Razboiul Informational Si Factori de Risc Specifici la Adresa Securitatii Nationale
CUPRINS:
CAPITOLUL I: Conceptul de „război informațional”………………………………2
1.1 Definirea războiului informațional……………………………………..4
1.2 Locul și rolul informației…………………………………………………..5
1.3 Mediul de desfășurare al războiului informațional……………….6
1.4 Premisele și factorii favorizanți ai războiului informațional….7
CAPITOLUL II: Dimensiuni, caracteristici,arme și ținte………………………….9
2.1 Dimensiunile războiului informațional……………………………….9
2.2 Caracteristicile războiului informațional…………………………..13
2.3 Armele războiului informațional……………………………………….15
2.4 Ținte vizate de războiul informațional ………………………………18
CAPITOLUL III: Formele de manifestare ale „războiului informațional”.24
3.1 Războiul de comandă/control…………………………………………..24
3.2 Războiul electronic…………………………………………………………26
3.3 Războiul imagologic……………………………………………………….28
3.4 Războiul informatic………………………………………………………..30
3.5 Războiul mediatic…………………………………………………………..32
3.6 Războiul psihologic………………………………………………………..33
3.7 Războiul virtual……………………………………………………………..35
CAPITOLUL IV: Preocupări actuale privind reglementarea, sancționarea
și contracararea acțiunilor specific „războiului
informațional”…………………………………………………………..36
4.1 Reglementări internaționale cu aplicabilitate în sfera
războiului informațional………………………………………………..36
4.2 Preocupările statelor în domeniul războiului informațional.37
CAPITOLUL V: Efecte și strategii de contracarare………………………………..43
5.1 Efectele războiului informațional…………………………………..43
5.2 Protecția informațiilor prin clasificarea lor…………………….46
5.3 Aspecte principale pe linia securizării spațiului cibernetic.49
5.4 Cadrul legislativ al României privind securitatea
informațiilor……………………………………………………………….51
CAPITOLUL VI: Concluzii și propuneri……………………………………………..54
BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………………..57
CAPITOLUL I
CONCEPTUL DE „RĂZBOI INFORMAȚIONAL”
Războiul exprimă o stare socială critică ce afectează cultura, nivelul tehnologic, valorile, infrastructura, nivelul de organizare și nivelul educațional al actorilor implicați direct sau indirect.
Extrema diversitate a formelor luate de conflicte de-a lungul timpului reprezintă una dintre cauzele lipsei unei definiții unitare și riguroase a noțiunii de „război”, precum și ale definiri aproximative a noțiunilor „prieten”, „aliat”, „adversar, „inamic”, „neutru” sau „alianță”.
Așa-numitul „război al omului și al uneltelor” s-a desfășurat pe o suprafață terestră aproximativ determinată, cu actori aproximativ definiți. Deși uneltele și informația au coexistat în această perioadă, rolul predominant l-a avut factorul uman.
„Războiul clasic” sau „războiul erei agricole” a fost încadrat în timp istoric și s-a manifestat ca rezultat al confruntării voinței actorilor implicați (state, coaliții etc). Acesta a evidențiat superioritatea militară a unei entități politico-statale, asociată ideii de posesie a anumitor resurse, ca fundament al puterii.
„Războiul drept” în care numai autoritatea legitimă era îndreptățită să-l declare pentru o cauză justă, ca ultim mijloc de reparație a injustiției comise, prin mijloace „drepte”, proporționale cu scopul declarat și să nu provoace anihilarea totală a adversarului. Doctrina „războiului drept” a constituit o îngrădire a războiului nelimitat, acceptănd războiul limitat.
O noua etapă în evoluția războiului o reprezintă războiul modern sau așa-numitul război al erei industriale, definit ca „act de violență în scopul determinat de a-mi îndeplini voința” sau „o simplă continuare a politicii prin alte mijloace”. Acesta presupune implicarea oamenilor și a uneltelor specifice războiului agricol, la care s-au adăugat mașinile (tancurile și avioanele) și sistemele (rețelele de cale ferată, șosele, sisteme de comunicare și de transmitere a datelor). Astfel, războiul a devenit o luptă armată între state, în care fiecare încearcă să-și impună voința asupra celuilalt, prin recurgerea la forță, în scopul învingerii adversarului și al reglementării conflictului armat prin mijloace juridice, precum convenții și tratate.
Spre deosebire de formele clasice de derulare a războiului, în care amplitudinea forței fizice era determinantă, în confruntările moderne, o pondere importantă au avut acțiunile în planul psihicului și al informației. După cum în anii '80, dezvoltarea impresionantă a mijloacelor de informare, de la Internet la noile tehnologii de informare și comunicare au declanșat procesul de revizuire a ideii de „proiecție a puterii”.
Schimbarea raportului dintre forța fizică și inteligența beligeranților, îndeosebi după confruntările din Golful Persic, din secolul XX-lea și începutul sec.XXI-lea, este rezultatul progresului tehnologic al „erei nucleare”. Aceasta a modificat profund natura războiului, rezumată de Raymond Aron prin formula „război improbabil, pace imposibilă”. Practic, pacea era imposibilă din cauza rivalităților prea puternice dintre cele două blocuri politico-militare, iar războiul era improbabil, deoarece efectele utilizării armelor atomice ar fi condus la un rezultat aleatoriu sau catastrofal pentru ambii adversari.
Utilizarea informației ca resursă de putere și ca armă cu caracter ofensiv sau defensiv, precum și evoluțiile rapide în domeniul tehnologiilor informaționale, au contribuit, în mare masură, începând din epoca modernă, la schimbarea paradigmei privind conflictele militare, dar și a celor subsumate acestora.
Informația și modul în care a fost și este folosită a determinat o regândire a modalităților de purtare a războaielor moderne, precum și elaborarea de noi concepte, strategii și forme de acțiune, în care informația s-a dovedit la fel de eficientă ca mijloacele clasice de luptă. Astfel, în limbajul politico-militar, au apărut o serie de termeni, noțiuni și concepte care au definit un nou tip de război, numit generic „război informațional”, ce a evoluat în strănsă legătura cu progresele rapide ale tehnologiei informației din ultimele decenii.
Avantajele folosirii informației ca armă decurg din capacitatea celor care o dețin de a-și apăra interesele, pe de o parte prin mijloace neletale, iar pe de altă parte, prin posibilitatea de a acționa într-o manieră mai discretă, mai eficace, mai bine adaptată relațiilor actuale, fără ca vreo constrăngere juridică internațională să poată, pentru moment, să-i îngrădească pe utilizatori.
Progresele tehnologice au însotit îndeaproape societatea post-industrială, numită societate informațională, în care armele clasice și chiar strategia de descurajare nucleară tind să nu mai ocupe un același loc în asigurarea unui echilibru al puterilor. Din acest motiv, actorii tradiționali ai relațiilor internaționale au găsit, în acest tip de război, mijlocul ideal pentru a-și promova interesele și a menține temporar echilibrul de putere în cadrul relațiilor inter-statale actuale.
Informația reprezintă o dimensiune funcțională distinctă a conflictului dintre actori, care-l transformă într-un război silențios, bazat pe o strategie în cadrul căreia se utilizează mijloace tehnice sofisticate, nu pentru distrugerea fizică a adversarului, ci pentru controlul, anihilarea și neutralizarea acestuia, printr-o superioritate informațională, de regulă, evităndu-se recurgerea la o confruntare armată directă. Astfel, dimensiunile clasice și moderne ale războiului se completează cu o nouă dimensiune, cea informațională – la „cămpul informațional” – care determină redimensionarea conceptelor „trupe”, „dispozitive”, „operații”, „front”, „teatru”,dincolo de limitele lor geografice și temporale, în care forța armată (oamenii și tehnica de luptă) se află în plan secundar.
În contextul conflictelor prezente și viitoare, formele și dimensiunile războiului sunt analizate din perspectiva proliferarii tehnologiilor informaționale avansate în cadrul operațiunilor militare, fapt ce a revoluționat tehnica militară și, pe cale de consecință, acțiunile militare. Acest fenomen a condus la schimbarea tehnologiilor, dezvoltarea sistemelor și inovațiilor în plan operațional. Spre deosebire de perioada „războiului clasic” și „modern”, cănd războiul a urmărit realizarea unor obiective strict naționale, acesta a evoluat, de la stadiul de violență organizată, la cel de influențare ostilă, în care scopul principal este influențarea și controlul funcționării unui sistem socio-politic, și nu distrugerea acestuia. Aceasta constituie una dintre cele mai importante schimbări din istoria evoluției războiului. Informația a transformat fundamental formele clasice și dimensiunile conflictelor, astfel încăt se vorbește astăzi de „războiul informațional”. Teoria și practica războiului informațional se bucură, în ultimul timp, de o atenție crescăndă din partea politicienilor, strategilor, oamenilor de stiință, precum și mass-media din diferite tări, în special din spațiul nord-atlantic și european, fenomen dovedit de frecvența discursurilor publice, a conferințelor și simpozioanelor, studiilor și cărților ce abordează această problemă.
Definirea „războiului informațional”
Războiul informațional este un domeniu în curs de definire, dar căruia i se acordă atenție și resurse tot mai mari, date fiind progresele rapide ale tehnologiei informațiilor din ultimele decenii. În războiul informațional, informația este deopotrivă, resursa, ținta și arma.
Termenul război informațional a fost folosit pentru prima dată în anul 1976, de către analistul politico-militar american, Thomas P. Roma, care a conștientizat faptul că, în toată perioada Războiului Rece, s-a desfășurat un „război invizibil”, mult mai subtil decăt războiul clasic.
Potrivit aprecierii sale, războiul informațional reprezintă „totalitatea acțiunilor la nivel tactic, operativ și strategic, desfășurate pe timp de pace, criză, escaladare a crizei și a conflictului, prin operațiuni specifice sau prin agresiuni informaționale, care, pentru atingerea obiectivelor proprii, folosesc mijloace informaționale”.
Printre primii care au încercat definirea acestui termen, se numără și Alvin Toffler, care, în lucrarea sa, Al Treilea Val, apărută în S.U.A. în 1980, aprecia că „pentru a ataca o națiune, se poate obstrucționa fluxul informațiilor – tăierea legăturii dintre sediul societății multinaționale și filialele sale din străinătate, ridicarea de bariere informaționale în jurul ei etc”.
Reflecțiile asupra erei informaționale, continuate de același autor în lucrarea Război și Anti-război. Supraviețuirea în zorii secolului XXI, au generat, în Statele Unite, numeroase dezbateri asupra conceptului de război informațional.
În S.U.A., conceptul de război informațional, a fost lansat oficial în 1992, la aproape doi ani de la Războiul din Golf, considerat a fi „războiul pilot” în care s-a folosit întreaga gama de mijloace specifice războiului informațional.
Conceptul a fost făcut public în broșura de uz intern a forțelor aeriene din cadrul Departamentului Apărării al S.U.A., initulată Bazele Războiului Informațional, unde este definit ca „orice acțiune de a nega, exploata, distorsiona sau distruge informația inamicului și mijloacele de procesare a acestuia, protejăndu-le pe ale noastre împotriva acțiunilor inamicului și exploatănd funcțiile informației militare”.În plan strategic, la nivelul conducerii armatei S.U.A., se consideră că războiul informațional este „o activitate militară de contracarare a acțiunilor specifice războiului de comandă și control, manifestată prin asigurarea integrală a securității operațiilor, folosirea inducerii în eroare a structurilor militare adversare, operațiuni psihologice de mică sau mare amploare, influențarea, degradarea și distrugerea capacităților de comandă și control al acesteia, protecția capacităților militare de comandă și control ale aliaților, contra-acțiunea adversarilor”.
Verbele cele mai adecvate pentru a caracteriza elementele sunt: a coopta, a transmite, a trata rapid o informație, a impiedica adversarul să facă același lucru, a denatura, a dezinforma sau a proteja infrastructura proprie.
Abordarea conceptului de război informațional este foarte diferită, iar ambiguitatea sa crește pe măsură ce sunt utilizate expresii ca: cyber war ( războiul cibernetic), război al rețelelor, războiul celui de-al treilea val, războiul erei post-industriale.
In sens stric militar, războiul informațional cuprinde „operații informaționale desfășurate în perioadele de criză sau de conflict, în scopul atingerii unor obiective sau al influențării unor anumite ținte”.
Locul și rolul informației
În noul tip de război, informația nu este doar o necesitate, ci devine un element major al artei războiului, o armă redutabilă pentru cel care o deține, o protejează, o prelucrează și o gestionează eficient. Ea poate permite căștigarea unui conflict, fie el militar sau de altă natură, înaintea declanșării vizibile a ostilităților.
Astfel informația:
– determină reconsiderarea conceptelor operaționale, precum și integrarea, armonizarea noilor mijloace de luptă cu experiența anterioară;
– este importantă și decisivă pentru soarta războiului, întrucăt influențează funcționarea sistemelor aflate în cămpul informațional decizional;
– guvernează acțiunea, conduce către anticipație și ajută la luarea unor decizii operaționale rapide.
În cadrul războiului informațional, există și se utilizează de regulă, 3 tipuri de informații care pot deveni surse de putere:
– informația liberă, pe care actorii sunt dispuși să o producă și să o împărtășească în absența beneficiilor financiare;
– informația folosită în situații competiționale care, de cele mai multe ori, ia forma informației comerciale, putănd genera profituri imense (exemplu corporația Microsoft);
– informația strategică, ce se obține prin investiții foarte mari, motiv pentru care statele implicate au dezvoltat structuri specializate pentru culegerea și prelucrarea acestora.
Calitatea si cantitatea de informații deținute într-un anumit segment de timp, capacitatea de a le gestiona și utiliza eficient, în scopul luării deciziilor sunt elementele constitutive ale puterii informaționale, componenta fundamentală a puterii strategice.
Mediul de desfășurare al „războiului informațional”
Războiul informational este specific societății informaționale și utilizează înalta tehnologie pentru obținerea, prelurarea și valorificarea informației, în scopul realizării, cunoașterii și luării deciziilor.
Mediul de desfășurare este „mediul informațional”, caracterizat prin:
– automatizarea – înzestrarea cu utilaje automate și tehnica de prelucrare a informațiilor, fără participarea directă a omului, precum și mijloacele și metodele utilizate în acest scop;
– informatizarea – informațiile există într-un format interpretabil de către echipamentele de calcul, acestea constituind elementul central al tuturor sistemelor care concură la ducerea războiului; existența calculatorului devine necesară în compunerea tuturor sistemelor împreuna cu software-ul care integrează și automatizează aceste sisteme; pentru a întelege sistemul studiat este nevoie de informații referitoare la procesele care au loc în cadrul sistemului;
– competiția pentru asigurarea superiorității tehnologice și informaționale în raport cu adversarul și cu mediul operațional.
Premise și factori favorizanți ai „războiului informațional”
Tot mai mulți specialiști apreciază că, în prezent, exista pericolul ca, în locul conflictului ideologic, care a fost dominant pănă în 1989, să apară unul nou, determinat, în principal, de diviziunea muncii pe plan economic și tehnologic între state sau între acestea și alte entități transnaționale sau supranaționale.
Actorii implicați în diferite forme de război, inclusiv în războiul informațional, acordă o atenție primordială obținerii și valorificării eficiente a informațiilor referitoare la resursele economice utilizate ori posibil a fi utilizate de către adversar în susținerea acțiunilor conflictuale.
Premisa esențială a războiului informațional o constituie competiția pentru resurse, în special cele de ordin economic și confruntarea așa-numitului „război economic”.
„Războiul economic – arată Andre Piatier – nu implică în mod obligatoriu starea de război, el este una dintre formele de luptă ale perioadei de pace. În cazul unui conflict, această luptă economică amplifică piața externă, devine o armă apolitică, cu atăt mai eficace, deoarece însuși statul conduce operațiile”. Acesta însoțește de regulă, în modalități și dimensiuni variate, toate formele de conflict, atăt în faza incipientă, pe timpul confruntării propri-zise, căt și după încheierea conflictului.
Din perspectiva geopolitică, premisele războiului informațional sunt „factori de risc” ai începutului de mileniu, și anume: terorismul, coexistența globalizării cu fragmentarea etnico-religioasă și dezvoltarea unui nou tip de violență organizată, migrația și manifestările xenofobe, expansiunea crimei organizate, progresul semnificativ al fundamentalismului islamic, producția și comercializarea armelor, degradarea mediului, creșterile și descreșterile demografice, reducerea resurselor hidrologice, accentuarea nivelelor de sărăcie, problematica epidemiilor, carențele de conducere, conflictele etnice, rasiale și religioase și cibercriminalitatea. Astfel, în țările puternic dezvoltate, au fost regăndite politicile și strategiile de securitate națională, o atenție deosebită acordându-se conexiunilor între componenta economică și militară a acestora. În S.U.A., după primul război din Golf (din 1991), s-a apreciat că, pentru America, securitatea nu mai este doar o chestiune de putere militară.
