațiunile Ajax, PBSUCCESS si FUBELT. În America Latină, regimul castrist susține gherilele revoluționare, care se soldează cu eșecuri. În acest context internațional apare și criza numită de istorici Războiul din Vietnam.

Din 1964 pâna în 1975, războiul din Vietnam pune indirect față în față marile puteri. Statele Unite se angajează militar în Vietnam începând cu 1962. Războiul din Vietnam (numit de asemenea al doilea război din Indochina) este un război în care s-au înfruntat din 1959 până în 1975, pe de o parte Republica Democrată Vietnam (sau Vietnamul de Nord), armata populară vietnameză – susținută din punct de vedere material de blocul de Est și China și Frontul național pentru eliberarea sudului Vietnamului (sau Viet Cong), împotriva, pe de altă parte, Republicii Vietnam (sau Vietnamul de Sud) susținută militar de armata Statelor Unite începând din 1964, ca urmare a incidentelor din golful Tonkin și de mulți aliați (Australia, Coreea de Sud, Thailanda, Filipine). Războiul din Vietnam a avut loc pe teritoriul Vietnamului de azi, în Asia de Sud-Est. Războiul din Vietnam a apărut în timpul războiului rece, și în general este privit ca un conflict indirect între Statele Unite și Uniunea Sovietică, fiecare națiune având sprijin și de la aliații săi. Războiul din Vietnam – date: Datele cele mai frecvent utilizate pentru conflict sunt anii 1959-1975. Această perioadă începe cu atacurile de gherilă ale Vietnamului de Nord împotriva Sudului și se termină cu căderea Saigonului. Forțele terestre americane au fost direct implicate în război între 1965 și 1973.

Cauze: Războiul din Vietnam a început în 1959, la cinci ani după divizarea țării în urma acordurilor de la Geneva. Vietnamul a fost împărțit în două, cu un guvern comunist în nord, condus de Ho Chi Minh și un guvern democratic în Sud sub ONG Dinh Diem. Ho a lansat o campanie de gherilă în Vietnamul de Sud, condusă de unități Viet Cong, având ca scop unificarea țării sub regimul comunist. În încercarea de a opri răspândirea de comunismului, SUA a trimis consilieri militari care să contribuie la instruirea armatei vietnameze în combaterea gherilelor.

Războiul din Vietnam s-a soldat cu pierderea a milioane de vieți omenești, cu mari pagube materiale și dezastre ecologice fără precedent, cu destine umane sfărâmate sau alienate și cu apariția unei noi maladii în mentalul colectiv: sindromul vietnamez. În junglele sud-estului asiatic, America a înregistrat o înfrângere militară istorică. La Washington, în cartierul rezidențial, se află un monument unic în lume: Memorialul închinat celor 58.000 de militari americani care au căzut, pentru țara lor, pe un câmp de luptă aflat la zeci de mii de kilometri depărtare de casă. Monumentul este unic pentru că, spre deosebire de toate celelalte, nu se ridică spre cer, ci se află construit sub nivelul solului. Războiul din Vietnam a ajuns ca, la un moment dat, să scindeze până la paroxism societatea americană, antrenată într-o mare dezbatere pro și contra și a făcut ca un președinte al SUA, Lyndon Johnson, să piardă bătălia electorală pentru reînnoirea mandatului prezidențial.

America încearcă și astăzi să-și vindece rănile razboiului, se străduiește să-l uite, dar mulți dintre cei care au fost implicați direct în această aventură nu-și pot afla liniștea memoriei. Conștiința colectivă a Americii și conștiințele individuale ale multor americani apelează încă destul de frecvent la lecția Vietnamului. În Vietnam s-au perindat, în anii războiului, 2,7 milioane de americani sub arme.

Prezenta lucrare este structurată astfel: Introducere în care prezint date generale despre ceea ce a reprezentat în istorie Războiul Rece, Capitolul 1 în care prezint condițiile internaționale care au generat conflictul din Vietnam, Capitolul 2 care trece în revistă ce a însemnat din punct de vedere politic, militar, social și economic implicarea Statelor Unite ale Americii în acest război, Capitolul 3 în care analizez care au fost consecințele acestei crize politico-militare și închei cu concluziile care se desprind în urma războiului din Vietnam și poziția diverselor state ale lumii vizavi de acesta.

CAPITOLUL 1. PREAMBULUL RĂZBOIULUI DIN VIETNAM

1.1. Situația din Indochina

Pentru a percepe adevarata dimensiune a Războiului din Vietnam, trebuie să radiografiem pe scurt preambulul istoric care a dus la apariția tensiunii în această zonă a lumii și acest demers începe, înainte cu mult de implicarea americană, cu implicarea unei alte puteri mondiale: Franța…

Franța a început cucerirea Indochinei la sfârșitul anilor 1850, acțiune care s-a terminat prin 1893. Tratatul de la Hue din 1884 a asigurat baza stăpânirii coloniale franceze pentru următoarele șapte decenii. În acești șaptezeci de ani de ocupație colonială s-au produs mai multe revolte împotriva puterii coloniale, dintre care cea mai amplă a fost organizată de Frontul Comun al Viet Min, fondat în 1941 de SUA și Partidul Național Chinez în lupta împotriva ocupației Japoneze și condus de Partidul Comunist din Indochina. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în anul 1940, Franța, condusă de a fost cotropită de Germania, ceea ce a avut ca rezultat colaborarea oficialităților conduse de guvernul mareșalului Petain cu ocupanții japonezi. Franța continua să conducă coloniile, dar în realitate puterea era în mâna japonezilor.

Așa cum am menționat, Gruparea Viet Min s-a format cu sprijinul SUA și Partidului Național Chinez și lupta pentru cucerirea independenței față de Franța, dar și împotriva ocupației japoneze.

Dubla ocupație a Franței și Japoniei a continuat până când trupele germane au fost retrase din Franța și autoritățile coloniale franceze au început negocieri secrete cu Forțele Franței Libere. Temându-se că nu mai pot avea încredere în autoritățile franceze, Armata Japoneză, la 9 martie 1945, și-a asumat administrarea directă a Indochinei franceze cu împăratul Bao Dai la conducerea statului marionetă pompos denumit Imperiul Vietnamului. În anii 1944–1945, datorită efectului combinat al vremii nefavorabile cu exploatarea franco-japoneză, Vietnamul a fost lovit de crize, foamete, împrejurare în care din populația de 10 milioane, care locuia în zona afectată, 1 milion au murit de foame.

Exploatând situația creată de lipsurile administrației datorită internării francezilor, Viet Min, în martie 1945, a îndemnat populația să jefuiască depozitele de orez și să refuze să plătească impozitele . Prin urmare, între 75 și 100 de depozite au fost jefuite. Această rebeliune împotriva efectelor foametei și ale autorităților au fost parțial responsabile pentru creșterea popularității Viet Min-ului, care, în această perioadă a recrutat mulți membri.

În august 1945, în urma atacurilor americane de la Hiroshima și Nagasaky, japonezii au fost înfrânți și s-au predat necondiționat. După înfrângerea Japoniei din august 1945, în Indochina Franceză s-a creat un vid de putere care a fost ocupat de Viet Min.

1.2. Declararea independenței R.D.Vietnam.

În acest context internațional, în 2 septembrie 1945, în fața unei mulțimi de 500 000 persoane, Ho Și Min a declarat independența Republicii Democratice Vietnam. Principalele forțe aliate victorioase din cel de-Al Doilea Război Mondial (Marea Britanie, Statele Unite, și Uniunea Sovietică) au fost de acord că zona revine francezilor. Deoarece francezii nu aveau nave, arme, sau soldați pentru a reocupa imediat Vietnamul, marile puteri au ajuns la un acord conform căruia trupele britanice să ocupe partea de sud, în timp ce forțele naționaliste chineze ar intra în partea de nord. La 14 septembrie 1945 trupele naționaliste din China au intrat în nord pentru a dezarma trupele japoneze aflate la nord de paralela 16.

Când britanicii au aterizat în parredat necondiționat. După înfrângerea Japoniei din august 1945, în Indochina Franceză s-a creat un vid de putere care a fost ocupat de Viet Min.

1.2. Declararea independenței R.D.Vietnam.

În acest context internațional, în 2 septembrie 1945, în fața unei mulțimi de 500 000 persoane, Ho Și Min a declarat independența Republicii Democratice Vietnam. Principalele forțe aliate victorioase din cel de-Al Doilea Război Mondial (Marea Britanie, Statele Unite, și Uniunea Sovietică) au fost de acord că zona revine francezilor. Deoarece francezii nu aveau nave, arme, sau soldați pentru a reocupa imediat Vietnamul, marile puteri au ajuns la un acord conform căruia trupele britanice să ocupe partea de sud, în timp ce forțele naționaliste chineze ar intra în partea de nord. La 14 septembrie 1945 trupele naționaliste din China au intrat în nord pentru a dezarma trupele japoneze aflate la nord de paralela 16.

Când britanicii au aterizat în partea de sud, au reînarmat forțele franceze internate, precum și părți ale forțelor japoneze care s-au predat pentru a le ajuta la recuperarea sudului Vietnamului, deoarece britanicii nu dispuneau de trupe suficiente pentru a face acest lucru ei înșiși. Urmând indicațiile pe linie de partid de la Moscova, Ho Și Min, inițial, a încercat să negocieze cu francezii, care, încet-încet restabileau controlul francez asupra teritoriului țării. În ianuarie 1946 Viet Minh a câștigat alegerile din zona centrală și de nord al Vietnamului. La 6 martie 1946, Ho Chi Min a semnat un acord care să permită forțelor franceze să înlocuiască Forțele Naționaliste din China, în schimbul recunoașterii de către Franța a Republicii Democrate Vietnam, ca o republică "liberă" în cadrul Uniunii Franceze, cu mențiunea că specificul unei astfel de recunoașteri urmează să fie stabilită în viitoarele negocieri. Francezii au aterizat cu trupe în Hanoi, în martie 1946, și, până în luna noiembrie a aceluiași an, au alungat Viet Minh din oraș. Forțele britanice s-au retras la 26 martie 1946, lăsând Vietnamul în mâinile francezilor. Curând după aceea, Viet Minh a început un război de gherilă împotriva forțelor franceze ale Uniunii Franceze, începând astfel Primul Război din Indochina. Războiul s-a răspândit în Laos și Cambodgia unde comuniștii au organizat grupările Pathet Lao și Khmer Serei, ambele fiind modelate după Viet Minh. La nivel mondial, Războiul Rece a începea să devină o realitate, ceea ce însemna că apropierea care a existat între puterile occidentale și Uniunea Sovietică în Al Doilea Război Mondial s-a dezintegrat. Lupta Viet Minh-ului a fost împiedicată de lipsa armamentului, această situație s-a schimbat, însă, în 1949, când comuniștii chinezi au câștigat Războiul Civil Chinez și au avut posibilitatea să furnizeze arme aliaților lor din Vietnam.

În ianuarie 1950 națiunile comuniste conduse de Republica Populară Chineză au recunoscut diplomatic Republica Democrată Vietnam a Viet Min-ului cu capitala la Hanoi, în timp ce națiunile capitaliste au recunoscut Statul Vietnam sprijinit de Franța, cu capitala la Saigon, condus de fostul împărat Bao Dai. Izbucnirea Războiului din Coreea, în iunie 1950, a convins mulți factori de decizie din Washington că războiul din Indochina este un exemplu al expansiunii comuniste conduse de URSS.

În septembrie 1950 SUA a creat Grupul consultativ de asistență militară (MAAG) pentru a analiza cererile de asistență ale francezilor și de a instrui soldații vietnamezi. Până în 1954 SUA a furnizat 300.000 arme portabile și a cheltuit peste 1 miliard de dolari pentru susținerea efortului militar francez, suportând 80% din costurile războiului. Între francezi și americani s-a discutat chiar și posibilitatea folosirii a trei bombe nucleare tactice, cu toate că rapoartele privind seriozitatea acestor intenții sunt contradictorii.

Vietnamul a fost temporar împărțit la paralela 17, și în condițiile Acordurilor de la Geneva, civilii aveau posibilitatea de a circula liber între cele două state provizorii pentru o perioadă de 300 de zile. Alegerile din întreaga țară au fost organizate în 1956 pentru a stabili un guvern unificat. Aproximativ un milion de locuitori al regiunii nordice, în special minoritari catolici, au fugit în sud, temându-se de persecuțiile comuniștilor. Refugiații din nord, în special catolici, au format mai târziu regimul puternic anti-comunist Ngô Đình Diệm. În jur de 52.000 de civili vietnamezi s-au mutat din sud în nordul țării. În nord, Viet Minh conducea Republica Democrată Vietnam și s-a angajat într-un program de reformă agricolă drastică, în urma căruia mai mult de 100.000 de persoane percepute ca "dușmani de clasă", au fost executate. Unele estimări variază de la 200.000 până la 900.000 de decese din cauza execuțiilor, taberelor de muncă și foametei. În sud, între timp, s-a constituit Statul Vietnam, condus de împăratul Bao Dai și prim-ministrul Ngô Đình Diệm, (numit în luna iulie 1954). În iunie 1955, Diem a anunțat că alegerile programate 1956 nu vor avea loc, susținând că Vietnamul de Sud a respins, de la început, Acordurile de la Geneva și, prin urmare, nu erau legați de acestea. Președintele SUA Eisenhower, repetând opinia unor experți americani, scria, în 1954, că "80 la sută din populație ar fi votat pentru Ho Și Min comunist în locul împăratului Bao Dai". Din aprilie până în iunie 1955, Diem, contrar opiniei consilierilor din SUA, a eliminat orice opoziție politică în sud, prin lansarea operațiunilor militare împotriva sectei religioase Cao Dai, secta Hoa Hao al lui Ba Cut și grupul de crimă organizată Binh Xuyen (care a fost aliat cu membri ai poliției secrete și a unor elemente militare). Ca răspuns la ampla opoziție față de tacticile sale dure, Diem a încercat din ce în ce mai mult să dea vina pe comuniști. Într-un referendum privind viitorul statului Vietnam, la 23 octombrie 1955, Diem a fraudat sondajele supravegheate de către fratele său, Ngo Dinh Nhu, și a fost creditat cu 98.2 la sută din voturi, inclusiv 13.3% voturi în Saigon. Consilierii săi americani au recomandat o marjă de câștig mai modestă de "60 – 70 de procente." Cu toate acestea Diem a privit alegerile ca un test de autoritate, iar, trei zile mai târziu, a declarat Vietnamul de Sud ca stat independent, sub numele de Republica Vietnam, proclamându-se pe el însuși președinte. Republica Vietnam a fost creată, în mare măsură, datorită dorinței administrației Eisenhower pentru existența unui stat anti-comunist în regiune. „Teoria dominoului” susținea, că dacă o țară "a căzut"(a devenit stat comunist), atunci toate țările din jur o vor urma.

