Razboiul In Romanul Romanesc Interbelic

ARGUMENT

ALTFEL DESPRE LUCRURI CUNOSCUTE

Ne-am propus să dezvoltăm tema Războiul în romanul românesc interbelic, observând că analizele asupra romanelor pe care le-am considerat esențiale pentru tema propusă, nu fac altceva decât să se cantoneze într-un domeniu al analizelor literare obișnuite, fără a aprofunda reprezentarea războiului din diferite perspective. Aceste analize au ca obiect al studiului, fie războiul în mod general, fie alte aspecte, războiul fiind atins tangențial.

Lucrările existente nu depășesc anumite aceste limite, standardizate oarecum. În același timp, preocupările legate doar de acest aspect, războiul în romanul românesc interbelic, sunt foarte rare și puțin dedicate unor elemente pe care noi le-am considerat necesare în aprofundarea unei asemenea teme.

Am considerat necesară abordarea acestei teme printr-o mai strânsă legătură între literatură și istorie, introducând anumite elemente care subliniază importanța istoriei în înțelegerea substanței fenomenului războiului în literatură..

În consecință ne-am propus să introducem și alte aspecte de studiat în lucrarea noastră, precum ar fi spațiul și timpul războiului, apoi o analiză a unității contrariilor dintre tragediile individuale și colective, individul înainte și individul în război, bărbatul și femeia în război, pacea.

Ce ar fi altfel despre lucruri cunoscute, în lucrarea noastră?

Modalitatea interdisciplinară în care am abordat tema dată, mod care transpare din planul pe care-l prezentăm mai jos și care, credem noi, conține anumite idei și aspecte noi față de ceea ce s-a scris până în prezent.

Pe urma sublinierilor pe care chiar autorii le-au făcut, dar și în urma abordării romanelor respective dintr-o altă direcție, urmând un plan interdisciplinar, făcând legătura între literatură și istorie, considerăm, ca ipoteze de lucru, de la bun început, că aceste cinci romane au abordat războiul din perspective diferite, dobândind astfel o înscriere mai adecvată într-un anumit gen, după cum urmează, pentru a justifica cheia pe care chiar autorii o oferă:

romanul Pădurea spânzuraților este un roman al dezertării, ca instrument al supraviețuirii personale și subiective. Potrivit lui Pompiliu Constantinescu, pentru Apostol Bologa războiul este un decor de dramă „estompat într-un plan secund al conștiinței”.

romanul Întunecare va fi considerat de noi din perspectiva pe care am stabilit-o deja, un roman al lașității colective, ca instrument al supraviețuirii colectivității. Pompiliu Constantinescu remarcă în același loc, romanul Înunecare drept „pretext melodramatic” între cele două personaje, Radu Comșa și Luminița și ca dignostic moral al unei societăți devastate de egoism și imoralitate.

romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este un roman al morții sentimentului, ca instrument al supraviețuirii individuale. Despre eroul lui Camil Petrescu Pompiliu Constantinescu scria că acesta, intelectual lucid, își urmărește propria dezagregare a personalității, confesându-și propria mutilare morală și sentimentală.

romanul 1916 este un roman al trădării, ca instrument al supraviețuirii personale, subiective și civice;

romanul Frații Jderi este un roman al războiului idealizat;

Metoda pe care am abordat-o poate fi expusă în cei câțiva pași pe care i-am stabilit:

Lectura corpusului de texte – cele cinci romane menționate deja.

Trecerea în revistă a bibliografiei legate de tema propusă, Războiul în romanul românesc interbelic.

Proiectarea ipotezelor de lucru și stabilirea planului de lucru.

Analiza concretă a fenomenului războiului prezentat în romanele românești interbelice, prin următoarele instrumente de lucru:

identificarea pentru fiecare item stabilit în planul de lucru a aspectelor revelatoare/doveditoare din corpusul de texte;

folosirea acestor aspecte, fie prin citare, fie prin reformulare;

analiza acestor aspecte, subliniindu-se adecvarea la item-ul stabilit în plan;

Formularea concluziilor pentru fiecare capitol.

Formularea concluziilor generale, avându-se în vedere adecvarea sau inadecvarea acestora la ipotezele propuse.

Pentru o astfel de temă precum Războiul în romanul românesc interbelic, în mod firesc ne-am îndreptat atenția spre cele patru romane care în mod clar au drept context inspirator războiul, sub forma sa medievală și sub forma sa modernă. În ordinea cronologică, a apariției, cele cinci romane sunt: Liviu Rebreanu, Pădurea spânzuraților (1922), ediția din 1984, Editura Militară, București, ediție îngrijită și prefață de Minel Ghiță-Mateucă; Cezar Petrescu, Întunecare, 2 vol. 1927 (Acolo șezum și plânsem) – 1928 (Întoarcerea unde au fost jurămintele), ediția din 1971, Editura Eminescu, București; Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, (1930), ediția din 2007, Editura Gramar, București, ediție îngrijită și curriculum vitae de Florica Ichim; Felix Aderca, 1916, (1936), ediția din 1997, Editura Hasefer, București, ediție și prefață de Henri Zalis; Mihail Sadoveanu, Frații Jderi, (1935 – 1942), ediția din 1969, format electronic, E-Book realizat după Ediția a VI-a Vol. III, Editura Tineretului, București, 1969;

În același timp ne-am folosit de o serie de lucrări generale de istorie literară, precum Istoria literaturii române, de George Călinescu, în al doilea rând de lucrări dedicate romanului românesc interbelic precum Nicolae Crețu, Constructori ai romanului: Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Tiberiu Rebreanu, Geneza romanului Pădurea spânzuraților, Irina Petras, Proza lui Camil Petrescu, Anca Rădulescu, Felix Aderca: În căutarea unei generații.

Am abordat și puținele lucrări de critică literară îndreptate spre problematica războiului în literatură: Brândușa Viola Popescu, Primul război mondial și romanul englez, american și românesc. De un real folos ne-au fost lucrări de istorie legate de Primul Război Mondial, precum și de mentalitățile specifice Epocii Moderne și Epocii Contemporane, precum Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru reîntregirea României: 1916 – 1919, Lucian Boia, Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări, Lucian Boia, „Germanofilii”. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial.

Care sunt direcțiile pe care ni le-am propus spre elucidare, aprofundare și reașezare? Planul lucrării, pe care ne-o propunem spre analiză, este următorul:

Am început cu Argument: altfel despre lucruri cunoscute.

În capitolul I ne propunem să prezentăm Ce făceau scriitorii români la vreme de război. Astfel considerăm că este necesar să identificăm pe acei scriitori implicați în război pe cei antirăzboinici și pe cei indiferenți. Analiza asupra acestor aspecte, ne-ar permite să elucidăm acele resorturi care i-au determinat doar pe cei patru scriitori să creeze romane ample legate de Primul Război Mondial.

În capitolul II, Spațiul și timpul războiului: ocazia alienării personajelor, ne propunem să clarificăm modul în care timpul și spațiul războiului apar în romanul interbelic și care este raportul dintre cele două unități și sentimentul de alienare a personajelor, războiul conferind o altă valoare și timpului și spațiului, ca oricare alt eveniment catastrofic. Ne-am oprit, prin textele surselor noastre la spațiul și timpul, anterioare Primului Război Mondial aici fiind vorba despre medievalitatea războiului și la spațiul și timpul Primului Război Mondial vorbind despre modernitatea războiului.

În capitolul III, Războiul tragediilor individuale și colective am analizat cauzele acestor tragedii, desfășurările lor concrete și am adresat o întrebare: când o tragedie devine un fapt indiferent? la care ne-am propus să răspundem.

Capitolul IV, Omul și „schimbarea la față” în fața războiului analizează modul în care există individul și mulțimile înainte de război și în război și care sunt schimbările produse asupra individului și mulțimilor. Vom analiza în ce mod acționează asupra mentalului individului și mulțimilor, oroarea ca element specific războiului, identificând în ce constă în literatură pacifismul și patriotismul/naționalismul, lașitatea și exaltarea. Vom aborda tot aici dihotomiile militar-civil, mulțimi „șezând” și mulțimi „în mișcare” și ontologiile războiului, așa cum apar ele în romanele analizate, instrumentele visului: zvonul, amintirea, reveria, dorința.

În al V-lea capitolul, Bărbatul, femeia și războiul vom vorbi despre bărbat în/și în timpul războiului, despre femeie în/și în timpul război și vom face legătura contrariilor, bărbatul femeii și femeia bărbatului în război: dragoste și metamorfoză;

Ultimul capitol, al VI–lea va fi dedicat Retrospectivei și anticipării păcii, prin definirea ei în diferite perioade, anterioare, existente și viitoare, în contextul războiului. De asemenea vom identifica modul în care definesc pacea militarii, la începutul războiului, în cursul marilor tragedii personale/colective, care este vocabularul războiului și vocabularul păcii, în ce constă frica de ce va urma după încheierea războiului.

Concluzii.

Bibliografie

O direcție viitoare a cercetării pe care am întreprins-o s-ar putea axa pe următoarele coordonate:

Extinderea analizei la întreaga literatură românească, romane, nuvele, povestiri, poezii, pentru a conferi o imagine de ansamblu asupra fenomenului războiului în literatură;

Identificarea altor aspecte pe lângă cele considerate deja ca subiecte de analiză, referitoare la reflectarea războiului în literatură;

Titlul unei posibile lucrări ar putea fi: Războiul reflectat în literatura română;

Lucrarea noastră, în stadiul în care se află în acest moment, poate fi folositoare elevilor de liceu și profesorilor care doresc să aprofundeze cunoștințele legate de modul în care romanele interbelice reflectă, cu mijloacele artistice specifice fiecăruia, fenomenul războiului.

Lucrarea poate fi folositoare atât în ceea ce privește pregătirea elevilor pentru examenul de bacalaureat, acolo unde programa prevede studiul acestor autori, dar și la ora de curs în momentul în care sunt studiați acești autori, potrivit programei școlare.

De asemenea lucrarea poate fi considerată ca o realizare specifică a unei cercetări interdisciplinare, de literatură și istorie, în care am încercat să conferim analizei mentalităților, prin prisma vorbei și cuvântului personajelor, un rol mai important decât în alte lucrări existente.

CAPITOLUL I

CE FĂCEAU SCRIITORII ROMÂNI LA VREME DE RĂZBOI?

Întrebarea din titlu apare ca o necesitate firească de a lămuri fondul cultural-uman pe care se proiectează dorința de a elucida mecanismul prin care, fie în perioada desfășurării conflictelor militare de genul acelora pe care scriitorii le-au ilustrat în creațiile lor literare, fie după încheierea lor, războiul se impune ca preocupare literară, doar pentru un număr extrem de restrâns de scriitori. Căci nu este prea complicat să se constate că, în comparație cu alte spații culturale și literare, spațiul românesc din perioada interbelică, cu toate sublinierile pozitive exprimate de către criticii aparținând acestui loc, nu se ridică la un nivel de excelență în ceea ce privește cantitatea realizărilor romanești dedicate războiului.

Putem aici aduce în dicuție și spusele lui Mihai Ralea din studiul De ce nu avem roman?, reproduse de Tudor Vianu. Criticul atribuie fenomenul absenței, lipsei de diferențieri a societății burgheze a timpului său: „Nu toate individualitățile sunt bune pentru romane. Individualitățile publice sunt captate de istorie și mitologie. Romanul nu apare decât într-o societate diferențiată încât orice om e, în felul lui, o individualitate. Romanul este povestea individualităților”

În ceea ce ține de calitatea literaturii războiului, concretizată în romanele pe care le-am luat ca resurse ale lucrării noastre, acest factor trebuie perceput diferit. În primul rând prin compararea literaturii războiului cu literatura românească legată de alte teme, în general. În al doilea rând prin compararea literaturii războiului, așa cum se regăsește în romanele interbelice din România, cu literatura mondială, europeană sau nord-americană, dedicată aceluiași fenomen.

În cele ce urmează ne-am propus să realizăm o suficient de elocventă prezentare a unui aspect a cărui articulare ar putea fi de natură să contureze mult mai bine substanța capitolelor următoare, să dea anumite răspunsuri la întrebări legate de puținătatea realizărilor interbelice în domeniul romanului în care gravitarea personajelor se realizează în jurul războiului.

Aspectul pe care ni l-am propus ca bază de plecare în analiza noastră, exprimat sub forma unei întrebări, Ce făceau scriitorii la vreme de război? ar trebui, odată elucidat, să traseze linii de demarcație între scriitorii care au fost contemporani cu Primul Război Mondial. Identificăm astfel scriitori care au privit războiul cu înțelegere, cu oroare sau cu indiferență. În legătură cu prima atitudine vom observa că ilustrează și ea o angajare, unii dintre scriitori fiind clar în favoarea războiului, dar, cum războiul se desfășoară între tabere opuse, va trebui să decelăm spre care dintre acestea se îndreaptă opțiunile lor și dacă aceste opțiuni sunt producătoare de consecințe de orice fel.

Din perspectiva noastră ceea ce ne interesează este atitudinea creatoare, pentru că doar în acest mod putem să identificăm trăsăturile războiului în romanul românesc interbelic.

Din punctul nostru de vedere sursele de care dispunem sunt relativ sărace, scriitorii care au creat mai mult decât schițe sau nuvele în care războiul cu tot ceea ce reprezintă el, să se înfățișeze ochilor noștri, putând fi enumerați pe degetele de la o singură mână: Liviu Rebreanu, Pădurea spânzuraților (1922), Cezar Petrescu, Întunecare, 2 vol. 1927 (Acolo șezum și plânsem) – 1928 (Întoarcerea unde au fost jurămintele), Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, (1930), Felix Aderca, 1916, (1936). Acestea sunt romanele care contează ca material literar convingător în desfășurarea analizei noastre. Alte materiale romanești precum Moș Belea (19127) a lui Gheorghe Brăescu, nu sunt altceva decât relatări aproape jurnalistice și terne ale vieții și decăderii unui ofițer, nefăcând obiectul temei noastre.

Desigur, tema noastră, Războiul în romanul românesc interbelic, nu ne îndreptățește să facem o apropiere a evenimentelor Primului Război Mondial, de romanul lui Mihail Sadoveanu, Frații Jderi (1935-1942). Ținând însă seama de faptul că în ultima parte a romanului, în volumul al III-lea este descrisă scena bătăliei de la Vaslui Podul-Înalt, ni se pare interesant să trecem în revistă și prezența acestui scriitor în război, deci în Primul Război Mondial.

În primul rând vom vedea ce fac acești scriitori la vreme de război, pentru ca mai apoi să extindem discuția asupra altora, încercând să realizăm și o delimitare clară a atitudinilor și acțiunilor.

Liviu Rebreanu, cel care se pregătise pentru o carieră militară, urmând din 1900 Școala Reală Superioară de Honvezi din Sopron, (Ungaria) și apoi Academia Militară „Ludoviceum” din Budapesta, devine în 1906 sublocotenent la regimentul al doilea de honvezi regali din Gyula. Din cauza unor încurcături bănești își dă demisia din armată. După multe probleme care l-au dus de la Prislop la închisoarea Văcărești și apoi închisoarea din Gyula, la Craiova și apoi București, la izbucnirea Primului Război Mondial, Liviu Rebreanu cere să se înroleze voluntar în armata română, cerere respinsă însă de autoritățile militare. În momentul în care germanii ocupă Bucureștii, Rebreanu rămâne aici editând din 1917 împreună cu A de Herz gazeta culturală „Scena”. În cercurile de la cafenea, în fața prietenilor se pronunță pentru neutralitate. Colaborează însă și la „Lumina”, publicație germanofilă. Abia în 1918 identificat ca dezertor de către autoritățile austro-ungare, este arestat, dar reușește să evadeze și să treacă linia de demarcație dintre zona de ocupație și România, stabilită prin Tratatul de la Buftea-București din aprilie 1918. Un eveniment legat de fratele său Emil Rebreanu, ofițer în armata austro-ungară, arestat în mai 1917 sub acuzația de spionaj în favoarea României și încercare de dezertare și apoi condamnat la moarte și executat prin spânzurare, avea să se regăsească în romanul Pădurea spânzuraților.

Cezar Petrescu abia absolvise Facultatea de Drept în 1915, susținându-și și lucrarea de licență. Pentru scurt timp îndeplinește funcția de administrator de plasă la Mălini, județul Suceava. O dată cu declanșarea războiului, este chemat pentru mobilizare, dar datorită bolii sale, tuberculoză ganglionară, este reformat, pe perioada războiului, 1916 – 1918 fiind îngrijit de familie la Iași, timp în care scrie la Depeșa lui N. D. Cocea. După tentativa de sinucidere din cauza amenințării cu închisoarea pentru unele nereguli financiare produse cât timp fusese administrator la Mălini, tentativă împiedicată de paznicii primăriei, revine în 1919 la București. Cartea Întunecare, așa cum scrie în prefața la ediția a noua din 1959 chiar Cezar Petrescu: „…a fost gîndită și scrisă în cei dintîi ani de după primul război mondial. A fost gîndită și scrisă cu toată amărăciunea destrămărilor și a scufundărilor de atunci. Cu toată revolta tinerească a acelei epoci, în care se pregătea cel de al doilea război.”

Începutul războiului îl surprinde pe Camil Petrescu ca student la Facultatea de Litere și Filozofie. Pe front cere să pleca voluntar, asemenea lui Octavian Goga, dar este respins datorită constituției sale fragile. Insistă să se înroleze voluntar la artilerie, dar nu dispune de suma necesară procurării echipamentului militar și întreținerii calului. Participă totuși la Primul Război Mondial ca ofițer, fiind mobilizat în 1916 în Regimentul 6 Infanterie, „Mihai Viteazul”. Figurează cu gradul de plutonier, după ce terminase o școală militară de subofițeri. Pleacă pe front unde este rănit. După recuperare revine în prima linie, dar cade prizonier la unguri. Multă vreme în țară s-a crezut că a murit în cursul luptelor, mai ales după ce Octavian Parna, un prieten al scriitorului i-a scris altui prieten comun: „…Camil Petrescu s-a stins într-o noapte întunecoasă, în focul ucigător al tunurilor și focurilor de mitralieră. A căzut brav ca întotdeauna […] sub poalele muntelui Coșna care a căzut apoi, după moartea lui, în mâna nemților.” Ordinul 560 din 1 august 1917 extras din Registrul Regimentului 6 Infanterie, prevedea ștergerea din evidențe a 13 ofițeri căzuți în luptele din 26 – 30 iulie 1917, unul dintre aceștia fiind Camil Petrescu.

În prizonierat, în timpul unui bombardament german își pierde auzul la o ureche, se pare, stânga, infirmitatea marcându-l întreaga viață, ambianța războiului intrând în romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război. Va fi eliberat la 10 aprilie 1918, după semnarea păcii amintite deja, de la Buftea-București.

Felix Aderca, pe numele său real Froim Zeilic Aderca, era în 1913 împreună cu soția sa Rubina (Rifca) la Paris, unde audiază câteva cursuri la Sorbona. De aici trimitea, pentru „Noua Revistă Română”, articole de factură simbolistă și foiletoane în care descria atmosfera agitată a epocii. Revenit în țară își expune tot mai deschis poziția sa pro-germană, mai ales în articolele scrise în „Seara”, ziar germanofil prin excelență, intrând în polemică dură cu Take Ionescu și chiar cu patronul Noi Reviste Române, C. Rădulescu Motru, încercând să acrediteze ideea justificării războiului purtat de germani. Intrarea României în război atrage după sine mobilizarea scriitorului în septembrie 1916, acesta intrând în „nebunia” generală. Participă la campaniile din Oltenia, Transilvania și Ungaria, experiențe care se vor întâlni în romanele 1916 și Moartea unei republici roșii.

Spre deosebire de scriitorii prezentați până acum, Mihail Sadoveanu nu s-a arătat interesat să scrie un roman despre Primul Război Mondial, de altfel ca o covârșitoare parte a scriitorilor români din perioada interbelică, interesul său literar pentru această perioadă consumându-se în articolele scrise în timpul războiului, în diferite publicații. În același timp războiul era pentru Sadoveanu legat de descrierea glorioasă a luptelor domnilor Moldovei, dintre care se înălța figura lui Ștefan cel Mare, cu turcii.

O dată cu izbucnirea războiului mondial, Sadoveanu este concentrat în repetate rânduri, atât în august 1914 cât și în primele luni ale lui 1916. Ca membru al grupului de la „Viața Românească”, împărtășește ideile grupului: câteva din articolele lui din această perioadă, publicate în „Universul”, sunt clar antirusești. „Regele nostru cel bătrân a avut dreptate, unde se mănâncă cânii, nu-i bine să-ți vâri capul”, pune Sadoveanu în gura unui presupus țăran, cuvintele care îi ilustrează atitudinea în acea perioadă, așadar neutralitate, dar o neutralitate defavorabilă Rusiei. Atitudinea sa se schimbă o dată cu intrarea României în război, scriitorul fiind mobilizat. Scrie la efemera „Gazetă a Ostașilor” și ca și alți scriitori mobilizați în aceeași perioadă, precum Octavian Goga, la revista „România” editată de Marele Cartier General, destinată în principal ostașilor. Sadoveanu avea să scrie de data asta: „Ziua în care Regele a ridicat brațul și a făcut semn spre Ardeal, a fost ziua izbăvirii acestui neam”. Când războiul va lua sfârșit, Sadoveanu, demobilizat, se va reîntoarce la grupul său de prieteni, C. Stere și G. Ibrăileanu, după ce i s-a făcut intrarea printr-un articol, conceput de comun acord de scriitor și de către critic. Și pentru ca lucrurile să fie clare, își reia și colaborarea la „Lumina”.

Observăm faptul că, afară de Cezar Petrescu din cauza unor probleme medicale grave, cum era tuberculoza ganglionară de care de altfel murise și tatăl lui și de Liviu Rebreanu a cărei cerere de mobilizare voluntară fusese respinsă, toți ceilalți luaseră parte la război, luptând direct cu arma în mână, unii fiind răniți, sau căzând prizonieri și având multe de suferit, sau indirect, participând la efortul de război prin mijloacele de care dispuneau, servind în acest caz propagandei de război.

Liviu Rebreanu, fost ofițer austro-ungar, ceruse să lupte în armata română, în ciuda unor atitudini germanofile; Camil Petrescu, voluntar, luptă pe front în armata română, este rănit și luat prizonier de către unguri; Felix Aderca luptă pe front în diferite teatre de operațiuni alături de români în ciuda unei atitudini clar germanofile; Mihail Sadoveanu este mobilizat și scrie în gazeta Marelui Cartier General, chiar dacă este împotriva imperialismului țarist.

Faptul că aceștia au luat cunoștință nemijlocit cu ororile războiului a fost important și uneori determinant pentru creația lor literară de peste câțiva ani, mai apropiați sau mai îndepărtați de marele conflict, creație literară în care și-a făcut locul romanul de război, prea puțin ilustrat în perioada anterioară anului 1914.

Dar au fost și alți scriitori care au participat la războiul mondial dintre 1916 – 1918, au fost luați prizonieri, au suferit greutățile prizonieratului. Ce anume s-a petrecut în universul lor interior, pentru ca experiențele pe care le-au trăit să nu se sublimeze în scris despre aceste experiențe, sau la baza căruia să se găsească aceste experiențe?

Vom identifica în continuare pe acei scriitori care au participat la conflict în aceeași tabără a adversarilor Puterilor Centrale.

Dumitru Panaitescu devenit faimos în literatura română sub pseudonimul Perpessicius (21 octombrie 1891 – 29 martie 1971) era în 1916 sublocotenent în Regimentul 38 Infanterie din Brăila. Absolvise Școala de Ofițeri de Rezervă din Dealul Spirei, era licențiat în filologie română și romanic la Universitatea din București. În timpul campaniei declanșate în Transilvania și a contraofensivei din Dobrogea, este trimit cu regimentul pe frontul de sud, dobrogean. Este rănit la mâna dreaptă, în lupta de pe dealul Muratan. În pericol de a-și pierde mâna, rezecția cotului făcută de către doctorul francez Dufreche i-o salvează, dar Perpessicius va trebui de atunci încolo să scrie cu mâna stângă. Scriitorul avea să scrie „Scut și targă” sub impresia acestor evenimente și a războiului însuși și de asemenea articole, pamflete, toate aflate în directă legătură cu conflagrația mondială la care luase parte. Dar nici un roman.

George Topârceanu (20 martie 1886 – 7 mai 1937) se afla la Iași ca student la Facultatea de Filozofie, în 1916 când România intră în război. Încorporat în 1916, este trimis tot pe frontul de sud, armata română făcând eforturi eroice de a rezista acțiunii concertate a inamicului pe cele două fronturi deschise concomitent. Urmează dezastrul de la Turtucaia și, în timpul retragerii, luarea ca prizonier a lui Topârceanu, internat pe toată perioada războiului într-un lagăr bulgar la Pirin Planina. La terminarea războiului aveau să apară o serie de lucrări memorialistice despre aceste evenimente: Amintiri despre luptele de la Turtucia în 1918, la București, În ghiara lor… amintiri din Bulgaria și schițe ușoare în 1920, la Iași și Pirin Planina, epizoduri tragice și comice din captivitate în 1936, la București. Dar nici un roman.

Octavian Goga își făcuse deja un nume peste munți ca și în Regatul Român. Începutul războiului și intrarea României în conflict, l-a făcut pe Octavian Goga și pe fratele său, Eugen, să ceară înrolarea în armata română. Ar fi dorit, cei doi, să lupte pe frontul din Transilvania, doar că, Vintilă Brătianu, Ministrul de Război, după ce și-a bătut joc de Goga, l-a trimit împreună cu fratele său pe Frontul de Sud, unde lupta Regimentul 80 de Infanterie. La Turtucaia Eugen Goga este grav rănit rămânând infirm pe viață, ceea ce a atras ostilitatea pe viață a lui Goga față de viitorul șef al liberalilor. Totuși Vintilă Brătianu dându-și seama de importanța culturală națională a lui Goga, îl va scoate pe acesta din focul luptelor și-l va desemna, împreună cu alți scriitori precum Mihail Sadoveanu, Onisifor Ghibu, Nicolae Iorga, Ion Minulescu, Ion Agârbiceanu, să scoată „Gazeta Ostașilor”. Cum Goga insista să plece pe front, intervenția generalului Constantin Prezan avea să fie hotărâtoare. În calcule concrete, tactice și economice i-a demonstrat lui Goga astfel importanța activității sale: „Am făcut o socoteală simplă; transformat în efect militar, efectul moral al câtorva rânduri scrise de dumneata echivalează cel puțin cu două divizii. Nu sunt dispus să distrug două divizii ca să-ți fiu dumitale pe plac. Deci vei rămâne la dispoziția noastră. Dacă nu de voie, va fi de nevoie. Căci am să dau ordin ca soldatul Goga să fie adus la Cartier.”

Ecourile războiului vor răsuna în poeziile sale, dar… nici un roman.

Ion Barbu, sau cu numele său real, Dan Barbilian și-a întrerup studiile ca nenumărați alți tineri intelectuali, pentru a-și îndeplini serviciul militar, care a coincis cu desfășurarea Primului Război Mondial. Ca mai toate personalitățile literare ale epocii și Ion Barbu va fi înscris în Școala Pregătitoare de Ofițeri de Rezervă. Primul contact cu armat îl are la 7 aprilie 1917 când este înscris ca elev al Școlii Militare de Artilerie și Geniu. Avansat la gradul de caporal în septembrie 1917, va fi mutat la 1 ianuarie 1917 la Centrul de Instrucție a geniului pentru a-și completa pregătirea teoretică și practică în specialitate. Este avansat la 1 februarie sergent și repartizat la Regimentul de Pontonieri, la Compania a II-a Pontonieri Fluvii. Perioada frecventării cursurilor Școlii de Ofițeri de Rezervă se va suprapune momentelor marilor bătălii din vara-toamna lui 1917, de aceea Ion Barbu nici nu ia parte combatantă la aceste campanii. Va fi demobilizat în iunie 1918. Nu va scrie nici un roman fiind poet

Gheorghe Brăescu (29 ianuarie 1871 – 15 martie 1949) a avut o tinerețe aventuroasă, nesupusă regulamentelor și regulilor școlii, izbutind abia în 1899 să devină sublocotenent. Nici ca militar nu se supune disciplinei și preferă să fie profesor la o școală de ofițeri din București, publicând astfel și o carte, Educația socială a națiunei armate (1914). Participă la campania din 1916, își pierde brațul drept și este făcut prizonier, în lagăr descoperindu-și vocația de umorist. După ce este eliberat, se stabilește în București, unde scoate o foaie de educație militară și cetățenească, „Pregătirea" (1918-1919). Scrie pe lângă numeroase schițe și povestiri și romane. Primul său roman, Moș Belea (1927), este, cum am scris și mai sus o istorisire plată, monotonă a vieții și decăderii unui ofițer mediocru. Fără nici o valoare pentru tema noastră.

Eforturile noastre de a identifica și alți scriitori cât de cât cunoscuți sau care aveau să se definească în perioada interbelică, care să fi participat la campaniile din 1916 și 1917, n-au fost încununate decât parțial de succes, aceasta și datorită numărului redus de scriitori care existau în spațiul românesc în acea epocă și, pe de altă parte, datorită faptului că majoritatea nu au participat la război, fiind la o vârstă la care nu mai puteau fi mobilizați. Sunt și unii dintre cei care ar fi putut să fie încadrați într-o categorie de vârstă acceptabilă pentru încorporare, au acționat în așa fel încât au reușit să fie exceptați, neajungând pe front.

Aceștia ar fi scriitorii implicați în războiul cald și de asemenea scriitorii angajați în propaganda românească oficială de război.

Sunt și alți scriitori care au avut atitudini potrivnice războiului pe care România îl ducea împotriva Germaniei și Austro-Ungariei. Într-o enumerare succesivă cei la care ne-am oprit sunt: Tudor Arghezi (1880—1967), Jean Bart (1874-1933), I.A. Bassarabescu (1870-1952), George Coșbuc (1866-1918), Gala Galaction (1879-1961), G. Ibrăileanu (1871-1936), Alexandru Macedonski (1854-1920), D.D. Pătrășcanu (1872-1937), Ioan Slavici (1848-1925), Constantin Stere (1865-1936), Duiliu Zamfirescu (1858-1922).

Atitudinea lor, numită chiar „germanofilă” de unii istorici, poate fi explicată prin mai mulți factori: formația culturală / politică germană sau specifică lumii germano-austro-ungare; admirația pentru cultura germană, pentru trăsăturile societății ordonate și muncitoare germane; pregătirea lor la școli din Ungaria, Austria și Germania; respingerea culturii franceze; respingerea „imperialismului colonial” englez; ostilitatea istorică față de țarismul rusesc a celor din Regatul României; ostilitatea etnică și națională a celor proveniți din Basarabia, față de panslavismul rusesc. Toate aceste elemente se constituiau în cauze puternice care îi îndepărtau pe majoritatea scriitorilor de ideea și practica războiului național, cu toate că trebuie să vedem lucrurile într-un mod nuanțat și real.

Acești „germanofili” nu sunt trădători de națiune și țară, cum s-a încercat și în epocă, în timpul războiului sau imediat după, să fie categorisiți. Unii au avut atitudini germanofile clar exprimate în cercurile publicistice ale vremii, au publicat diverse articole în publicațiile cunoscute ca ilustrând interesele Germaniei. Alții au publicat la rândul lor articole în reviste ori gazete care aveau o orientare anti-rusescă și, deci progermană implicită, dar având în prim plan interesele naționale românești. Aici atitudinile de ostilitate față de Rusia și cele favorabile Germaniei se completau în susținerea intereselor naționale ale României de atunci, din acel context al inexistenței unității teritoriale a tuturor teritoriilor locuite de români.

Vom schița în continuare un tablou minimal al atitudinii unora dintre acești scriitori, mari, medii sau mai mici, care s-au plasat fie pe poziția unor germanofili convinși, fie pe aceea a unor anti-țariști, fie pe aceea a unei echidistanțe față de toți cei implicați, români, germani, ruși. Câteva date despre scriitori enumerați mai sus vor fi edificatoare.

Tudor Arghezi (1880—1967), încă neimpus la 1914 în peisajul literar românesc, are o perspectivă culturală asupra războiului, perspectivă diferită de aceea a majorității românilor care se raportează la acest fenomen prin problematica politică națională. Arghezi disprețuiește Balcanii și balcanismul societății românești în contrast cu civilizația Europei Centrale. Între Serbia și Austria alege Austria, Franța îi pare superficială, Anglia mercantilă, Germania solidă și eficientă. Arghezi publică intens, o dată cu începutul războiului în 1914, articole germanofile, în „Seara”, „Lumina”, „Cronica”, ”Gazeta Bucureștilor”. Condamnă pe asasinii care au tulburat viața Austriei, cerând pedepsirea Serbiei. Pledează pentru neutralitate considerând că victoria va aparține neutrilor, românii și italienii, iar regele Carol I ar putea fi în acele noi contexte, chiar un arbitru al Europei. Scrie despre „blândețea” rusească, despre regimul țarist „liberal”, „organizație… perfectă”. Îl apreciază, încă, pe Ionel Brătianu și-l insultă grosolan pe Take Ionescu, adeptul Antantei și al intrării în război alături de aceasta.

„Am fost printre cei dintâi care am afirmat credința în izbânda Germaniei” scria în februarie 1916. Trebuia să rămânem prietenii germanilor împotriva rușilor, dar și pentru a fi sprijiniți de germani față de maghiari. Afirmă că și el iubește Franța, dar interesele României nu sunt ale Franței. Sub ocupație Arghezi rămâne în București, iar încrederea sa în victoria și puterea Germaniei este fără limite. Ungaria era și ea o țară occidentalizată în timp ce România rămânea o țară primitivă, în timp ce iluziile reginei Maria de a-și pune pe cap coroana unei țări a tuturor românilor, rămânea o iluzie a unei prințese demne de un ospiciu nu de o realitate statală.

