Razboiul Hibrid In Ucraina. Noua Forma de Conflict

=== 78aa8e1d3ece2e8e9fcef26bbf60890b51483522_660840_1 ===

RĂZBOIUL HIBRID ÎN UCRAINA. NOUA FORMĂ DE CONFLICT

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1. RĂZBOIUL HIBRID – NOUA PROVOCARE A SECOLULUI XXI ?

CAPITOLUL 2. RĂZBOIUL HIBRID DIN UCRAINA

2.1 Scurtă introducere în istoria zonei

2.2 Cauza istorică ce a determinat războiul hibrid din Ucraina

2.3 Factorii declanșatori ai războiului hibrid din Ucraina

CAPITOLUL 3. CONSIDERENTE PRIVIND RĂZBOIUL HIBRID DIN UCRAINA

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Se remarcă faptul că termenul „război hibrid”, ca și cel al „mijloacelor hibride de luptă” au început să se regăsească nu doar în cadrul literaturii de specialitate, ci și în abordările specialiștilor cu precădere în ultimul deceniu. Iar statele ce se arată deosebit de interesate în fenomenul contracarării, al descurajării ori al dejucării diverselor încercări dedicate impunerii unor amenințări de natură hibridă (incluzând și războiul hibrid, bineînțeles) au început să acorde contureze o literatură special dedicată nu doar diverselor clarificări teoretice, ci și recomandărilor practice și instrucțiunilor privind astfel de amenințări.

În același timp și celebra Alianță Nord-Atlantică (N.A.T.O.) a început să contureze, încă de acum nouă ani, conceptul fundamental operațional dedicat războiului hibrid, acesta fiind catalogat în categoria principalelor amenințări la adresa securității regionale, dar și globale.

Se impune a se remarca necesitatea definirii diverselor concepte teoretice în domeniul dedicat războiului hibrid, mai ales în contextul în care s-a dovedit (a se vedea cazul Ucrainei, ce se constituie în tema prezentei lucrări de diplomă) că efectele oricărei amenințări hibride sunt deosebit de complexe și destul de dificil de identificat, în absența unei analize temeinice. Tocmai din acest motiv este nevoie de o cât mai exactă clarificare teoretică, ca și de validarea acesteia, prin intermediul formelor ce au fost deja recunoscute de specialiști, mai precis experimente, exerciții, jocuri de război, dar și modelări.

Până recent, la nivelul literaturii de specialitate s-au regăsit numeroase întrebări considerate esențiale în delimitarea războiului hibrid, specificul acestuia, diversele influențe pe care acesta le are nu doar asupra militarilor, ci și asupra populației civile, etc. De asemenea, s-a pus și problema măsurilor dedicate unor răspunsuri adecvate amenințărilor de tip hibrid, specialiștii oscilând între diversele contramăsuri de tip hibrid și mijloacele deja consacrate în domeniu.

Problema războiului hibrid a ajuns în centrul atenției tuturor ulterior anexării de către Federația Rusă a Peninsulei Crimeea, urmată de declanșarea războiului de secesiune în zona estică a Ucrainei.

Surprinși total nepregătiți pentru o astfel de formă a războiului, atât oficialii de la Kiev, cât și militarii nu reușiseră să-și însușească caracteristicile războiului hibrid în care s-au trezit implicați peste noapte, aceștia neavând capacitatea de a se pregăti în vederea apărării, de a-și planifica forțele militare, ca și acțiunile ulterioare, de a-și instrui în mod corespunzător trupele și nici de a se proteja în fața forțelor combatante.

De asemenea, s-a remarcat ulterior că aceștia nu au dispus nici de echipamente și armament special dedicat unul astfel de război, în absența unor proceduri specifice de luptă nereușindu-se contracararea inamicilor din războiul hibrid.

Demn de sesizat este faptul că mijloacele militare ce sunt implicate într-un război hibrid nu se regăsesc nici la nivelul pieței libere, nici pe piața neagră, ci doar într-un cadru restrâns al pieței dedicate tehnologiilor de ultimă oră, precum rachetele dirijate anti-tanc sau lansatoarele de rachete anti-aeriene individuale. Din acest motiv s-a conturat ideea existenței în cadrul configurării hibride a amenințării ori chiar în cadrul războiului hibrid, a implicării (voalate sau nu) a unui stat, fie în calitate de sponsor, fie sub forma susținătorului respectivului beligerant hibrid.

Așa se face faptul că nu se poate încadra în categoria războiului hibrid acel conflict în care se remarcă implicarea insurgenților civili ce nu au susținerea nici unui stat ce a fost recunoscut în mod oficial, acesta fiind doar un conflict de tip neconvențional ori un conflict civil.

De asemenea, și războiul dintre forțele armate a două state nu poate fi încadrat în categoria războiului hibrid, acesta fiind un conflict militar, în ciuda faptului că poate unul dintre statele implicate va înțelege să implice în cadrul diverselor sale acțiuni și mijloace de tip neconvențional.

La o simplă analiză prin prisma juridicului, se remarcă faptul că în marea majoritate a cazurilor unor conflicte hibride, statul ce este implicat cu diverse forțe militare în acesta nu va recunoaște implicarea sa, el uzitând de ceea ce specialiștii obișnuiesc să numească negare plauzibilă („plausible deniability”).

Așa se face faptul că oficialii acestui stat vor declara public că nu există elemente privind implicarea acestuia în respectivul conflict (respectiv resurse militare), în cazul realizării unei anchete ulterioare nereușindu-se descoperirea unor documente ori dovezi care să contravină declarațiilor oficiale.

Declarațiile de acest tip au în spatele lor numeroase motive juridice, cunoscut fiind faptul că în situația în care s-ar reuși demonstrarea implicării unui stat într-un conflict de acest gen acesta riscă o condamnare în raport cu prevederile regăsite în dreptul internațional.

În vederea evitării unei astfel de condamnări, de regulă, statul implicat apelează la o serie de intermediari ce se implică în conflict în locul său, ceea ce va face ca această forță militară, special creată în acest scop, să se remarce prin caracterul hibrid, de natură stat/non-stat.

De asemenea, se poate remarcă și faptul că marea majoritate a beligeranților de tip hibrid obișnuiesc să utilizeze în scopuri militare diverse mijloace civile, aceștia acționând militar inclusiv în interiorul populației civile, în contextul în care atât populația cât și mijloacele civile sunt protejate nu doar de principiile umanitare universale, ci și de legile conflictelor.

Așa se face faptul că, prin intermediul diverselor operațiuni de tip hibrid, respectivul stat va încerca să evite o eventuală implicare a sa în respectivul conflict (în caz contrar el ar deveni stat beligerant). Astfel, spațiile sale terestre, aeriene și maritime nu vor fi încadrate în categoria teatrului de derulare a acțiunilor militare (ele nefiind astfel ținte, ce pot fi atacate în orice moment), statul respectiv reușind să își mențină deplina libertate de acțiune, dar și inițiativele operative și strategice.

Statul are astfel capacitatea de a-și alege în mod nestingherit diversele elemente de sprijin, respectiv elementele dedicate protecției respectivelor forțe pe care le susține, pe care ulterior să le ofere drept sprijin combatanților aflați în conflictul respectiv pentru propriul său folos, fără nici un fel de restricții din partea opozanților.