1.3. Vietnamul de Sud în perioada președintelui Ngô Đình Diệm, 1955-1963.

Diem, romano-catolic devotat, a fost un fervent anti-comunist, naționalist și conservator. Istoricul Luu Doan Huynh notează că "regimul Diem a reprezentat un naționalism îngust și extremist cuplat cu autocrație și nepotism." Deoarece Diem era un vietnamez catolic bogat, mulți vietnamezi obișnuiți îl considerau pe Diem ca parte din elită, care a ajutat Franța să conducă Vietnamul, mai ales că, în guvernul colonial francez, Diem a fost ministru de interne. Majoritatea vietnamezilor erau budiști și erau alarmați de devotamentul creștin al lui Diem și ale măsurilor pe care le implica acest devotament. Începând cu vara anului 1955, Diem a lansat campania "Denunță comuniștii", în care comuniștii și alte elemente anti-guvernamentale au fost arestați, închiși, torturați, sau executați. În august 1956 Diem a instituit pedeapsa cu moartea pentru orice activitate comunistă. Ca o măsură a nivelului de represiune politică, între anii 1955 – 1957, aproximativ 12.000 de adversarii suspectați ai lui Diem au fost uciși iar, până la sfârșitul lui 1958, aproximativ 40.000 de deținuți politici au fost închiși. În mai 1957, Diem a întreprins o vizită de stat, de zece zile, în Statele Unite. Președintele Eisenhower a promis sprijinul său în continuare și, în onoarea lui Diem, în New York s-a desfășurat o paradă. Deși Diem a fost lăudat public, în privat, secretarul de stat John Foster Dulles a recunoscut că Diem au fost selectat pentru că nu au existat alternative mai bune. Viitorul secretar american al apărării, Robert McNamara scria că noii patroni americani ai Republicii Vietnam erau aproape complet ignoranți în privința culturii vietnameze. Ei nu știau aproape nimic despra limba sau lunga istorie a țării. Diem avertiza că este o iluzie să se creadă că copierea orbească a metodelor din Vest ar putea rezolva problemele vietnameze.

Președintele Eisenhower aprecia că, în cazul unor alegeri libere, conform Acordului de la Geneva, "este posibil ca peste 80% din populație ar vota comuniștii lui Ho Și Min. Guvernul Diem a eșuat, în mare măsură, în punerea în aplicare a unui program de reformă agrară pentru țăranii din Vietnamul de Sud (90% din populație locuiau în mediu rural). Guvernul din Vietnamul de Sud a utilizat pe scară largă represiunea, astfel, între 1954 și 1960, a capturat 50.000 de prizonieri și i-a internat în lagăre de reeducare "politică", ca parte a campaniei ”Denunță comuniștii”. Potrivit ziarului Pentagon Papers închisorile erau "puțin mai mult decât lagărele de concentrare pentru inamicii potențiali ai guvernului" și aplicau tortura, indiferent dacă prizonierii erau comuniști sau nu. Guvernul Diem a desființat, de asemenea, alegerile pentru consiliile sătești de teama prezenței multor candidați Viet Minh, potențial câștigători și a înlocuit autonomia administrativă rurală cu conducerea unor oficiali guvernamentali. Acest lucru a avut ca efect faptul că, între 1954 și 1957, în mediul rural s-a dezvoltat o disidență pe scară largă, pe care guvernul Diem a reușit s-o calmeze cu oarecare succes.

CAPITOLUL 2. COORDONATE POLITICO-MILITARE ALE IMPLICĂRII SUA ÎN CONFLICTUL DIN VIETNAM

2.1. Perioada John F Kennedy.

Inițial, Statele Unite ale Americii au avut puțin interes în Vietnam și Asia de Sud-Est, cu toate acestea, a devenit clar că lumea de după al doilea război mondial va fi dominată de SUA și aliații săi, pe de-o parte și Uniunea Sovietică și partenerii săi, pe de altă parte, izolarea comunistă cunoscând o importanță sporită. Aceste preocupări s-au concretizat în cele din urmă în doctrina de izolare și teoria de domino. Aceste concepte au dominat și ghidat politica externă a SUA pentru o mare parte din timpul războiului rece.

Povestea aventurii vietnameze începe pentru America în anul 1961. Președintele J.F. Kennedy tocmai eșuase în tentativa de răsturnare a regimului Castro. Simțea nevoia de a executa un nou asalt împotriva comunismului. Căci debarcarea pe coastele cubaneze, în Golful Porcilor, de către vase ale lui US Navy, a 1.500 de exilați instruiți de CIA și înzestrați cu arme americane s-a soldat cu un fiasco umilitor pentru superputerea democratică a lumii. Kennedy avea de refăcut imaginea citadelei democrației și a ales ca teatru de operațiuni junglele sud-estului Asiei. Predecesorul lui Kennedy la Casa Albă acordase un miliard de dolari ca ajutor regimului Ngo Dinh Diem din Vietnamul de Sud, care trebuia să facă din această țară un bastion al Occidentului. Dar, în ciuda măsurilor represive ale lui Diem împotriva „subversivilor“ (30.000 dintre ei fiind închiși în lagăre), situația economică dezastruoasă a Vietnamului de Sud a compromis regimul până la cote alarmante. La Saigon, opoziția populară creștea, în provincie mișcarea naționalistă de stânga (Frontul Național de Eliberare, FNE – Vietcong), sprijinită de Partidul Comunist din Vietnamul de Nord, a trecut la acțiuni de gherilă, care aveau să se transforme în război civil.

Prima mișcare a noii strategii americane a fost trimiterea în Vietnamul de Sud a 100 de militari din trupele speciale, care să se alăture celor 700 de consilieri militari implicați deja în sprijinirea regimului Diem în acțiunile sale de reprimare a FNE. Curând, după aceea s-a decis trimiterea în Vietnam a unui corp expediționar american numărând 150.000 de militari. În scurt timp s-a ajuns la cifra de 250.000, iar numărul consilierilor s-a ridicat la 16.000. Bugetul implicării, până în 1963, s-a triplat. Locuitorii din zonele de gherilă au fost instalați în „sate strategice“, încercuite de sârmă ghimpată. Cu toate acestea, acțiunile Vietcongului căpătau amploare.

În 1960, la alegerile prezidențiale din SUA, senatorul John F. Kennedy l-a învins pe vicepreședintele Richard Nixon. Deși Eisenhower l-a avertizat pe Kennedy despre problemele din Laos și Vietnam, în ochii lui Kennedy Europa și America Latină „se profilau mai mari în ochii săi decât Asia." În discursul său inaugural, Kennedy a făcut angajamentul ambițios de a "plăti orice preț, să poarte orice sarcină, să sprijine oricare prieten, să se opună oricărui inamic, în scopul asigurării supraviețuirii și succesului libertății." În iunie 1961, la întâlnirea sa de la Viena cu premierul sovietic Nikita Hrușciov,în timpul discuțiilor despre principalele probleme americano-sovietice, și-a respectat ferm acest angajament . Administrația Kennedy a rămas, în esență, angajată politicii externe a Războiului Rece moștenit de la administrațiile Truman și Eisenhower. În 1961, SUA avea un efectiv de 50.000 de militari staționați în Coreea, iar Kennedy se confrunta cu o criză care avea trei componente: eșecul invaziei americane din Cuba, Golful Porcilor, construcția Zidului Berlinului și acordul negociat între guvernul pro-occidental din Laos și mișcarea comunistă Pathet Lao. Kennedy credea că un alt eșec din partea Statelor Unite în a obține controlul și a opri expansiunea comunistă ar afecta, în mod iremediabil, credibilitatea SUA și reputația sa proprie. Kennedy era hotărât "să tragă linia" și să prevină o victorie comunistă în Vietnam. El a declarat jurnalistului James Reston de la The New York Times, imediat după întâlnirea sa de la Viena cu Hrușciov, că "acum avem o problemă, de a face credibilă puterea noastră, iar Vietnamul pare a fi locul potrivit." În mai 1961, vicepreședintele Lyndon B. Johnson a vizitat Saigonul și a declarat cu entuziasm că Diem este "Winston Churchill al Asiei." Întrebat de ce a făcut acest comentariu, Johnson a răspuns: "Diem este singurul băiat pe care îl avem acolo." Johnson l-a asigurat pe Diem de mai mult ajutor în formarea forței de luptă, care ar putea rezista comuniștilor. Politica lui Kennedy față de Vietnamul de Sud se baza pe ipoteza că Diem și forțele sale, în cele din urmă, trebuie să învingă gherilele prin forțele lor proprii. El a fost împotriva trimiterii trupelor americane și remarcând că "introducând forțele americane în număr mare acolo, azi, ar putea avea, inițial, un impact militar favorabil, dar ar duce, aproape sigur, la consecințe politice negative și, pe termen lung, la consecințe militare negative." Pregătirea militarilor sud-vietnamezi, cu toate acestea, a rămas, în continuare, slabă. Proasta conducere, corupția și promovarea pe criterii politice au jucat un rol major în secătuirea Armatei Vietnamului de Sud. Frecvența atacurilor de gherilă a crescut odată cu întărirea insurgenței. În timp ce sprijinul Hanoi-ului pentru NLF(Frontul Național pentru Eliberarea Vietnamului de Sud) a jucat un rol important, mai decisiv în criză s-a dovedit incompetența guvernului Vietnamului de Sud. Una dintre problemele majore dintre cele ridicate de Kennedy a fost dacă programele sovietice de cucerire a spațiului cosmic și cel de construire a rachetelor au depășit sau nu cele din Statele Unite. Deși Kennedy a subliniat importanța ca rachetele cu rază lungă să fie la paritate cu numărul de rachete ale sovieticilor, el a fost de asemenea, interesat de utilizarea forțelor speciale pentru lupta împotriva insurgenților în țările lumii a treia amenințate de insurgenții comuniști. Deși aceste forțe au fost, inițial, destinate utilizării lor în spatele liniei frontului, în cazul unei eventuale invazii convenționale în Europa, Kennedy credea că tacticile de gherilă utilizate de forțele speciale, cum ar fi, de exemplu, ”Beretele Verzi”, ar fi eficiente în "luptele de tufișuri" în războiul din Vietnam. Consilierii Maxwell Taylor și Walt Rostow i-au recomandat lui Kennedy, ca trupele americane să fie trimise în Vietnamul de Sud deghizate în lucrători pentru îndepărtarea dezastrelor provocate de inundații. Kennedy a respins ideea, dar din nou a mărit asistența militară. În aprilie 1962, John Kenneth Galbraith l-a avertizat pe Kennedy de faptul că „pericolul este să îi înlocuim pe francezi ca forță colonială și să sângerăm cum au sângerat ei.” În 1963, erau cu 16.000 mai mulți militari americani în Vietnamul de Sud, față de cei 900 de consilieri militari ai lui Eisenhower.

În 1961 a fost inițiat un program de fortificare a zonei rurale, de izolare a satelor de insurgenți și de a oferi educație și îngrijire a sănătății. Cătunele strategice au fost repede infiltrate de gherile, iar țăranii nemulțumiți mutați din satele lor de baștină. În parte, acest lucru a fost posibil, deoarece colonelul Pham Ngoc Thao, un favorit al lui Diem, care a condus derularea programului, a fost, de fapt, un agent comunist care s-a folosit de catolicismul său pentru a obține posturi influente și a provoca, din interior, daune armatei Vietnamului de Sud. Guvernul a refuzat să întreprindă reforma agrară, care obliga agricultorii să plătească chirii mari câtorva latifundiari bogați. Corupția stăruia pentru executarea programului și intensifica opoziția.

La 23 iulie 1962, patrusprezece țări, inclusiv Republica Populară Chineză, Vietnamul de Sud, Uniunea Sovietică, Vietnamul de Nord și Statele Unite ale Americii, au semnat un acord care promitea neutralitatea Laosului.