Cuvinte grele ale unui scriitor pe care istoria l-a infirmat total! Arghezi nu putea scrie despre război așa cum a făcut-o un Liviu Rebreanu, un Camil Petrescu sau Cezar Petrescu! Mentalitățile lui nu-i permiteau o astfel de desfășurare literară.

Jean Bart (1874-1933), pe numele său real Eugeniu P. Botez, scriitor și ofițer de marină, este în 1914 comisar maritim la Sulina. Membru al grupării de la „Viața Românească”, scrie aici despre pericolul pe care Rusia îl reprezintă pentru controlul Dunării și a Gurilor Dunării, în condițiile dezinteresului Angliei pentru această importantă cale maritimă, ceea ce ar avea consecințe dezastruoase asupra comerțului României. Rusia poate oferi României Transilvania, dar riscurile pentru România ar fi imense, iar stăpânirea Rusiei asupra Galațiului ar fi sfârșitul Moldovei și al Dobrogei. Scriitorul se încadrează ca și ceilalți membri ai grupului de la „Viața Românească” în acea atitudine identificată de noi, a ostilității anti-rusești și a unei germanofilii implicite, în sprijinul intereselor românești.

Romanele sale nu au descris războiul, dar au înfățișat o lume complexă a porturilor, a călătoriilor pe mările și oceanele lumii. Probabil că este unul dintre scriitorii interbelici care ar fi putut aborda tema războiului printr-o altă viziune față de scriitorii numiți deja.

I.A. Bassarabescu (1870-1952), apropiat de Titu Maiorescu și de „Convorbiri Literare”, era un scriitor apreciat, specializat în povestirea scurtă cu tentă ironică. În perioada neutralității scrie în „Duminica poporului”, revista lui Simion Mehedinți și conferențiază la Cercul de Studii al Partidului Conservator. Căpitan în rezervă, la intrarea României s-ar fi „aranjat” să nu fie trimis pe front, fiind concentrat pe lângă comandamentul gării Mogoșoaia și pe lângă alte gări. Încearcă să scape și de această corvoadă și i se adresează în acest scop lui Maiorescu. În perioada retragerii în Moldova, din evidențe reiese că a fost internat în spital pentru o „răceală” care a durat destul de mult. Din spital ajunge prizonier la nemți de unde este eliberat, se pare cu intervenția lui Tzigara-Samurcaș. În aprilie 1917 nemții îi impun să se reîntoarcă la catedra sa de la Ploiești. Odată cu instaurarea guvernului Marghiloman, devine prefect de Prahova (aprilie 1917). La căderea guvernului la 11 noiembrie 1918, nimeni nu a avut ceva să-i reproșeze.

George Coșbuc (1866-1918) apărea în perioada de care ne ocupăm drept cel mai de seamă scriitor român în viață cel mai mare poet după Eminescu. Era cel mai discret dintre oamenii de litere, închis, ascuns. Este exemplul cel mai clar de scriitor neangajat, fie de o parte, fie de alta datorită, foarte posibil, unor motive personale. Această atitudine a suscitat tot felul de comentarii, cu atât mai întemeiate cu cât anterior abordase frecvent, în versuri sau în proză, subiecte cu semnificație națională. În scrierile sale își făcuse loc inclusiv ideea unei Românii Mari: „Asuprirea vremii și întâmplarea au făcut că numai Muntenia și Moldova fac stăpânire românească, Regatul României, iar celelalte sunt în jugul străinilor. Una, Basarabia, e sub mâna rușilor; una, Bucovina, sub a austriecilor, iar patru, Ardealul, Crișana, Maramureșul și Banatul sub a ungurilor. N-a fost totdeauna așa și, dac-o vrea Dumnezeu, n-o să fie până-n veci!”

Rămâne o enigmă ce a gândit Coșbuc în toți acești ani; nimeni n-a putut afla, nu s-a destăinuit nimănui. Poate că el însuși ezita între soluții contradictorii. Să fi considerat poetul – precum Bianu, ardelean ca și el – că oricât de nesatisfăcătoare ar fi fost condiția românilor din Transilvania, situația românilor basarabeni era încă și mai grea, iar primejdia rusească, pentru România, cu mult deasupra primejdiei habsburgice? Peste toate, se întrevede la el un dezgust pentru jocul politic românesc în genere.

Să mai adăugăm la dosarul acestei încurcate probleme și faptul că poetul e de formație culturală germană, întocmai celorlalți intelectuali transilvăneni, în cazul lui chiar în sens exclusiv: germana e singura limbă străină pe care o cunoaște.

Un episod din noiembrie 1915 complică și mai mult lucrurile. Invitat de Simion Mândrescu să participe la o întrunire a refugiaților ardeleni și bucovineni, organizată pentru a protesta contra „crimelor ungurești”, Coșbuc se scuză, pe motiv de boală, dar își exprimă în scris solidaritatea și protestul într-un mod energic: „Aș fi dorit să ridic și eu glasul împotriva călăilor neamului. […] Durerea mea este cu atât mai mare cu cât nu mi s-a dat prilejul ca singurul meu fiu să-l văd murind pentru libertatea celor obijduiți de veacuri”.

În timpul ocupației germane, Coșbuc a rămas la București, ceea ce, fără să însemne neapărat o profesiune de credință „germanofilă”, însemna totuși refuzul lui de a sprijini în vreun fel efortul de război al României. Cu atât mai semnificativ, cu cât Coșbuc nu era un simplu scriitor, ci un simbol național. Goga are la adresa lui cuvinte grele: „Nici Coșbuc n-a înțeles că trebuie să prefere un drum al pribegiei în fața umilirii nemțești… «Poetul țărănimii» care de doi ani n-a avut un singur accent pentru moartea de la noi, acum stă liniștit ca orice băcan și așteaptă trupele din Brandenburg în piața teatrului… Să fie un reflex postum al ardelenismului copleșit de respect în fața «Împăratului», sau să fie un caz simplu de ramolire a unui om,lipsit de orice răsunet în fața durerilor publice?”.

Istoricul Lucian Boia consideră și îi dăm dreptate pe deplin, că poetul a fost lovit puternic în plan personal, dar nu era indiferent la durerile neamului. La toate aceste dureri nu a găsit o soluție și a murit tăcut la 9 mai 1918.

Gala Galaction (1879-1961) sau pe numele său real Grigore Pișculescu este prieten apropiat al lui Tudor Arghezi, ceea ce explică atitudinea lui, asemănătoare cu a poetului, de orientare spre Germania. Preferă însă față de adversari un ton blând, de mustrare, ceea ce uneori îi face pe unii contemporani să-l bănuiască de ipocrizie. În 1915 scoate împreună cu Arghezi „Cronica”, Galaction având direcția literară. Tonul revistei nu lasă loc de echivocuri: sunt ironizați francezii și filofrancezii Take Ionescu și Octavian Goga. În articolele sale consideră că românii au deplina îndreptățire să ceară Basarabia care a aparținut românilor până la raptul din 1812, mai degrabă decât Transilvania „care nu a aparținut niciodată Principatelor Dunărene”. Rămas la București după retragerea în Moldova, este cel mai important funcționar de la Culte, cel care ține legătura cu arhiepiscopul Netzhammer, devenit „omul momentului”. Acesta remarcă în urma unei discuții cu Galaction, o frază critică la adresa regelui Ferdinand. Din funcția de defensor ecleziastic ajunge administrator al Casei Bisericii. Este inițiatorul unei acțiuni controversate, întocmirea manifestului, semnat și de către Mitropoliți și înalți ierarhi, prin care îndemna poporul din Moldova să stea pe loc în fața înaintării armatei germane. Atât atitudinea sa în perioada războiului, cât și formația sa, nu i-ar fi îngăduit să scrie un roman despre război.

G. Ibrăileanu (1871-1936) este în 1916 alături de Constantin Stere la „Viața Românească”. Deși se pronunță mai rar în problemele politice, asumându-și partea literară a publicației, Ibrăileanu are aceleași opinii cu ale lui Stere. În 1916, recenzând volumul de poezii a lui Goga Cântece fără țară după ce remarcă judicios o scădere în planul creației literare a poetului ardelean, își pune întrebări care vizează opțiunea națională a acestuia „De ce Ardealul și nu și Basarabia?” . După retragerea în Moldova Ibrăileanu avea să scoată la Iași ziarul „Momentul” în care atitudinea sa este clar îndreptată împotriva liberalilor. Ținta sa este și Nicolae Iorga acuzat că „n-a scris un singur rând de simpatie față de basarabeni”. Avea să scrie romanul Adela, dar nimic de genul unui roman despre război.

Alexandru Macedonski (1854-1920) este dezgustat în 1914 de Franța pe care o consideră în declin și dominată de puterea banului. Ceea ce îl condusese la această atitudine fuseseră eșecurile sale de a se impune cu literatura sa în această țară, în eforturile sale de a deveni un poet, un scriitor european. Și aceasta pentru că în țară valoarea poetică îi era recunoscută doar de un cerc restrâns de admiratori. Mai face, ca o concesie câteva gesturi filofranceze, participând la un festival al Crucii Roșii franceze, unde citește versuri frumoase. Dar îndepărtarea de Franța este inevitabilă: în publicația efemeră „Cuvântul meu”, își expune întreaga atitudine anti-franceză și aceasta doar pentru că scena pariziană i-a respins o piesă de la reprezentare. În schimb cu germani Macedonski își propune să aibă cele mai bune relații: cu câteva zile înainte de intrarea în București a germanilor, doamna Macedonski l-a vizitat pe arhiepiscopul Netzhammer pentru a-l ruga să –i ia sub protecția sa. După două săptămâni chiar Macedonski îl caută pe arhiepiscop, recomandându-se pe sine și familia sa – germanii erau deja în București la acea dată. Nu este deranjat de autoritățile de ocupație dar trăiește într-o cruntă sărăcie; cu toate acestea găsește resurse și scoate o mai veche publicație a sa „Literatorul” în care apare și un articol elogios la adresa lui Mackensen. Ar fi putut să iasă de sub pana lui Macedonski un roman despre războiul de reîntregire? Suntem convinși că nu și aceasta nu doar datorită faptului că era poet.

D.D. Pătrășcanu (1872-1937) este un scriitor de succes în epocă. Atașat de membrii „Vieții Românești”, este atașat și de ideile acestora: împotriva Rusiei și atitudine favorabilă Puterilor Centrale. După retragerea în Moldova, rămâne la București împreună cu C. Stere și publică articole în noua gazetă „Lumina”, în care critică politic liberalilor considerată criminală și concluzionează că chiar dacă România ar obține la sfârșitul războiului Transilvania, puterea Rusiei va ajunge dominantă în această parte a Europei.

Ioan Slavici (1848-1925 avea în 1914 antecedente pe linia atitudinii și manifestărilor sale pro-habsburgice și pro-germane: membru al Partidului Național Român acceptase nu mai departe de 1910 înscrierea și apoi alegerea ca deputat pe listele Partidului Național al Muncii al lui Tisza, declarându-se de acord cu „ideea națiunii maghiare unitare și indivizibile”. Acum publică Goga articolul : A murit un om: Ioan Slavici. Dacă până la 1914 atitudinea sa nu a stârnit prea mari aprehensiuni, odată cu izbucnirea războiului mondial, aceasta a justificat acuzele de trădare a cauzei naționale. La 31 iulie 1914 apare ziarul „Ziua”, susținut cu fonduri austro-ungare și germane, legat de comunitatea evanghelică din București, al cărei angajat era și profesorul Slavici, numit director al publicației. În articolele sale, multe nesemnate, Slavici scrie împotriva Rusiei și pentru continuarea legăturilor de alianță tradiționale, cu Austro-Ungaria și Germania, ale României semnate în 1883. Slavici nu vede unirea Transilvaniei cu România după război, ci un stat unguresc mare, poliglot. Neagă simultan vocația României de stat tolerant care ar putea să respecte drepturile proprietarilor unguri și sași, ale ungurilor, germanilor, evreilor în general. Se retrage de la „Ziua” în 1915 în urma unor neînțelegeri pe care le are cu Ottokar Schlawe, președintele comunității germane care ar fi dorit din partea lui Slavici un ton mai radical. Scriitorul se găsește la loc de cinste, împreună cu încă 94 de spioni aflați în slujba Austro-Ungariei, pe listele Direcției Poliției și Siguranței Generale a statului.

Când România intră în război, Slavici este arestat și închis în fortul Domnești, unde este ținut în condiții grele. Peste o lună este transferat la hotelul Luvru din București, transformat în loc de detenție, în condiții mai umane, unde mai este ținut încă o lună până la eliberare. I-au fost confiscate toate documentele, manuscrisele, etc. la interogatoriul din septembrie 1916. Printre acestea se găsește și Memoriul asupra faptelor de care sunt învinuit în care își afirmă direct și deschis convingerile pro-habsburgice: „Am supt, oarecum cu laptele matern, simțământul de devotament față de Împăratul”.

Eliberat, rămâne în București după începutul refugiului în Moldova. Scrie la „Gazeta Bucureștilor” articole în care rămâne la linia sa anti-rusească, dar și anti-engleză. Regele Ferdinand este judecat aspru pentru că ascultând de sfătuitorii săi ar fi dus țara la pierzanie. „Sunt vrednici de cea mai aspră osândă” oamenii politici care au încălcat tradiția de secole cu Curtea de la Viena și cu Imperiul German.

Un atât de convins pro-habsburg, nu ar fi avut acele resorturi naționale românești să conceapă și să realizeze un roman al grozăviilor războiului de care, pe frontul nostru, erau responsabili tocmai austro-ungarii și germanii.

Constantin Stere (1865-1936) a scris romanul În preajma revoluției (1932-1936). Ar fi putut să scrie un roman pornind de la Primul Război Mondial dacă nu ar fi fost basarabean și dacă convingerile sale nu ar fi fost atât de puternic ancorate în ideea democratică și inserarea Basarabiei de după unirea cu Vechiul Regat în această idee. În 1914 concepția sa poate fi identificată în articolul România și războiul european, din „Viața Românească” din 28 decembrie 1914. Consideră că expansiunea rusească reprezintă singura primejdie pentru România, Austro-Ungaria nedorind să-și sporească numărul de români pe care deja îi avea, iar Germania are multiple interese comune cu România. Franța nu contează, iar Anglia contează din punct de vedere internațional, nu european. Rusia este un „stat polițienesc” nu un „stat de drept” și există primejdia reală ca „puterea căzăcească„ să se instituie în Europa pentru veacuri.

Rămas în București, Stere are în minte unirea tuturor oamenilor politici care se pronunțaseră împotriva alianței cu Antanta. Mai mult, Stere elaborează un memoriu pe care îl va prezenta la Viena și Berlin într-o călătorie în statele respective întreprinsă în martie 1917 propunând realizarea unei entități statale în centrul Europei formată din Germania și Austro-Ungaria, din care să facă parte și România, împăratul austro-ungar fiind recunoscut rege al României. Sigur, istoria avea să-i dea dreptate, dar, doar pe jumătate lui Stere. Fără războiul, la care România nu mai participă, Puterilor Centrale împotriva Rusiei, Basarabia nu s-ar fi unit cu România în martie 1918. Iar contribuția lui C. Stere la aceasta avea să fie importantă. Dar scriitorul Stere a rămas o viață întreagă atașat idealurilor legate de Basarabia, iar războiul și participarea românilor la el, nu era o pagină glorioasă pentru el încât să-l îndemne să scrie despre acesta.

Duiliu Zamfirescu (1858-1922), diplomat, scriitor, este în 1914 revoltat de manifestul pe care-l semnează universitarii privitor la intrarea României în război alături de Antanta. Pentru el Antanta este Rusia, iar o alianță cu Rusia nu poate decât să fie dăunătoare României pe termen scurt și pe termen lung. Pe termen scurt, în ceea ce ținea de mersul războiului care ar fi trebuit purtat pe două fronturi – cum s-a și petrecut – unul în Transilvania cu Austro-Ungaria și Germania și unul în sud cu Bulgaria. Pentru Duiliu Zamfirescu par să fie mai importante Dunărea, Marea Neagră și strâmtorile Mării Negre, decât Carpații și Transilvania. Refugiat la Odessa în urma înfrângerii României în campania din 1916, avea să redacteze în martie 1917 un memoriu justificativ: Pentru ce am fost contra războiului. Încercarea de a-i uni pe germanofili, pare să fie mai mult de a unifica în jurul lui mișcarea literară românească. Scriitorul avea capacitatea literară să creeze un roman de genul celor ale confraților săi, despre război. Nu credem însă că ar fi avut imboldul să o facă, ieșind din stilul care l-a consacrat.

Iată că se detașează cu pregnanță un adevăr: cei ce au scris despre războiul mondial în perioada interbelică au participat la el sau au simțit întreaga amărăciune a tinerei generații sacrificate în tranșeele Mărășeștilor, Mărăștilor și Oituzului, sau în celelalte tranșee ale societății românești interbelice. Despre război nu poți scrie decât dacă ai făcut parte din el: Ernest Hemigway, Erich Maria Remarque, Henri Barbusse, pentru a nu enumera decât foarte puțini autori de romane străini, dar de o calitate deosebită.

CAPITOLUL II

SPAȚIU ȘI TIMP RĂZBOINIC: OCAZIA ALIENĂRII PERSONAJULUI

Iată cele trei elemente fără de care orice scriere și mai ales romanul nu poate exista: personajul paradigmatic, spațiul și timpul. La acestea se atașează celelalte elemente care descriu starea existențială a romanului: alte personaje, acțiunea, compoziția, etc.

Ce importanță prezintă aceste trei elemente, de ce am vorbit despre „starea existențială” a romanului, cum sunt concepute în romanul interbelic spațiul și timpul, care sunt variabilele la care se raportează acestea pentru a da specificitatea inerentă scrisului și desfășurării acțiunii, care este relația personajului / personajelor cu spațiul și timpul, care sunt relațiile intime dintre un spațiu anume și un timp anume și un personaj anume, cum se poate descrie spațiul interior al romanului în funcție de timp, timpul în funcție de spațiu, toate acestea sunt întrebări care, o dată deslușite prin răspunsuri analitice, pot oferi o perspectivă edificatoare asupra mentalității sociale și literare a scriitorilor pe care îi vom considera drept sursele noastre, mentalitate sau viziune ce poate fi sigur desprinsă din scrisul lor.

Timpul este conceput în teoria literară ca un timp obiectiv și ca un timp subiectiv („Bologa nu îndrăznea să se uite la ceas, de frică să nu-și piarză nădejdea în apariția reflectorului. Era sigur însă că a trecut miezul nopții. <<Mai este vreme>>, își zicea din ce în ce mai amărât. Singurătatea îl strângea de gât. Simțea o nevoie dureroasă de a schimba o vorbă cu cineva, cu oricine, numai să nu fie singur, să nu poarte singur povara așteptării… Reflectorul nu s-a arătat niciodată înainte de miezul nopții; de obicei pe la două vine; deci nu i-a trecut vremea, poate să spere.”); ca un timp al narațiunii și ca un timp al faptelor narate; ca un timp absolut și ca un timp specific. Desigur timpul nu este prin sine un personaj, cu toate că ar putea deveni într-un anumit sens, acela al detașării de personaj, al „încarnării” sale și transformării într-un „deux ex machina” care împinge prin determinațiile sale adevăratul personaj să acționeze într-un sens sau altul.

Există în romanele românești interbelice epoci diferite în care personajul este integrat și acționează într-un sens sau altul. Prin forța creației, în romanele luate drept sursă, percepem timpul medieval și pe cel modern. Chiar dacă epoca în care sunt concepute și scrise aceste romane este aceeași, epoca interbelică, scriitorii respectivi pot face prin puterea pe care o au, de a da viață unei ficțiuni, ca timpul să fie diferit, să se scurgă diferit în creațiile lor, să fie vizibil vorba de un timp al Evului Mediu și un timp al Epocii Moderne sau Epocii Contemporane, pentru că așa cum este cazul la Cezar Petrescu, drama războiului se prelungește dincolo de limitele acestuia.

Timpul epocii lui Ștefan cel Mare, pentru că ultimul volum din trilogia Frații Jderi, Oamenii măriei sale, se oprește la bătălia de la Vaslui-Podul Înalt, este un timp îngust. Ce ar semnifica aceasta? Noțiunea de „timp îngust” o înțelegem ca o percepere unilaterală și minimă a fundalului temporal care, în cazul modernilor, se lărgește, personajul medieval și cel modern / contemporan interbelic, trăind cu o conștiință diferită asupra unghiului temporal. Conștiința finitudinii timpului este clar exprimată în cele două expresii / atitudini în fața vieții și dramelor ei: „memento mori” (amintește-ți că vei muri) și „carpe diem” (trăiește-ți clipa pentru că, așa cum rostea banal-filosofic un impiegat față de Radu Comșa:

„— Altfel știți ? Din ceas în ceas, Bucureștii… Făcu un semn de retezare cu mîna.

— Nu se poate ! refuză să înțeleagă Radu. Acum trei zile cînd am plecat…

— Ce-s trei zile pe vreme de război ? rîse cu dispreț omul. Acum ce-aduce ceasul n-aduce anul.”).

Timpul poate fi unul relativ sau unul definitiv, o „clipă definitivă” care ”ne mai liniștește puțin”.

Conștientizarea trecerii vremii este mai puțin dramatică la oamenii Evului Mediu. Aceștia oscilează între cele două atitudini și găsesc alinare, rând pe rând și în căință și dorința de mântuire și în clipa cea frumoasă! Omul medieval conștientizează, poate, mai acut decât omul modern și cel contemporan existența contrariilor: frig-cald, lumină-întuneric, foame-îndestulare, boală-sănătate, trădare-loialitate, etc. Timpul este și el prilej de dihotomie a contrariilor și de unire totodată a lor. Există astfel un timp al bisericii, al sacrului și un timp pământesc, al oamenilor. În același timp există, raportându-ne la timpul oamenilor, un timp al țăranului, un timp al oșteanului, un altul al orășeanului (meșteșugar, negustor, dregător). Lupta de la Vaslui-Podul Înalt descrisă de Sadoveanu în ultimul volum al trilogiei sale, dă măsura trăirilor personajului în acest timp al Feudalismului Dezvoltat al Moldovei. Timpul influențează personajele iar acestea se manifestă în funcție de acest timp și de ce convingeri au ele despre acest timp. Apare o comparație cu un timp mitic, al împletirilor dintre cer și pământ, când totul era posibil: „Spuneau bătrînii că niciodată nu s-ar fi văzut astfel amestecate cetele de jos cu nourii de sus, și a binevoit Domnul Dumnezeu să fie asta tocmai în acel răstimp de greu cumpăt.” Așa se explică „spaimele morții și risipiri”, „lume și dobitoc măcinat în vărtejul urgiei și risipit grămezi ca de o mînie sfîntă”, „Zdrobirea aceea a balaurului” care se încrețea încă de zvîrcoliri și tresărea de gemete. Ca într-un timp mitic, supranaturalul își trimite mesagerii, „două învăluiri de corbi.” Victoria împotriva turcilor face parte din acest timp mitic, efortul oștenilor lui Ștefan cel Mare fiind înțeles ca făcând parte din acea epocă mitică sugerată.

Timpul omului modern și contemporan, pentru că de la 1918 sfârșește Epoca Modernă și începe Epoca Contemporană, iar anumite personaje își prelungesc existența și dincolo de momentul real / ficțional al încheierii în noiembrie 1918 a Primului Război Mondial, este diferit de cel medieval. Ce anume îl face altfel? Subiectivitatea umană, subiectivitatea care presupune numeroase variabile care sunt prezente în construcția personajului, în modul în care el este întemeiat. Amintirile războinicului sunt cele care redefinesc timpul, dându-i alte coordonare și alte semnificații: „ Și vremea trecea peste dânsul, nemăsurată și nepătrunsă, cum trece peste oamenii lecuiți de ispitele fericirii” Fiecare personaj principal, dar nu numai, din cele patru romane, ilustrează un individ conștient de sine și de univers.

Călinescu, vorbind despre Camil Petrescu, trece indirect tușa caracterizărilor și asupra eroului din Ultima noapte…, când menționează acel „flux al amintirilor” de tip bergsonian și proustian. De altfel Gheorghidiu face trimiteri livrești la filosofi și idei filosofice. Timpul nu reprezintă pentru aceste personaje o necunoscută, în sensul inadecvării la trecerea timpului. Personajele fie că nu acordă importanță timpului, fie că percep timpul în mod normal, fie că îl prelungesc în lungi introspecții, reverii, reveniri asupra unor episoade măcinătoare.

Orice hotărâre adoptată la vreme de război este drastic limitată de timp și tăria ei este determinată de felul în care se scurge timpul. În orice secundă individul poate renunța la ceea ce era hotărât, după pofta timpului: „La cinci fix, când începe să se subțieze întunericul, va porni… Mai are deci două ceasuri. Era atât de hotărât, că nu simțea nici emoție, nici nerăbdare. Aștepta, cu ochii înainte spre țintă, cu gândurile slobode. Vremea trecea peste dânsul ca o apă lină, răcoritoare…”. Apostol Bologa simte că face parte din acest timp care lecuiește pentru că acest timp nu mai face parte din cel existent în logica războiului, ci dintr-o altă logică specifică vieții individului și nu morții sale.

Timpul modern este el un timp diferențiat în funcție de alte variabile. Vorbim despre un timp rural și unul urban, acesta din urmă fiind perceput ca un ritm rapid al trecerii pe lângă oameni și prin oameni. Vorbim despre un timp al individului și un timp al mulțimilor, un timp al realului și un timp al visului, reveriei, de aici derivând timpul obiectiv și timpul subiectiv. Revenit acasă în concediu pentru o recuperare pentru rana suferită, Bologa reintră și într-un alt timp: „împrejurul său roiau amintirile copilăriei, care parcă-l strămutau în trecut”. Funcție de această împărțire, durata percepută poate fi aceea a unui timp lung și a unui timp scurt. Clipa poate deveni eternitate și eternitatea clipă! Vorbim despre un timp intelectualizat și despre un timp primitiv, despre un timp care îmbărbătează, întărește și un timp care alienează, înstrăinează și lovește.

Războiul are un timp al său, pacea are un timp propriu pe care și-l impune cu forța celor atrași în valurile sale:

„― Și eu sunt ofițer de rezervă, întrerupse locotenentul cu mândrie. Războiul m-a smuls din mijlocul cărților, de la Universitate, unde aproape pierdusem contactul cu viața reală. Dar m-am dezmeticit repede și mi-am dat seama că numai războiul e adevăratul generator de energii!” Timpul civil este timpul cărților, al Universității, al unei vieți considerate „ireale”, timpul războiului conferindu-i lui Apostol Bologa adevărata măsură a realității, pentru că ar fi, cel puțin într-o concepere inițială, un timp al energiilor. Eroul nostru are deplină dreptate, războiul este și un timp al energiilor, dar al energiilor distructive, nu creatoare.

Personajele trăiesc și simt pacea într-un alt mod față de cum trăiesc și simt războiul, raportându-se la timp și la caracteristicile sale obiective și subiective. Putem spune că substanța romanelor la care ne referim este o „apă temporală” în care personajele înoată fiecare după propriile reguli și capacități de a fi mai aproape de suprafață sau mai spre adâncimi. Timpul păcii este mai lent, cel al războiului mai alert și-i măsurabil în oamenii morți și răniți. Războiul face ca timpul exterior să fie unul și același cu cel exterior.

„— Dar ce, asta a fost luptă?…

— … Și pe urmă ce rezistență e asta? Nu vezi – revin eu – abia zece-unsprezece căzuți de la ei, douăzeci, douăzeci și cinci de la noi. Orișan reia tacticos (acesta e cuvântul):

— Că n-a fost serios o arată și faptul că noi ne-am mișcat ca o turmă. N-a fost câmp de luptă… Un câmp de luptă modernă face impresia că e deșert. Nu se merge așa cu sabia scoasă, ca în curtea cazărmii. Nu evoluează trupele amenințate de sute de mitraliere și mii de tunuri, ca noi

adineauri”. În luptă există instrumentul de măsurare al trecerii timpului, al vitezei sale de derulare: numărul oamenilor uciși. Seriozitatea sau „neseriozitatea” întreprinderii războinice se leagă de numărul mai mare sau mai mic de oameni masacrați.

Timpul păcii este diversificat, acela al războiului este monoton, impunându-și monotonia asupra tuturor participanților, timpul păcii este în majoritatea cazurilor un timp al realului imediat, cel al războiului, devine un timp al rememorărilor în căutarea păcii și a timpului lent, rememorare aflată permanent contra cronometru cu timpul luptelor. („De soția mea, de amantul ei, de tot zbuciumul de atunci, mi-aduc aminte cu adevărat ca de o întâmplare din copilărie”.), impunându-se ideea și realitatea îndepărtării oricărei amintiri în favoarea prezentului.

Pentru că în război, pe câmpul de luptă, timpul războiului este și el un timp al acalmiei de pe fronturi între două bătălii și un timp al luptei, un timp al supraviețuirii și al morții. Percepem, pe urmele personajelor, un timp al războiului nuanțat în funcție de aspectul de continuitate și cel de discontinuitate: luptele au o durată diferită, au o intensitate diferită, au caracteristici diferite, ceea ce produce nuanțări în perceperea realității reflectate de conștiința participanților. În funcție de subiectivitatea proprie, toți acești factori pot fi diferiți și pot fi receptați și interpretați în mod diferit:

„Prima salvă, la 800 de metri, îi împrăștie ca pe găini,… Îi pândim și în curțile din margine. E o pasiune de vânător și regretăm sincer că nu vedem căzând net. Mă îngrozesc o clipă, dar îmi explic. Cei de la 800 de metri nu sunt oameni, sunt soldați ca de plumb. Nu le văd fața. Un autor de drept spunea că dacă jurații ar fi să ucidă cu propria lor mână, n-ar condamna niciodată; președinții de republică ar grația întotdeauna. Căci e distanța, e lipsa acelei reprezentări a conținutului omenesc. Un om poate omorî un catalog de nume, dar rareori văzându-i în carne și oase pe oamenii care poartă acele nume.”

Vedem așadar: „găini”, „pasiune de vânător”, „soldați de plumb”, „ jurați”, „catalog de nume”. Timpul acesta al luptei schimbă raportările obișnuite, transformându-i pe oameni într-o specie nouă de prădători, vânați și vânători. În mintea participanților se răstoarnă perspectivele pentru a se păstra un anumit echilibru pshic.

Există o pendulare permanentă între acceptarea și respingerea timpului războiului și contrar, al păcii. Speranța este unitatea de măsură care cântărește această pendulare între război și pace. Din momentul în care Apostol Bologa a fost arestat după încercarea sa de dezertare, timpul său devine măsurat și măsurabil și măsurarea timpului devine o preocupare care îl acaparează obsedant, această obsesie trădând numeroase atitudini pe care le poate avea omul confruntat cu oroarea propriei sale dispariții într-un timp bine determinat: „Nici nu m-am uitat la ceas…,. Trebuie să fi trecut de nouă… Ce-mi pasă? Am vreme destulă…”- aici are sentimentul că timpul nu-l mai poate atinge.

„Își văzu ceasornicul la braț și murmură cu bucurie:

― Uite că ceasornicul… Își aruncă ochii pe cadranul alb și continuă: E de-abia unu… De-abia… Va să zică au trecut șapte ore de când… Șapte… Șapte…”- nerăbdarea în fața scurgerii prea lente a timpului și dorința scurgerii mai rapide a vremii pentru a ajunge la un punct de unde toate lucrurile nu mai au vreo importanță, execuția lui.

„Azi la nouă era să osândesc iarăși.” – un alt fel de timp care oferă bucuria că nu mai trebuie să ucidă.

„Stegarul bosniac, se gândi Apostol, amintindu-și vorbele primarului. Oare de ce nu spune câte zile” – comparație indirectă dintre timpul celuilalt osândit și al lui și din nou dorința de a ști câte zile, în mod precis, a stat celălalt închis, ca o garanție a speranțelor pe care și le face în direcția unei posibile eliberări.

„Îi defilau prin suflet secundele, fiecare plină cu viață, cu niște bășici de sticlă, văzându-le conținutul. Treceau însă cu o iuțeală vertiginoasă, ca un film învârtit nebunește, și totuși se deosebeau precis, amețitor de precis… Erau mii, poate milioane, și se scurgeau într-o singură clipire, și reveneau în momentul imediat următor, neîncetat, neobosite… Și el răscolea prin ele ca într-un joc bizar și, privindu-le, murmura: <<O secundă mai puternică decât o viață de om.>>” – scurgerea inexorabilă a timpului într-o singură direcție și vitalitatea timpului ale cărui secunde sunt pline de viață, dilatarea timpului, rememorarea întregii vieți într-o secundă, mai puternică decât viața unui om. Numai războiul și catastrofele naturale abătute asupra omului cu aceeași încărcătură mortală, au aceste valențe temporale, făcând din timp ceva concret, un eveniment universal care se inserează în viața celui surprins de catastrofă. Desigur dintre toate catastrofele, războiul este cel mai dur prin intensitatea distrugerilor de vieți și prin durata acestuia.

„Unsprezece! se gândi cu decepție. De-abia o oră a trecut de când sunt aici… Dacă va trece vremea tot așa de încet, am să-mi pierd mințile!” – conștientizarea unităților fragmentare ale timpului și nerăbdarea de a ajunge la sfârșitul timpului său, ca un leac pentru chin.