Trebuie neapărat să reflecte nevoia de a păstra puterea economică și tehnologică, influența sa politică internațională și soliditatea relațiilor cu aliații săi. Pe termen lung, alte componente ale securității reale ale S.U.A. sunt considerațiile globale asupra energiei, mediului, populației și dezvoltării.
Deci: Actorii care declanșează războiul informațional pot să creeze și să exploateze disfuncțiile și vulnerabilitățile existente în domeniile:
1. constituționale;
2. securității economice;
3. ordinii sistemului de securitate națională.
CAPITOLUL II
DIMENSIUNI, CARACTERISTICI, ARME ȘI ȚINTE
2.1 Dimensiunile „războiului informațional”
Prin schimbările de esență produse în automatizarea și informatizarea proceselor informațional-decizionale, prin sporirea rolului informației si al competențelor și tehnologiei la nivelul tuturor elementelor esențiale ale infrastructurii naționale și internaționale, „războiul informațional” înglobează și adaptează dimensiunile războiului clasic în așa-numitele spațiu informațional și câmp informațional, care-i conferă noi dimensiuni specifice.
2.1.1 Dimensiunea fizică
Diferitele școli strategice utilizează, de regulă, ca dimensiuni fizice ale războiului informațional punctul, linia, suprafața, spațiul, timpul, informația și spectrul electromagnetic.
♦ Punctul, în economia războiului informațional, poate avea următoarele semnificații:
– unitate de măsură pentru indicarea situației actorilor implicați în războiul informațional;
– semn convențional adoptat de actori, prin care se indică pe o hartă, în spațiu, dispozitive, puncte strategice, ținte vizate;
– valoare sau parte determinată a unei acțiuni/operațiuni informaționale, la care se îndeplinește un anumit obiectiv sau se produce un anumit efect;
– moment, stadiu, fază, etapă de dezvoltare a războiului informațional.
♦ Linia poate avea următoarele semnificații:
– traiectorie descrisă de un punct material ce indică acțiuni/operațiuni informaționale, în derulare;
– intersecția a două câmpuri informaționale care aparțin actorilor implicați sau a elementelor componente ale aceluiași sistem informațional;
– trăsătură reală sau imaginară ce indică o limită a competențelor și a performanțelor mijloacelor tehnice de care dispun actorii implicați;
– direcția de desfășurare a acțiunilor/operațiunilor informaționale;
– sistemul ori partea unui sistem informațional, care marchează forțe, mijloace, dispozitive, centre de decizie, măsuri specifice, destinate să asigure protecția resurselor informaționale proprii împotriva atacurilor adversarului/inamicului;
– linia de dispunere sistematică a forțelor și mijloacelor utilizate în câmpul informațional, în vederea desfășurării acțiunilor/operațiunilor preconizate;
– intinerariul, traseul, direcția, sensul circuitelor și fluxurilor informaționale;
– orientarea principală, direcție de acțiune ce vizează obiectivele, scopul, țintele și efectele urmărite.
♦ Suprafața are, de regulă, semnificații de întindere (arie) delimitată, măsurată în unități, a acțiunilor/operațiunilor informaționale, considerată sub raportul lungimii și lățimii spațiului informațional.
♦ Spațiul poate avea următoarele semnificații:
– totalitatea punctelor, a liniilor și a suprafețelor de dispunere și acțiune a resurselor informaționale utilizate de actori în acțiunile întreprinse în vederea realizării obiectivelor și a scopurilor vizate;
– zona de interes a actorilor, în cadrul căreia își exercită competențele, își protejează resursele informaționale și/sau își apără interesele.
Războiul informațional nu cunoaște limite fizice de spațiu, acesta putând fi definit ca „spațiul multidimensional", care permite desfășurarea acțiunilor de luptă ,,fluide și asimetrice "'; în domeniu se utilizează expresiile:
• spațiu global, adică întreaga planetă, pentru care sunt elaborate concepții strategice și unde vor fi amplasate forțele și mijloacele ce formează diferitele eșaloane ale unor dispozitive acționale;
• spațiul zonal – unde se mențin sau se promovează interese politice, economice, spirituale etc, pentru care trebuie să existe mijloace adecvate de acțiune;
• spațiul național – definit cu claritate în reglementările juridice internaționale; spațiul de interes strategic, care este, de regulă, o zonă sau o regiune din vecinătatea teritoriului național.
Elementul cel mai spectaculos îl constituie desfășurarea acțiunilor/operațiunilor informaționale în spațiul cosmic, unde sunt și vor fi desfășurate în viitor sisteme de rețele de comandă și control de război electronic, de automatizare a comunicațiilor și a mijloacelor de cercetare. Spațiul cosmic devine, astfel, un teatru nou pentru operațiile militare, în condițiile reducerii armelor nucleare și a înlocuirii acestora cu noile tehnologii.
♦ Timpul poate avea următoarele semnificații:
– durată, interval, perioadă, măsurate în ore, zile, care corespund desfășurării unei acțiuni/operațiuni informaționale;
– scurgere succesivă de momente specifice războiului informațional;
– împrejurări, faze sau momente în derularea acțiunilor/operațiunilor informaționale.
♦ Spectrul electromagnetic poate avea semnificația unui ansamblu de valori fizice pe care le poate lua, în condiții determinate, o mărime dată:
– unda electromagnetică – câmp electromagnetic variabil, care se propagă în urma interacțiunilor dintre variațiile câmpului electric și ale celui magnetic;
– radiația electromagnetică
– emisie de unde sonore, electromagnetice sau de particule care se propagă sub formă de raze, în toate direcțiile;
– câmpul electromagnetic – regiune din spațiu în care se pot exercita acțiuni asupra purtătorilor de sarcină electrică sau magnetică.
Unii specialiști militari occidentali apreciază că explozia de informație și proliferarea interesului pentru acțiuni/operațiuni informaționale reprezintă „a cincea dimensiune a războiului", alături de pământ, mare, aer și spațiu.
2.1.2 Dimensiunea organizațional-funcțională
Dimensiunea organizațional-funcțională are în vedere ansamblul relațiilor, al responsabilităților, al principiilor de cooperare și de executare a acțiunilor/operațiunilor, la nivelul structurilor specializate, organizat pentru a desfășura așa-numitul „război bazat pe rețea( NCW)". Acesta
– permite interconectarea structurilor specializate la rețele constituite în cadrul sistemelor informaționale militare și civile;
– determină noi moduri de acțiune/operare în spațiul de confruntare, un nou mod de
abordare a proceselor de comandă și control, precum și obținerea unui ritm mai mare al operațiilor, o capacitate ridicată de predicție și reacție, reducerea riscurilor.
Războiul informațional afectează structurile organizaționale și ierarhizarea acestora, erodând vechea noțiune de control centralizat. Rețelele orizontale dețin avantaje în adaptare și flexibilitate asupra ierarhiilor rigide, în contextul noului mediu informațional. În prezent, actorii implicați în războiul informațional sunt obligați să recunoască nevoia unor structuri hibride, parțial ierarhizate, parțial în rețea, întrucât unele roluri și misiuni tradiționale necesită să fie îndeplinite în continuare de către structuri tradiționale. Se impun, însă, modificări structurale și adoptarea unui sistem descentralizat, nonierarhizat. Tehnologia a schimbat și tehnica războiului, astfel încât coordonarea, cooperarea și lucrul în echipă sunt mult mai importante pentru succesul operațional decât conducerea și structura autoritară, rigidă.
2.1.3 Dimensiunea psihosocială
Dimensiunea psihosocială a războiului informațional reflectă, pe de o parte, complementaritatea dintre conflictul armat și acțiunea psihologică, în cadrul căreia informația este utilizată pentru modificarea atitudinilor, a convingerilor și a opțiunilor adversarilor, neutrilor și chiar ale amicilor pentru realizarea unor scopuri bine definite. Ea se fundamentează pe capacități informaționale specializate
– forțe, mijloace, metode, tehnici, procedee – în cunoașterea aspectelor emoționale și volitive la nivelul societății și organizațiilor cu atribuții în domeniul securității naționale, dar și în privința adversarului/inamicului.
Dimensiunea psihosocială cuprinde, deopotrivă, indivizi, organizații sociale și vizează, următoarele capacități:
• informațională (de cunoaștere) – reprezentată de nevoia organică a omului de a se informa și a-și construi imagini favorabile despre mediul social-politic și cultural în care își desfășoară activitatea;
• relațională – exprimată prin modalitățile limitate în timp și spațiu de adaptare la factori de stres interni și externi și de raportare activă la realitatea cu care se confruntă;
• procedurală – care materializează interdependențele de ordin organizatoric, tehnic și logistic din cadrul acțiunilor informaționale și de altă natură inițiate de către actorii implicați în conflict.
Toate acțiunile specifice dimensiunii psihosociale exploatează vulnerabilitățile individului/grupului, acționând asupra rezistenței psihice, stabilității moralului, coeziunii grupurilor de decizie și de execuție, personalității factorilor decizionali.
Prin mesajele informaționale transmise, ele vizează, în fapt, erodarea sau modificarea opiniilor, a convingerilor, a atitudinilor ori influențarea motivațiilor pentru luptă, îndeosebi în legătură cu legitimitatea sau concepția unor acțiuni, cu capacitatea organizatorică și cu competența conducerii politico-militare, precum și cu inducerea unor fenomene negative: pesimism în legătură cu justețea acțiunilor, îndoială asupra calității tehnicii și echipamentelor proprii în comparație cu cele ale adversarului/ inamicului, neîncredere în loialitatea factorilor de conducere ori în realismul datelor comunicate despre evoluția situației, defetism, refuzul luptei, lașitate etc.
Fundamentul acesteia este dimensiunea socială care decurge din utilizarea resurselor umane pentru construirea informației, alegerea modalităților și mijloacelor de comunicare a informației, din categoriile de populație cărora le sunt adresate mesajele informaționale, precum și din posibilitatea/necesitatea utilizării întregii game a mijloacelor de informare în masă (presa scrisă și audiovizuală, mijloacele electronice, Internet etc).
2.1.4 Dimensiunea informațională
Dimensiunea informațională este conferită de coordonatele informației utilizate de actori în cadrul războiului informațional: cantitativă (metrică) și cele calitative (structurală, semantică și pragmatică), care se manifestă pe dimensiunea fizică timp și mod de comunicare.
Informația în contextul „războiului informațional" este coezivă, coerentă și indestructibilă și nu o simplă însumare a cantității și calităților laturilor sale. Ca produs, în cadrul procesului de comunicare, ea poartă amprenta interactivității actorilor, a structurii semnelor și codurilor, a influenței canalelor de comunicare etc.
Coordonata cantitativă a informației este expresia modelelor adoptate de actori, producători sau receptori. Cantitatea (coordonata metrică) este pusă în evidență prin diferite tipuri de determinări (măsurări) și calcule, fiind exprimată, de obicei, prin valori numerice (număr, grad, mărime, întindere etc).
Actorii care adoptă modelul mecanicist (linear) înțeleg prin „ cantitate de informație" numărul de semnale trimise și receptate prin canalul numit circuit electric. Deși nu sunt" purtătoare de sens, semnalele au o valoare dată de probabilitatea apariției lor în mesaj.
Situația complexă a „războiului informațional" face imposibilă imaginarea tuturor alternativelor posibile pentru ca informația să aibă efectul maxim scontat. Cazuistica în materie confirmă că atât emițătorul, cât și receptorul se situează, de cele mai multe ori, pe soluția „optimului" și rareori pe soluția „maximului", fapt ce prezintă un grad de risc specific și asumat pe plan decizional. Informația cea mai valoroasă nu este aceea care înseamnă totală noutate, originalitate, ci informația în care raportul noutate/capacitate de confirmare sau noutate/așteptare este optim. Receptorul (consumatorul) recepționează și prelucrează mesajul, pentru identificarea emițătorului și descoperirea intenției cu care a fost transmis.
Având în vedere că informația a dobândit pondere însemnată în toate dimensiunile, un război se poate pierde în oricare din dimensiunile sale.
2.2 Caracteristicile „războiului informațional”
Războiul informațional determină ca „starea de război" și „starea de pace" să nu mai aibă sens antinomic, întrucât are următoarele caracteristici generale:
• nu există granițe clare între noțiunile de prieten/dușman, prieten / concurent, fapt ce creează dificultăți în precizarea adversarilor;
• este un război continuu;
• absența unor frontiere de natură geografică și/sau temporală;
• lipsa unor indicatori clari de avertizare;
• utilizarea unei tehnologii complexe, relativ ieftine și larg răspândite, cu costuri relativ scăzute în raport cu rezultatele ce se pot obține;
• multitudinea de ținte, identificabile în toate domeniile de activitate socială;
• înlesnirea folosirii cu succes a războiului psihologic și a propagandei, chiar și în afara unui conflict armat;
• statele și forțele armate nu au monopolul absolut asupra mijloacelor violente și îndeosebi asupra „violenței simbolice, informaționale";
• la nivel național centrul de greutate strategic se mută, treptat, în domeniile bancar, financiar, energetic și al sistemelor de distribuție;
• infrastructura civilă devine cel mai important obiectiv, iar apărarea ei cu forțele convenționale este problematică;
• este însoțit de noi mijloace de acțiune/influențare care eludează puterea convențională și granițele statelor;
• se pot obține, cu costuri relativ scăzute, manipularea, efectul „bumerang" și ștergerea deosebirilor dintre nivelurile de comandă;
• multe dintre aceste mijloace acționează direct la nivelul comenzii și al controlului, al voinței de a acționa, al informației, precum și asupra elementelor esențiale ale infrastructurii statale;
• lipsa unor metode rapide de remediere a consecințelor pe care le generează.
Caracteristicile generale sunt în corelație directă cu caracterul ofensiv/defensiv imprimat de către actorii implicați, în raport de obiectivele urmărite: agresiunea informațională sau apărarea informațională.
A. Caracterul ofensiv presupune integrarea într-o concepție unitară a acțiunilor informaționale, inițiate pe baza unei strategii bine definite, cu obiective, scopuri și ținte clar precizate, prin care se urmărește obținerea supremației informaționale, controlul informației și al deciziei saudistorsionarea, deteriorarea ori distrugerea capacității informaționale a entității vizate, prin utilizarea în forme și modalități adecvate a capacităților tehnice și informaționale proprii.
B. Caracterul defensiv este imprimat de măsurile și acțiunile specifice, întreprinse de entitatea afectată/vizată pentru prevenirea, oprirea, diminuarea, contracararea ofensivei informaționale a adversarului/inamicului; caracterul defensiv se regăsește în măsuri și acțiuni specifice privind siguranța/securitatea informațională (fizică a datelor și documentelor, procedurală, a personalului, a sistemelor de transmisii etc), a operațiilor specifice (contrainducerea în eroare, contrapropaganda, contrainformațiile, acțiunile speciale etc).
Aceste trăsături ale „războiului informațional" redimensionează noțiune; de conflict, adăugându-i noi atribute, precum permanența transversalitatea și dualitatea.
Permanența presupune aplicarea unei strategii globale care integreaza procesele de colectare, producție, transport, management și împiedicare accesului la informație nu numai în perioadele de criză sau conflict.
Transversalitatea semnifică influențarea societății în ansamblul ei și are 1a bază conceptele „ sistem de sisteme " și „ multidisciplinaritate ".
Dualitatea se referă la dispariția deosebirilor dintre sfera militară și cea civila. Statele și forțele armate tind să nu mai aibă monopolul absolut asupra mijloacele violente și îndeosebi asupra „ violenței informaționale " la nivel financiar, energetic si al sistemelor de distribuție. Infrastructura civilă ajunge cel mai important obiectiv, u apărarea ei cu forțele convenționale devine problematică.
„Războiul informațional" este însoțit de noi mijloace de acțiune influențare care eludează puterea convențională și granițele statelor. Multe dinți aceste mijloace acționează direct la nivelul comenzii și al controlului, al voinței, precum și asupra elementelor esențiale ale infrastructurii statale.
2.3 Armele „războiului informațional"
În literatura de specialitate se apreciază că războiul informațional folosește „arme care nu ucid",, destinate de către utilizatorii lor „atingerii scopurilor în acele situații în care întrebuințarea armamentului clasic nu este acceptată din motive politice sau etnice".
