Razboiul Hibrid – Definire, Istoric, Prezent Si Perspective

TEMA: RĂZBOIUL HIBRID – DEFINIRE, ISTORIC, PREZENT SI PERSPECTIVE

CUPRINS

– PAGINĂ ALBĂ –

INTRODUCERE

Într-o lume bulversată de dinamica schimbărilor în timp și spațiu, de lupta tacită, cu accente dure uneori, între tendința de globalizare susținută de națiunile puternice și bogate și cea de menținere a identității naționale promovată de statele mici și mijlocii, marile puteri, încearcă experimental aplicarea “teoriei haosului” la nivel global, în spatele unei “ordini în dezordine” aflându-se de fapt dorința acerbă de menținere a hegemoniei în zonele lor de influență precum și extinderea acestora.

Mediul internațional este caracterizat de: dispute etnice și religioase, deficiențe economice grave, persistența riscurilor de tensiune legate de dezacordurile frontaliere, riscuri cu incidență gravă asupra biosferei precum și o pace fragilă pe continentul european. Conflictualitatea acestui mediu internațional actual ne determină să îl punem sub umbrela conceptuală a „războiului continuu”, așa cum a fost definit de gl. Mihail Orzeață, ca fiind rezultatul confruntării permanente „dintre indivizi, dintre comunități(state, alianțe, entități religioase, etnice, profesionale etc.), dintre indivizi și comunități etc., pentru a-și impune interesele pe multiple planuri: putere, influență, teritorii și resurse(umane, materiale și finaciare)”.

Noile tipuri de conflicte au arătat o capacitate insuficientă a armatelor structurate după concepții clausewitziene de a le face față. Noua față a războiului cere o regândire a structurii forțelor armate și o adaptare permanentă a acestora la evoluția mediului de securitate, la noile cerințe ale câmpului de luptă.

Dacă în timpul primului război mondial milioane de soldați au stat față în față, în fortificații, săptămâni sau chiar luni, în prezent și cu atât mai mult în viitor, confruntarea are loc deopotrivă în față, în spate, pe flancuri și în spațiul aerian, cu extensie mare a confruntării în distanță, adâncime, altitudine.

Se aduc profunde mutații în raporturile dintre spațiu și timp, în sensul extinderii spațiale a acțiunilor, concomitent cu reducerea duratei acestora, în condițiile în care informațiile circulă on-line.

Spectaculoasa evoluție a societății omenești prefigurată cu ieșirea treptată din era tehnologiei clasice și intrarea în era tehnologiei informației, modifică fundamental percepțiile despre război și confruntarea armată.

– PAGINĂ ALBĂ –

CAPITOLUL 1

RĂZBOIUL –tip specific de conflict social

Definiri conceptuale

Războiul este cel mai spectaculos și mai complex fenomen social ce implică, mai mult sau mai puțin, toți factorii vieții sociale. De-a lungul istoriei, încă din cele mai vechi timpuri, războaiele, de mare sau mică amploare și durată, au reprezentat constanta ce a influențat evoluția societății umane.

Studiul războiului a fost făcut de militari sub aspect pragmatic, pentru identificarea unor căi și metode pentru a obține victoria.

Gaston Bouthoul, în lucrarea sa „Războiul” spunea: „Războiul este, în același timp, factorul principal al imitației colective, care joacă un rol așa de mare în transformările sociale. El sfârșește, mai devreme sau mai târziu, prin a obliga statele cele mai închise să se deschidă”.

Războiul se deosebește de lupta universală și de crimele individuale prin două trăsături foarte importante: un element subiectiv, intenția și un element politic, organizarea. Războiul servește intereselor unor grupări politice iar violența individuală folosește unui interes particular.

Războiul este o continuare a politicii cu mijloace violente, așa cum l-a definit Clausewitz cu mai bine de 180 de ani în urmă, în lucrare sa fundamentală „Despre război”(1832-1834). Acesta descria războiul ca un fenomen social, fiind expresia unui conflict între obiectivele pe care le urmăresc diferite grupuri sociale din punct de vedere politic.

Clausewitz scria: „Vedem așadar că războiul nu este numai un act politic, ci un instrument politic, o continuare a relațiilor politice, o realizare a acestora cu alte mijloace. Ceea ce rămâne specific războiului se referă doar la natura specifică a mijloacelor sale. Arta militară poate pretinde în general, iar înaltul comandant în fiecare caz în parte, ca direcțiile și intențiile politicii să nu intre în contradicție cu aceste mijloace și această pretenție, într-adevăr, nu este mică, dar oricât de puternic reacționează războiul, în anumite cazuri, asupra intențiilor politice, această reacție trebuie gândită întotdeauna doar ca o modificare a lor, căci intenția politică este scopul, iar războiul este mijlocul și niciodată mijlocul nu poate fi gândit fără scop”.

Astfel, războiul apare ca un act de violență ce urmărește constrângerea adversarului pentru a se supune voinței învingătorului. Constrângerea poate îmbrăca uneori forme foarte violente, războiul având ca scop final nimicirea adversarului.

Unii susțin însă că războiul nu reprezintă continuarea politicii, ci sfârșitul ei, deoarece, atunci când toate mijloacele diplomatice și dialogul politic au fost epuizate, se folosesc armele.

În război, contează ce faci, nu ce știi, iar ceea ce știi trebuie să aplici, altfel pierzi vremea. Nu poți câștiga nicio bătălie, dacă știi doar formula după care se calculează, spre exemplu, spațiul periculos al înălțătorului. Dar, dacă n-o știi, nu vei reuși să realizezi, atunci când va fi nevoie, un sistem de foc care să acopere toată zona și să nu includă, pentru inamic, spații protejate sau defilate, pe unde acesta s-ar putea strecura și acționa prin surprindere, făcându-te să pierzi inițiativa tactică și chiar lupta.

Sun Tzî, în lucrare sa „Arta războiului” vorbește despre arta războiului, o sinteză a unor reguli și principii, care aparțin științei războiului, arta constând, de fapt, în modul de aplicare a acestuia, adică în capacitatea generalului de a crea lupta, de a modela comportamentul armatei în mod curajos, realist și inteligent.

Sun Tzi afirma: „războiul este o problemă de importanță vitală pentru stat, domeniu al vieții și al morții, calea spre supraviețuire sau spre nimicire”.

RĂZBOIUL este un conflict armat (de durată) între două sau mai multe state, națiuni, grupuri umane, pentru realizarea unor interese economice și politice; răzbel. Război civil = luptă armată dusă în scopul cuceririi puterii, supremației politice într-un stat. Război mondial = luptă armată la care participă, direct sau indirect, numeroase state ale lumii. Război rece = stare de încordare, de tensiune în relațiile dintre unele state (în special dintre SUA și URSS după 1950). Război psihologic = stare de tensiune, de hărțuială nervoasă, psihică, inițiată și întreținută cu scopul de a zdruncina moralul forțelor adverse și de a demoraliza populația. Război total = luptă armată în care statul agresor folosește toate mijloacele de distrugere, nu numai împotriva forțelor armate, ci și împotriva întregii populații. Stare de război = beligeranță.

Războiul este “mult mai mult decât o simplă chestie de strategie, aprovizionări și armament, căci el rezumă o întreagă epocă istorică, toată știința, toată economia, toată cultura, toată tehnica unui timp se oglindesc într-însul! Căci elementul pur omenesc al războiului din ce în ce mai mult este înlocuit cu unul rațional impersonal, care este instrumentul de luptă. Așa că adevaratul studiu adâncit al războiului ar conține o întreagă enciclopedie a timpului, la care ar trebui să contribuie toate științele: geografia, fizica, chimia, mecanica, meteorogia, biologia, medicina, psihologia, etica, istoria, pedagogia, sociologia, dreptul”.

În Lexiconul militar, războiul este definit astfel: „fenomenul social-istoric care reprezintă manifestarea cea mai ascuțită a relațiilor politice conflictuale existente la un moment dat între grupări mari de oameni(clase, popoare, națiuni, state, coaliții de state), organizate din punct de vedere militar și care folosesc pentru atingerea anumitor scopuri economice și politice mijloace violente, ceea ce conferă acestui fenomen un puternic caracter distructiv. Problema originii, a cauzelor și esenței războiului a constituit, de-a lungul timpului, obiectul unor puternice controverse în gândirea social-politică. Unii gânditori susțin caracterul etern al războiului, afirmând că el ar fi generat de însăși „natura” biologică a omului(concepția biologistă – Gobineau, Chamberlain, Steinmetz, Gumplowitz, Lagorgette, Mahan, Wilkinson), sau de cea psihologică(concepția psihologistă – Tarde, Aron); alții susțin necesitatea războiului pentru purificarea morală a societății(Hagel, Nietzsche) sau pentru „însănătoșirea” spirituală a popoarelor(Ferrero), considerându-l drept un stimulent al progresului social și tehnologic, ori un factor regulator al procesului demografic(concepția demografică a lui Bouthoul)”.

Din punct de vedere militar, "războiul poate fi definit ca forma cea mai violentă de manifestare a conflictului social între grupări mari de oameni (state, grupări de state, popoare, națiuni), organizate din punct de vedere militar, care folosesc lupta armată pentru atingerea scopurilor urmărite, ceea ce imprimă acestui fenomen un puternic caracter distructiv".

În concluzie, putem defini războiul ca un fenomen social-istoric, ce reprezintă „manifestarea cea mai ascuțită” a relațiilor politice conflictuale existente la un moment dat între diferite popoare, națiuni, state, coaliții de state, organizate din punct de vedere militar. Acestea folosesc mijloace violente pentru atingerea scopurilor politice, economice, teritoriale, fapt ce atribuie războiului un puternic caracter distructiv. Confruntarea între beligeranți implică, pe lângă domeniul militar și domeniile: politic, economic, diplomatic, ideologic, tehnico-științific, etc. Lupta armată are rol decisiv, ea conducând la atingerea scopurilor urmărite. Conținutul acesteia este determinat de natura distructivă a mijloacelor întrebuințate, de cantitatea de forțe și tehnică militară folosită.

Caracteristicile și tipologia războaielor

Războiul nu este doar o confruntare armată, o luptă armată; el este o angajare complexă, într-o confruntare complexă, al cărei ultim aspect este confruntarea armată, adică lupta armată. Războiul continuu presupune:

• o dimensiune politică: existența unor politici și ideologii opuse (care trec prin fazele de deosebire, opoziție și conflict), rezultate din diversitatea intereselor;

• o dimensiune voluntară: voința de a pregăti, susține și desfășura un război sau voința de a-l preveni și eluda;

• o dimensiune politică operațională: fixarea unui scop politic general al războiului și a unor obiective parțiale;

• o dimensiune ce ține de potențial: existența unui potențial necesar și suficient pentru susținerea războiului;

• o dimensiune valorică: existența unor reguli, obiceiuri și tradiții, a unei experiențe anterioare și a unui sistem de valori care să constituie o bază de plecare în conceperea, justificarea, pregătirea și desfășurarea războiului continuu:

• o dimensiune diplomatică: abilitatea și capacitatea de a crea, întreține și dezvolta, prin mijloace diplomatice, un mediu favorabil războiului, sau care să permită prevenția politică, diplomatică sau militară;

• o dimensiune strategică: necesitatea unor acțiuni complexe, pregătite din timp, conform unei doctrine politice(elaborată în cadrul mai larg al unei competiții în permanență alimentată, susținută, actualizată, diversificată, activată și reactivată mereu), care să ducă la dominarea adversarului;

• o dimensiune strategică operațională: cucerirea și menținerea inițiativei politice și strategice.

Războiul nu poate fi „rupt” din situația politică și strategică internațională care l-a generat, nici separat de războaiele și conflictele anterioare pe care, într-o formă sau alta, le continuă, le amplifică sau, uneori, le clarifică.