CAPITOLUL 1. RĂZBOIUL HIBRID – NOUA PROVOCARE A SECOLULUI XXI ?

Cine oare ar fi crezut că la un sfert de secol din momentul sfârșitului Războiului Rece, ce a atras după sine inclusiv colapsul fostul imperiu al U.R.S.S., una dintre descendentele acesteia, Federația Rusă, va încerca să își impună cu forța statutul marii puteri în zonă?

La o simplă analiză, se remarcă faptul că încă de la începutul acestui mileniu, Federația Rusă a demarat o politică de tip ofensiv în vederea restabilirii statutului de putere absolută în cadrul spațiului aferent proximității sale, cunoscute fiind multiplele sale interese de natură geostrategică.

Se remarcă faptul că regimurile noi existente la nivelul C.S.I. (Comunitatea Statelor Independente) mai ales cele din Georgia, Republica Moldova și Ucraina s-au constituit în ultimii ani într-o adevărată amenințare la adresa Federației Ruse, nu doar prin prisma securității acesteia, ci și în contextul tendințelor acesteia de expansiune, noile regimuri înfățișându-se într-un adevărat obstacol pentru orgoliosul lider Vladimir Putin.

Acesta este motivul pentru care mulți specialiști apreciază că Vladimir Putin, în calitate de lider al Federației Ruse, se constituie într-o adevărată revanșă geostrategică pe care Moscova încearcă să o dea întregii scene politice internaționale, principalul scop avut în vedere fiind dobândirea unui capital de putere deosebit și includerea Federației Ruse în topul celor mai influente și puternice state ale lumii.

Urmare a crizei fără precedent ce s-a derulat în Ucraina, nu doar în cadrul literaturii de specialitate, ci și în discursurile analiștilor politici, ai experților militari și uneori în limbajul politicienilor a început să se utilizeze din ce în ce mai des conceptul „războiului hibrid”.

Ulterior numeroaselor acțiuni pe care Federația Rusă a înțeles să le întreprindă în ultimele două decenii, marea majoritate a diplomațiilor occidentale au început să vorbească din ce în ce mai frecvent despre așa numitul „război al lui Putin”, strategiile utilizate de acesta fiind incluse în categoria elementelor războiului hibrid.

În acest moment, sintagma „război hibrid” este frecvent utilizată în literatura de specialitate în vederea desemnării recentului conflict dintre Federația Rusă și Ucraina. Deseori, la nivel uzual, termenului război hibrid îi ia locul războiul neconvențional, războiul complex sau războiul iregulat.

Conform unor opinii, mijloacele pe care Federația Rusă a înțeles să le folosească contra Ucrainei nici măcar nu reușiseră să fie incluse într-un concept (inclusiv la nivel național), în perioada următorilor ani cercetătorii urmând să dezvolte și definitiveze diversele aspecte dedicate etapelor de derulare a acestui război hibrid, componentelor acestuia, ca și strategiile utilizate de către incontestabilul lider, Vladimir Putin.

În domeniul dedicat genezei „războiului hibrid”, se apreciază că rădăcinile fenomenului își au originea în perioada dedicată determinării poziției pe care Federația Rusă urma să o ocupe nu doar la nivel regional, ci mai ales la nivel global.

Așa după cum bine se cunoaște, în perioada mandatului controversatului Boris Elțin Federația Rusă și-a pierdut mare parte din pozițiile geopolitice, dar și geostrategice, în paralel cu diminuarea semnificativă a influenței politice manifestate la nivelul continentului european, mai ales în contextul extinderii deosebite a blocului Alianței Nord-Atlantice, în paralel cu extinderea spațiului european comun.

În contextul diverselor particularități specifice războiului hibrid (între care se remarcă ineficiența diverselor resurse necesare, fie ele economice, militare, umane ori informaționale), se poate aprecia că abordarea asimetrică se constituie în fundamentul revanșei pe care Federația Rusă și-o ia în domeniul geostrategiei.

În versiunea unor specialiști, războiul hibrid a apărut în urmă cu aproape o sută de ani (în acele vremuri el fiind reprezentat prin intermediul diverselor metode și activități ce erau specifice serviciilor speciale), primele semne evidente ale acestuia fiind regăsite în perioada de final a controversatului Război Rece, în cadrul relațiilor dintre coloșii S.U.A și U.R.S.S. De altfel, chiar marele Brzezinski a făcut referire la acest termen, analizând natura relațiilor dintre Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică, în perioada Războiului Rece.

În acest moment, se remarcă o anumită destructurare a așa numitei ordini mondiale, momentul zero fiind declanșat de discursul lui Mihail Gorbaciov din luna octombrie a anului 1989, cu ocazia conferinței de presă derulată la Reykjavik.

După doar doi ani, israelianul M. van Kreveld reușește să determine ca fiind „netrinitar” caracterul diverselor războaie ce s-au derulat în așa numita perioadă „postmodernă’’, specialistul apreciind că aceste conflicte nu se pot include în cadrul schemei consacrate guvern/armată/populație.

De altfel, în cadrul discuțiilor ce s-au purtat la începutul anului 2013 în Moscova, au fost analizate diverse probleme ce privesc:

Formele noi de manifestare ale războiului contemporan

Diversele condiții de derularea conflictelor militare

Modificările sesizate în cadrul etapelor de desfășurare ale conflictelor contemporane

Noile metode dedicate exercitării diverselor presiuni asupra inamicilor, ce pot fi exercitate nu doar pe plan militar, ci și politic și economi

O abordare interesantă este regăsită la F. van Kappen, în opinia acestuia războiul hibrid constituindu-se într-o combinație a războiului clasic contemporan, în interiorul căruia se interpun diversele mijloace și tehnologii de ultimă generație. Demn de menționat este faptul că statul care înțelege să se implice într-un așa numit război hibrid reușește să încheie o serie întreagă de acorduri cu executanții din categoria non-statalilor, ulterior aceste acorduri fiind negate cu vehemență.

În acest fel, Federația Rusă reușește să delimiteze un amplu război hibrid, nu doar prin includerea în diversele scenarii a resurselor sale energetice, ci și prin intermediul clasicelor scenarii ale menținerii conflictelor așa-zis înghețate, remarcându-se conflictul din Republica Moldova, conflictul transnistrean, conflictul abhaz din zona georgiană, dar și cel osetin.

O abordare interesantă în domeniul dedicat definirii războiului hibrid este regăsită la generalul Alianței Nord-Atlantice, F. Bridlav, în opinia acestuia conflictul hibrid având în componența sa mai multe componente, anterior regăsite la nivelul practicii militare, respectiv:

Prezența conflictului diplomatic, ce urmărește:

O rupere a acordurilor ce au fost încheiate între diversele state

Privarea respectivului stat de o susținere la nivel internațional

O desființare a diverselor alianțe existente

Mobilizarea diverselor mijloace de informare, ca și a instrumentelor de influență la nivelul psihologiei maselor, în acest fel reușindu-se determinarea unei imagini false asupra diverselor evenimente ce sunt în derulare

Nemodificarea componentei militare, eventualele forțe armate ale unui stat fiind folosite în mod anonim, autoritățile contestând orice acuzație de implicare ori de susținere a părților aflate în conflict

Multiplicarea formelor de manifestare ale războiului economic, implicând nu doar presiunile economice de tot felul, dar și șantajul, impunerea embargoului, majorarea bruscă a prețului la principalele resurse energetice, etc.