Specialiștii au identificat trei clase de arme care pot fi utilizate în „războiul informațional":
• Arme fizice – care sunt utilizate pentru distrugerea fizică a țintelor vizate (impulsul electromagnetic, lasere de energie joasă, tehnologii pentru întreruperea curentului etc); în această categorie pot fi incluse:
-generatoare de impulsuri electromagnetice – în gamă de frecvențe foarte înalte, care au ca efect perturbarea funcțiilor sistemului nervos central al personalului, realizarea bruiajelor și deteriorarea stațiilor de, a blocurilor de conducere a armamentului, întreruperea temporară a activității centralelor electrice și a liniilor de transport energie electrică;
-sisteme de laser – constituite din generatoare și amplificatoare cuantice de radiații luminoase sau emițătoare de lumină monocromatică precis direcționată, care se bazează pe fenomenul de emisie stimulată și de pompare optică;
-mijloace electronice, cum ar fi: canale speciale de televiziune prin satelit, emițătoare de bruiaje, viruși pentru calculatoare etc; acestea se utilizează cu scopul afectării stării psihomorale a trupelor și populației, al blocării activității centrelor de decizie și conducere a structurilor specializate;
-sisteme cu energie orientată (microunde de mare putere) – proiectate pentru a topi componentele electronice neprotejate; se prezintă sub forma unor emisii de microunde de mare putere, cu frecvență mare de repetiție, care pătrund în componentele electronice și distrug circuitul; acestea se comportă ca un cuptor cu microunde, însă acționează din interior spre exterior; prin intermediul lor, pot fi transmise, în mod programat, semnale, muzică sau îndemnuri unor subiecți aflați la distanță direct proporțională cu puterea emițătorului;
-generatoare acustice puternice, cu gabarit redus, care funcționează în game de frecvență audio și infrasunete și sunt utilizate în scopul perturbării mișcărilor, a reacțiilor psihomotorii pentru afectarea organelor interne ale omului, cu ajutorul fasciculelor acustice și a încărcăturilor care generează sunete de intensitate foarte mică; pot produce diminuarea capacității operative a personalului, perturbarea funcționării sistemelor de conducere, dezorganizarea funcționării mijloacelor electronice și întreruperea temporară a alimentării cu energie electrică;
– tehnologii de stimulare și iluzionare vizuală – utilizează lumini stroboscopice de înaltă intensitate, ce clipesc cu aceeași frecvență sau la valori apropiate cu lungimea de undă a creierului uman și produc amețeli și dezorientare; ele cuprind și tehnologia folosită în proiectarea de imagini virtuale și în „mimetizarea activă" (procedeu tehnic prin care se creează un efect de cameleon, prin adaptarea dinamică a obiectului ce trebuie mimetizat la coloritul și nivelul de iluminare a fondului, făcându-1, practic, invizibil ochiului omenesc);
• Arme cu efect funcțional – utilizate pentru atacul asupra sistemelor informaționale și managementului lor. În această categorie intră:
-rețelele de calculatoare ale actorilor care inițiază acțiuni/operațiuni informaționale, utilizatorii acestei arme având posibilitatea să acționeze de la o distanță convenabilă, fără a putea fi descoperiți;
-Internetul – pus la dispoziția hackerilor amatori sau a celor profesioniști, denumiți și „info-asasini", care folosesc cunoștințele tehnice și display-uri de calculatoare special programate pentru a obține accesul neautorizat în sistemele de calculatoare și în băncile de date; cu ajutorul Internetului se pot răspândi ușor informații de către orice individ sau grup de interes, se pot realiza modificări multimedia și falsuri digitale și se poate realiza dezinformarea;
-virușii – produși de către specialiști de „înaltă clasă", sub diferite forme:
-„viermii" – un program al cărui cod începe să se reproducă imediat ce atinge un sistem al computerului, independent de începerea execuției unui alt program; scopul său este să mănânce resursele computerului și/sau să șteargă date;
-caii troieni – programe sau fragmente de cod în interiorul unui progran care întreprind o funcție necunoscută de utilizator; de obicei, întreprind o sarcin simplă în afară, în timp ce lansează un virus sau un vierme în interior, ori pot să recupereze informația, în timp ce întreprind o sarcină, nelăsând nici o urmă;
-„bombe logice" – similare cu caii troieni, care de regulă sunt implantati de un programator pentru a localiza sau a citi date specifice despre utilizator străini; pot să lanseze viruși și viermi sau să întreprindă o sarcinăsecretă;
-„torpedo logic" – un tip de virus care vizează afectarea/distrugerea bazelor de date printr-un sistem sau program construite special în acest sens.
• Arme de tip semantic – sunt constituite din totalitatea mesajelor transmise către consumatorul de informație, utilizate în scopul exploatării încrederii utilizatorilor proprii în sistemul informațional pe care îl folosesc, în deciziile luate pe baza informațiilor, precum și al afectării încrederii adversarului/inamicului în propriile resurse informaționale.
Mânuitorii acestor arme sunt atât resursele umane din cadrul structurilor specializate, cât și persoanele cu preocupări în domeniu și sunt cunoscuți sub diferite denumiri:
-hackerii (pirații informatici) – sunt persoane interesate de „partea ascunsă" a oricăror sisteme de operare, cărora le place să exploreze detaliile sistemelor programabile și care caută modalități de a le extinde capacitățile, contrar utilizatorilor informaticii, care se mulțumesc să învețe minimul necesar. De cele mai multe ori hackerii sunt programatori, permanent preocupați de îmbunătățirea cunoștințelor pe care le au despre sistemele de operare, programele și limbajele de programare în care acestea sunt asamblate. Aceștia pot ajunge să cunoască „găurile" din sisteme și motivele existenței lor (cauzele). Hackerii caută în mod constant să descopere mai mult și pun, în mod gratuit, la dispoziție ceea ce au descoperit și niciodată nu distrug datele, cel puțin nu în mod intenționat, dorind să obțină informații confidențiale prin exploatarea anumitor defecte ale sistemului (Hacker de parole, Hacker de rețea); de obicei, nu sunt persoane răuvoitoare, care dorescsă realizeze daune în sisteme, lăsându-și, de cele mai multe ori, semnătura pe „opera" realizată;
– krakerii – sunt persoane care realizează breșe în securitatea unui sistem, cu scopul vădit de a provoca daune, și au tendința de a se grupa în mici structuri secrete, cu vaste cunoștințe, din care desfășoară acțiuni distructive; aceștia pătrund și violează integritatea sistemelor, obținând accese neautorizate la date, provocând probleme acestor sisteme (distrugerea datelor, interzicerea accesului utilizatorilor legitimi etc);
-phreakerii – sunt persoane specializate în rețele de calculatoare și de telefonie, care realizează activități distructive și criminale, din motive politice, religioase, economice, mediatice.
În rândul acestora se pot găsi:
♦ spionii guvernamentali sau ai unor corporații care realizează activități de spionaj – desfășoară acțiuni prin conectarea și efectuarea transferului informațiilor de importanță deosebită, utilizând modem-ul.
♦ angajații nemulțumiți sau ex-angajații care pot realiza ușor acte de sabotaj sau pot oferi informații adversarului/inamicului, întrucât cunosc modalitățile specifice de organizare și funcționare a organizației; de obicei, acești proprietari sunt persoane care, prin poziția lor, dețin controlul asupra sistemului informatic din organizație și care pot cauza numeroase probleme;
♦ angajații temporari cu drepturi limitate – parteneri, consultanți sau alți specialiști folosiți în diferite proiecte și care au acces în sistemul informațional, conform activității specifice pe care o desfășoară la un proiect;
♦ concurenții – reprezentați de firmele concurențiale sau, în cazul instituțiilor guvernamentale, persoane ale serviciilor secrete din alte țări, care desfășoară spionajul economic sau de interes guvernamental;
♦ indivizii conduși în mod frecvent de dorința de a distruge în loc de cea de a crea;
♦ mercenarii – care acționează pentru bani, fiind implicați în diverse activități de natură criminală, pornind de la piratarea cărților de credit, clonarea telefoanelor celulare, până la atacarea unor sisteme vitale, cum ar fi: sistemele de control ale alimentării cu energie electrică a unui oraș (ceea ce poate provoca victime în spitale, accidente etc.) sau sistemele de control al traficului aerian, centrale nucleare etc;
♦ copiii – care demonstrează o extraordinară abilitate de a asimila înalte cunoștințe tehnice despre computere și programe și acționează fără conștientizare clară a ceea ce fac sau dintr-o bravură copilărească, specifice vârstei.
2.4 Ținte vizate de „războiul informațional”
Prin natura sa, „războiul informațional" vizează evitarea conflictelor convenționale care au ca efect producerea de victime și pagube prin utilizarea de mijloace aflate la granița dintre starea convențională de război și cea de pace, orientându-se asupra unor ținte ce pot fi structuri ale domeniului politic, economic, social sau militar, pe care le poate distruge, paraliza și, mai ales, influența, când se referă la procese decizionale. In literatura de specialitate, se apreciază că în cadrul războiului informațional există mai multe categorii de ținte, identificate după nivelul acestora și după domeniul și valorile vizate, subsumate efectelor urmărite.
După domeniul vizat, ținte ale războiului informațional pot fi:
• în domeniul politico-administrativ:
-statul și instituțiile sale – pentru împiedicarea realizării obiectivelor de securitate națională, diminuarea capacității sale normative, provocarea de confuzii în aplicarea principiului separației puterilor și în înfăptuirea reformei instituționale și administrative;
-puterea politică – pentru încălcarea normelor și regulilor democratice prevăzute de Constituție și împiedicarea participării cetățenilor la procesul de luare a deciziilor;
-democrația – prin împiedicarea completării democrației reprezentative cu virtuțile democrației participative;
-sistemul legislativ – prin crearea de disfuncții în înfăptuirea cadrului unitar și coerent de reglementare, stimularea și încurajarea de incompatibilități culegislația europeană și cu principiile acquis-ului comunitar;
-decizia – afectarea procesului informațional/decizional prin încurajarea unor decizii eronate sau violente, împiedicarea cetățeanului să ia parte la decizii, nerespectarea prevederilor Constituției și a celorlalte acte normative interne;
-cetățeanul – prin afectarea încrederii în instituțiile statului, în autoritățile publice, în deciziile luate de acestea, deteriorarea raporturilor stat- cetățean, cu efect asupra coeziunii sociale și a solidarității naționale;
-sistemul de alianțe – în scopul deteriorării acestuia și slăbirii capacității de ripostă a statului vizat;
-infrastructura entității vizate, respectiv a sistemului de relații între elementele fundamentale ale acesteia;
-teritoriile – în scopul scoaterii acestora de sub suveranitatea entității vizate;
-grupurile identitare – care adoptă și își asumă alte simboluri decât cele promovate și protejate de către entitatea care le încorporează;
-imaginea entității vizate (stat, instituție, organizație) – urmărindu-se erodarea autorității și legitimitatea organismelor instituționale create, slăbirea capacității lor de reacție sau de intervenție față de acțiunile adversarului/inamicului;
-comanda și controlul — asupra proceselor informaționale, manageriale și decizionale ale întregii entități ori asupra unor structuri organizaționale ale acesteia;
-puterea – sunt vizate îndeosebi elementele ei de natură conceptuală: „banii electronici", informațiile, software-ul, instruirea și educația, încrederea populației în capacitatea de organizare și funcționare a instituțiilor statului, crearea de rupturi între elitele pblitice, culturale și mase, acționându-se, de regulă, pentru dezbinarea acestora și/sau încurajarea terapiei haosului, materializată prin instaurarea și menținerea unei permanente stări de dezordine.
• în domeniul economic:
-macroeconomia – în scopul generării de instabilitate, al determinării elaborării unor politici fiscale incoerente, al apariției disfuncțiilor în reforma preconizată, care să creeze permanent stări de nemulțumire față de măsurile întreprinse de către factorii de decizie în domeniu;
-mediul de afaceri – în scopul deteriorării acestuia și a relațiilor cu partenerii străini, al încurajării/stimulării birocrației exagerate, al împiedicării constituirii unui sistem concurențial liber și onest, al creării și menținerii unei stări permanente de nemulțumire, nesiguranță și neîncredere în sistemul de reglementări instituit, în capacitatea, bonitatea și seriozitatea instituțiilor și societăților de profil ale adversarului;
-investițiile – în scopul întârzierii în realizarea unor obiective planificate sau în producerea unor erori în adoptarea reglementărilor în domeniu, al tergiversării atragerii de investiții străine necesare creșterii economice cerute de piață și al împiedicării integrării în spațiile de securitate locală, zonală, continentală, mondială;
-sistemul finaciar-bancar – pentru împiedicarea consolidării acestuia, utilizarea neadecvată a fondurilor și deteriorarea relațiilor cu organismele financiare internaționale, crearea unui climat de permanentă neîncredere și suspiciune;
-întreprinderile mici și mijlocii –prin crearea de disfuncții, vulnerabilități și instabilități în reglementarea activității și regimului acestora;
-politica industrială – prin încurajarea unor pași greșiți în dezvoltarea unor ramuri industriale, neglijarea altora, provocarea de disfuncții și vulnerabilități în planul adaptării industriei la cerințele pieței și la nevoile sociale;
-agricultura și silvicultura – în scopul împiedicării relansării și dezvoltării acestora, prin exploatarea irațională și ineficientă ori prin resursele alocate;
-mediul înconjurător – prin acțiuni care vizează încurajarea unor măsuri privind deteriorarea calității mediului, inconsecvența și riposta fragilă a factorilor abilitați în eradicarea poluării ce afectează starea de sănătate a populației;
-comerțul interior – prin crearea ori întreținerea de disfuncții în derularea activității, prin împiedicarea adoptării unor reglementări adecvate privind stimularea producției și a piețelor locale;
-consumatorul – în scopul împiedicării asigurării unei protecții reale pentru consumatorii de bunuri și servicii;
-sistemele de control – ale proceselor de producție, ale transportului de petrol și gaze și ale traficului terestru, aerian și maritim etc;
-piețele de desfacere – pentru împiedicarea utilizării resurselor conform intereselor și necesităților;
-rețelele de telefonie publică, de automate bancare (banii electronici), de tranzacții financiare, de credite, ale corporațiilor, meteorologice;
-resurse (aur, materii prime, capacități industriale etc).
• în domeniul educației, cercetării și culturii:
– societatea educațională, prin împiedicarea cooperării în cadrul societății civile, în conformitate cu reglementările sau recomandările internaționale în materie;
– reforma sistemului de învățământ, prin politici neadecvate în domeniul resurselor umane sau prin neasigurarea educației de bază, calitatea scăzută a învățământului universitar, neracordarea învățământului superior la cerințele sociale și economice;
-cadrul legislativ și instituțional pentru cercetare, prin lipsa de reglementare în domeniu;
-sistemul național de cercetare, prin preocupări scăzute pe linia modernizării și revigorării acestuia pe baze competitive, nepromovarea tehnologiei informației și menținerea unui număr scăzut de specialiști în domeniu;
-patrimoniul național, prin crearea de disfuncții și vulnerabilități în protejarea, conservarea și restaurarea acestuia, nepromovarea sa ca parte a patrimoniului cultural universal;
-cultura, prin promovarea nonvalorilor și lipsa de preocupare pentru dezvoltarea durabilă a națiunii și identității naționale;
-diversitatea culturală și religioasă, prin lipsa de protecție și de promovare a multiculturalismului, multiconfesionalismului, a dialogului cu reprezentanții vieții religioase;
-politicile în domeniul tineretului, prin atitudinea scăzută față de performanță, lipsa de respect pentru elite, încurajarea emigrărilor și neasigurarea condițiilor pentru afirmare;
-relațiile interetnice, prin neasigurarea cadrului juridic și instituțional în domeniu, preocuparea scăzută sau obstrucțiile pe linia consolidării și dezvoltării identității etnice.
• în domeniul siguranței naționale și ordinii publice:
-legislația și procedurile specifice, prin lipsa de armonizare cu reglementările și standardele internaționale;
-relațiile de parteneriat cu structuri similare, prin lipsa de preocupare privind dezvoltarea legăturilor în domeniu cu structuri ale statelor democratice, prin apariția disfuncțiilor pe linia participării la misiuni internaționale;
-sistemul instituțional de acțiune, prin lipsa de reglementări și de aplicare a acestora de către serviciile de informații, poliție, Ministerul Public, Ministerul Justiției, menținerea unor abuzuri și ilegalități;
-controlul civil, prin împiedicarea implicării societății civile în apărarea siguranței naționale și ordinii publice, prin neasigurarea echilibrului între dreptul la liberă informare și necesitatea protejării informațiilor clasificate;
-sistemul național de gestionare a crizelor, prin lipsa de colaborare între instituțiile abilitate și societatea civilă;
-cooperarea regională și subregională, prin împiedicarea combaterii eficiente a terorismului, corupției și a crimei organizate;
-securitatea frontierelor de stat, prin lipsa de reglementare și nealocarea resurselor adecvate, necesare securizării acestora în raport cu reglementările, internaționale, prin preocuparea scăzută în modernizarea procedurilor de control la frontieră;
-funcționarea la standarde internaționale a instituțiilor, prin neasigurarea protecției dreptului la intimitate al cetățeanului, la propria imagine, la corect informare a acestuia și prin existența unor disfuncții pe linia migrației și azilului.