Incapacitatea armatei sud-vietnameze a fost exemplificată de acțiuni eșuate, cum a fost Bătălia de la Ap Bac, din 2 ianuarie 1963, în care un mic grup de Viet Cong au învins o forță sud-vietnameză mult mai mare și mai bine echipată, mulți dintre ofițeri păreau că ezită chiar să se angajeze în luptă. Forța sud-vietnameză a fost condusă în luptă de cel mai de încredere general al lui Diem, Van Huynh Cao, comandantul Corpului IV. Cao era catolic, care a fost promovat mai degrabă din cauza religiei și fidelității, decât datorită calificării, rolul său principal fiind acela de a păstra forțele sale pentru a împiedica o eventuală lovitură de stat. Unii factori de decizie de la Washington au început să tragă concluzia că Diem e incapabil să învingă comuniștii sau măcar să încheie un acord cu Ho Și Min. El părea preocupat doar de înlăturarea loviturilor de stat și, după încercările de lovitură de stat din 1960 și 1962, a devenit și mai paranoic în acțiunile sale, pe care, parțial, le atribuia încurajărilor SUA. Cum remarca Robert F. Kennedy "Diem nu ar face chiar cele mai mici concesii. I-a fost greu să poarte o discuție cu …" Nemulțumiți de politicile lui Diem, și după incidentele sângeroase din Hue Phat Đản, unde au fost uciși de armata și forțele de securitate ale lui Diem nouă civili budiști neînarmați care au protestat împotriva interdicției arborării steagului budist de ziua de naștere a lui Buddha, budiștii au organizat proteste de masă împotriva politicilor discriminatorii care privilegiau Biserica Catolică și adepții săi. Au fost, de asemenea, raportate cazuri de pagode budiste demolate de paramilitari catolici. Diem a refuzat să facă orice concesii pentru majoritatea budistă sau să își asume responsabilitatea pentru decese. La data de 21 august 1963, forțele speciale ale colonelului Le Quang Tung, loial fratelui mai mic al lui Diem, Ngo Dinh Nhu, au descins în pagodele din tot Vietnamul controlat de Diem, provocând pagube și distrugere pe scară largă, bilanțul morților ridicându-se la sute de persoane.

La mijlocul lui 1963 oficialii americani au început să discute posibilitatea schimbării regimului. Departamentul de Stat al Statelor Unite a fost, în general, în favoarea încurajării unei lovituri de stat, în timp ce Departamentul Apărării îl favoriza pe Diem. Printre modificările propuse cea mai agreată a fost eliminarea fratelui mai mic al lui Diem, Nhu, care controla poliția secretă și forțele speciale, care era văzut ca omul din spatele represiunii asupra budiștilor și, mai mult decât atât, în general, arhitectul domniei familiei Ngo. Această propunere a fost transmisă prin telegraf Ambasadei SUA la Saigon. Agenția Centrală de Informații (CIA) a fost în contact cu generalii care planificau eliminarea lui Diem, dându-le asigurări că Statele Unite nu se vor opune unei astfel de îndepărtări, nici nu vor pedepsi generalii autori ai loviturii de stat și nu vor sista ajutoarele pentru Vietnam. La 2 noiembrie 1963, printr-o lovitură de stat, președintele Diem a fost răsturnat și executat împreună cu fratele său. Maxwell Taylor își amintea că, atunci când a fost informat, Kennedy "a ieșit grăbit din cameră cu o privire de șoc și groază pe fața lui. " El nu a aprobase uciderea lui Diem. Ambasadorul SUA în Vietnamul de Sud, Henry Cabot Lodge, a invitat liderii loviturii de stat la ambasadă și i-a felicitat. Ambasadorul Lodge l-a informat pe Kennedy că "acum există perspective pentru un război mai scurt".

După lovitura de stat, a urmat haosul. Hanoiul a profitat de situație și a crescut sprijinul pentru luptătorii de gherilă. Vietnamul de Sud a intrat într-o perioadă de instabilitate politică extremă, guvernele militare erau răsturnate în succesiune rapidă. Din ce în ce mai mult, fiecare nou regim a fost privit ca o marionetă a americanilor, indiferent de eșecurile lui Diem, era acreditat ca un naționalist (cum a reflectat, mai târziu, Robert McNamara). Consilierii militari americani s-au implicat la fiecare nivel al forțelor armatei sud-vietnameze. Ei au fost, totuși, aproape complet ignoranți cu privire la natura politică a insurgenței. Insurgența a fost o luptă pentru putere politică, în care angajamentele militare nu erau scopul principal. Administrația Kennedy a încercat să reorienteze eforturile SUA de pacificare și să "cucerească inimile și mințile" populației. Cu toate acestea, conducerea militară de la Washington a fost ostilă la ideea oricărui rol al consilierilor militari din SUA, altele decât cele de instruire a trupelor. Generalul Paul Harkins, comandantul forțelor americane în Vietnamul de Sud, a prezis cu încredere victoria la Crăciunul anului 1963. CIA a fost mai puțin optimistă, avertizând că "Viet Cong-ul, în mare parte, își menține controlul de facto asupra marii majorități din suprafața țării și a crescut în mod constant intensitatea totală a efortului". Ofițeri paramilitari din CIA, Divizia Activități speciale, au instruit și au condus membrii tribului Hmong în Laos și Vietnam pentru a sprijini forțele din sud. Forțele autohtone, numărând zeci de mii de oameni, conduși de ofițeri paramilitari, au efectuat misiuni directe împotriva forțelor comuniste Pathet Lao și suporterii lor nord-vietnamezi. CIA a desfășurat, de asemenea, programul de contrainsurgență Programul Phoenix și Comandamentul de participare la asistență militară.

2.2.Escaladarea conflictului în perioada președintelui Lyndon B. Johnson, 1963-1969

La trei săptămâni de la moartea liderului vietnamez Diem a avut loc asasinatul de la Dallas în noiembrie 1963. După ce, ca urmare a asasinării lui Kennedy la Dallas, Lyndon B. Johnson a devenit președinte, inițial, nu a considerat Vietnamul o prioritate, Kennedy lăsându-i moștenire o oarecare indecizie în ceea ce privește Vietnamul. Johnson fiind preocupat mai mult de reformele sociale din cadrul programului "Marea Societate", inițiat de el, și de alte programe sociale progresiste. Consilierul prezidențial Jack Valenti își reamintește că "Vietnamul în acea perioadă a fost nu mai mare decât o pasăre la orizont și abia am discutat problema Vietnamului, pentru că nu merita să discutăm." La 24 noiembrie 1963, în fața unui mic grup de ascultători, Johnson spunea, "în lupta împotriva comunismului trebuie intrat cu putere și determinare". Comentariul a fost rostit la un moment dat când situația din Vietnam se deteriorase, în special în locuri precum Delta Mekongului, din cauza loviturii de stat recente împotriva lui Diem. Johnson, ca și Kennedy, era conștient de costurile politice ale pierderii unei alte țări către comunism. El împărtășea opiniile consilierilor săi, potrivit cărora războiul din Vietnam era un test-cheie pentru credibilitatea S.U.A. și a respectării obligațiilor sale față de aliați. În consecință, Johnson era hotărât să facă tot ce era necesar pentru continuarea acțiunilor militare în sudul Vietnamului. L-a înlocuit pe generalul Harkins cu generalul William Westmorland, fost șef al catedrei militare de la Academia West Point și a crescut numărul personalului militar american de la 16000, la momentul morții lui Kennedy, la 23000 la sfârșitul anului 1964.

Deci la 25 aprilie 1964, generalul William C. Westmoreland a preluat comanda trupelor americane din Vietnam. La 8 martie, ministrul Apărării SUA, Robert McNamara, a făcut o vizită în Vietnamul de Sud și a declarat: "rămânem cât este necesar. Acordăm orice ajutor ca să câștigăm această luptă împotriva insurgenților comuniști". La începutul anilor 60, McNamara era optimist privind defășurarea campaniei militare din Vietnam și sprijinea eforturile americane, dar, în anul 1966, văzând rezistența crescândă a comuniștilor și situația politică tot mai haotică în Vietnamul de Sud, a început să urgenteze încheierea cât mai rapidă a conflictului. Cu această părere a rămas în minoritate, în guvernul Johnson, apoi, în 1968, a părăsit definitiv Pentagonul.

Pentru a face clar angajamentul american în Vietnamul de Sud câțiva consilieri ai lui Johnson l-au îndemnat să ceară o rezoluție a Congresului prin care să i se acorde autoritate deplină în apărarea intereselor SUA în Asia de Sud Est. Johnson însă voia să amâne o pozișie tranșantă până la alegerile din noiembrie 1954. Un eveniment neprevăzut avea să modifice însă orarul.

2.1 Distrugătorul american USS Maddox

La 2 august 1964, distrugătorul american USS Maddox, aflat într-o misiune de recunoaștere de-a lungul coastei de nord a Vietnamului, a fost atacat și avariat de mai multe torpiloare care îl urmăreau în Golful Tonkin. Un al doilea atac a fost raportat două zile mai târziu asupra distrugătorului USS Turner Joy în aceeași zonă. Circumstanțele atacului erau neclare. Reacționând la presupusul atac, la 5 august 1964, Congresul SUA a adoptat așa-numita Rezoluție asupra Golfului Tonkin, semnată de președintele Johnson, care i-a dat putere președintelui să ordone desfășurarea operațiunilor militare în Asia de Sud, fără a declara război. În urma rezoluției, Johnson a ordonat imediat bombardarea facilităților industriale și militare din Vietnamul de Nord. Un document declasificat din 2005 a arătat că nu a existat nici un atac la 4 august. Ea a fost planificată cu mult timp înaintea "incidentului din Golful Tonkin", scrie Louise Gerdes, "este un exemplu des citat despre modul în care Johnson a indus în eroare poporul american pentru a obține sprijinul său pentru politica sa externă în Vietnam." Cu toate acestea, George C. Hering susține, că McNamara și Pentagonul "nu au mințit cu bună știință cu privire la presupusele atacuri, dar au fost, în mod evident, într-o stare de spirit de răzbunare și par să fi selectat din probele aflate la dispoziția lor acele părți care confirmau ceea ce au vrut să creadă."

Bombardarea Vietnamului de Nord

2.2

Consiliul Național de Securitate a recomandat o escaladare în trei etape a bombardamentelor din Vietnamul de Nord. La 2 martie 1965, în urma unui atac asupra unei barăci a infanteriei marine americane la Pleiku, s-a ordonat începerea operațiunii Flaming Dart, care a fost urmată, apoi, de Operațiunea Rolling Thunder și Operațiunea Arc Light. Campania de bombardare, care, în cele din urmă, a durat trei ani, a fost destinată forțării Vietnamului de Nord să sisteze sprijinul său pentru Frontul Național de Eliberare a Vietnamului de Sud (NLF), sub amenințarea distrugerii apărării aeriene și a infrastructurii industriale a Vietnamului de Nord. Între martie 1965 și noiembrie 1968, prin operațiunea "Rolling Thunder", s-a aruncat asupra Vietnamului de Nord un milion de tone de rachete și bombe. Bombardamentele nu au fost limitate la Vietnamul de Nord, ci se bombarda și Laosul și Cambodgia în zona unde era cărarea Ho Și Min, ruta de aprovizionare din Nord a Viet Cong-ului. Obiectivul era de a forța Vietnamul de Nord să înceteze sprijinul pentru NLF, scop care nu a fost niciodată atins. Așa după cum a remarcat un ofițer, "acesta este un război politic și solicită uciderea discriminatorie. Cea mai bună armă ar fi un cuțit. Cea mai rea este un avion"

Escaladarea și luptele terestre

"De la un efectiv de aproximativ 5.000 de persoane la începutul anului 1959, la sfârșitul anului 1964 efectivul Viet Cong-ului a crescut la aproximativ 100.000. Între 1961 și 1964 Efectivul Armatei a crescut de la aproximativ 850.000 la aproape un milion de oameni." Numărul trupelor americane dislocate în Vietnam, în aceeași perioadă, în 1961, a fost de 2.000 de persoane, crescând rapid la 16500 în 1964.

În alegerile prezidențiale din noiembrie 1964 președintele Johnson l-a învins la diferență mare pe republicanul Barry Goldwater. Goldwater reprezenta un punct de vedere extremist și era de părere că merită luată în considerare folosirea armelor nucleare în Vietnam. Johnson se opunea vehement lui Goldwater, numindu-l iresponsabil. Într-un discurs al său spunea: "nu există armă nucleară convențională."

Asediul bazei militare Khe Sanh

La 21 ianuarie 1968 Armata Vietnamului de Nord cu un efectiv de 20.000 militari a atacat baza militară de importanță strategică de la Khe Sanh, aflată în nord, în imediata apropiere a zonei demilitarizate. Massmedia din SUA a început să discute despre acest asediu ca despre Lupta de la Dien Bien Phu, unde trupele vietnameze au învins decisiv trupele franceze. Președintele Johnson a luat personal măsuri, întărind baza cu 5000 militari din infanteria marină a SUA. Asediul a durat 77 de zile încheindu-se cu retragerea trupelor vietnameze. În luna iunie, generalul William Westmoreland a decis că nu mai este nevoie de baza de la Khe Sanh și a dispus golirea și distrugerea acesteia.

La 30 ianuarie 1968 în timpul celei mai importante sărbători vietnameze Armata Vietnamului de Nord sprijinit de Frontul Național de Eliberare au început ofensiva Tet în cadrul căreia a atacat surprinzător toate orașele mai mari din Vietnamul de Sud. Cu toate că nu au reușit să-și atingă obiectivul – de a provoca o revoltă generală pe tot cuprinsul Vietnamului de Sud, prin amplitudinea atacului a convins mulți americani că pentru victorie nu există nicio speranță. În SUA sprijinul pentru război a atins recorduri negative, cu toate că în mod interesant Ofensiva Tet a avut efect pozitiv asupra moralului trupelor americane. Dacă până atunci erau obligați să lupte împotriva gherileor care erau îmbrăcați în haine civile și se amestecau între civili, de data aceasta aveau de a face cu un inamic vizibil, în uniformă.