În ceea ce privește contextul geopolitic, conceptul războiului hibrid se constituie într-o noutate, acesta fiind utilizat cu precădere în sfera de influență a diverselor operațiuni derulate de forțele speciale, ce reușesc să combine practica unei rezistențe dure, dedicate diverselor amenințări la adresa întregii securități globale, cu experiența acumulată din conflictele extremiste, în care au fost implicați numeroși actori statali, dar și non-statali.

Conflictul hibrid este derulat nu doar de diversele forțe ce urmăresc o diminuare a forței guvernului ori chiar o răsturnare a acestuia (acționând nu doar în interiorul unui stat, ci și al diverselor zone de pe glob) ci și de către tot mai numeroasele forțe externe, acțiunile acestora rezidând, cu precădere:

Nu doar în susținerea adepților, ci și în convertirea acestora, în vederea pregătirii unei potențiale susțineri operative

Asupra impactului ce se resimte la nivelul economiei, ca și al sferei sociale

Asupra acțiunii de coordonare a diverselor eforturi diplomatice

În diversele acțiuni de protest, ce sunt atent organizate

În vederea atingerii diverselor scopuri, anterior menționate, se încearcă implicarea maximă a diverselor elemente specifice conflictului de acest gen, respectiv:

Forțe speciale

Grupări criminale

Forțe de cercetare

Specialiști în domeniul informațional și psihologic, etc

La modul general, războiul hibrid reușește să definească relațiile existente între diversele părți beligerante, cu referire la:

Tot mai numeroasele incidențe resimțite la nivelul securității regionale, dar și internaționale

Incidențele sesizate la nivelul securității naționale ale statelor

Prin război hibrid se înțelege războiul ce este dus de o parte beligerantă cu diverse mijloace militare de tip convențional, dar și cu mijloace militare neconvenționale, uneori constatându-se și implicarea simultană a mijloacelor non-militare.

Acțiunea militară agresivă a Federației Ruse din anul 2014 a reușit să deformeze grav întreg sistemul securității regionale, dar și internaționale, în același timp cu afectarea sistemului dreptului internaționale. Mai precis s-a remarcat nefundamentarea tuturor garanțiilor internaționale ce îi fuseseră acordate Ucrainei în domeniul securității, cu mențiunea că garantul principal al acestora, Federația Rusă, s-a transformat în unicul agresor.

Prin prisma structurală, respectiv funcțională, se remarcă unicitatea războiului hibrid, care este asimetric, ca și conținut, dar hibrid ca formă.

În ceea ce privește caracterul actualului război hibrid, acesta poate fi remarcat cu facilitate în cadrul procesului de anexare pe care Federația Rusă l-a derulat în primăvara anului 2014, asupra Crimeii, ulterior sesizându-se și o susținere importantă a diverselor elemente separatiste ce acționau în estul zonei ucrainene.

La o simplă analiză a elementelor conținute în războiul hibrid contemporan, se remarcă faptul că o parte dintre acestea s-au evidențiat și în cadrul conflictelor clasice, derulate până acum.

Diferențele se remarcă în modul de corelare a elementelor constitutive, în dinamica utilizării acestora, în dezvoltarea rolului determinat de factorul informațional, ca și în abilitatea de a utiliza diversele elemente componente.

Se poate remarca faptul că, în unele situații, factorul informațional este de tip independent, el reușind să își atingă scopurile asemenea factorilor militari.

CAPITOLUL 2. RĂZBOIUL HIBRID DIN UCRAINA

2.1 Scurtă introducere în istoria zonei

Numeroasele reașezări de tip geopolitic și geostrategic din zona aferentă Europei estice par să nu se fi rezolvat încă, în ciuda faptului că aceste procese au fost demarate la începutul anului 1990, la scurt timp de la căderea cortinei comuniste din zona estică europeană.

După destrămarea regimurilor comuniste și ulterior prăbușirea colosului sovietic, URSS, Federația Rusă nu pare nici pe departe dispusă să renunțe la numeroasele sale pretenții de tip hegemonic din cadrul spațiului dedicat Comunității Statelor Independente.

În ciuda numeroaselor asigurări și promisiuni declarate de-a lungul timpului, nici principalii lideri europeni occidentali nu s-au arătat dispuși, cel puțin până în acest moment, să le ofere statelor din această parte a continentului european întregul sprijin politic, economic, social, dar și militar, în vederea accelerării procesului de democratizare, ce se dovedește a fi încă incomplet.

Aceste aspecte devin cu atât mai mult de neînțeles cu cât, cel puțin la nivel formal, unele state din zona anterior menționată sunt membre ale Alianței Nord-Atlantice, dar și ale Uniunii Europene.

Denumită „primăvara ucraineană”, această criza politică din Ucraina a reușit să determine o serie întreagă de efecte și de consecințe la nivelul marilor state ale Europei, dar și asupra S.U.A., implicațiile fiind deosebite pe termen mediu și lung.

2.2 Cauza istorică ce a determinat războiul hibrid din Ucraina

Analiza complexă asupra diverselor evoluții ce au fost înregistrate de-a lungul ultimilor ani în principalele zone ale Ucrainei (în special zona estică și cea vestică), scoate la iveală faptul că, la nivel de stat, se identifică existența unei anumite diviziuni de tip teritorial, dar și politic, cultural, social și religios.

Ca urmare a acestor diviziuni complexe, s-a constatat acutizarea problemelor în zonă, acestea începând să se manifeste cu precădere după căderea comunismului, destrămarea fostului colos URSS, ca și după actul de declarare a independenței Ucrainei în data de 24 august 1991.

Trebuie precizat și faptul că această diviziune se datorează în mare parte și contextelor din trecut, știut fiind faptul că partea estică a Ucrainei s-a aflat sub suveranitatea celebrului imperiu rus începând cu anul 1654, odată cu credința jurată țarului rus Alexei de către hatmanul Hmelnițki, în vreme ce partea de vest a Ucrainei a aparținut Imperiului Habsburgic, dar și Poloniei (din perioada interbelică), aceasta fiind ulterior ocupată de către U.R.S.S. în anul 1939.

Și din punct de vedere religios se poate constata o divizare clară a celor două regiuni aferente Ucrainei, partea vestică a acesteia fiind catolică majoritar, în vreme ce partea estică a țării se caracterizează prin religia de tip ortodox.

În perioada regimului condus de Nikita Hrușciov s-a reușit unirea celor mai multe teritorii ale Ucrainei, acestea transformându-se într-un adevărat stat unitar. Hrușciov, care ulterior a reușit să devină conducătorul URSS, a reușit ca în perioada inclusă în intervalul anilor 1939-1945 să includă în componența teritoriului Ucrainei regiunile din apus (în anul 1939), nordul Bucovinei (1940), sudul Basarabiei (1944), Transcarpatia (1945), dar și Peninsula Crimeea, în anul 1954.