• în domeniul apărării naționale:
-parteneriatul cu structuri similare, prin existența unor disfuncții pe linia cooperării militare bi și multilaterale, în vederea îndeplinirii obiectivelor asumate prin tratatele încheiate;
-reforma armatei, prin insuficienta armonizare a cadrului legislativ național cu cel existent în statele democratice, prin neasigurarea resurselor necesare pentru modernizarea armatei, pentru pregătirea și instruirea acesteia și neredimensionarea corpului de comandă la nivelul de restructurare și modernizare propus, prin neaplicarea programelor de reconversie profesională, a personalului disponibilizat din armată și din industria de apărare;
-mobilizarea și planificarea integrată a apărării, prin neasigurarea concordanței între obiectivele propuse și resursele alocate, prin lipsa de adaptan la condițiile contemporane și prin neasigurarea stocurilor de echipament, tehnic; de luptă, muniție și materiale;
• în domeniul politicii externe:
-politica de alianțe, prin existența unor disfuncții ori prin neîmplinirile în derularea relațiilor cu statele democratice din spațiul de securitate euroatlantic, cu țările vecine ori cu alte state cu care România are relații tradiționale;
-cooperarea regională și subregională, prin lipsa de preocupări pe linia participării la programe sau proiecte comune cu statele vecine, pe problematica transfrontalieră ori în cadrul euroregiunilor, în prevenirea, soluționarea sau gestionarea crizelor și a situațiilor conflictuale;
-interesele naționale, prin disfuncții pe linia participării la acțiuni internaționale, prin nerespectarea strictă a angajamentelor internaționale în domeniul drepturilor omului, asigurarea stabilității și întărirea încrederii la nivel regional și global, prin neproliferarea și controlul armamentelor, al exporturilor de produse strategice și de tehnologie cu dublă utilizare, prin participarea la dezbateri, foruri pe această temă;
-comunitățile naționale din afara granițelor, prin neacordarea sprijinului necesar păstrării identității naționale, culturale și spirituale, prin preocuparea scăzută pentru îmbunătățirea statutului juridic și tratamentului acestor comunități conform normelor internaționale și angajamentelor asumate prin înțelegeri și tratate bilaterale.
CAPITOLUL III
FORMELE DE MANIFESTARE ALE „RĂZBOIULUI INFORMAȚIONAL”
Literatura de specialitate folosește diverse teorii pentru a defini formele de manifestare ale războiului informațional, clasificarea acestora fiind făcută în funcție de teoriile folosite. Formele se relevă în funcție de modalitățile și posibilitățile în care:
-se exploatează funcțiile informației;
-se neutralizează sistemul de comandă/control, comunicații și informații al adversarului / inamicului;
-se protejează și se menține capacitatea de funcționare a sistemului similar propriu;
-se urmărește dezvoltarea și diversificarea impactului imaginii publice în percepția și așteptările de masă, în promovarea intereselor individuale sau de grup și se controlează conștiințele și opinia publică;
-se acționează asupra echipamentelor și mijloacelor informatice destinate prelucrării și stocării informațiilor (calculatoare independente, rețele de calculatoare și programe folosite de acestea);
-se utilizează sursele publice de informare, oficiale și oficioase, pentru realizarea unor obiective precis determinate, de regulă de naturăimagologică, propagandistică, psihologică.
3.1 Războiul de comandă/control
Utilizarea informațiilor în scopul cunoașterii situației operative și al luării deciziei privind contracararea acțiunilor adversarului/inamicului a generat un nou tip de război, numit „război de comandă/control", care reprezintă varianta militară a războiului informațional, întrucât exploatează funcțiile informație militare. Potrivit doctrinei NATO, războiul de comandă/control are următoarei semnificație: „Folosirea integrată a tuturor capacităților militare, inclusiv informationale”. Din literatura de specialitate română și străină au fost preluate și utilizate, fără o critică riguroasă a elementelor de caracterizări următoarele forme de „război informațional": „război de comandă și control", „război bazat pe informații", „război electronic", „război psihologic", „război al hackerilor", „război economic" „ război web "(din sfera realității virtuale). Acest tip de război cuprinde acțiuni specifice în care se utilizează arma„informație", la nivel politic, strategic și tactic, în situații de pace, criză, conflict etc, în baza unor strategii coerente ce vizează:
-pe de o parte, utilizarea informației în sistemele de comandă/control cu scopul influențării,
inducerii în eroare, dezorganizării, degradării sau distrugerii conducerii adversarului / inamicului și creării unei rupturi între aceasta și componentele de execuție;
-pe de altă parte, protecția și folosirea în totalitate a propriilor resurse, prevenirea
controlului adversarului/inamicului asupra informației și sistemului de comandă/control propriu și controlul sau distrugere a rețelelor de comunicare ale adversarului/inamicului, utilizând întreaga panoplie a „armelor informaționale ".
Războiul de comandă/control vizează:
• la nivel organizațional – spargerea unității organizatorice și de acțiune a adversarului;
• la nivel social – înfrângerea voinței de a rezista a adversarului, în special a instituțiilor și structurilor de comandă și decizie ale acestuia;
• la nivel tehnic – întreruperea funcționării punctelor vitale ale adversarului;
• la nivel operațional – impunerea unui ritm de desfășurare a acțiunilor, căruia adversarul să nu îi poată face față.
• la nivel informațional – crearea unui decalaj decisiv între sistemele de comandă/control și cele de asigurare.
În cadrul acestei forme de „război informațional" sunt utilizate, de regulă, posibilitățile oferite de psihologie și electronică, în scopul distrugerii fizice a resurselor informaționale ale adversarului/inamicului, concomitent cu protejarea celor proprii. Acestea asigură o sinergie care permite desfășurarea de acțiuni ofensive/defensive, în cadrul oricărei crize/conflict, indiferent de amploare și zona de desfășurare.
Acțiunile ofensive vizează anihilarea comenzii, a sistemelor de comandă și control ale adversarului și a sistemelor sale informaționale și de comunicații, prin:
-negarea informațiilor deținute de adversar despre dispozitivele, capacitățile și intențiile
forțelor proprii;
-influențarea atitudinilor, motivațiilor, raționamentelor și comporta mentului adversarului,
a forțelor proprii și a persoanelor neutre, pentru a determina o atitudine favorabilă acțiunilor proprii;
-asigurarea, atacul și protecția electronică;
-inducerea în eroare a factorilor de decizie, prin afectarea proceselor informaționale,
manipularea sau falsificarea realității astfel încât adversarul să acționeze într-un mod care îi aduce deservicii;
-degradarea bazelor de date și a sistemelor informaționale utilizate de centrele de comandă;
-influențarea cunoștințelor și a credințelor factorilor decizionali, pentru a le reduce voința
și abilitatea de a decide și a perturba procesul decizional, precum și de a determina relațiile civili-militari.
Obiectivele acțiunilor ofensive specifice războiului de comandă/contre sunt cuprinse generic în principiul „decapitării" și în sintagma „capul și gâtul adversarului", ceea ce semnifică separarea conducerii/deciziei de activitatea de execuție.
De aceea, țintele primare ale acestui tip de război sunt comanda, controlul, suportul decizional și comunicațiile, în scopul: încetinirii ritmului acțiunilor adversarului/inamicului; determinării unor acțiuni ezitante; generării unei stări de confuzie în rândul comandanților; anihilării planurilor adversarului; anulării posibilităților de concentrare a forțelor adverse; influențării estimărilor acestora cu privire la situația din zonă.
Acțiunile defensive vizează utilizarea eficientă a propriilor forțe pentru contracararea acțiunilor adversarului destinate să împiedice accesul la informații, influențarea, degradarea sau distrugerea sistemului de comandă/control propriu. Componenta defensivă a războiului de comandă/control asigură protecția propriei informații, a proceselor care se bazează pe informație, a sistemelor de comandă/control, de comunicații și informatice, adaptarea măsurilor specifice situațiilor de pace, criză și conflict și vizează: protecția infrastructurii informaționale; identificarea și contracararea atacurilor adversarului/inamicului; restaurarea funcțiilor vitale afectate de aceste atacuri. Prin acțiuni/operațiuni de comandă/control defensive, forțele proprii pot realiza:
-prevenirea vulnerabilităților sistemelor de comandă/control proprii;
-reducerea interferenței între elementele sistemului informațional propriu și micșorarea
impactului acțiunilor asupra aliaților și a altor părți implicate în conflict.
3.2 Războiul electronic
Sintagma „război electronic" reprezintă un ansamblu de măsuri întreprinse în scopul neutralizării sistemului de comandă/control, comunicații și informații al adversarului/inamicului, concomitent cu protejarea și menținerea capacității de funcționare a sistemului similar propriu. Specialiștii militari definesc războiul electronic ca fiind „totalitatea acțiunilor militare care implică utilizarea energiei electromagnetice,executate cu scopul de a determina, exploata, contracara, reduce sau preveni acțiunile ostile în spațiul electromagnetic, precum și măsurile care asigură desfășurarea în siguranță a acțiunilor forțelor proprii sau aliate în spațiul electromagnetic".
Acestea includ, de regulă, activități complexe de interceptare, identificare și explorare a emisiilor electromagnetice, cu beneficii numeroase în situații de conflict real sau potențial, de la operațiuni militare de mare intensitate pe timp de război, la activități de menținere a păcii. In cadrul acestei forme de război informațional sporește semnificația conceptelor „zona de operații", „zona de influență" și „zona de interes" a comandamentelor, datorită utilizării extensive a tehnologiei de calcul și a lărgirii câmpului de luptă la spațiul cibernetic.
Obiectivele războiului electronic vizează emisiile stațiilor radio ale adversarului, urmărind:
1. interceptarea, care presupune identificarea mijloacelor radioelectronice ale inamicului,
surprinderea emisiilor stațiilor radio și controlul acestora;
2. goniometrarea ce presupune localizarea în spațiu (teren) a mijloacelor radioelectronice
ale adversarului/inamicului, măsurarea unghiurilor de dispunere a acestora, permițând identificarea structurii dispozitivului de emisie;
3. neutralizarea presupune împiedicarea funcționării mijloacelor radioelectronice ale
adversarului/inamicului.
Războiul electronic cuprinde, concomitent:
• măsuri active – acțiunile desfășurate pentru neutralizarea prin bruiaj dezinformare radioelectronică (folosind emițătoare de energie electromagnetică);
• măsuri pasive – acțiunile de cercetare a mijloacelor radioelectronice folosite de adversar și dezorganizarea continuă a acestora, fără a emite unde electromagnetice, precum și protecția mijloacelor radioelectronice proprii împotriva cercetării și bruiajului executate de inamic.
În conceperea acțiunilor/operațiunilor specifice războiului electronic, importanță majoră o are cercetarea spectrului electromagnetic – care cuprinde totalitatea măsurilor și acțiunilor ce se întreprind cu forțe și mijloace specializate în toate gamele de frecvențe, asupra emisiunilor radio.
Războiul electronic se desfășoară prin :
-atac electronic – cuprinzând tehnici și proceduri de folosire a undei electromagnetice
pentru degradarea, neutralizarea sau distrugerea capacităților luptă ale adversarului/inamicului;
-protecția electronică – cuprinzând ansamblul de măsuri adoptate pentru protejarea forțelor și asigurarea funcționării stabile a sistemelor electronice proprii în condițiile acțiunilor de atac electronic desfășurate decătre adversar/inamic în condițiile existenței unor perturbații electromagnetice.
Conflictele militare de amploare care au avut loc recent relevă eficiența utilizării combinate a tehnicilor, procedurilor și tehnologiilor specifice războiului electronic în obținerea unor informații utile privind: identificarea și localizarea rețelelor radio, a stațiilor de radiolocație, a centrelor de comunicații ale adversarului; dezorganizarea prin bruiaj, dezinformare și diversiune a sistemelor de comunicații și a lucrului în punctele de comandă, crearea de disfuncții majore în conducerea și coordonarea acțiunilor de către statele majore inamice; identificarea și controlul parametrilor și a sistemului de lucru, distrugerea echipamentelor și neutralizarea legăturilor dintre structurile de comandă și cele de execuție; toate aceste acțiuni au contribuit la diminuarea considerabilă a pierderilor entității inițiatoare, în personal și tehnică de luptă.
3.3 Războiul imagologic
Dezvoltarea și diversificarea mass-media au determinat o creștere fără precedent a impactului imaginii publice în percepția și așteptările de masă, fiind decisivă în promovarea intereselor individuale sau de grup, astfel încât unii specialiști o apreciază ca pe o prioritate politică și îi atribuie valențele unei adevărate arme, cu ajutorul cărora se cuceresc conștiințele și opinia publică.
Disciplina socială care studiază comunicarea prin imagini și modul cum se cristalizează aceste imagini în mentalul individual și colectiv, în funcție de orizontul de interpretare al grupurilor umane de-a lungul dezvoltării lor istorice este imagologia, disciplină psihosocială, care a apărut în anul 1985, în plin Război Rece, când fiecare tabără a sistemului politico-militar bipolar acționa, prin mijloacele specifice de care dispunea, pentru a distorsiona imaginea adversarului/inamicului, concomitent cu formarea și susținerea propriei imagini. Din această luptă pentru promovarea propriei imagini s-a născut sintagma „război imagologic", care reprezintă totalitatea acțiunilor deliberate și concertate, desfășurate în timp de pace sau război, prin structuri specializate, publice sau private, pentru impunerea unei imagini publice cât mai nefavorabile a adversarului/inamicului, simultan cu protejarea propriei imagini. Sunt utilizate, în acest sens, strategii și tactici de imagine, industrii de imagine, imagini „proiecție" și imagini „țintă" care, reale sau trucate, conving cu mare ușurință opinia publică, valorizând sau depreciind imaginea actorilor implicați în diferite conflicte, pornind de la faptul că ceea ce ai văzut cu ochii proprii este mult mai convingător. Aceste realități confirmă aprecierile lui Sun Tzu că „ o imagine face mai mult decât o mie de cuvinte" Imaginea poate să influențeze capacitatea de decizie a unui individ sau a unei colectivități, întrucât viața omului și a societății sunt legate în egală măsură de imagini și de realități palpabile. Imaginea este „reprezentarea formată ca sumă de credințe, atitudini, opinii, prejudecăți, experiențe și/sau așteptări, la grupe de persoane sau în cadrul opiniei publice, asupra unei persoane fizice sau juridice, instituții/organizații sau orice fenomene sau obiecte. "
Reprezentările sunt construite, formate ori dezvoltate în mod natural sau artificial, intenționat de către entitățile interesate. Factorul imagine poate fi esențial în determinarea acțiunilor umane, el însumând atât reprezentări ale realității obiective, cât și reprezentări formate/construite într-un scop bine determinat (autoimagini sau imagini create și dezvoltate de către popoare, instituții, organizații despre ele însele), care sunt subiective; întrucât conțin elemente de deformare pozitivă sau negativă, apropiate sau nu de realitate, virtuale, subliminale etc.
În cadrul conflictelor specifice epocii moderne (de orice natură), pentru crearea unei anumite imagini, este folosită o gamă diversă de tehnici și proceduri: acuze și etichetări, imagini virtuale realizate pe calculator sau în studio, imagini subliminale și bombardament informațional continuu și sistematic etc., un volum mare de mesaje, simboluri și semne comunicate/transmise beneficiarului, care îl împiedică practic să-și formeze o opinie proprie.
Unii analiști au identificat următoarele șase instrumente/pârghii, utilizate de-a lungul anilor, destinate „să sucească mințile": acuzarea inamicului că ar fi săvârșit atrocități; amplificarea exagerată a mizelor implicate într-un conflict; demonizarea și/sau dezumanizarea adversarului; utilizarea sintagmei „Cine nu e cu noi, e împotriva noastră"; invocarea pretenției pedepsei sau protecției divine; metapropaganda sau discreditarea propagandei adversarului.
Ca mijloace pentru comunicarea mesajelor sunt utilizate televiziunea, radioul, agențiile de știri, publicațiile și Internetul, prin care se derulează ample campanii publicitare. În cadrul acestora informațiile-mesaj purtătoare de semnificații simbolice pertinente sunt lansate sub formă de știri, caricaturi, declarații, pamflete etc, al căror impact se coagulează într-o imagine publică cu o mare capacitate de penetrare și influențare a mentalului colectiv. Aceasta este nota distinctivă a războiului imagologic în marea panoplie a războaielor informaționale, întrucât toate deciziile și acțiunile preconizate/desfășurate sunt precedate și urmate de o puternică activitate mediatică în cadrul căreia „bătălia pentru imagine" ocupă un loc central. În cazul confruntărilor informaționale apar adesea interferențe inevitabile între acțiunile psihologice, cele imagologice, de relații publice sau mediatice, toate concentrându-se asupra imaginii adversarului/inamicului, prin mijloacele lor specifice, și completându-se reciproc, pe diferitele canale de comunicare în masă.