„Apostol zise rar, uitându-se drept în ochii lui:

― Când voi fi judecat?

― Peste trei ore… da… la zece… negreșit, bâlbâi Klapka, surprins. Bologa întoarse ochii iarăși la inscripție, o silabisi și urmă domol:

― Atunci, ce nevoie de…?” – dorința scurtării termenelor temporale ca o legitimare a dezinteresului pentru viață.

„Pe urmă țâșni, ca un glonț, glasul pretorului, revoltat…. Pe urmă glasul lui Klapka, patetic, protestând stăruitor… Și amândouă se învârteau ca două sulițe în inima lui Apostol care, nemaiputându-le răbda, murmură, fără să ridice capul:

― Mai repede, mai repede, pentru Dumnezeu..” – invocarea morții ca într-un Faust invers.

„― Dezbaterile fiind terminate, Curtea va intra în deliberare!

― S-a sfârșit? întrebă el, ridicându-se brusc de pe scaun, încât plutonierul se sperie. Da?… S-a sfârșit!… Se închină foarte adânc în fața juriului și ieși afară grăbit ,sprinten…”- timpul încheiat, oferă din vitalitatea sa celui însetat de moarte.

„― Voi muri negreșit peste… Peste câte ore?” – dorința ca timpul morții să-i fie făcut cunoscut precis!

„Hârtia, sub o călimară ruginită și murdară, râdea întruna. Apostol, înviorat, se duse la masă, se așeză pe scaun, luă tocul și încercă penița. Îi tremurau degetele cumplit și nici un gând nu i searăta limpede.<<Mai târziu… mai e vreme!>> își zise după un răstimp, liniștit, pornind iar să umble de ici-colo”- și din nou revenirea la conștiința faptului că are tot timpul din lume la dispoziție.

„Cine știe? îngână cu bucurie. Numai Dumnezeu știe ce poate aduce ceasul…”- timpul deja este perceput ca aparținându-i lui Dumnezeu. Dacă până atunci se grăbea cu execuția, semn că încerca să-și alunge cu orice preț obsesia, pentru ca acum să încerce să spere.

„După miezul nopții, Apostol Bologa, istovit, se întinse pe pat. O tăcere imensă îl împresură, parcă toată lumea ar fi încremenit într-un somn de mormânt.” – anticiparea timpului mormântului.

„― Bologa… a sosit ora… Curaj! zise pretorul, dispărând imediat.” – timpul sfârșit!

Eroul trece din momentul în care a fost arestat printr-o multitudine de atitudini, oscilând de la speranța că ar putea totuși să fie eliberat, la certitudinea și dorința morții. Deja de la un anumit moment Apostol Bologa nu mai aparține acestui timp și spațiu al oamenilor, ci celuilalt tărâm, al morții. Pădurea spânzuraților este construită, după Tudor Vianu, pe schema unei obsesii, care conduce destinul eroului din adâncimile subconștientului

Eroul primește moartea ca pe o izbăvire, imboldul său de a trăi, fiind la fel de neclar ca acela al dezertării. Așadar timpul războiului lui Apostol Bologa este unul clar determinat de cele două experiențe existențiale, execuția lui Svoboda și propria sa execuție. Între cele două este experiența dezertării ca instrument al supraviețuirii existențiale. Totuși, așa cum s-a remarcatdeja, eroul tânjește către un „dincolo” salvator, dincolo de timpul său, dincolo de spațiul existent.

Spațiul, cea de-a două unitate esențială a construcției romanului, este perceput și el în mod diferit de personajele romanelor la care facem referire.

Sadoveanu creează un spațiu istoric care adâncește printr-un adevărat spirit al locului, unitatea dintre războinici – personajele întemeiate. Spațiul Moldovei medievale, este un spațiu de poveste, un spațiu în care există un maniheism clar: binele, care aparține locului și răul care vine din afară, binele aliindu-se cu oamenii locului pentru a respinge într-o simbioză firească răul, acolo de unde a purces acesta. Și trădarea este un rău care vine din afara locului deoarece nu ține de acel spirit despre care vorbeam, iar acțiunile Domnului pentru pedepsirea trădătorilor este o expulzare din însăși întemeierea spațială. Pământul Moldovei, locul Moldovei, spațiul Moldovei este văzut ca un spațiu binecuvântat de Dumnezeu, pentru oamenii măriei sale, care prin extensie devin toți locuitorii Moldovei! Iar locul unde se dă bătălia, Vaslui-Podul Înalt reprezintă elementul esențial, un fel de „axis mundi”, care se schimbă cu fiecare bătălie câștigată, fiecare bătălie câștigată reprezentând o afirmare a acelui spirit al locului care ține țara în lume. Spațiul apare astfel la Sadoveanu ca o ființă vie integrată în lumea oamenilor și nu ceva exterior narațiunii.

În cele patru romane al căror război este cel mondial, spațiul este depersonalizat. Eroii nu simt o legătură specială cu locul, nu se integrează în acesta organic decât pentru a se proteja, a supraviețui / a nu fi uciși sau a fi ajutați de acesta să ucidă. Spațiul pierde, de aceea, în război caracterul de civilitate:

„— Gheorghidiule, cum o fi țara asta, când nu e război?

Ar fi simplu să ți-o imaginezi fără soldați, dar ei fac azi esența acestui peisaj, încât nu-1 poți gândi fără ei, cum nu poți gândi a patra dimensiune în natură”. Prezența soldatului schimbă fața locului, spațiul devine unul al războiului, apoi al luptei, apoi al ororii și morții. Iar moartea în război urâțește până la extrem spațiul, îl înăbușă fie sub povara armatelor depersonalizate, fir sub povara cadavrelor și a mirosurilor uciderii și morții: fum, explozii, substanțe chimice, cadavrele de oameni și animale care se descompun, sau așteaptă înghețate momente prielnice să-și facă simțite prezența în urma dezghețului.

Există aici o modernizare a ideii de spațiu, modernizare care este evidentă la personajele respective. Spațiul se alienează de oameni și oamenii de loc datorită ineditului sumbru pe care-l prezintă ochilor acestora locul transformat: lucrările genistice, tranșeele, craterele de bombe, șanțurile de apărare, etc. „Încotro mergeau?… Detașamentul intrase într-o zonă de liniște atât de neobișnuită, de ciudată, că o parte din oameni își pierdură încrederea în ei… Soldații întrebară pe căprari, căprarii pe plutonieri, plutonierii pe ofițeri: nimeni nu știa de ce porniseră, încotro mergeau și unde se vor opri”. Este un mers pe un tărâm necunoscut, un tărâm care se îndepărtează de ceea ce oamenii cunosc, devine un spațiu al groazei, un spațiu care-i face pe oameni să-și piardă echilibrul și simțul de orientare. Un mers spre nicăieri, căci în război foarte puțini oameni știu încotro se îndreaptă. Majoritatea se lasă condusă spre necunoscut.

Nu mai este un spațiu al oamenilor ci al morții:

„Sub cerul cenușiu de toamnă ca un clopot uriaș de sticlă aburită, spânzurătoarea nouă și sfidătoare, înfiptă la marginea satului, întindea brațul cu ștreangul spre câmpia neagră, înțepată ici-colo cu arbori arămii. Supravegheați de un caporal scund, negricios, și ajutați de un țăran cu fața păroasă și roșie, doi soldați bătrâni săpau groapa, scuipându-și des în palme și hâcâind a osteneală după fiecare lovitură de târnăcop”.

Tărâmul morților, al umbrelor, („Ziua aceasta, pe care n-o mai așteptam, e altfel pentru

mine. Parcă sunt într-un peisaj nelumesc. Simt ce trebuie să simtă morții când străbat livezile și plaiurile văzduhului”.) al lui Thanatos, se inserează în conștiința fiecărui personaj, creând dintr-un loc al luminii un loc al umbrei și întunericului, dintr-un loc al spațiilor clare, un loc al ceții și fumului, dintr-un loc al vegetației vii, un loc al uscăciunii și desfrunzirii, („Câmpul de luptă, pustiu și tăcut, se legăna în ceața înserării. Stepa părăginită se desfășura nemărginită, netedă ca o foaie dehârtie de împachetat, boțită și pătată, înțepată cu copaci răzleți,desfrunziți și sfâșiați de obuze. Pozițiile se desenau ca niște dungi mohorâte, tremurate, cârligate și capricioase, fără început și fără sfârșit) dintr-un spațiu cunoscut prin valențele sale umane valorizatoare, într-un spațiu al necunoașterii și spaimei. Soldații devin năluci negre care întregesc peisajul infernal: „Bologa întoarse capul. Pe câmp, cât pătrundea privirea, siluete negre se mișcau de ici-colo, parcă toți oamenii s-ar fi prefăcut în stafii fără odihnă… Șopti cu teamă:

― Ce întuneric, Doamne, ce întuneric s-a lăsat pe pământ…Glasul lui șerpui ca un scâncet de bolnav și se stinse în oftările vântului.”. Acest spațiu al războiului îi îmbolnăvește pe oameni de o boală care nu există în lumea anterioară, o boală a existenței, făcându-i să se compare cu stafiile, să perceapă starea de slăbiciune care-i stăpânește permanent în acest loc.

Desigur fiecare autor concepte spațiul într-un mod specific, dar asemănările sunt inevitabile pentru că războiul își are spațiul său recognoscibil de la epocă la epocă.

Spațiul românesc este în războiul pe care-l înfățișează Aderca în 1916, un aliat al românilor împotriva acelora care îl invadează. Munte, deal, câmpie toate sunt aici pentru a fi alături de români. Dar, și aici elementul uman trebuie să-și aibă rolul principal. Este un spațiu al omului aflat într-o legătură cu războiul, care răspunde logicii războiului: „Trupele de pe frontieră fuseseră cu desăvârșire măcinate, iar oprirea dușmanului înainte de a ajunge la câmpie nu se mai putea face decât cu trupe proaspete, nedemoralizate de retragere. Erau trupele detașamentului oltenesc nedemoralizate și proaspete?… Contraatacul românilor pornea dinspre răsărit și miazăzi; dinspre apus maiorul Plopșoreanu trebuia să cadă în spatele coloanelor germane neprevestite — și să-i facă prizonieri. Cu o sută șaizeci de călăreți, comandați de un locotenent de rezervă, pictorul Caragea?…”.

Ideea de frontieră, de hotar, graniță, apare aici pentru a trasa atât limitele acestei spațialități a luptei umane, dar și pentru a face o deosebire marcantă: spațiul cunoscut, este „al nostru”, spațiul necunoscut, care nu ne aparține este „al lor” și de acolo vine dușmanul. În același loc, apare și neputința omului de a răspunde invadatorului străin, dar și neputința locului de a/i oferi posibilitatea respingerii acestui străin.

Spațiul războiului nu mai păstrează acele caracteristici care face dintr-un loc un spațiu uman, omenesc. Spațiul, locul războiului este unul al naturii infernale: „În dreapta și în stânga tranșeele infanteriei se întindeau, strâmbe și capricioase, ca niște linii grosolane pe o hârtie boțită. Ici-colo, ca mușuroaiele, înțepenite, poate chiar înghețate, înaintea șanțurilor, zărea sau bănuia posturile de ascultare… În față câmpul zăcea neted, pierdut în noapte”

Și locul îi pedepsește pe oameni pentru răul pe care aceștia i-l produc, prin sfârtecările la care se dedau ca o prelungire a sfârtecărilor în carnea semenilor. Cocoașele munților, care trebuie escaladate, apar în 1916 ca un canon în plus pentru aceia care n-au reușit să apere locul acesta: „Fu o luptă tristă. Tunurile care se mutau de pe o culme pe alta, trase de cai istoviți și de oameni înhămați în frânghii, bubuiau a pustiu, în ninsoarea care cădea tot mai deasă, acoperind urmele fugarilor și țintele hăitașilor, învăluindu-i pe toți în aceeași albă, nepăsătoare zădărnicie”. Este un spațiu indiferent la chinurile oamenilor, dar care, într-o antropomorfizare orogenetică îi amenință și-i pedepsește pe războinici, indiferent din ce tabără fac parte, căci spațiul acesta al „cocoașelor” munților nu face discriminări.

Timpul și spațiul sunt într-o relație compozițională unitară: timpul și spațiul trilogiei lui Mihail Sadoveanu se susțin prin faptele oamenilor, ale oamenilor lui Ștefan cel Mare. Se adaugă luptătorilor pentru a-i respinge pe dușmani.

Dacă în privința relației dintre timpul și spațiul din Evul Mediu, lucrurile sunt relativ clare, în ceea ce ține de relația dintre timpul și spațiul romanelor primului război mondial, lucrurile stau diferit. Apar fracturi la nivelul îmbinărilor spațio-temporale, clivaje care ilustrează distorsiunile la nivelul conștiințelor umane. Personajele nu mai trăiesc neapărat în același timp îmbinat necesarmente cu același spațiu. Evadările din timpul și spațiul respectiv pe care personajele le realizează reprezintă o trăsătură esențială a laturii compoziționale a romanelor respective.

Războiul mondial prin intensitatea sa, prin grozăviile și oroarea sa, nemaiîntâlnite până atunci determină surpări ale eșafodajului spațio-temporal, cel puțin la nivelul planului trăirilor personajelor:

„Acuma nici nu îmi mai vine să alerg. Se spune că pe Marea Caspică furtunile sunt așa de groaznice, iar unii oameni și femei suferă atât de mult de răul de mare, încât totul le devine indiferent și nu fac nici un gest de împotrivire, chiar dacă sunt ridicați și aruncați în mare. Așa, descheiat de toate, mă simt și eu acum…

— Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu. Omul cu fața stinsă, cu mustața căzută și colțurile gurii înspumate, nu poate spune decât atât, și o spune aproape neîntrerupt”

Pentru romanele respective, pentru personajele romanelor respective, întâlnirea unui timp al războiului cu un spațiu al războiului avea să fie ocazia alienării personajelor. Vorbim aici despre un timp trucat, contrafăcut și un spațiu de asemenea trucat, ambele producând sentimentul de alienare. Restul este moarte! Desigur că autorii au înțeles pericolul ca însuși structura romanelor și unitatea lor compozițională să sufere de pe urma intruziunii războiului în acțiunea de meta-structurare. Soluțiile pentru asigura logica compozițională și structura necesară auto-susținerii demersului artistic au fost necesarmente diferite, iar cele două elemente, timpul și spațiul, ca și relația dintre ele, ca și relația supraordonată cu personajul, au avut rolul lor într-o nouă concepere a unui rezultat literar de calitate. Condițiile războiului crează și mentalitatea spațiului străin ca spațiu urât.. Teritoriul cucerit, ocupat se întinde „urât” în fața cuceritorilor

„― Urâtă țară aveți, muscale! zise deodată caporalul, întorcându-se spre gropari și uitându-se cu necaz la țăranul care se oprește sărăsufle. Auzi?…Țara… locurile… niet frumos! adăugă apoi, arătând cu mâna ținutul și stâlcindu-și graiul spre a se face mai înțeles. Țăranul holbă ochii, nedumerit, cu un zâmbet umil, bolborosindceva pe rusește.

― Nu pricepe ăsta, don' căprar, limba noastră, zice atunci unsoldat, îndreptându-se din șale

― Nici nu-i vina lor că țara-i păcătoasă, adăugă îndată cellalt soldat, proptindu-se în lopată.”

Războiul face ca timpul și spațiul să se metamorfozeze antinomic.

Moldova devine „urâtă” pentru turcii care o invadează, aflându-și pieirea în mlaștinile Bârladului și Vasluiului: „Akingii și spahiii s-au repezit prin ceață înainte. Au dat în mlaștină, au descălecat; au trimes numaidecît știre în urmă să înainteze la harț pedestrimea cu baltagurile, să taie lunca și să deschidă drumuri oștii. În zvoana și în neorînduială acestui început, capetele urdiei au înaintat singure la pieirea lor, cătră larma înșelătoare de război; s-au adaos și carăle cu pive care s-au înglodat în mlaștină și s-au pus apoi de-a curmezișul.”

În concluzie, în romanele analizate, timpul și spațiul nu reprezintă doar acele elemente necesare unității compoziționale, ci factori activi implicați în desfășurare, cu aceeași putere de semnificare ca aceea a acțiunilor personajelor. Există un timp al războiului și un spațiu al războiului, fără îndoială. Acestea însă aparțin tot oamenilor, dar și ei aparținând în aceeași măsură războiului, ca logică întoarsă. Translația de la timpul războiului, din spațiul războiului spre cele firești, normale, aflate într-o logică umană firească, se face însă prin ceea ce-l face pe om să revină la statutul său de om: dezertarea, trădarea, lașitatea, fuga.

CAPITOLUL III

RĂZBOIUL TRAGEDIILOR INDIVIDUALE ȘI COLECTIVE

Războiul determină o ruptură gravă în universul individului confruntat atât cu sinele său doritor de supraviețuire și pus în fața unei acute probabilități de a dispărea, în toate modurile posibile, de la cel fizic la cel existențial, cât și cu mulțimile de semeni prinși în această sarabandă a morții, care pare fără de sfârșit, sau cel puțin așa este percepută de cei prinși în ea.

Romanul românesc contemporan de război este realist prin excelență, el nu înalță imnuri de laudă eroismului, iar „eroul” lui nu este însuflețit de idealuri înălțătoare ci este un biet om, sfâșiat de foame, de frig, de lupte și în final ucis.

Am considerat necesar acest capitol, pornind de la trăirea diferită a tragediei războiului, de fiecare individ în parte, – fiecare moare singur -, dar cum o face sau cum o presimte este interesant de analizat și de ilustrat. Războiul îi însemnează pe oameni, este un capriciu al vieții care pune mulțimi imense de oameni față în față și-i însemnează precum soarta, cu fierul roșu pe frunte, silindu-i să se ucidă unii pe alții, fără nicio logică.

În Frații Jderi găsim expusă o concepție asemănătoare asupra sorții care aduce războiul între oameni: „…dacă Antihrist a cuprins Cetatea Împărăției și tot bate și cuprinde țările și noroadele, apoi, după vorba părintelui Nicodim, așa i-i scris și rînduit. Să se întrebe creștinii: cît îi poate fi scris și rînduit lui Antihrist să bată și să cuprindă? Dacă nimeni nu s-a ridica în acest veac cu sabia să taie capul fiarei, să știți că domnia ei va fi de o mie de ani asupra lumii. Dar iată că de la Moldova iese luptător cu sabie ageră, zice bădița și părintele Nicodim”

Apoi într-un anumit fel moare individul și într-un alt mod o fac mulțimile. Moartea poate fi, după expresia lui Kafka, însă într-un spațiu al păcii, împăcată. În război, moartea nu este niciodată astfel, ci o tragedie. Dar moartea reprezintă extrema tragediei, nu atât pentru individ, dar și pentru acesta, ci mai mult pentru aceia care receptează dispariția acestuia. Moartea este o tragedie de o clipă pentru acela care o poartă în sine, dar moartea poate fi respinsă când individul scapă de sub chingile războiului: „Își zicea că toate sforțările lui de a ocoli soarta s-au zdrobit și că de azi încolo numai moartea l-ar mai putea mântui… Moartea însă îl îngrozea acuma mai mult chiar decât perspectiva de a trebui să meargă pe frontul românesc. Degeaba încerca să-și biciuiască ambiția, învinovățindu-se de lașitate; dragostea de viață, din ce în ce mai impetuoasă, îi tăia orice avânt, murmurându-i neîncetat în inimă: <<Întâi eu, și pe urmă cealaltă lume!>>”

Pentru cei care supraviețuiesc moartea este o agonie care se poate prelungi și dincolo de limitele războiului, iar omul prins în grozăviile războiului poate fi, ca o anticipare, mai mult al morții decât al vieții: „Vreo șapte săptămâni mai mult al morții a fost decât al vieții.”

Dacă moartea reprezintă tragedia extremă, războiul are nenumărate moduri de a crea tragedii individuale, personale, specifice și tragedii colective, generale. În funcție de o serie de parametri tragediile războiului trebuie să fie incluse în arealuri diferite, iar când vorbim de „arealuri diferite” ne gândim la timpul războiului, la spațiul războiului, la intensitatea acestuia, la aparenta înapoiere a războiului sau la modernitatea lui. Războaiele nu sunt toate la fel și de fapt se deosebesc mult între ele prin numeroase variabile, unele dintre ele deja numite. Desigur toate aceste variabile își găsesc finalitatea în finalizarea unor vieți umane.

Moarte individuală o numim moarte personală, moarte fizică, moarte subiectivă, moarte psihică, moartea sentimentală, moartea emoțională, moarte civică, moarte existențială și credem că am putea continua cu identificare genurilor de moarte determinată de război mai mult decât orice altceva. Nu este gratuită comparația pe care o putem face între starea soldaților din ultimele războaie întâmplate pe planetă, cum este cel din Golf, soldați care suferă diferite sindromuri cu toate antrenamentele fizice, psihice și de alte feluri prin care sunt pregătiți să ucidă și diferitele tipuri de moarte identificate și numite de noi, cu raportare directă la moartea așa cum apare ea în romanele luate în considerare în analiza noastră asupra tragediilor războiului.

Moarte personală este un tip de moarte care se petrece des în război, individul trăind de fapt două planuri care se intersectează permanent: cel al trăirii și al lucidității proprii și acela al neverosimilului războiului. Individul se simte asemenea unui strigoi care umblă printre ființe vii, nedându-și de fapt seama că și ceilalți sunt la fel de sfâșiați între planurile trăirilor lor. Cel mai adesea în momentele de aparentă liniște apare mai acut această sfâșiere pe care personajul, în acest caz locotenentul pictor Luchi, o dorește finalizată indiferent de consecințele personale: „Voia să se culce. Voia să adoarmă. A doua zi voia să aibă loc lupta — să urmărească sau să fie urmărit, dar să se isprăvească odată într-un fel această catastrofă atât de străină firii lui!” Luchi era pictor de „brocarturi și mătăsuri, de scene cu femei somptuoase și baluri mascate între colonade uriașe sub bolți de Renaștere”. „Patria” îl chemase să se lupte pentru ea, pe el cel care n-avea nici un fel de putere, care nu rezista la foame, la frig iar înghețat sau flămând fiind, plângea fără voia lui, asemenea copiilor.

Războiul macină trupuri și suflete de artiști, de agricultori, de magistrați și intelectuali, luându-și un drept de viață și de moarte asupra lor:

„Locotenentul Virgil Probotă nu-și mai simțea de mult picioarele în cizme, mantaua udă atîrna pe trup cu pulpanele îngreuiate de noroi, trupa bîjbîia pe marginea șanțului. Nici foame, nici sete — o singură dorință deznădăjduită:să doarmă, să doarmă. Undeva, întins sub un acoperiș, ferit de curgerea înghețată care pătrunde în oase. I-a crescut barba țepoasă și roșcată. De mult din minte i-au pierit toate legile lui Linne, Harvey, de Vries. Cu indiferență își amintește că are nevastă, copil : Maria, Dinu… Toate s-au petrecut în altă existență, sînt undeva, într-un trecut himeric. Acum e un fost om, tîrîndu-'și picioarele fiecare cu cîte două ocale de noroi, cu umerii încovoiați, cu înfățișare îndobitocită ;o vietate inclasificabilă în nici o categorie zoologică, un biet animal nefericit, izgonit, pîndit, istovit, care vrea să-și ghemuiască într-o scorbură ciolanele.”

Moartea fizică, dispariția fizică dintre ființele înzestrate cu esență vitală, adică vie, este cea mai frecventă în război. Dar războiul nu aduce doar moartea fizică, ci și micile mizerii care se adaugă mizeriei celei mari. De la o simplă durere de măsele asemenea Maiorului Plopșoreanu din 1916 care nu putea, nici să mai strige la soldați deoarece peste noapte i se umflase falca dreaptă din pricina unei măsele stricate

„— Îi batem, mama lor de nemți!…, repeta el și pentru sine, amărât, îndârjit, ca și cum durerea tot de la nemți i se trăgea” până la consecințele gerului: Costache Ursu din același roman „se alese numai cu o degerătură de picioare, răni rușinoase, pe care nu le mai spuse nimănui”. Dar se poate ajunge, toate necazurile fiind date omului în război, la moartea fizică foarte repede, trecerea fiind de la o simplă rană, la o amputare, cum i s-a și întâmplat și personajului mai sus amintit, sau la moarte pe nesimțite.

Și asta pentru că plecarea dincolo, sesizată ca atare și luată ca atare de către aceia care supraviețuiesc, nu poate să fie dintr-o dată.

În război viața omului e ca floarea, se scutură te miri de ce. Păcatele-s multe „de la Dumnezeu”, și „oamenii nu iartă”, după expresia ordonanței lui Apostol Bologa din Pădurea spânzuraților. Luptătorul trebuie să treacă prin toate furcile caudine ale umilinței fizice, să simtă toată durerea posibilă, după care să dispară în neant, moartea culegând de oriunde, pe alese, trupurile cele mai sănătoase, mințile cele mai tinere, inimile cele mai calde

Omniprezența morții, pe care oamenii o văd pretutindeni și o semnifică și prin alte „semne” în afara celor explicite, este creatoare de analogii sumbre pentru echilibrul indivizilor:

„Privirea lui se oprise asupra spânzurătorii, al cărei braț parcă amenința pe oamenii din groapă. Și în aceeași clipă ștreangul prinse a se legăna ușor… Caporalul simți un fior rece și întoarse repede capul. Atunci însă văzu crucile albe, în linii drepte,din cimitirul militar și, buimăcit, făcu stânga împrejur, dând iarăși cu ochii de morminte în cimitirul satului… Fu cuprins de o frică sugrumătoare, ca în fața unor stafii. Se stăpâni totuși în curând și,scuipând cu scârbă, murmură:

― Ce viață mai e și asta… Încotro te uiți, numai moarte și morminte și morți…”

Ceea ce îi leagă pe oameni unii de alții este în primul rând simultaneitatea prezenței umane, aceea care creează echilibrul ființei umane. Unul lângă altul oamenii simt că trăiesc. Singurătatea poate duce chiar la iluzia morții și nu numai la iluzie, ci chiar la moartea ca existență negată. Maiorul Plopșoreanu, comandantul personajului principal din 1916 este un militar de carieră și tocmai de aceea se simte singur printre ofițerii de rezervă și printre soldații rezerviști. Singurătatea lui îl face să-și creeze o lume eroică și să acționeze în această lume eroică, ca și cum de el ținea catapeteasma lumii. El avea să moară „lovit în cap de un glonț, apoi ciuruit, în Peștișani, unde năvălise în mijlocul unei companii” Maiorul, militar de carieră face acte de bravură, dar gratuite în acel context inutil. „Înaintă călare pe calu-i alb, ca soldații îngroziți să-l vadă și să nu creadă că erau de capul lor. A cucerit satul — dar cu capul lui…” conchide autorul prin gândul lui Costache Ursu. Războiul îi face pe oameni actori care cred că ceea ce fac ei stă la baza unei întregi cosmogonii, că actele lor vor întemeia o lume nouă, sau cel puțin vor da sens unor acțiuni viitoare, neștiind cum avea să-i aprecieze supraviețuitorii prin același Costache Ursu: „Palavragiul fusese un erou! Fusese un erou, teatralistul!”.

Moartea lui nu este apreciată de ai săi, chiar dacă este începutul respectului căpitanului Ursu pentru maior și pentru fapta războinică. Și este aici și începutul „bestializării” personajului Ursu.

Maiorul Klapka iubește viața, cu prețul oricărei lașități, iar pentru a rămâne în viață este gata să înghită orice umilire sau rușine. „ Totuși, mi-am zis de multe ori, – îi spune el lui Apostol Bologa – uite așa cum mă vezi, mi-am zis că morții sunt cei mai fericiți, fiindcă ei cel puțin au pus cruce tuturor durerilor…”. Maiorul ceh refuză „bestializarea”, refuză să se transforme într-un automat de ucis oameni, refuză să se bucure de moartea altora, chiar dacă și în fața propriilor examene de conștiință se acuză de lașitate. El își acceptă lașitatea ca o ieșire din logica ucigașă a războiului.

Un alt timp, un alt context: secolul al XV-lea, anul 1475, Moldova invadată de către otomanii sultanului Mahomed al II-lea, cu armata condusă de către Suleyman-beg.

Moartea este la fel de prezentă ca și în luptele din campania din 1916: „Atuncea a mai rostit cîteva cuvinte obișnuite ale sale Căliman bătrînul:

— Oameni buni, mare poznă! N-a mai auzit decît Onofrei și a întors capul, mirat că acele vorbe nu sînt rostite în rînduiala lor. Bătrînul căzuse cu Samoilă Strîmbă-Lemne alături. Erau sîngerați și amestecați cu mîzga” Oamenii mor la fel și în aceste lupte medievale care durează cel mult două zile. „Pozna” pe care o invocă bătrânul Căliman, este una a sorții care i-a pricinuit-o, dar și a războiului. La fel ca în luptele retragerii spre București din 1916, la fel ca acelea duse în Transilvania și de către locotenentul Gheorghidiu, „mâzga”, lutul, noroiul și sângele sunt la fel pretutindeni. Ontologia războiului are ca elemente umane și naturale chiar aceste materii: mâzgă și sânge, indiferent de timp și spațiu.

Moartea subiectivă reprezintă nesfârșitul dialog, pe care-l emite individul angrenat în jocul războiului și care se poartă în sine pe marginea uriașei întrebări asupra logicii prezenței sale în acel spațiu și în acel timp:

„Își rezemă capul pe palme, privind liniile, punctele, unghiurile însemnate pe hartă. I se păreau niște semne cabalistice și se mira cum le-a putut înțelege până azi. Și, în același timp, îi încolți în minte o întrebare, ca un cârlig: ce caută el aici? Pe urmă, împrejurul întrebării se adunară răspunsuri, lămuriri, alte întrebări și alte răspunsuri, care însă, cu cât se înmulțeau, cu atât îl nemulțumeau mai rău, fiindcă toate împreună nu-i deschideau nici o punte de mântuire.<<Ce ridicol am fost cu concepția de viață ― se gândi apoi deodată. Cum nu mi-am dat oare seama că o formulă neroadă nu poate ține piept vieții niciodată?>>”

Apostol Bologa realizează printr-un chinuitor proces de conștiință, după executarea lui Svoboda, la care a încercat să „dea o mână de ajutor”, că prezența sa în mijlocul acestor întâmplări, numite război, este ridicolă. Concepția sa de viață, își dă seama Bologa, l-a transformat în locotenent, l-a trimis pe front, l-a făcut să ucidă oameni. Dacă până în momentul catastrofei personale, conștientizarea prezenței sale în mijlocul măcelului, considera toate evenimentele ca ținând de „energiile” pe care războiul le declanșează în omul până atunci interesat de alte lucruri „civile”, ajunge apoi la concluzia firească: războiul nu ține seama de formulele în care oamenii încearcă să-l introducă pentru a-l înțelege și pentru a-l accepta.

Suntem caracterizați ca ființe logice printr-o unitate strânsă între elementele care, nu din întâmplare reprezintă elementele esențiale ale logicii romanului: unitate între existență logică, subiectivitate logică, timp și spațiu. Atingerile aduse acestei unități se răsfrânge asupra vieții noastre din realitate îndepărtându-ne din unul sau mai multe dintre aceste elemente, alienându-ne în grade și intensități diferite, iar asupra vieții personajelor din romanele respective, prin crearea unei crize de moarte subiectivă. Există însă și o reîntoarcere, e drept a unui număr redus de oameni, la condiția umană pe care individul a început să și-o piardă la venirea în acest timp și spațiu al morții războinice:

„― Sunt amărât, Petre, și nu știu ce am… O, Doamne, războiul!… Se cutremură înfricoșat. Era întâia oară că se plângea de război. Până acuma chiar suferințele războiului i se păruseră firești și socotise lași pe cei ce murmurau împotriva lor…” Prin aceste catastrofe personale, integrate în catastrofa generală, individul poate redeveni, dacă a fost și anterior, lucid și-și poate asuma orice destin. Se produce o transformare a tragediei personale, într-o tragedie generală și prin prisma acesteia o înțelegere a celorlalți oameni loviți de aceeași oroare.

Personajul principal din 1916,

„Costache Ursu fu urmărit de imaginea maiorului Plopșoreanu. Nu-l mai putea uita. Îl văzuse mort la Peștișani, cu două lumânări la cap, în tinda primăriei — tot cu gluga peste chipiu, cu fața îmbrobodită din pricina durerii de măsele. Nu-i închisese nimeni pleoapele. Ochii lui albaștri priveau sticloși, poruncitori, în ochii ofițerilor care s-au aplecat o clipă asupra lui. Curajul și voința maiorului era o lecție pe care Costache Ursu n-o putea uita — și înapoia căreia simți că pentru nimic în lume n-ar mai putea rămâne. Moșierului din Mehedinți îi fu rușine de sine…”.

Acesta este momentul de despărțire a militarului de civil, aici apare începutul morții subiective de care acesta nu-și dă seama decât târziu, la Veneția după sfârșitul războiului, când redevenise un civil obișnuit, dar bântuit de fantasmele războiului, în care fiul său murise executat, hulit de toți, inclusiv de tatăl său. Este de fapt subiectivitatea noastră, căci noi, cititorii, rămânem conectați din afara personajului cu acesta și-l insuflăm cu subiectivitatea noastră dându-i trăire din trăirea noastră.