Istoria relevă anumite trăsături ale războiului:

spre deosebire de alte tipuri de violențe sociale, războiul presupune confruntarea dintre două grupuri sociauri social-militare și nu dintre indivizi izolați; părțile beligeranțe pot fi: rase, unități culturale, unități economico-geografice, organizații religioase, organizații politice, clase ale unei națiuni etc.;

războiul este un fenomen colectiv, ceea ce îl separă de actele de violență individuală;

războiul presupune utilizarea forței, violenței deschise, ca trăsătură a conflictului armat;

violența, organizată la scară socială, presupune existența unei forțe militare pregătite, având o anumită organizare și disciplină și mijloacele militare ca care este înzestrată respectiva forță;

spre deosebire de alte tipuri de violențe sociale, războiul presupune confruntarea dintre două grupuri social-militare și nu dintre indivizi izolați; părțile beligeranțe pot fi: rase, unități culturale, unități economico-geografice, organizații religioase, organizații politice, clase ale unei națiuni etc.;

războiul este un fenomen colectiv, ceea ce îl separă de actele de violență individuală;

războiul presupune utilizarea forței, violenței deschise, ca trăsătură a conflictului armat;

violența, organizată la scară socială, presupune existența unei forțe militare pregătite, având o anumită organizare și disciplină și mijloacele militare ca care este înzestrată respectiva forță.

Distingem astfel mai multe tipuri de războaie:

a)după durată:- de scurtă durată;

– de lungă durată;

b)după motivație: – de eliberare națională;

– de secesiune;

– religioase;

– de schimbare a regimului de stat;

c)după caracterul acțiunilor militare: – războaie manevriere;

– războaie poziționale;

d)după participanți: – războaie între state;

– războaie între grupări de state;

– războaie între grupuri în interiorul aceluiași stat;

e)după aria de desfășurare: – războaie locale;

– războaie regionale;

– războaie mondiale;

f)după dreptul internațional: – războaie de apărare(legitime);

– războaie de agresiune(nelegitime);

g)după mijloacele de luptă utilizate: – războaie clasice – cu armament convențional;

– războaie cu folosirea CBRN;

h)după scopurile politico-militare urmărite: – războaie cu obiectiv limitat;

– războaie totale;

i)după mediul de desfășurare: – războaie terestre;

– războaie maritime;

– războaie aeriene;

– războaie cosmice.

Fizionomia războaielor este influențată de anumiți factori și anume:

situațiile politică și strategică în care se vor declanșa conflictele militare;

scopurile strategice generale urmărite;

forțele și mijloacele participante și nivelul de înzestrare cu arme nucleare și arme convenționale;

caracteristicile tehnico-tactice ale armamentelor și gradul de înzestrare și pregătire și antrenament al trupelor;

concepția și intensitatea conflictului – atitudinea față de adversar;

spațiul de desfășurare și gradul de pregătire a terenului pentru război scopurile strategice generale ale acestora;

importanța obiectivelor vizate prin conflict;

mediul de desfășurare, compunerea și capacitatea de luptă a inamicului, valoarea a grupărilor de forțe angajate, starea morală a trupelor acestora;

tipuri dominante de acțiune;

modul de manifestare a violenței armate în acțiunile ofensive și defensive în spațiul de luptă;

1.3.Legile generale ale războiului

Indiferent de evoluția tehnologică, arta militară nu a cunoscut schimbări fundamentale. Legile și principiile războiului și-au păstrează, în linii mari, funcționalitatea, multe dintre ele rămânând neschimbate de sute și mii de ani.

Teatrul de operații, forțele implicate în conflict și mijloacele utilizate în luptă sunt total schimbate și implică modificări continue, uneori chiar impredictibile, în timp ce filosofia războiului rămâne aproape neschimbată.

Războiul își schimbă fizionomia și anume: concepția, tipologia, paradigma strategică, doctrine, acțiuni(pregătirea trupelor, armament și tehnică, conducerea acțiunilor de luptă, formele și procedeele de luptă)

Legile generale ale războiului exprimă raporturile esențiale, generale, necesare, repetabile și relativ stabile între laturile interne ale acestui fenomen, ce determină pregătirea, desfășurarea și deznodământul confruntării dintre beligeranți într-o diversitate de domenii. Astfel, legile războiului exprimă dependența desfășurării și deznodământului acestui fenomen de posibilitățile economice ale statelor beligerante, nivelul posibilităților lor tehnico-științifice, atitudinea națiunii și moralul acesteia, numărul și calitatea trupelor, starea morală și politică a armatei, nivelul înzestrării tehnice și calitatea armamentului forțelor armate, gradul de pregătire a cadrelor și de instruire a trupelor, caracterul și conținutul sistemelor politice ale statelor care poartă războiul.

Aceste legi sunt:

a)legea dependenței cursului, deznodământului și urmărilor războiului de calitatea actelor de decizie publică;

b)legea rolului determinant al succesului confruntării armate în deznodământul favorabil al războiului;

c)legea dependenței confruntării armate de potențialul economic, tehnic și științific al statelor angajate în război, de modul de valorificare a acestuia în interesul confruntării armate și de accesul statelor aflate în conflict la resursele materiale și financiare externe, necesare susținerii efortului de război;

d)legea rolului națiunii în susținerea efortului de război;

e)legea rolului capacității statelor aflate în conflict de a coagula în interesul lor alianțe politice și militare;

f)legea rolului major al abilităților și acțiunilor diplomatice în desfășurarea favorabilă, deznodământul și gestionarea consecințelor războiului.

Legea dependenței cursului, deznodământului și urmărilor războiului de calitatea actelor de decizie publică exprimă rolul determinant al confruntării cu inamicul și în plan politic, deoarece toate deciziile majore luate în timpul războiului sunt de natură politică, politicul dobândind tot mai multe valențe strategice, iar strategia militară caractere politice.

Legea rolului determinant al succesului confruntării armate în deznodământul favorabil al războiului exprimă faptul că victoriile militare influențează și celelalte domenii ale confruntării, mai ales în acțiunile diplomatice, politice și economice.

Legea dependenței confruntării armate de potențialul economic, tehnic și științific al statelor angajate în război, de modul de valorificare a acestuia în interesul confruntării armate și de accesul statelor aflate în conflict la resursele materiale și financiare externe, necesare susținerii efortului de război: un rol important în desfășurarea și soarta războiului îl are potențialul economic al beligeranților, gradul și ritmul de dezvoltare tehnică și științifică, precum și resursele umane, materiale și financiare necesare susținerii efortului de război. Conflictele recente au demonstrat că victoria în război este rezultatul combinării acțiunilor militare cu cele nemilitare, a acțiunilor violente cu cele nonviolente, unde embargoul, blocada, limitarea accesului la resursele financiare ocupă un loc important în arhitectura războiului. Acțiunile cu caracter economic se desfășoară, de obicei, înaintea confruntării armate efective, uneori aceste conducând la încheierea războiului fără confruntări violente.

Participarea națiunii la susținerea efortului de război este o lege generală a războiului, care se manifestă în fiecare caz în parte diferit, funcție de tipul de acțiune strategică adoptat.

Legea rolului capacității statelor aflate în conflict de a coagula în interesul lor alianțe politice și militare aces tea influențând, uneori decisiv, desfășurarea și deznodământul războiului. Remarcăm aici rolul important al alianțelor militare cu statut de permanență(NATO – Iugoslavia) și a coalițiilor conjuncturale(războiul din Irak). Aceste alianțe și coaliții militare permit reducerea efortului de război din partea statelor implicate în război, odată cu creșterea puterii la nivelul alianței.

Legea rolului major al abilităților și acțiunilor diplomatice în desfășurarea favorabilă, deznodământul și gestionarea consecințelor războiului exprimă modul în care acțiunile diplomatice bine desfășurate conduc la scurtarea sau la stingerea conflictului.

Legile războiului au o bază obiectivă, ce determină arhitectura războiului independent de voința oamenilor, prin intermediul unor realități caracteristice societății omenești în diferitele sale etape de evoluție. Cunoașterea și aplicarea acestor legi constituie un avantaj calitativ pentru factorul politic și militar.

Din aceste legi rezultă principiile războiului, creație subiectivă a oamenilor prin intermediul cărora se îndeplinesc toate cerințele obiective ale legilor războiului.

Fig.1 Legile și principiile războiului

1.4.Principiile războiului

Principiile după care se concepe, se pregătește și se duce sau se previne și se descurajează războiul, sunt următoarele:

1. principiul permanenței;

2. principiul capacității;

3. principiul cauzalității;

4. principiul unității;

5. principiul conducerii unitare;

6. principiul integralității;

7. principiul concentrării;

8. principiul flexibilității;

9. principiul adaptabilității;

10. principiul prevenției;

11. principiul descurajării;

12. principiul sustenabilității;

13. principiul moralității;

14. principiul valorii.

Principiul permanenței relevă faptul că războiul a fost, este și va fi un produs al societății umane. Războiul, sub o formă sau alta, a existat dintotdeauna și va exista totdeauna. La încheierea fiecărui război omenirea a spus că va fi ultimul, dar, chiar înainte ca el să se fi încheiat, au apărut condițiile pentru izbucnirea următorului. Istoria a demonstrat că nu războiul este un accident, ci pacea este o pauză de respirație, de odihnă și de refacere, între două mari confruntări. Omenirea și-a făcut iluzia că poate controla războiul. Teoria haosului a demonstrat că un astfel de fenomen nu poate fi controlat, ci doar studiat, analizat, înțeles și prevenit sau folosit în modul cel mai rațional cu putință.

Principiul capacității este un principiu de potențial(politic, economic, financiar, demografic, social, moral, cultural, informațional și militar) care să permită o pregătire temeinică, o desfășurare rapidă și eficientă a tuturor forțelor și mijloacelor implicate și o derulare corespunzătoare a acțiunilor. Fără o astfel de capacitate, războiul (fazele violente, exclusive) nu are sens.

Principiul cauzalității este un principiu politic. Cauzele unui război sunt totdeauna multiple și complexe, chiar dacă pretextele sunt simpliste. Cauzalitatea războiului ține de esența războiului, iar esența războiului se află în modul în care voința politică exprimă și impune interesul. Astfel, cauzele războaielor își au originea în diferendele politice, iar acestea, au determinări economice(de cele mai multe ori) sau teritoriale.

Principiul unității constă în calitatea și capacitatea decidentului politic de a realiza o unitate a tuturor factorilor ce contribuie la desfășurarea și potențialurilor care determină și condiționează războiul. Numai o națiune unită, cu un potențial demografic, economic, social, cultural, moral și militar remarcabil poate viza pe reușita într-un război. Cel mai important efect al unității de acțiune este asigurarea condițiilor necesare pentru conducerea unitară.

Principiul conducerii unitare este foarte important în orice tip de război, oricând și oriunde.

Principiul integralității se manifestă nu numai în război, ci în întregul ansamblu al vieții social-economice. El începe cu integralitatea informațională și se continuă cu cea economică și culturală. Războiul se manifestă prin implicarea întregii societăți la efortul de război, indiferent care ar fi forma sau formele de desfășurare a acestuia.

Principiul concentrării se exprimă prin capacitatea societății de a concentra informația, forțele, mijloacele și resursele la momentul oportun și în spațiul voit, pentru realizarea scopurilor și obiectivelor războiului. Acest principiu nu acționează în mod izolat, ci în strânsă coeziune cu toate celelalte principii, fiind nemijlocit legat de cel al integralității și, mai ales, de cel al flexibilității.

Principiul flexibilității constă în disponibilitatea societății de a alege varianta cea mai avantajoasă, de a trece cu ușurință de la o acțiune la altă acțiune, de realiza scopurile și obiectivele războiului prin complexe de acțiuni – politice, diplomatice, economice, informaționale, militare etc., în funcție de condițiile concrete.

Principiul adaptabilității este strâns legat de cel al flexibilității. Ele sunt, pe de o parte, rezultante ale integralității economice, sociale, informaționale și militare și, pe de altă parte, un factor al mobilității societății, definită pe capacitatea societății, a entității respective (stat, alianță, uniune de state etc.) de a evolua, într-un sistem dinamic complex, în sensul pe care-l configurează o legitate socială și universală. Principiul flexibilității și cel al adaptabilității, se reconfigurează datorită globalizării informației și economiei, accentuării decalajelor economice, tehnologice și informaționale și intensității vulnerabilităților și amenințărilor asimetrice.