Ultimele conflicte internaționale (Golf, Afganistan, spațiul ex-iugoslav) au evidențiat diversificarea tehnicilor și a procedurilor utilizate de către actorii implicați pentru câștigarea opiniei publice interne și internaționale, pentru convingerea acesteia de justețea poziției și a măsurilor derulate, concomitent cu incriminare acțiunilor și a faptelor adversarului, a normelor internaționale și a valorilor social încălcate de el. Pentru aceasta sunt folosite diverse metode, între care:
-mediatizarea poziției față de criză/conflict a unor personalități interne si internaționale, inclusiv din diasporă, oameni politici și analiști cu influență;
-demontarea documentată a unor falsuri ale adversarului în activitatea de informare asupra unor cazuri, situații, evenimente;
-publicarea opiniilor unor specialiști de renume în domenii precun drepturile omului, ale etniilor, politică internă și internațională, știință, tehnologi sănătate etc;
-mediatizarea distrugerilor și abuzurilor săvârșite de adversar, îndeosebi de factorii politici și decizionali abilitați, în scop de compromitere și discreditare;
-difuzarea de materiale fotodocumentare și statistice privind exageri ale unor disfuncții referitoare la situația socială, etnică, religioasă, economică etc.
3.4 Războiul informatic (cibernetic)
Sintagma „război informatic" este utilizată ca expresie a „revoluției domeniul militar", in scopul de a împiedica utilizarea informațiilor de securitate națională în luarea deciziilor oportune, iar ținta informația stocată în rețelele de calculatoare.
Din cauza diversității formelor de manifestare și a utilizării instrumentelor specifice, numai de către „actori" specializați în domeniul informaticii, persista încă o anumită ambiguitate în definirea acestuia. Pentru acțiunile organizate și desfășurate de către structuri specializate sunt frecvente situațiile în care anumite persoane, cunoscute sub numele de „spargatori de coduri", reușesc să pătrundă în bazele de date constituite la diferite niveluri de decizie. La aceasta a contribuit și dezvoltarea posibilităților de informare oferite de Internet. Dacă în perioada Războiului Rece, mijloacele tehnice clasice au constituit principalele canale de transmitere a datelor și informațiilor secrete, astăzi acestea circulă în „ spațiile cibernetice" specifice erei informaționale, în care se pot implica cu ușurință și pot interfera atât structurile specializate ale statelor, cât și indivizi sau grupări care desfășoară acțiuni teroriste ori decrimă organizată transnațională.
Războiul informatic este, în fapt, o formă specifică de manifestate a războiului informațional, care are ca obiectiv controlul informației și neutralizarea capacităților adversarului prin atacarea infrastructurii și a oricăror puncte de sprijin necesare luării deciziei în domeniile politic, militar, economic etc. Aceasta explică preocupările specialiștilor în domeniu de a analiza și evalua categoriile de forțe și mijloacele necesare obținerii supremației informaționale sau monopolului asupra informației.
Războiul informatic (cibernetic) este o formă distinctă a războiului informațional care constă în atacuri pasive și active, cu software „malign" asupra sistemelor informatice și a altor sisteme care utilizează software prin operațiuni:
• de distrugere a informațiilor din calculatoare sau rețele de calculatoare;
• de falsificare a informațiilor din calculatoare sau rețele de calculatoare;
• de dislocare a informațiilor din calculatoare sau rețele de calculatoare.
De aceea, acesta mai este denumit și „războiul de rețea" (netwar).
Potrivit opiniei lui Martin Libicki, (în lucrarea Ce este războiul informațional? 1995), acest tip de conflict apare când informațiile secrete sunt utilizate, operațional, în special la evaluarea obiectivului și a daunelor provocate de război și nu ca un impuls pentru comanda și controlul de ansamblu al operațiunilor militare. Cu cât senzorii care întrețin „războiul electromagnetic" devin mai puternici, mai diverși și mai stabili, cu atât devin apți să alimenteze sistemele de control în timp real. Astfel, sarcina de a dezvolta, a menține și a exploata sistemele care evaluează „câmpul informațional", sub toate aspectele, și care transmit rezultatele către factorii de decizie, capătă o importanță sporită în războiul viitorului.
Țintele unui război informatic (cibernetic) pot fi.
-comunicațiile telefonice – sunt ținte ușor de lovit, alături de ele fiind transcodoarele cu microunde sau chiar sateliții, ce pot fi distruși doar prin reprogramarea motoarelor de poziționare care sunt controlate de la sol;
-centralele energetice – sistemul de distribuție al energiei electrice sistemele de supraveghere constituie ținte relativ ușor de atins;
-sistemul financiar – cele mai evidente sunt rețelele de transfer financiar, apoi băncile locale și noile metode de acces la fonduri, sau sistemele de credit, inclusiv cărțile de credit sau birourile de credit;
– transport-logistică – sistemul de transport aerian este ușor de paralizat, dat fiind că sistemele de control al traficului aerian sunt esențiale și complet dependente de computere; la fel stau lucrurile și în cazul transportului fluvial, terestru sau feroviar;
– serviciile sociale – poate fi introdus haosul prin distrugerea sau virusarea bazei de date privind plata salariilor, a pensiilor, a alocațiilor de toate felurile;
– comunicațiile – se va adăuga mult mai multă panică și teroare prin incapacitatea mijloacelor convenționale de comunicare, a televiziunilor și radiourilor, sistemele lor sunt complet dependente de livrarea mesajului de conexiune la satelit, securitatea acestor sisteme fiind foarte slabă;
– comunicațiile guvernamentale – acestea pot fi țintele preferate, mai ales la nivelul infiltrărilor în bazele de date și al unei eventuale campanii de comenzi contradictorii care să provoace autoblocarea sistemelor informaționale;
– elaborarea de viruși – capitol special pentru care sunt selectați, antrenați și plătiți cu sume uriașe specialiști de „înaltă clasă".
Războiul informatic se desfășoară prin „operațiuni informatice".
Experții militari americani au elaborat Doctrină pentru Operațiuni Informatice, document care lansează, pentru prima oară, conceptul de „operațiuni informatice", ofensive și defensive, termen de natură să schimbe radical, în următorii ani, atât conceptele doctrinare, cât și modalitățile practice de planificare și ducere a acțiunilor de luptă. Experții sunt de părere că armata S.U.A. avea, de mult, capacitatea tehnică de a desfășura astfel de operațiuni, însă până acum nu s-a pus problema de a o reglementa conceptual și doctrinar. Orice țară va trebui să-și dezvolte capacitatea de a desfășura operațiuni informatice, ofensive sau defensive, sau va rămâne neprotejată!
3.5 Războiul mediatic sau web
Războiul mediatic sau web este cea mai recentă componentă din spectrul războiului informațional, semnalat pentru prima oară în timpul conflictelor din Bosnia-Herțegovina (1991-1995), ulterior, în anul 1999 (conflictul din Kosovo) consacrându-se sintagma „media warfare".
Războiul mediatic cuprinde, potrivit unor analiști militari, întreg spectrul de confruntări, purtate exclusiv în mass-media, atât în presa provenind din taberele adverse aflate în conflict, cât și în cele dintre diferitele organe ale mass-media aparținând aceleiași părți, referitoare la războiul în cauză, pentru impunerea propriilor puncte de vedere.
Războiul mediatic este o formă a războiului informațional ce privește modul de utilizare a surselor publice de informare, oficiale și oficioase, aflate la dispoziția actorilor implicați/afectați – state, centre de putere, de influență ori de presiune, grupuri de interese, grupuri sau segmente de populație, persoane fizice sau juridice – , în forme și modalități specifice pentru realizarea unor obiective precis determinate, de regulă de natură imagologică si propagandistică
Operațiunile informatice sunt o nouă armă de distrugere în masă, care poate fi folosită chiar de țări ce nu-și pot permite sisteme costisitoare. Martin Libicki considera ca: „Dacă știi foarte bine infrastructura, o combini cu o bună activitate de informații, cu programe bunede simulare, legate de un sofware de comandă și control, poți proiecta un atac care va distruge o națiune".
Războiul Rece a marcat angajarea masivă a presei în lupta ideologică dintre cele două superputeri; televiziunea a câștigat tot mai mult teren, imaginile transmise în direct au efecte considerabil mai mari decât celelalte mijloace (presa scrisă și radioul), determinând decizii majore cu privire la conflicte aflate în derulare ori la cele preconizate să se declanșeze.
Conflictele din Golf și din spațiul ex-iugoslav au consfințit puterea războiului mediatic, care a evoluat de la propagandă la o complexă artă a dezinformării. Statutul de imparțialitate al presei a fost înlocuit cu o presă fie manipulată, fie controlată fățiș și grosolan, majoritatea armatelor moderne constituindu-și structuri specializate în relația cu mass-media.
Realitatea relevă că nu există „pace mediatică", agresiunile se desfășoară continuu în plan informațional în scopul inducerii unor idei, comportamente și acțiuni dorite/adecvate.
Țintele războiului mediatic sunt populația civilă din țara adversă, forțele armate inamice, opinia publică internațională, dar și propria populație ori propriile trupe. Discursul mediatic poate cuprinde acuzații, demoralizarea adversarului, invocarea divinității, discreditarea propagandei celuilalt actor implicat etc. Ca tehnici, cei doi opozanți folosesc selectarea și trunchierea informațiilor, scoaterea din context, minciuna, intimidarea, imaginile cu impact psihologic (victime în rândul civililor, demolări de clădiri, execuții în masă), folosirea unui vocabular specific („pagube colaterale", operațiune chirurgicală) menit să diminueze efectul producerii de victime în rândul civililor.
Rolul televiziunii în conflictul din Vietnam, primul din istorie transmis în direct, a fost hotărâtor pentru retragerea trupelor americane; imaginile terifiante de pe câmpul de luptă au provocat adevărate traume în rândul națiunii americane și al opiniei publice, sub influența cărora factorii de decizie au fost determinați să dispună încetarea ostilităților.
3.6 Războiul psihologic
Există mai multe definiții ale războiului psihologic care corespund specificului doctrinelor politico-militare ale unor mari puteri (S.U.A., Franța, Federația Rusă) sau organizații (NATO). Potrivit acestora, războiul psihologic poate fi considerat o formă a războiului informațional, care cuprinde totalitatea acțiunilor și mijloacelor folosite pe baza unei strategii, în scopul constrângerii psihologice și zdruncinării moralului forțelor și populației părții adverse, pentru le convinge să accepte condițiile impuse fără confruntare armată. Războiul psihologic este desfășurat, preponderent, de către structuri specializate, care utilizează și procesează în mod curent informații culese de către componentele informative, prin analiza diferitelor imagini ale țintei și a datelor tehnice despre aceasta, precum și din acțiunile contrainformative ale structurilor specializate. Războiul psihologic este, probabil, cea mai veche formă de război informațional, fiind cunoscut încă din antichitate.
Teoreticianul militar chinez Sun Tzu îi atribuia următoarele principii și reguli de bază: discreditarea a tot ceea ce este mai bun în țara adversarului/inamicului; implicarea reprezentanților clasei conducătoare a adversarilor în acțiui criminale; subminarea reputației acestora și demascarea lor la momentul oportun în fața concetățenilor; folosirea colaborării „creaturilor josnice și abominabile"; dezorganizarea prin toate mijloacele a activității conducerii inamice; semănarea discordiei și crearea condițiilor de disputăîntre cetățenii țării inamice; ațâțarea tinerilor împotriva bătrânilor; ridiculizarea tradițiilor adversarilor; slăbirea dorinței de luptă a adversarului prin poezii și cântece senzuale; folosirea banului, fără economii, pentru obținerea victoriei; infiltrarea peste tot a propriilor spioni.
O analiză atentă arată că de-a lungul timpului s-au perpetuat următoarele principii ale acțiunilor psihologice:
-acuzarea adversarului că ar fi comis atrocități;
-amplificarea mizelor (intereselor) implicate;
-demonizarea/dezumanizarea adversarului;
-polarizarea – „Cine nu e cu noi, e împotriva noastră";
-asumarea protecției divine; de pildă, deviza „Dumnezeu să binecuvânteze America!" a străbătut toată propaganda americană din Golf, după cum Bagdadul a încercat instrumentarea Jihadului sub lozinca „Allah al Akbar";
-metapropaganda, discreditarea propagandei „celuilalt".
Războaiele psihologice se pot purta la următoarele niveluri:
-strategic – pentru atingerea unor obiective politico-militare de interes național, pe termen lung, asupra unor entități largi și unor factori de putere centrali;
-operațional – pentru susținerea unor obiective pe termen mediu în cadrul unor teatre de operații majore;
-tactic – pentru atingerea unor obiective imediate, ca sprijin al unoi operații militare tactice, pe spații limitate.
Războiul psihologic utilizează:
▲ Informația, pentru a modifica percepțiile, atitudinile, opțiunile comportamentul prietenilor, neutrilor sau adversarilor în vederea îndeplinirii obiectivelor proprii, precum și a prevenirii folosirii eficace a acestui gen de acțiuni de către adversar/inamic.
▲ Tehnici specifice, precum: dezinformarea, intoxicarea, propaganda (albă, neagră, gri) și manipularea pentru realizarea dezinformării sau pentru combaterea și anihilarea efectelor dezinformării. Acțiunile psihologice se desfășoară atât în timp de pace, cât, mai ales, în timj de război, când se urmărește paralizarea voinței personalului părții adverse în luptă subminarea unității de luptă a acesteia, inocularea sentimentului zădărniciei confuziei, spaimei, insuflarea neîncrederii în comandanți și în tehnica din dotare înăbușirea dorinței de rezistență.
Modalitățile concrete se raportează mai ales la formele clasice de acțiuni de război: hărțuirea, surprinderea, terorizarea psihică, evitarea confruntărilor frontale crearea impresiei că riscul se află pretutindeni și moartea poate veni de oriunde prelungirea la maximum a așteptării dinaintea luptei (ea, în sine, un factor de stre deosebit), panoplia lor putându-se extinde la toate formele de ducere a luptei.
Efectele acțiunilor psihologice sunt mai mari în grupurile militare și civile, din punct de vedere psihic. Nemulțumirea, invidia, egoismul,diferențele de natură materială și spirituală, de autoritate și prestigiu dintre grupurile sociale, dintr oameni pot constitui un mediu care să favorizeze succesul acestui gen de acțiuni. Pe plan militar, la acestea se pot adăuga: greșelile și neîmplinirile din activitatea de conducere, aprovizionare slabă, asistență medicală insuficientă etc.
Din punct de vedere militar, operațiunile psihologice pot fi:
-strategice – inițiate și coordonate la nivel ministerial, cu aprobarea guvernului, desfășurate la pace, în criză și la război, și îndreptate spre opinia publică din țările prietene, neutre, ostile sau potențial ostile;
-de nivel tactic-operativ – planificate și desfășurate ca parte integrantă a operației/luptei;
-de consolidare – desfășurate pe timp de criză și la război asupra populației civile din zone aflate sub controlul propriu sau aliat; responsabilitatea acestora poate fi națională, a națiunii-gazdă sau a comandamentului operațional;
-în sprijinul păcii – planificate și desfășurate de către comandamentul operațional, ca parte integrantă a operațiilor militare de sprijinire/impunere a păcii;
-de contracarare – destinate să protejeze trupele proprii și populația civilă împotriva acțiunilor psihologice ostile sau să reducă impactul acestora.
3.7 Războiul virtual
Spațiul virtual există în imaginația oamenilor, ca o posibilitate teoretică de desfășurare a acțiunilor informaționale, fiind creat pe baza inteligenței artificiale cu ajutorul tehnicii de calcul, cu efect potențial asupra concepției de organizare și desfășurare a acțiunilor în câmpul informațional.
Imaginile virtuale se obțin prin intersectarea prelungirilor unor raze de lumină dintr-un sistem optic, fără a putea fi înregistrată pe ecran. Acesta constă în utilizarea diferitelor sisteme grafice bazate pe calculatoare, în combinație cu diferite display-uri și dispozitive de interfațare pentru a simula un efect de imersie într-un mediu tridimensional interactiv generat de calculator (mediu virtual sau spațiu virtual) în care obiectele virtuale (inclusiv actorul uman) au o prezență spațială.
Războiul în spațiul realității virtuale reprezintă una din formele noi de ducere a războiului informațional, putând fi asimilat cu războiul cibernetic (cyber war), întrucât admite derularea acțiunilor/operațiunilor informaționale cu ajutorul tehnologiilor informației și comunicațiilor.
CAPITOLUL IV
PREOCUPĂRI ACTUALE PRIVIND REGLEMENTAREA, SANCȚIONAREA ȘI CONTRACARAREA ACȚIUNILOR SPECIFICE „RĂZBOIULUI INFORMAȚIONAL"
4.1 Reglementări internaționale cu aplicabilitate în sfera „războiului informațional"
Reglementările internaționale cu aplicabilitate în sfera „războiului informațional" se regăsesc în Capitolul 7 al Chartei Națiunilor Unite, intitulata „Acțiuni cu privire la amenințări la adresa păcii, încălcări ale tratatelor de pace și acte de agresiune ".