Moartea psihică apare treptat, se instalează pe nesimțite și când spunem „pe nesimțite” aceasta se referă atât la personajul supus acestei morți, dar și la ceilalți, deoarece în război nu există o oglindă care să reflecte ceea ce este deformat, ci în război toate oglinzile deformează într-un mod mai puternic sau mai ușor, dar deformarea este elementul comun. Individul se are ori pe sine, ori pe ceilalți și toate aceste oglinzi deformează tot ceea ce știe acesta despre normalitate, deoarece trăiește într-o anormalitate. Războiul determină o trăire anormală, paralelă cu sinele firesc, o trăire „ospicială”, „psihiatrică”, în care întrebarea: unde este ospiciul, aici (în sine) sau afară (în ceilalți), nu-și are sensul. Ospiciul este pretutindeni: „totul se desfășura precipitat, în afară de orice firească logică și de tot ce-i omenesc, între spaimă și nebunești episoade de deșartă bravură”.

Moartea sentimentală apare ca un reflex al inserării morții colective în tragediile individuale. Individul nu mai are asigurat suportul pentru a-și păstra tezaurul personal de iubire. Acest suport se năruiește sub asaltul zilnic al ororii care împiedică gândul luminos să strălucească, sau dacă lumina lui izbucnește o clipă, este înăbușită sub teroare: „Cuprinsul scrisorii îl simțea foarte lămurit în creieri, ca o apăsare. Numai vorbele despre Marta parcă pieriseră fără urme, deși altădată tocmai acestea I-ar fi pus pe gânduri…”

Pe de altă parte, în această lume a războiului, nimic din afara lui nu poate rezista, aici se găsește de fapt și explicația acestei morți. Sentimentele scapă arareori de sub obrocul ideii că tot ce se petrece „aici”, aici fiind timpul și spațiul războiului, nu are egal cu frământările lumii din afara războiului, ca timp și ca spațiu, surclasându-le.

Moartea emoțională sau dispariția emoțiilor. Omul, trecut prin tăvălugul războiului nu mai reacționează la fapte care în alte împrejurări, timpuri și spații, l-ar fi oripilat. Individul își asumă astfel oroarea, devine parte a ei, participă la ea, o creează, în ultimă instanță. Și astfel apare un fel de „cochetărie” a ororii, în care stadiu, individul pune mai presus de faptele cu adevărat importante în sens uman, elemente profund nesemnificative, auxiliare față de starea umană a acelui moment. Un fel de exclamație generică „sancta simplicitas” a unui Giordano Bruno universal, bătrâna fanatică aruncând încă un lemn pe focul rugului fiind în acest caz fiecare dintre participanții la măcel.

În această lume în care emoția este condamnată pentru că din ea se naște frica, lașitatea, compasiunea pentru „trădători”, etc., reapar, pe drumul sinuos al autorecuperării umanității și emoțiile specifice ființei umane nealienate cum este acel sentiment de dragoste pe care Bologa îl simte față de ordonanța sa, Petre:„O dragoste mare îi înfiora sufletul.

― Petre, Petre, fratele meu… nădejdea mea… Soldatul tăcu oclipă nedumerit. Apoi clătină din cap și zise domol, resemnat:

― Doamne-ajută.”

Există o obliterare a înțelepciunii, a dreptei judecăți, a bunului simț pe care războiul îl impune celor care participă la el, în orice poziție s-ar afla aceștia: soldați simpli, subofițeri, ofițeri, generali, etc. Moartea emoțională este anticamera prostiei!

Moartea civică este de la sine înțeleasă chiar din momentul în care individul a îmbrăcat haina militară, indiferent de nivel. Omul devine un anonim în marea uriașă a soldățimii, orice urmă de demnitate umană firească îi scapă de sub control și este asimilat și dizolvat. Căpitanul Ionescu Benedict, cel care avea să se sacrifice conștient mai târziu pentru a-l ajuta pe Ursu să se îndrepte spre Severin îi face o primă impresie deplorabilă acestuia, întâlnindu-l pe aceleași cocoașe ale trecătorii Jiului: „Văzut din spate, căpitanul Benedict părea o haimana de cârciumi, un dezertor de periferie, ascunzându-se de urmăritori” Războiul l-a îndepărtat pe acesta, cum avea de altfel să o facă și cu Ursu și cu milioanele de oameni angrenați în conflict, de natura sa civică, recognoscibilă și la nivelul iconic.

Tragedia morții civice este aceea că oricare individ poate lua locul, la ordinul superiorului, oricui, în orice împrejurare, oricât de oribilă ar putea ea să fie. Caporalul care a săpat groapa lui Svoboda ia și locul călăului, în lipsa acestuia. Se produce astfel o nouă răsturnare a sensurilor deja răsturnate, dar nu spre o îndreptare, ci spre o și mai adâncă și ilogică îndepărtare de umanitate:

„― Caporal, tu vei fi călăul! zise pretorul repede, mai ușurat…

― Jos tunica! strigă atunci generalul, cu voce groasă. Militarul în uniformă nu poate fi călău! Într-un minut caporalul întinse iarăși mâinile spre funie, numai în cămașă și cu capul gol, ca un al doilea osândit.” Ca un al doilea osândit, pentru că oricare individ în război este deja osândit! Este memorabil strigătul generalului: „Militarul în uniformă nu poate fi călău”. Ironia este aici imensă. Militarul în uniformă nu poate fi călău, când de fapt ceea ce face el în luptă este o altă sarcină a călăului.

Drepturile individului sunt aproape inexistente, simple bănuieli putând atrage după sine în contexte neclare, degradarea umană sau chiar dispariția. Noua lume cu regulile ei standardizate, cu limbajul ei de lemn, cu procedurile ei rigide, cu funcționarii ei zeloși să administreze oroarea, cu comandanții transformați în dictatori și subordonații reduși la rolul marionetelor, se impune ducând la aneantizarea personalității juridice a omului. Aceasta reapare ca o umbră în cazurile reprobabile pentru această lume, insubordonarea, trădarea, nerespectarea ordinului, dezertarea: „În ce hal mi l-au adus…, gândi tatăl; privind ochii mari, abia recunoscându-l pe flăcăul lui bălai, nalt, slab, cu nasul jalnic, coroiat, colțurile gurii amărâte, cu ochii albaștri vârâți în fundul capului, într-o uniformă veche, peticită, cu capela soldățească mică, strâmbă în creștetul capului tuns barbar, ca un actor istovit”. Așa îl vede Costache Ursu pe fiul său arestat pentru trădare, închis la Iași, după retragerea în Moldova. Un om ale cărui acte sunt percepute drept trădare, bănuiala atrăgând după sine consecințele impuse de logica războiului, începând cu moartea civică. Toate amănuntele pe care autorul le furnizează nu fac altceva decât să îngroașe această moarte, care se va transforma, în urma execuției în Valea Copoului, într-o moarte fizică reală.

Este o lume care își amintește să-i pedepsească sau chiar să-i ucidă pe propriii membri, dar care uită de umanitatea lor atunci când aceștia acceptă să moară fără să crâcnească. Apostol Bologa ajunge la înțelegerea tragediei sale personale prin tragedia lui Svoboda. Lângă spânzurătoare, ochii condamnatului strălucind ca două candele sfinte, răsturnase dintr-o dată convingerea războinică a lui Apostol Bologa, inducându-i o „mirare neînțeleasă”, mirarea care avea să se explice prin ceea ce va face ulterior chiar el.

Moartea existențială sau acea moarte care-l face uitat pe cel care a fost ștergându-l definitiv nu numai din viață, ci chiar din catastiful infinit al veșniciei,

(„Nicăieri n-a găsit de ce binele nu e bine pretutindeni și totdeauna. În toate cărțile omul îi părea izolat de viața adevărată, singuratic și abstract ca o formulă matematică. Cineva s-a așezat la masă, plin de încredere în cunoștințele și experiențele sale de viață, și a decretat că oamenii trebuie să fie așa și așa, că e bine când faci cutare lucru și e rău dacă faci cutare. Și, în schema lui, acel cineva vrea să vâre cu sila sufletele vii, să le încătușeze, parcă viața s-ar modela după dorințele sau concluziile cuiva”)

la aceasta participând chiar individul însuși care se aneantizează dorind să nu mai ia parte la nebunia colectivă. După execuție Apostol Bologa încearcă, totuși, să se justifice în fața camarazilor săi, în dialog cu locotenentul Gross, care îl interpelase:

― Mi se pare, Bologa, că ți-a fost rușine să vii mai devreme între noi? Spune drept!…

― Ei și? urmă Apostol mereu dârz. În orice caz n-am să dau socoteală decât conștiinței mele, care l-a găsit vinovat!

― Conștiință! oftă deodată tânguitor căpitanul Cervenko, care ședea la stânga lui Klapka. Cine mai are azi conștiință?”. Conștiința este un lux în război, pare să spună căpitanul Cervenko, cel care pleca la luptă cu un băț de trestie în mână. Și totuși și Apostol Bologa își va regăsi conștiința prin dezertare.

Moartea existențială poate avea drept cauze și lucruri considerate, în război, mărunte, ca de exmplu iubirea pentru o femeie.

Ștefan Gheorghidiu, eroul lui Camil Petrescu din Ultima noapte…, suferă ascultând discuțiile camarazilor lui despre femeie, el trăind, după convingerea sa, o dramă de acest tip. În urma dialogului impertinent pe care-l are chiar cu comandantul său, își dă seama că în împrejurările ca acelea în care războiul acționa pe alte meleaguri, dar se făcea simțit suflul său rece și în spațiul românesc, era foarte aproape de o nenorocire căci consiliile de război erau, ca și regulamentele, necruțătoare și dădeau pedepse disproporționate: douăzeci de ani de muncă silnică pentru o palmă dată superiorului. În același timp însă sentimentele și drama personală, pe care o considera tragică, îl făcea să se simtă ca un evadat din sine însuși.”

Ajunge totuși relativ repede la o altă concluzie în momentul în care începe războiul:

„Orgoliului meu i se pune acum, dealtfel, și o altă problemă. Nu pot să dezertez, căci, mai ales, n-aș vrea să existe pe lume o experiență definitivă, ca aceea pe care o voi face, de la care să lipsesc, mai exact, să lipsească ea din întregul meu sufletesc. Ar avea față de mine, cei care au fost acolo, o superioritate, care mi se pare inacceptabilă. Ar constitui pentru mine o limitare… Cu un eu limitat, în infinitul lumii, nici un punct de vedere, nici o stabilire de raporturi nu mai era posibilă și deci nici o putință de realizare sufletească.”

Moartea existențială începe să-l cuprindă deja pe eroul din Ultima noapte…, din acest moment în care concluzionează că războiul reprezintă o experiență ca oricare alta de care nu ar vrea să se lipsească pentru a nu oferi altora superioritatea derivată din participare. Se regăsește aici caracterul reflexiv al lui Camil Petrescu, reflexivitate împrumutată și eroului săi, Ștefan Gheorghidiu.

După Pompiliu Constantinescu Ștefan Gheorghidiu e o conștiință lucidă, un spirit atent întors spre sine însuși, surpins în două din ipostazele vieții sale: iubirea și războiul.

Moartea colectivă presupune efortul comun îndreptat spre prevenirea acesteia, pentru că orice moarte colectivă reprezintă o consecință a rezistenței la moarte. Războiul este cel care, în toate timpurile, a creat premisele realizării unor hecatombe de victime umane, prin diferite metode de distrugere, fizică, psihică, etc. ca și în cazul individului luat în mod unilateral. Războiul a creat mijloacele cele mai adecvate pentru uciderea oamenilor, la grămadă, indiferent de orice deosebire socială, culturală sau de altă natură.

(„Și Vanea povesti. Cum la bătaia artileriei, pușcoacele romînești răspundeau ca cu pietre. Cum, de sus, mașinile de zburat-au regulat în cîteva ceasuri, vrăjmașului, tirul. Cum s-au năruit toate întăriturile, îngropate în pamînt și amestecate în sîrme, pari și trupuri omenești. Cum, cinci zile, nimeni n-a închis ochii. Cum ajutoarele veneau tîrziu și intrau în foc pe apucate… Se cutremura văzduhul, plouau de sus gloanțele, în furnicarea de oameni, împinsă cînd înainte, cînd îndărăt, schijele pisau și rupeau carnea. Nu se vedeau, nu se înțelegeau, nu se recunoșteau; atît doar, un val îi împingea înainte, altul îi trăgea îndărăt și peste toți măturau rafalele…

Așa apărea campania din sud).

Războiul este un mijloc egalitarist de distrugere a ființei umane. Gheorghidiu surprins de tirul artileriei inamice se simte otrăvit de fumul exploziilor. Apelează la gesturi și obiecte apotropaice, mănușile pe care le crede talismane, îi sunt trase pe mâini într-un gest mașinal magic pentru a îndepărta răul care i-ar putea lovi. Superstiția îl face absurd: aruncă pachetul cu scrisori către soția sa, aruncă și aparatul de fotografiat. Și toate acestea sub ploaia de obuze inamice care cad pe el și câțiva din oamenii săi fără încetare într-un baraj furibund de artilerie. Omul îngrozit, aflat sub puterea ororii uită de umanitatea sa și apelează la orice mijloc pentru a ieși la lumină. Iar lumina este viața.

Cu cât numărul celor uciși sau mutilați, răniți, afectați este mai mare, cu atât această „democrație” inversă a războiului acționează mai deplin.

În Frații Jderi (vol III, Oamenii Măriei Sale) oroarea războiului există, dar este mult înăbușită de stilul lui Mihail Sadoveanu, care înainte de a prezenta oroarea, are drept scop scoaterea în evidență a vitejiei moldovenilor sub conducerea militară a domnului Ștefan cel Mare. Este de la sine înțeles că grozăvia războiului a fost acoperită cu narațiunea uneori romanțată, sub forma chiar a unei narațiuni asemănătoare cu romanul de aventuri, chiar dacă, în acest caz, istoric. Cum este moartea pentru răzeșii lui Ștefan, în acest al treilea volum din Frații Jderi. Să identificăm acele pasaje din roman care ilustrează și acest aspect:

„Cu toată sprinteneala acestor mișcări, steagurile răzășimii aveau destulă pagubă de oameni. După vechea rînduială a acestor oșteni ai pămîntului, răniții nu erau părăsiți în sama necredincioșilor, ci aburcați pe cai și duși în retragere de soții lor, apoi lăsați ori în adăposturile muntelui, ori în satele depărtate de dincolo de Siret, unde pipăirile oștilor hadîmbului nu mai puteau ajunge. Deasemenea, nu se cuvenea să-și lese morții. Numai cînd nu era chip să-i ridice îi părăseau sub grija lui Dumnezeu, însemnînd locul, pentru fîntînile de ispășire și pomenire ce aveau să se dureze mai tîrziu. Altfel îi luau cu ei, ca să-i îngroape în pămînt sfințit, la un țintirim de sat, unde puteau veni după aceea neamurile, ca să le poarte grijile cele de cuviință, după legea noastră răsăriteană și după datina din veac.”

Această moarte are caracteristicile ei: nu alege, toți participanții la bătălii sunt egali în fața morții, toți pot muri la fel, toți pot gândi în ultimele clipe la fel, pot vedea la fel. Trupul uman poate fi hăcuit în numeroase moduri, dar acestea sunt finite în cazul războiului care este o crimă oficială de aceea și metodele sunt oficiale, nefiind lăsate la bunul plac al indivizilor. Uciderea este una ordonată, este una planificată, este realizată conform unor proceduri. De la simplele zgârieturi ale săgeților, lamelor de sabie, șrapnelelor și schijelor, până la pulverizarea totală sau arderea totală, acesta este tot registrul tehnic al morții colective.

Ce spun oamenii adunați laolaltă surprinși de violența războiului și de perspectiva groaznică a morții, ce fac, cum se comportă? Repertoriul este standardizat de situația înseși cu care se confruntă aceștia: de la întrebări fără sens, fără răspuns, care nu așteaptă răspuns, la invocări ale lui Dumnezeu și a altor ființe divine, la imprecații directe sau fără adresă sau iluminări lucide ori transcendentale, la fel și în ceea ce ține de gestică gesturi știute și intrate în reflex, gesturi neștiute, dar făcute din reflex. În apropiere de Bran au văzut că, spre ei, se îndreaptă un „vultur uriaș de foc”.

Reacția batalionului a fost să se trântească în șanțurile șoselei, oamenii fiind speriați și îngroziți de o rachetă, ei nemaivăzând până atunci așa ceva.

Fuga: după un timp, sar șanțul și încep să fugă, dar se opresc „cu răsuflarea suspendată” revenind în șanțuri, cu baionetele alături. Văd că spre ei vin zeci de oameni, care-i anunță că s-a dat ordin de retragere. Acest anunț este respins de Gheorghidiu, care le răspunde ca nu se vor retrage.

Timpul în care se produce și reproduce războiul determină și dimensiunea măcelului. Războaiele medievale sunt la început confruntări reduse între numere reduse de participanți. Pe măsură ce înaintăm spre secolele al XIV-lea al XV-lea, apariția unor noi arme precum artileria determină o creștere a intensității războaielor. Războiul de 100 de ani dintre Anglia și Franța este exemplar în această privință, dar și războaiele pe care le poartă Domnii și Voievozii români prezintă aspecte similare.

Războaiele medievale sunt diferite și în funcție de neamul care luptă. Tătarii atacă într-un fel, făcându-i pe creștini (românii moldoveni) să acționeze într-un fel pentru a se feri de urgie: „Năvălirile tătarilor se fac vara, după ce gospodarii și-au strîns oarzele și grîiele. Singuri acești păgîni bagă de samă să se învîrtejească asupra creștinilor la vreme de secetă; așa li-i lor mai cu priință. Pălesc trei zile ș-apoi se trag în pustia lor. Omenirea face ce poate, ferindu-se din calea prădalnicilor, ca să-și cruțe măcar viețile. Bejenia însă e la vreme bună cînd creștinul găsește orișiunde un adăpost; își așează muierea și copiii într-un ponor, vitele într-o rîpă. Găsește un fruct ori o rădăcină de mîncare. Repede a venit navala, repede se duce, omul se întoarce la ale sale” turcii în alt fel: „o urdie ca asta, cum nu s-a mai pomenit, umblă cu încetineală, zdrobind tot, mîncînd și păscînd tot; iar fugarii, la o vreme de iarnă, pînă ce ajung subt un acoperămînt, își văd copiii rebegind și vitele pierind de foame. Așezîndu-se astfel asupra țării, eu îi văd pe acești păgîni ca o omidă care umblă și roade cîmpurile și pădurile, suie dealuri, coboară văi, trece ape și nu se oprește decît la o poruncă mai presus de noi”.

Primul război mondial a standardizat, la o scară necunoscută anterior uciderea unor mari mase de militari spre deosebire de Al Doilea Război Mondial care a standardizat ucidere unor mari mase de civili.

Moartea nu reprezintă singura tragedie creată de război. Am vorbit mai sus de moartea fizică și moartea sub alte forme ale sale. Sunt tragedii mai grave decât dispariția fizică deoarece își prelungesc chinul mult peste limita de desfășurare a unui război. De la mutilările fizice la cele psihice, la cele existențiale, de la cerșetoria pentru supraviețuirea vulgară, la „cerșetoria” unei întregi generații pierdute din șuvoiul viu al umanității, la criza existențială care poate duce la reproducerea ororilor la o scară uriașă. Un fel de „memento mori” („Unii din răzăși, văzîndu-l la o treabă așa de grea, i-au dat ajutor, venind împrejurul său, și astfel a hălăduit și Onofrei cu morții pe urmele lui Alexăndrel-Vodă. De mirare le era răzășilor că acel fecior nici nu grăiește, nici nu plînge. El își ducea morții săi, după o poruncă pe care o avea.”) cuplat în rostirea permanentă a acelui superficial „carpe diem”, tradus de noi printr-o expresie nouă, „bucură-te în fiecare clipă că-ți aduci aminte de moarte”! A nu ști dinainte ce se va petrece în următoarele clipe sau ceasuri, poate fi de neîndurat: „Apăsarea asta, de a nu cunoaște ceea ce se întâmplă înainte, știu acum că e, în război, pentru unii de neîndurat, așa cum de neîndurat mi-era, în ajun, incertitudinea dacă sunt înșelat sau nu.”

Am spus: moartea poate fi de mai multe feluri. De asemenea și discuțiile de pe front, despre moarte, ca și discuțiile despre ceea ce abate gândul de la moarte: „…în mine era o foiala de șerpi, care ajungea deasupra numai într-un surâs, înseriat vieții militărești.” „Prostia pe care o vedeam mi-a devenit insuportabilă, pripit, ca o încălzire și o iritație a pielii pe tot corpul. Nu așteptam decât să izbucnesc”.

Prin asta războiul continuă și după încheierea lui ca desfășurare a ostilităților pe câmpurilor de luptă. Avea să se mențină însă după încheierea păcii un permanent război al participanților cu ei înșiși, cu cei care au rămas acasă neparticipând la conflict, cu întreaga societate, care de multe ori, nu mai are nevoie de ei, ba chiar este jenată de existența lor.

Ca tragedii colective, altele decât moartea fizică, identificăm pierderea sentimentului de identitate, pierderea individualității și amalgamarea într-un organism cu mii și mii de capete tăiate, pierderea sensului și semnificației celor ce se petrec pe pământ și în cer. Debusolarea marilor colectivități, pierderea dorinței de a trăi, de a gândi, de a acționa pentru ceva anume.

Prizonieratul are un dublu rol, considerăm noi, în contextul narațiunilor din cele patru cărți: pe de o parte adâncește fracturile ontologice ale ființei umane, dar, paradoxal, poate contribui la o scoatere, în anumite condiții, a individului-colectivităților în afara războiului, poate oferi un mijloc de îndepărtare de ucidere și de recuperare a unei solidarități care în războiul manifest se pierde prin dispariția inevitabilă a „jucătorilor”.

În Frații Jderi robii turci comandați de Hrana-Beg nu suferă nici un tratament înjositor, sau maltratări din partea oștenilor lui Ștefan. Cu blândețe, Ștefan îi transmite lui Hrana-Beg, prin Gheorghe Botezatu, cel care-i traduce „beiului ismailitean”, că îl va ține oaspete până când Dumnezeu va face dreptate și îl dă în grija comisului Onu Păr-Negru. La auzul acestor vorbe, Hrana-Beg salută în felul răsăritenilor decizia lui Ștefan, ducând mâna la inimă, la buze și la frunte. Ștefan consideră că el nu se mai poate întoarce la „Domnul său” acolo fiind în pericol de a fi ștrangulat, în schimb aici „se bucură de milă” și ia decizia ca robii să fie trimiși la Suceava, iar Hrana-Beg la Timiș.

Costache Ursu ascultă, încă înainte de declanșarea luptelor detașamentului său în Valea Jiului, vorbele maiorului Plopșoreanu despre asemenea fapte de arme considerate rușinoase de logica războiului, de „codul onoarei” militare. Maiorul Plopșoreanu condamnă decizia maiorului Homoriceanu de pe frontul dobrogean, la Vama Veche, de a se preda foarte repede, fiind speriat de împușcăturile pe care le auzea în jur, fără a lupta, cu cele două batalioane de infanterie, cu o companie de cicliști și cu un escadron de cavaleri. Însă Plopșoreanu anunță că detașamentul său nu va renunța și nu va urma exemplul maiorului Homoriceanu, ci va lupta pe patru fronturi.

Deocamdată Costache Ursu pare să nu aibă o părere proprie, nu înțelege încă angrenarea tuturor faptelor pentru a fi în stare să deceleze necesitatea de realitate și de umanitate. Este încă un civil care nu a primit „botezul focului”.

În sfârșit apare întrebarea: când o tragedie devine un fapt indiferent?

O întâlnire între foști colegi de liceu devine un moment de cutremurare pentru luciditatea lui Stelian Minea. La întrebarea pusă despre ce s-a întâmplat cu ceilalți, răspunsul nepăsător pe care îl primește despre Lăscăruș Codreanu care murise la Argeș, îl înspăimântă Ca și cum

ar fi auzit : „Lăscăruș Codreanu a căzut la examen”

Desigur din punct de vedere sociologic se poate răspunde mai ușor la o astfel de întrebare, dar raportarea nu este doar la instrumentele sociologiei, ci la acelea ale analizei de text ale unei opere literare. Cum se poate surprinde transformarea unei tragedii într-un fapt indiferent? Ce instrumente avem la îndemână pentru a sesiza această transgresiune de semnificații.

Despre război s-a crezut altceva. Războiul trebuia să se termine repede, să fie unul triumfal, să pună în valoare spectacolul pe care toți îl așteptau și nu oroarea morții animalice pe care o cunoșteau oamenii, dar într-un mod palid.

„…omul cu pieptul sfărîmat de fier, cu degetele în iarbă, devenit hoit puturos, cu larve în globul ochilor. Și cadavre fără nume, aruncate de-a valma în gropi, cu ceafa pe căpătîie de piatră. Și cuțite retezînd brațe cu osul zdrobit. Și batalioane îngenunchind cu capul în piept sub rafale. Carne înveninată pe trupurile încă vii. Pleoape închise pe lumina ochilor opac sleită, dinți încleștați, vine golite de sînge, carne amestecată cu postav, cu prund, cu rădăcini, cu sfărîmături de alamă.Acesta era războiul ? O mare tăcere ghemui răsuflările și nimeni nu mai înțelese.Toți cunoșteau dintotdeauna altfel de moarte

Sensul unei tragedii este clar: tragedia este o fractură în însăși existența unei ființe umane datorită unui eveniment de natură catastrofică, cel puțin pentru acea ființă, dacă nu cumva și pentru colectivități. „Totuși, pe când asculta în suflet dovezile liniștitoare, în tavanul cu grinzi negre se iviră, întâi ca niște sclipiri fără rost, apoi tot mai lămurit, ochii omului de sub ștreang, cu privirea mândră, tulburătoare ca ochemare, în al cărei foc straniu valurile de argumente se topeau neputincioase.”

Tragediile nu sunt provocate doar de evenimente cu încărcături universale, ci pot apărea ca urmare a unui fapt minor. Depinde de receptarea acelui fapt în universul interior al individului respectiv. În război nu există fapte minore. Tot ceea ce se petrece are încărcături grave, cu consecințe grave pentru ființa umană. Interpretarea semnificațiilor tragediei sunt cele care determină o acceptare a acesteia de către participanții la desfășurarea ei și transformarea ei într-un fapt banal

Ordinul de a înainta, de fapt de a se retrage, pe care îl primește Gheorghidiu, îi face pe oameni să pornească la drum. Toți sunt speriați și înspăimântați, fiind comparați de narator cu niște „călători atacați de lup” care trebuie să fie tot timpul atenți în toate părțile, ca să nu poată fi surprinși de niciun atac. Regulamentul care cere ca oamenii să patruleze la o anumită distanță de restul, este încălcat, frica a pus stăpânire pe toți și niciunul nu se mai poate desprinde de grup. În aceste clipe terifiante, gândul îi fuge la nevastă și la amantul acesteia, dar totul îi pare lipsit de importanță în aceste momente de groază când, peste un scurt timp, poate, toți oamenii aceștia cu care luptă, vor muri

Acolo unde altcineva ar fi descris această scenă în câteva cuvinte, Camil Petrescu o realizează în fraze de o bogăție și încărcătură tragică de imagini. Privirea lui, gândul lui realizează detaliul care conferă veridicitate scenelor de luptă.

Ce presupune acest lucru? Că fiecare personaj are la îndemână, teoretic, mai multe semnificații ale unui fapt tragic, poate alege oricare dintre aceste semnificații, care merg de la cele reale la cele adaptate pragmatic la contextul războiului.

„― Sper că nu vei face apologia trădării? îl întrerupse iar grav locotenentul de huzari.” Întrebarea pe care i-o adresează Gross lui Bologa este una de natură psihologică și de gândire rațională, cerându-i să se pună într-o situație asemănătoare cu cea în care s-a aflat Svoboda. Dacă, în timp ce el suferă sau face anumite fapte de vitejie, tatăl său este spânzurat, acasă, fără nicio vină de niște ticăloși, nu ar reacționa la fel ca Svoboda în astfel de situație? Bologa însă nu înțelege de ce Svoboda nu a spus nimic despre frământările sale și a decis sa dezerteze, ceea ce în opinia lui este o trădare

Acest context îl împiedică pe individ, împiedică și colectivitățile deopotrivă, poate mult mai mult ca pe simpli indivizi, să aleagă ceea ce este în logica războiului. Iar în logica războiului este moartea ridicată exponențial la niveluri statistice, care nu mai permit logicii umane emoții umane: „Noroc că soarta l-a ocrotit… Datoria lui e să trăiască și să triumfe. Nu viața, ci moartea înseamnă lașitate pentru omul care areun ideal în lume.”

Tragedia dispare, rămâne faptul obișnuit al morții ca dat cotidian, acceptată ca un dat, așteptată chiar și pentru sine ca un dat. De aici sentimentul, normal în logica războiului, al vinovăției legate de moartea camarazilor și de supraviețuirea personală pe care o manifestă eroul (personajul principal). De aici se iscă o nedumerire gnoseologică: dincolo de prezentarea ororii războiului, aceste cărți, ca și altele despre alte subiecte, nu încearcă cumva să ne învețe cu tragedia? Ne place să credem că mai degrabă vor să ne ofere instrumentele pentru a cunoaște tragedia umană în aceste contexte în articulațiile ei umane pentru a nu o mai repeta!

Am urmărit până aici tragediile ce apar în război, tragedii care îl privesc pe individ și totodată mulțimile angajate în absurditatea generală. Drept concluzii ne putem asuma câteva idei legate de statutul ontologic al oamenilor în război:

În primul rând, războiul afectează atât natura exterioară a individului cât și pe aceea profundă.

În al doilea rând, asistăm la persistența în straturile celui mai adânc subconștient, a dorinței de reîntoarcere a individului aruncat în logica războiului, care de fapt este o iraționalitate uriașă, la logica faptului rațional, acela care nu implică nici un fel de moarte.

În al treilea rând în război omul suferă numeroase „morți” până la aceea fizică, fiecare dintre acestea jalonându-i drumul spre bestializare.

În al patrulea rând, din iraționalitatea războiului, omul aproape zdrobit nu poate ieși decât prin evadarea din timpul și spațiul războiului prin lașitate, dezertare, refuzul de a lupta, coborâre în timpul anterior

Trăirile și faptele personajelor analizate, din punctul de vedere al efectelor războiului asupra lor, în conexiune cu tragediile colective, ne îndreptățesc să considerăm că ipotezele formulate în ceea ce ține de caracterizarea romanelor studiate, încep să prindă contur.

CAPITOLUL IV

OMUL ȘI „SCHIMBAREA LA FAȚĂ” ÎN FAȚA RĂZBOIULUI

Înainte de a intra în substanța propriu-zisă a capitolului, considerăm că este necesar să lămurim anumite expresii din titlu și relațiile existente între diferitele noțiuni care îl definesc. În primul rând ce înțelegem prin „schimbarea la față” a omului. În al doilea rând care este relația dintre fenomenul definit de această expresie și război. Iar în al treilea rând cum acționează războiul pentru a produce o „schimbare la față” a omului, adică a individului care participă la actul războinic.

Nu considerăm expresia „schimbarea la față” în sensul ei pur religios, ca o revelație care îmbunătățește relația omului cu divinitatea sau în sensul ei filosofic, dobândirea unei înțelepciuni care îmbogățește omul. De asemenea nici în sensul ei psihologic pur, adică legat de evoluția psihică a ființei umane într-o colectivitate care îi pune în valoare pe indivizi. Nici în sensul sociologic, legat de transformarea pozitivă a membrului societății în funcție de progresele acesteia.

„Schimbarea la față” despre care vom vorbi mai departe este una produsă forțat în fața războiului, este o revelație, dar una care îl face pe om conștient de puterea răului, a distrugerii, morții și tragediei cărora nu li se poate sustrage; este dobândirea unei înțelepciuni, dar o înțelepciune a fatalității, a destinului implacabil care acționează inevitabil și neabătut împotriva omului, o înțelepciune care sărăcește mintea și trăirea umană; este o involuție a ființei umane, de la stadiul de om la acela de ne-om, reducându-l pe acesta la starea de automat lipsit de rațiune, voință și autonomie („La strigătul crispat al ofițerului, omul îngheață, luând o poziție aproape soldățească, pe urmă comanda tună: Culcat… drepți, culcat… drepți. Și Văraru se trântește și se

ridică de la pământ în măsura comandei, ca o broască automată.”); este o transformare profund dăunătoare sieși și celorlalți pentru că este în logica războiului.

Ce anume îl „schimbă la față” pe individul, pe omul aflat în fața războiului? Ar fi simplu să afirmăm, războiul, dar această schimbare are la rândul ei un antidot, care uneori este tot războiul: „…Unchiul,care te-a iubit ca pe copilul lui, dacă te-ar întâlni azi, nici nu te-armai recunoaște. Bologa, crede-mă ―Îmi dau seama prea bine că m-am schimbat… Cum să nu-mi dau seama, când schimbarea s-a săvârșit în chinuri, ca o nouă naștere?… Dar eu de-abia prin schimbarea aceasta am dobândit adevăratele sentimente firești, cum ziceai tu… De-abia, Varga” Schimbarea este evidentă și a fost urmărită programatic de către Rebreanu, Pădurea spânzuraților, fiind compusă după un plan îndelung conceput. Alexandru Piru, în monografia dedicată lui Liviu Rebreanu amintește de faptul că, într-un caiet de creație, autorul își fixase trei etape ale evoluției personajului său principal său, sub egida a trei principii esențiale: 1. Cetățeanul Apostol:<<Omul nu e nimic decât în funcție de stat>> ; 2. Românul Apostol: << Statul nu cere iubire, ci numai devotament și disciplină omului, pe când neamul presupune o dragoste frățească>>; 3. Omul Apostol:< În sânul neamului individul își regăsește eul său cel bun în care sălășluiește mila și dragostea pentru toată omenirea>>”

. După Eugen Lovinescu, schimbarea sufletească ar începe în momentul producerii cântecului ordonanței, Petre, cântec „de pe la noi”.