În acest fel Ucraina a devenit al doilea mare stat (după Federația Rusă) ca întindere, dar și ca populație din continentul european. Datorită poziției geografice pe care o ocupă, Ucraina a fost deseori considerată drept statul „tampon” între partea de răsărit a Europei și statele europene occidentale, în situația unor confruntări diverse: politice, religioase, culturale, dar și lingvistice.

Și în ciuda faptului că are o datare istorică deosebită, Ucraina a reușit să își stabilizeze frontierele abia după finalului celui de-al Doilea Război Mondial.

Cercetările realizate de-a lungul timpului au scos la iveală date statistice deosebite, Ucraina având în cursul anului 1990 o populație de aproape 52 de milioane de locuitori, dintre care 21 % erau ruși. În ciuda faptului că pe teritoriul ucrainean trăiesc numeroși români, aceștia nu sunt considerați ca fiind minorități principale, cetățenii de origine română ocupând abia locul nouă în cadrul ierarhiei întocmite în acest sens.

Ucraina este considerată de către mulți analiști politici drept factorul declanșator al eșecului procesului de reformă declanșat în fosta U.R.S.S., proclamarea independenței acesteia (de Rada Supremă), în ziua de 25 august a anului 1991 (ziua națională a Ucrainei) stând ulterior la baza lansării proiectului CSI, respectiv a Comunității Statelor Independente.

Ulterior momentului declarării independenței, marea majoritate a populației s-a arătat încrezătoare în ceea ce ar fi urmat să reprezinte ideea unui stat național. Istoria a demonstrat însă că în ciuda perspectivelor deosebite, pot apărea frecvent situații neprevăzute, situații din cauza cărora în timp s-a ajuns la o scădere dramatică a nivelului de trai în rândul populației ucrainene, care și-a pierdut de altfel și inițiala euforie națională.

Atât din punct de vedere istoric, cât și din punct de vedere geopolitic, Ucraina este considerată de către specialiști, datorită granițelor actuale, un stat deosebit de fragil, principala problemă fiind generată de lipsa unor elemente de unitate națională.

Privind strict din punct de vedere geopolitic, starea de instabilitate în teritoriul ucrainean avea capacitatea de a atrage după sine și un potențial pericol de dezintegrarea statului, principalele amenințări venind din interiorul acestuia, amenințări ce puteau fi generate de:

Repercursiunile crizei economice mondiale din anul 2007

Actuala situație politică

Diversele neînțelegeri dintre principalele grupuri de pe scena politică

Numeroasele conflicte ce se produc în mod spontan în diversele regiuni ale teritoriului ucrainean

În ceea ce privesc zonele principale ale Ucrainei, partea vestică a acesteia este reprezentată de naționaliștii ucraineni, care și-au exprimat deja intenția pentru o independență deplină față de capitala Rusiei. Pe lângă aceasta se dorește orientarea spre Europa occidentală, în paralel cu integrarea în cadrul diverselor structuri euroatlantice.

La polul opus acestor opțiuni se află rusofonii din zona estică și sudică a Ucrainei (cu precădere cei din bazinul Donețk și din peninsula Crimeea), care și-au exprimat dorința de a demara și dezvolta diverse relații de cooperare cu Federația Rusă.

Pe lângă aceasta, se dorește și o integrare a Ucrainei în cadrul diverselor structuri economice, dar și politice și de securitate în cadrul Comunității Statelor Independente (C.S.I.).

Conform analiștilor, aceste dezacorduri între populația formată exclusiv din ucraineni și populația aflată în diversele regiuni ale statului, pot amenința destul de grav atât independența Ucrainei, cât și integritatea acesteia.

În plus, numeroasele tensiuni de tip regional s-au transformat în timp în diverse cereri destul de insistente privind autonomia, cele mai acute venind din zona rusofonilor aflați în Crimeea și în zona estică a teritoriului ucrainean.

Datorită fragmentării politice fără precedent, Ucraina a fost divizată artificial în două părți (zona vestică și zona estică), fiecare dintre acestea încercând, prin diverse căi și metode, să identifice cea mai bună soluție pentru a reuși să supraviețuiască din punct de vedere economic.

Merită menționat și aspectul că în ultimii ani Kievul a fost tot mai mult interesat de tentativa Rusiei de a-și întări și menține sfera de influență din cadrul C.S.I., ca și asupra fostelor state din blocul socialist. Iar din acest punct de vedere se poate considera pe bună dreptate faptul că Ucraina deține o poziție strategică deosebită, ea fiind considerată țara „tampon” sau „cap de pod” dintre Europa occidentală și spațiul euro-asiatic.

În cadrul unui stat, criza se poate defini ca schimbarea radicală a diverselor situații naționale ori internaționale, ea fiind caracterizată în principal prin apariția unor multiple amenințări la adresa diverselor obiective de securitate, amenințări ce sunt directe și vizează, pe lângă securitatea unui stat și interesele și valorile fundamentale ale acestuia.

Privind din această perspectivă se poate afirma cu certitudine că recenta criză din Ucraina, i-a afectat acesteia nu doar principalele obiective de securitate, ci și interesele naționale și valorile, consecințele manifestându-se pe multiple planuri, inclusiv în izolarea pe plan internațional a Ucrainei.

Principala problemă în Ucraina este reprezentată de Crimeea, respectiv de poziția strategică deosebită pe care aceasta o deține în cadrul granițelor sudice ale Rusiei și ale CSI. Astfel, mișcarea de tip secesionist pro-rusă a Crimeea a afectat grav integritatea teritoriala a statului ucrainean, la aceasta adăugându-se și legăturile strânse care există între Crimeea și Rusia, legături în domeniul economic, militar, dar și cultural.

Este bine cunoscut faptul că peninsula Crimeea reprezintă un teritoriu rus (istoric), ce a fost transferat statului ucrainean în cursul anului 1954 prin intervențiile fostului conducător de atunci, Nikita Hrușciov.

Așa se explică faptul de ce secesiunea peninsulei a devenit una reală, aceasta generând în cadrul regiunii un adevărat conflict de proporții, cu efecte ce s-au reflectat în special asupra potențialului economic, care a intrat într-un trend descendent.

2.3 Factorii declanșatori ai războiului hibrid din Ucraina

Războiul hibrid din Ucraina, declanșat în Crimeea la începutul anului 2014, a fost semnalat ulterior plecării președintelui Viktor Ianukivici de la putere, plecare ce a fost determinată în special de numeroasele proteste de tip anti-guvernamental derulate în perioada 2013-2014.

Factorul care a stat la baza declanșării acestui proces a fost reprezentat de abrogarea legii ce viza limbile ce aveau statut regional, printre care se numărau diversele limbi utilizate în statul ucrainean, limbi ce au fost eliminate din cadrul uzului oficial.

În ceea ce privește războiul hibrid din zona ucraineană, pot fi remarcate mai multe așa zise tabere, reprezentate de :

Diversele grupări rusofone – acestea nu erau de acord cu noile schimbări politice impuse de Kiev, solicitând alipirea peninsulei Crimeea de Rusia

Diversele grupuri de ucraineni și de tătari din Crimeea – acordau tot sprijinul așa numitei mișcări Euromaidan

În data de 23 februarie a anului 2014, Rada Supremă a statului ucrainean a decis abrogarea legii ce privea bazele politicii statale în domeniul complex al lingvistice. Această lege conferise limbii ruse statutul de limbă regională în aproape jumătate din regiunile administrative ucrainene (13 din 27) în cadrul cărora membrii diverselor comunități etnice erau în procent de peste 10 % din totalul populației.