Legislația spațială potențial aplicabilă în domeniul „războiului informațional" cuprinde Tratatul spațiului cosmic (1967), Convenția privind răspunderea internațională pentru daunele produse de obiectele spațiale (1973) și Convenția referitoare la activitățile statelor pe Lună și pe alte corpuri cerești (1979). Toate subliniază un principiu de bază, recunoscut de S.U.A. în legislația națională din domeniu: folosirea spațiului se face doar în scopuri pașnice, însă în nici unul dintre tratate nu sunt specificate în mod concret reglementări referitoare la sancționarea folosirii mijloacelor specifice „războiului informațional".
Legislația în domeniul telecomunicațiilor cuprinde tratatul INTELSAT (1973) – unde este definită noțiunea de „telecomunicații" și este prevăzută posibilitatea statelor de a folosi sateliții civili și militari, numai în scopuri pașnice, inclusiv pentru activitatea de transfer de date, procedeu folosit și în cadrul „războiului informațional" – și tratatul INMARSAT (1976) – care aplică tratatul INTELSAT este complementar Convenției internaționale privind Telecomunicațiile de la Malaga (1973), care prevede că „toate stațiile de emisie, indiferent de scopurile lor, trebuie să fie construite și folosite astfel încât să nu cauzeze prejudicii prin interferarea cu sistemele radio sau de comunicații ale statelor membre".
Legislația statelor democratice cuprinde prevederi exprese privind protecția drepturilor și libertăților fundamentale împotriva imixtiunilor de orice fel și sancționează încălcările în domeniu săvârșite de instituții sau persoane.
După terminarea Războiului Rece au fost reluate preocupările privind constituirea unui program comun de dezvoltare a unei infrastructuri informaționale globale, inițiat în februarie 1995, de către state participante la Războiul informațional.
4.2 Preocupări ale statelor în domeniul „războiului informațional”
Tot mai multe țări includ „războiul informațional" în doctrinele lor militare și în programele analitice ale instituțiilor militare de învățământ, își dezvoltă potențialul necesar (forțe, mijloace, structuri specializate) ducerii unui asemenea tip de conflict și evaluează dependența, în creștere, a activităților civile și militare față de sistemele informatice.
In etapa actuală, prin extinderea/ globalizarea rețelelor de calculatoare, informațiile pot fi distribuite aproape instantaneu și cu costuri infime în toatălumea. Este, de asemenea, din ce în ce mai greu de stabilit, din cauza multitudinii surselor, dacă anumite informații reprezintă sau nu realitatea (cum este cazul fotografiei), existând pericolul manipulării informației, astfel încât mesajele, formele, ideile, culorile și stilurile concepute de profesioniști ai informațiilor urmăresc tot mai mult să capteze atenția publicului-țintă și să-l convingă să adopte un comportament așteptat. „Războiul informațional" este o realitate percepută astăzi de mai multe state, unele dintre acestea conferindu-i recunoaștere constituțională. Prin urmare, există preocupări active, pentru fundamentarea teoretică și operaționalizarea acestuia, atât la nivelul „centrelor de concepție strategică" – organe cu responsabilități în domeniul securității naționale – cât și la nivelul mediilor universitare și științifice.
Cea mai activă preocupare pentru dezvoltarea teoretică și practică a problemei o manifestă S.U.A., ca țară promotoare a conceptului și autoare a primei definiții, care a pus la dispoziția comunității internaționale o paletălargă de informații privind dezvoltarea „războiului informațional". Alte țări cu preocupări în domeniu sunt Marea Britanie, Rusia, Franța, Spania, Israel, Grecia etc.
Preocupări ale statelor din spațiul de securitate euroatlantic:
▲ în S.U.A., „războiul informațional" se înscrie în conceptul „Information Dominance", ca un ansamblu de acțiuni ofensive/defensive care permit obținerea avantajului critic față de adversar/inamic în competiția stăpânirii informației, fiind aplicabil tuturor domeniilor: economic, politic, social, militar, financiar etc.
Există preocupări de a integra principalele infrastructuri administrative, economice și militare americane în cadrul unei arhitecturi informaționale, întrucât în pofida teoriilor avansate de Alvin și Heidi Toffler în privința intrării Statelor Unite în epoca informațională, dominația tehnologică americană asupra restului lumii nu o imunizează împotriva eventualelor atacuri informaționale.
Numeroasele atacuri informatice împotriva sistemelor informaționale militare și civile, riscurile de pătrundere și poluare a sistemelor guvernamentale, a structurilor informative și ale apărării, a rețelelor bancare, a centrelor de control feroviar, transport aerian etc. au atras atenția că amenințările informaționale nu sunt doar problema specialiștilor de la Pentagon, ci ele vizează/afectează securitatea națională și trebuie tratate în consecință. în acest sens a fost înființată Comisia Prezidențială pentru Protejarea Infrastructurii Critice, care evaluează gradul de vulnerabilitate al infrastructurilor considerate critice pentru securitatea națională și economică a țării, identifică problemele politice și juridice care presupun efort național de protejare a informației și propune noi reglementări în domeniu.
Structurile cu atribuții în domeniul „războiului informațional" se regăsesc:
-în cadrul Senatului și Camerei Reprezentanților, în consiliile permanente cu atribuții în domeniul securității naționale;
-sub forma unor agenții de sprijin și grupuri interdepartamentale și a unor comitete de consultanță;
-sub forma unor entități independente și a unor corporații
De asemenea, problematica „războiului informațional" se află în preocupările sistemului național de învățământ, în cadrul unor specializări universitare, forme și instituții de învățământ și cadre didactice specializate.
▲ în Canada, „războiul informațional" se află, îndeosebi, în atenția specialiștilor militari, care îl percep ca modalitate de control și manipulare a informației și a fluxurilor informaționale și, în consecință, a procesului decizional și care încearcă să determine guvernul să constituie structuri cu competențe și la nivel guvernamental, asemănătoare celor existente la nivelul armatei canadiene.
Sistemul informațional canadian este structurat pe trei niveluri, care se suprapun, și anume: fizic sau „nivelul de bază" – descris de elementele hardware ale sistemului informațional -, funcțional sau „stratul de mijloc" – care reflectă modul în care structura operează pachetele soft, sistemele de prelucrare a datelor în informații și, în final, comunicarea informațiilor la beneficiari – și semantic sau „nivelul cel mai înalt" – cel al conținutului și interpretării informației gestionate.
▲ în Marea Britanie, există percepția conform căreia „războiul informațional" se poate substitui conflictului militar, prin atacarea infrastructurii informaționale, comerciale, economice sau sociale aunui stat.
Specialiștii britanici consideră că informația reprezintă elementul strategic în orice domeniu, motiv pentru care este nevoie de o politică de management de risc față de calitatea informației (nu există încă veritabile sisteme de valorizare a informației).
În doctrina militară britanică, războiul informațional este descris sumar la capitolul „concepte strategice", fiind prevăzute atât formele defensive în întreg spectrul de conflicte, cât și formele ofensive îndreptate împotrivasistemelor de comandă și control ale inamicului.
O importantă contribuție la cunoașterea mijloacelor și procedeelor „războiului informațional" din alte state revine Serviciului Informații Militare, iar pentru măsurile ofensive specifice este implicat și Centrul de Comunicații Guvernamentale, prin mijloacele electronice de care dispune.
Preocupările structurilor oficiale cu atribuții în domeniu sunt orientate similar cu cele ale omologilor americani, însă nu sunt popularizate.
▲ în Franța, „războiul informațional" este perceput ca o nouă provocare care legitimează eforturile depuse împotriva hegemoniei americane și care îi permite să-și mențină poziția de mare putere.
Specialiștii francezi consideră că „războiul informațional" se desfășoară îndeosebi în domeniile militar și economic, este specific conflictelor de intensitate scăzută sau operațiilor militare, altele decât cele desfășurate în cadrul acțiunilor militare conduse de NATO ori sub egida O.N.U., unde aliații nu sunt considerați adversari. La nivelul abordării teoretice, „războiul informațional" are triplă valență: război pentru informație (care vizează obținerea de informații prin exploatarea celor disponibile provenite din surse deschise sau secrete), război împotriva informației (prin protejarea propriei informații și, implicit, prin împiedicarea adversarului/inamicului de a ajunge la informații vitale) și război prin intermediul informației (bazat pe război mediatic, acțiuni psihologice și dezinformare).
Doctrina militară franceză prevede existența a trei tipuri de război: electronic, informatic și psihologic, pentru fiecare dezvoltându-se organisme specifice.
De asemenea, „războiul informațional" este considerat o sursă potențială de vulnerabilitate pentru actorii economici, având în vedere relațiile concurențiale la nivel național și internațional, precum și explozia informațională, care obligă la regândirea modurilor de comunicare a informațiilor cu partenerii politici, economici și administrativi ai Franței.
▲ în Germania, perspectiva asupra „războiului informațional" este, în mare parte, asemănătoare cu cea americană și britanică, recunoscându-i-se rolul legitim, ofensiv/defensiv, în apărarea/protejarea intereselor naționale.
Specialiștii germani au în atenție, în special, problemele „securității/sigurantei informaționale", în care relevante sunt domeniile privind securitatea informației, protecția infrastructurii critice, precum și subdomeniile aferente, îndeosebi cele privind cooperarea în domeniul cercetării și dezvoltării resurselor informaționale.
Caracterul defensiv al „războiului informațional" derivă din nevoia de a răspunde operativ la așa-numitele „atacuri intenționate" la adresa securității militare și civile, iar cel ofensiv vizează îndeplinirea obiectivelor strategice, operaționale sau tactice ale instituțiilor guvernamentale și ale altor organizații legale, împotriva actelor criminale sau teroriste.
Specific concepției germane privind „războiul informațional" este faptul că se acordă o deosebită atenție managementului mijloacelor de comunicare, apreciate ca element fundamental de susținere, precum și componentei economice, asupra căreia au o poziție asemănătoare cu cea franceză.
▲ în Olanda, specialiștii depun eforturi pentru dezvoltarea sistematică a abordărilor domeniului, studiile efectuate încercând să construiască o concepție adaptată intereselor și locului ocupat de Olanda în cadrul Alianței Nord-Atlantice, care să permită atât NATO cât și Olandei să beneficieze de anumite oportunități oferite de „războiul informațional".
În concepția olandeză, planificarea, evaluarea și executarea acțiunilor specifice se bazează pe sprijinul adecvat al „comunității de informații", apreciindu-se că necesarul de informații pentru acestea este diferit față de cele formulate în mod tradițional în armată.
Se apreciază că informația obținută de comunitatea de informații trebuie să ajungă la timp, să fie precisă, ușor de folosit, completă, relevantă, la obiect și suficient de detailată pentru a sprijini atât cerințele proprii, cât și ale NATO.
Specialiștii olandezi consideră că pentru contracararea vulnerabilităților și amenințărilor de natură informațională trebuie realizată asigurarea informațională, în interesul comun al tuturor statelor membre NATO, pe suportul unei infrastructuri informaționale și de comunicare permanente.
Preocupari ale statelor din spațiul de securitate euroasiatic:
▲în Federația Rusă, „războiul informațional", abordat conceptual încă din anul 1980, este considerat un domeniu complex, specialiștii negăsind încă o formulă lingvistică proprie pentru acesta. Ei utilizează sintagmele „război informațional",„luptă informațională", „confruntare informațională", „apărare informațională", în funcție de importanța și beneficiile pe care un astfel de instrument le poate asigura intereselor Federației Ruse.
In pofida absenței unei poziții oficiale, definițiile și articolele publicate în presa scrisă creează o imagine relevantă asupra modului în care specialiștii ruși privesc „războiul informațional".
„Lupta informațională" este o formă de confruntare independentă, reprezentând, în același timp, un element constitutiv al oricărui tip de luptă (armată, ideologică, economică etc). Ea presupune utilizarea unor mijloace specifice pentru a influența mediul informațional al potențialului adversar/inamic și a asigura propria protecție. Componenta ofensivă a acesteia este asigurată de structurile de cercetare, mascare, supraveghere prin radiolocație, precum și de către structurile speciale la nivelul Forțelor Armate.
Specialiștii ruși recunosc faptul că „războiul informațional" a devenit o problemă serioasă mai ales după analiza rezultatelor războiului din Cecenia, când s-a înțeles că rezultatele catastrofale pentru armată au fost cauzate și de nereușitele din acest domeniu.
În septembrie 2000, președintele Vladimir Puțin a adoptat „ Doctrina rusă a securității informațiilor", care oferă guvernului cadrul legal privind asigurarea securității în spațiul virtual și protecția împotriva criminalității informatice, în baza căreia Federația Rusă încearcă să gestioneze noile amenințări, externe sau interne, provenite din spațiul informatic, la care este expusă în momentul de față. Subiecții care asigură securitatea informațională sunt statul și organismele constituite, cetățenii, organizațiile sociale, alte organizații și societăți împuternicite să asigure securitatea informațională potrivit legislației, însă nu există un „spațiu informațional unic" și o coordonare centrală în domeniu. Principiile specifice de asigurare a securității informaționale sunt: caracterul preventiv al măsurilor întreprinse și informarea adecvată a subiecților securității, interni și internaționali.
Specialiștii ruși consideră „armele informaționale" ca fiind foarte periculoase și dependente de tehnologia informațională și de telecomunicații. Astfel, un rol important este acordat Agenției Federale pentru Comunicație și Informație, care asigură securitatea informațională a țării, sistematizarea informațiilor și căile de realizare a protecției acestora, analizează factorii destabilizatori și amenințările informaționale la adresa securității individului, societății și statului, fundamentează prevederile de bază privind asigurarea securității informaționale și elaborează normele referitoare la formele și procedeele specifice de protecție.
▲ în China, sintagma „război informațional" a fost integrată atât în terminologia și doctrina militară, cât și în programele de pregătire și educare a națiunii.
În opinia specialiștilor chinezi:
-colectarea informațiilor constituie primul element al strategiei de desfășurare a „războiului informațional" în timp de pace, iar în caz de conflict devine o strategie de control a informației, care urmărește împiedicarea sau distrugerea instrumentelor de recunoaștere a adversarului/inamicului.
-controlul informației constituie o dimensiune esențială a securității naționale, întrucât statul chinez controlează întreaga societate.
Pentru factorii politico-militari, controlul informației, ca sursă de putere, rămâne esențial, chiar în condițiile deschiderii economice și posibilelor vulnerabilități generate de globalizarea informației. China dezvoltă în prezent conceptul „Net Force", care acordă războiului în spațiul realității virtuale un loc important, alături de celelalte forme de război consacrate, constituind, în acest sens, puternice structuri specializate, formate din experți în informatică, antrenați în diferite universități, academii sau centre de pregătire. Specialiștii chinezi pun un accent deosebit pe dezvoltarea metodelor de cunoaștere și descurajare a adversarului/inamicului, precum și pe transformarea războiului mecanizat, caracteristic epocii industriale, într-un război specific deciziilor și controlului, un război al cunoașterii, al inteligenței. Astfel, se acordă o atenție deosebită dezvoltării armamentelor de ultimă generație, perfecționării și diversificării tehnologiei informaționale, a sistemelor de arme informaționale și lucrul pe Internet, pentru adaptarea armatei la realitățile „războiului informațional". Oficialii chinezi preconizează accentuarea dezvoltării tuturor tipurilor, formelor și metodelor de forță ale „războiului informațional" și combinarea elementelor tradiționale (inclusiv „viclenia", deseori invocată de strategii chinezi, încă din Antichitate) și a elementelor occidentale de folosire a forțelor cu scopul de a ataca punctele slabe ale adversarului/inamicului.
CAPITOLUL V
EFECTE ȘI STRATEGII DE CONTRACARARE
5.1 Efectele (consecințele) „războiului informațional"
Actorii implicați în „războiul informațional" folosesc o diversitate de metode subtile și eficiente pentru a provocarea adversarului/inamicului. „Războiul informațional" afectează, practic, toate sferele de activitate socială, precum și valorile măsurabile ale statului sau societății civile prin necesitățile și idealurile generate de acestea. Există percepția potrivit căreia „războiul informațional", la fel ca și proliferarea armelor de distrugere în masă, terorismul internațional și traficul de droguri reprezintă un potențial pericol la adresa mediului de securitate, întrucât:
• dezvoltarea tehnologiei informaționale permite desfășurarea de atacuri, operațiuni, campanii și agresiuni în orice timp și de la orice distanță, fapt ce necesită măsuri adecvate de protecție a infrastructurii informaționale;
• există țări care includ „războiul informațional" în cadrul doctrinei lor militare și își dezvoltă potențialul corespunzător ducerii unui asemenea tip de război, evaluează dependența, în creștere, față de sistemele informaționale, atât pentru activitățile civile cât și pentru cele militare;
• protejarea sistemelor informatice impune cooperări la un nivel fără precedent între agențiile guvernamentale și sectorul privat, cu costuri foarte greu de suportat de către societate;
• teroriștii și extremiștii folosesc deja Intemetul și au chiar propriile lor pagini de Web, pe care le utilizează pentru comunicare, strângere de fonduri, recrutări și culegere de informații.