Principiul prevenției se concretizează în:

• recurgerea la modalități non-violente politice, diplomatice și de altă natură pentru rezolvarea diferendului;

• folosirea presiunilor politice, economice și militare;

• embargo-ul, boicotul și blocada;

• îndiguirea (politică, diplomatică, economică și militară);

• amenințarea cu folosirea forței;

• acțiunea militară demonstrativă;

• lovitura preventivă.

Principiul descurajării se exprimă prin folosirea unor modalități care să descurajeze confruntarea propriu-zisă și să asigure realizare scopurilor și obiectivelor războiului fără angajare militară. Odată cu apariția armelor de distrugere în masă, a tehnologiilor înalte și a tehnologiei informației, se pare că filosofia războiul începe să fie dominată de acest principiu.

Principiul sustenabilității se exprimă prin capacitatea unui stat de a susține efortul de război. Războiul presupune consumuri foarte mari și, deci, capacitatea de a fi susținut din toate punctele de vedere și toate palierele: politice, diplomatice, financiare, economice, high tech, IT. Astfel, țările capabile să susțină singure, individual, un război sunt din ce în ce mai puține.

Principiul moralității: în timp ce, pentru unii, anumite forme ale acțiunilor reprezintă acte de eroism, pentru alții pot fi considerate crime. Moralitatea, ca și imoralitatea războaielor, va îmbrăca, mereu, întregul spectru de valori între da și nu, între bine și rău, între eroism și crimă.

Principiul valorii se bazează pe un sistemul de valori, de acumulări îndelungate, confirmate de timp și de acțiuni, ce arată treapta de civilizație pe care se află societatea respectivă. Între sistemul de valori și filosofia războiului există legături mediate. Valorile nu justifică și nu susțin războiul. Pe suportul lor se configurează însă sensul evoluției sociale, se construiesc interesele și politicile care le exprimă și le impun.

Lupta armată(domeniu principal de confruntare în război) este definită ca ansamblul de acțiuni militare, de ciocniri violente, desfășurate în mod organizat, între două sau mai multe grupări de forțe armate, ce urmăresc atingerea scopurilor propuse, conținutul, dimensiunea și intensitatea acțiunilor fiind determinate de scopurile războiului, de caracterul și trăsăturile sale, precum și de calitatea tehnicii, personalului și resursei umane. Ea este dusă în anumite condiții concrete de spațiu și de timp.

Confruntarea între beligeranți se desfășoară cu forțe armate, într-un spațiu si timp determinat, depinzând de potențialul economic, tehnic, științific, material și militar al tării respective.

Legile luptei armate se clasifică în două mari categorii: legi generale și legi particulare. Legile generale sunt acele legi ce exprimă dependența puterii militare, a acțiunilor militare față de politică, economie, nivelul dezvoltării științei, numărul și calitatea populației.

Legile particulare ale luptei armate se referă la relațiilespecifice luptei armate în ansamblul ei, cât și anumitor domenii ale acesteia. Aceste legi sunt:

– legea concordanței dintre scopuri, forțe și mijloace;

– legea raportului de forțe;

– legea dependenței doctrinei, operațiilor, tacticilor, tehnicilor și procedeelor acțiunilor militare de nivelul dezvoltării armamentului și tehnicii de luptă;

– legea unității acțiunilor de luptă;

Legea concordanței dintre scopuri, forțe și mijloace cere ca obiectivele și misiunile să fie astfel stabilite, încât să corespundă forțelor și mijloacelor destinate îndeplinirii acestora. Este necesară o analiză temeinică și multilaterală a situației, a cantității și calității forțelor și mijloacelor de care se dispune, pentru a se stabili pe baze realiste cantitatea de forțe și mijloace necesare nimicirii inamicului.

Legea raportului de forțe condiționează obținerea succesului în luptă de realizarea unei superiorități de forțe și mijoace față de adversar, în raioanele și pe direcțiile mai importante. Se manifestă în modalități diferite, funcție de multitudinea condițiilor concrete rezultate din perioadele desfășurării războaielor, importanța și amploarea acțiunii militare și formele de luptă.

Legea dependenței doctrinei, operațiilor, tacticilor, tehnicilor și procedeelor acțiunilor militare de nivelul dezvoltării armamentului și tehnicii de luptă se exprimă prin corelarea permanentă a rezultatelor dezvoltării armamentului și tehnicii de luptă cu noi forme și procedee de acțiune. Legea impune perfecționarea continuă a structurilor organizatorice, a formelor și procedeelor de luptă, înlocuirea celor depășite și promovarea unora noi, superioare, adaptate la cerințele câmpului de luptă.

Legea unității acțiunilor de luptă exprimă conexiunea luptei armate din toate mediile în care se desfășoară(pe uscat, în aer, pe mare, în spațiu).

Acestea acționează independent de conștiința de conștiința oamenilor, ele nu pot fi create și nici înlăturate după dorințe subiective, ci se cer a fi cunoscute, iar cerințele acestora trebuie aplicate în practică.

Principiile luptei armate care direcționează comandanții în procesul de elaborare și selectare a cursului acțiunilor de luptă sunt următoarele:

precizarea scopurilor;

unitatea și continuitatea operațiilor;

libertatea de acțiune;

flexibilitatea;

concentrarea eforturilor;

manevra;

întrebuințarea economică a forțelor și mijloacelor;

realizarea și evitarea surprinderii;

realizarea și menținerea rezervei de forțe și mijloace;

cooperarea, siguranța și protecția forțelor proprii;

menținerea unui moral ridicat;

sprijinul logistic.

Principiile luptei armate sunt interdependente. Nici un principiu nu trebuie studiat fără a lua în considerare celelalte principii.

Precizarea scopurilor strategice, operative și tactice presupune stabilirea cu claritate a unor obiective și misiuni concrete și realizabile în raport cu caracteristicile și capacitatea de luptă a forțelor angajate în conflict. Totodată, acest principiu presupune ca scopurile politice și militare să fie complementare și bine definite.

Stabilirea clară a obiectivelor presupune înțelegerea corectă a priorităților și obiectivelor războiului.

Acest principiu presupune stabilirea priorităților asupra cărora forțele implicate trebuie să se concentreze și pentru a căror realizare trebuie să planifice și să canalizeze efortul, urmărind îndeplinirea obiectivelor cu un consum minim de resursă.

Simplitatea planurilor și ordinele clare, înlătură interpretările greșite și confuzia și permite comandanților libertatea de a acționa creativ în operație, iar stabilirea unui lanț de comandă și control, cât mai direct, previne deformarea ordinelor.

Unitatea și continuitatea operațiilor presupune îmbinarea judicioasă, după o concepție unitară, a tuturor tipurilor de operații, astfel încât ele să se completeze reciproc, pe întreaga durată a luptei, în toate condițiile de timp și stare a vremii, în vederea îndeplinirii obiectivelor stabilite.

Continuitatea presupune eforturi susținute pentru îndeplinirea obiectivelor.

Libertatea de acțiune presupune crearea condițiilor necesare pentru ca operațiile, să se poată desfășura potrivit planurilor elaborate, fără a fi stânjenite de inamic. Prin capacitatea de a-și masa și manevra forțele, de a acționa la nivelul tactic, operativ sau strategic al războiului sau simultan la toate aceste niveluri, se asigură acea resursă care să permită cucerirea inițiativei direct și aproape imediat. Libertatea de acțiune se materializată prin câștigarea și menținerea controlului asupra zonei de operații, chiar și numai temporar sau local.

Flexibilitatea presupune ca, exploatând simultan concentrarea și manevra, să materializeze planurile de operații adaptate la modificarea neprevăzută a situației. La nivel operativ, flexibilitatea înseamnă schimbarea unui obiectiv al campaniei sau operației cu altul, iar la nivel tactic schimbarea unei misiuni sau a unei ținte cu o alta sau a direcției de concentrare a eforturilor pe timpul ducerii operațiilor.

Concentrarea eforturilor

Concentrarea eforturilor într-un anumit loc și la un moment dat, pentru obținerea unor rezultate decisive, presupune alegerea direcțiilor sau obiectivelor în funcție de amenințări, concepția probabilă de acțiune a inamicului și de posibilitățile forțelor proprii.

Concentrarea eforturilor se bazează pe cantitatea forțelor și mijloacelor angajate, precum și pe tehnologia de care dispun aceste forțe. Astfel, concentrarea eforturilor are ca rezultat un efect care nu mai este dependent doar de utilizarea unei cantități covârșitoare de forțe și mijloace.

Întrebuințarea economică a forțelor și mijloacelor cere ca pentru îndeplinirea unui obiectiv sau a unei misiuni să se întrebuințeze forțele și mijloacele strict necesare. Aceasta presupune alegerea sistemelor de armament adecvate fiecărui tip de țintă și fiecărei situații în parte, întrebuințarea lor corectă, folosirea optimă a forțelor disponibile, alegerea timpului și locului potrivit executării misiunii, realizarea unei superiorități calitative și funcționale. Este strâns legată de principiul concentrării eforturilor.

În același timp, economia de forțe și mijloace necesită o perspectivă mai largă asupra operațiilor viitoare și formularea unor obiective clare, bine articulate și coordonate, cu priorități corect stabilite. În funcție de importanța zonei de operații sau a obiectivelor, economia de forțe poate impune folosirea forțelor doar pentru întârzierea unui atac aerian, terestru sau naval al inamicului, ducerea operațiilor ofensive cu caracter limitat, ducerea operațiilor de apărare sau executarea acțiunilor de înșelare etc.

Principiul susține folosirea numai a forței strict necesare și prudență față de distrugerile excesive, fapt relevant, mai ales, în acțiunile militare de stabilitate, unde forța excesivă poate distruge câștigarea sau menținerea legitimității sau a sprijinului pentru acțiunile militare.

Realizarea surprinderii presupune alegerea într-un mod neașteptat pentru inamic a timpului, locului, mijloacelor, metodelor și procedeelor de ducere a luptei, exploatarea timpului și stării vremii, folosirea procedeelor de mascare, în general, și a manevrei de înșelare, în special, precum și a războiului electronic.

Evitarea surprinderii constă dintr-un ansamblu de măsuri și acțiuni luate încă din timp de pace și pe toată durata luptei armate, în scopul punerii forțelor proprii în situații avantajoase față de inamic, zădărnicind astfel încercarea acestuia de a realiza surprinderea.

Manevra de forțe și mijloace presupune punerea inamicului într-o poziție dezavantajoasă prin întrebuințarea flexibilă a forțelor, la timpul și în locul stabilit, atât în scopul executării unei lovituri hotărâtoare asupra acestuia, cât și în scopul sustragerii forțelor de sub loviturile lui. Manevra de foc presupune concentrarea, repartiția și transportul focului pe țintele stabilite.

Manevra este produs al flexibilității și capacității forțelor de a duce operații la toate nivelurile războiului. Manevra corespunzătoare acțiunii ofensive, forțează inamicul să reacționeze, permite exploatarea succesului operațiilor aeriene și reduce vulnerabilitățile proprii.

Realizarea și menținerea rezervei constă în stabilirea și menținerea unei părți din resursa la dispoziție pentru întărirea efortului pe unele direcții sau pentru sporirea puterii loviturilor în momentele hotărâtoare ale luptei.

Cooperarea presupune coordonarea eforturilor pentru desfășurarea cu succes a acțiunilor în condiții de eficiență maximă. Elementele esențiale ale acesteia sunt înțelegerea capacităților și limitelor elementelor cu care se cooperează și stabilirea clară a responsabilităților fiecăreia din părți.

Siguranța și protecția forțelor presupune crearea condițiilor necesare desfășurării cu succes a operațiilor și implică o serie de măsuri și acțiuni împotriva acțiunilor inamicului care pot asigura acestuia un avantaj neașteptat.

Acest principiu, sporește libertatea de acțiune prin reducerea vulnerabilității forțelor proprii, inclusiv prin împiedicarea scurgerii informațiilor către inamic, și prin crearea posibilităților de a lovi inamicul acolo unde se așteaptă cel mai puțin.