Exact în aceeași zi, Federația Rusă a decis să mobilizeze numeroase forțe de intervenție rapidă în zona frontierelor cu Ucraina, dar și în Crimeea, după alte două zile militanții pro-ruși strângându-se în fața clădirii Parlamentului nou înființatei republici autonome din localitatea Simferol pentru a solicita organizarea unui referendum național și implicit a respinge puterea centrală de la Kiev.

În ziua de 24 februarie a anului 2014 mai multe persoane înarmate din grupul pro-rus au ocupat atât sediul Parlamentului, cât și pe cel al Guvernului din peninsula Crimeea, unde au fost arborate drapelele Rusiei.

Iar în noaptea de 27/28 februarie 2014 numeroase persoane înarmate din grupul rusofon au ocupat aeroporturile din peninsula Crimeea.

La începutul lunii martie, Serghei Aksionov, noul premier din Crimeea, i-a cerut Federației Ruse, prin intermediul cunoscutului președinte Vladimir Putin, să îi ofere asistența necesară pentru a asigura pacea și stabilitatea în teritoriu, în vederea preluării controlului asupra securității acestuia.

De asemenea, premierul a precizat ca toate autoritățile sunt obligate să se supună tuturor ordinelor sale, în caz contrar ele având opțiunea de a demisiona.

Prima care a reacționat a fost S.U.A., președintele Barack Obama avertizând Rusia cu privire la implicațiile, consecințele și riscurile unei eventuale intervenții de tip armat în peninsula Crimeea și în partea estică a Ucrainei.

În aceeași zi în care a primit solicitarea de la premierul Crimeei, liderul rus Vladimir Putin a solicitat la rândul său permisiunea de la Camera Superioară din cadrul Parlamentului rus de utilizarea forței armate în teritoriul ucrainean, permisiune ce i-a fost acordată fără nici o rezervă.

Vladimir Putin și-a motivat solicitarea invocând așa zisa situație extraordinară ce se afla în derulare pe teritoriul ucrainean, situație ce ar fi pus în pericol viața persoanelor din cadrul Federației Ruse.

Pe lângă aceasta, Putin a adus în discuție și siguranța trupelor pe care deja le desfășurase la granițele Ucrainei și Crimeei, cerând permisiunea de a acționa în forță pentru a ajuta la normalizarea stării politice și sociale din Crimeea.

În paralel cu demersurile liderului rus Vladimir Putin și membrii Consiliului Suprem al nou-înființatei Republica Autonoma Crimeea au dispus, prin vot (la data de 6 martie 2014) organizarea la nivel național a unui referendum în vederea stabilirii statutului regiunii, dar și pentru ieșirea într-un cadru oficial de sub componența ucraineană și afilierea la Federația Rusă.

Mai mult, după cinci zile, parlamentarii din Crimeea au adoptat o declarație pricind independența în fața Ucrainei.

Iar Camera inferioară a Parlamentului Federației Ruse, Duma, a adoptat la rândul ei o așa zisă declarație de susținerea poporului din peninsulă, cu promisiunea că va ava în vedere asigurarea securității tuturor locuitorilor din Crimeea, fără a ține cont de originea etnică, de religie sau de limbă.

Liderul rus Vladimir Putin nu s-a putut abține să nu compare intervenția țării sale în peninsula Crimeea cu acțiunea derulată în provincia Kosovo de statele occidentale, precizând încă că în situația Crimeei nu s-a folosit intervenția armată.

CAPITOLUL 3. CONSIDERENTE PRIVIND RĂZBOIUL HIBRID DIN UCRAINA

Având în vedere contextul național de securitate, dar și pe cel regional, problema peninsulei Crimeea putea determina diverse valențe, respectiv valențe politice, militare, economice, dar și etnice.

La nivel strict politic, conflictul din Crimeea s-a limitat la o confruntare fățișă între numeroasele grupări pro-ruse și categoria pro-ucraineană a populației ucrainene.

Sprijinite de forțele armate rusești, grupările pro-ruse au reușit să își instituie cartierul general la Sevastopol, principalul obiectiv al grupărilor pro-ucrainene a constat în menținerea integrității teritoriale, inviolabilitatea absolută a granițelor statale, ca și menținerea statutului Republicii Crimeea, drept parte integrantă din teritoriul ucrainean.

În ceea ce privește alianța ucraineano-tătară, aceasta a fost una destul de fragilă, mai ales din cauza reminiscențelor de natură istorică, când deportarea tătarilor nu a reprezentat un interes deosebit pentru naționaliștii ucraineni, aceștia nefiind de altfel deloc interesați de autodeterminarea tătarilor.

În contextul actual, situația peninsulei Crimeea se dovedește a fi una destul de complicată, mai ales privind prin prisma numeroaselor probleme de natură economică cu care se confruntă statul ucrainean, dar și a lipsei totale de reforme economice viabile, cu șanse de reușită.

Ulterior războiului hibrid, s-a constatat o deteriorare continuă a nivelului de trai din peninsula Crimeea, ceea ce a atras după sine și numeroase nemulțumiri din partea marii majorități a populației, nemulțumiri îndreptate în principal spre guvern, dar și spre administrația centrală. În plus, mișcarea secesionistă de tip pro-rus a început să atragă din ce în ce mai mulți adepți în rândul ei, în special din cauza dominației economice manifestată de Moscova.

La toate acestea s-au mai adăugat nu doar natura etnică a populației din Crimeea, ci și exploatarea situației demografice a acesteia de diverse grupuri politice ce au un interes direct și imediat în atingerea scopurilor personale. Conform recensământului din anul 2001, în Crimeea marea majoritate a populației este compusă din ruși (aproape 60 %), în vreme ce 77 % din totalul populației din peninsulă și-a declarat drept limbă maternă, limba rusă.

Cu siguranță cea mai mare problemă a acestui război hibrid a fost reprezentată de factorul militar, Federația Rusă încercând să își exercite în mod constant diversele pretenții dedicate influenței absolută în ceea ce privește fosta flotă sovietică a Mării Negre.

Federația Rusă, sub conducerea lui Vladimir Putin, continuă să considere că are un drept strategic în ceea ce privește regiunea Crimeea, în special în a-și menține prezența în cadrul acesteia, motiv pentru care trupele armate de care aceasta dispune pot constitui un adevărat pericol.

Pe lângă toate acestea, Ucraina se confruntă cu un declin economic fără precedent, în absența unor reforme de tranziție spre o economie de piață reală, constatându-se diminuarea volumului producției industriale, dar și o creștere deosebită a inflației.

În aceste condiții, Ucraina a ajuns să fie inclusă pe lista statelor care nu au reușit să implementeze cu succes diversele programe de relansare economică, după prăbușirea blocului est-sovietic, eșecul datorându-se nu unei lipse de democrație, ci mai cu seamă faptului că în cadrul acesteia continuă să guverneze sechele ale regulilor sovietice, ce au un impact deosebit asupra relansării economice.