Masacrul de la Mỹ Lai a avut loc la 16 martie 1968, când un pluton de militarii americani, în satul Mỹ Lai, a măcelărit 500 civili, în mare majoritate bebeluși, copii, femei și bătrâni. În urma acestui masacru au fost arestați nouă soldați din forțele speciale, suspectându-se că acțiunea fost opera unui agent dublu. Această faptă a provocat consternare națională și internațională. Doar comandantul plutonului,lt. William Calley, a fost găsit vinovat, primind închisoare pe viață, dar a fost închis doar trei ani și jumătate.

Mediatizarea conflictului și intensificarea protestelor

Comparând imaginile văzute la televiziune cu cele declarate de guvernul american despre faptul că "deja se vede lumina la capătul tunelului", mulți americani au început să aibă senzația că au fost păcăliți de guvern. În același timp, și guvernul american începea să fie tot mai divizat în ceea ce privea implicarea SUA în război. Fotografia lui Nick Ut, "fetița napalm" de nouă ani, care a fost victima unui bombardament cu napalm a scandalizat opinia publică din întreaga lume. La 15 aprilie, la New York, în jur de 200 000 de persoane au demonstrat împotriva războiului. În 1966 boxerul Cassius Clay (Mohamed Ali) a refuzat să se înroleze în armată.

Intelectualitatea și artiștii americani, printre care Ayn Rand, Jerry Rubin, Phil Ochs, Jane Fonda, Joan Baez, Norma Becker, Maggie Kuhn, Norman Mailer, Paul Goodman, Will D. Campbell, Martin Luther King, Tom Paxton, Black Panther Party, Howard Zinn, Noam Chomsky, Bob Dylan, Daniel Ellsberg, John Lennon au adoptat poziție împotriva intervenției militare americane în Vietnam. Leonard Bernstein a compus un oratoriu împotriva războiului. Un număr tot mai mare de cetățeni americani deveniseră nemulțumiți de acest război. Unii, îndeosebi studenți, profesori, intelectuali, membri ai clerului se opuneau războiului din motive morale, arătând că cele mai multe victime atât in Sud cât și în Nordul Vietnamului erau civili șă că SUA sprijineau în fapt un regim opresiv și dictatorial în Saigon. Protestele în campusuri deveniseră o obișnuință și în octombrie 1967 35000 de protestatari s-au adunat în fața Pentagonului. Sondajele arătau că mai puțin de 50% din cetățenii americani erau de acord cu planurile președintelui de a gestiona războiul din Vietnam.

2.3. Perioada Richard Nixon.

Puterea de la Saigon, coruptă și instabilă, consemna o succesiune de lideri efemeri. Acuzațiile la adresa președintelui Johnson, căruia i se reproșa că „a pierdut“ Vietnamul, au început să devină tot mai puternice în societatea americană.

În 1968, nivelul trupelor americane în Vietnam depășise 500.000 de militari, iar avioanele US Air Force lansaseră mai multe bombe decât trupele aliate în cel de-al doilea Război Mondial. În zadar. Lyndon Johnson nu a mai fost reales președinte, iar mișcările populare de protest împotriva războiului din Vietnam au devenit capul de afiș al actualității americane. Mai ales după ce pierderile de vieți în rândul corpului expediționar american au început să se acumuleze în mod dramatic. Dramatic scădea și moralul militarilor angajați în operațiunile „Caută și distruge“ din junglele Vietnamului. Noul președinte ales era Richard Nixon. Nixon și consilierul său pe probleme de politică externă, Henry Kissinger, au recunoscut că SUA nu vor putea câștiga razboiul din Vietnam, în schimb conflictul putea fi încheiat printr-un acord ”de onoare”, care ar fi permis Vietnamului de Sud o supraviețuire rezonabilă.

Convins că America nu va câștiga războiul împotriva partizanilor din junglă, noul președinte Nixon și-a început mandatul reducând efectivele și intensificând bombardamentele. În ianuarie 1969, în Vietnam erau 543.000 de militari; în decembrie, erau retrași 75.000. Nixon a promis că în următorii trei ani va obține o „pace în onoare“. Convorbirile de pace, demarate la Paris, băteau pasul pe loc. Acțiunile antirăzboinice din America antrenau milioane de protestatari. În aprilie 1969, pierderile americane în luptă se ridicau la 33.650 de morți, depășindu-le pe cele din întregul război din Coreea. Moralul combatanților se deteriora dramatic. Consumul de droguri și dezertările deveniseră fapt cotidian.

În martie 1972, 120.000 de militari nord-vietnamezi au pătruns în Vietnamul de Sud. Trupele americane și sudvietnameze au fost luate prin surprindere. Cei numai 60.000 de militari americani rămași în Vietnam, ca urmare a politicii de „vietnamizare“ (a războiului) au demonstrat, prin neputința lor, eșecul acestei politici. Nici bombardarea masivă a Vietnamului de Nord, inclusiv a capitalei Hanoi și a portului Haifong, nu mai putea schimba soarta războiului. Trupele Nordului ocupaseră deja Sudul când, la 27 ianuarie 1973, pacea era semnată la Paris, pe un document ce consfințea acceptarea de către SUA a condițiilor puse de Vietnamul de Nord. Nixon a afirmat că a obținut, în sfârșit, „pacea în onoare“. Dar – consemnează almanahul american al secolului, „Our Times“ – „cel mai lung război al Americii s-a încheiat cu prima sa înfrângere militară (de către o țară slabă, înapoiată din punct de vedere tehnologic) și cu prețul a peste 57.000 de vieți americane“.

Doctrina Nixon și moartea lui Ho Și Min

2.3 Nixon și premierul chinez Zhou Enlai în timpul vizitei lui Nixon în China, 1972

După ocuparea funcției de președinte, Richard Nixon a hotărât retragerea lentă a trupelor americane din Vietnam. Pierderile comuniste mari în timpul ofensivei Tet oferea șanse reale președintelui american să înceapă retragerea trupelor. Planul său s-a numit Doctrina Nixon. Planul era axat pe ideea întăririi armatei sud-vietnameze, astfel încât aceasta să poată prelua, în final, apărarea Vietnamului de Sud. Politica lui Nixon a devenit cunoscută sub numele de "vietnamizare". Vietnamizarea avea multe în comun cu politicile administrației Kennedy. Cu toate acestea, a rămas o diferență importantă. În timp ce Kennedy a insistat ca Vietnamul de Sud să poarte singur războiul, el a încercat să limiteze anvergura conflictului. Nixon declara: "În seara aceasta vă anunț planul de retragere suplimentară a încă 150.000 de soldați americani, care urmează să fie finalizată în primăvara anului viitor”. Acest lucru va aduce o reducere totală de 265.500 oameni în forțele noastre armate din Vietnam, sub nivelul care a existat atunci când am preluat funcția mea cu 15 luni în urmă." În final, sub mandatul lui Nixon, nord-americanii au avut pierderi mai mari decât în timpul lui Johnson. La 10 octombrie 1969, Nixon a ordonat unei escadrile de 18 avioane de bombardament B-52 (operațiune numită Operation Giant Lance) încărcate cu arme nucleare să zboare la granița spațiului aerian sovietic pentru a convinge Uniunea Sovietică că este capabil de orice pentru a pune capăt războiului din Vietnam. Nixon a urmărit, de asemenea, forțarea unor negocieri. Comandantul teatrului de luptă, generalul Creighton Abrams a schimbat tactica, inițiind operațiuni mai mici, care vizau logistica comunistă, cu o mai bună utilizare a puterii de foc și cu mai multă cooperare cu Armata Vietnamului de Sud. Nixon, de asemenea, a început o politică de destindere cu Uniunea Sovietică și de apropiere față de Republica Populară Chineză. Această politică a contribuit la scăderea globală a tensiunii. Destinderea a dus la o reducere a armelor nucleare din partea ambelor superputeri. Dar Nixon a fost dezamăgit de faptul că Republica Populară Chineză și Uniunea Sovietică au continuat să furnizeze ajutor Vietnamului de Nord.

La 2 septembrie 1969, Ho Și Min, președintele Vietnamului de Nord a murit, datorită unui infarct miocardic, la vârsta de 79 de ani, în funcție urmâdu-i Lê Duẩn.

2.4. Bombardarea secretă a Laosului și Cambodgiei

Prințul Norodom Sihanouk, în 1955, a proclamat Cambodgia neutră, dar comuniștii au folosit solul cambodgian ca bază de aprovizionare și Sihanouk a tolerat prezența lor, pentru că el dorea să evite să fie atras într-un conflict regional mai larg. Cu toate acestea, sub presiunea Washingtonului, în 1969, el a renunțat la această politică. Drept urmare, comuniștii din Vietnam nu au mai fost bineveniți. Președintele Nixon s-a folosit de ocazie pentru a lansa o masivă campanie de bombardamente secrete, numită Operation Menu, împotriva locurilor folosite de comuniști de-a lungul frontierei Cambodgiei cu Vietnamul.

Acest lucru a încălcat o serie lungă de declarații ale Washingtonului, care susțineau neutralitatea Cambodgiei. Richard Nixon i-a scris prințului Sihanouk, în aprilie 1969, asigurându-l că Statele Unite respectă "suveranitatea, neutralitatea și integritatea teritorială a Regatului Cambodgia …" În 1970, prințul Sihanouk a fost detronat de către prim-ministrul său pro-american, Lon Nol. Vietnamul de Nord a invadat Cambodgia, în 1970, la cererea liderului Khmerilor Roșii, Nuon Chea., forțele americane și ARVN au lansat o incursiune în Cambodgia pentru a ataca bazele APV / NLF și ca să încheie încercuirea Phnom Penh-ului de comuniști.

2.4 Invazia Cambogiei-1970. Harta arată direcțiile atacurilor combinate

În februarie 1971 ARVN a lansat operațiunea Operation Lam Son 719 , care viza tăierea potecii Ho Și Min în Laos. Aparent neutrul Laos a fost mult timp scena unui război secret. După întâlnirea cu rezistența, forțele ARVN s-au retras în debandadă, de-a lungul drumurilor pline cu morții lor. Atunci când li s-a terminat combustibilul, soldații au abandonat vehiculele lor și au încercat să se urce în elicopterele americane trimise pentru a evacua răniții. Mulți soldați ARVN s-au agățat de elicoptere în încercarea disperată de a se salva. Avioanele SUA au fost nevoite să distrugă echipamentul militar abandonat, inclusiv tancuri, pentru preveni căderea lor în mâinile inamicului. Jumătate din trupele invadatoare ARVN au fost fie capturate, fie ucise. Operațiunea a fost un fiasco și a reprezentat un eșec clar al vietnamizării.

Karnow nota că "gafele au fost monumentale … ofițerii sud-vietnamezi din funcțiile mari au fost instruiți de americani timp de zece sau cincisprezece ani, mulți la școlile de formare profesională în Statele Unite, dar au învățat puțin."

În 1971, Australia și Noua Zeelandă și-au retras soldații. Numărul trupelor americane a fost, în continuare, redus la 196.700, cu un termen limită pentru a retrage încă 45.000 de militari până în februarie 1972. Cum protestele împotriva războiului s-au răspândit pe întregul teritoriu al Statelor Unite, deziluziile și indisciplina au crescut în rândurile militarilor.

Vietnamizarea a fost din nou testată de Ofensiva de Paști din 1972, o invazie masivă convențională a Vietnamului de Sud. VPA și NLF au invadat rapid provinciile nordice și, în coordonare cu alte forțe, au atacat din Cambodgia, amenințând să taie țara în două. În pofida acestei ofensive comuniste, retragerile de trupe americane au continuat, doar forțele aeriene americane rămânând să salveze situația prin Operația Linebacker, ofensiva fiind, astfel, oprită. Cu toate acestea, a devenit clar că, fără Forțele Aeriene Americane, Vietnamul de Sud nu ar putea supraviețui. Ultimele trupe terestre americane au fost retrase în luna august.