Sprijinul logistic adecvat și oportun pe toată durata luptei, constituie o condiție decisivă pentru desfășurarea cu succes a acesteia.

Fig.2 Corespondența între nivelurile determinării nomologice a acțiunilor

militare și aparatul doctrinar românesc

Încheierea Războiului Rece nu a însemnat sfârșitul războiului, ci continuarea acestuia prin alte mijloace. După cel de al doilea război mondial, au urmat practic patru etape ale reconfigurării războiului:

– 1945-1949 – etapa haosului strategic – prin care s-au reconfigurat, pe noi coordonate, principalele direcții și obiective ale Războiului Rece, care a fost, în esența lui, un război ideologic;

– 1950 -1990 – etapa Războiului Rece;

– 1991-2001 – etapa dezechilibrului strategic post Război Rece;

– 2001 – etapa războiului continuu, a războiului înalt tehnologizat și a războiului hibrid.

Este de așteptat ca, în viitor, în condițiile accentuării procesului de formare a unor noi entități statale, războiul să-și modifice filosofia, devenind mult mai complex, axat mai mult pe procesele specifice viitoare din societatea omenească.

CAPITOLUL 2

Războiul asimetric

În tipologia războiului, conflictul asimetric este un concept formulat si discutat în perioada de după cel de-al doilea razboi mondial. Războaiele din Coreea, Vietnam, Afghanistan au impus, prin disproporția dintre forțele angajate în conflict, apariția unui nou concept: pe de o parte, o mare putere sau chiar o supraputere (SUA, URSS), cu o tehnică de luptă sofisticată, de cealaltă, mișcări de rezistență, ce își recruntează luptătorii din societăți cu structuri premoderne( afghanii), sau țări cu capacități militare mult în urma adversarului lor(RD Vietman).

CAPITOLUL 3

RĂZBOIUL HIBRID

3.1.Definiții conceptuale

Războaiele și conflictele recente au evoluat după alte principii decât cele clasice, adversarii nemaifiind despărțiți de linia de contact pe zeci și sute de kilometri.

De-a lungul istoriei s-a demonstrat că războaiele(indiferent de anvergura lor), sunt mari consumatoare de resurse materiale, financiare și mai ales umane. Calificativul de bază al statisticilor celui de-al Doilea Război Mondial este pe departe cel mai mare război din istorie în termeni de cheltuială de oameni și de resurse materiale. În total, 61 țări cu 1,7 miliarde de oameni, 3 sferturi din populația lumii, au luat parte.

Având în vedere că războiul hibrid nu poate fi bine definit în timp și spațiu, trebuie evaluate riscurile, care pot fi:

-militare: cursa înarmărilor, proliferarea ANM;

-nonmilitare: sărăcirea accentuată a unor comunității etnice, religioase, degradarea mediului ambiant, imigrația ilegală masivă, propagarea ideilor extremiste, guvernarea ineficientă.

În funcție de domeniul de manifestare aceste riscuri pot fi: politico-militare, sociale, culturale, etnice, demografice, militare, etc.

Din punct de vedere al amplorii riscurile și amenințările pot fi cu durată scurtă, cu o durată medie și cu o durată nedefinită.

Din punct de vedere al numărului de persoane al numărului de persoane afectate, riscurile și amenințările pot fi:

de amploare redusă (număr relativ redus de persoane);

de amploare medie (număr relativ ridicat de persoane);

de amploare ridicată (număr mare de persoane).

Modul de manifestare al riscurilor depinde de zona geografică unde se produc, etnia, religia celor care produc riscurile, nivelul de educație al inițiatorilor.

Astfel riscurile manifestate pot fi:

-violente: cu întrebuințarea acțiunilor militare convenționale, cu întrebuințarea acțiunilor militare neconvenționale sau a mijloacelor și metodelor teroriste;

-nonviolente: sunt amenințări nonmilitare din domeniile politic, economic, social și cultural.

A apărut acum convergența oponenților, metodelor și mijloacelor, precum și fuziunea capabilităților, manifestate prin războaie hibride. Aceste războaie nu respectă nici un criteriu de clasificare, incluzând capabilități convenționale și neconvenționale, militare și nonmilitare, tactici combinate, terorism și dezordine criminală.

În prezent există opinii că războiul viitor va fi fără nume, iar inamicul fără chip, sau că va fi „hibrid”(o combinație între războiul clasic și războiul neconvențional pentru a pune în dificultate armatele statelor puternice, care nu pot fi înfrânte în confruntări clasice, purtate după legile războiului).

Sintagma “război hibrid” e un concept ce nu are încă o definiție unanim acceptată și, până recent, nu figura în doctrine militare sau de securitate. In esență, “războaiele hibride” sunt războaie nedeclarate de către state, respectiv sunt acele confruntări în care componenta militară nu este asumată explicit și nu este în niciun caz singulară.

In războiul hibrid, importante nu sunt doar slăbiciunile militare, ci mai ales cele non-militare(societale), pe care cel care generează agresiunea încearcă să le valorifice: tensiuni etnice, instituții slabe și corupte, dependența economică sau energetică. Pe baza acestor slăbiciuni, un război hibrid implică diverse acțiuni, de la terorism la propagandă mediatică, trecând prin acțiuni militare neregulate si neasumate.

NATO definește „războiul hibrid“ drept războiul cu o gamă largă de acțiuni ostile, în care forța militară reprezintă doar o mică parte, care sunt executate împreună ca parte a unei strategii flexibile cu obiective pe termen lung.

Cea mai lucidă descriere a acestui concept vine de la ruși – în februarie 2013, Valeri Gherasimov, șeful Statului Major, a publicat un articol în jurnalul Apărării ruse VPK. Războiul și pacea, scria Gherasimov, devin din ce în ce mai amestecate. Metodele de conflict s-au schimbat și acum implică uzul larg de măsuri politice, economice, informaționale, umanitare și altele non-militare. Toate acestea, spunea el, pot fi suplimentate prin ațâțarea populației locale și prin folosirea forțelor armate deghizate.

"Trebuie să începem să gândim despre securitate într-un mod mult mai sofisticat și într-o manieră mult mai cuprinzătoare", spune Robin Niblett, director la Chatham House, indicând chestiuni precum politicile, cetățenia, corporațiile multinaționale, piețele energetice și ale criminalității ca fiind noile granițe strategice.

Intr-o lume a hiper-competiției, a războiului hibrid sau a conflictelor neliniare, "trebuie să găsim noi forme de descurajare", incheie Niblett.

Războiul hibrid contemporan reprezintă o noutate prin faptul că presupune obținerea succesului simultan, pe toate „câmpurile de luptă”, ce presupun prezența unor populații. Acesta este dus în zone de conflict populate, cu participarea populației, sub privirile comunității internaționale.

Războiul hibrid reprezintă „o combinație de conflicte armate simetrice și asimetrice, în cadrul cărora forțele de intervenție desfășoară operații militare tradiționale împotriva unor forțe militare și ținte inamice, în timp ce acționează simultan și decisiv pentru a obține controlul populației indigene din zona de operații, prin operații de stabilitate”.

Locotenent-colonel Bill Nemeth, din Corpul pușcașilor marini ai armatei Statelor Unite ale Americii definea războiul hibrid ca o “formă contemporană a luptei de gherilă” care “întrebuințează deopotrivă tehnologia modernă cu metode de mobilizare moderne”.

Nathan Freier, cercetator la Centrul pentru Studii Strategice Internaționale definea războiul hibrid drept războiul ce implica 4 amenințări: tradiționalismul, asimetria, terorismul catastrofal și perturbator ce întrebuințează tehnologia pentru a contrabalansa superioritatea militară.

David Kilcullen în cartea “Gherila accidentală – Combaterea micilor războaie din mijlocul unui război mare” afirmă că războiul hibrid este cea mai buna explicație pentru conflictele moderne, dar subliniază că acesta include o combinație de război neregulat, război civil, insurgența și terorism.

În 2007, Frank Hoffman în lucrarea „Conflict în secolul 21. Apariția războaielor hibride”, subliniază adaptabilitatea impresionantă a unor adversari, aceștia pregătind și întrebuințând, în mod inovator, diferite capabilități și metode asimetrice. Drept urmare, conflictele viitorului nu vor putea fi clasificate drept convenționale sau neregulate, deoarece cei mai capabili oponenți vor urmări să combine o multitudine de capacități și capabilități într-un amestec tipologic complex, neclaritatea modalităților de abordare devenind o constantă. Provocarea nu va veni de la un stat care selectează o anumită abordare, ci de la state sau grupuri care aleg din întregul arsenal aflat la dispoziție, tehnologii și tactici care se pretează strategic propriei geografii și culturi.

Se consideră că viitorul va surprinde conflicte în cadrul cărora se va vedea convergența oponenților, metodelor și mijloacelor, materializându-se astfel războaiele multimod, denumite conceptual „războaie hibride”, care adună la un loc letalitatea conflictului de tip statal, cu fervoarea fanatică și prelungită a războiului neregulat. Termenul de hibrid se referă atât la organizarea, cât și la mijloacele întrebuințate de către potențialii adversari. În războiul hibrid, adversarii(state, mișcări susținute de state, sau independente) vor exploata accesul la capabilitățile militare moderne și vor sprijini mișcări insurgente, teroriste și criminale, precum și intervenția unor state care pot combina capabilitățile militare de înaltă tehnologie, cu acțiunile teroriste și operațiile de război cibernetic împotriva țintelor de natură financiară.

Războaiele hibride încorporează o varietate de modalități de ducere a luptei, incluzând capabilități convenționale, formațiuni și tactici neregulate, acțiuni teroriste și dezordine criminală. Aceste acțiuni multimod vor fi desfășurate astfel încât să se obțină efectul sinergic, la unul sau mai multe nivele ale războiului. În esență, oponenții care duc războaie hibride „urmăresc să obțină victoria prin fuziunea dintre tacticile neregulate și cele mai letale mijloace aflate la îndemână, în scopul de a ataca adversarul și a-și îndeplini propriile obiective politice.

3.2. Războiul din Ucraina

Situată la linia de contact între cele două blocuri geopolitice, Rusia și Occidentul, Ucraina are frontieră cu România și Republica Moldova – la sud-vest, Polonia, Slovacia și Ungaria – în vest, Belarus – în nord, Rusia – în nord-est, Marea Neagră și Marea Azov – la sud. Suprafața Ucrainei fără Republica Crimeea și orașul Sevastopol este de 576.683 kilometri pătrați iar numărul locuitorilor de 46.044.000.

Numele "Ucraina" provine din termenul ukraina din slava veche răsăriteană, termen ce înseamnă "teritoriu de graniță" sau "în teren", "în țara". Teritoriul și-a primit acest nume deoarece în perioada invaziei tătare din secolul al XIII-lea se afla în zona de frontieră a Rusiei medievale. A fost cunoscută și sub numele de "Rusia Mică", prin contrast cu "Rusia Mare", când principatul său medieval s-a separat de restul Rusiei, în urma invaziei tătare. În limba ucraineană kraina înseamnă "țară".

În timpul Epocii de Aur a Kievului, teritoriul Rusiei Kievene ocupa mare parte din Ucraina de astăzi, precum și vestul Rusiei și Belarusului.

În secolul al IX-lea, mare parte din Ucraina de astăzi era populată de ruși, care formaseră statul numit astăzi Rusia Kieveană. În secolele al X-lea și al XI-lea, acest stat a devenit cel mai mare și mai puternic din Europa. În secolele care au urmat, acesta a pus bazele identității naționale a ucrainenilor, precum și ale identităților altor popoare slave răsăritene.

Până în 1991 Ucraina a făcut parte din Uniunea Sovietică, iar după prăbușirea fostului bloc sovietic, a încercat asemenea celorlalte foste republici sovietice să-și recapete identitatea. Nu a reușit să-și găsească singură drumul și a devenit rapid un „pion” în permanenta dispută dintre Rusia și Occident

Conform recensământului din 2001, populația Ucrainei este alcătuită din: ucrainieni – 77,8%,ruși – 17,3%, români – 0,85%, belaruși -0,6%, tătari crimeeni – 0,5%, bulgari – 0,4%, maghiari – 0,3%, polonezi – 0,3%, evrei – 0,2%, armeni – 0,2%, greci -0,2%.