„Războiul informațional" poate afecta domeniile economic, politic, social, cultural, economico-financiar, militar, în cadrul cărora sunt vizate, cu prioritate democrația, decizia, cetățeanul, infrastructura, puterea politică, sistemul de alianțe, sistemul legislativ, statul și instituțiile sale, valorile apărate și protejate constituțional.
Statele democratice percep „ agresiunile informaționale " ca pe un adevărat pericol la adresa securității lor naționale, întrucât actorii care le generează urmăresc să impună „terapia haosului", adică instaurarea și menținerea unei permanente stări de insecuritate și dezordine, cu consecințe asupra autorității și legitimității organelor supreme ale statului, capacității de influențare și control a deciziilor la toate nivelurile, a capacității de organizare a ripostei în fața presiunilor și amenințărilor, precum și a moralului populației.
Agresiunea informațională generează:
– Rupturi iremediabile între elitele politice, culturale și mase, acționând pentru dezbinarea acestora:
– Destructurarea ordinii constituționale;
– Acțiuni subversive la adresa obiectivelor, valorilor, intereselor și necesităților naționale și ale aliaților;
– Pregătirea unei agresiuni militare;
– Crearea sau amplificarea reacțiilor ostile ale populației, determinate de disfuncții, precum: lipsa căldurii, a gazelor, apei și energiei electrice în locuințe și centre industriale, scăderea producției, șomajul peste limitele prevăzute; transformarea unor stări sociale tensionate în încercări de lovituri de stat ori de nesupunere a maselor în fața legilor; scăderea rapidă a puterii de cumpărare a monedei naționale și blocarea sistemelor financiar-bancare; izolarea statului în plan internațional, limitarea accesului la resursele strategice;
Evaluarea efectelor „războiului informațional" presupune o abordare multidisciplinară, determinată de complexitatea acțiunilor/operațiunilor, de țintele vizate (sistemele informaționale, gestionarea informației și procesul de decizie), cu implicații directe asupra sistemelor tehnice, a rețelelor de calculatoare sau comunicații și a resurselor umane implicate/afectate.
Strategia de contracarare a agresiunii informaționale trebuie să asigure coordonarea resurselor umane și materiale alocate pentru cunoașterea mediului informațional, a disfuncțiilor, vulnerabilităților și factorilor de risc la adresa securității informaționale naționale, precum și conducerea acțiunilor și operațiunilor informaționale, prin mijloace și procedee operative, adecvate și oportune, în vederea prevenirii și contracarării agresiunii informaționale a adversarului/inamicului. Ea definește modalitățile concrete de culegere, prelucrare, analiză, interpretare și utilizare a informațiilor necesare deciziilor și creează cadrul necesar elaborării normelor și metodologiilor de cunoaștere, prevenire și contracarare a agresiunii informaționale.
Ea face parte din Strategia de Securitate Națională, care reglementează domeniul operațional al „securității informaționale" și se adresează factorilor implicați în realizarea securității informaționale din sfera legislativului, executivului, sistemului național de securitate, autorităților și instituțiilor publice, organizațiilor de drept privat, celor neguvernamentale și altor forme asociative ale societății civile, constituind modalitatea operațională de aplicare a cerințelor și principiilor doctrinei informațiilor pentru securitatea națională.
Definirea agresorului/inamicului potențial sau real
Agresorul/inamicul poate fi organizație, instituție, stat, grup de presiune, care prin intențiile declarate vizează obiective și ținte situate în câmpul informațional propriu și care, prin consecințe, poate afecta starea de securitate.
Obiectivele și țintele probabile vizate de adversar/inamic
O eventuală agresiune informațională îndreptată împotriva României ar putea urmări izolarea țării noastre în societatea globală bazată pe informare, din cauza lipsei infrastructurii, tehnologiei și personalului specializat în acest domeniu. Materializarea acestor riscuri s-ar putea realiza prin: întreruperea fluxului esențial de informații; propagarea unei imagini deformate privind societatea democratică românească; denaturarea modului în care România respectă tratatele și acordurile internaționale; denigrarea factorilor decizionali etc.
Obiective probabile ale agresiunii informaționale pot fi: denigrarea instituțiilor fundamentale ale statului prin acțiuni de lobby în plan diplomatic (mobilizarea ambasadelor, folosirea unor specialiști în imagine la misiunile diplomatice etc); contestarea capacității factorilor de decizie de a înfăptui reformele în domeniile economic, social și militar; crearea unei imagini negative a statului în relațiile cu alte state, cu organisme internaționale și în raporturile acestuia cu societatea civilă; dezinformarea opiniei publice și a factorilor de decizie asupra aspectelor ce privesc apărarea țării, capacitatea operațională a instituției militare si a structurilor informative specializate etc..
Țintele probabile pot fi:
a) ținte umane: lideri de opinie; mass-media; oameni de afaceri, investitori potențiali; personalități influente din mediul universitar și institutele de cercetare; personalul structurilor informative naționale; componenta armată națională;
b) capacități informaționale:
– infrastructura, în mod deosebit:
– structurile specializate în producția de echipamente și tehnologia informației;
– căile și mijloacele de comunicații folosite în acțiuni/operațiur informaționale;
– instalațiile tehnice care servesc activității de pregătire și instruire personalului specializat sau care poate fi folosit în acțiuni/operațiuni specifice;
Dintre principalele tipuri de vulnerabilități legate de informații și sisteme informaționale,
pentru care trebuie luate măsuri de prevenire și contracarare sunt enumerate: menținerea la un nivel scăzut a insfrastructurii informaționale și întârzieri în realizarea acesteia la standardele impuse de dinamica globalizării.
Strategia militară a României evidențiază existența riscurilor privind războiul
informațional, dar acest lucru nu este suficient pentru a elimina efectele apariției unui astfel de fenomen. Potrivit strategiei, războiul informațional ar avea ca prim obiectiv izolarea României în societatea globală, prin lipsa infrastrucrurii, tehnologiei și personalului specializat.
Potrivit unor analize, România este în momentul de față ținta unui război informațional
agresiv declanșat din exterior cu sprijin intern, țintele principale fiind sistemul financiar, sistemul fiscal, sistemele de telecomunicații. Afectarea infrastructurii acestor sisteme se consideră că este cauzată de neglijență, lipsa unor strategii naționale coerente de asigurare a securității infrastructurilor critice ale României, lipsa politicilor de securitate la nivelul instituțiilor guvernamentale, financiare, de învățământ etc.
5.2 Protecția informațiilor prin clasificarea lor
Dacă după cel de-al doilea război mondial au rămas atâtea amintiri neplăcute, se cuvine,
totuși, să recunoaștem și câteva moșteniri teribile. Ne gândim la cercetarea operațională, a lui Claude Shannon, transferată din domeniul militar în cel economic, dar și la ceea ce ne interesează pe noi mai mult, marcarea documentelor cu regim special. NATO are meritul principal în dezvoltarea acestui sistem, al clasificării. Clasificare înseamnă etichetări crescătoare ale documentelor sau informațiilor, de la cel mai de jos nivel, unde se situează informațiile deschise (open) sau neclasificate (unclassified), la cele confidențiale, urcând spre informații secrete și strict secrete (top secret).
Inițial, s-a pornit de la ideea că informațiile care prin compromitere pot costa vieți umane
sunt marcate „secrete”, în timp ce informațiile a căror compromitere costă pierderea multor vieți umane sunt definite „top secret” (strict secrete). Angajații în domeniul securității sistemelor sunt investiți cu responsabilități diverse, dar și cu dreptul de a lucra cu anumite categorii de informații. Se poate vorbi de o strânsă legătură între responsabilități și categoriile de informații cu care se dă dreptul de a lucra. În SUA, dreptul de verificare a fișierelor cu amprente ale FBI este acordat doar pentru verificarea unor informații secrete, în timp ce o verificare de tip „top secret” dă dreptul de accesare a tuturor datelor despre locurile de muncă din ultimii 5 până la 15 ani.
Pe linia accesului la unele categorii de informații, pentru exercitarea controlului lucrurile
sunt mai clare: un oficial poate citi documentele dintr-o anumită categorie numai dacă el are cel puțin împuternicirea de accesare a informațiilor din categoria respectivă sau dintr-una superioară. De exemplu, un împuternicit să acceseze informații „strict secrete” poate citi informații confidențiale, secrete și strict secrete, iar unul cu drept de accesare a informațiilor secrete nu le poate accesa pe cele „strict secrete”. Regula este că informațiile pot circula doar în sus, de la confidențial la secret și strict secret, în timp ce invers, de sus în jos, pot circula doar dacă o persoană autorizată ia în mod deliberat decizia de a le declasifica.
De asemenea, s-au stabilit reguli de păstrare a documentelor, după cum urmează:
documentele confidențiale sunt păstrate în dulapuri cu cheie, în orice birou guvernamental, în timp ce documentele din categoriile superioare necesită seifuri de un anumit tip, uși păzite și control asupra copiatoarelor și a celorlalte echipamente electronice.
La nivel național există proceduri foarte riguroase privind secretul de stat. De regulă,
există o ierarhie a ceea ce este cunoscut sub numele de clasificare, prin care orice document și alte elemente importante sunt încadrate într-o anumită categorie.
Se practică două strategii de bază pe linia securității naționale:
1. Tot ceea ce nu este interzis este permis.
2. Tot ceea ce nu este permis este interzis.
În Statele Unite ale Americii, prima strategie este cea care guvernează accesul la
informațiile guvernamentale. În multe țări de pe glob, accesul la informațiile naționale este controlat prin legi privind secretul de stat, folosindu-se cea de-a doua strategie. Un angajat loial și devotat firmei nu discută afacerile acesteia până când nu are convingerea că problema respectivă poate să fie făcută publică.
Se apelează la două tactici de implementare a strategiei fundamentale privind protejarea
informațiilor deosebite: controlul discreționar al accesului, controlul legal al accesului.
Prima tactică de control al accesului implementează principiul celui mai mic privilegiu:
nici o persoană, în virtutea rangului sau a poziției ce o deține, nu are drepturi nelimitate de a vedea informațiile deosebite, iar persoanele care au o astfel de facilitate trebuie să le vadă numai pe cele care intră în sfera lor de activitate. Controlul discreționar al accesului este aplicat printr-o matrice de control. Pentru fiecare persoană (subiect) aflată pe listă și pentru fiecare informație (obiect), matricea arată ceea ce poate face fiecare subiect cu obiectele din listă: citire, scriere, execuție, aprobare ș.a.
Controlul legal al accesului își exercită forța pe baza legilor existente (legea securității
naționale, legea energiei atomice ș.a.). În SUA, prin lege, sunt stabilite două tipuri de structuri de control: ierarhizate și neierarhizate.
Structura ierarhizată încadrează informațiile senzitive în patru categorii: strict secrete,
secrete, confidențiale și neclasificate. Primele trei categorii sunt referite printr-o denumire generică: informații clasificate. În alte țări NATO, inclusiv Canada, a patra categorie este cunoscută sub numele de informații restrictive.
În structura neierarhizată sunt două categorii: compartimentate și cu obiecții sau ascunse
vederii unor categorii de persoane. Compartimentările pot avea nume scurte, suficient de sugestive, care să scoată în relief aspecte cum sunt: SECOM (securitatea comunicației), CRIPTA (criptare), COMSEC (comunicații secrete), HUMINT (Human INTeligence), SIGINT (SIGnal INTeligence), IMINT (IMage INTeligence) ș.a. Categoria „cu obiecții” privește îndeosebi naționalitatea potențialilor cititori și autori ai obiectelor. În SUA, contestațiile (obiecțiile) sunt: NOFOR (no foreign = neaccesibile străinilor), US/UK EYES ONLY (de văzut numai de către englezi sau americani) ș.a.
Informațiile strict secrete, care sunt într-o anumită compartimentare, se numesc informații
senzitive compartimentate și presupun o atenție deosebită la întrebuințare. Doar o categorie este superioară acesteia din urmă. Este vorba despre informațiile din planul operativ integrat unic sau răspunsul național în caz de război.
Atunci când informațiile au fost împărțite în două mari categorii, clasificate și
neclasificate, s-a ținut cont de anumite principii.
Guvernele pornesc de la o altă clasificare mai largă, împărțind informațiile în două mari
tipuri: informații subiective și informații obiective. Anterior a operat o altă clasificare: informații „operaționale” și informații „științifice”. Unii chiar au menționat un al treilea tip de informații clasificate de guverne – informații „tehnice”, însă în multe materiale, informațiile tehnice și cele științifice sunt submulțimi ale informațiilor obiective.
Atunci când o informație trebuie să fie clasificată ei i se va atribui un nivel de clasificare,
ceea ce va evidenția importanța relativă a informației clasificate în sistemul național de securitate, specificându-se cerințele minime pe care trebuie să le îndeplinească acea informație.
Un sistem de clasificare eficient trebuie să se bazeze pe niveluri de clasificare definite cu
mare claritate.
În sistemul american de clasificare a informațiilor există trei niveluri de clasificare: top
secret (strict secret), secret și confidențial. Informațiile neclasificate constituie o altă categorie. În Legea 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, din România, informațiile clasificate din clasa secretelor de stat sunt încadrate în trei niveluri, astfel: strict secrete de importanță deosebită, strict secrete și secrete.
Informațiile strict secrete (SUA), cărora le corespund informațiile strict secrete de importanță deosebită (România), sunt informațiile a căror divulgare neautorizată este de natură să producă daune de o gravitate excepțională securității naționale.
Informațiile secrete (SUA), ceea ce echivalează cu informațiile strict secrete (România),
sunt informațiile a căror divulgare neautorizată este de natură să producă daune grave securității naționale.
Informațiile confidențiale (SUA), corespunzătoare informațiilor secrete (România), sunt
informațiile a căror divulgare neautorizată este de natură să producă daune securității naționale.
5.3 Aspecte principale pe linia securizării spațiului cibernetic
Vorbind despre spațiul cibernetic, se cuvine să prezentăm câteva probleme și cauze ce conduc la insecuritatea globală a planetei:
– lipsa unui nivel suplimentar de securitate orientat spre angajații organizațiilor (s-a constat că 73% dintre companii n-au cerut vreodată angajaților proprii să citească sau recitească politicile de securitate după angajare, iar 2/3 nu verifică nicicând dacă angajații lor au citit politicile de securitate);
– apelarea la „honeypots” (furnicare), pe post de servere false, adevărate captatoare de urme ale atacatorilor de sisteme;
– dificultatea combaterii atacurilor din interior prin mijloace tehnice demonstrează că securitatea este, în principal, o problemă umană – evidențiind faptul că în lume există un prost management (se recomandă separarea obligațiilor de serviciu, plecarea anuală a tuturor angajaților în concediu);
– o prea mare deschidere a rețelelor din organizații;
– proliferarea sistemelor bazate pe calculatoare miniaturizate (handheld) fără o prea bună securizare;
– decât să vezi rețelele organizațiilor ca pe niște castele, mai bine le vezi ca pe niște aeroporturi – oamenii vin și pleacă tot timpul, unele zone sunt mai securizate decât altele, iar oamenii când trec dintr-o parte în alta trebuie să prezinte proba (bilet, tichet de îmbarcare, pașaport etc);
– folosirea unei mari baze de date care să conțină informații despre cine poate să facă ce să facă, ce va asigura că utilizatorii pot să facă numai lucrurile îndreptățite să le facă – aceasta va duce la supravegherea activităților pe linia securității de către manageri, ca obligații de zi cu zi;
– nu blocarea atacanților, ci lăsarea lor să acționeze pentru a le putea urmări modul de acțiune;
– aproape inexistente asigurările în spațiul cibernetic, din cauza complexității noilor rețele ce fac dificilă evaluarea riscurilor;
– societățile de asigurare vor impune companiilor tipurile de echipamente pe care trebuie să le aibă pentru a fi admise pe lista asiguraților sau pentru a beneficia de reduceri substanțiale ale primelor de asigurare;
– revizuirea inițiativelor lansate cu mult entuziasm în privința biometriei (ochi, față, amprenta digitală ș.a.);
– 11 septembrie 2001 a demonstrat că nu problema colectării datelor a condus la acest dezastru, ci neîmpărtășirea și proasta lor interpretare;
– de revizuit rolul factorului uman (HUMINT) în culegerea de informații;
– terorismul din spațiul cibernetic poate fi mai periculos decât cel tradițional (câteva clicări de mouse pot să conducă la distrugerea economiei și afectarea multor vieți omenești – un mouse poate fi mai periculos decât un glonț sau o bombă);
– de evitat un posibil Pearl Harbour electronic – pentru asta, în SUA, sunt necesare cel puțin cinci ani și 200 milioane de dolari. Sunt căi mai simple și mai ieftine de atacat infrastructurile principale: telefoane false, automobile-capcană, pirați ai aerului;
– analogie în abordarea securității sistemului cu sistemul de lobby din domeniul mediului (gen Green Peace).