Principalele cauze care au stat la baza eșecului diverselor reforme au fost reprezentate în principal de prezența în cadrul forurilor legislative ucrainene a numeroșilor ideologi din perioada regimului comunist, aceștia respingând constant atât programele de reformă economică, cât și importurile de țiței și de gaze naturale rusești (a căror valoare se ridica la suma aproximativă de un miliard de dolari pe an), cu păstrarea mentalităților de tip comunist în cadrul administrației (centrale, locale și regionale), ce s-au reflectat printre altele și la nivelul corupției și al crimei organizate.

În anul 1992 Parlamentul ucrainean a aprobat o strategie economică de vizând ruperea de sub influența rusească, ieșirea din zona aferentă rublei rusești, ca și derularea diverselor schimburi comerciale cu Federația Rusă la prețuri comparabile cu cele de pe piața mondială.

Această strategie, adoptată sub regimul condus de Leonid Kravciuk, s-a dovedit a fi total nepotrivită Ucrainei, economia acesteia intrând în cădere liberă, în paralel cu declanșarea procesului de hiper-inflație (peste 50 % pe lună), ceea ce a generat efecte sociale catastrofale. Acesta a fost motivul pentru care spre finalului anului 1993 s-a luat decizia renunțării la această strategie, Ucraina alegând integrarea sub CSI, deziderat accelerat de venirea la putere a noului președinte Leonid Kucima. Astfel, s-a dat startul:

Unei stabilizări pe plan financiar a țării

Realizării reformei fiscale și a reformei monetare – a fost pusă în circulație o nouă monedă națională, grivna

Diminuarea cheltuielilor bugetare

Eliminarea diverselor subsidii

Instaurarea unui regim de taxe mai diminuate pe venituri

Instaurarea unor taxe mai reduse în domeniul exportului

anumită dependență semnalată la nivelul Băncii Naționale ucrainene

Liberalizarea prețurilor pentru toate produsele

Acumularea capitalului de stat și a capitalului privat – încurajarea investițiilor

Privatizarea vânzărilor în domeniul en-gros – creșterea competitivității

Noile sisteme politice ucrainene au avut o evoluție de asemenea destul de complexă și de controversată, numeroasele tensiuni de pe scena socială, ca și diversitatea platformelor și a strategiilor politice modificând în mod radical imaginea pe care Ucraina o avea atât la nivel internațional, cât și la nivel intern.

Trebuie menționat și faptul că sistemul relațiilor sociale, ca și așa numita ideologie comunistă continuă să persiste, în mare parte din cauza diminuării permanente a nivelului de trai a populației, care în acest fel a început să aibă abordări nostalgice cu privire la comunism.

În ciuda faptului că oficial, partidele politice din Ucraina au început să se formeze începând cu anul 1990, nici până în acest moment nu s-a reușit realizarea sistemului multipartit real, formațiunile politice diverse, ca și mișcările politice înregistrate în Ucraina neputând să determine o stabilizare a sistemului democrat politic.

Pe lângă acestea, se impune a se menționa și aspectul că marea majoritate a partidelor din Ucraina, ca și numeroasele organizații, nu au obiective politice precise, acestea modificându-se radical în funcție de diversele interese de tip unilateral, de situațiile de conjunctură. În lipsa unor programe și a unor doctrine reale, forțele politice ucrainene nu au reușit din păcate să își consolideze poziția privind politica externă, dar nici politica de securitate.

Diversele organizații politice ucrainene se pot delimita prin prisma numeroaselor poziții ce au fost adoptate în fața problemelor acute ale statului, respectiv:

Statutul de independență al țării

Includerea Ucrainei în fostul imperiu rus (cu precădere Federația Rusă)

Atitudinea statului în fața Federației Ruse, dar și a C.S.I. – Comunitatea Statelor Independente

Formele de regim politic adoptate

Formele, scopurile și metodele reformelor economice, etc.

Având în vedere toate acestea, la nivelul teritoriului ucrainean pot fi remarcate partide de centru, partide de stânga, Blocul Național Democratic, Blocul Național Liberal, etc.

Ucraina are toate șansele să devină o viitoare zonă „tampon” între diversele spații de securitate occidentale și spațiul rusesc.

De asemenea, ea trebuie să aibă în vedere în permanență să își consolideze mult mai bine independența politică, principala direcție vizată constând într-o contrabalansare a dependenței economice pe care o are față de Rusia cu o relație de colaborare politică și militară cu Alianța Nord-Atlantică, dar și cu statele Uniunii Europene, în acest fel putând miza pe o garantarea a independenței politice, ca și a integrității teritoriului din partea SUA.

Având în vedere poziția geografică deținută de Ucraina, ca și dimensiunile sale teritoriale și resursele naturale de care deține, această țară și-a propus și are șanse de a deveni în viitorul nu tocmai apropiat un stat important în contextul european. Prin integrarea Ucrainei în cadrul Uniunii Europene se poate asigura, pe lângă multe altele, și creșterea nivelului de trai a populației, la un nivel comparabil cu cel din statele occidentale.

Din păcate însă, politica externă și cea internă dusă de Ucraina în ultimii ani se reflectă cu precădere în fenomenul divizării teritoriale, a divizării politice și sociale, această țară neavând în acest moment capacitatea de a restructura economia și nici de a scăpa de dependența în fața C.S.I. și a Federației Ruse, în special pe problemele de natură economică și nucleară.

Criza geopolitică deosebită din Ucraina continuă să se afle în centrul atenției numeroaselor organizații și instituții internaționale, cum ar fi NATO, O.N.U, U.E., S.U.A., O.S.C.E, dar și a Federației Ruse. În ceea ce privește politica statelor occidentale față de Ucraina, se are în vedere rezolvarea pe cale pașnică (politică) a diferendelor ce au fost semnalate, cu menținerea unor raporturi de vecinătate ruso-ucrainene, în paralel cu controlul permanent al organismelor internaționale asupra armamentului nuclear ce se află pe teritoriul Ucrainei.

Toate procedurile Organizației Națiunilor Unite privind prevenirea și gestionarea crizei politice ucrainene, ce sunt prevăzute în cadrul art. 34 din Carta O.N.U., au fost derulate la scurt timp de la declanșarea războiului hibrid, cu realizarea în timpi optimi a legăturilor de tip operațional încheiate între diversele organisme abilitate pe probleme politice și organismele de alertă rapidă aferente O.N.U.

În acest fel s-a reușit monitorizarea ideală a crizei, în paralel cu conceperea și folosirea tuturor instrumentelor special dedicate unor crize de genul celei semnalate în Ucraina.

Având în vedere instrumentele juridice de care dispune, O.N.U. are capacitatea de a lua în timp optim toate măsurile ce se impun în cazul exacerbării crizei geopolitice ucrainene, acestea fiind de altfel prevăzute în cadrul Cartei Națiunilor Unite.

De altfel, conform articolului 40 din cadrul Cartei Națiunilor Unite, se precizează expres faptul că pentru a se reuși prevenirea agravării unei situații conflictuale, Consiliul de Securitate le poate solicita tuturor părților implicate respectarea unor măsuri de tip temporar, măsuri ce sunt considerate drept necesare sau dorite.