Regiunile industrializate din est și sud-est sunt cele mai populate, aproximativ 67,2% din populație trăind în mediul urban.

Regimul de la Kiev manifestă o deschidere provest, chiar dacă la putere se află o majoritate prorusă condusă de Victor Ianukovici. Drept răspuns la dorința Ucrainei de a adera la Uniunea Europeană, fapt ce ar scoate Ucraina din sfera de influență rusă, Rusia a anunțat o mișcare strategică în timpul tratativelor pentru acordul de asociere UE-Ucraina. Deși războiul este limitat la lovituri economice, țintele sale sunt geostrategice. Dintre acestea, cea mai dureroasă a fost blocarea exportului ucrainian de produse metalurgice în Rusia.

Rivalitatea dintre Occident și Federația Rusă asupra problemei ucrainene a început în anul 2008, când Moscova amenința cu folosirea unor posibile acțiuni preventive drept răspuns la extinderea propusă de NATO în regiunea Mării Negre și a Caucazului. Neînțelegerile au fost accentuate și de desfășurarea sistemelor de apărare antirachetă americane și a celor de supraveghere radar asociate în țări ca Polonia, Republica Cehă și Turcia, precum și de invitația lansată de NATO la Summit-ul din  2-4aprilie 2008 de la București privind aderarea Ucrainei și Georgiei la NATO; în acel moment Vladimir Putin a amenințat retoric integritatea teritorială a Ucrainei.

Astfel, președintele rus Vladimir Putin arăta că Ucraina este un „stat foarte complicat”, care”… a dobândit suprafețe enorme din teritoriile sale din est și sud în detrimentul Rusiei”,iar în „… sudul Ucrainei, există pe de-a-ntregul numai ruși”. Mai mult, bazându -se pe cifre, Putin preciza că „o treime (din populația Ucrainei) sunt etnici ruși”, „din 45 de milioane de locuitori, conform recensământului oficial, 17 milioane sunt ruși”, iar „90% (dintre locuitorii din Crimeea) sunt ruși”. De asemenea, Putin menționa că „Crimeea a fost primită de Ucraina pur și simplu printr-o decizie a Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice”, neexistând „niciun fel de proceduride stat privind transferarea acest teritoriu”. Având în vedere complicataalcătuire statală a Ucrainei, Putin sugera în continuare că „dacă vom adăuga în Ucraina problemele NATO, statul poate ajunge la limita existenței sale”, întrebându-se apoi retoric: „Cine poate afirma că noi (Federația Rusă) nu avem niciun interes acolo (în Ucraina)?”

Evenimentele din Ucraina s-au desfășurat în trei faze distincte: Euromaidanul, aprofundarea protestelor în partea de sud-est și escaladarea conflictului.

a)Euromaidanul. Criza a debutat la 21 noiembrie 2013 cu protestele Euromaidan din Kiev. La acea dată parlamentul ucrainean nu a reusit să voteze legea privind eliberarea fostului prim-ministru ucrainean Iulia Timoșenko din detenție, fapt ce a condus la suspendarea negocieriklor pentru semnarea Acordului de asociere cu Uniunea Europeană, acord negociat din anul 2007. Totodată, fostul președinte ucrainean Viktor Ianukovici a anunțat ca a fost reluat dialogul cu Rusia. Drept urmare, liderul partidului de opoziție din Ucraina – Batkivșciva(Patria), a îndemnat populația la proteste folosind Twitter și Facebook, proteste care au fost denumite „Euromaidan”. Astfel au început ample mișcări de stradă în Ucraina.

În noaptea de 30 noiembrie 2013, colaboratori ai forțelor speciale ucrainiene, înarmați cu mijloace din dotarea detașamentului pentru destinații speciale Berkut aduși din regiunile pro-ruse Donețk, Crimeea și Cernikov, au fost aduși la Kiev pentru a curăța străzile de participanții la protest. Au fost rănite astfel cel puțin 80 de persoane, iar protestele pro-eurepene s-au transformat în proteste anti-guvern.

În decembrie 2013, demonstrațiile contra lui Viktor Ianukovici au luat amploare, concentrându-se mai ales în Piața Independenței din Kiev – Maidan.

În confruntările cu forțele de ordine au fost răniți numeroși protestatari, aceștia reușind să cucerească totuși Casa Sindicatelor și primăria.

În ianuarie 2014 parlamentul ucrainean a adoptat o serie de legi menite să îngrădească dreptul la demonstrație și au fost înăsprite pedepsele cu închisoarea aplicate celor care ocupă ilegal clădiri guvernamentale. Măsurile aspre aplicate protestatarilor au generat un nou val de proteste, guvernul folosind împotriva acestora tot unități speciale. La sfârșitului lunii ianuarie guvernul încearcă să găsească o soluție la criză renunțând la unele măsuri adoptate âmpotriva demnestranților, iar Rada(parlamentul ucrainean) a decis amnistierea demonstranților arestați, cerând în schimb demonstranților să pună capăt blocadelor pe străzi și eliberarea clădirilor asediate.

Începând din februarie 2014 forțele de securitate desfășoară acțiuni brutale împotriva demonstranților. La 20 februarie vilențele au escaladat în Kiev, poliția deschizând focul asupra demonstranților. În consecință 80 de persoane au fost ucise.

La 21 februarie au încewput negocierile între guvern și opoziție, cu medierea Uniunii Europene și a Rusiei. Președintele a anunțat alegeri anticipate, precum și revenirea la Constituția din anul 2004, ce prevedea prerogative reduse pentru președintele ales. O mare parte a opozanților nu au acceptat propunerile lui Ianukovici, ei cerând demisia imediată a acestuia.

Deși inițial s-a ajuns la un compromis negociat cu președintele Ianukovici, protestele continuând în piața Maidan.

Prima etapă a crizei s-a încheiat la 22 februarie 2014, odată cu demiterea lui Viktor Ianukovici – sub acuzația de abuz de putere – de către Radaucraineană(328 voturi „pentru” dintr-un total de 450 voturi posibile). Președintele ucrainean împreună cu familia și o serie de apropiați s-a refugiat în Federația Rusă. De asemenea, Rada a hotărât desfășurarea de alegeri prezidențiale anticipate pebtru 25 mai 2014. Tot la acea data a fost eliberată și Iulia Timoșenko, după doi ani și jumătate petrecuți în închisoare.

b)Aprofundarea protestelor în sud-est. A doua etapă debutează la 23 februarie 2014, odată cu începerea protestelor din Sevastopol, prin care demonstranții urmăreau declararea loialității fată de Rusia.

Pe 23 februarie 2014, a fost desemnat Alexander Turcinov drept președinte interimar al Ucrainei, el fiind adeptul unei politici pro-occidentale.

Tot la cea data Rada ucraineană a decis să anularea legii din 2012 privind principiul politicii limbii de stat, care a permis, în fiecare regiune, utilizarea altor limbi oficiale în afară de limba ucraineană, în cazul în care o limbă este vorbită de cel puțin 10% din populație.

Noul Guvern interimar a fost prezentat de premierul Arseni Iațeniuk pe 26 februarie, fiind votat de Radă pe 27 februarie 2014.

Pe numele președintelui Viktor Ianuk a fost emis un mandat de arestare sub acuzația de genocid. În perioada 27-28 februarie, au început să fie ocupate sediile instituțiilor importante de către bărbați înarmați pro-ruși. Persoane neidentificate în uniforme de luptă, înarmate, au apărut în apropierea principalelor aeroporturi din Crimeea. În timp ce mii de tătari crimeeni au început să demonstreze contra scindării Ucrainei, protestatarii pro-ruși cereau alipirea Crimeei la Rusia.

La 1 martie, parlamentul rus(Duma) a aprobat cererea lui Vladimir Putin de a folosi forța în Ucraina pentru protejarea intereselor Rusiei. Mitinguri pro-ruse au loc în mai multe orașe ucrainene, inclusiv în al doilea oraș ca mărime al țării, Harkov. Barack Obama ia cerut public lui Putin să-și retragă forțele în baze.

Începând cu 1 martie, persoane în uniforme fără însemne, înarmate, au preluat controlul asupra unor puncte de importanță strategice din Crimeea.

La 4 martie, Vladimir Putin susținea că bărbații înarmați care asediau forțele ucrainene din Crimeea nu sunt trupe rusești, ci forțe de auto-apărare autohtone.

La 6 martie, parlamentul Crimeei a votat o declarație privind alipirea la Federația Rusă, fiind stabilit referendumul referitor la viitorul statut al Crimeei pentru 16 martie . În ciuda protestelor masive din occident, Rusia a anunțat la 7 martie că va sprijini Crimeea, dacă regiunea votează separarea de Ucraina. În consecință, pe 8 martie Franța și SUA au amenințat Rusia cu sancțiuni.

La 12 martie, în timpul unei întâlniri pe care a avut-o cu prim-ministrul interimar Arseni Iațeniuk la Casa Albă, președintele Barack Obama s-a angajat să sprijine Ucraina.

La 13 martie, Rada ucraineană a votat crearea unei Gărzi Naționale cu efective de 60000 de militari, cu misiunea de apărare a țării.

La 15 martie Rusia, folosind dreptul de veto, a respins un proiect de rezoluție a ONU care critica referendumul din Crimeea.

La 13 martie, a avut loc plebiscitul cu privire la viitorul Crimeei, iar rezultatele oficiale de la referendum au arătat că 97% din alegători sprijineau secesiunea Crimeei și alăturarea la Federația Rusă. La 17 martie Uniunea Europeană și SUA au impus interdicții de călătorie și înghețarea activelor pentru mai mulți oficiali din Rusia și Ucraina.

La 18 martie, președintele rus Vladimir Putin apăra acțiunile Moscovei în Crimeea în Dumă, apoi a semnat un proiect de lege privind absorbirea peninsulei în Federația Rusă. La 20 martie, Duma a ratificat tratatul privind alipirea Crimeii la Federația Rusă.

Faza a III-a:escaladarea

Evenimentele desfășurate în sudul și estul Ucrainei demonstrează o escaladare și o răspândire a conflictului între civili, aceștia fiind forțați să ia parte la evenimente.

La 24 martie, drept urmare la anexarea Crimeei, Federația Rusă a fost exclusă din grupul G8, fiind anulat și summit-ul ce trebuia să se desfășoare la Soci în iunie 2014. De asemenea, la ordinul președintelui interimar Alexander Turcinov, trupele ucrainene au început retragerea din Crimeea.

La 24 martie, Organizația Națiunilor Unite a condamnat alipirea Crimeei la Rusia, iar  NATO a întrerupt orice colaborare cu Rusia.

La 31 martie, președintele rus Vladimir Putin a ordonat o retragere parțială a trupelor ruse comasate la granița cu Ucraina.

La începutul lui aprilie 2014, activiști pro-ruși au ocupat în forță sediile administrative regionale din Donețk, Lugansk și Harkov, solicitând organizarea unui referendum pentru separarea de Ucraina. 

Autoritățile ucrainene au recâștigat controlul asupra clădirilor guvernamentale din Harkov a doua zi.

La 12 aprilie, militanți pro-ruși în uniforme de camuflaj au ocupat sediile poliției și serviciului secret din Sloviansk, Kramatorsk și Donețk. În aceste condiții, la 15 aprilie, președintele Ucrainei, Alexander Turcinov, a anunțat începutul unei operații antiteroriste împotriva separatiștilor pro-ruși, soldată cu morți și răniți.

La 25 aprilie, în urma negocierilor de la Geneva, cu participarea Ucrainei, Rusiei, UE și SUA, s-a convenit asupra unui acord privind de-escaladarea situației din estul Ucrainei, prin dezarmarea grupărilor ilegale și abandonarea sediilor administrative ocupate de separatiști. Acordul nu a avut însă niciun efect în practică, ministrul rus de externe Serghei Lavrov acuzând aproape imediat (21 aprilie) Kievul de ruperea angajamentului.