Iată doar câteva dintre semnalele disperate ale omenirii față de globalizarea informațională. Statele foarte dezvoltate au ajuns să depindă de informații mai mult decât de resursele naturale. Unele dintre ele, dacă nu mai au controlul informațiilor, pot supraviețui fără instaurarea haosului doar câteva ore – SUA, doar șase ore.
Spațiul cibernetic – sistemul central al infrastructurii naționale
Un prim pas în asigurarea securității informațiilor vehiculate la nivelul sistemului informațional global constă în elaborarea unei strategii de securizare a infrastructurilor de importanță vitală.
Infrastructura României este compusă din instituții publice și private din sectoarele agricol, alimentar, apă, sănătate publică, transport, finanțe și bănci, industria chimică și a altor substanțe speciale, servicii poștale și maritime. Sistemul central al acestei infrastructuri îl constituie spațiul cibernetic – de mii de calculatoare interconectate, servere, rutere, comutatoare (switch-uri), precum și din cablurile de fibră optică ce permit infrastructurii principale să fie perfect interconectată. Astfel, funcționarea sănătoasă a spațiului cibernetic este esențială pentru orice economie și pentru securitatea națională.
România este nevoită să-și dezvolte o strategie proprie de securizare a spațiului cibernetic, având în vedere explozia pe care a înregistrat-o utilizarea rețelelor informatice globale. În momentul actual, eforturile nu trebuie orientate numai către spațiul cibernetic al națiunii, ci trebuie conjugate la nivel global, având în vedere că s-a ajuns la un grad destul de ridicat al depedenței funcționării întregii infrastructuri de funcționare rețelei globale. Riscurile securității informațiilor sunt mult mai mari, sunt la nivel global. Prin atacarea rețelei naționale este afectată rețeaua globală.
Securizarea spațiului cibernetic este o misiune strategică dificilă, care necesită coordonarea și concentrarea eforturilor întregii societăți, guvernul fiind nevoit să lucreze la identificarea amenințărilor, a vulnerabilităților sistemelor, precum și la stabilirea măsurilor de îmbunătățire a securității spațiului cibernetic.
Viteza cu care se realizează atacurile din spațiul cibernetic, anonimatul lor le fac greu de atribuit unor acțiuni teroriste, criminale sau la nivel de stat – sarcină ce apare deseori după ce s-a înfăptuit atacul. De aceea, elaborarea și aplicarea unor strategii naționale de securizare a spațiului cibernetic poate ajuta la reducerea vulnerabilității în fața atacurilor devastatoare declanșate împotriva infrastructurilor informaționale critice sau a averilor/bunurilor fizice care stau la baza acesteia.
Plecând de la exemplul american, care aplică deja o Strategie Națională de Securizare a Spațiului Cibernetic, se pot identifica obiectivele strategice care ar trebui avute în vedere de România în acest domeniu:
– prevenirea atacurilor cibernetice împotriva infrastructurilor critice;
– reducerea vulnerabilității naționale în fața atacurilor cibernetice;
– minimizarea daunelor și a timpului de reconstituire a sistemului în urma eventualelor atacuri cibernetice, dacă apar.
5.4 Cadrul legislativ românesc privind securitatea informațiilor
La nivelul României, în ultimii ani, au început să apară din ce în ce mai multe reglementări legislative privind protecția și securitatea informațiilor. Lucrurile s-au schimbat odată cu proliferarea și pe teritoriul țării a tehnologiilor informaționale și de comunicații, care au eliminat barierele de timp, spațiu și localizare a prelucrării, stocării și transmiterii informațiilor. Chiar dacă sunt încă multe lacune în această privință, se poate spune că este un început bun pentru trecerea României la societatea informațională și a cunoașterii.
Printre cele mai importante legi care reglementează, direct sau indirect, protejarea informațiilor, mecanismele de prelucrare, stocare și transmitere, se pot enumera:
– Legea 51/1991 privind siguranța națională a României;
– Ordonanța de Guvern 124/2000 pentru completarea cadrului juridic privind dreptul de autor și drepturile conexe, prin adoptarea de măsuri pentru combaterea pirateriei în domeniile audio și video, precum și a programelor pentru calculator.
– Legea 455/iulie 2001 privind semnătura electronică;
– Legea 544/2001 privind accesul la informația publică;
– Legea 676/2001 privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul telecomunicațiilor;
– Legea 677/21 noiembrie 2001 privind protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date;
– Legea 682/2001 privind ratificarea Convenției pentru protejarea persoanelor față de prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal, adoptată la Strasbourg la 28 ianuarie 1981;
– Ordinul Ministerului Finanțelor Publice 875/2001 pentru aprobarea Regulamentului privind operațiunile cu titluri de stat emise în formă dematerializată;
– Legea 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, însoțită de Hotărârea de Guvern 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naționale de protecție a informațiilor clasificate în România;
– Legea 365/2002 privind comerțul electronic;
– Ordonanța de Guvern 34/2002 privind accesul la rețelele de telecomunicații electronice și la infrastructura asociată, precum și interconectarea acestora;
– Hotărârea de Guvern 781/2002 privind protecția informațiilor secrete de serviciu;
– Regulamentul Băncii Naționale a României 4/2002 privind tranzacțiile efectuate prin intermediul instrumentelor de plată electronică și relațiile dintre participanții la aceste tranzacții;
– Ordonanța de Guvern 24/2002 privind încasarea prin mijloace electronice a impozitelor și taxelor locale;
– Ordinul Avocatului Poporului 75/2002 privind stabilirea unor măsuri și proceduri specifice care să asigure un nivel satisfăcător de protecție a drepturilor persoanelor ale căror date cu caracter personal fac obiectul prelucrărilor.
– Lege nr. 161 din 19 aprilie 2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, care conține componenta de prevenire și combatere a criminalității informatice, în Titlul III.
S-ar putea spune că, cel puțin din vedere legislativ, România se apropie de climatul juridic internațional și al țărilor dezvoltate în privința securității informațiilor. Însă, mai sunt multe aspecte de rezolvat, care țin de procedurile de aplicare a legislației, de educația și instruirea în acest domeniu, de conștientizarea factorilor decizionali în privința riscurilor la care sunt supuse sistemele informatice ale organismelor pe care le conduc. De asemenea, nu există o strategie elaborată în privința securizării spațiului cibernetic, în care să fie definite foarte clar obiectivele, prioritățile, măsurile și actorii responsabili, elemente de această natură regăsindu-se doar pe alocuri în Strategia de Securitate Națională, Doctrina națională a informațiilor pentru securitate, Legea siguranței naționale și celelalte legi care reglementează securitatea informațiilor, a activităților care apelează la mijloace electronice de prelucrare a datelor etc.
Strategia trebuie să prevadă:
-tendințele de evoluție a fenomenelor cu relevanță pentru securitatea informațională;
-provocările de natură informațională;
-modalitățile de prevenire și protejare a valorilor, intereselor și necesităților naționale în domeniu.
-legislația privind protejarea sistemelor informative și informatice, a colaborărilor interne și internaționale în domeniu;
-alocarea resurselor umane și materiale necesare;
-tehnologiile necesare privind depistarea penetrărilor, a imixtiunilor și a atacurilor cibernetice;
-Contracararea, prin acțiuni/operațiuni sistematice, a planurilor ori a intențiilor adversarului/inamicului de a declanșa acțiuni/operațiuni informaționale îndreptate împotriva obiectivelor, valorilor și intereselor de siguranță/securitate națională.
De asemenea, acțiunile/operațiunile prevăzute trebuie adaptate la formele de manifestare ale „războiului informațional":
– războiul de comandă/control;
– războiul electronic;
– războiul imagologic;
– războiul informatic (cibernetic);
– războiul mediatic sau web;
– războiul psihologic;
– războiul virtual.
Acțiunile/operațiunile de contracarare a agresiunii informaționale trebuie organizate, coordonate și conduse de către Consiliul Suprem de Apărare a Țării, prin structura specializată desemnată ca autoritate națională în materie. Ele se realizează în raport de competențe, pe bază de programe, proiecte sau operațiuni informative circumscrise susținerii politicilor și/sau strategiilor de securitate națională.
CAPITOLUL VI
CONCLUZII ȘI PROPUNERI
Economia și securitatea națională sunt total dependente de tehnologiile informaționale și de infrastructura informațională. În centrul infrastructurii informaționale, de care depinde omenirea, se află Internetul, un sistem conceput inițial pentru folosirea în comun a cercetărilor neclasificate între oamenii de știință care nu erau suspectați de folosirea abuzivă a rețelei. Este același Internet care astăzi conectează milioane de calculatoare din diferite rețele, rezolvând cele mai multe servicii de bază ale națiunilor și conducând la funcționarea infrastructurilor.
Aceste rețele de calculatoare, de asemenea, controlează obiecte fizice, cum sunt transformatoarele electrice, trenurile, stațiile de pompare, containerele chimice, radarele, bursele de valori – toate existând dincolo de spațiul cibernetic.
O mare varietate de actori rău intenționați pot declanșa atacuri împotriva structurii informaționale critice. Unii deja au făcut-o. O preocupare majoră trebuie să fie orientată spre atacurile cibernetice organizate, capabile să cauzeze destabilizarea infrastructurii naționale critice, a economiei sau a securității naționale. Complexitatea tehnică solicitată pentru înfăptuirea unui astfel de atac este destul de ridicată și, parțial, explică de ce încă nu s-au înregistrat astfel de atacuri până acum. Totuși, nu trebuie să fim prea încrezători. Au fost cazuri în care atacanții organizați au exploatat unele vulnerabilități care ne-au demonstrat că dispun de capacități distructive și mai mari. Analizele amenințărilor cibernetice sunt strict necesare pentru identificarea tendințelor pe termen lung ale amenințărilor și vulnerabilităților. Ceea ce se știe este faptul că instrumentele și metodologiile înfăptuirii atacurilor sunt larg răspândite, iar capacitățile tehnice și complexitatea utilizatorilor porniți pe provocarea unui adevărat dezastru se află în creștere.
Pe timp de pace, dușmanii pot declanșa acte de spionaj asupra guvernului, centrelor de cercetare științifică universitară și companiilor private. De asemenea, ei încearcă să pregătească terenul pentru administrarea loviturilor din spațiul cibernetic în cazul unei confruntări, prin cartografierea sistemelor informaționale ale unui stat, identificând principalele ținte și plasând în infrastructura națională porți ascunse de intrare și alte mijloace de acces. Pe timp de război sau criză, adversarii vor încerca să intimideze liderii politici naționali prin atacarea infrastructurilor critice și a funcțiilor de bază ale economiei sau erodarea încrederii publice în sistemele informaționale.
Atacurile cibernetice asupra rețelelor informaționale ale oricărei țări pot avea consecințe grave, cum ar fi întreruperea funcționării unor componente cheie, provocarea pierderilor de venituri și proprietăți intelectuale sau chiar pierderea vieților omenești. Contracararea unor astfel de atacuri necesită realizarea unor componente riguroase cum încă nu există în prezent, dacă se dorește reducerea vulnerabilităților și prevenirea sau diminuarea forței capacităților îndreptate împotriva infrastructurilor critice.
În general, sectorul privat este cel mai bine structurat și echipat pentru a răspunde la un eventual atac cibernetic. Privind în interior, asigurarea continuității activității guvernului presupune asigurarea siguranței propriei sale infrastructuri cibernetice și a activelor necesare pentru atingerea misiunii și exercitarea serviciilor. Pe plan extern, rolul unui guvern pe linia securității cibernetice este acela al garantării cazurilor în care costurile tranzacțiilor sunt ridicate sau atunci când barierele legale conduc la probleme ce necesită o coordonare deosebită; cazurile în care guvernele operează în absența forțelor sectorului privat; creșterea conștientizării.
Angajarea parteneriatului public-privat este componenta de bază a strategiei de securizare a spațiului cibernetic. Acesta este adevărul din câteva motive. Parteneriatul se confruntă cu problema coordonării. Partenerii pot îmbunătăți, în mod semnificativ, schimbul de informații și cooperarea. Angajamentul public-privat va lua o mare varietate de forme și se va adresa conștientizării nevoii de instruire, performanțelor tehnologice, remedierii vulnerabilității și operațiunilor de reconstituire a sistemului.
Rolul guvernului în aceste cazuri și în altele este justificat doar atunci când beneficiile intervenției depășesc costurile asociate. Acest standard este important doar în cazurile în care există soluții viabile din partea sectorului privat pentru remedierea potențialelor amenințări și vulnerabilități. Pentru fiecare caz, trebuie să se acorde atenție costurilor și impactului unei acțiuni anume a guvernului, comparativ cu alte acțiuni complementare, non-acțiuni, luând în considerare și soluțiile prezente și viitoare ale sectorului privat.
Acțiunile guvernamentale de securizare a spațiului cibernetic sunt justificate din mai multe motive: al jurisdicției și încadrării atacurilor, protecției rețelelor și sistemelor critice pentru securitatea națională, al recomandărilor și atenționărilor, precum și al protecției împotriva atacurilor organizate capabile să producă daune economiei. Activitățile instituțiilor guvernamentale trebuie, de asemenea, să susțină cercetarea și dezvoltarea tehnologică pentru a permite sectorului privat să asigure o mai bună securizare a unei părți din infrastructura principală a națiunii.
Ca orice strategie, și cea de securizare a spațiului cibernetic ar trebui să-și definească o serie de priorități, care ar putea fi:
1. un sistem național de răspuns pe linia securității spațiului cibernetic;
2. un program național de reducere a vulnerabilității și amenințărilor securității spațiului cibernetic;
3. un program național de instruire și conștientizare privind securitatea spațiului cibernetic;
4. securizarea spațiului cibernetic guvernamental;
5. securitatea națională și cooperarea internațională privind securitatea spațiului cibernetic.
Prima prioritate vizează îmbunătățirea răspunsului la incidentele cibernetice și la reducerea potențialelor daune produse de astfel de evenimente. Prioritățile a doua, a treia și a patra vizează reducerea amenințărilor și vulnerabilităților în fața potențialelor atacuri cibernetice. A cincea prioritate este de prevenire a atacurilor cibernetice care pot avea impact asupra activelor naționale de securitate și de îmbunătățire a managementului internațional al răspunsurilor la astfel de atacuri.
BIBLIOGRAFIE:
1.Cathala Henri-Pierre , Epoca dezinformării, Editura Militară, București, 1991.
2. Hariuc Constantin, Identificarea și contracararea agresiunilor informaționale, Editura „Licorna ", București, 2000.
3.Hentea Călin , 150 de ani de război mediatic. Armata și presa în timp de război, Editura „Nemira ", București, 2000.
4.Mureșan Mircea, Gheorghe Toma, Provocările începutului de mileniu: convenționale, neconvenționale, asimetrice, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2003.
5.Păun Vasile, Popa Anca-Monica , O provocare strategică: războiul informațional, Editura „ UTI", București, 2002.
6.Simileanu Vasile , Asimetria fenomenului terorist, București, 2003.
7.Toffler Alvin, Al treilea val, Editura Politică, București, 1983.
8.Weinberger Caspar, Schweizer Peter, Următorul război mondial Editura ,,Antet", București, 1996.
9. Anca-Monica Popa, Războiul informațional – o abordare epistemologică, Gândirea Militară Românească, nr. 6, dec. 2000.
10. Maior lector universitar doctor Ion Roceanu, Avantajul informațional – obiectiv al operațiilor informaționale, Revista Forțelor Terestre, nr. 1/2001.
11. General de brigadă Ionel Marin, Războiul informațional – adevăr sau ficțiune?, Revista Fundației Colegiului Național de Apărare, nr. 2/2000.
12. Colonel prof. univ. dr. Ion Irimia, colonel conf. univ. dr. Ion Damian colonel dr. Victor Stoica, Scopul, obiectivele și caracteristicile războiului informațional, Buletinul Academiei de Inalte Studii Militare, nr. 1/2002 p. 261-262.
13. D.E. Denning, Information Warfare and Security, Addison-Wesley, Reading, Massachusetts, 1999.
14. D. Dragomir „Război informațional agresiv asupra sistemului bancar”, Cotidianul, 29 mai 2004.
15. M. Howard, D. LeBlanc, Writing Secure Code, 2nd Edition, Microsoft Press, Redmond, Washington, 2003.
16. M. Igbaria, M. Anandarajan, C.C.-H Chen, „Global Information Systems”, in Encyclopedia of Information Systems, Academic Press, San Diego, CA, 2003, vol. 2, pp. 443-458.
17. W. Schwartan, Information Warfare, 2nd edition, Thunder’s Mouth Press, New York, 1996.
18 .„Securing the Cloud. A Survey of Digital Security”, in The Economist, October 26th-November 1st, 2002, Volume 365, Number 8296.
19. Strategia de securitate Națională a României, www.mapn.ro/ strategia securitate
20. The National Strategy to SECURE CYBERSPACE, February 2003, The White House, Washington, whitehouse. gov/ pcipb /cyberspace_strategy.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Razboiul Informational Si Factori de Risc Specifici la Adresa Securitatii Nationale (ID: 123397)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.