În acest sens, Adunarea Generală a O.N.U. a reușit să aprobe la scurt timp de la declanșarea crizei o rezoluție vizând recunoașterea inviolabilității privind integritatea teritorială ucraineană, rezoluție care a fost votată cu 100 de voturi „pentru” și 11 voturi „împotrivă”, voturile negative fiind acordate de state precum Rusia, Belarus, Armenia, Coreea de Nord, Cuba, Bolivia, Siria, Sudan, Venezuela. Trebuie menționat și faptul că un număr de 58 de state, printre care s-a aflat și China, s-au abținut de la vot.

Astfel, se poate afirma cu certitudine că Organizația Națiunilor Unite a avut un rol deosebit în gestionarea în limite rezonabile a crizei geopolitice ce caracterizează Ucraina, acest fapt realizându-se nu doar prin folosirea procedurilor privind adoptarea deciziilor și a mandatului, ci și prin intermediul diverselor dispozitive de prevenirea crizelor și metodele aferente gestionării acestora, dispozitive și proceduri elaborate la nivel complex, în cadrul sistemului de securitate internațional.

La rândul ei, și O.S.C.E. s-a arătat interesată direct să asigure o stabilitate politică, dar și militară în Ucraina, ceea ce se traduce prin eliminarea diverselor motivații pentru potențialele conflicte armate, ca și în reținerea diverselor structuri militare în a folosi forța pentru a se reuși rezolvarea acestei crizei geopolitice.

De altfel, numeroșii observatori trimiși de această organizație pe teritoriul ucrainean au întâmpinat serioase dificultăți din partea organelor de securitate, aceștia fiind deseori împiedicați să își facă treaba sau chiar reținuți și arestați.

În tot acest timp, O.S.C.E. a militat activ pentru o promovare a deschiderii și a unei transparențe totale în cadrul discuțiilor oficiale ce poartă între autoritățile ruse și cele ucrainene, principalul scop urmărit în cadrul acestei crize geopolitice fiind negocierea cu toți factorii de decizie importanți în vederea identificării unei rezolvări pașnice a conflictului.

Cum este un instrument important de securitate prin intermediul cooperării, O.S.C.E. a avut în vedere în permanență furnizarea diverselor mecanisme de înțelegere și de negociere care să îi permită Ucrainei traversarea acestei situații fără precedent atât punct de vedere geopolitic, cât și din punct de vedere geostrategic, în acest fel încercându-se evitarea degenerării crizei într-un conflict de tip regional.

Situația Ucrainei a fost privită cu deosebit interes și de către liderii Uniunii Europene, aceasta având, printre altele, și mandatul de a preveni conflictele și de a gestiona crizele.

La scurt timp de la declanșarea crizei din Ucraina, numeroși lideri importanți din cadrul Uniunii Europene s-au deplasat la Kiev, pentru a se menține un control asupra politicii de securitate, ca și a politicii de apărare la nivelul UE.

În ceea ce privește această situație din Ucraina, Uniunea Europeană a avut în vedere:

Dezvoltarea și întărirea principiilor și a instituțiilor democratice din acest stat

Respectarea tuturor drepturilor omului, dar și pe cele ale minorităților

Promovarea unei stabilități la nivelul politicii regionale

Promovarea unei bune guvernări și sprijinirea acesteia

Realizarea unei mai bune coordonări la nivel internațional, în acest fel reușindu-se o intervenție mai rapidă și mai eficientă în cazul situațiilor de urgență

Este bine cunoscut faptul că Uniunea Europeană nu dispune în acest moment de o armată unică, dar aceasta promovează P.S.A.C., respectiv Politica de Securitate și Apărare Comună, ce este de altfel o componentă directă a P.E.S.C. – Politica Externă de Securitate Comună.

În cadrul Politicii de Securitate și Apărare Comună, toate statele membre dețin un rol decisiv în domeniul operațiunilor militare și civile ale Uniunii Europene, suveranitatea națională fiind de altfel principiul prioritar, în timp ce apărarea europeană este de tip declarativ, la nivelul regulilor și a principiilor incluse în cadrul Tratatului de la Lisabona.

Astfel, în situația unui atac asupra unui stat membru al Uniunii Europene, intră în vigoare clauza de solidaritate reciprocă, în problemele privind constituirea forțelor de apărare europeană mizându-se pe o cooperare ce este structurată în permanență pe statele deosebit de dezvoltate din punct de vedere militar, ce se constituie într-un nucleu pentru toate intervențiile europene militare.

Pe lângă acestea, merită menționat și avantajul deosebit pe care îl deține apărarea Uniunii Europene, în contextul tehnologiei militare de ultimă generație, derulată prin intermediul diverselor programe ale Agenției Europene de Apărare.

În contextul actual, mulți sunt specialiștii care sunt de părere că Federația Rusă se concentrează în mod deosebit asupra diverselor probleme de restructurare de la nivel național, în paralel cu întărirea C.S.I.

Nu sunt ignorate nici parteneriatele pe care Federația Rusă le are încheiate cu Statele Unite ale Americii, dar și cu diversele state ale Uniunii Europene, parteneriate pe care aceasta intenționează nu doar să de diversifice, ci și să le dezvolte, în ciuda evoluțiilor înregistrate în ultimii ani.

De asemenea, Federația Rusă încearcă din răsputeri să își întărească relațiile cu statele din zona Extremului Orient, cu atât mai mult în contextul generat de criza din Ucraina, criză ce a atras atenția în mod deosebit a principalilor lideri europeni.

În ceea ce privește parteneriatul pe care Federația Rusă îl are cu Statele Unite ale Americii, acesta este privit cu destul de mult optimist, liderul Federației Ruse întrevăzând o posibilitate de colaborare la nivel global, cu atenuarea relațiilor încordate din ultima perioadă, ce s-au datorat în principal mult-disputatului conflict din Ucraina.

Federația Rusă nu intenționează să își deterioreze relațiile și așa fragile pe care le are cu Alianța Nord-Atlantică, ea având tot interesul să le mențină în limitele acceptabile de ambele părți, mai ales în contextul exacerbării terorismului, a criminalității transfrontaliere, ca și a proliferării diverselor arme nucleare.

Chiar dacă în faza inițială Federația Rusă a privit cu destul de multă ostilitate intenția de integrare totală a zonei Balcanilor, ca și a spațiului dintre Marea Baltică și Marea Neagră, în structurile Alianței Euro-Atlantice, ulterior aceasta a revenit, acceptând procesele de transformare și adoptând, gradual, o așa zisă strategie de acomodare.

Așa se face faptul că, în situația în care statele din zona est-europeană se înscriu treptat în procesul integrării în cadrul Alianței Nord-Atlantice, dar și al Uniunii Europene, Federația Rusă încearcă din răsputeri să își mențină influența deținută pe plan cultural, dar și economic în zona Balcanilor.

Mai mult, Federația Rusă a făcut eforturi deosebite pentru a-și consolida relațiile generale pe care le are la nivelul Uniunii Europene, în același timp cu amplificarea relațiilor de tip bilateral cu diversele state din regiunea centrală a continentului, dar fără a lua prea mult în considerare diversele reglementări de natură juridico-economică impuse de UE.

Federația Rusă face multiple demersuri pentru a-și menține și consolida pozițiile economice strategice pe care le domină în cadrul principalelor piețe europene, cu precădere în:

Distribuirea și prelucrarea petrolului

Piețele transnaționale de transport

Distribuirea și prelucrarea gazelor naturale

De asemenea, Federația Rusă are în permanență în vedere menținerea și consolidarea influenței pe care le are în Republica Moldova, dar și Ucraina, în paralel cu specularea la maxim a tuturor revendicărilor de natură rusofonă din teritoriile acestor state.