Aserțiunea este inevitabilă, dar ce anume din ceea ce reprezintă războiul îl transformă pe om atât de puternic și amplu încât să fie necesar să ne folosim de o expresie preluată din Evanghelii, care ilustrează transcendența Fiului dintr-o ființă omenească într-una dumnezeiască? Aici, în război însă, ființa umană pierde din umanitate metamorfozându-se într-o marionetă ucigașă, într-o bestie! Cel care reușește să-și păstreze umanitatea sau cel care, după chinuri, reușește să și-o recupereze se poate socoti om cu adevărat.

Eugen Lovinescu remarcă de altfel că după ruptura cu Marta și criua de misticism, toate acțiunile lui Apostol Bologa nu mai pleacă dintr-un fundament rațional , ci dintr-un substrat , inconștient, dintr-o obsesie religioasă și umanitară, dintr-o dorință de iubire și eliberare prin dezertare.

George Călinescu îl consideră pe Apostol Bologa un „suflet mediocru”, în luptă cu o dramă peste puterile sale, neștiind să opteze pentru o atitudine clară: să lupte pentru Austro-Ungaria sau pentru România, dezertând fără întârziere.

„Crezi însă că pe aici sunt mulți oameni?” exclamă căpitanul Klapka

Omul firesc, venind dintr-o societate în care firescul este normalul, normalul fiind încadrarea în reguli și norme umane, normele umane fiind acelea care reglează relațiile firești dintre oameni, excluzându-se forța, arbitrariul și violența normată, intră într-o lume anormală, în care valorile sale sunt întoarse pe dos.

Desigur subzistă rămășițe ale acestor normalități, dar ceea ce este exemplar pentru climaxul războiului este întoarcerea pe dos a tuturor faptelor umane normale. Este cazul locotenentului Varga, cel care îl arestează pe Bologa pentru încercarea de dezertare, când uitând de context are o tendință de a-i întinde acestuia mâna, în semn de solidaritate umană.

O stare asemănătoare o are și căpitanul Klapka în „pădurea spânzuraților” pe care a văzut+o anterior:

„Stâlpi nu erau, dar în schimb în fiecare copac atârnau oameni, agățați de crengi, cu capetele goale și cu tăblițe de gât, pe care scria "trădător de patrie", în trei limbi. Mi-a înghețat inima în piept și totuși n-am îndrăznit să tremur. Ca să-mi pot tăinui mai lesne înfiorarea, mi-a trecut prin minte să-i număr, să văd câți sunt… Închipuiește-ți ticăloșie de om! Dar cum să-i numeri, când toată pădurea era plină de spânzurați? Ori poate că numai groaza m-a făcut să-mi pară mai mulți?… Atunci am închis ochii, gândindu-mă cu mirare stupidă: "Asta-i pădurea spânzuraților…"

Dintre cele zece porunci, a șase, „să nu ucizi”, aplicată invers în război, este cea care determină prăbușirea universului obișnuit al individului, ea devenind aici „Ucide!” Ba mai mult, apare în individ, dintr-un imbold de a părea în continuare drept, dacă nu blajin, în orice caz neschimbat prea mult, încercarea de justificare a gândului și a faptei. În fața atitudinii pacifiste a lui Klapka, Apostol Bologa reacționează ostil printr-un adevărat discurs. Discursul lui Bologa despre Svoboda este unul care vrea să convingă, cu orice preț, pe cei care-l ascultă, de veridicitatea lui. El descrie atitudinea lui Svoboda în fața celor care l-au judecat, din care a făcut parte și Bologa, o atitudine din punctul lui de vedere, sfidătoare, acesta nespunând nimic și nedorind să răspundă la nicio întrebare adresată lui. În opinia lui Bologa, Svoboda a primit sentința de moarte zâmbitor, spunând că, pe un asemenea om nu-l mai mișcă nici propria moarte, cu toate că, la un moment dat, el a dorit să se sinucidă atunci când s-a văzut prins de o patrulă. Sentința de moarte îl mulțumește pe Bologa, el având „conștiința pe deplin împăcată”.

Acesta este primul impuls al unui proces de conștiință, care mai apoi, dezvoltându-se va duce eroul spre neant.

În război apar, ca excepții de la ideea că omul se transformă în bestie, oameni care au o aură de apostoli, refuzând să-și ucidă semenii indiferent de naționalitate, preferând să fie ei uciși. Aici există un perfect acord între umanitatea civilului și aceea a militarului:

„Cervenko era om voinic, spătos, cu o barbă cafenie care-i acoperea aproape tot pieptul și cu niște ochi în care plângea veșnic o suferință tainică. Bologa îl cunoscuse într-un spital la Triest și descoperise în el o inimă îngerească. Era rutean, profesor la un liceu din Stanislau. În fața ofițerilor trecea ca un fel de menonit, fiindcă în doi ani de război niciodată nu pusese mâna pe vreo armă, ci mergea în lupte numai cu un băț de trestie și cântând cântece bisericești. Cervenko însuși spunea sus și tare că mai bine și-ar tăia mâinile decât să tragă asupra unor bieți oameni ca și dânsul. Altfel, fiind extrem de conștiincios în serviciu și disprețuitor de moarte, superiorii îl lăsau în pace, mulțumindu-se a zice că-i cam scrântit.”

Dar, cazul normal este cel al bestiei! Devierea aceasta creează confuzii axiologice în mintea celor implicați în măcelul universal, devierea de la normă devenind norma înseși, sau cu alte cuvinte pe care le rostește Apostol în Pădurea…, „prostii… surâse Apostol îmblânzit. Prostii sunt toate vorbele omului în ceasurile cele grele ale vieții…” cum este și clipa nesfârșită a războiului.

„Bestia” care devenise Costache Ursu îi cere, după ce asistase la degradarea generalului Macec în spectacolul degradării sale și a condamnării la cinci ani de muncă silnică, propriului fiu, arestat pentru trădare:

„—Trebuie să te împuști singur, șuieră tatăl printre dinți, cu fălcile încleștate, cu ochii ficși pe chipul istovit al fiului, cu pumnul strâns. Trebuie să te împuști, auzi… Să te omori, auzi?”. El este convins că fiul său este vinovat și nu acceptă, din nici un considerent că poate toată lumea se înșeală, iar el, fiul, are dreptate. Mai ales după ce a reușit să vadă dovezile care îl incriminau.

Apostol Bologa suportă deja un proces de conștientizare după execuția lui Svoboda. Gândurile care-i vin acum în minte, îl neliniștesc puternic. El încearcă să se convingă că decizia pe care a luat-o, că Svoboda este vinovat pentru acțiunile lui, este una corectă și nu are de ce să aibă mustrări de conștiință. Însă, „pe când asculta în suflet dovezile liniștitoare” îi reveni în minte ochii lui Svoboda și privirea lui tulburătoare, care îi afectau sufletul și mintea, timp în care toate argumentele pe care și le adusese Bologa pentru conștiința lui „se topeau neputincioase”.

Problematica trădării este surprinsă de autor la un nivel paradigmatic într-un pasaj din romanul 1916 în care deputatul evreu Samuel Rosen îl întreabă pe Costache Ursu dacă a auzit cumva de Josephus Flavius. El începe o descriere a faptelor lui Flavius în fața boierului. Părerea lui este că a fost un om nefericit care a trecut de partea cotropitorilor după ce i-a fost cucerită cetatea, dovedind prin această decizie că a fost un mare trădător. Din această cauză, el este „pomenit cu ură, cu hulă și ocară” de scriitorii de istorie evreiască. El a avut o viziune a unei lupte viitoare care avea să se sfârșească fără izbândă, care va lovi partea ce mai sensibilă, sufletul omenesc și va distruge Templul Sionului, acolo unde se află „marea idee! desăvârșita abstracție”. Ni se înfățișează, prin cuvintele deputatului, o imagine tristă cu J. Flavius care, după ce află că romanii au înconjurat Ierusalimul, aleargă în jurul Templului „cu lacrimi în ochi, în zdrențe de jale și cu cenușă pe cap” rugând pe luptătorii evrei să se predea. Acest lucru însă nu s-a întâmplat și totul a fost distrus.

Este aici o apologie a trădării, dar una lucidă, realizată din perspectiva celor câteva mii de ani de istorie iudaică. Ideile esențiale sunt expuse de deputatul evreu Samuel Rosen în fața lui Costache Ursu, care încerca să-l convingă mult timp după încheierea războiului mondial, să formeze batalioane de evrei pentru a se împotrivi pătrunderii ideilor germane, fasciste spunem noi, în România. Care este cheia înțelegerii lor și, în același timp cheia oferită abia aici pentru a înțelege comportamentul căpitanului Costache față de propriul fiu acuzat de trădare? Orice luptă, oricum ar fi ea, pentru oricare fel de idealuri, pentru păstrarea credinței, a pământului, a teritoriilor, etc. care atrage după sine jertfe umane uriașe, nemăsurate cu consecințe incalculabile, nu justifică lupta și moartea oamenilor! (locotenentul Gross din Pădurea… avea să exclame: „ ― Nici o datorie din lume nu-mi poate impune să ucid pe un camarad… ― Camarad?! strigă deodată locotenentul Varga, revoltat, sărind în picioare. Trădătorii și dezertorii sunt camarazii d-tale.”).

Dar ideea va fi reluată de autor mai târziu în roman în dialogul dintre Apostol și Varga, ieșiți din spital: „― Atunci bănuielile mele… Atunci umbli cu gânduri de dezertare? ― Gânduri? murmură Apostol cu un surâs straniu. Gândurile sunt schimbătoare, Varga! Am însă o credință vie în suflet… asta, da! Și dacă ea îmi va porunci să trec… să… dezertez la inamic, adică la inamicul vostru, nu voi ezita nici un moment a-mi face datoria cea adevărată…”. Trădarea nu este mai concepută de Apostol, care a trecut printr-un proces chinuitor de lămurire cu conștiința sa, ca un act real, pentru că dezertarea sa nu s-ar face la dușamanii săi, ci la inamicii noilor dușmani identificați chiar în contextul războiului, românii, după executarea lui Svoboda. Dealtfel Bologa avea să se răzgândească, din lașitate de câteva ori până chiar în momentul în care a și încercat să treacă la români.

Nici un ideal nu justifică moartea. Nici un ideal nu justifică renunțarea la umanitate! Nici un ideal nu justifică o singură crimă și un om ucis în război. În acest sens decurge discuția dintre Alexandru Vardaru și Radu Comșa, acesta din urmă acuzându-se, în genul autoînvinovățirilor melodramatice ale celor care au rămas acasă în vreme de război, că nu se găsește pe front. Vardaru dovedește o lucidă cunoaștere a situației, de aici și întrebarea și concluzia oferite lui Comșa: „Dar acum ce-ar folosi — hai să-i zicem — eroismul tău ? S-o înșiri prin noroaie ca nefericiții de adineauri ? Nu știu unde merg, de ce, pînă cînd… Un deprimat mai mult.

La fel pornind de la o astfel de situație inutilă, concluzia pe care o simte simultan Costache Ursu din 1916, fără să lase această impresie, că a greșit profund trădându-și propriul fiu, că a greșit că nu i-a dat atunci dreptate în ciuda întregii lumi, că a contribuit la moartea lui, pe baza acelui „cod al onoarei”, a acelui „ideal național”, „visul României Mari”, „visul națiunii române întregite”. Dovada acestei înțelegeri: „Într-o deplină luciditate, care ar ține numai de răstimpul unui fulger, câteva secunde, tot ce-ar mai putea face tatăl rămas singur pe lume ar fi să se ducă după el… Costache înțelese.” și apoi sinuciderea acestuia prin spânzurare cu propria-i curea de cârligul ferestrei înalte din biroul prefectului capitalei, generalul Piperea, după ieșirea obsesională pe care a avut-o într-un cinematograf, unde un film cu Marlene Dietrich prezenta execuția unei spioane.

Cel ce vrea să supraviețuiască, și în război modurile supraviețuirii sunt limitate, invers față de societatea firească unde modurile viețuirii sunt numeroase, trebuie să-și lepede bagajul formării sale într-o lume a oamenilor și să intre într-o lume a marionetelor ucigașe, acceptând tot ceea ce ține de această lume și felul ei de a fi și felul de a fi al participanților la război sau să meargă la luptă cu un băț de trestie precum căpitanul Cervenko.

Statul este justificarea lui Apostol Bologa pentru comportamentul său, în contextul condamnării și execuției lui Svoboda: „― Nimeni nu osândește cu inima ușoară, zise Apostol gânditor. Dar când vina e evidentă, ești silit. Căci mai presus de om, de interesele lui particulare, e statul!” Când Apostol Bologa afirmă că „mai presus de om, de interesele lui particulare, e statul!”Gross sare, fiind revoltat de aceste vorbe, care în opinia lui nu sunt adevărate. El consideră că „nimic nu e mai presus de om”, omul fiind cel mai important în acest univers, iar pământul nu ar reprezenta nimic fără existența omului „care să-l vadă, să-l iubească, să-l măsoare, să-l înconjoare”.La fel și universul ar fi „o zbuciumare sterilă” fără omul care să-l descopere. Gross este convins că omul este „centrul universului”. „Omul e Dumnezeu”.

Paradoxal: supraviețuirea în război nu se poate face decât în condițiile dezumanizării individului, în condițiile morților sale numeroase, mai puțin a aceleia fizice.

Omul simte că moare cu fiecare zi pe care o continuă luând de la capăt repetarea ororii. Lașitatea refuzului ororii nu este totuna cu lașitatea acceptării ororii. Sunt două perspective ale aceluiași fapt, dar care conferă explicații fenomenului lașității în război, ca instrument al supraviețuirii, dar și ca instrument al supraviețuirii umanității din om. Este evidentă această dihotomie a lașității în următorul pasaj din Pădurea… : „După câteva întrebări însă, locotenentul zise deodată:― Să nu crezi, Bologa, c-am uitat imputarea ta de odinioară… ― Ce imputare? făcu Apostol nedumerit. ― Ei, nu-ți aduci aminte? … Mi-ai spus, mai pe subțire, că sunt laș pentru că una vorbesc și alta fac… Sunt laș, sunt chiar ipocrit, recunosc! sâsâi Gross aprig, înfuriat … Fiindcă nu mi-a sosit încă vremea… Astfel lașitatea mea e o armă de luptă și de rezistență…”

De ce simțim nevoia să mergem în continuare pe următoarea idee: individul înainte de război și în război, „frumoasa și bestia”? Și ce legătură există între ceea ce se petrece în romanele studiate și sensurile introduse în discuție de formulările de mai sus? Cine este „frumoasa”, cine este „bestia”?

Avem ca variante:

este pace și nimeni nu amintește de război, dar cititorul stă la pândă așteptând orice vorbă, orice gest al personajelor pentru a surprinde unde apare primul cuvânt care îl va duce apoi într-o avalanșă de fraze, la declanșarea conflictului — și în sens literar și în sens referențial;

războiul este o posibilitate despre care se vorbește. În 1916 Costache Ursu află cu uimire de arestarea fratelui său , colonel de stat-major pentru că inițiază acțiuni propagandistice pentru determinarea opiniei publice să accepte intrarea României în război. Dida încearcă să-l liniștească pe fratele ei, îl încurajează, spunându-i că totul e doar un plan și că atunci când va începe războiul, „peste câteva luni” fratele său sigur va ajunge la „șefia marelui stat”. Estimarea Didei era prea optimistă, războiul declanșându-se mult mai repede decât spusese ea.

În Ultima noapte… întrebările sunt asemănătoare, dar răspunsurile diferite. Discutând pe tema războiului, „nenea Tache” îl întreabă pe Nae dacă vor intra sau nu în război. Acesta îi răspunde jovial că ar putea avea Ardealul și fără un război. Ar fi o situație bună pentru România ca la sfârșitul războiului armata română să fie intactă, pe când marile puteri vor fi „ajunse la istovire”.

Invazia otomană din 1475, început al acelui război al cărui punct culminant a fost la Vaslui, pune în evidență, în paginile lui Sadoveanu, o altă atitudine față de război, care ilustrează mentalul colectiv: „— Țara are credință în măria sa, a zis cu voce neașteptată comisul Simion. — Într-adevăr, a adăogit postelnicul. Țara crede în izbîndă, după cum cred și eu. După grindini și vîrtejuri de vînt, am văzut de multe ori cum se deșteaptă și se ridică la soare holdele culcate. Să știți că și asta-i o izbîndă și Dumnezeu a mai dat-o și în alte rînduri acestor pămînteni.Arhimandritul a întors cuvînt cu glas schimbat: — Altfel de izbîndă vrea măria sa.”

războiul a început dar nu afectează personajele identificate: Costache Ursu se gândea la războiul care tocmai începuse și de care, el personal, nu avea trebuință. Însă și-ar fi dorit o Românie mare să poată călători fără pașaport și „fără mutrele încruntate ale jandarmilor unguri”. Ceea ce îl preocupa mai mult era însă dorința lui personală de a se îmbogăți și de a-și mări moșia cu opt sute de hectare. Atunci s-ar fi putut odihni liniștit alături de familia lui. ;

În aceeași problemă, Gheorghidiu din Ultima noapte… are o părere oarecum ciudată despre război, opinie desprinsă din dialogul cu unchiul său: „—E vorba să intrăm într-adevar? întrebă neliniștit cumnatu-meu, căci știa că partidul lui unchiu-meu e pentru rămânerea în neutralitate. —Mă rog nu se știe, poate ca azi, poate ca mâine… poate că nu intrăm deloc…. Ce tăceți așa? A? Domnule filozof, ai aerul că n-ai vrea să fii mobilizat pe loc, ca să scapi de război?—Nu țin să fiu chiar așa departe de front. S-a ridicat, enervat, cu gura coclită de dispreț sincer: —Ascultă, dragă, mie-mi vinzi castraveți de-ăștia cât dovlecii…?Hî? Ai vrea să mergi la război, ai? Spune-i-o lui Kant ăla al dumitale, că poate o crede. Eu, nu…”

Pe graniță ofițerii și soldații încă mai speră că războiul nu-i va atinge:

„—Ce război, Gheorghidiule băiete, ce război? Ar fi venit ordin să retragem posturile de pe frontieră? sau dimpotrivă să le întărim? Acasă, băiete… Mergem la R… Să știți că s-a hotărât neutralitatea definitivă… Se retrag toate trupele.”

Un alt context: Ridicându-și ochii din gazetele pe care le răsfoise, Alexandru Vardaru află că „ofensiva lui Brusilov” a fost oprită. Acum crede că e posibil să înceapă o criză și mai mare și îi spune lui Pol că va trebui să vândă și grâul lor ca să se pregătească pentru ce va urma. El își exprimă dorința ca războiul să se termine cât mai repede, fiind sătul să-și mai țină trupa în mizeria din „faimosul Cadrilater”

Tot în Întunecare: când „Tanti Laura” află că grâul a fost vândut către nemți, acest fapt o nemulțumește. A. Vardaru o lămurește că viața e mai complicată decât în romane și trebuie să se adapteze la timpurile grele pe care le trăiesc „Monstruos, nemonstruos, așa stau lucrurile! Dacă nu vînd eu, vinde altul…”

Războiul este justificat atâta timp cât nu-i afectează pe cei care o fac. Se discută cu cine ar trebui început războiul, de ce nu cu germanii, care sunt „un popor serios și puternic. Ce avem de împărțit cu dînsii ?… Va fi un război pentru Ardeal. Pentru drepturi și dreptate romînească!… Regretabil că aceste drepturi și această dreptate romînească, în conjunctura actuală, ne împing în tabăra adversă germanilor…

Războiul devine familiar înainte de a participa la el, prin intermediul gazetelor care relatează zilnic evenimentele de pe fronturi.

Mentalul colectiv înregistrează inutilitatea și absurditatea războiului, evidentă chiar și pentru oamenii obișnuiți de tipul acelui Vasile Breazu: „<<Cu nemții, domle sublocotinent, ori cu rușii?>>. <<Cu nemții ori cu rușii, aceasta numai statul o știe…>> Dă din cap cu neîncredere. <<Cu rușii, nu credem, domle sublocotinent. Ce are statul cu rușii ? Nu-s de-o lege cu noi ?>>. <<Atunci, dacă vrei tu, fie și cu nemții, Vasile !>>. << Păi și, cu nemții, domle sublocotinent ? Ce avem noi cu dînșii? Ei cu drăcăriile lor, cu mașinile!… încolo, de treabă oameni, care nu se mai află !>>”

războiul a început și a prins în vălmășagul lui personajele respective determinând tragedii individuale și colective: Războiul a izbucnit la începutul lunii august, însă Costache Ursu nu se aștepta să înceapă acum, crezând că va mai dura o perioadă de pace. El este unul dintre primii afectați de acest război, recolta lui de grâu fiindu-i „rechiziționată” și „transportată la Severin sub pază militară”.

Faptul le pare unora de necrezut, inclusiv lui Gheorghidiu: „Faptul că voi năvăli, ca în cărțile de citire, împotriva unor tranșee înțesate de armată dușmană, că voi fi sub baraje de artilerie, mă uluiește, pare scris de o mână nevăzută. De patruzeci de ani n-a mai fost război, cărțile de citire s-au oprit la pagina de la 77 și acum eu deschid focul. Mi se pare asta una dintre acele coincidențe ciudate, mari cât un orizont.”. Gheorghidiu își surprinde lucid și-și analizează frica, superstiția, insensibilitatea la durere, lașitatea și panica, înțelegând că acestea îi asigură supraviețuirea fizică și existențială. Speranța în viață, în supraviețuire devine deja incertă: „În fața casei, Ioana cu cei doi copilași ai e s-au rânduit ca la intrarea în biserică, iar micuții îmi strigă cu mânuțele căzute jos, cu glas înlăcrimat: — Să trăiți, domnule… încremenesc: <<Să trăiesc?>> Ce sens de început de veac are vorba asta acum…? Cum o să trăiesc diseară prin focuri de infanterie, prin lupte de baionetă, prin sute de explozii de obuze?”

Onisfor Sachelarie își exprimă bucuria începerii războiului pentru că în felul acesta vor putea lupta pentru cucerirea Ardealului. Radu Comșa însă nefiind convins de acest lucru, este lămurit de Sachelarie „Citiți! Starea de asediu. Și acum se afișează decretul de mobilizare !”El ține să le reamintească oamenilor că liniștea a fost păstrată în Ardeal prin oameni împușcați, spânzurați, iar în București, prin bătăi și alte acțiuni nefavorabile României, iar oamenii bogați doresc Ardealul tot pentru a se îmbogăți.

Personajele trăiesc în fiecare din aceste realități în mod diferit. Trăirile lor sunt diferite pentru că probabilitățile se modifică, iar presimțirile devin tot mai reale și odată cu vălmășagul războinic, mai rele. Bineînțeles timpul războiului determină diferențieri puternice între toate aceste aspecte subliniate de noi. Altfel este perceput războiul în Evul Mediu și altfel în Epoca Modernă sau la sfârșitul acesteia și începutul celei Contemporane, așa cum am mai spus.

„Frumoasa” semnifică personajul încă inocent, din perspectiva acțiunilor și rezultatelor războiului. Frumusețea personajului este una interioară în primul rând, dar ea este firească într-o vreme a vieții, a trăirii și a creației. Starea de pace anterioară stării de război nu este una idealizată ci una obișnuită, cu problemele existente, de toate tipurile, probleme care sunt evidente în toate cele patru romane analizate. În momentul în care Titel pleacă pe front, într-o ultimă întâlnire la Broșteni cu tatăl său, acesta simte un întreg univers de trăiri față de fiul său: „Costache încerca să se împace gândind că nu toți cei ce pleacă pier în război, mai cu seamă ofițerii de la cartiere și aruncând o privire asupra băiatului se simți năpădit pe dinăuntru de o căldură amară, un fel de fericire dureroasă și o ciudată mândrie — orgoliul țăranului care se pomenește că a zămislit un pui de boier…”.. Stări sufletești contradictorii care ilustrează puternic zbuciumul tatălui față de viitorul fiului său în război, dar într-un Broșteni încă al păcii.

Indiferent de epocă, fiecare societate are problemele ei sociale, politice, economice, culturale, umane etc., dar sunt probleme care nu duc la lichidarea omului, la distrugerea lui de toate tipurile și nuanțele. Desigur, societatea este și ea la rându-i un „pat al lui Procust”, dar din cu totul alte perspective decât acelea ale războiului.

Și starea de pace își are întrebările care macină sufletele mai tari sau mai slabe, dar sunt probleme surmontabile. Omul își poate păstra frumusețea fără a-și pierde umanitate. Războiul îl face pe om urât prin îngroșarea acelor trăsături care există, indubitabil și în momentele lipsei războiului, dar războiul are această „calitate” de a urâți oamenii prin transformarea lor în bestii. Indiferent care este scopul, idealul, ținta celor care sunt angrenați în conflictul militar de asemenea proporții precum războiul, indiferent că există propaganda care idealizează vorbele și gesturile oamenilor, tragedia pândește la orice pas iar omul devine fiară. „Omul este lup pentru oameni” afirma Plaut într-un alt context, cu trimitere directă la societatea umană la începuturile ei necivilizate, iar Thomas Hobbes continua cu expresia „Războiul tuturora împotriva tuturora” accentuând natura conflictuală a societății umane.

Războiul poate fi definit și ca fenomenul care urâțește natura umană și omul, care îl transformă pe om în bestie, („La dreapta, între sârmele ghimpate, zăcea cadavrul unui om. A fost ucis de acum două zile, pecând se întorcea din patrulare, noaptea, probabil chiar de camarazii lui, din greșeală sau de frică. Privirea lui Apostol trecu peste el ca peste un mușuroi, grăbită să-și vază numai calea pe care și-o alesese pe hartă.”) sub toate formele în care poate fi înțeleasă natura animalică a omului și natura actelor sale animalice față de semenii săi. Pentru că războiul este urât și nu are altă finalitate decât moartea. Individul prins în măcel știe că mai devreme sau mai târziu va muri, dar stăruie întrebarea: cum? „Mă gândesc la măcelul care va fi peste 30-40 de minute. Cranii sfărâmate de paturi de armă, trupuri străpunse și prăbușite sub picioarele celor care vin din urmă. Facle și urlete. Explozii de obuze care să doboare rânduri întregi. Știu că voi muri, dar mă întreb dacă voi putea îndura fizic rana care-mi va sfâșia trupul. Și un gând stăruie, plutind peste toate, ca o întrebare: pentru mine anume cum va fi? glonț… baionetă sau explozie de obuz?”

În romanele lui Sadoveanu, natura urâtă a războiului nu este evidentă. La eforturile generale de a respinge invazia turcă, participă și Voievodul, inclusiv prin rugă și post: „Vodă se întorcea din trei în trei ceasuri la rugăciune.”

După amputarea brațului, Costache Ursu este vizitat de fratele său generalul Vasile Ursu, la spitalul primăriei din Bârlad. Chiar dacă în vorbele sale nu-și face loc ideea schimbării fratelui său, în realitate schimbările produse de război sunt clare și la nivelul înfățișării, cu trimiteri clare spre caracterul omului: „—Tu nu te-ai schimbat deloc… Totuși și generalul se schimbase și el mult în ultimele trei luni: încărunțise, ochii lui albaștri, atât de senini, se înrăiseră, nasul nițel adus devenise acum cocârjat, meschin, buzele subțiri se adânciseră cu îndârjire, cu o cruzime care ar fi putu merge până la crimă.”. Fratele său este același, așa cum îl cunoaște, cu toate atitudinile de dispreț la adresa „mitocanului”, cum îl caracteriza uneori pe Costache Ursu, dar în plus Vasile Ursu este un om al războiului, mult schimbat, capabil chiar de crimă. Cum de altfel s-au și petrecut faptele prin acea acțiune subtilă de convingere a fratelui său, căpitanul, să acționeze pentru a-l convinge pe Titel să retracteze toate faptele, să se renege pe sine însuși. Titel nu poate fi însă clintit din convingerile sale, ceea ce duce la „bestializarea” tatălui său și la renegarea lui totală, ajungându-se în final la renunțarea la salvarea fiului său, chiar de către el, prin distrugerea acelei scrisori a generalului Vasile Ursu către prietenul său generalul Mârza, în care se cerea amânarea procesului pentru a se acționa în favoarea lui Titel.

Dar nu acesta este momentul supremei urâțenii a lui Costache Ursu, ci acela în care lovește de două ori cu piciorul trupul fiului său executat: „Și cuprins deodată de o furie nețărmurită împotriva leșului și a urâțeniei lui, ca o răzbunare a suferințelor pe care această hidoasă arătare i le pricinuise atâta vreme, ca o descărcare, Costache lovi de două ori cu cizma, din puterile înzecite, cadavrul moale al fiului, cu acel <<han! han!>> al țăranilor care taie lemne.”. În mod cu totul invers, urâțenia pusă pe seama trupului mort al fiului său, este chiar a lui Costache. Cuvintele sale sunt impregnate de ură, amestecată cu mândrie războinică și cu altceva ce îl face pe acesta caraghios, ca un clovn în momentul în care tânărul pășește spre gorunul unde va fi executat:

„Tatăl se opri la mijlocul costișei. I se păru, cum privea chipul băiatului în vale, care-și scuturase capul și ridicase bărbia către cer, că și Titel îl vedea — într-o sforțare de mândrie și de sfidare care îmbărbătă deodată inima tatălui: — Așa, Titel, așa!… Fără frică! Fără rușine! Ca noi toți, și tu până la capăt, Titel!…Dar nu-l împușca nimeni. Costache fu cuprins de o teamă groaznică, picioarele începură să-i tremure iar, și gândi că plutonul de execuție prea întârzia să pună armele la ochi, să-l țintească, prea își da răgaz, ca și cum adăsta ca acea lungă făptură deșirată cu pieptul dezgolit de lângă stâlp să cadă ca o cârpă înainte de descărcarea armelor și să-l împuște în batjocură, ca pe o sălbăticiune hăituită, nu ca pe un erou… ca pe un erou… Foc! Foc!…, porunci tatăl în gândul lui…”.

În mintea lui Costache Ursu planurile realității se întretaie, ura se împletește cu mândria și teama și iubirea și solidaritatea. Este un amalgam de sentimente care ne determină să vorbim de acea moarte psihică enunțată mai înainte.

Traumele provocate de război l-au transformat pe Costache Ursu cu adevărat în toate sensurile pe care el nu și le acceptă și nu și le cunoaște. Permanenta lui obsesie de după război pentru a nu-l mai visa pe „El”, fiul său executat, chiar prin ”grija” sa ca generalul Mârza să nu mai primească plicul de la generalul Ursu, permanentele neliniști și păreri, acțiunile sale de a distruge tot ce-i amintește de el, mergând de la împușcarea câinelui credincios din toată perioada războiului, Ciobanu, în grădina de la Broșteni de către Ion Șchiopul, cu arderea fotografiilor rămase de la Titel, cu distrugerea pianinei și celorlalte lucruri din camera fiului său, pun în evidență această moarte psihică și dorința lui Costache Ursu de a muri, cel puțin raportat la Titel și emoțional.

Societatea umană în lipsa războiului poate fi criticată, suportă discursurile negativiste sau pozitiviste, dar omul nu este distrus, decât dacă chiar societatea respectivă capătă caracteristicile conflictuale care o transformă într-un război purtat de clasele sociale de un anumit tip împotriva altor clase sociale de un alt tip. Vezi societățile de tip totalitar! Sau dictaturile militare! Dar, în mod normal o societate ilustrează o comunitate umană în care idealul este reglarea relațiilor dintre oameni, armonia socială.