2.5. Demisia lui Nixon. Gerald Ford. Retragerea americanilor, 1973-1975

În ultimii ani de "vietnamizare", Statele Unite au început să reducă drastic sprijinul trupelor din Vietnamul de Sud. Multe trupe americane au fost scoase din regiune și, la 5 martie 1971, în Statele Unite ale Americii a revenit Grupul al V-lea al Forțelor Speciale, care a fost prima unitate americană trimisă în Vietnamul de Sud. În conformitate cu Acordurile de Pace de la Paris, între ministrul de externe nord-vietnamez Le Duc Tho, și secretarul de stat american al SUA, Henry Kissinger, și semnat – fără tragere de inimă – și de președintele sud-vietnamez, Thiệu, forțele militare americane s-au retras din Vietnamul de Sud și s-a făcut schimb de prizonieri. Vietnamului de Nord i s-a permis să continue furnizarea de materiale trupelor comuniste din Vietnamul de Sud, dar numai în măsura în care se înlocuiau materialele care au fost consumate. Mai târziu, în acel an, s-a acordat Premiul Nobel pentru Pace lui Kissinger și Le Duc Tho, dar negociatorul vietnamez a refuzat, spunând că o pace adevărată nu există încă. În alegerile prezidențiale din SUA (noiembrie 1972), McGovern a pierdut în 49 din cele 50 de state, contracandidatul său, Richard Nixon, fiind reales președinte al SUA. La 15 martie 1973, președintele SUA Richard Nixon a sugerat că Statele Unite ar interveni militar dacă partea comunistă ar încălca acordul de încetare a focului. Reacția publicului și a Congresului au fost nefavorabile și, în luna aprilie, Nixon l-a numit pe Martin Graham ca ambasador al SUA în Vietnam. Secretarul apărării, James R. Schlesinger, a declarat că ar recomanda reluarea bombardamentelor americane asupra Vietnamului de Nord în cazul în care acesta ar lansa o ofensivă majoră împotriva Vietnamului de Sud. În martie 1973 ultimii militari americani părăseau Vietnamul. Șocul prețului petrolului din octombrie 1973 a provocat daune semnificative economiei Vietnamului de Sud. Vietcong-ul a reluat operațiunile ofensive atunci când a început sezonul uscat și, în ianuarie 1974, a recucerit teritoriul pierdut în timpul sezonului uscat precedent. După două confruntări, care au lăsat 55 de soldați sud-vietnamezi morți, președintele Thiệu a anunțat, la 4 ianuarie, că s-a reluat războiul și că Acordul de Pace de la Paris nu mai era în vigoare. Au fost peste 25.000 de pierderi de partea sud-vietnameză în timpul perioadei de încetare a focului.

2.5 Gerald Ford depune jurământul

La 9 august 1974, după ce președintele Nixon a demisionat din cauza scandalului Watergate, Gerald Ford a preluat funcția de președinte al SUA. Congresul a tăiat ajutorul financiar pentru Vietnamul de Sud de la 1 miliard dolari pe an la 700 milioane dolari. Alegerile legislative din SUA (1974) au adus la putere un nou congres dominat de democrați, care au fost chiar mai determinați să se confrunte cu președintele în privința războiului. Congresul a votat imediat restricții privind finanțarea și activitățile militare, urmând ca acestea să fie eliminate treptat în 1975, și oprite total în 1976. Succesul ofensivei din sezonul uscat din anii 1973-1974 l-a inspirat pe Tra să revină la Hanoi, în octombrie 1974 și să pledeze pentru o ofensivă mai mare în următorul sezon uscat. De data aceasta, Tra putea călători pe o șosele bune cu stații de carburanți, o schimbare mare de la zilele când aprovizionările se făceau cu mari pericole pe cărarea Ho Și Min din munți[58]. Giap, ministrul apărării nord-vietnamez, a fost reticent în a aproba planul lui Tra. O ofensivă mai mare putea provoca o reacție din partea SUA și să interfereze marele plan pentru 1976. Tra a apelat peste capul lui Giap la primul secretar Le Duan, care a aprobat operațiunea. La începutul anului 1975, Vietnamul de Sud avea de trei ori mai multă artilerie și de două ori mai multe tancuri și mașini blindate ca opoziția. Ei au avut, de asemenea, 1400 de avioane și o superioritate numerică de doi la unu în trupe față de dușmanii lor comuniști. Cu toate acestea, creșterea prețurilor la petrol a însemnat că o mare parte din acestea nu se puteau folosi. Ei s-au confruntat cu Vietnamul de Nord foarte bine organizat, extrem de determinat și bine finanțat. O mare parte a materialului Vietnamului de Nord și sprijinul financiar a venit din blocul comunist. În Vietnamul de Sud haosul era în creștere. Abandonarea lor de către armata americană a compromis o economie dependentă de SUA, sprijin financiar și de prezența unui număr mare de trupe americane. Vietnamul de Sud suferea de recesiunea globală care a urmat embargoului arab de petrol.

2.6. Campania 275

La 10 martie 1975, generalul Dung a lansat Campania de 275, o ofensivă limitată în Platoul Central, susținut de tancuri și artilerie grea. Ținta a fost Buôn Ma Thuột, în provincia Đắk Lak. În cazul în care orașul ar putea fi ocupat, capitala provinciei Pleiku și drumul spre coastă ar fi fost expus unei campanii planificate în 1976. ARVN s-a dovedit incapabil de a rezista atacului și forțele sale s-au prăbușit la 11 martie. Încă o dată, Hanoi a fost surprins de viteza și succesul atacului. Dung a cerut acum Biroului Politic să-i permită să ocupe Pleiku, apoi, să pornească imediat spre Kon Tum. El a susținut că, cu două luni de vreme bună rămasă până la debutul musonului, ar fi iresponsabil să nu profite de situație. Președintele Nguyen Van Thiệu, un fost general, se temea că forțele sale vor fi tăiate în partea de nord și a ordonat retragerea. Dar ceea ce părea a fi o repetare a Operației Lam Son 719, retragerea s-a transformat în curând într-o debandadă sângeroasă. În timp ce cea mai mare parte a forțelor ARVN a încercat să fugă, unități izolate s-au luptat cu disperare. Generalul ARVN Phu a abandonat Pleiku și Kon Tum și s-a retras spre coastă, ceea ce a devenit cunoscut mai târziu sub numele de "coloana de lacrimi". Cum ARVN a încercat să se îndepărteze de inamic, refugiații ocupau drumul lor de retragere. Starea proastă a drumurilor și podurilor afectate de ani de conflict și de neglijență, a încetinit coloana lui Phu. Cu apropierea forțelor vietnameze de Nord s-a instalat panica. Retragerea a degenerat într-o goană disperată spre coastă. Până la 1 aprilie ", coloana de lacrimi", a fost aproape complet anihilată. La 20 martie, Thieu a dispus ca Hue, cel de-al treilea cel mai mare oraș din Vietnam, să fie apărat cu orice preț, iar apoi și-a schimbat de mai multe ori politica. Ordinele contradictorii ale lui Thieu au indus în eroare și au demoralizat corpul său de ofițeri. Când nord-vietnamezii au lansat atacul, s-a instalat panica și rezistența ARVN a slăbit. La 22 martie, VPA a început asediul orașului Hue. Civilii au inundat aeroporturile și docurile, cu speranța pentru orice mod de a părăsi țara. Unii chiar au înotat spre mare pentru a ajunge la bărcile și barjele ancorate în larg. În confuzie, soldații ARVN au tras asupra civililor pentru a-și face loc pentru retragere. La 25 martie, după o luptă de trei zile, Hue a căzut. Odată cu prăbușirea rezistenței în Hue, nord-vietnamezii au început să bombardeze cu rachete Da Nangul și aeroportul său. Până la 28 martie 35.000 de trupe VPA erau gata să atace în suburbii. La 30 martie 100.000 de militari ARVN, fără lideri, s-au predat, în timp ce trupele VPA au mărșăluit victorioase prin Da Nang. Odată cu căderea orașului, apărarea Platourilor Centrale și provinciile din nord, de asemenea, nu s-a putut menține.

2.7. Ofensiva nord-vietnameză finală

Cu jumătatea de nord a țării sub controlul lor, Biroul Politic i-a ordonat generalului Dung să lanseze ofensiva finală împotriva Saigonului. Planul operațional pentru Campania Ho Și Min a solicitat capturarea Saigonului înainte de 1 mai. Hanoi a dorit să evite venirea musonului și să prevină orice redistribuire a forțelor ARVN pentru apărarea capitalei. Forțele de Nord, cu moralul ridicat datorită victoriilor recente, au acționat capturând Nha Trang, Cam Ranh și Da Lat. La 7 aprilie, trei divizii nord-vietnameze au atacat Xuan Loc, la 64 km est de Saigon. Nord-vietnamezii au întâmpinat o rezistență acerbă la Xuan Loc din partea Diviziei 18 ARVN , care au fost în inferioritate numerică de șase la unu. Timp de două săptămâni au fost bătălii sângeroase, timp în care apărători ARVN au făcut ultima încercare de a bloca avansul nord-vietnamez. La 21 aprilie, garnizoanei epuizate i s-a ordonat să se retragă spre Saigon. Cu amar și lacrimi, președintele Thieu a demisionat în aceeași zi, declarând că Statele Unite au trădat Vietnamul de Sud. Într-un atac usturător, el a sugerat secretarului de stat american, Henry Kissinger, că l-au păcălit la semnarea acordului de pace de la Paris cu doi ani în urmă, promițând ajutor militar, care nu s-a materializat. După ce a transferat puterea lui Tran Van Huong, la 25 aprilie el a plecat în Taiwan. În același timp, tancurile nord-vietnameze au ajuns la Bien Hoa și s-au întors spre Saigon, măturând unitățile izolate ale ARVN-ului care le stăteau în cale. Până la sfârșitul lunii aprilie, ARVN s-a prăbușit pe toate fronturile, cu excepția celor din Delta Mekongului. Mii de refugiați s-au îndreptat spre sud, înainte de atacul comunist principal. La 27 aprilie 1975, 100.000 de militari nord-vietnamezi au înconjurat Saigonul. Orașul a fost apărat de aproximativ 30.000 de trupe ARVN. Pentru a grăbi colapsul și pentru a ațâța panica, VPA a bombardat aeroportul și a forțat închiderea acestuia. Cu evacuarea aeriană închisă, un mare număr de civili au constatat că nu au nicio posibilitate de a pleca din țară.

2.8.Căderea Saigonului

2.6 Refugiați vietnamezi la bordul unui portavion SUA – Operațiunea Frequent Wind

A izbucnit haos, neliniște și panică atunci când oficialii sud-vietnamezi isterici și civili se luptau să plece din Saigon. A fost declarată legea marțială. Elicopterele americane au început evacuarea sud-vietnamezilor, americanilor și cetățenilor străini din diferite părți ale orașului și din ambasada SUA. Operațiunea Frequent Wind a fost amânată până în ultimul moment posibil, datorită credinței ambasadorului SUA, Graham Martin, că Saigonul ar putea fi apărat și se va ajunge la un acord politic.

Schlessinger a anunțat, la 29 aprilie 1975, dimineața devreme, evacuarea cu elicoptere din Saigon a personalului diplomatic, militar și civil al SUA care a mai rămas. Operațiunea Frequent Wind a fost, fără îndoială, cea mai mare evacuare cu elicoptere din istorie. Operațiunea a început la 29 aprilie, într-o atmosferă de disperare, deoarece mulțimea isterică de vietnamezi rivaliza pentru spațiul limitat. Martin a solicitat Washingtonului să trimită 700 de milioane de dolari ajutor de urgență pentru a susține regimul și de a-l ajuta să mobilizeze rezervele militare proaspete. Dar opinia publică americană era acrită de acest conflict. În Statele Unite, Vietnamul de Sud a fost perceput ca deja condamnat. La 23 aprilie, într-un discurs televizat, presedintele Gerald Ford a declarat sfârșitul războiului din Vietnam și sistarea tuturor ajutoarelor SUA. Operațiunea Frequent Wind a continuat neîntrerupt, dar tancurile nord-vietnamezilor au străpuns apărarea din cartierele mărginașe ale Saigonului.

În primele ore ale dimineții zilei de 30 aprilie, ultimii infanteriști marini americani au evacuat cu elicopterul ambasada, în timp ce civilii disperați pătrundeau în incinta ambasadei SUA. Mulți dintre ei au fost angajați de către americani și acum erau lăsați în voia sorții. La 30 aprilie 1975, trupele VPA au înfrânt toate rezistențele și au capturat rapid clădirile și instalațiile cheie. Un tanc a spart porțile Palatului Independenței și, de la 11:30, ora locală, steagul NLF era arborat pe clădire. Președintele Duong Van Minh, care i-a sucedat lui Huong s-a predat cu două zile mai devreme. Predarea sa a marcat sfârșitul a 116 de ani de luptă a Vietnamului, fie alături sau împotriva unor țări diferite, în primul rând, China, Franța, Japonia și Statele Unite.

2.9. Armamentul utilizat în conflict

Forțele comuniste au fost înarmate în principal cu armament chinezesc și sovietic deși unele unități de gherilă Viet Cong au fost dotate cu arme de infanterie din Vest, fie cu arme capturate din stocurile francezilor în timpul primului război Indochina sau prin achiziționare ilicită. Pistolul-mitralieră sovietică omniprezentă AK-47 a fost considerat în general ca fiind cea mai bună pușcă de asalt de război și nu era neobișnuit să vezi forțele speciale americane echipate cu AK-47 capturate. M16 american, care a înlocuit M14, a fost considerată mult mai precisă decât arma sovietică și a fost mai ușoară decât AK-47, dar era fost predispusă la blocare.

CAPITOLUL 3. CONSECINTELE INTERNATIONALE ALE RĂZBOILUI DIN

VIETNAM

3.1. Poziția altor state în conflict

Republica Populară Chineză

3.1 Mao cu Henry Kissinger și Zhou Enlai; Beijing, 1972.

În 1950, Republica Populară Chineză a recunoscut diplomatic Republica Democrată Vietnam a Viet Minh-ului și a trimis arme, precum și consilieri militari, conduși de Luo Guibo, pentru a ajuta Viet Minh-ul, în războiul cu francezii. Prima schiță din 1954 a Acordului de la Geneva a fost negociat de către primul-ministru francez Pierre Mendes France și premierul chinez Zhou Enlai, care, temându-se de intervenție din partea SUA, a cerut Viet Minh-ului să accepte partajarea Vietnamului de-a lungul paralelei 16. Capacitatea Chinei de a ajuta Viet Minh a scăzut atunci, când, în 1953, ajutorul militar sovietic pentru China a fost redus după sfârșitul Războiului coreean. Mai mult decât atât, un Vietnam divizat reprezenta mai puțină amenințare pentru China. China asigura suport material și tehnic comuniștilor din Vietnam în valoare de sute de milioane de dolari. Ajutorul Chinei, constând în orez, a permis Vietnamului de Nord să ia oamenii cu vârsta potrivită serviciului militar și să conceapă un proiect universal în 1960.