La 25 aprilie, opt observatori militari internaționali ai Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) au fost reținuți de separatiștii pro-ruși în apropierea orașului Sloviansk, sub acuzația de a fi spioni.

La 1 mai, separatiștii pro-ruși au ocupat sediul procuraturii din Donețk, provocând ciocniri puternice cu forțele de poliție. Președintele interimar Alexander Turcinov ordonă reluarea serviciului militar obligatoriu, avertizând că forțele militare ucrainene sunt în stare de “alertă de luptă deplină“.

2 mai 2014 a reprezentat cea mai sângeroasă zi de la răsturnarea de la putere a ex-președintelui Viktor Ianukovici. Nouă persoane și-au pierdut viața în timpul unei lupte cu separatiștii la Sloviansk, militanții pro-ruși doborând două elicoptere de război ucrainene, iar pe străzile orașului Odesa au fost ucise peste 40 de persoane.

La 7 mai, președintele Putin a cerut ca referendumurile din estul Ucrainei să fie amânate “pentru a încuraja dialogul” și a arătat că alegerile prezidențiale din Ucraina programate pentru 25 mai 2014 sunt o” mișcare în direcția bună”.

La 11 mai, separatiștii pro-ruși din Donețk și Lugansk și-au declarat independența față de Ucraina, după un referendum care nu a fost recunoscut nici de Kiev, nici de Occident. Pe baza controlului din teren, aceștia au format Republica Populară Donețk și Republica Populară Lugansk, nerecunoscute oficial.

La 25 mai 2014, în Ucraina s-au desfășurat alegerile prezidențiale anticipate, în urma cărora a fost ales, din primul tur(cu peste 54% din sufragii), Petro Poroșenko, un om de afaceri miliardar, fost ministru al afacerilor externe(2009-2010) și ministru al economiei(2012).

Cele mai multe secții de votare din est au rămas închise. La aflarea rezultatului, președintele ales a promis să aducă pace într-o Ucraină unită și liberă.

La 26-27 mai, armata ucraineană a lansat o ”operație antiteroristă”, având ca obiectiv eliminarea separatiștilor care ocupau aeroportul din Donețk; acțiunea a avut ca rezultat moartea a cel puțin 40 de separatiști. La 29 mai, rebelii pro-ruși au doborât un elicopter militar ucrainean în apropiere de Sloviansk, omorând 14 persoane (inclusiv un general).

Începutul lunii iunie, a adus o intensificare a acțiunii externe cu privire la situația din Ucraina.

La 4 iunie, președintele SUA, Barack Obama, a condamnat ”agresiunea rusă” din Ucraina, în timp ce vorbea la Varșovia (Polonia), cu ocazia aniversării a 25 de ani de la căderea comunismului în Polonia.

La 5 iunie, liderii statelor industrializate din G7,reuniți în Bruxelles (Belgia), la cel de-al 40-lea summit al organizației, au îndemnat Rusia să înceapă discuțiile cu noua conducere de la Kiev, pentru a pune capăt crizei din estul Ucrainei.

La 6 iunie, președintele rus Vladimir Putin și președintele ales al Ucrainei, Petro Poroșenko, s-au întâlnit în Franța cu ocazia celebrării a 70 de ani de la debarcarea din Normandia, iar cu această ocazie, cei doi au făcut un apel pentru încheierea rapidă a vărsării de sânge în estul Ucrainei.

La 7 iunie 2014, Petro Poroșenko a fost învestit oficial în funcția de președinte al Ucrainei.

Se pare că toată această derulare de evenimente va continua, cel puțin o perioadă, sub aceleași coordonate, în condițiile în care în zilele de 7 și 8 iunie 2014 separatiștii pro-ruși au atacat aeroportul internațional de la Lugansk, aflat sub controlul forțelor ucrainene.

Operațiunile militare din estul Ucrainei au început în aprilie 2014, pe teritoriile Donbas.

Se considera a fi data începerii conflictului 7 aprilie 2014, data la care președintele interimar Oleksandr Turcinov a anunțat că autorizează forțele regulate ucrainiene să ia măsuri antiteroriste împotriva adversarilor puterii care vor purta arme. Oameni înarmați au ocupat clădirile administrative din estul țării, iar la 15 aprilie Turcinov a anunțat începerea Operației Antiteroriste. De cealaltă parte conducerea Rusiei și Forțele pro-ruse din Ucraina declară că acțiunile părții ucrainene în conflictul dat sunt operațiuni represive, iar conflictul – război civil.

2.1 Războiul din Crimeea

Penisula Crimeea este situată pe coasta de nord a Mării Negre, având o suprafață de 26000 km2. Peninsula este unită cu zona continentală prin trei istmuri și este înconjurată de două mări: Marea Neagră(la vest și sud) și Marea Azov(la est).

Fiind situată într-o zonă geostrategică sensibilă, peninsula prezintă un interes deosebit încă din antichitate. Astfel, în secolul V î.Hr. exploratorii greci au întemeiat colonii, de la ei rămânând vechile denumiri ale insulei: Hersones sau Taurida(Tauris – după numele locuitorilor săi, tauri).

După greci au venit romanii, iar din secoul III d. Hr. popoarele migratoare. După marea invazie tătară, începând cu 1237, peninsula devine o posesiune a Hoardei de Aur. Numele „Crimeea” își are originea în denumirea orașului „Qırım”, oraș care a fost capitala provinciei Crimeea sub dominația Hoardei de Aur. În anul 1475, Hanatul Crimeii devine vasal imperiului Otoman.

În perioada  1853-1856 are loc Războiul Crimeii, între Imperiul Rus și alianța formată din  Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, a celui de-al doilea Imperiu Francez, a Regatului Sardiniei și a Imperiului Otoman. Sevastopolul este asediat timp de aproape un an. Rusia este înfrântă, iar prin Congresul de Pace de la Paris din 1856, aceasta este obligată, printre altele, la un regim restrictiv în Marea Neagră și la dezafectarea „fortăreței” Sevastopol.

Operațiuni militare s-au desfășurat în Crimeea și în timpul războiului civil rus dintre anii 1917-1920.

În cel de-Al Doilea Război Mondial, în Crimeea au avut loc confruntări dure între sovietici, pe de-o parte, și trupele germano-române, pe de alta. În 1942, Sevastopolul a fost cucerit de trupele române și germane, sub comanda mareșalului german Manstein. În mai 1944 peninsula a fost evacuată printr-o operațiune foarte dificilă, coordonată de unități ale marinei regale române. După reocuparea Crimeii de către trupele sovietice, din ordinul expres al lui Stalin, 200 000 de tătari au fost deportați în Urali, Siberia și Asia Centrală.

Din 1946, Crimeea devine parte integrantă a Republicii Socialiste Federative Sovietică Rusă. În 1954, ucraineanul Hrușciov a făcut „cadou” Crimeea Ucrainei. Acest act administrativ a creat o gravă problemă internațională în anii `90, după destrămarea Uniunii Sovietice și astăzi, când asistăm, din nou, la escaladarea acestui conflict.

La recensământul ucrainean din 2001, populația Crimeii era de 2.033.700 locuitori, din care 58,32% ruși, 24,32% ucraineni, 12,1% tătari crimeeni, 1,44% bieloruși. 77% din populația declara limba rusă ca limbă maternă, 11,4% limba tătară crimeeană și 10,1% limba ucraineană.

Totul a început pe 21 noiembrie 2013, când președintele pro-rus al Ucrainei ,Viktor Ianukovici, a refuzat să semneze Acordul de asociere a Ucrainei la Uniunea Europeană. Acest refuz al apropierii față de Occident însemna implicit o rămânere a Ucrainei în sfera de influență rusă, și a generat un val ascendent de proteste care au degenerat până la sângeroase confruntări la Kiev(și în vestul țării)

La 23 februarie 2014, Rada Supremă a Ucrainei a abrogat legea privind bazele politicii de stat în domeniul lingvistic, conferind limbii ruse statut de limbă regională în 13 regiuni administrative ale Ucrainei, în care membrii comunităților etnice reprezentau mai mult de 10% din populație.

Începând cu 23 februarie Rusia a mobilizat forțe de intervenție rapidă la frontierele Ucrainei și chiar în Crimeea.

La 25 februarie, în fața Parlamentului republicii autonome din Simferopol militanți proruși au cerut organizarea unui referendum, ei respingând guvernul provestic de la Kiev, iar la 27 februarie sediul Parlamentului și Guvernului din Crimeea este ocupat de persoane înarmate(probabil proruse), aceștia arborând pe clădire steagul rus. Parlamentul din Crimeea a demis Guvernul local și anunță referendum pe 25 mai. În 27 spre 28 februarie, aeroporturile din Crimeea au fost ocupate de persoane înarmate, probabil proruse. Militarii ucraineni precum și grănicerii din Balaklava au fost dezarmați de către persoane înarmate, cel mai probabil soldați ruși fără însemne.

Pe 26 februarie 2014 au început protestele rușilor din Crimeea(teritoriu anexat în 1783 de Ecaterina cea Mare) și imediat au apărut așa-numiții „omuleți verzi”, forțe speciale ruse fără a purta însemne de apartenență. Era începutul, în teren, a ceea ce s-a numit apoi „războiul hibrid”.

Începând cu 28 februarie toate aeroporturile din peninsulă au revenit sub controlul autorităților ucrainene. Parlamentul ucrainean a votat o rezoluție prin care a cerut garantarea suveranității de către Statele Unite și Marea Britanie.

La 1 martie, noul premier crimeean Serghei Aksionov a solicitat Rusiei „asistență în asigurarea păcii și stabilității pe teritoriul” Crimeii. Acesta caută să supună toate autoritățile din peninsulă ordinelor sale, altfel acestea fiind obligate să demisioneze. Aksionov a anunțat și un referendum pentru lărgirea autonomiei pentru data de 30 martie.

Președintele Statelor Unite, Barack Obama, a avertizat fățiș Rusia despre consecințele unei intervenții armate în Crimeea și în estul Ucrainei.

Președintele rus Vladimir Putin, la 1 martie a solicitat și a obținut, cu unanimitate de voturi, permisiunea camerei superioare a parlamentului Federației Ruse pentru a utiliza forțele armate ale Federației Ruse pe teritoriul Ucrainei:

„Având în vedere că situația extraordinară în derulare în Ucraina amenință viața cetățenilor Federației Ruse și faptul că trupele noastre armate sunt desfășurate în conformitate cu un acord internațional pe teritoriul Ucrainei (Republica Autonomă Crimeea), în baza art. 102 alin. (1) lit. g din Constituția Federației Ruse solicit Consiliului Federației Ruse permisiunea de a utiliza forțele armate ale Federației Ruse pe teritoriul Ucrainei pentru normalizarea situație socio-politice din această țară.”

—Vladimir Putin

Datorită faptului că Ucraina nu este membru NATO, Statele Unite și Uniunea Europeană nu au obligația de a interveni militar pentru a o apăra. De asemenea, o acțiune internațională prin intermediul ONU este exclusă, din cauza dreptului de veto al Rusiei în Consiliul de Securitate. Însă, Rusia alături de Marea Britanie și SUA sunt garantul integrității teritoriale a Ucrainei ca urmare a semnării Memorandumului de la Budapesta.

Pe 2 martie Rusia a fost somată de NATO să înceteze operațiunile militare desfășurate în peninsulă, menționând că este că este amenințată pacea Europei. La aceeași data, baza militară de infanterie de la Privolnoie a fost înconjurată de bărbați înarmați neidentificați, aceștia folosind camioane militare cu numere de înmatriculare rusești. Toate navele militare de pază ale Ucrainei au părăsit Crimeea și s-au deplasat în porturile din Odessa și Mariupol.

Membrii Consiliului Suprem al Republicii Autonome Crimeea au votat pe 6 martie organizarea unui referendum privind statutul regiunii, precum și ieșirea oficială din componența Ucrainei și alăturarea la Federația Rusă. Drept răspuns, Guvernul Ucrainei, tătarii crimeeni, precum și alte state au susținut că orice referendum organizat de autoritățile din Crimeea este neconstituțional și nelegitim.