Liderul Federației Ruse, Vladimir Putin, continuă să acționeze după bunul plac atât pe teritoriul Federației Ruse, cât și în zonele de influență, pentru care invocă diferite motive în încercarea de a devia atenția liderilor internaționali de la adevăratele sale intenții.

Zona Mării Negre a reprezentat dintotdeauna o frontieră tampon, o zonă de tranzit dintre Est și Vest, Sud și Nord, un punct vital de legătură pentru varietatea circuitelor comerciale, dar și pentru teritoriilor bogate în diversele resurse energetice.

Iar investițiile majore realizate de către Statele Unite ale Americii în cazul celor două conducte strategice, conducte al căror traiectorii nu traversează teritoriul Federației Ruse nu fac decât să alimenteze reacțiile liderului rus Vladimir Putin.

Federația Rusă continuă să privească partea sudică a Caucazului drept o proximitate prietenoasă, Putin luând-o în calcul în eventualitatea unei potențiale necesități, situația în care Sudul Caucazului ar putea să fie transformat în zonă de intervenție. Ceea ce ar putea transforma zona într-una deosebit de conflictuală, cu implicații deosebite la nivel internațional.

CONCLUZII

Concluzionând, se remarcă faptul că așa numita amenințare de tip hibrid se constituie în totalitatea activităților derulate în absența oricăror restricții (ce se caracterizează printr-o conducere de tip descentralizat), ca și a diverselor activități de tip militar și non-militar, ce se derulează în același timp și care reușesc să combine asimetricul cu tradiționalul. Tuturor acestora le sunt adăugate și diversele acțiuni de tip terorist ori militar, derulate în condiții operaționale de o complexitate deosebită.

În cadrul diverselor amenințări de tip hibrid se reușește evidențierea modului de organizare, ca și a mijloacelor utilizate de părțile direct interesate, în contextul determinat de îmbinarea execuțiilor de tip descentralizat cu influențele strategice.

În plus, în categoria amenințărilor hibride pot fi incluse nu doar războaiele generic denumite hibride, ci și războaiele cibernetice, fenomenul terorismului global, diversele scenarii ale conflictelor asimetrice, fenomenul migrației ilegale, conflictele religioase și etnice, fenomenul pirateriei, criminalitatea organizată transfrontalieră, ca și securitatea diverselor resurse.

Se impune a se aminti în finalul prezentei lucrări de diplomă și concepția celebrei Alianțe Nord-Atlantice, în versiunea căreia amenințările de tip hibrid sunt percepute ca fiind amenințările concepute de un adversar ce dispune de capacitatea utilizării și adaptării diverselor mijloace de tip tradițional cu mijloacele non-tradiționale, în vederea realizării unor interese și scopuri proprii.

De altfel, se remarcă faptul că acest concept al amenințării hibride a reușit să-și demonstreze în ultimii ani viabilitatea, acesta poziționându-se într-o actualitate permanentă, mai ales în contextul în care a fost inclus de către specialiști în cadrul descrierii evoluțiilor războiului hibrid contemporan.

În plus, la nivelul Alianței Nord-Atlantice se apreciază că toate amenințările hibride sunt determinate de diverșii adversari ce dispun de capacitatea implementării diverselor tehnici și mijloace neconvenționale ori convenționale în vederea atingerii propriilor obiective, aceștia nefiind în mod obligatoriu niște state, ci chiar și actori statali ce se ascund în dosul anonimității.

La o simplă analiză a mediei internaționale, se remarcă faptul că războiul hibrid continuă să se manifeste în diverse zone ale globului (cum ar fi Siria, Irak, Fășia Gaza, etc), diverselor acțiuni de tip destabilizator premergătoare urmându-le o serie de măsuri adoptate de partea considerată a fi agresoare, respectiv:

Identificarea diverselor surse de sponsorizarea mișcărilor de tip protestatar, ulterior a surselor de sponsorizare pe care le au diversele formațiuni militare implicate, atât din interior, cât și din exterior

Determinarea diverselor grupări protestatare de a se implica în respectivele acțiuni de protest, ca și în acțiunile ce în primă fază nu au un caracter violent, dar care ulterior se acutizează, acestea având capacitatea de a se transforma în adevărate acțiuni de forță, ale căror evoluții pot să determine războiul hibrid

Identificarea unor lozinci, ce au legătură cu adevăratele cerințe pe care le au protestatarii, respectiv grupările sociale, ulterior acțiunile acestora putând fi folosite în vederea realizării unei delegitimizări și implicit în răsturnarea puterii politice/militare existente

Determinarea diverselor uniuni politice existente, ca și pregătirea unor potențiali lideri, ce au abilități în conducerea maselor de protestatari

Procesul de pregătire a diverșilor luptători pentru viitoarele acțiuni în forță (pregătirea se realizează în taberele special amenajate în acest sens), în paralel cu organizarea peste granițe a diverselor centre dedicate mobilizării, ca și a traseelor prin care urmează ca ulterior declanșării conflictului să fie introduși mercenarii

Asigurarea unei susțineri din partea opoziției

Realizarea unei expansiuni în viitoarea zonă de conflict, etc.

În domeniul dedicat contextului geopolitic, conceptul războiului hibrid se constituie într-o noutate, acesta fiind utilizat cu precădere în sfera de influență a diverselor operațiuni derulate de forțele speciale, ce reușesc să combine practica unei rezistențe dure, dedicate diverselor amenințări la adresa întregii securități globale, cu experiența acumulată din conflictele extremiste, în care au fost implicați numeroși actori statali, dar și non-statali.

Conflictul hibrid este derulat nu doar de diversele forțe ce urmăresc o diminuare a forței guvernului ori chiar o răsturnare a acestuia (acționând nu doar în interiorul unui stat, ci și al diverselor zone de pe glob) ci și de către tot mai numeroasele forțe externe, acțiunile acestora rezidând, cu precădere:

Acțiunea militară agresivă a Federației Ruse din anul 2014 a reușit să deformeze grav întreg sistemul securității regionale, dar și internaționale, în același timp cu afectarea sistemului dreptului internaționale. Mai precis s-a remarcat nefundamentarea tuturor garanțiilor internaționale ce îi fuseseră acordate Ucrainei în domeniul securității, cu mențiunea că garantul principal al acestora, Federația Rusă, s-a transformat în unicul agresor.

BIBLIOGRAFIE

„La stratégie russe dans l’espace post-soviétique: entre soft et hard power. Le cas de l’Ukraine”

H. Bucur-Marcu, Războiul hibrid – prolegomene, 2015

Eduardo Febbro, Rusia și Occidentul – un război hibrid, 2014

Vladimir Gorbulin, „Războiul hibrid", ca instrument-cheie al geostrategiei rusești de răzbunare, 2015

„La stratégie russe dans l’espace post-soviétique: entre soft et hard power. Le cas de l’Ukraine”

„Războiul hibrid”, 2014

https://topwar.ru/56079-gibridnaya-voyna.html

http://www.justicepaix.be/?article591