Războiul este urât, este bestia care îi atrage pe oameni în capcana sa schimbându-i după chipul și asemănarea sa, („Din oamenii aceia, din lumea lor cu bucurii și deznădejdi, cu permise și aniversări, care era și lumea mea, m-am desprins odată cu camarazii mei – ca pe un vas nevăzut. De câteva zeci de minute, o parte dintre noi suntem morți, efectiv în starea unor condamnați cărora li s-a respins cererea de grațiere, în ajun”.) în timp ce orice societate cu caracteristici umane oferă oamenilor frumusețea propriilor lor opțiuni prin libertate. Sigur, o libertate înțeleasă, în romanele respective printr-o pragmatică a cuvântului și gestului. Punerea alături a unor planuri spațiale diferite duc la crearea unor planuri temporale diferite și a unor contexte diferite cu semnificații diferite. Atmosfera călduță de la conacul de la Broșteni pe care Costache Ursu îl revede fugitiv, plecând de la detașament, îl jignea. Se simțea mai bine, împăcat cu el, cu detașamentul pe drum sau în luptă, pândit din toate părțile. Era deja acaparat de război. „Fu cuprins de o furie pe care abia și-o stăpâni, dar care nu scăpă ochilor pătrunzători ai Didei. La gândul că pentru bunul trai al unor asemenea oameni, al acestor inși putrezi adunați la petrecere în casa lui, mii de vieți se iroseau într-o luptă fără speranță, el însuși fusese și se mai ducea în bătaia mitralierelor și a șrapnelelor, el, copilul lui, fratele lui…”

Omul frumos este liber să vorbească cum dorește, în anumite limite, este liber să iubească, este liber să se distreze, este liber să creadă în ceea ce crede. Încă în lumea sa, în mijlocul celor dragi, Virgil Probotă se gândește la posibilitatea ca peste o lună să fie deja mort, înrolat fiind în armată, „și Dinu are să mă vadă în vis, purtat de îngerii lui albi.” și continuă pe tema uciderii oamenilor: ,,De ce se ucid oamenii ? De ce se urăsc ? De ce uită să se bucure de această nespusă fericire care e viața și care nu mai are întoarcere ?". În dialogul dintre Zoe Vesbianu și soțul ei, războiul este adus în discuție de către cei doi, ca un fapt care ilustrează ceva despr ei. „— E adevărat că avem mobilizare ?” întreabă Zoe pe urma vorbelor slujnicei sale, prilej pentru soțul bădăran să-și exprime uimirea cu privire la ignoranța soției, ale cărei maniere cultivate sunt ținta permanentă a zeflemelei sale. „Bărbatul…, imitind'u-i glasul: — E adevărat că avem mobilizare ? Dar bine, cucoană, pe ce lume trăiești ?… Urlă orașul, și dumneata parcă acum te-ai trezit din somn. Sigur că e mobilizare, stare de asediu, război, ce poftești!… Au vrut războiul: îl au acum !…”. În răbufnirea soțului față de soție se recunoaște de fapt obida față de izbucnirea războiului, ascunsă sub reproșul făcut Zoei, obidă care-și avea sursa în pierderile pe care le înregistreazăde pe urma încetării comerțului cu germanii.”Război, război! De doi ani nu mai putem răsufla de viteji!…”

Omul frumos își reproduce frumusețea prin folosirea societății și instrumentelor oferite de ea. Războiul îl urâțește pe om, îl face o bestie și-l folosește potrivit logicii sale și-l ucide potrivit interesului său care pare să se desprindă de voința omului și să transceadă într-o altă dimensiune a bestialității pe care oamenii o identifică dar pe care nu o pot respinge. Ca panaceu, iubirea. „― Iubirea… iubirea… ― Iubirea voastră însă ne hrănește cu gloanțe sau spânzurători, zise Gross cu o asprime răutăcioasă. Azi Svoboda, mâine eu sau poate voi, cei cu iubirea… Și încaltea Svoboda a încercat să se smulgă din murdărie, pe când noi ne bălăcim mereu…”

Oamenii războiului, cei care iubesc războiul, samsarii de războaie, sunt însă aceia prin care războiul acționează pentru a-i face și pe alții bestii. Disprețul maiorului Plopșoreanu față de rezerviști și implicit față de căpitanul în rezervă Costache Ursu, ilustrează atât „calitatea” maiorului de om al războiului, dar și labilitatea încă a civilului Ursu în fața urâțeniei războiului care sta să înceapă și pentru el: „— Căpitane Ursu, ai ceva știri de la fratele dumitale, de la generalul Ursu? Ține bine Brașovul?… Că generalul Ursu a pierdut Brașovul n-are a face; … O să țină Predealul? Asta e!… Că noi ținem Severinul — ba mai eliberăm și Târgu-Jiul, pe care-l pierd amicii ăștia…”, ceea ce făcu să apară din nou în sufletul căpitanului Ursu mânia și disprețul față de „eroismul verbos” al maiorului Plopșoreanu, mânie care îi întuneca rațiunea și-l făcea să aștepte venirea mai rapidă a germanilor. „Agricultorul gospodar travestit într-o uniformă care-l strângea și diforma ar fi vrut să înceapă numaidecât lupta, ca să scape odată de supravegherea, izbucnirile și gesturile caraghioase ale comandantului — și în definitiv să isprăvească odată”.

La fel în Ultima noapte…, sentimentul că participanții la acest război nu sunt oamenii potriviți este omniprezent: „în batalionul nostru de oameni cumsecade și necăjiți, cum ne erau toți ofițerii, de păreau mai curând niște dascăli provinciali cu ticuri și nevoi, Corabu era militar cu studii severe la Viena.”. Locotenentul Ștefan Gheorghidiu se întreabă referitor la această lume a războiului și la inserția lui în ea: „Dar eu? Ce caut eu cu exasperatele mele complicații în

această lume? Eu ce să doresc, ce să izbândesc eu?”

Și toate acestea în numele unor idealuri considerate supreme pentru poporul respectiv, pentru desăvârșirea națiunii respective. Într-o ultimă întâlnire înainte de a pleca pe front, câteva personaje, printre care Onisifor Sachelarie, Lăscăruș Codreanu, Stelian Minea, foști colegi, dezbat problema războiului, a cauzelor lui și a scopurilor, ajungând la concluzii tulburătoare: „Poate că o clipă a plutit asupra lor simțămîntul vag că povestea războiului e alta și că-i depășește. Că nu pleacă eroic, din a lor voie, să elibereze Ardealul, ci că sînt trimiși să moară de aceiași profitori ai neutralității, pentru care războiul începea să fie mai rentabil decît fățarnicele îndoieli și chibzuieli.”

Se dau de către oamenii politici, de către conducătorii militari, nume generoase războaielor: „frontul românesc antiotoman”, „războiul de independență”, „războiul de reîntregire”! Reacțiile unor militari lucizi și autoproclamați lași, precum Klapka, sunt edificatoare: „― O crimă imensă e îndeobște războiul, dar cu deosebire războiul Austriei! Încaltea când un popor de același sânge ia armele,cu sau fără dreptate, știu cu toții că izbânda va fi spre folosul neamului și prin urmare fiecare om poate muri cu credința că s-a jertfit pentru binele tuturor. La noi însă niște stăpâni urâți au trimis robii să moară ferecându-și lanțurile!…”

Toate războaiele au veșminte frumoase, toate înflăcărează spiritele, toate îmbărbătează pe membrii națiunii care se simt solidari în fața idealului general, toate războaiele proclamă idei generoase, îmbracă tragediile presimțite, anticipate, stabilite, estimate, etc. în discursuri frumoase, înălțătoare, dar niciodată nu se vorbește despre viitoarele morți, despre miile de morți, despre miile de răniți și mutilați, despre satele și orașele distruse, despre dezrădăcinarea a milioane de oameni, refugii, retrageri, execuții, trădări, pentru că războiul este o „Internațională a crimei” etc. Vocabularul războiului este emfatic, în mpmentul propagandei și searbăd în momentul luptelor: „<<Detașament de sacrificiu!>> — <<Mergem înainte sau cădem!>> — Stupid!… Stupidă această falsă oratorie! Căpitanul Ursu știa destul de bine în ce horă intrase — simțea mai de mult focul aproape de pielea lui, care pârjolea și mistuia atâtea vieți. Dar maiorul Plopșoreanu era ofițer de carieră, crescut la școala parăzii de zece Mai și a eroismului de teatru: gata să moară pentru patrie căci așa stă frumos, așa învățase, dar ce orator! ce actor!…”.

Războiul știe să-i atragă pe oameni făcându-i să creadă că este ocazia vieții lor de a deveni altceva, superiori din toate punctele de vedere: bărbații, bărbați cu adevărați, femeile, devotate infirmiere care să-și dovedească spiritul de jertfă îngrijindu-i pe muribunzi, cei de „pe frontul de acasă” „luptători devotați pe frontul muncii”.

Războiul face din oameni bestii, iar atunci când imită societatea civilă, o face grotesc:

„Locotenentul salută și înaintă până la marginea gropii, izbucnind apoi foarte nervos și cu vocea zgârietoare: ― Scăunelul, caporal! Unde-i?… Ce te uiți ca un nerod?… Pe ce vrei tu să se urce condamnatul?… Ce oameni! Atâta nepăsare n-am mai văzut… Din pământ să-mi scoți un scăunel, ai înțeles? Și în două minute să fii înapoi!… Aide, mișcă, ce mai caști gura?! Caporalul porni fuga spre sat, în vreme ce locotenentul, aruncând o privire căpitanului, care stătea deoparte, urmă mai potolit: ― Cu astfel de oameni nu batem noi Europa… Unde nu-i conștiința datoriei…”

Samsarii războaielor vând această iluzie contrafăcută a onoarei, a patriotismului exaltându-i virtuțile chatartice.

Sunt și incidente comice, dar care îngroașă și mai mult tragismul: „Rădulescu și-a adunat plutonul și le ține oamenilor un discurs despre Patrie. Toți credem că e o parodie amuzantă și când colo aflăm cu surprindere, de la el însuși, că a vorbit serios.”

Războiul purifică, războiul lecuiește, războiul îndreptățește, justifică, întemeiază. Iată tot atâtea vorbe care folosite în mod meșteșugit determină masele enorme de oameni să se încoloneze, să se înregimenteze, să se subordoneze, să lupte, să moară. Treptat sunt identificate cauzele:„— N-au știut să ne înarmeze cum se cuvine, doamnă prințesă!… Marii vinovați și adevărații dușmani nu sunt pe front, sunt înapoia frontului, foști miniștri de război, generalii de stat-major!… izbucni deodată căpitanul Ursu… Le trebuie trădători, pe capul cărora să arunce toată răspunderea! Nu văd în jurul lor decât trădători și acte de trădare — mizerabilii!…”

În această atmosferă de carnaval grotesc, atitudinile pacifice sunt socotite trădare, neutralitatea este socotită abandonare a idealurilor. „Klapka…, murmură: ― O, Doamne… dovezile… când e vorba de o viață de om… ― Uitați, domnule căpitan, că suntem în război și pe front!… Dacă ne-am călăuzi după considerații sentimentale, ar trebui să capitulăm în fața tuturor… Se vede însă că sunteți ofițer de rezervă, altfel n-ați vorbi așa despre o crimă… ― Da, adevărat, se grăbi Klapka cu teamă. Am fost avocat… „

Omul lovit de tragediile războiului, cel care ajunge să realizeze întreaga oroare a acestuia, realizează că dincolo de lozinci, de slogane și de discursuri sforăitoare, pândește moartea sub toate formele ei identificate de noi în capitolul anterior: „― Patria noastră e moartea… pretutindeni și mereu moartea, bolborosi Cervenko cu o convingere adâncă.”

Și putem astfel accepta ca atitudine profund umană și normală în nebunia generală și frenezia uciderii, lașitatea, dezertarea („La urma urmelor, soarta a făcut bine ce a făcut. De ce ar fi dezertat el la ruși,când tocmai i se oferea prilejul să treacă la români?.”), fuga, fofilarea, etc.: „… regimentele de infanterie își ardeau steagurile, artileria își distrugea tunurile, cavaleria își împușca toți caii. Comandanții celor două brigăzi și comandantul diviziei își ardeau arhiva, în vederea capitulării” în momentul în care austro-ungarii și germanii se îndreaptă spre București în toamna lui 1916.

Sunt atitudini umane care ilustrează zbaterea ființei individuale sau colective pentru a-și păstra fărâma de umanitate sub jegul cazon. Într-o ordine absolută a valorilor umane, cele exaltate de război sunt false, cel care presupun respingerea războiului, sub orice formă s-ar face aceasta sunt cele normale. Sau aproape normale: „― Ei, ți-a plăcut, filozofule? îi zise căpitanul cu o ușoară imputare în glas.― Domnule căpitan, pedeapsa… crima… legea, bolborosi Apostol Bologa, speriat de întrebarea căpitanului.― Da, da… și totuși… omul! murmură Klapka întunecat.― Omul… omul… omul, făcu Bologa, cutremurându-se, împrejur întunericul se înăsprise, încât înțepa ochii.”

Pentru că în această urâțenie universală omul trebuie să-și păstreze luciditatea solidarității cu acela de lângă el, dar nu pentru un ideal proclamat normativ, ci pentru grăuntele de duh care există în fiecare om, indiferent de definirea ontologică a acestuia. Și, în același timp trebuie să profite de prima îndoială care-i poate apărea în minte privitor la prezența sa în acel timp și loc, pentru a se sustrage ororii: „o întrebare, ca un cârlig: ce caută el aici? … <<Ce ridicol am fost cu concepția de viață ― se gândi apoi deodată. Cum nu mi-am dat oare seama că o formulă neroadă nu poate ține piept vieții niciodată?>>”

Ajutorul dat semenului lovit de război, sau manifestarea compasiunii pentru acesta, nu este o exaltare a unor virtuți ostășești, războinice, ci o subliniere a ceea ce îi leagă pe oamenii de pretutindeni, indiferent de grozăvia ororilor de orice fel: „… Bologa se întoarse și văzu un soldat cu o urmă de rană în obraz, cu fața scăldată în lacrimi, gemând de milă… zări licăriri de lacrimi și în ochii altor oameni din apropiere. Se zăpăci și simți că i s-a uscat cerul gurii. <<De ce geme soldatul?>>”

Iar ajutorul dat celuilalt care nu are nimic în comun cu războiul, civilului, este cu atât mai uman. Războiul este al oamenilor îmbrăcați în straiele soldățești. „Locotenentul Luchi nu era nici el, cum spunea, eminamente militar, dar avea destulă delicatețe și respect de sine ca să-și ia uniforma în serios”. Există convingerea că toți cei în uniformă militară sunt blestemați: „Acum oamenii de aici, blestemații în uniformă, îmi sunt singurii aproape și sunt mai aproape de ei decât de mama și de surorile mele” , dar „bejenia”, refugiul în Moldova, face și din civili. „Prizonieri între soldați”.

Civilii nu sunt dușmanii armatelor care înaintează sau care se retrag și, într-o logică a războiului ei nu trebuie să sufere de pe urma luptelor. Pornind de la acest adevăr, ofițerii aflați într-o situație limită, înfrângerile din sud, se travestesc schimbându-și uniforma militară cu veșminte țărănești:.

Apare dihotomia militar – civil care creează un spațiu aparte în lumea războiului. Această dihotomie este clară în mintea lui Costache Ursu, atunci când pleacă peste câmp, spre conacul de la Broșteni și-i găsește pe toți ai săi petrecând ca în timp de pace, dezgustându-l și făcându-l să se simtă mai atașat de oamenii din detașamentul său decât de rude.. Civilul trebuie ferit, pe cât posibil de grozăvia războiului, dar foștii civili, rezrviștii intră direct în focul luptei: „… rezerviști care nu mai văzuseră de mult cazarma, dispensați chemați de urgență, echipați cu ce se găsise, unii din ei numai cu o manta strânsă peste hainele civile și ghete pentru trotuarul Severinului, câțiva fără arme, lăsați la trenul regimentar, spre a fi înarmați cu puștile viitorilor răniți sau morți”. Duritatea acțiunilor nu se îndreaptă împotriva civililor, ci împotriva forței armate a adversarului. Civilii nu sunt adversarul, dar adesea cad victimă, indiferent de grija lor sau a militarilor, operațiunilor militare.

Acest lucru se petrece într-o logică specifică războiului, dar chiar și războiul devine la un moment dat ilogic, pierzându-și logica în acțiunea de justificare a eșecurilor militare prin faptele civililor. Așa apar zeci, sute de civili pedepsiți pentru fapte care nu au nimic cu statutul lor. Cum sunt și țăranii români executați de generalul Karg, despre care vorbește căpitanul Klapka:„― Și aici cu civilii… Mi-am adus aminte de pădurea spânzuraților… Și Curtea Marțială de-abia și-a început activitatea! … Un ceas a durat judecata și într-un ceas patru spânzurați!”

În logica războiului aceștia sunt inocenții, dacă nu cumva extindem semnificația termenului chiar asupra celor care luptă care, anterior încorporării, erau și ei civili la fel ca oricare alții. Marea majoritate a militarilor care luptă în cărțile analizate sunt de fapt civili și nu militari de profesie. Din acest punct de vedere și ei sunt la fel de inocenți ca și civilii rămași civili și în război.

O dată început războiul, acesta își pierde din caracterul abstract pentru cei care sunt deja confruntați cu ororile frontului: „Îl văzuse cu ochii lui. Războiul își pierduse, în ultimele zece zile de la desfacerea detașamentului Plopșoreanu, înfățișarea abstractă, înțelesul politic. Pentru Costache Ursu, luptele semănau cu bătăliile pândarilor lui armați împotriva jefuitorilor de lanuri de la Broșteni”. Costache Ursu inserează războiul într-o ordine specifică, a lui, anterioară, pentru a înțelege războiul și pentru a-și justifica acțiunile.

Dar cum se împacă această idee care proclamă o inocență generală cu ideea exprimată deja potrivit căreia există „frumoasa” și bestia? Nu ar trebui în acest mod să extindem caracterizarea și prima denumire generică asupra tuturor celor care iau parte la război? Inocența civililor rămâne atât în viață ca și în moarte la fel. Inocența războinicilor este o inocență doar în moarte, gestul și cuvântul în război nefiind altceva decât o repetată afirmare a bestialității și a vinovăției, individuale și colective. „Și crezi că am plâns măcar după ce m-am întors de la pădurea spânzuraților?… M-am bucurat, Bologa, auzi, că trăiesc, c-am scăpat de pădurea spânzuraților!”

Prin moarte fiecare războinic își recapătă inocența. „Căpitanul Ionescu nu voi să lase liberă trecerea podului cu nici un chip, sau într-un singur chip — după ce fu înconjurat de cavaleria diviziei a șaptea germane și împușcat, luat în copitele cailor cu mitraliera și cei trei soldați ai lui. Să fi bănuit că nu mai există nici o scăpare? Să fi hotărât să moară cu orice chip, mai înainte de a vedea dezastrul în toată vastitatea lui?”.

Prin trădare, dezertare, lașitate, fiecare războinic își recapătă inocența: „Când le-au pus ștreangul de gât, m-am uitat bine în ochii lor… Străluceau cumplit, ca niște luceferi prevestitori de soare, și atât de măreț și cu atâta nădejde, că toată fața lor părea scăldată într-o lumină de glorie. Atunci m-am simțit mândru că sunt frate cu cei strălucitori de sub ștreang și am dorit moartea cu o însetare uriașă!” spune Klapka despre spânzurarea unor cehi ca și el, la care asistase.

Cel ce luptă și ucide nu poate fi inocent. Cel ce moare, da, cel ce trădează, da, cel ce dezertează, da. Moartea îl unește pe fostul civil cu civilul din război. Se ajunge la paradoxul uciderii foștilor civili de către alți foști civili: „Căpitanul Ursu înțelese că, dacă nu scăpa din încleștarea dușmanului în acea noapte, nu va mai scăpa niciodată: va fi prins, împușcat poate de un bavarez, măcelar în civilitate”. Viața este doar a civilului, pentru că viața războinicului nu-i aparține lui ci războiului. Majoritatea personajelor din 1916, pe urma realităților, sunt foști civili aflați acum într-o ordine militară: „Batalionul întâi rămase fără comandant: sublocotenentul Ilariu, învățător din Hinova, fusese zdrobit de o serie de șrapnele”. Ei, cei dintâi sunt victimele luptelor cu un inamic superior.

Individul „se schimbă la față”. Dar mulțimile? Putem să conchidem plecând de la unul la mai mulți că atitudinea mulțimii este însumarea atitudinilor indivizilor? Bineînțeles că nu. Mulțimile, este demonstrat de către Gustave le Bon reacționează altfel de cât indivizii, în aceleași situații „Schimbarea la față” a indivizilor nu presupune corespondența cu schimbarea sau lipsa schimbării atitudinilor mulțimii.

Marile mulțimi de soldați prezentate de către autorii romanelor analizate acționează și reacționează atipic la oroarea războiului. Nu există o reacție standard, cu toate că scenele de luptă din aceste cărți sunt legate de anumite clișee, sau de anumite trăiri ale autorilor: mulțimi înnebunite acționând ca turmele, mulțimi haotice, mulțimi exaltate, mulțimi îndârjite, mulțimi ațâțate, mulțimi șovăitoare, mulțimi temătoare („Au trupuri de găini, moi. îi mișc cu mâna din loc în loc și rămân unde îi pun, sleiți. Dealtminteri și vocile ofițerilor parcă șchioapătă”.), mulțimi lașe, etc.

1916 surprinde cu claritate haosul ce s-a instaurat la statul-major român odată cu revărsarea inamicului la sud de Carpați după străpungerea trecătorilor:

„Nici înapoia frontului, la marele comandament, părerile nu erau prea limpezi…Ofițerul de legătură adusese vestea că la corpul de armată ordinea de bătaie era semnată de generalul Dragalina, nu de Culcer, titularul, care propusese o retragere generală pe linia Oltului pentru scurtarea frontului. Ca și cum retragerile rezolvau ceva — și lupta nu trebuia luată de la început, în condiții și mai umilitoare! Dovada: retragerile din ultimul timp în locul unei lupte neîntrerupte, până la ultimul om, până la ultimul cartuș, la Turtucaia și în șanțurile de la Topraisar. Au rămas pe loc — viii și morții.”.

Există spirite exaltate, de genul lui Plopșoreanu care se opun acestor retrageri neîncetate, cerând să se acționeze și acționând invers chiar cu prețul vieții. Le sunt proprii trăirile care îi caracterizează și pe indivizii luați separați, dar nu sunt simultane cu ale acestora. Indivizii ca atare pot să aibă cuvinte și gesturi de un anumit tip, dar mulțimea lor să acționeze invers față de ceea ce crede fiecare dintre aceștia. În fața realității, indiferent de ce crede fiecare, necesitatea crudă se impune. Mulțimile militare în dezordine, devin civile la modul propriu nu doar psihologic, se amestecă în dezordinea civilă: „viermăt de lume neînchipuit”, „Armată și căruțe”, „Trupe de infanterie și chesoane”, „călăreți singuratici”, „trăsuri încărcate pînă în vîrf”, „cîrduri de vite, camioane”, „oameni înjurînd, împingîndu-se, plesnind bicele”, „căruțe sfărîmate în șanțuri”, „răniți cocoțați în vîrful furgoanelor cu furaje”, „forfotă înecată în glod”, „omidă cu mii de picioare”.

Mulțimile războinice nu sunt deosebite de mulțimile civile decât prin dotarea cu arme, dar și mulțimile civile se pot înarma, orice lucru putând deveni o armă; mulțimile războinice au „voie” să ucidă, mulțimile civile pot crea această „voie” care oferă aceeași putere de justificare ca și în cazul celor dintâi. Vezi revoluțiile violente de tipul revoluției franceze de la 1789. În război nu există o „schimbare la față” a mulțimilor. De aceea mulțimile pot fi mai ușor manipulate de către propaganda celor interesați în exaltarea virtuților războinice! Pentru că este o constantă în manifestările lor pe timp de pace ca și în timp de război. Dovada este faptul că în război nu mulțimile se răzvrătesc, ci indivizii izolați.

De aceea mulțimea manifestă trăiește întotdeauna în prezent, iar în război mulțimea este manifestă în primul rând când luptă. În momentele de acalmie, mulțimile găsesc răgazul să se fragmenteze, iar indivizii să iasă la suprafață. Amintirile sunt cele care susțin indivizii, dar sunt și suportul mulțimilor în luptă. Chipul celor dragi, a soției, a iubitei, a altcuiva din fosta lume civilă se inserează în lumea ororii susținând echilibrul indivizilor sub forma reveriei, a visului: „Și în ajunul marii bătălii de pe Jii, …locotenentul Luchi, întins în patul de campanie… visă cu ochii mari deschiși”.

La fel simte și Apostol Bologa, după momentul participării la organizarea execuției lui Svoboda: „Singură doina soldatului îi mai tremura în creieri, lină și blândă ca o mângâiere catifelată, trezindu-i din somn șiraguri de amintiri și strămutându-i sufletul, pe aripi de vis, acasă, în târgușorul Parva depe valea Someșului.”

Nu numai pentru indivizi oroarea se banalizează, ci și pentru mulțimile de soldați care ajung să o uniformizeze după chipul și asemănarea lor și să producă oroare după chipul și asemănarea lor. Mulțimile sunt primitive și se manifestă ca atare, iar în război primitivitatea înseamnă intensificarea uciderii: „…Drumul, șanțurile și pădurile județului, până-n Dunăre, erau acoperite de leșuri de cai aflați acum pe jumătate sub zăpadă… de trunchiuri omenești sfârtecate, zdrobite și arse, cu vesmintele scrumite”. Iar faptele acestea se petreceau chiar în apropierea Bucureștilor la începutul iernii anului 1916.

Mulțimile sunt, cum am scris mai sus, manifeste sau pasive. A fi manifest în război am spus că înseamnă în primul rând a lupta, dar războiul creează și alte posibilități de diversificare a acțiunii: mulțimile se mișcă după ce au șezut într-un loc un anumit timp.

Pe teritoriul Moldovei medievale, „urdia” turcească înaintează hărțuită de steagurile de răzeși pentru a fi slăbită, în vederea adevăratei lupte: „Treburile războiului au urmat în același chip pînă în ziua de 9 ianuarie; înaintarea nebiruită a urdiei a pătruns în valea Bîrladului spre Vaslui. Toată vremea, steagurile de răzăși se hărățiseră cu navrapii și cu deliii, pricinuindu-le multă neliniște și prăpădind și ele destul sînge. Acuma, din porunca lui Vodă, se strîngeau cătră taberile curtenilor.”

Logica războiului este o logică a ocupării teritoriului străin, iar pentru aceasta este nevoie de deplasare în teritoriul inamic sau considerat inamic. Vorbim în acest context de mulțimi șezând și mulțimi în mișcare. Sunt acestea ontologii ale războiului în care mulțimile se desfășoară limitându-și opțiunile.

În Frații Jderi ontologia războiului, este una argumentată pozitiv de către Sadoveanu. El nu-și pune probleme existențiale sau de altă natură, scopul său fiind clar, în privința folosirii scriiturii sale. Cu toate acestea duritatea bătăliei cu turcii transpare pe alocuri în mod clar:

„Iar starostele Nechifor, ca un bătrîn mai cuminte ce se afla, l-a sprijinit numaidecît cu suliți lungi de carpăn cu bold de fier. Cu acele suliți, atît bătrînul cît și Samoilă și Onofrei, feciorii starostelui, cînd s-au repezit cu caii, au împuns ca în frigare cîte doi și cîte trei din călăreții ismailiteni. Abia atuncea, lepădînd sulițile, Căliman bătrînul împreună cu Strîmbă-Lemne și Sfarmă-Piatră au apucat în mîni toporașele cu coadă lungă pe care le aveau atîrnate la oblîncuri. Îndată s-a limpezit împrejurimea în locul unde se afla Alexandru-Vodă.”

Mulțimile de soldați „șezând” au anumite caracteristici, ca și mulțimile „mișcându-se”. Luptă și amintire, război și pace în interiorul ororii.

Mulțimile în mers seamănă cu animalele respingătoare ale pământului, cu monștrii întunericului: „Maiorul… Privi râma neagră a detașamentului care se târa amarnic…”, sau în Pădurea spânzuraților, „… trenul… părea un monstru din altă lume, pornit să înfrunte tinerețea firii. Locomotiva… se strecura ca o șopârlă uriașă pe sub coastele și râpele nepăsătoare…”, sau în timpul lui Ștefan cel Mare, urdia turcească asemănată cu un „balaur cu multe capete și labe care se tîrîia prin mlaștină”.

Mulțimile care se deplasează spre zona de luptă intră deja într-o ordine a morții în care fiecare pas spre dezastru este stabilit cu precizie: „La ora … La ora 51/2… La ora 53/4… La ora 6. XX se încolonează pe șoseaua Vama Giuvala, în ordinea următoare: Batalionul III cu companiile în ordine 9, 10, 12, Batalionul II cu companiile în ordine 5, 6, 7, 8, Compania 9 constituie avangarda regimentului, Compania 11 la dispoziția brigăzii, La ora 8 p.m. regimentul se pune în mișcare cu direcția Vama Giuvala.”

Caracteristica mulțimilor care se deplasează este și tăcerea și uniformizarea generală: „Nimeni nu mai scoate o vorbă…, numai grămezi și siluete mute de soldați, ca o turmă cenușie.”

Când mulțimea soldaților se deplasează spre teatrul de luptă, cuvintele și gesturile devin dintr-o dată apotropaice: „Se formează coloana. Oamenii se închină, iar eu îmi pun mănușile. E un refugiu de lașitate atât de intimă, că niciodată nu l-aș spune nimănui.”

Armatele în marșurile lor istovitoare printre defilee și stânci, sunt mulțimi asaltate de moarte. Își îngroapă morții „la margini înalte de codru” după ce încetează „secerișul” mitralierelor. Convoaiele scârțîiau pe șosele, brancardele cu răniți rămânând în urmă. Oamenii sunt halucinați de nesomn și de oboseală și pășesc cu praful lipit de sudoare, cu ochii adînciți în orbite și cu pleoapele albe. Umerii încovoiați de greutatea sacilor și de povara armelor, la fiecare popas erau mai dureroși. Un peisaj apocaliptic al unor mulțimi sortite morții.De aici acele trăsături ale mulțimilor războinice care „șezând” își creează un vis în care amintirea, reveria, dorința și zvonul acționează ca instrumente reale ale supraviețuirii, ale amânării acelor morți care pândesc de peste tot. Toate aceste instrumente de supraviețuire a mulțimilor aflate în război, au o mare importanță pentru ele și o mare putere de penetrare în mentalul colectiv.

La nivelul individului zvonul se clatină la un examen mai serios, la nivelul mulțimilor se întărește prin repetare obstinată, prin îmbogățirea zvonului cu elemente proiectate asupra lui din bagajul dorințelor personale. „I se șopti de o trădare din pricina căreia s-ar fi pierdut bătălia de la Glavacioc și ar fi căzut Capitala. — Parigorii de ofițeri sedentari, își zise căpitanul Ursu. … Am fost bătuți, asta e! … Mai e nevoie și de un << trădător>>?”.

Toate aceste instrumente de supraviețuire sunt mai intens folosite și trăite în război față de alt context. Argumentația celor loviți de oroare, încearcă să se agațe de „planuri” ascunse, de anumite „diversiuni” care din afara faptelor groaznice petrecute, le-ar explica. Oamenii au nevoie de orice fel de explicații pentru a se echilibra în acest dezechilibru general al războiului care se pierde:

„— … Dumneata nu vezi? Aproape toată divizia s-a topit! Au rămas numai ofițerii, tunurile și soldații din județul Romanați: îi din Mehedinți și Dolj au rămas pe la cășile și nevestele lor. Vrei să mă întorc eu să-i adun?… Detașamentul Zoreanu de pe malul Dunării, n-a mai rămas nici măcar cu tunurile: le-a spart și le-a îngropat în pământ. Ne-au venit plocon, la divizie, numai comandantul și ofițerii… Decisiva se va da aiurea, pe frontul francez, nu la noi… Așa cred eu!… Numai o diversiune am fost noi, numai o diversiune a frontului franco-englez…”.

Se aruncă vina pe aliații franco-englezi, pe elemente exterioare pentru a se găsi scuze urâțeniei războiului și încercării oamenilor de a supraviețui cu orice preț. Sau raportarea la ordinele militare:

„― Eu execut ordinele, adevărat, zise pionierul mereu batjocoritor. Eu săvârșesc sau ajut barbaria, dar cu greață, amice! Nu cu entuziasm, ca alții!… Eu nu caut să mă disting!”

Reveria, visul cu ochii deschiși este de asemenea propriu oricărui personaj dintre cele care apar în desfășurările din romanele analizate și este amplificată sau slăbită de intensitatea variabilă a ororii, existând o completare a contrariilor.

Concluziile se impun de la sine:

În primul rând, războiul produce o schimbare radicală a majorității oamenilor, fapt evident în cele patru romane despre Primul Război Mondial.

În al doilea rând, Schimbarea oamenilor nu este una care să ilustreze triumful umanității, ci este o „bestializare” a ființei umane. Logica războiului este aceea care supune individul.

În al treilea rând, există și dovezi ale persistenței unor atitudini umane, chiar și în mijlocul celei mai groaznice catastrofe. Oamenii de genul acesta sunt rari în război.

În al patrulea rând, se produc și re-umanizări ale indivizilor, re-conștientizări, dar starea de confuzie existențială nu le permite acestora să ducă până la final procesul, sustrăgându-se complet războiului prin lașitate, trădare, dezertare, etc.

În al cincilea rând, schimbarea nu se produce și în cazul mulțimilor, acestea, atât cele civile cât și cele militare, reacționând, sensibil la fel.

În al șaselea rând, mulțimile sunt mult mai susceptibile la zvonuri, la vorbe, la tot ceea ce nu ține de ordinea cazonă.

Cele cinci romane românești interbelice, dintre care patru (lăsând deoparte Jrații Jderi) surprind fenomenul schimbării la față a individului, toate personajele suferind această transformare în bestie, în măsuri diferite și cu intensități diferite. Aceste măsuri diferite, intensități diferite și contextele narate apelându-se la diferite tehnici, îndreptățesc și din perspectiva concluziilor la acest capitol caracterizarea făcută de noi romanelor menționate.

CAPITOLUL V

BĂRBATUL, FEMEIA ȘI RĂZBOIUL

Ne-am desfășurat analiza până în acest moment urmând o schemă relativ simplă, impusă de înseși logica temei, ilustrarea într-o mare măsură comparativă a acelei complementarități și unități a contrariilor: în primul capitol am scris despre scriitori care au participat la război și despre cei care au rămas acasă. Despre scriitorii antantiști și despre cei germanofili. Despre aceia care au scris despre război și despre cei care nu au avut războiul drept subiect. În al doilea capitol ne-am referit la timpul și spațiul războiului, de asemenea variabile complementare oarecum contrarii. În al treilea capitol, din nou am pus față în față tragediile individuale și pe cele colective. În al patrulea capitol transformările prin care trece individul și mulțimile în fața războiului, la fel o formă de unificare a contrariilor.