În vara anului 1962, Mao Zedong a fost de acord să furnizeze gratuit Hanoiului, 90.000 de puști și pistoale. Începând din 1965, China a trimis baterii de protecție anti-aeriană și batalioane de geniști Vietnamului de Nord pentru a repara daunele cauzate de bombardamentele americane, a reconstrui drumurile și căile ferate și pentru a efectua alte lucrări de geniu. Acest ajutor a eliberat unitățile militare combatante nord-vietnameze să lupte în sud. Relațiile chino-sovietice s-au răcit după ce, în august 1968, sovieticii au invadat Cehoslovacia. În octombrie, China a cerut Vietnamului de Nord să întrerupă relațiile sale cu Moscova, dar Hanoiul a refuzat. În noiembrie 1968, chinezii au început să se retragă pentru a pregăti un posibil conflict cu sovieticii, care a avut loc în martie 1969, pe insula Zhenbao. China a început, de asemenea, finanțarea Khmerilor Roșii ca o contrapondere la comuniștii din Vietnam, la acel moment. Retragerea Chinei din Vietnam, a fost finalizată în iulie 1970. [63] Khmerii Roșii, în 1975-1978, au lansat raiduri feroce în Vietnam. Vietnamul a răspuns printr-o invazie, care a răsturnat Khmerii Roșii. Ca răspuns, în 1979, China a lansat o invazie scurtă, punitivă în Vietnam.

Uniunea Sovietică

3.2 Leonid Brejnev a fost conducătorul URSS în timpul celei de a doua jumătăți a Războiului din Vietnam

Navele sovietice din sudul Mării Chinei dădeau avertismente vitale timpurii forțelor NLF în Vietnamul de Sud. Navele sovietice de spionaj erau capabile să observe bombardierele B-52 americane care decolau de la Okinawa și Guam. Viteza și direcția acestor avioane erau transmise la sediul COSVN (Oficiul Central pentru Vietnamul de Sud). COSVN din viteza și direcția acestora putea calcula ținta bombardamentelor și să avertizeze pe cei care puteau, astfel, să iasă din calea bombardierelor. Datorită acestor avertismente, în perioada 1968-1970, bombardierele nu au ucis un singur lider militar sau civil la statul major nord-vietnamez. Uniunea Sovietică a furnizat Vietnamului de Nord materiale medicale, arme, tancuri, avioane, elicoptere, artilerie, rachete antiaeriene și alte echipamente militare. Echipajele sovietice au tras rachete sol-aer fabricate în URSS asupra primelor participante la incursiunile de bombardament asupra Hanoi-ului, bombardierele B-52, și din care câteva au fost doborâte deasupra orașului. Mai puțin de o duzină de cetățeni sovietici și-au pierdut viața în acest conflict. După prăbușirea Uniunii Sovietice, în 1991, oficialii ruși au recunoscut că Uniunea Sovietică, în timpul războiului, avea până la 3.000 de militari în Vietnam. Unele surse rusești oferă cifre mai precise: materialul donat de către URSS a inclus 2.000 de tancuri, 7.000 de tunuri de artilerie, peste 5.000 de tunuri antiaeriene, 158 de lansatoare de rachete sol-aer. Pe parcursul războiului, banii sovietici donați cauzei vietnameze au fost echivalentul a 2 milioane de dolari pe zi. Din iulie 1965 până la sfârșitul anului 1974, în lupta din Vietnam au fost prezenți aproximativ 6.500 de ofițeri și generali, precum și mai mult de 4.500 de soldați și sergenți ai forțelor armate sovietice. În plus, școlile militare și academiile din URSS au început instruirea militarilor vietnamezi (peste 10 000 de persoane).

Coreea de Nord

Ca urmare a unei decizii a Partidului Muncitorilor din Coreea din octombrie 1966, la începutul anului 1967 Coreea de Nord a trimis o escadrilă de avioane de luptă în Vietnamul de Nord să sprijine escadrilele 921 și 923 care apărau Hanoiul. Ei au rămas în tot anul 1968, efectivul lor era de 200 de piloți.

În plus, au fost trimise cel puțin două regimente de artilerie antiaeriană. Coreea de Nord a trimis, de asemenea, arme, muniții și două milioane de uniforme camarazilor din Vietnamul de Nord. [68] Se spune că președintele Kim Ir-sen le-ar fi spus piloților săi să "lupte în război, ca și când cerul din Vietnam ar fi propriul lor cer".

Cuba

Măsura contribuției Republicii Cuba comuniste în privința forței de muncă la efortul de război al Vietnamului de Nord este încă o chestiune încă insuficient dezbătută. Atunci și de atunci până azi guvernele comuniste din Vietnam și Cuba nu au divulgat informații cu privire la această chestiune. Există numeroase rapoarte scrise de foști prizonieri de război americani care susțin că în timpul războiului au fost prezenți în penitenciare nord-vietnameze personal militar cubanez și că aceștia au participat la torturarea prizonierilor, în ceea ce este cunoscut sub numele de "Programul Cuba".

Printre martorii la acest fapt se numără și senatorul John McCain, candidat prezidențial SUA în 2008 și fost prizonier de război din Vietnam, potrivit cărții sale din 1999, „Credința părinților mei”. Faptul că exista cel puțin un contingent mic de consilieri militari cubanezi prezinți în Vietnamul de Nord în timpul războiului, este fără îndoială. Unele surse, în special cei care pledează în problema prizonierilor de război în Vietnam și susțin că implicarea militară și non-militare din Cuba ar putea fi de „mii de persoane”.[76]

Coreea de Sud

Pe partea anti-comunistă, Coreea de Sud a avut cel de al doilea cel mai mare contingent de trupe străine în Vietnamul de Sud, după Statele Unite. În noiembrie 1961, Park Chung Hee a propus lui John F. Kennedy participarea sud-coreeană în război, dar Kennedy nu a fost de acord La 1 mai 1964 Lyndon B. Johnson a solicitat participarea Coreei de Sud. Primele trupe din Coreea de Sud au început să sosească în 1964 și batalioane mari de luptă au început să sosească un an mai târziu. Sud-coreeni în curând au câștigat reputație în eficacitate. Într-adevăr, fără îndoială, au efectuat operațiunile de contrainsurgență atât de bine, încât comandanții americani considerau că zona de responsabilitate coreeană era cea mai sigură.

Aproximativ 320 000 de soldați sud-coreeni au fost trimiși în Vietnam. Fiecare militar avea un serviciu militar de un an. Nivelul maxim al trupelor a ajuns la 50 000 în 1968, însă în 1973 toate trupele au fost retrase. În timpul războiului au fost uciși aproximativ 5 000 sud-coreeni și au fost răniți 11 000. Militarii sud-coreeni au ucis 41 000 Vietcongi Statele Unite a plătit soldații din Coreea de Sud pentru serviciul lor în Vietnam cu 236 milioane dolari, și PIB-ul Coreei de Sud a crescut de cinci ori în timpul războiului.

Australia și Noua Zeelandă

3.3 Un soldat australian în Vietnam

Australia și Noua Zeelandă, aliați apropiați ai Statelor Unite și membri ai Organizației Tratatului Asia de Sud-Est (SEATO) și ANZUS, au trimis trupe terestre în Vietnam. Ambele națiuni au câștigat experiență în lupta împotriva insurgenților din junglă în timpul insurgenței malaeziene și în cel de-al Doilea Război Mondial. Guvernele lor au subscris la Teoria Dominoului. Australia a început prin trimiterea de consilieri în Vietnam în 1962, și trupele de luptă au fost trimise în 1965. Noua Zeelandă a început trimiterea unui detașament de geniu și o baterie de artilerie, și apoi a început trimiterea de forțel speciale și de infanterie regulată, care au fost atașate la formațiunile australiene. Angajamentul australian de vârf a fost de 7 672 trupe combatante și Noua Zeelandă cu 552. Mai mult de 60.000 de australieni s-au implicat personal în timpul războiului, din care 521 au fost uciși și mai mult de 3.000 de răniți. Aproximativ 3.000 de neozeelandezi a servit în Vietnam, pierderile au fost: 37 morți și 187 răniți [84]. Majoritatea australienilor și neeozeelandezi au servit în Primul Grup operativ australian în provincia Phuoc Tuy.

Filipinele

În Vietnamului de Sud au fost expediați un număr de 10 450 de trupe filipineze. Acestea au fost în primul rând angajate în proiecte medicale și de alte proiecte civile de pacificare. Aceste forțe au operate sub denumirea de PHLCAG-V sau Grupul de Acțiune Civic Filipinez -Vietnam.

Tailanda

Armata formațiunile armatei tailandeze, inclusiv batalionul"Cobra Reginei", a intrat în acțiune în Vietnamul de Sud între 1965 și 1971. Forțele thailandeze au fost folosite mai mult în acțiuni acoperite în Laos între anii 1964 și 1972, deși formațiunile Thai regulate au fost puternic depășite numeric de "voluntari" neregulați ale unităților CIA-sponsorizate de Poliția de Patrulare Aeriană, care a desfășurat activități de recunoaștere pe partea de vest a Cărării Ho Și Min.

Poziția României și a românilor față de razboiul din Vietnam

În plină perioada a atacurilor americane asupra regimului comunist de la Hanoi, un grup de români îi cereau lui Nicolae Ceaușescu să-i trimită în luptă alături de "frații vietnamezi". Unii se visau eroi, alții voiau doar să scape din țară. Îngroziți de imaginile cu civili mutilați -imagini de care presa românească a vremii era plină – se puseseră pe scris copiii de gimnaziu, mecanici de locomotivă, uteciști, veterani ai celui de-al II-lea Război Mondial, foști deținuți care încercau să-și răscumpere greșelile, și mulți alții. Era o vreme în care românii considerau că vietnamezii sunt frații lor. În vara lui 1966, soldații americani bombardau suburbiile orașului Hanoi, unitățile armatei populare vietnameze scufundau nave de război și doborau bombardiere inamice, iar la mii de kilometri distanță, în România niște oameni ai muncii se strângeau pentru a agita pancarte cu lozinci precum "Jos mâinile de pe Vietnam", "Moarte agresorilor din Vietnam!" sau mai pașnica formulă "Cerem cu hotărâre să se pună capăt agresiunii S.U.A. în Vietnam". În Piața Universității din București, din mijlocul cetățenilor revoltați, Zaharia Stancu – președintele Uniunii Scriitorilor din România – invoca imaginea unei tinere sud-vietnameze, prăbușite pe caldarâm, care căuta să-și strângă la piept copilașul. Scriitorul văzuse poza asta într-un ziar occidental. Presa românească era și ea plină de fotografii cu orfani, cu femei, cu dureri omenești.

Revoltați peste măsură, românii organizau mitinguri de protest(autorizate!) în fața Ambasadei Statelor Unite din București, pentru a le înmâna oficialilor americani o moțiune de protest. Câteva zile mai târziu, România găzduia o consfătuire a delegaților statelor membre ale Tratatului de la Varșovia, iar situația din Vietnam ținea capul de afiș. Proaspătul secretar general al Partidului Comunist Român (PCR), Nicolae Ceaușescu, încerca să joace prima carte importantă în politica mondială printr-o poziție anti-americană dură.

Oficiosul de partid din 8 iulie 1966, "Scânteia" publica pe prima pagină cuvântarea tovarășului, rostită cu prilejul celei de-a 45-a aniversări a partidului: "Vreau să menționez că numeroși cetățeni români, în special tineri, și-au exprimat dorința de a merge să lupte ca voluntari în Vietnam. Desigur, această problemă se va pune numai atunci când va cere poporul vietnamez; în acest caz, dorința cetățenilor respectivi va putea fi satisfăcută".
Cât despre posibilitatea unei participări militare în zonă, problema nu s-a pus niciodată în mod real. "A fost doar de o formă de presiune pusă de Ceaușescu pentru a încerca încetarea conflictului", explică Ștefan Andrei, pe atunci adjunct al Secției Externe a PCR și viitor ministru de externe.

În opinia fostului demnitar comunist, "România n-a fost niciodată pentru participarea la luptă pe teritoriul altor state. În cazul conflictului din Vietnam, am încercat chiar să intermediem obținerea unui acord pentru încetarea conflictului. În 1967, Maurer s-a întâlnit în acest scop cu președintele american Lyndon Johnson. A fost apoi vizita lui Ceaușescu în Vietnam din 1971, au fost multe alte delegații. Cel cu care am ajuns la o înțelegere a fost Richard Nixon (următorul președinte american – n.r.)".. "Apreciez rolul pe care l-a avut primul ministru român în 1967 (…) Acțiunile au fost responsabile și utile", i-ar fi spus Nixon lui Ceaușescu în 1969, la București. Conflictul din Vietnam avea să se încheie în aprilie 1975, în timpul mandatului lui Gerald Ford , în vreme ce Ceaușescu, curtat intens de Occident se vedea un mare strateg si mediator internațional.