La 11 martie Parlamentul din Crimeea a adoptat o declarație de independență față de Ucraina, iar pe 23 martie în Regiunea Luhansk din estul Ucrainei are loc un referendum popular privind aderarea la Rusia.

Președintele rus Vladimir Putin, la 4 martie 2014, a declarat că Rusia nu planifică să anexeze Crimeea și a comparat intervenția rusească în Crimeea cu operațiunea Occidentului în Kosovo, doar că aici nu s-a tras nici măcar un foc de armă. Datorită faptului că transferul Crimeei către Ucraina din 1954 a fost o decizie neconstituțională(luată în spatele usilor închise), precum și datorită faptului că aceasta reprezintă o semnificație istorică pentru Rusia, Putin consideră că Rusia că are jus ad bellum pentru Intervenția militară din Ucraina.

"Nu-i credeți pe cei care vă sperie cu Rusia și spun că vor urma și alte regiuni după Crimeea. Nu avem nevoie de o divizare a Ucrainei".

– Vladimir Putin

Duma (Camera inferioară a Parlamentului rus) a adoptat o declarație de susținere a poporului din Crimeea, promițând să "asigure securitatea" locuitorilor peninsulei "independent de originea lor etnică, de limba și religia lor".

Reacția internațională la Criza din Crimeea, conform declarațiilor guvernamentale oficiale:

     State ce și-au exprimat îngrijorarea sau speranță pentru soluționarea pașnică a conflictului

     Sprijină integritatea teritorială a Ucrainei

     Condamnă acțiunile Rusiei

     Condamnă acțiunie Rusiei ca o intervenție militară sau invazie

     Sprijină acțiunile Rusiei și/sau condamnă guvernul interimar ucrainean

     "Recunosc interesele Rusiei"

     Ucraina

     Rusia

Președintele american Barack Obama: „Statele Unite se raliază poziției comunității internaționale, în sensul că orice intervenție militară în Ucraina nu va rămâne fără consecințe.”

Angela Merkel: „Rusia a furat Crimeea Ucrainei”.

Qin Gang, purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe a declarat că „China condamnă recentele violențe ale extremiștilor și îndeamnă părțile implicate la soluționarea pașnică a disputelor interne. […] China respectă independența, suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei. China cere tuturor părților să găsească o soluție prin dialog și consultări în baza legii și a normelor relațiilor internaționale”

Președintele interimar al Ucrainei, Oleksandr Turcinov a declarat la începutul protestelor că există un "risc serios" de separatism în aceste părți ale țării.

Președintele Traian Băsescu a declarat că „prezența trupelor Rusiei în Ucraina, fără acordul acesteia, poate fi considerată agresiune. România nu este afectată direct”.

Pe 18 martie 2014, Vladimir Putin a inițiat procedura de alipire a Crimeei la Federația Rusă, prin înștiințarea Dumei de Stat și a Consiliului Federației despre propunerea Consiliului de Stat al Crimeei și a Adunării legislative a Sevastopolului cu privire la primirea lor în Federația Rusă. Drept urmare, președintele rus a remis parlamentului legea privind primirea Crimeei și Sevatopolului în Federația Rusă. Acordul „interstatal” cu privire la aderarea Republicii Crimeea la Federația Rusă a intrat în vigoare la data ratificării de către Adunarea Federală, 21 martie, dar a fost aplicat în practică temporar de la data semnării.

Pe 18 martie Vladimir Putin a remis acordul spre ratificare la Duma de Stat, acord ratificat pe 20 martie de Duma de Stat(cu un singur vot contra) și pe 21 martie de către Consiliul Federației.  A fost adoptată o lege constituțională federală referitoare la formarea a două noi subiecte federale ale Rusiei, iar pe 21 martie președintele Putin a semnat legea de ratificare a acordului de alipire a Crimeei și legea constituțională federală cu privire la procedura de integrare a Crimeei și Sevastopolului în Federația Rusă și perioada de tranziție în integrarea noilor subiecte federale.

La aceeași dată a fost creat districtul federal Crimeea, avându-l ca reprezentant împuternicit al președintelui Federației Ruse în Crimeea pe Oleg Belabențev.

Pe 2 aprilie Putin a semnat decretul de includere a Crimeei în districtul militar de sud, iar pe 11 aprilie au fost adoptate constituțiile Republicii Crimeea și a orașului cu însemnătate federală Sevastopol; tot în aceeași zi noile subiecte federale au fost incluse în Constituția Federației Ruse.

Din 25 aprilie 2014 între Crimeea și Ucraina a fost instituită „legal” unilateral frontiera de stat a Rusiei.

Pentru Vladimir Putin, o frontiera este sigură doar atunci când e securizată de ambele părți de soldați ruși. Liderul de la Kremlin mobilizează voluntari și aduce ordine în miliții radicale prin infiltrarea de trupe elită.

In secolul al 21-lea, primul soldat al Rusiei crede că granița dintre război si pace e una fluida. Astfel, procesele în sine se schimbă și ele, iar războiul hibrid se aplică pe ruinele Ucrainei sub pretenția de a lucra la un plan de pace. Forța militară rămâne o componentă crucială, dar ea e completata cu mijloace politice, economice, informatice și de propagandă.

3.2. Războiul hibrid din Ucraina a existat și în alte părți

Malaezia este o țară situată în Asia de Sud-Est, ce cuprinde două teritorii distincte: partea de sud (Peninsula Malaezia și insulele adiacente) și partea de nord cu insula Borneo. Peninsula Malaezia are vecini la nord – Thailanda, iar la est – Marea Chinei de Sud. Prin Strâmtoarea Malacca, Malaezia are frontiere maritime în sud cu Indonezia și vest cu Singapore.

După proclamarea independenței în 1963, Malaezia a fost atacată de procomuniștii din Indonezia, care au decis să ocupe zona de est a Malaeziei, fără să facă vreo declarație de război . Acesta a fost primul „război hibrid” nedeclarat din istoria modernă.

Președintele comunist al Indoneziei – Sukarno – a instituit un regim totalitar în Indonezia, care se numea „democrație ghidată”. Sukarno era foarte atașat de Uniunea Sovietic.

El a proclamat sloganul „adunarea pământurilor indoneziene” (asemănător celui anunțat de Vladimir Putin – „adunarea pământurilor rusești”) și a cerut „zdrobirea Malaeziei”. Războiul nu a fost declarat. Propaganda a explicat că războiul ar trebui să fie secret, cu lupta de partizani. Sub influența propagandei, în rândurile „voluntarilor” au aderat 21 de milioane de  persoane, iar probleme cu lipsa de„voluntari”,  arme și echipamente militare nu au existat.

Achmed Sukarno (6 June 1901 – 21 June 1970)

Armata indoneziană depășind de câteva ori în putere armata din Malaezia și luptând cu trupe fără însemne de apartenență, prezenta forțele sale armate drept „miliții locale”/„rebeli” care luptă din proprie inițiativă împotriva „juntei” din Malaezia (o alta asemănare cu propaganda rusă, ce vorbește despre guvernul de la Kiev în termen de juntă).

Clasa conducătoare din Indonezia, folosind propaganda, vorbind despre „atrocitățile” malaezienilor, a provocat o explozie de sentiment naționalist în societate. Agresiunea nedeclarată era prezentată drept readucerea acasă a pământurilor strămoșești, iar despre Malaezia se afirma că este o„țară nonsens”, o „marionetă a Occidentului” etc.

Occcidentul a reacționat la această agresiune nedeclarată și a impus sancțiuni împotriva agresorului, sancțiuni care s-au dovedit insuficiente pentru a opri Indonezia.

Sukarno(a atins un rating de popularitate de 100%, peste Putin – 85%), a primit din partea Parlamentului titlul de președinte pe viață. 

Malaezia a cerut sprijin de la Marea Britanie, care în prima fază i-a asigurat consilieri și instructori pentru reformarea armatei și toate sectoarele de stat. Dar mai presus de toate – armata.

Un contingent mic al armatei britanice, alcatuit de membrii Regimentul 22 SAS și alte forțe speciale, împreună cuArmataMalaeziana reformata, au folosit tactica patrularii ascunse, au dezvoltat o rețea de informații, raiduri de sabotaj și atacuribruste asupra unitatilor agresorului, cauzandu-i pierderi grele.

Agresiunea din estul Malaeziei a fost oprita, iar dupa ce invadatorul a inceput sa sufere pierderi grele, războiul a devenit foarte repede nepopular.

Regimului lui Sukarno i-a fost frică sa opreasca războiul și să provoace nemulțumirea în rândul populației, convinsa denevoia urgentă de a alipi un teritoriu dominat de junglă pentrua „proteja triburile indigene de junta din Malaezia„.

În timp ce în Malaezia avea loc o reforma rapida, Indonezia se scufunda in mocirla crizei, și în ciuda statutului de președintepe viață, Sukarno pierde rapid încrederea și sprijinul populatiei.

După trei ani de război, în imposibilitate de a aduce victoria acasa, regimul totalitar din Indonezia a căzut sub presiuneacrizei economice și a sancțiunilor internaționale. A urmat răsturnarea lui Sukarno si restabilirea relațiilor cu Occidentul in vederea ridicarii sancțiunilor.

Sukarno nu a fost acuzat de corupție, nu a fost judecat, pana la moartea sa, la 4 ani de la incheierea razboiului, acestatrăind în izolare completă de lumea exterioară.

Războiul a devenit celebru pentru că Malaezia și Marea Britanie l-au câștigat folosind o combinație de actiuni de naturapolitică, economică, informațională și militara. Scopul luptelor nu era deținerea teritoriului, ci distrugerea completă aunităților de șoc ale inamicului, eliminarea liderilor rebeli, sau a celor mai activi.

Astazi, istoria războiului din estul Malaeziei este predata și studiata în toate academiile militare occidentale ca un exemplude realizare a victoriei cu costuri si pierderi minime. Un rol cheie în război l–a jucat planificarea flexibilă, inteligenta,comanda si analiza competenta a situației și utilizarea perfectă a forțelor speciale in operațiuni secrete cu sprijinul unitatilor de soc ale armatei regulate.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Războiul hibrid din Ucraina a surprins întreaga Europă, precum și NATO ce încă savura pacea de după încheierea Războiului Rece. În ultimii 25 de ani, Vestul a fost căutat să asigure o relație importantă cu Moscova ce devenea un aliat strategic(construind conducte de gaz, constituind și dezvoltând o relație politico-militară în cadrul Comitetul NATO – Federația Rusă unde să se discute problemele de securitate europeană, a început un transfer de tehnologie înspre Moscova). Rusia în schimb,a creat o rețea de sprijin și de influență în Occident, bazată inclusiv pe rețeaua de spionaj a fostului KGB, începând cu media utilizată în propagandă sub patronajul a două entități, Rusia Today și Sputnik, a finanțat think-tank-uri în marile capitale ale lumii unde se construiau viitoarele politici ale globalizării, a instalat spioni și oameni de influență în zone-cheie ale vieții politice din Occident, dar și din estul și centrul continentului, unde țările s-au racordat la UE și NATO. După o perioadă de decădere (1990-1999), Rusia încearcă refacerea fostului URSS sau, dacă nu, cel puțin o Uniune Euroasiatică.

La granițele de est și nord-est sunt masate trupe regulate rusești, divizii de tancuri, mașini blindate, avioane de luptă, peste 50.000 de militari care așteaptă ordinul de a invada Ucraina. Iar pe teritoriul țării vecine acționează militari fără însemne și cu fețele mascate din GRU (serviciul de spionaj al armatei ruse) și FSB(serviciul de securitate, principalul succesor al KGB), grupări paramilitare alcătuite din localnici, elemente ale lumii criminale din zona respectivă și au susținerea unei părți a populației regiunii. Acestea sunt coordonate de către Rusia, care însă neagă orice legătură cu ele.