În acest capitol al cincilea ne-am propus să identificăm în ce fel percep și trăiesc războiul cele două sexe, mai întâi luate separat, dar scoțând în evidență relația de neimplicare în evenimentele războinice sau pe aceea de implicare, acolo unde este posibil folosind materialul oferit de cele patru romane. Mai apoi vom aborda problema iubirii dintre bărbat și femeie în acest context al războiului.

Ne-am propus așadar să vorbim despre bărbatul în timpul războiului, dar nu și implicat direct pe front și în ceea ce înseamnă războiul, apoi despre bărbatul soldat, subofițer sau ofițer în război și pe front direct și în luptă. În al doilea rând am dori să vorbim și despre femeie în timpul războiului, ceea ce din observațiile noastre preliminare asupra surselor pe care le avem la dispoziție este o întreprindere posibilă. Cât despre femeie angrenată în război, vom încerca să identificăm anumite aspecte pe care le-am putea folosi pentru a dezvolta și această latură a analizei noastre. În al treilea rând trăirea dragostei în război. Am considerat că ar fi un subtitlu potrivit pentru această discuție: bărbatul femeii și femeia bărbatului în război, dragoste și metamorfoză!

Cum percep personajele bărbați din romanele noastre războiul care, uneori nu este decât o posibilitate considerată improbabilă, totuși, devenind apoi o certitudine, iar mai târziu o realitate. Sunt toate acestea niveluri care pot fi explorate pentru a identifica gesturile și cuvintele bărbaților din cele cinci romane.

Fiecare bărbat personaj vorbește despre război din perspectiva proprie, perspectivă care depinde de categoria socială căreia îi aparține, de nivelul de formare culturală și intelectuală, de interesele sale, de vârstă, de caracter și tipul de personalitate. Unii bărbați vor să fie în linie cu ceilalți viitori „războinici”: „Luchi… își găsise și el sufletul de militar”. Nu vor să fie considerați lași de cunoscuți, de rude sau iubite. Nu numai cei exaltați de aburul războiului se înrolează, ci chiar și cei retrași, timizi, în dorința și speranța că participarea lor la „mărețul eveniment” îi poate schimba, poate schimba percepția celorlalți asupra lor în bine. Gândesc că războiul este ocazia care nu se ivește decât rareori pentru a le oferi lor șansa să-i întărească, să le legitimeze fibra lor bărbătească și virilă:

„În trei zile sufletul logodnicului s-a umplut de otravă. Se simțea nenorocit și-l băteau gânduri de moarte. Se compara cu locotenentul în inima Martei și era sigur ca Marta alege uniforma strălucitoare, pintenii… Și el care, ca fiu de văduvă, nici n-a făcut armata! Intr-un moment de disperare socoti că ar fi bine să renunțe la favoarea legii militare, să se întoarcă peste un an în haină de ofițer și să-i arate Martei că poate fi și el ca "cellalt"… În orice caz, nu va lăsa nici în ruptul capului să fie izgonit din iubirea Martei. Tocmai fiindcă e așa, el o iubește mai mult. Are să lupte și s-o cucerească definitiv. Dacă ea nu e în stare să se ridice până la el, se va coborî el la ea. Marta însă trebuie să-l iubească numai pe el!”

Precipitarea evenimentelor care vor culmina cu declanșarea războiului, va grăbi și adoptarea hotărârii bărbatului Bologa de a se înrola, mai ales după ce, locotenentul ungur admirat de logodnica sa, Marta, pleacă pe front. „― Simpatic om!… Acuma va fi erou!”, va spune Marta, întărind hotărârea lui Bologa de a intra și el în rândul bărbaților războinici.

Valul entuziasmului („De altfel, în oraș clocotea un entuziasm contagios. Pe trotuare, în cafenele, la Universitate, pretutindeni oamenii erau veseli, parcă războiul i-ar fi scăpat dintr-o primejdie grozavă sau le-ar fi făgăduit o fericire cerească.”) îi smulge de lângă țărmurile rațiunii chiar și pe cei sceptici, chiar și pe cei care în alte ape mai liniștite s-ar împotrivi războiului și chiar în anumite momente au și făcut-o. Apostol Bologa cochetează o vreme cu ideea înrolării ca voluntar în război „pentru patrie”, hotărârea sa fiindu-i clătinată de către mama sa: „― Noi n-avem patrie! strigă atunci mama, indignată. Asta nu-i patrie… Mai bine s-o calce în picioare caii muscalilor!”

În Întunecare, femeia (personaj generic) ajunge, cu surprindere oripilată, la adevăratul sens al războiului, pe care mai înainte îl ovaționase:

„Cînd listele de morți deveniră paharul înveninat din fieștece dimineață, cîte o femeie se împleticea cu un „a !" scurt -și, cu fruntea rezemată de perete, ascunsă sub brațul încovoiat, rămînea stană pînă cînd alături nu mai suna nici un vuiet de pași. Acesta era războiul ? Cu nevinovată surpriză, ochii întrebau dureros și încă nedumeriți, cerșind un răspuns -de amăgire. Iar în locul răspunsului, mereu alte comunicate și alte liste de morți. Nimeni nu putea încă să creadă. Pentru aceasta strigaseră, bătuseră din palme, cîntaseră ? Totul făgăduise să fie atît de simplu, firesc, dinainte hotărît și voios ; și totul era atît de plin de cutremurare ! Soldații cu frunze de tei în țeava puștilor de unde niciodată parcă n-aveau să iasă gloanțele ucigașe, soldațiicu crengi de brad la roțile tunurilor — unde erau?”

Nu este vorba doar de „o femeie”, ci despre toate femeile rămase acasă, femeile înșelate de propaganda războinică, aceea care le luaseră bărbații să-i ducă pe câmpiile morții.

Bărbatul în timpul războiului, dar încă nu în război, se pregătește să-și facă datoria către țară („Se simțea mândru și fericit în uniforma cochetă deartilerie și saluta țeapăn pe toți militarii ce-i întâlnea, adânc convins că și astfel își împlinește datoria către țară”). La fel și Mihai Vardaru din Întunecare, care în ardoarea trecerii de la adolescență la tinerețe confundă grav planurile eroismului, cu acelea ale războiului. Pentru el eroismul nu poate exista decât în război: „preocuparea săpată între sprîncene începea să-i dea înfățișare bărbătească” și „se simțea acum alt om”. Peste cîteva zile îmbrăcă uniforma școlii de ofițeri de rezervă și din această postură se vede deja smulgînd un drapel al inamicului, „O singură grijă îl stăpînea : numai de nu s-ar termina războiul înainte de a ieși el din școală”. Și în așteptarea maturizării pentru a putea participa la război, luase apucături de veteran, „fuma țigări groase”, citea manuale cu toate principiile de tactică și strategie, își îngroșa vocea cînd vorbea de ofensive și de contraofensive ; iar „pe ascuns, în camera lui, după ce răsucea cheia, se contempla în oglindă, în uniforma pe care nerăbdător și-o comandase plătită din banii de buzunar”. Tânărul sau bărbatul se pregătește astfel să devină „un alt bărbat”, neștiind că va ajunge o „bestie”, o „marionetă ucigașă” pornind de la această speranță, că va suferi o sumedenie de morți înainte de a muri cu adevărat.

Este aici din nou un alt cuplu de contrarii: bărbatul firesc, poate trist, poate vesel, poate fericit sau nefericit, singur sau având pe cineva, dar sigur firesc și bărbatul nefiresc, acela la care au rămas vii doar dorința supraviețuirii și instinctul uciderii pentru a supraviețui. Se face diferența, astfel între militarii de carieră și cei rezerviști, care au cu totul alte profesiuni și pe care războiul i-a abătut de la calea lor normală, firescă și dorită:

„Căpitanul Vlahide, plutonierul Scodrea, chiar maiorul Plopșoreanu — a la bonheur: războiul fusese scopul lor și avuseseră marele noroc să-și împlinească acest vis. Dar ce-ar spune ei dacă cineva i-ar lua de la cai, de la chesoane, de la tun și punându-le câte o pensulă în mână i-ar sili, sub sancțiunea morții, să picteze ceva, iată, noaptea asta de iarnă la poalele munților… Ar fi caraghioși!… Pe cât era el de caraghios, pictorul Luchi Caragea, în uniformă de locotenent de roșiori, cu legătura de mătase la gât, ca o duduiță friguroasă după soiree…”.

În război bărbatul devine repede un automat manevrat prin regulile cazone, Apostol Bologa formându-și o concepție temporară greșită, concepție care avea să-l ducă la pierzanie. Pentru el războiul va ocupa un loc de frunte în concepția sa de viață, „din care odinioară vruse să-l elimine”. Odată înrolat avea să-și spună că războiul era devăratul izvor de viață și cel mai eficace element de selecție. Consideră că numai în fața morții omul înțelege prețul vieții și numai primejdia îi oțelește sufletul”. De la un automat impregnat cu reguli cazone, la un mort viu care va ajunge sigur un mort cu adevărat lipsit de viață, nu este decât un pas. Automat, marionetă, bestie, ucigaș, acesta este bărbatul în uniforma militară și aruncat în vâltoarea războiului: „Niciodată n-am fost lovit ca bărbat și cred că n-aș putea îndura asta.” afirmă locotenentul Gheorghidiu, dar va accepta toate loviturile date de război.

Din acest cazan al infernului nu se poate ieși decât prin ceea ce societate războinică hulește și pedepsește cu asprime extremă: dezertarea, lașitatea, refuzul de a urma ordinele care îl trimit să ucidă. Realizând adevărata natură a războiului, Apostol Bologa încearcă să-și justifice prezența sa și acțiunile sale de până atunci: „<<Marta e vina tuturor…>>, încercă să-și zică în taină, ca o scuză față de conștiința dojenitoare. Dar își curmă gândul, alungându-și din suflet lașitatea: <<Marta nu m-a îndemnat niciodată să fiu erou, cu nici o vorbă… Numai gelozia mea neroadă a socotit că, prin uniformă și vitejie, are să-i potolească cochetăria. Va să zică numai eu sunt vinovat și trebuie să îndur remușcările…>>” Indiferent de acuzațiile pe care le determină femeia ca element justificator, fie al participării la război, fie acela al dezertării, aceasta rămâne în mintea și inima bărbatului „într-o cămăruță deosebită a inimii, păstra dragostea Martei.”, dar în orice cămăruță ascunsă există posibilitatea să se pătrundă dacă există o cheie potrivită, iar această cheie este tot o femeie, o altă femeie: „Ochii țărăncuței unguroaice însă pătrundeau tocmai în cămăruța cea ascunsă, fără ca el să se poată împotrivi, simțindu-se iarăși timid și zăpăcit, întâia oară în război.”

În război, în plină grăzăvie a războiului, apare o lumină în întunericul cel mai adânc, acela al disperării și pierderii sinelui, care prevestește în primul rând alienarea psihică, moartea personală și subiectivă. Lumina pentru un bărbat în război, vine dintr-o femeie, din glasul ei, „aspru și totuși dulce și mângâietor” din „ochii ei, care umpleau casa cu o lumină blândă și ispititoare.” Și, cele două femei sunt puse într-o paralelă pe care viața lui Apostol Bologa, de militar pe front și militar acasă, departe de front i-o impune: „Degeaba, e vinovat față de … O iubește și trebuie s-o iubească numai pe ea..”. În locul ei însă apărea Ilona, cu „năframa roșie pe cap”, cu „ochii în care joacă râsete stranii”, cu „glasul care mângâie și zgârie..” Nehotărârea lui Bologa în privința femeilor, este evidentă, cum am mai subliniat anterior și în cazul războiului și în cazul acțiunii sale tragice, dezertarea. Dacă Bologa își împarte logodnica cu altă femeie care îi și ia locul, Ghorghidiu își împarte femeia cu războiul. Bărbatul, aflat în război, având drept lumină chipul unei femei, intră într-o dilemă existențială, împărțindu-și femeia cu oroarea războiului: „Simt nevoia să alerg, să umblu pe poteci.”

Un alt bărbat în război, Radu Comșa simte lipsa iubitei Luminița agățându-se de tot ceea ce îi poate aduce imaginea în memorie: „duse la buze un cuțit de fildeș pentru tăiat foile, fiindcă nu e cu putință, cînd fusese pe gînduri, să nu-l fi dus tot așa la buze și Luminița. Ii era sufletul plin de dînsa.”

Sigur, așa cum subliniat anterior, în război apar și acte de un sublim omenesc, dar acestea nu țin de logica războiului ci a umanității, cum sunt veșnicele lamentări ale lui Klapka, cu trimiteri spre copii săi, soția sa contrapuse ororii războiului: „― Din pricina lor și de dragul lor sunt cum sunt, Bologa!… Sunt capabil de orice lașitate, numai să nu mor înainte de a-i îmbrățișa, să mă pot întoarce la ei… Ce vrei! Sunt un nenorocit…”

Războiul este o lume și o „afacere”, o „treabă bărbătească”, de aceea este nevoie de bărbați în permanență, chiar și de cei răniți, abia vindecați. Doctorul care-i avea în grijă pe Bologa și pe Varga, răniți după atacul rușilor, în contextul distrugerii reflectorului, face apel la statutul lor de „bărbați” atunci când aceștia cer indirect un concediu de convalescență:

― Desigur… negreșit … să vă spun drept, doar sunteți bărbați, toate comandamentele ne repetă întruna că se simte mare, mare nevoie de ofițeri, pretutindeni….” pentru a le spune indirect că vor fi trimiși îndărăt pe front.

Cum apare acest aspect, al „lucrurilor bărbătești” în Frații Jderi, care înfățișează o altă lume, temporal, cel puțin: „Atuncea bătrînul nostru adaogă așa: <<Degeaba mă tot ciocănește la cap și mă îndeamnă jupîneasa Ilisafta să-i aduc noră; noi bărbații cei bătrîni și cei tineri, avem altele de făcut… să murim pentru legea noastră…>>”.

Se presupune că ar exista un „cod al onoarei” pentru toți cei care iau parte la această „agapă”, „petrecere macabră”, când de fapt toate vorbele despre acest cod nu sunt decât vorbe. Costache Ursu știe ce gândește despre acest univers al mutilaților de război, iar lamentațiile sale interioare nu sunt gratuite, iar în fața alternativei de a fi marginalizat ca bărbat fiind „un ciung”, preferă moartea, oferindu-i, cel puțin fiului său amintirea jertfei tatălui, care „va fi pentru el o mândrie, un sprijin în viață”.

De la fiecare participant se așteaptă, așadar, cu deplină îndreptățire, de către toți ceilalți, un comportament în consonanță cu ceea ce ar cere codul respectiv, cu ceea ce, dincolo de litera regulamentelor militare, se crede că ar presupune un astfel de cod nescris, cod care în anumite momente s-ar aplica și în relațiile cu cei apropiați, aceștia fiind civili: „… Ce ți-a mai scris Titel… În locul fetei, izbucni cucoana Antigona…: — Titel al dumitale e un ticălos!… nu merită o asemenea fată!… Nu i-a scris un rând, Costache!… Nici un rând!… Amantă să-i fi fost, nu logodnică și tot ar fi… — Nici mie nu mi-a scris, încercă Ursu să-și apere băiatul. În război nu se face corespondență. Dar nu avu curajul să mai cerceteze obrazul alb, rotund al fetei”. Costache Ursu este conștient de dezinteresul fiului său pentru Nuni și încearcă să-i apere onoarea prin raportare la acele regulamente militare invocate.

Regulamentele militare, codul onoarei ostășești, sunt invocate ca o sfântă evanghelie ori de câte ori se urmărește ceva de către samsarii războiului, cei care vând și cumpără război, atrăgându-i în cursa bărbăției pe cei care își mai păstrează iluzia că războiul i-ar face „alți bărbați” și orice abdicare de la cod ar însemna pierderea șansei de a deveni cu adevărat Bărbați, în realitate „… jertfe pure — fără nici un folos pentru nimeni…”

O altă „tradiție” războinică este aceea de a considera că este o onoare moartea în război. De aceea se insistă pe valențele pozitive ale unei astfel de morți, schimbându-se sensurile lucrurilor. Mihai Vardaru amestecă pe filosofii antici cu voluntariatul, moartea în război cu fofilarea unora la partea sedentară, toate vorbele sale trădând o confuzie de valori, o îndepărtare gravă de realitate, din care confuzie rezultă chiar dorința de a avea o moarte eroică, alături de ceilalți:

„— Cum te invidiez că peste o lună ai să fii în linia de foc! rosti Mihai cu părere de rău… Dacă m-ar îi lăsat unchiul Alexandru, eram acum voluntar… — Și, desigur, înecat în Dunăre, cum și-au găsit sfîrșitul atîția ! se cutremură tanti Laura, numai la gîndul acestei posibilități. — Ce importă aceasta ? Ce poate fi mai consolator decît să dispari cot la cot cu atîția oameni pe care de abia îi cunoști și sînt totuși una cu tine ? Știți cum urăsc pe toți ceștelalți, care s-au pitit la partea sedentară ?… îi văd mergînd pe stradă, rușinați de ei înșiși, privind în jos, ca animalele despre care Salust spunea că le-a făcut natura cu capul înclinat în pămînt, sclave ale poftelor lor grosolane și temerilor lor tîmpe…

Războiul nu ar mai fi urât, i-ar face pe bărbați mai bărbați, curajul războinic este exaltat ca supremă calitate a unui bărbat, moartea pe câmpul de luptă este suprema virtute a bărbatului și nu lașitatea atât de clamată de Klapka: „― Mă înăbușe lașitatea, Bologa! Nu mai pot! Am crezut că, tăinuind-o, voi scăpa de ea, și acuma mă gâtuie…”

Lumea s-a împărțit: cine rămâne acasă este un laș, un fătălău, un nevolnic, disprețuit de toți, chiar și de femeia iubită; cine merge la război este încarnarea adevăratei virilități. O lume întoarsă pe dos de logica războiului care are nevoie de carne virilă! Bologa consideră că înainte de a se înrola voluntar în război trăia „ca un imbecil” și că „a fuma înaintea tuturor țigara pe care o fumam pe ascuns” era un act de bravură. Și i se părea cel mai formidabil eveniment, examenul care îi dădea diploma de opt clase de liceu. „Acum abia îmi dau seama — spune el —ce sens are viața și ce mare fericire mi-a rezervat destinul să trăiesc o catastrofă care va trece prin văpăi umanitatea !… Cei care ne vom întoarce de acolo avem să fim alți oameni.

Această logică războinică impusă și indivizilor, îi face să gândească și lumea civilă pe dos și să creadă cu tărie că lucrurile vor sta și în perioada de pace așa cum stau în război. Costache Ursu trăiește, înainte de tragedia care l-a lovit prin arestarea și apoi condmnarea și executarea fiului său pentru trădare, drama suferinței sale fizice, infirmitatea sa, plasând-o într-un context viitor și în contextul mentalităților legate de starea fizică „integrală” a bărbatului.„… Ciungul e ciung — asta e! Decorațiile se pun la zile mari. Și nici un mutilat nu le va pune pe locul rănii — el, căpitanul Ursu, la umăr, pe ciotul unde a fost brațul,căpitanul Nedelea pe locul unde-i fusese bărbăția, ologii pe piciorul de lemn”.

Dar femeia? Uneori este și ea atrasă în această capcană care îi îndepărtează tatăl, soțul, iubitul, prietenul, cunoscutul și intră într-o horă a presiunilor văzute și nevăzute. Ea îl determină uneori prin cuvintele și gesturile ei plecarea bărbatului la război, așa cum se petrec lucrurile și cu Marta și cu logodnicul ei Apostol Bologa:

„― Toată lumea pleacă la război, zise Marta. În privirea ei, în glasul ei, Apostol simți o tremurare ciudată. Marta se gândea la <<cellalt>>. Un ceas stătură de vorbă, și toată vremea Apostol văzu că logodnica lui e ca o străină, înțelegând însă că, printr-un singur gest, i-ar putea dobândi sufletul întreg… Un ceas șovăi, apoi la plecare se uită adânc în ochii ei și zise cu hotărâre: ― Poimâine voi pleca la război! Marta avu un zâmbet de necredință, dar numai o clipă. În clipa următoare obrajii ei se îmbujorară, privirea i se înflăcără, plină de mândrie, și apoi, cu o mișcare pătimașă, se repezi la Apostol și-l sărută pe buze… Și Apostol, în sărutarea aceasta, își sorbi izbânda” .

Pentru asemenea femei războiul este un spectacol cu ofițeri îmbrăcați în uniforme atrăgătoare, cizme strălucitoare și găitane colorate, cum era și pentru infirmierele elvețiene detașate în spitalele militare din Moldova refugiului, care determinau reverii erotice chiar și în sufletul boierului mehedințean, Costache Ursu: „…n-ar fi lucru zadarnic, ci foarte ispititor să aibă în patul lui, treizeci de nopți la rând, pe această rece și atât de curată elvețiană: lui i s-ar părea că ar face o ascensiune pe Mont Blanc, între ghețari, ei, poate, că s-ar tăvăli în miez de vară într-o căpiță de fân copt între colinele Mehedințiului.”

Multe dintre femeile romanelor despre care vorbim fac parte și din această categorie a spectatoarelor și participantelor cu carnețele de semnături la balul războiului. „… Duminica următoare avu loc <<balul filantropic>>. Deși Apostol nu era dansator, în seara aceea a dansat cu furie, ca nu cumva să rămâie mai prejos de <<cellalt>>. Locotenentul însă a jucat puțin și numai cu vreo trei fete, între care și cu Marta. Și atunci, pe fața ei, Apostol a văzut o mândrie și o bucurie rău ascunsă..”

Sunt și personajele feminine care profită de război pentru a trăi o viață dublă, de demimondenă, cu amanți, cu aventuri, exemplul Marte care „…trebuie să mai glumească cu cei ofițerași de pe aici, că așa-s vremurile.” „Glumitul” cu „ofițerașii” face parte din această lume a femeilor ale căror logodnici au plecat pe front. De ce să nu credem că prin această atitudine față de acești „ofițerași”, aceste femei încearcă să suplinească absența iubitului lor? Reîntâlnirea dintre Apostol Bologa și Marta se produce chiar în acest context confuz: „― O, domnișoară… nici nu mă așteptam să… Iartă-mă, sunt zăpăcit! … Marta avu o șovăire și chiar surâsul i se vesteji un moment. Dar își reveni repede și, întorcându-se spre însoțitorul ei, îi vorbi cu o veselie mai zgomotoasă…: ― Uite logodnicul meu, pe care îl cunoști din câte ți-am povestit despre el!… Să știi, adăugă apoi iar către Apostol, că dumnealui mi-a ținut tovărășie toată iarna, altminteri m-aș fi prăpădit de urât!”.

Care sunt opiniile bărbaților concentrați/încorporați, mai ales ofițeri, despre femeile rămase acasă: soții, iubite, amante? La muscel, seara, la popotă ofițerii, netemători de războiul care încă nu-și făcuse simțită prezența, discută despre femei, desprinzându-se două atitudini:

„—…, nevasta trebuie să fie nevastă și casa, casă. Dacă-i arde de altele, să nu se mărite…”, este cea dintâi, a căpitanului Dimiu, care consideră femeia ca sclavă a bărbatului. Bărbatul muncește „ca un câine”, „are copii”, „are necazuri”, iar nevasta „își face de cap”..

Ce spun alți ofițeri despre femeile care nu-și mai iubesc soții/iubiții/amanții? O opinie contrară era susținută de căpitanul Corabu, tânăr ofițer, cu școală germană, justițiar neînduplecat, "spaima regimentului": „—Cu ce drept să ucizi o femeie care nu te mai iubește? N-ai decât să te desparți. Dragostea-i frumoasă tocmai pentru că nu poate cunoaște nici o silnicie. E preferință sinceră. Nu poți să-mi impui să te iubesc cu sila.”

Mentalitatea cazonă își pune amprenta și asupra modului în care este concepută iubirea: „—regulă casnică? A se șterge pe picioare la ușă… a nu-și înșela bărbatul… regulament de serviciu interior al conjugalității?”. Aici apare celebra exprimare a lui Camil Petrescu despre combinarea a două suflete care se iubesc, pusă pe seama concepției lui Gheorghidiu:

„Dar cum să primești formula de metafizică vulgară că iubirea sufletească e o conjugare de entități abstracte, care când se desfac se regăsesc în aceeași formă și cantitate ca înainte de contopire: doi litri de apă și sare, puși la distilat, dau un litru și jumătate de apă și o jumătate de litru de sare; amesteci iar și iar ai doi litri de apă și sare? A crede că iubirea sufletelor e o astfel de combinare simplistă înseamnă, firește, a discuta ca toată lumea, prostește… O femeie își dă sufletul și pe urmă și-1 reia intact. Și de ce nu? Are drept să ia înapoi exact cât a dat.”

Camil Petrescu reușește să se afunde în regiunile obscure ale conștiinței și să „despice” aproape științific complexele sufletești tipice, aplecându-se asupra marilor pasiuni umane.

În focul luptelor, când senzațiile pun stăpânire pe tot ceea ce este bărbatul în luptă, când amenințarea morții este mai clară ca oricând, imaginea femeii se suprapune fumului exploziilor: „Mai aproape acum decât sufletul femeii mele mi-e trupul ei, căci senzațiile încă le mai trăiesc”.

Dar sunt și femei care participă la război în diferite posturi: infirmiere, surori de caritate („sora de caritate, mereu senină și surâzătoare.”), etc.iar unele dintre ele se disting chiar prin însoțirea trupelor pe câmpul de luptă prin acțiuni brave: „— …Măria Mănciulea? spioana? spioana de ieri noapte? … A trecut Oltul în fruntea unui regiment… ca să-i arate drumul. Rănit, …, aveam să-i văd, în vitrină la "Julieta", fotografia alături de regina și doamnele de onoare de la palat… are "Virtutea militară" de aur … acum am auzit că e și în cărțile de citire”.

Se inserează aceste personaje feminine într-o anumită logică a războiului? Considerăm că nu și că fac parte prin ceea ce întreprind, trădări, aventuri, gelozii, așteptări, rugi, îndrăgostiri etc. din viața firească a lumii civililor.

Dar cu atât mai înălțător este atunci când apare iubirea în chiar centrul ororii, chiar în măruntaiele monstrului. Ilona se îndrăgostește de Apostol și Apostol de fată, chiar în mijlocul unor evenimente groaznice, momente subliniate de autor prin execuția țăranilor români de către trupele austro-ungare, pe temeiul spionajului în favoarea românilor. Ea, ilustrează acea faptă pe care în spitalele lui Aderca, din 1916, o realizează oficial acele infirmiere sau surori de caritate, în spitalele refugiului: „Și Ilona… S-a jurat că nu se va mișca de lângă patul lui, și chiar nu s-a clintit.”

O lume încă civilizată, din perspectiva lipsei uciderii normative. Că într-o lume a războiului un bărbat simte acut sentimentul geloziei, al pierderii femeii iubite, al tuturor îndoielilor și întrebărilor, este un fapt extraordinar care trebuie subliniat cu putere. Dar că un bărbat aduce cu sine din război sentimentul urii, al dorinței de a ucide, acest fapt este consecința înstăpânirii ororii pe sufletul aceluia. Chiar și Apostol Bologa are această atitudine față de logodnica sa, Marta: „Întâlni privirea lui Bologa și nu mai sfârși, cuprinsă de o frică pe care n-o putea birui. … Cănd tăcu Marta, își dădu și el seama și se cutremură, parcă s-ar fi trezit cu un pumnal în mână, gata să lovească… Apoi se uită la Marta și surâse, speriat puțin el însuși de spaima ei.”: ― M-am sălbăticit..”

De fapt toată manifestarea oarecum violentă a lui Bologa după plecarea Martei, se înscrie în aceeași continuitate a manifestărilor războinicului, a mândriei războinicului pe care am văzut-o chiar în contextul execuției lui Svoboda. Bologa se justifică, își legitimează acțiunile prin apelul la trăirile sale din război și nu prin altceva exterior acestuia, de aceea lucrurile i se par îngrozitoare: „―Îngrozitor, îngrozitor! îi murmurau buzele singure”

Dacă aceste sentimente față de femeia, necontaminate de spiritul războiului ar subzista pe toată perioada în care un bărbat este în mijlocul războiului și luptă și ucide etc. suntem siguri că „bestia” ar da înapoi și că războaiele nu și-ar mai găsi instrumentele umane care să-l poarte.

Costache Ursu găsește o oază de dragoste în drumul său de Ulise, spre București, o bulgăroaică, deci făcând parte dintr-un neam inamic, dar pentru care războiul este la fel de groaznic ca și pentru combatanți: „Tânăra bulgăroaică îl readusese la viață, îl mântuise din spaime, din visul urât al acestui război care, aiurea, mergea mai departe”. În mintea sa se născu ideea că, dacă ar mai rămâne o noapte și o zi „în tovărășia caldei ei făpturi”, blajină, „atât de curat nerușinată”, ar fi redevenit omul de altădată, simplu și bucuros de viață, străin de această încleștare venită din afară, „a unor puteri pe care nu le cunoscuse, nu le dorise și care-l robiseră cu atâta îndârjire”. Dar, confruntat cu oroarea bărbatul aruncă tot ceea ce îl împiedică să devină parte a ororii, fie că vrea fie că nu.

Bărbatul care revine din război și renunță la o femeie comparând grozăviile la care a fost martor cu ușurătatea problemelor sale sentimentale, a fost învins de război și de oroare. Dar există și bărbați care pentru o femeie iubită sunt gata, aflați în război, să dezerteze: „— Suferi, Gheorghidiule? — Dacă mâine seară nu-mi dă drumul pentru două zile, dezertez”

Ce o deosebește totuși pe femeia din timpul războiului de femeia din perioada de pace? Așteptarea! Ea, oriunde ar fi, într-o țară cuprinsă de război, așteaptă pe cineva plecat în sânul grozăviei. Nuni așteaptă scrisorile lui Titel: „Cucoana Antigona zise bărbătește… Plângi degeaba, Nuni și degeaba îți strici ochii, că tot la tine o să vină!… Fată ca tine nu mai găsește el. Tu lasă-l așa, orb cum e, până o băga de seamă…”. Uneori devine o ființă religioasă, dar un fel aparte de credință, existentă chiar și la femeile care pot fi caracterizate ca atee: o credință în bărbatul plecat, a cărei supraviețuire o asigură ea prin gândul permanent la el. Orice uitare a aceluia, ar avea drept urmare ruperea unui fir invizibil care îi asigura, ca un fir modern al Ariadnei, ieșirea din „labirintul războiului”. Nuni ține să-l asigure pe Costache Ursu, care mai târziu îi va deveni soț, fiind inițial logodită cu fiul acestuia, Titel, că îl va aștepta la conac până când el va reveni.

Și poate că aceasta este suprema valoare a femeii în fața războiului: constanta la care, bărbatul plecat la război, devenit bestie, ucigaș oficial, se poate întoarce și se poate regăsi și își poate regăsi acel sine terfelit de părăsirea umanității.

În dorința lui de scăpare din cleștele inamicului, Costache Ursu revine cu gândul la tânăra bulgăroaică, aceea care trecând peste deosebirile etnice, îl salvează într-unul din momentele retragerii sale, pe bărbat. Salvarea o leagă acesta, cu religiozitate aproape, de existența acelei femei: „…înțelese, fu încredințat, că … va scăpa de hăituirea dușmanului, dincolo, la ai lui. Era o dorință atât de puternică, încât, în simțirea lui, acoperea toată imensitatea dezastrului și scăparea se întrupa ca o biruință fantastică, miraculoasă, definitivă …”. Dar și unul și altul au trecut prin furcile caudine ale existenței fracturate. Dacă se pot regăsi de aceeași parte a soarelui și luminii, atunci înseamnă că umanitatea nu a pierit nici din el, nici din ea.

„— Ciudată muiere… Pe tot pământul ea s-ar simți ca la ea acasă, dacă ar avea alături, totdeauna, un bărbat” exclamă Costache Ursu metaforic și într-un sens generic. Metamorfoza există așadar în ambele sensuri: și la plecarea bărbatului la război și la venirea acestuia. Regăsim aici o dublă metamorfoză, a unui om în vierme și apoi în final într-un fluture.

„— De nimic nu ne-a cruțat acest război, pe care îl slăvești tu, Mihai ! suspină Laura Vardaru… Tot ce există suferință omenească ne-a fost dat să îndurăm… Care dintre noi vom scăpa — dacă va mai reveni vreodată viața normală — o să mai putem oare fi ca înainte, veseli, să rîdem, să gândim senini la viitor, să facem planuri, să uităm ?… Iată ce mă întreb eu, copii, nu pentru mine, căci eu nu mai aștept mult de la viață, ci pentru voi… Și iată de ce mă tem și de ce nu te înțeleg, Mihai.

O femeie în plină oroare a războiului, conștientizează oroarea ca un dat al timpului pentru ea și pentru ceilalți, exprimându-și neînțelegerea față de fiul ei ce devine bărbat.

Ce concluzii reușim să desprindem la sfârșitul acestui capitol?

În primul rând bărbații se simt datori, în primul rând față de o femeie, să participe la război, eventual și voluntari.

În al doilea rând, uneori femeile au despre război, o percepție răsturnată, de operetă, care transformă măcelul în spectacol.

În al treilea rând, bărbații au propensiunea de a socoti războiul „o treabă bărbătească”, care conferă forță, măreție, energie, moarte eroică. Bărbatul ucide.

În al patrulea rând, femeia rămâne, în orice circumstanță a războiului, icoana către care se întoarce fiecare bărbat, indiferent de curajul sau lașitatea sa, ascunse sau manifeste. Femeia așteaptă, se manifestă oricum, dar nu ucide.