3.2.Consecințele Războiului din Vietnam

Consecințele asupra Vietnamului

La 2 iulie 1976 prin reunificarea Vietnamului de Sud cu Vietnamul de Nord a fost creată Republica Socialistă Vietnam. Capitala sudului, Saigon a fost redenumit Ho Și Min, astfel exprimându-și respectul față de fostul președinte al Vietnamului de Nord. După unificarea păcii însă nu s-a restabilit pacea în Vietnam. Armata vietnameză încă de la mijlocul anilor 60 lupta în Laos împotriva trupelor regale ale Laosului, până când în 1975 Pathet Lao comunist a ajuns la putere. În 1978 răspunzînd la atacurile kmerilor roșii din zona de graniță trupele vietnameze au intrat în Cambogia unde în mod ironic în anul 1979 ei au fost cei care au pus capăt regimului de teroare al kmerilor roșii care a provocat peste un milion de victime în rândul populației cambogiene. Datorită intrării trupelor vietameze în Cambogia în februarie 1979 au avut un conflict foarte sângeros de o lună și cu China, când aceștia au intrat în partea din Nord a Vietnamului(în final China și-a retras trupele). Trupele vietnameze au rămas până la sfârșitul anilor 80 în Cambogia unde au avut sângeroase lupte de gherilă cu kmerii roșii retrași lângă granița Tailandeză. Datorită ocupației militare Vietnamul s-a izolat politic. În 1964 SUA a ordonat aplicarea unui embargou comercial împotriva Vietnamului care a rămas în vigoare până la 4 februarie 1994.

Consecințele asupra SUA

Una din consecințele războiului în SUA a fost că în 1973 s-a renunțat la serviciul militar obligatoriu. Cheltuielile SUA privind Războiul din Vietnam se estimează între 140-180 miliarde de dolari. Ca o comparație, cheltuielile cu Programul Apollo pentru trimiterea omului pe lună au fost în jur de 20 miliarde de dolari. Se consideră că din punct de vedere militar în Vietnam SUA a repurtat succes tactic și înfrângere strategică. Generalul Victor Krulak a criticat foarte aspru strategia de uzură a lui Westmoreland care a costat multe vieți americane cu un slab rezultat pozitiv.

Între anii 1965 și 1975 SUA a cheltuit 111 miliarde

de dolari care a produs un mare deficit bugetar. Peste 3 milioane de americani au servit în Războiul din Vietnam dintre care 1,5 milioane au fost implicați activ în lupte. James E. Westheider scria că în 1968, anul de vârf al intervenției americane în Vietnam erau 543 000 militari, dar numai 80 000 erau considerați ca făcând parte din trupele combatante. Până la sfârșitul războiului pierderile americane s-au ridicat la 58.220, peste 150.000 au fost răniți și cel puțin 21.000 au suferit dizabilități permanente. Aproximativ 830.000 veterani americani au suferit de sindromul de stres posttraumatic. Aproximativ 125.000 americani au evitat înrolarea fugind în Canada, iar 50.000 americani aflați în serviciu militar au dezertat, acestora în 1977 preșesdintele Jimmy Carter le-a garantat iertare necondiționată.

Consecințele asupra mediului

Operațiunea Ranch Hand a început la începutul anului 1962 și avea ca scop să defolieze coroanele copacilor, și să desece tufișurile pentru a scoate la vedere mișcările din zonă. În această acțiune s-au aruncat substanțe chimice asupra plantelor, printre care și Agentul Orange denumit după culoarea butoaielor, în urma cărora cădeau frunzele. Substanța conținea și dioxină, care era dăunătoare sănătății. Guvernul Vietnamului după război a evaluat efectele Agentului Orange constatând că aproximativ 4,8 milioane de oameni au fost expuși substanței care a produs moartea a 400 000 oameni și tot din această cauză s-au născut 500 000 copii cu malformații. În urma interdicției ONU s-a sistat utilizarea substanței, apoi în 1972 a fost transportat pe atolul Johnston, iar în 1977 s-a distrus toată cantitatea rămasă. În afară de Agent Orange în delta fluviului Mekong armata americană mai folosea și Agent White și Blue până în 1973. În SUA cercetările efectuate nu au demonstrat în mod clar nocivitatea substanțelor defoliante, din acest motiv SUA nu-și asumă răspunderea pentru persoanele afectate și nici faptul că ar fi foloit substanțe chimice în conflict.

Puține conflicte armate contemporane au fost mediatizate ideologic atât de intens precum cel din Vietnam. Ambele tabere ale Războiului Rece au exploatat propagandistic fără jenă sutele de mii de morți și suferințele cumplite cauzate de acest război. Până la urmă, militarii americani s-au considerat victorioși în teren, dar au afirmat că victoria le-a fost furată pe micile ecrane ale televizoarelor. Sindromul vietnamez s-a vindecat abia în nisipurile Golfului Persic, în războiul anti-irakian din 1991.

Propaganda americană a vremii

În subordinea guvernului american funcționa USIA-Agenția de Informații a Statelor Unite, iar unitățile militare americane PSYOP dispuneau de capacități de producție audio-vizuală, grafică, radio, editare, cercetare și analiză, precum și de studiouri mobile, transmițătoare și stații de amplificare. În final, nu mai puțin de nouă instituții diferite au fost implicate în operațiunile de influențare psihologică sau de propagandă desfășurate de americani în Vietnam.

Obiectivele stabilite pentru cei peste 250 de ofițeri americani și 600 de sud-vietnamezi antrenați în operațiunile psihologice din Vietnam au fost: subminarea sprijinului popular acordat insurgenților comuniști; îmbunătățirea imaginii guvernului sud-vietnamez; explicarea și implicit, creșterea susținerii populare pentru prezența și politica americană în Vietnam; lărgirea suportului internațional privind politica SUA în Vietnam. În ciuda uriașelor resurse materiale și umane consumate în Vietnam, americanii nu au reușit să scape de imaginea „invadatorului străin“ și a „exploatatorului colonial“ – teme predilecte, de mare audiență și penetrabilitate folosite de mașina de propagandă comunistă nord-vietnameză.

Un studiu realizat în 1968 de Human Science Research Incorporated, pe baza unui chestionar completat de 360 de vietnamezi și 300 de americani, arăta că există cinci diferențe majore între cele două popoare, care pot explica ineficiența campaniilor PSYOP americane: dacă vietnamezii aveau o viziune mai pragmatică asupra naturii umane, americanii înclinau spre idealul moralității; vietnamezii aveau tendința de a accepta lucrurile așa cum erau, în timp ce americanii erau preocupați de a controla mediul în care trăiau; vietnamezii păreau să trăiască mai mult în prezent, față de americani care erau gata să sacrifice prezentul pentru scopuri viitoare; pentru vietnamezi activitatea economică însemna doar câștig, în vreme ce americanii se gândeau mai ales la mijloacele de extindere; pentru a lua o decizie, vietnamezii aveau nevoie de aprobarea sfatului bătrânilor, față de americani care credeau în propria voință și conștiință. În aceste condiții, nu este de mirare că acele 50 de miliarde de fluturași parașutați (câte 1.500 pentru fiecare vietnamez) au avut un efect minim (unele înfățișau chiar pin-up-uri cu fete vietnameze, atrăgătoare pentru americani, dar contrastimulative pentru vietnamezi) sau că briefing-urile oficiale zilnice de la hotelul Continental Palace din Saigon au ajuns să fie ironizate de ziariști drept „five o’clock foolies“.

O criză a civilizației americane

„Atât la nivel simbolic, cât și la nivel practic, este dificil de exagerat impactul campaniei americane din Vietnam și din alte părți ale Asiei de Sud-Est asupra sistemului internațional de putere sau asupra stării națiunii americane, percepția sa privind rolul Statelor Unite în lume rămânând, încă, puternic influențată de acest conflict, deși sub aspecte diferite.

Faptul că acest război a fost purtat de o societate deschisă – care s-a deschis cu atât mai mult datorită unor dezvăluiri cum ar fi documentele secrete ale Pentagonului sau reportaje zilnice din mass-media cu privire la carnagiu și la aparenta inutilitate a tuturor acestor acțiuni; că acesta a fost primul război pierdut de Statele Unite fără echivoc, că a pus în umbră experiențele victorioase din al Doilea Război Mondial și a distrus o serie întreagă de reputații, de la cele ale generalilor cu patru stele până la a celor mai buni și mai străluciți intelectuali; că a coincis cu distrugerea unui consens al societății americane privind scopurile și prioritățile națiunii, distrugere pe care a și cauzat-o într-o măsură semnificativă, a fost însoțit de inflație, proteste studențești fără precedent și tulburări interne în orașe și a fost urmat de scandalul Watergate, care a discreditat temporar instituția președinției; că în opinia multora contrazicea, ca o ironie dură, toate învățăturile Părinților Fondatori și a creat antipatii față de Statele Unite în cea mai mare parte a lumii; și, în cele din urmă, că modul rușinat și neglijent în care au fost tratați soldații întorși din Vietnam va avea propriile efecte după un deceniu, determinând astfel ca amintirea acestui conflict să persiste în conștiința publică, în monumentele închinate celor care muriseră în război, în cărți, documentare de televiziune și tragedii personale – toate acestea au însemnat că Războiul din Vietnam, chiar dacă numărul victimelor a fost mult mai mic, a avut asupra poporului american un efect similar cu cel generat de Primul Război Mondial asupra europenilor.

Efectele s-au observat preponderent la nivel personal și psihologic; în general, ele au fost interpretate drept o criză a civilizației americane și a regimului ei constituțional. Ca atare, ele vor avea o semnificație independentă de dimensiunile strategice și cele cu implicații pentru statutul de mare putere ale acestui conflict.”

Pierderile americane și vietnameze în Războiul din Vietnam

Războiul aerian în războiul din Vietnam a fost de departe cel mai costisitor pentru americani, iar cel de la sol nu a mers prea bine. Au trebuit fi folosite armele cele mai perfecționate și enorme cantități de muniție. In cele mai puternice lupte, artileria americană trăgea în jur de 10.000 de obuze pe zi. Fiecare obuz valora în jur de 100 de dolari, astfel că susținerea de artilerie a unei singure operațiuni de infanterie costa pe contribuabilul american…un milion de dolari pe zi.

Sistemul de recrutare american s-a dovedit foarte oneros. Din cei 27 de milioane de americani care se aflau la vârsta încorporării, numai 10% dintre ei au servit în Vietnam cel puțin un tur (of duty) de serviciu de un an.

Sute de mii de oameni au fost chemați pentru încorporare, dar birocrația militară americană nu se folosea decât de o trime, Oamenii erau antrenați și înarmați înainte de a fi trimiși într-o regiune a globului de care nu auziseră niciodată vorbindu-se, la 10.000 de km de locul lor de viață. O divizie americană deplasată în Vietnamul de sud costa de 20 de ori mai mult decât o divizie sud-vietnameză.

Costurile de război din Vtetnamul de Nord erau cu mult mai mici în comparație cu imensele sume înecate de americani în război.Costurile războiului de partea nord-vietnameză sunt lipsite de precizie, dar este recunoscut că bugetul de apărare se afla cu aproximație în jurul sumei de 3.56 miliarde de dolari, între anii 1965 și 1971.Fără ajutorul financiar al URSS și al Chinei, Vietnamul de Nord ar fi avut mari dificultăți de a-și susține efortul de război.

Contribuția sovietică s-a ridicat la circa 1,66 miliarde de dolari, iar cea chineză la 670 milioane, permițând Vietnamului de Nord să dispună de un buget militar de 5,89 miliarde de dolarii și când au fost cunoscute toate sumele înghițite de război s-a constatat că efortul de război sud-vietnamez a fost de 17 ori mai mare decât al celui de Nord.

Războiul a apăsat greu asupra bilanțului american, dar privind pierderile umane cifrele au fost net mai bune. Intr-un război care a durat 10 ani (1963-1973), au murit în luptă 46.370 de soldați americani și alți 10.000 în alte accidente, sau din cauze străine de lupte.S-au adăugat 300.000 de răniți. Trebuie făcută comparația cu pirderile britanice în prima zi de ofensivă a Aliaților pe frontul de la Somme, în primul război mondial. In acea zi de 1 iunie 1916, britanicii au pierdut 19,240 de morți și 58.000 de răniți. In comparație cu acele pierderi, cele americane din întregul război din Vietnam par derizorii. In fapt o pierdere medie de 1,8% pe an pentru forțele americane. A existat o șansă la 55 de militari americani de a fi lovit de proiectile.

Soldatul sud-vietnamez nu a avut aceeași șansă. Armata sud-vietnameză a pierdut în jur de 2,5% din luptători în fiecare an, ceea ce înseamnă pierderi totale de 184.000 de oameni între 1961 și 1973.

Este foarte dificil de a calcula pierderile nord-vietnameze și ale Vietcong-ului, datorită greutății departajării adevăratelor pierderi militare de cele ale morților civili din forțele de gherilă. Se admite în general un număr de 900.000 de morți în operaținile celor două tipuri de luptători, între 1961 și 1974. Raportul dintre pierderile aliaților americani și sud-vietnamezi, cu cele comuniste a fost 1 la 4.

În anii care au urmat războiului din Vietnam găsim două țări (SUA – URSS) care încearcă din răsputeri să se apropie, să trăiască în pace, deși ultimele evenimete din Ucraina pun sub semnul întrebării aceste considerente. Acest lucru a fost în oarecare măsură posibil, până în momentul intervenției URSS în Afganistan. Deși nu s-a soldat cu un conflict militar, între cele două puteri, la nivel politic, sunt luate câteva măsuri precum cel al opririi unui export de cereale către Moscova, dar și hotărârea de neparticipare a atleților americani la Jocurile Olimpice din același oraș. La rândul ei, Moscova nu va trimite niciun sportiv la ediția Jocurilor Olimpice de la Los Angeles din 1984.