La o astfel de presiune este greu de reacționat. Atunci când o divizie rusească de tancuri trece granița, lucrurile sunt clare, e război clasic. În cazul războiului hibrid nu e deloc așa. Se produce o anexare tăcută a teritoriului ucrainean, realizată de grupări paramilitare și detașamente de activiști ruși, localnici, cu sprijinul, în coordonarea și sub conducerea Rusiei, chiar dacă Moscova neagă evidențele și nu-și asumă nimic. De fapt, nimeni nu știe cum să răspundă războiului hibrid. Sancțiunile economice sunt, deocamdată, singura armă pe care Occidentul o are la îndemână împotriva Rusiei. Un război clasic cu o putere nucleară nu este o soluție. Deocamdată, în Ucraina, pe termen scurt, Putin a repurtat câteva succese tactice. Pe termen mediu și mai ales lung, atunci când va fi prinsă între două mari blocuri geopolitice, între China, în est, și Occident, SUA și UE, în vest, Rusia va fi strivită. Până relativ recent s-a crezut în capitalele din Vest că o Rusie stabilă, prosperă economic, cu statut de putere regională, va fi aliatul și partenerul natural al Occidentului. Însă Putin avea alte planuri pentru Rusia.

Noua formă de confruntare pe multiple planuri, inițiată de Rusia, dar în care s-a antrenat și Occidentul, alături de SUA, trebuia numită într-un fel care să se deosebească de celelalte forme de război cunoscute. O primă caracteristică a Războiului hibrid este lipsa declarațiilor formale de război dintre state, ceea ce oferă avantajul oricăror manevre diplomatice și politice. Legile consacrate ale războiului pe plan internațional sunt eludate, ca urmare a faptului că această formă de conflict încă nu a fost codificată ca atare. Spre deosebire de alte forme de război, în cel hibrid componenta economică (sancțiuni, embargouri, fluctuația dirijată de prețuri, jocurile pieței libere) este foarte importantă. Propaganda, ce însoțește orice formă de conflict, folosește în cazul celui hibrid îndeosebi mesaje religioase (ortodoxie vs. catolicism) și naționaliste, și nu ideologice. De altfel, propaganda joacă în cadrul războiului hibrid, un rol deloc complementar, ci la fel de important cu cel al forțelor speciale sau al sancțiunilor economice și manevrelor diplomatice. Asimetria forțelor implicate este o altă caracteristică a acestei forme de conflict, la care participă grupări naționaliste și paramilitare, state cu forțe armate organizate, precum și organizații internaționale. De notat că, spre deosebire de „războiul total” (așa cum a fost cea de-a doua conflagrație mondială din 1939-1945), obiectivul celor două tabere din „războiul hibrid” nu este anihilarea totală a uneia de către cealaltă, prin angajarea cvasitotală a resurselor umane și materiale naționale, ci doar controlul, dominarea, stăpânirea inamicului.           

La finalul acestor rânduri, aproape orice predicție privind viitorul noului Imperiu rus rămâne credibilă, începând de la prăbușirea „sistemului Putin” sub povara sancțiunilor economice sau revolta maselor exasperate de ruși sau a oligarhilor nemulțumiți și până la victoria Kremlinului în „războiul hibrid” purtat asupra Ucrainei, victorie recunoscută de Occident și SUA, cu consecințele de rigoare. Deși rămâne încă în suspensie, butada formulată în 2009 de fostul ministru de externe român, Adrian Cioroianu, „Rusia nu a fost niciodată după 1990 atât de slabă pe cât au considerat-o, la o privire superficială, observatorii occidentali, după cum nu a fost nici atât de puternică pe cât și-ar fi dorit-o rușii înșiși și, în orice caz, conducătorii lor Boris Elțîn și, apoi, Vladimir Putin”, credem că are foarte multe șanse de a fi încă o dată confirmată. Am mai adăuga faptul că Rusia și rușii formează (la fel ca alte zone ale Globului) un univers aparte, care nu poate fi înțeles cu adevărat folosind un instrumentar strict occidental sau american.

Desfășurarea ultimelor operații de stabilitate și sprijin, de la nivel global, a demonstrat cu prisosință că ONU are la acest moment două organizații care susțin eforturile sale de păstrare a climatului de pace și securitate la nivel global, în cazul de față NATO și UE. Pentru a sprijini și pe mai departe eforturile Națiunilor Unite și pentru a-și îndeplini și rolul de garant al securității statelor membre, atât UE, cât mai ales NATO trebuie să dezvolte noi planuri de colaborare, în domenii din ce în ce mai diverse care să le permită utilizarea în comun a forțelor puse la dispoziție de statele, în mod integrat și cu un nivel crescut de interoperabilitate…………………………………………………………………………………………………………………………………

În ceea ce privește misiunile armatei române, dorim să evidențiem că, pe baza experienței acumulate în ultimele operații de stabilitate și sprijin, acestea vor cunoaște o dinamică alertă în anii următori, datorită, pe de o parte, integrării complete a României în structurile Alianței nord-atlantice și europene și, pe de altă parte, sporirii gamei provocărilor regionale, zonale și globale ……………………………………………………………………………………………………………………….

….. În acest sens, propunerile noastre, vizează următoarele domenii:

1. Constituirea unei structuri de analiză ………………

2. În vederea îndeplinirii………………….

3. Revederea la nivelul …………………………

4. Efectuarea demersurilor………………………..

5. Intensificarea procesului de ………………………

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. LEGI, ORDONANȚE ȘI HOTĂRÂRI DE GUVERN

1. Constituția României, Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 767, București, 2003, cota 71363.

2. Legea nr. 45 privind apărarea națională a României, Monitorul Oficial al României, nr. 172, București, 1994.

II. REGULAMENTE ȘI INSTRUCȚIUNI MILITARE ROMÂNEȘTI

1. Strategia de Transformare a Armatei României, Statul Major General, București, 2007, fondul de carte al Bibliotecii Universității Naționale de Apărare „Carol I”, cota inf. 567.

2. Doctrina Armatei României, Statul Major General, 2011;

III. REGULAMENTE ȘI INSTRUCȚIUNI MILITARE STRĂINE

1. Joint Pub 3-07 Joint Doctrine for MOOTW, June 16, 1995.

2. HQDT/18/34/46 Army doctrine publication, vol. 1, Operations.

3. Joint Publication 3-16, Multinational Operations, March 2007.

4. BI-MNC Directive for NATO Doctrine for Peace Support Operations, 1998.

IV. LUCRĂRI DE AUTORI ROMÂNI

1. A.M., Diamescu, Fundamente economice ale deciziei în domeniul securității naționale, Editura Expert, București, 2012.

2. A., Pop, Strategia de Securitate Națională – de la proiect la realitate, eseu, Facultatea de Științe Politice, Universitatea "Dimitrie Cantemir", București, 2006.

6. Al., Sarcinschi, Operațiile de stabilitate și securitatea umană, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I” București, 2008.

V. LUCRĂRI DE AUTORI STRĂINI

1. A., Vershbow, European Defence: European and American Perceptions, Paris 2000.

2. B., Boutros-Ghali, Agenda for Peace:Preventive Diplomacy, Peace-making and Peace-keeping,în http://www.un.org/ Docs/SG/agpeace.html

3. Ch., Grant, J., Shea, Evoluția recentă a relațiilor NATO – Uniunea Europeană, în Occasional Papers, nr. 4/2004.

4. F., Foch, Principiile războiului, Editura militară, București, 1976;

5. F.G., Burwell, D.C., Gompert, L.S., Lebl, J.M., Lodal, W.B., Slocombe, Transatlantic Transformation: Building a NATO-EU Security Architecture, Policy Paper, March 2006.

VI. SURSE WEB

http://www.nato.int

http://ue.eu.int

ro.wikipedia.org/wiki/Relații_internaționale

andreivocila.wordpress.com/…../perspective-ale-securitatii-nationale-la-limita-bazinului-marii-negre-in-contextul-geopolitic-si -geostrategic-al-sec…

VII. REVISTE

1. Gândirea Militară Românească, colecția din anii 2007-2012.

2. Buletinul Universității Naționale de Apărare „Carol I”, colecția din anii 2006-2011.

3. Revista Forțelor Terestre, colecția din anii 2007-2012.

4. Revista Impact Strategic, colecția din anii 2007-2012.

5. Revista NATO Review din anii 2007-2012.

VIII. DOCUMENTE DE REFERINȚĂ

1. Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Academiei, ediția a II-a, București, 1996.

2. Dicționar enciclopedic ilustrat, Editura Codex 2000 SRL, București, 1999, Biblioteca Universității Naționale de Apărare „Carol I”, cota 69195.

3. Carta Națiunilor Unite http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/ carta_natiunilor_unite/

4. Final Communiqué, Ministerial Meeting of the North Atlantic Council Held in Reykjavik on 14 May 2002, www.nato.int/docu/comm/2002/0205-icl/0205-icl.htm

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. LEGI, ORDONANȚE ȘI HOTĂRÂRI DE GUVERN

1. Constituția României, Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 767, București, 2003, cota 71363.

2. Legea nr. 45 privind apărarea națională a României, Monitorul Oficial al României, nr. 172, București, 1994.

II. REGULAMENTE ȘI INSTRUCȚIUNI MILITARE ROMÂNEȘTI

1. Strategia de Transformare a Armatei României, Statul Major General, București, 2007, fondul de carte al Bibliotecii Universității Naționale de Apărare „Carol I”, cota inf. 567.

2. Doctrina Armatei României, Statul Major General, 2011;

III. REGULAMENTE ȘI INSTRUCȚIUNI MILITARE STRĂINE

1. Joint Pub 3-07 Joint Doctrine for MOOTW, June 16, 1995.

2. HQDT/18/34/46 Army doctrine publication, vol. 1, Operations.

3. Joint Publication 3-16, Multinational Operations, March 2007.

4. BI-MNC Directive for NATO Doctrine for Peace Support Operations, 1998.

IV. LUCRĂRI DE AUTORI ROMÂNI

1. A.M., Diamescu, Fundamente economice ale deciziei în domeniul securității naționale, Editura Expert, București, 2012.

2. A., Pop, Strategia de Securitate Națională – de la proiect la realitate, eseu, Facultatea de Științe Politice, Universitatea "Dimitrie Cantemir", București, 2006.

6. Al., Sarcinschi, Operațiile de stabilitate și securitatea umană, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I” București, 2008.

V. LUCRĂRI DE AUTORI STRĂINI

1. A., Vershbow, European Defence: European and American Perceptions, Paris 2000.

2. B., Boutros-Ghali, Agenda for Peace:Preventive Diplomacy, Peace-making and Peace-keeping,în http://www.un.org/ Docs/SG/agpeace.html

3. Ch., Grant, J., Shea, Evoluția recentă a relațiilor NATO – Uniunea Europeană, în Occasional Papers, nr. 4/2004.

4. F., Foch, Principiile războiului, Editura militară, București, 1976;

5. F.G., Burwell, D.C., Gompert, L.S., Lebl, J.M., Lodal, W.B., Slocombe, Transatlantic Transformation: Building a NATO-EU Security Architecture, Policy Paper, March 2006.

VI. SURSE WEB

http://www.nato.int

http://ue.eu.int

ro.wikipedia.org/wiki/Relații_internaționale

andreivocila.wordpress.com/…../perspective-ale-securitatii-nationale-la-limita-bazinului-marii-negre-in-contextul-geopolitic-si -geostrategic-al-sec…

VII. REVISTE

1. Gândirea Militară Românească, colecția din anii 2007-2012.

2. Buletinul Universității Naționale de Apărare „Carol I”, colecția din anii 2006-2011.

3. Revista Forțelor Terestre, colecția din anii 2007-2012.

4. Revista Impact Strategic, colecția din anii 2007-2012.

5. Revista NATO Review din anii 2007-2012.

VIII. DOCUMENTE DE REFERINȚĂ

1. Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Academiei, ediția a II-a, București, 1996.

2. Dicționar enciclopedic ilustrat, Editura Codex 2000 SRL, București, 1999, Biblioteca Universității Naționale de Apărare „Carol I”, cota 69195.

3. Carta Națiunilor Unite http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/ carta_natiunilor_unite/

4. Final Communiqué, Ministerial Meeting of the North Atlantic Council Held in Reykjavik on 14 May 2002, www.nato.int/docu/comm/2002/0205-icl/0205-icl.htm