În al cincilea rând, războiul creează discriminări în ceea ce ține de intelectul bărbaților participanți, care, nereușind să se desprindă de oroare, o aduce între ea și el și după sustragerea din conflict sau încetarea conflictului.

Printr-o înțelegere și menținere firească a raporturilor dintre bărbat și femeie, ca participanți la un eveniment inefabil, acela al iubirii, dar și al geloziei, al înșelării, al despărțirii și revenirii, considerăm că războiul oferă ocazia revenirii la viață după acea moarte sentimentală, moarte a emoțiilor, la care ne-am raportat anterior, tocmai prin tragismul său. Bărbatul care nu permite experienței războiului să-l acapareze în defavoarea oricărui sentiment față de o femeie, nu a fost pervertit în nici un fel de război și se poate întoarce ca Ulise la Penelopa. În pace.

CAPITOLUL VI

RETROSPECTIVA ȘI ANTICIPAREA PĂCII

Pacea, în general este definibilă prin prisma absenței războiului. Dar nu orice absență a războiului înseamnă pace, absența respectivă trebuind să fie reglementată prin documente de drept internațional, dacă ne raportăm la planul juridic al acestui fapt. Din perspectiva omului care trăiește într-un timp și un spațiu al războiului, acesta poate îndeplini condițiile de participare sau neparticipare la război prin evenimentul înrolării și al angrenării directe în desfășurările impuse de logica războiului. Spațiul războiului poate determina ca pacea să se retragă, chiar și la acest nivel al urbanului neafectat direct de operațiunile militare: „La Iași, căpitanul căzu ca-ntr-o lume nouă. Capitala mișuna de civili dezorientați, de militari de toate naționalitățile pe străzile cu zăpada nestrânsă, pătată de lături și gunoaie, toți cu mutre îngrijorate, ca de maniaci…”.

Neparticiparea unui individ la război nu presupune că, pentru acesta, războiul a fost înlocuit cu pacea, ci doar că temporar necesitățile războiului sunt satisfăcute cu materialul uman adecvat acțiunilor specifice războiului. În momentul în care acest material, de o anumită factură, vârstă, sex, etc. se dovedește insuficient statul angajează resursele atipice pentru purtarea războiului: copii, bătrâni, femei, etc. nu numai bărbați apți combatanți. Descrierea succintă a locotenentului Luchi este sugestivă: „Dârdâind de frig , cu chipul lui de coconaș pirpiriu, mototolit de nesomn, gâtuit parcă de legătura mătăsoasă de la mama sau de la iubită…”.

Așadar pacea nu trebuie confundată cu neparticipare. Un individ poate fi afectat de starea de război chiar dacă a rămas „la vatră”. Inclusiv cei neluați în calcul de samsarii războiului, pot suferi consecințele purtării războiului din depărtare.

Dacă războiul are anumite definiții generale, dar și anumite trăsături specifice în funcție de timp, spațiu, epocă, specificul armelor folosite, tradiții, etc. și pacea are de asemenea pentru epoci diferite și accepțiuni generale, dar și accepțiuni specifice. În același timp putem vorbi de o dihotomie război-pace, care poate să fie sau nu conștientizată, de asemenea în funcție de anumiți factori. Altfel este percepută starea de pace în Evul Mediu, altfel este percepută în Epoca Modernă, sau la sfârșitul Epocii Moderne care se încheie chiar cu prima conflagrație mondială, ori în Epoca Contemporană.

Pacea în Epoca Modernă este o stare normativă mult mai mult ca în alte epoci trecute. Modernizarea societăților umane a dus nu numai la modernizarea războiului, ci și la modernizarea păcii. Până la Primul Război Mondial realitatea purtării războiului a creat ideea că acesta nu are o continuitate susținută în timp și spațiu. Operațiunile militare se desfășurau într-un timp scurt, bătăliile durau de la răsăritul soarelui până la apus, sau cu cât ne apropiem de Epoca Modernă, câteva săptămâni sau luni. În spațiul românesc care constituie în mare parte substanța teritorialității războiului în romanele analizate, până la Primul Război Mondial nu s-a desfășurat un alt război care să permită apariția unei alt tip de atitudini și mentalități în legătură cu ideile de război și pace mult diferite de ceea ce se moștenise din Evul Mediu. Declanșarea Primului Război Mondial a schimbat viziunea asupra războiului din toate perspectivele: temporal, spațial, uman, dinamic, al stării de fapt și a stării juridice.

Cum este percepută starea de pace înainte de declanșarea războiului („Toate au mers cum au mers, și mai mult bine decât rău, până ce a dat pacostea războiului peste bieții oameni.”), cum este definită pacea după ce acesta începe să se desfășoare pe alte meleaguri, cum este percepută pacea din momentul în care și spațiul care constituie scena romanelor analizate este integrat în război? „Când izbucni în Europa războiul, Costache la Broșteni nici nu se miră, nici nu se sperie, ca și cum ar fi fost vorba de o întâmplare din lună. Dar în curând băgă de seamă că acel cataclism îl privea și pe el — căci era o minunată afacere”.

Civili și militari percep pacea, considerăm noi în linii generale asemănătoare, ceea ce diferă fiind semnificațiile acesteia: „Titel vestea pe tatăl lui de la Broșteni că ceruse voie unchiului Vasile să plece pe front și-l rugase să intervină pe lângă marele-cartier german să fie atașat la vreo brigadă… Ce rost aveau toate acestea?… Ce-l privea pe Titel războaiele nemților?… Zănatic băiat, ca totdeauna!… Acum voia să-și pună pielea în joc! Era o nerozie”. Este interesant să identificăm modul în care starea de pace este percepută de soldați și ofițeri la începutul războiului, după primele lupte. La întrebările tatălui său despre război, fiul său Titel evită inițial un răspuns direct, pentru ca peste câteva momente, să adauge: „— Cred că a fost o greșeală!… Nouă nu ne trebuia război — și încă împotriva germanilor! — Asta spun și eu…, bâigui Costache aruncând o privire asupra fiului, ca asupra unei ființe superioare.. — …Unde vor fi germanii, pentru noi va fi dezastru. Eu îi cunosc.”. Apoi pe măsură ce și cele mai sumbre previziuni privitoare la prelungirea războiului se adeveresc și tragedia marilor confruntări devine o realitate universală.

Cum apare starea de pace, anterioară bătăliei de la Vaslui, Podu-Înalt din 10 ianuarie 1475? Să urmărim firul narațiunii:

„De data asta cei ce soseau au fost mirați de tăcerea palatului. Era o vreme de moină. Cînd ningea, cînd curgeau ape. Cînd se îmbulzeau nouri din miazăzi, cînd se arăta soarele în senin puține ceasuri în acele scurte zile de dechemvrie, în ziua aceea de Sfîntu-Ștefan cumpăna stihiilor a stătut cu liniște; nu ploua și nu ningea, dar nici nu se arăta rază de soare. Vîntul de la amiază urma să sune cu întristare în pomii și copacii desfrunziți din preajma curții domnești. La casele, bordeile și bărătcile oștimii era odihnă, dar nici o mișcare de veselie. La palat, deasemeni, o înfățișare posomorită a lucrurilor și oamenilor.”„Măria sa ajunează. Părintele arhimandrit spune că pentru măria sa ziua de azi e zi neagră de scîrbă, căci țara e în prada păgînilor, și sufletul măriei sale nu-i la benchet, ci la rugăciune. Asemenea vorbe le-am auzit cu toții. În alți ani era altfel, cinstite comise Onu.”

Cum se reflectă în conștiința individuală ideea și realitatea / irealitatea păcii și cum este reflectată de mentalul colectiv? Vom încerca în aceeași măsură să identificăm și deosebirile de pragmatică a păcii și războiului. În sensul acesta pacea este, pentru unii, ca de exemplu colonelul Vasile Ursu, fratele lui Costache Ursu, doar acea stare premergătoare războiului, în care se folosesc toate mijloacele pentru a crea „casus belli”, pentru intrarea țării în război. Lucrurile acestea sunt aflate de către Costache Ursu din ziare, iar pentru el pacea are un alt sens decât pentru fratele său. Fiecare, din punctul său de vedere privește pragmatic, dar în mod diferit pacea. Pentru Costache Ursu pacea este acea stare care-i asigură continuarea nestingherită a afacerilor, în contradicție totală cu fratele său, doritor de război.

Ne punem întrebarea, la care vom încerca să oferim un răspuns, dacă aceleași noțiuni, iar în cadrul nostru referențial, în special noțiunea de „pace” au / are aceeași semnificație pentru civili, militari, „mulțimile șezând” și „mulțimile în mișcare”. Este evident că atât pacea cât și războiul își au un vocabular specific, sau unul în care semnificațiile acelorași cuvinte sunt schimbate radical conform contextului, fiecare personaj, militarde carieră sau rezervist, venind cu bagajul propriei formări, de aici nuanțele de batjocură ale maiorul Plopșoreanu la adresa rezervistului Costache Ursu, care se gândește la „acel ridicol discurs lângă harta desfășurată?” a maiorului.

Un alt aspect asupra căruia ne oprim se leagă de perspectiva păcii, așa cum se proiectează ea în mintea soldaților, a ofițerilor, a tuturor acelora pe care războiul i-a smuls din atmosfera pașnică a păcii antebelice, dar și în mintea civililor peste care vine războiul, nu cel îndepărtat, ci acela de lângă ei, războiul care își alege carnea de tun chiar dintre acești civili de la plug. Tatăl Ilonei îl întreabă pe apostol Bologa, proaspăt venit pe frontul românesc, din spital: „înmuind glasul, misterios: ― Oare ce-o mai fi cu pacea, domnule ofițer?… Prin oraș nu se aude nimic?… … am prins o vorbă cum că rusul s-ar fi dat bătut și că vrea să se împace… Uite așa umblă vestea pe acolo, printre ofițeri, despre muscali! Ce-o fi, ce n-o fi, Dumnezeu știe, și bine-ar fi să fie ceva! ― Eu vin de-a dreptul de la spital și nu știu ce-i prin lume, ziseApostol. Dar bine nu-i, bade, asta o văd!” Evidența tragediilor aduse de război este clară și în mintea acestui om, afectat până atunci indirect de război, dar interesat în încheierea acestuia („Măcar de le-ar da Dumnezeu celor mari milă și înțelepciune să bage sabia în teacă și să ne scape de pieire! Că ei stau colo și dau porunci, iar oamenii suferă și se chinuiesc și mor…”).

Aceeași obsesie și la civilii care nu sunt în miezul conflictelor. Mama lui Apostol Bologa aduce vorba despre pace: „Degeaba, nu se arată a pace… S-a tot vorbit vreo două săptămâni că vine pacea, că muscalii așa și pe dincolo… aș, palavre!”

Cei aflați pe front, chiar și ofițerii, au nostalgia păcii și simt dureros absența ei. Adresâdu-se lui Bologa pentru a-l îmbărbăta, în fața perspectivei de a lupta pe frontul românesc, aduce în discuție ideea păcii, ca moment eliberator: „― Să mergi unde vom merge toți, zise Klapka grav, cu o resemnare îndurerată. Să mergi, să faci ce vor face toți și să-ți închizi ermetic toate portițele sufletului până ce va sosi pacea sau se va prăbuși lumea, sau până ce-ți va veni rândul și ție să mori și să scapi de toate chinurile!”

Perspectiva păcii se proiectează nu numai cu încărcătura ei afectivă referitoare la încetarea ororii, ci și cu aceea a unei terori care încet, încet apare la supraviețuitori: ce vor face după încheierea războiului? Potențialii supraviețuitori încep să conștientizeze în proximitatea păcii, statutul lor dezechilibrat, statut creat de anii de război, iar acum de perspectiva clară a păcii.: „Acum barem de-ar veni odată pacea, să mai scape oamenii de chinuri și de groază. Că de când a intrat și România în război parcă viața noastră e și mai amară, și mai întristat ni-e sufletul…”

Întrebările se pun de către personajele romanelor, aflate direct încă în război, dar ele perpetuează după semnarea armistițiului și apoi a tratatelor de pace și, mai departe în deceniul III al secolului al XX-lea, dacă vorbim aici de Primul Război Mondial. Războiul, putem spune, continuă între foștii soldați de pe frontul conflagrației mondiale, pe un alt front al generației sacrificate. Costache Ursu resimte patologic pacea de după război:

„Bolnăvicioasele turburări din ultimul timp, de care crezuse că va scăpa în liniștea însorită a Veneției, în suava și delicata iubire a Nunii, se înmulțiseră, deveniseră torturi — tocmai în Veneția și în brațele tinerei sale soții. Ce-nsemna pacea asta de moarte?… De ce uitaseră toți avântul de pe front? Unde era entuziasmul, furia, care putea îndemna pe un tată să-și ucidă fără milă fiul?… Costache avea nevoie de luptă, de învierea zilelor de pe front”.

Spunem că modul de a fi al lui Costache Ursu ilustrează cu prisosință „bestializarea” sa, moartea sa personală și subiectivă. Emoțional Costache Ursu încearcă să suplinească emoțiile produse altădată de fiul său, care i se înfățișează permanent ca o „nălucă” (de altfel penultima parte chiar așa se intitulează), prin alte emoții, politice, erotice, etc. După părerea sa„Lumea prea se împăcase în tihna de după război”. Nu mai voia nimeni nimic! Evenimentele de pe câmpiile de luptă deveniseră anecdote, glume și caricaturi prin ziare ca și invalizii. Năluca fiului său executat în Valea Copoului îl urmărește pretutindeni și nu poate scăpa de ea niciunde și nicicând. Obsesia lui, legată de ura-iubirea prea mare pentru fiul său nu are rezolvare în această atmosferă de pace, realizează Costache. Repetata execuție pe care o dorește pentru fiul său, ca pedeapsă pentru marea durere pe care i-a pricinuit-o, nu se poate face, nici aevea, nici în gând, atâta timp cât era pace: „dacă s-a făcut liniște, atât de multă liniște?…”

Ajungem pe nesimțite la o altă idee esențială pentru înțelegerea romanului 1916 prin prisma discuției despre pace: pacea nu este una generală, universală, pentru toată lumea la fel decât în anumite linii extrem de generale. Pacea este o conștientizare lucidă a eliminării tuturor persecuțiilor care sunt dirijate sau auto-dirijate asupra ființei umane, iar pragmatica păcii oferă soluția pentru îndepărtarea ororilor războiului: am conchide că fostul căpitan Costache Ursu, ar avea toate motivele să se considere erou, să trăiască liniștit și împăcat pentru că și-a făcut „datoria” către țară, pentru că a contribuit la executarea unui „trădător”, care, doar întâmplător era fiul său. Dar Costache își dădea seama că era persecutat tocmai de această pace, în care trăia ca și cum fiul său nu fusese. Faptele păcii: așezarea hotarelor, în ciuda profețiilor fiului său, faptul că Soarele răsărea în fiecare dimineață, că globul pământului se învârtea de milenii și avea să se învârtească mereu alte și alte milenii, ca și cum el n-ar fi fost împușcat, îl obseda și-l măcina înebunindul pe Costache Ursu, care ajunge să considere pace nefirească: „Era cu putință o asemenea monstruozitate?”.

Pentru Costache Ursu mersul liniștit al acestei lumi nu era pe potriva tragediei trăite de fiul său și de el. Ar fi dorit ca înseși axa lumii să se schimbe, ca înseși timpul să-și schimbe cursul pentru a repeta cele ce fuseseră făcute, dar, și aici se regăsește tot chinul lui Costache, el să uite de ura-iubirea pe care o avea pentru fiul său și să rămână numai cu iubirea! Costache îl ura pe el, pe fiul său mort, pentru cum îl făcuse să sufere după moartea sa. Liniștea, pacea lui Costache Ursu nu se găsea pe această lume!

Nici Apostol Bologa nu apreciază pacea de acasă, în scurtul său concediu de refacere. A adus războiul cu el, iar spațiul și timpul din afara războiului i se par, în contextul unor întâmplări firești în logica umană și a relațiilor bărbat-femeie, nefirești, ceea ce-l face să exclame:

„― Rău îmi pare, mamă, c-am mai venit acasă.”. Și chiar aici acasă drama sa se adâncește.

Concluziile pe care ni le permite materialul studiat și analiza întreprinsă de noi, merg spre următoarea direcție:

În primul rând, pacea nu este apreciată la adevărata valoare atunci când ea există, războiul fiind cel supraevaluat de majoritatea personajelor romanelor studiate.

În al doilea rând, pacea este concepută din perspective diferite în romanele studiate, dar în același timp și în același roman în funcție de inserția — anticipată, participativă sau retrospectivă — a războiului în timp.

În al treilea rând, pacea după ce un război ucigător și îndelungat s-a desfășurat și încheiat, devine nefirească pentru unele personaje, bestializate total de război.

În al patrulea rând, pacea există în sufletul și mintea războinicului, ca un background existențial formal și nu real. Pacea își pierde credibilitatea pentru aceste personaje.

Pacea sufletească, existențială, subiectivă, emoțională, etc., urmare a alungării morților enumerate de noi în capitolul al III-lea, se realizează pentru toate personajele principale, dar și unele secundare, din romanele românești interbelice menționate, prin lașitate, dezertare, trădare, abandon.

CONCLUZII

DESPRE DESTINE REPETATE

Iată că se detașează cu pregnanță un adevăr: cei ce au scris despre războiul mondial în perioada interbelică au participat la el sau au simțit întreaga amărăciune a tinerei generații sacrificate în tranșeele Mărășeștilor, Mărăștilor și Oituzului, sau în celelalte tranșee ale societății românești interbelice. Despre război nu poți scrie decât dacă ai făcut parte din el, iar cei cinci romancieri ale căror scrieri le-am folosit pentru a întreprinde analiza asupra temei propuse, au participat la război, într-o formă sau alta, creând apoi o sublimare a experiențelor lor, într-un timp și spațiu literar

În romanele analizate, timpul și spațiul nu reprezintă doar acele elemente necesare unității compoziționale, ci factori activi implicați în desfășurare, cu aceeași putere de semnificare ca aceea a acțiunilor personajelor. Există un timp al războiului și un spațiu al războiului, fără îndoială. Acestea însă aparțin tot oamenilor, dar și ei aparținând în aceeași măsură războiului, ca logică întoarsă. Translația de la timpul războiului, din spațiul războiului spre cele firești, normale, aflate într-o logică umană firească, se face însă prin ceea ce-l face pe om să revină la statutul său de om: dezertarea, trădarea, lașitatea, fuga.

Tragediile care apar în război sunt numeroase și diverse, tragedii care îl privesc pe individ și totodată mulțimile angajate în absurditatea generală. Războiul afectează atât natura exterioară a individului cât și pe aceea profundă.Asistăm la persistența în straturile celui mai adânc subconștient, a dorinței de reîntoarcere a individului aruncat în logica războiului, care de fapt este o iraționalitate uriașă, la logica faptului rațional, acela care nu implică nici un fel de moarte. În război omul suferă numeroase „morți” până la aceea fizică, fiecare dintre acestea jalonându-i drumul spre bestializare. Din iraționalitatea războiului, omul aproape zdrobit nu poate ieși decât prin evadarea din timpul și spațiul războiului prin lașitate, dezertare, refuzul de a lupta, coborâre în timpul anterior. Trăirile și faptele personajelor analizate, din punctul de vedere al efectelor războiului asupra lor, în conexiune cu tragediile colective, ne îndreptățesc să considerăm că ipotezele formulate în ceea ce ține de caracterizarea romanelor studiate, încep să prindă contur.

Războiul produce o schimbare radicală a majorității oamenilor, fapt evident în cele patru romane despre Primul Război Mondial. Schimbarea oamenilor nu este una care să ilustreze triumful umanității, ci este o „bestializare” a ființei umane. Logica războiului este aceea care supune individul. Există și dovezi ale persistenței unor atitudini umane, chiar și în mijlocul celei mai groaznice catastrofe. Oamenii de genul acesta sunt rari în război.Se produc și re-umanizări ale indivizilor, re-conștientizări, dar starea de confuzie existențială nu le permite acestora să ducă până la final procesul, sustrăgându-se complet războiului prin lașitate, trădare, dezertare, etc. Schimbarea nu se produce și în cazul mulțimilor, acestea, atât cele civile cât și cele militare, reacționând, sensibil la fel. Mulțimile sunt mult mai susceptibile la zvonuri, la vorbe, la tot ceea ce nu ține de ordinea cazonă. Cele cinci romane românești interbelice, dintre care patru (lăsând deoparte Jrații Jderi) surprind fenomenul schimbării la față a individului, toate personajele suferind această transformare în bestie, în măsuri diferite și cu intensități diferite. Aceste măsuri diferite, intensități diferite și contextele narate apelându-se la diferite tehnici, îndreptățesc și din perspectiva concluziilor la acest capitol caracterizarea făcută de noi romanelor menționate.

Bărbații se simt datori, în primul rând față de o femeie, să participe la război, eventual și voluntari. Uneori femeile au despre război, o percepție răsturnată, de operetă, care transformă măcelul în spectacol. Bărbații au propensiunea de a socoti războiul „o treabă bărbătească”, care conferă forță, măreție, energie, moarte eroică. Bărbatul ucide. Femeia rămâne, în orice circumstanță a războiului, icoana către care se întoarce fiecare bărbat, indiferent de curajul sau lașitatea sa, ascunse sau manifeste. Femeia așteaptă, se manifestă oricum, dar nu ucide. Războiul creează discriminări în ceea ce ține de intelectul bărbaților participanți, care, nereușind să se desprindă de oroare, o aduce între ea și el și după sustragerea din conflict sau încetarea conflictului. Printr-o înțelegere și menținere firească a raporturilor dintre bărbat și femeie, ca participanți la un eveniment inefabil, acela al iubirii, dar și al geloziei, al înșelării, al despărțirii și revenirii, considerăm că războiul oferă ocazia revenirii la viață după acea moarte sentimentală, moarte a emoțiilor, la care ne-am raportat anterior, tocmai prin tragismul său. Bărbatul care nu permite experienței războiului să-l acapareze în defavoarea oricărui sentiment față de o femeie, nu a fost pervertit în nici un fel de război și se poate întoarce ca Ulise la Penelopa. În pace.

Pacea nu este apreciată la adevărata valoare atunci când ea există, războiul fiind cel supraevaluat de majoritatea personajelor romanelor studiate. Pacea este concepută din perspective diferite în romanele studiate, dar în același timp și în același roman în funcție de inserția — anticipată, participativă sau retrospectivă — a războiului în timp. Pacea după ce un război ucigător și îndelungat s-a desfășurat și încheiat, devine nefirească pentru unele personaje, bestializate total de război. Pacea există în sufletul și mintea războinicului, ca un background existențial formal și nu real. Pacea își pierde credibilitatea pentru aceste personaje. Pacea sufletească, existențială, subiectivă, emoțională, etc., urmare a alungării morților enumerate de noi în capitolul al III-lea, se realizează pentru toate personajele principale, dar și unele secundare, din romanele românești interbelice menționate, prin lașitate, dezertare, trădare, abandon.

***

Cei cinci romancieri Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu, Camil Petrescu, Felix Aderca, Mihail Sadoveanu, ale căror scrieri, Pădurea spânzuraților (1922), Întunecare, 2 vol. 1927 (Acolo șezum și plânsem) – 1928 (Întoarcerea unde au fost jurămintele), Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, (1930), 1916, (1936), Frații Jderi, (1935 – 1942), le-am folosit, au participat la război, într-o formă sau alta, cărțile lor prezentând războiul în toată hidoșenia lui. Ceea ce au spus chiar autorii despre romanele lor, îndrăznim să afirmăm noi, confirmă ipotezele de lucru expuse în Argument.

Analiza asupra timpul războiului, și spațiului războiului pune în evidență instrumentele prin care omul prins în oroarea războiului poate să revină la statutul său de om: dezertarea, trădarea, lașitatea, fuga. Din nou considerăm că ideile analizei noastre îndreptățesc ipotezele inițiale.

Toate trăirile și faptele personajelor analizate ca indivizi luați separați, din punctul de vedere al efectelor războiului asupra lor, în conexiune cu tragediile colective, ne îndreptățesc să considerăm că ipotezele formulate în ceea ce ține de caracterizarea romanelor studiate, sunt de asemena valabile.

Romane românești interbelice care au ca subiect războiul și consecințele sale, dintre care patru (lăsând deoparte Jrații Jderi)se referă la Primul Război Mondial, surprind fenomenul schimbării la față a individului față în față cu războiul. Toate personajele suferă transformarea în bestie, în măsuri diferite și cu intensități diferite. Acestea îndreptățesc caracterizarea făcută de noi romanelor menționate

Analiza asupra raporturilor dintre bărbat și femeie în război, ca participanți la un eveniment inefabil, acela al iubirii, dar și al geloziei, al înșelării, al despărțirii și revenirii, relevă faptul că războiul oferă ocazia revenirii la viață după acea moarte sentimentală, moarte a emoțiilor, la care ne-am raportat anterior, tocmai prin tragismul său. Personajele principale din aceste romane sunt bărbați care nu reușesc să se rupă de război și își trădează astfel femeia.

Pacea sufletească, existențială, subiectivă, emoțională, etc., urmare a alungării morților enumerate de noi în capitolul al III-lea, se realizează pentru toate personajele principale, dar și unele secundare, din romanele românești interbelice menționate, prin lașitate, dezertare, trădare, abandon.

Toate acestea dovedesc, avem convingerea deplină, că în război destinele sunt repetate, iar autorii celor cinci romane, prin viața lor și prin creația lor, nu fac decât să repete destinele personajelor lor.

Reafirmăm așadar ideile considerate ipoteze în Argumentul nostru și considerăm că într-adevăr că:

romanul Pădurea spânzuraților este un roman al dezertării, ca instrument al supraviețuirii personale și subiective.

romanul Întunecare este un roman al lașității colective, ca instrument al supraviețuirii colectivității..

romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este un roman al morții sentimentului, ca instrument al supraviețuirii individuale.

romanul 1916 este un roman al trădării, ca instrument al supraviețuirii personale, subiective și civice;

romanul Frații Jderi este un roman al războiului idealizat;

BIBLIOGRAFIE

Corpus de texte:

Aderca, Felix, 1916, (1936), Editura Hasefer, București, 1997;

Petrescu, Camil, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, (1930), Editura 100+1 Gramar, București, 2007;

Petrescu, Cezar, Întunecare, 2 vol. 1927 (Acolo șezum și plânsem) – 1928 (Întoarcerea unde au fost jurămintele), Editura Eminescu, București, 1971;

Rebreanu, Liviu, Pădurea spânzuraților (1922), Editura Militară, București, 1984;

Sadoveanu, Mihail, Frații Jderi, (1935 – 1942), E-Book realizat după Ediția a VI-a Vol. III, Editura Tineretului, București, 1969;

Lucrări de literatură și istorie

Boia, Lucian, Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări, Humanitas, București, 2014.

Chifor, Valentin, Felix Aderca sau Vocația experimentului, Dacia, Cluj-Napoca, 1996.

Crețu, Nicolae, Constructori ai romanului: Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2009.

Ghidirmic, Ovidiu, Camil Petrescu, Scrisul Românesc, Craiova, 1975.

Hertanu, Petre, Liviu Rebreanu ctitor al romanului românesc modern, AS, Iași, 1997.

Ilie, Stancu, Liviu Rebreanu în Agora, Minerva, București, 1988.

Kirițescu, Constantin, Istoria războiului pentru reîntregirea României: 1916 – 1919, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989.

Marian Popa, Studiu introductiv la Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, București, 1968.

Milcu, Marilena, Camil Petrescu între tragedia clasică și generația etică de la 1930, Editura Universitară, București, 2009.

Petras, Irina, Proza lui Camil Petrescu, Dacia, Cluj-Napoca, 1981.

Popa, Constantin M.,Clasici și contemporani, Scrisul Românesc, Craiova, 1987.

Popa, Marian (2009): Istoria literaturii române de azi pe mâine, vol. I, 23 august 1944 – 22 decembrie 1989, București, Editura Semne

Popescu, Brândușa Viola, Primul război mondial și romanul englez, american și românesc, Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași, 1991.

Rădulescu, Anca, Felix Aderca: În căutarea unei generații, Aius, Craiova, 2007.

Rebreanu, Tiberiu, Geneza romanului Pădurea spânzuraților, Editura 100+1 Gramar, București, 2002.

Săndulescu, Alexandru, Introducere în opera lui Liviu Rebreanu, Minerva, București, 1976.

Savin, Nastasia, Dimensiuni ale spațiului și Marele Război în romanul românesc interbelic : "Pădurea spânzuraților" de Liviu Rebreanu, "Balaurul" de Hortensia Papadat-Bengescu, "Întunecare" de Cezar Petrescuu și "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" de Camil Petrescu, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2010.

Zaciu, Mircea, Liviu Rebreanu după un veac, Evocări, comentarii critice, perspective străine, mărturii ale prozatorilor de azi, o carte gândită și alcătuită de Mircea Zaciu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1985.

Zamfir, Zorin, Jean, Banciu, Primul război Mondial, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1995.

Webografie

Nagy, Imola Katalin, Tema Marelui Război în literaturile ardelene, în http://www.upm.ro/facultati_departamente/stiinte_litere/conferinte/situl_integrare_europeana/Lucrari4/NAGY.pdf

Nistor, Adriana, Tema războiului în roman, http://ro.scribd.com/doc/77928716/Tema-Razboiului-in-Roman

Cărți din literatura universală despre Primul Război Mondial:

Barbusse, Henri, Focul, E.S.P.L.A., București, 1960.

Hašek, Jaroslav, Peripețiile bravului soldat Švejk, Univers, București, 1997.

Hemingway, Adio arme, Editura Polirom, Iași, 2009.

Passos, John Dos, Three Soldiers, Penguin Books, 1999.

Remarque, Erich Maria, Nimic nou pe Frontul de Vest, Adevărul, București, 2010.

BIBLIOGRAFIE

Corpus de texte:

Aderca, Felix, 1916, (1936), Editura Hasefer, București, 1997;

Petrescu, Camil, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, (1930), Editura 100+1 Gramar, București, 2007;

Petrescu, Cezar, Întunecare, 2 vol. 1927 (Acolo șezum și plânsem) – 1928 (Întoarcerea unde au fost jurămintele), Editura Eminescu, București, 1971;

Rebreanu, Liviu, Pădurea spânzuraților (1922), Editura Militară, București, 1984;

Sadoveanu, Mihail, Frații Jderi, (1935 – 1942), E-Book realizat după Ediția a VI-a Vol. III, Editura Tineretului, București, 1969;

Lucrări de literatură și istorie

Boia, Lucian, Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări, Humanitas, București, 2014.

Chifor, Valentin, Felix Aderca sau Vocația experimentului, Dacia, Cluj-Napoca, 1996.

Crețu, Nicolae, Constructori ai romanului: Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2009.

Ghidirmic, Ovidiu, Camil Petrescu, Scrisul Românesc, Craiova, 1975.

Hertanu, Petre, Liviu Rebreanu ctitor al romanului românesc modern, AS, Iași, 1997.

Ilie, Stancu, Liviu Rebreanu în Agora, Minerva, București, 1988.

Kirițescu, Constantin, Istoria războiului pentru reîntregirea României: 1916 – 1919, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989.

Marian Popa, Studiu introductiv la Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, București, 1968.

Milcu, Marilena, Camil Petrescu între tragedia clasică și generația etică de la 1930, Editura Universitară, București, 2009.

Petras, Irina, Proza lui Camil Petrescu, Dacia, Cluj-Napoca, 1981.

Popa, Constantin M.,Clasici și contemporani, Scrisul Românesc, Craiova, 1987.

Popa, Marian (2009): Istoria literaturii române de azi pe mâine, vol. I, 23 august 1944 – 22 decembrie 1989, București, Editura Semne

Popescu, Brândușa Viola, Primul război mondial și romanul englez, american și românesc, Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași, 1991.

Rădulescu, Anca, Felix Aderca: În căutarea unei generații, Aius, Craiova, 2007.

Rebreanu, Tiberiu, Geneza romanului Pădurea spânzuraților, Editura 100+1 Gramar, București, 2002.

Săndulescu, Alexandru, Introducere în opera lui Liviu Rebreanu, Minerva, București, 1976.

Savin, Nastasia, Dimensiuni ale spațiului și Marele Război în romanul românesc interbelic : "Pădurea spânzuraților" de Liviu Rebreanu, "Balaurul" de Hortensia Papadat-Bengescu, "Întunecare" de Cezar Petrescuu și "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" de Camil Petrescu, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2010.

Zaciu, Mircea, Liviu Rebreanu după un veac, Evocări, comentarii critice, perspective străine, mărturii ale prozatorilor de azi, o carte gândită și alcătuită de Mircea Zaciu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1985.

Zamfir, Zorin, Jean, Banciu, Primul război Mondial, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1995.

Webografie

Nagy, Imola Katalin, Tema Marelui Război în literaturile ardelene, în http://www.upm.ro/facultati_departamente/stiinte_litere/conferinte/situl_integrare_europeana/Lucrari4/NAGY.pdf

Nistor, Adriana, Tema războiului în roman, http://ro.scribd.com/doc/77928716/Tema-Razboiului-in-Roman

Cărți din literatura universală despre Primul Război Mondial:

Barbusse, Henri, Focul, E.S.P.L.A., București, 1960.

Hašek, Jaroslav, Peripețiile bravului soldat Švejk, Univers, București, 1997.

Hemingway, Adio arme, Editura Polirom, Iași, 2009.

Passos, John Dos, Three Soldiers, Penguin Books, 1999.

Remarque, Erich Maria, Nimic nou pe Frontul de Vest, Adevărul, București, 2010.