Sfârșitul războiului rece s-a datorat unei noi gândiri politice. Gorbaciov era interesat mai mult de o dezvoltare economică a URSS, fiind de părere că prin continuarea acestui război politic dus împotriva Statelor Unite, URSS-ul nu va putea ajunge la dezvoltarea de care avea nevoie, acest conflict aducând Moscovei mai multe dezavantaje decât avantaje.

Astfel, cu o nouă gândire, politica între cele două state începe, pas cu pas, să se apropie. Cu acest prilej au loc întâlniri între conducătorii celor două state, printre care cele dintre Gorbaciov și Reagan, sau dintre George Bush și Gorbaciov.

Războiul din Golf reprezintă o șansă în plus ca aceste două mari puteri să se apropie una de cealaltă, Gorbaciov gândindu-se chiar să sugereze un ajutor financiar din partea americanilor.

În anul 1991, ca urmare a destrămării Uniunii Sovietice precum și a combaterii în oarecare masură pe teritoriul Europei a comunismului, Războiul Rece va lua sfârșit.

CONCLUZII

Războiul rece a dominat diplomația mondială timp de aproape cincizeci de ani, modelând frontiere și doctrine politice. Presiunea exercitată în mod constant și pe termen lung de către Statele Unite ale Americii și aliații lor, precum și strategia de containment definită în 1947 au reușit să-și atingă obiectivele : reducerea capacităților de extindere ale sistemului comunist și eliminarea Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice ca superputere mondială.

Extraordinara putere financiară a Statelor Unite ce a dominat piețele de capitaluri internaționale pe întreaga perioadă a razboiului rece a alimentat neântrerupt necesarul financiar uriaș al acestui război ideologic, care diferă de războaiele tradiționale prin strategii și tactici cu totul noi pentru experiența de pâna acum a omenirii. Politicienii americani au înțeles că prin controlarea piețelor de desfacere europene și atragerea lor în sfera de influență americană vor asigura intrări masive de capital necesar finanțării acestei noi forme de război.

Războiul din Vietnam a fost pentru S.U.A. un război inutil, intrucăt interesele strategice americane nu erau amenințate de comunizarea Vietnamului de Sud. Confruntate cu un război de gherilă, care nu le-a permis să-și valorifice uriașul potențial militar, S.U.A. au încercat elaborarea unei tactici eficiente de contrainsurecție, sarcină ce s-a dovedit imposibilă. S.U.A. au inregistrat prima lor înfrangere militară dintr-o istorie de peste două secole.

Războiul din Vietnam s-a soldat cu pierderea a milioane de vieți omenești, cu mari pagube materiale și dezastre ecologice fără precedent, cu destine umane sfărâmate sau alienate și cu apariția unei noi maladii în mentalul colectiv: sindromul vietnamez. În junglele sud-estului asiatic, America a înregistrat o înfrângere militară istorică. La Washington, în cartierul rezidențial, se află un monument unic în lume: Memorialul închinat celor 58.000 de militari americani care au căzut, pentru țara lor, pe un câmp de luptă aflat la zeci de mii de kilometri depărtare de casă. Monumentul este unic pentru că, spre deosebire de toate celelalte, nu se ridică spre cer, ci se află construit sub nivelul solului.

Războiul din Vietnam a ajuns ca, la un moment dat, să scindeze până la paroxism societatea americană, antrenată într-o mare dezbatere pro și contra și a făcut ca un președinte al SUA, Lyndon Johnson, să piardă bătălia electorală pentru reînnoirea mandatului prezidențial.

America încearcă și astăzi să-și vindece rănile razboiului, se străduiește să-l uite, dar mulți dintre cei care au fost implicați direct în această aventură nu-și pot afla liniștea memoriei. Conștiința colectivă a Americii și conștiințele individuale ale multor americani apelează încă destul de frecvent la lecția Vietnamului.

BIBLIOGRAFIE

“You and the Atomic Bomb”, articol publicat pe 19 octombrie 1945, în ziarul englez Tribune.

1970 Year in Review

Ang, Cheng Guan, Ending the Vietnam War: The Vietnamese Communists' Perspective

Armand Von Dormael, Bretton Woods : Birth of a Monetary System, Holmes Meir, 1978.

Asia Times, 18 August 2006, Richard M Bennett Missiles and madness

Brian VanDeMark, Into the Quagmire (New York: Oxford University Press, 1995

Chang, Jae Baik (2011). The Park Chung Hee Era: The Transformation of South Korea. Harvard University Press. .

Demma, Vincent H. "The U.S. Army in Vietnam." American Military History (1989) istoria oficială a Armatei SUA

Douglas Blaufarb. The Counterinsurgency Era. (Era contrainsurgenței) New York, New York. Free Press, 1977

Foreign Relation of the United States, Vietnam, 1961–1963. (Relațiile diplomatice dintre SUA și Vietnam) Washington, D.C. Government Printing Office, 1991, vol. 4.

George C. Herring, America's longest war: the United States and Vietnam 1950–1975 (New York: Wiley, 1979).

George C. Herring. America's Longest War: The United States and Vietnam, 1950–1975. (Cel mai lung război al Americii: SUA și Vietnam 1950-1975) Boston, Massachusetts McGraw Hill, 1986.

Gerdes, Louise I. ed. Examining Issues Through Political Cartoons: The Vietnam War (2005)

Gluck, Caroline (7 iulie 2001). „N Korea admits Vietnam war role”. BBC News

Healy, Gene (2009). The Cult of the Presidency: America's Dangerous Devotion to Executive Power

Herring, George C.: America's Longest War (Cel mai lung război al Americii), pag. 18.

http://www.evz.ro/ce-cautau-romanii-in-razboiul-din-vietnam

http://www.nbcnews.com/

James E. Westheider (2007). "The Vietnam War". Greenwood Publishing Group

Jeff Stein, Murder in Wartime: The Untold Spy Story that Changed the Course of the Vietnam War. (New York: St. Martin's Press, 1992

Jonathan Neale The American War, pag. 18, ISBN 1-898876-67-3.

Karnow, Stanley (1991). Vietnam: A History (ed. 1991). Viking Press. ISBN 0-670-84218-4; popular history by a former foreign correspondent; strong on Saigon's plans.

Khong, Yuen Foong, Analogies at War: Korea, Munich, Dien Bien Phu, and the Vietnam Decisions of 1965, Princeton University Press (1992)

Kolko, Gabriel Anatomy of War

Leepson, Marc ed. Dictionary of the Vietnam War (1999) New York: Webster's New World

Lippmann Walter, Cold War, Harper, 1947.

McGibbon, Ian; ed (2000). The Oxford Companion to New Zealand Military History. Auckland: Oxford University Press

McNamara, Argument Without End .

Neale, Jonathan The American War (Războiul American), pag. 3, ISBN 1-898876-67-3.

Nulty, Bernard.The Vietnam War (1998) New York: Barnes and Noble

Ooi, Keat Gin. Southeast Asia:a historical encyclopedia, from Angkor Wat to East Timor (Asia de sud-est: o enciclopedie istorică de la Angkor Wat la Timorul de Est) . ABC-CLIO; 2004. ISBN 978-1-57607-770-2.

Osborn, Terry A. (2002). The future of foreign language education in the United States (ed. 2002)

Paul Kennedy, Engineers of Victory, Random House, New York, 2013

Pentagon Papers, Gravel, ed, Cap. 2, 'U.S. Involvement in the Franco-Viet Minh War' (Implicarea SUA în războiul franco-Viet-Min)

Qiang Zhai, China and the Vietnam Wars, 1950–1975

Ross, Russell R., ed (1987). „Nonaligned Foreign Policy”. Cambodia: A Country Study

Shooting at the Moon de Roger Warner – Istoria CIA 15 ani de implicare secretă în războiul din în Laos, 1960–1975, și cariera agentului paramilitar al CIA Bill Lair.

Stanton, Shelby L. (2003). Vietnam order of battle (ed. 2003)

Stephen Daggett (24 iulie 2008). CRS Report to Congress : Costs of Major U.S. Wars

The Vietnam War: Vietnamese and American Perspectives by Jayne Werner and Luu Doan Huynh (Apr 1997)

Tucker, Spencer C. (1999) (Google Book Search). Vietnam. University Press of Kentucky

Vietnam The Ten Thousand Day War, Thames 1981, Michael Maclear.

Vietnam Vietnam de Spencer Tucker, pag. 42, ISBN 0-8131-0966-3 Retrieved 4 June 2011.

Zinn, A People's History of the United States (Istoria Poporului în SUA).

BIBLIOGRAFIE

“You and the Atomic Bomb”, articol publicat pe 19 octombrie 1945, în ziarul englez Tribune.

1970 Year in Review

Ang, Cheng Guan, Ending the Vietnam War: The Vietnamese Communists' Perspective

Armand Von Dormael, Bretton Woods : Birth of a Monetary System, Holmes Meir, 1978.

Asia Times, 18 August 2006, Richard M Bennett Missiles and madness

Brian VanDeMark, Into the Quagmire (New York: Oxford University Press, 1995

Chang, Jae Baik (2011). The Park Chung Hee Era: The Transformation of South Korea. Harvard University Press. .

Demma, Vincent H. "The U.S. Army in Vietnam." American Military History (1989) istoria oficială a Armatei SUA

Douglas Blaufarb. The Counterinsurgency Era. (Era contrainsurgenței) New York, New York. Free Press, 1977

Foreign Relation of the United States, Vietnam, 1961–1963. (Relațiile diplomatice dintre SUA și Vietnam) Washington, D.C. Government Printing Office, 1991, vol. 4.

George C. Herring, America's longest war: the United States and Vietnam 1950–1975 (New York: Wiley, 1979).

George C. Herring. America's Longest War: The United States and Vietnam, 1950–1975. (Cel mai lung război al Americii: SUA și Vietnam 1950-1975) Boston, Massachusetts McGraw Hill, 1986.

Gerdes, Louise I. ed. Examining Issues Through Political Cartoons: The Vietnam War (2005)

Gluck, Caroline (7 iulie 2001). „N Korea admits Vietnam war role”. BBC News

Healy, Gene (2009). The Cult of the Presidency: America's Dangerous Devotion to Executive Power

Herring, George C.: America's Longest War (Cel mai lung război al Americii), pag. 18.

http://www.evz.ro/ce-cautau-romanii-in-razboiul-din-vietnam

http://www.nbcnews.com/

James E. Westheider (2007). "The Vietnam War". Greenwood Publishing Group

Jeff Stein, Murder in Wartime: The Untold Spy Story that Changed the Course of the Vietnam War. (New York: St. Martin's Press, 1992

Jonathan Neale The American War, pag. 18, ISBN 1-898876-67-3.

Karnow, Stanley (1991). Vietnam: A History (ed. 1991). Viking Press. ISBN 0-670-84218-4; popular history by a former foreign correspondent; strong on Saigon's plans.

Khong, Yuen Foong, Analogies at War: Korea, Munich, Dien Bien Phu, and the Vietnam Decisions of 1965, Princeton University Press (1992)

Kolko, Gabriel Anatomy of War

Leepson, Marc ed. Dictionary of the Vietnam War (1999) New York: Webster's New World

Lippmann Walter, Cold War, Harper, 1947.

McGibbon, Ian; ed (2000). The Oxford Companion to New Zealand Military History. Auckland: Oxford University Press

McNamara, Argument Without End .

Neale, Jonathan The American War (Războiul American), pag. 3, ISBN 1-898876-67-3.

Nulty, Bernard.The Vietnam War (1998) New York: Barnes and Noble

Ooi, Keat Gin. Southeast Asia:a historical encyclopedia, from Angkor Wat to East Timor (Asia de sud-est: o enciclopedie istorică de la Angkor Wat la Timorul de Est) . ABC-CLIO; 2004. ISBN 978-1-57607-770-2.

Osborn, Terry A. (2002). The future of foreign language education in the United States (ed. 2002)

Paul Kennedy, Engineers of Victory, Random House, New York, 2013

Pentagon Papers, Gravel, ed, Cap. 2, 'U.S. Involvement in the Franco-Viet Minh War' (Implicarea SUA în războiul franco-Viet-Min)

Qiang Zhai, China and the Vietnam Wars, 1950–1975

Ross, Russell R., ed (1987). „Nonaligned Foreign Policy”. Cambodia: A Country Study

Shooting at the Moon de Roger Warner – Istoria CIA 15 ani de implicare secretă în războiul din în Laos, 1960–1975, și cariera agentului paramilitar al CIA Bill Lair.

Stanton, Shelby L. (2003). Vietnam order of battle (ed. 2003)

Stephen Daggett (24 iulie 2008). CRS Report to Congress : Costs of Major U.S. Wars

The Vietnam War: Vietnamese and American Perspectives by Jayne Werner and Luu Doan Huynh (Apr 1997)

Tucker, Spencer C. (1999) (Google Book Search). Vietnam. University Press of Kentucky

Vietnam The Ten Thousand Day War, Thames 1981, Michael Maclear.

Vietnam Vietnam de Spencer Tucker, pag. 42, ISBN 0-8131-0966-3 Retrieved 4 June 2011.

Zinn, A People's History of the United States (Istoria Poporului în SUA).