Razboiul Hibrid Definire, Istoric, Prezent Si Perspective

INTRODUCERE

Într-o lume bulversată de dinamica schimbărilor în timp și spațiu, de lupta tacită, cu accente dure uneori, între tendința de globalizare susținută de națiunile puternice și bogate și cea de menținere a identității naționale promovată de statele mici și mijlocii, marile puteri, încearcă experimental aplicarea “teoriei haosului” la nivel global, în spatele unei “ordini în dezordine” aflându-se de fapt dorința acerbă de menținere a hegemoniei în zonele lor de influență precum și extinderea acestora.

Mediul internațional actual este caracterizat de: dispute etnice și religioase, deficiențe economice grave, persistența riscurilor de tensiune legate de dezacordurile frontaliere, riscuri cu incidență gravă asupra biosferei precum și o pace fragilă pe continentul european. Conflictualitatea acestui mediu internațional actual ne determină să îl punem sub umbrela conceptuală a „războiului continuu”, așa cum a fost definit de gl. Mihail Orzeață, ca fiind rezultatul confruntării permanente „dintre indivizi, dintre comunități(state, alianțe, entități religioase, etnice, profesionale etc.), dintre indivizi și comunități etc., pentru a-și impune interesele pe multiple planuri: putere, influență, teritorii și resurse(umane, materiale și finaciare)”.

Noile tipuri de conflicte au arătat o capacitate insuficientă a armatelor structurate după concepții clausewitziene de a le face față. Noua față a războiului cere o regândire a structurii forțelor armate și o adaptare permanentă a acestora la evoluția mediului de securitate, la cerințe actuale ale câmpului de luptă.

Dacă în timpul primului război mondial milioane de soldați au stat față în față, în fortificații, săptămâni sau chiar luni, în prezent și cu atât mai mult în viitor, confruntarea are loc deopotrivă în față, în spate, pe flancuri și în spațiul aerian, cu extensie mare a confruntării în distanță, adâncime, altitudine.

Se aduc profunde mutații în raporturile dintre spațiu și timp, în sensul extinderii spațiale a acțiunilor, concomitent cu reducerea duratei acestora, în condițiile în care informațiile circulă on-line.

Spectaculoasa evoluție a societății omenești prefigurată cu ieșirea treptată din era tehnologiei clasice și intrarea în era tehnologiei informației, modifică fundamental percepțiile despre război și confruntarea armată.

– PAGINĂ ALBĂ –

CAPITOLUL 1

RĂZBOIUL – tip specific de conflict social

Definiri conceptuale

Războiul este cel mai spectaculos și mai complex fenomen social ce implică, mai mult sau mai puțin, toți factorii vieții sociale. Din cele mai vechi timpuri până în prezent, războaiele, de mare sau mică amploare și durată, au reprezentat constanta ce a influențat evoluția societății umane.

Studiul războiului a fost făcut de militari sub aspect pragmatic, pentru identificarea unor căi și metode pentru a obține victoria.

Gaston Bouthoul, în lucrarea sa „Războiul” spunea: „Războiul este, în același timp, factorul principal al imitației colective, care joacă un rol așa de mare în transformările sociale. El sfârșește, mai devreme sau mai târziu, prin a obliga statele cele mai închise să se deschidă”.

Războiul se deosebește de lupta universală și de crimele individuale prin două trăsături foarte importante: un element subiectiv, intenția și un element politic, organizarea. Războiul servește intereselor unor grupări politice iar violența individuală folosește unui interes particular.

Războiul este „o continuare a politicii cu mijloace violente”, așa cum l-a definit Clausewitz cu mai bine de 180 de ani în urmă, în lucrare sa fundamentală „Despre război”(1832-1834). Acesta descria războiul ca un fenomen social, fiind expresia unui conflict între obiectivele pe care le urmăresc diferite grupuri sociale din punct de vedere politic.

Clausewitz scria: „Vedem așadar că războiul nu este numai un act politic, ci un instrument politic, o continuare a relațiilor politice, o realizare a acestora cu alte mijloace. Ceea ce rămâne specific războiului se referă doar la natura specifică a mijloacelor sale. Arta militară poate pretinde în general, iar înaltul comandant în fiecare caz în parte, ca direcțiile și intențiile politicii să nu intre în contradicție cu aceste mijloace și această pretenție, într-adevăr, nu este mică, dar oricât de puternic reacționează războiul, în anumite cazuri, asupra intențiilor politice, această reacție trebuie gândită întotdeauna doar ca o modificare a lor, căci intenția politică este scopul, iar războiul este mijlocul și niciodată mijlocul nu poate fi gândit fără scop”.

Astfel, războiul apare ca un act de violență ce urmărește constrângerea adversarului pentru a se supune voinței învingătorului. Constrângerea poate îmbrăca uneori forme foarte violente, războiul având ca scop final nimicirea adversarului.

Unii susțin însă că războiul nu reprezintă continuarea politicii, ci sfârșitul ei, deoarece, atunci când toate mijloacele diplomatice și dialogul politic au fost epuizate, se folosesc armele.

În război, contează ce faci, nu ce știi, iar ceea ce știi trebuie să aplici, altfel pierzi vremea. Nu poți câștiga nicio luptă, dacă știi doar formule de calcul fără a ști aplicarea lor în practică. Dar, dacă n-o știi, nu vei reuși să realizezi, atunci când va fi nevoie, un sistem de foc care să realizeze acoperirea zonală și să nu includă, pentru inamic, spații pe unde acesta s-ar putea strecura și acționa prin surprindere, făcându-te să pierzi inițiativa tactică și chiar lupta.

Sun Tzî, în lucrare sa „Arta războiului” vorbește despre arta războiului, o sinteză a unor reguli și principii aparținând științei războiului, arta constând, de fapt, în modul de aplicare a acestuia, în capacitatea generalului de a crea lupta, de a adapta comportamentul armatei în mod curajos, realist și inteligent.

Sun Tzi afirma: „războiul este o problemă de importanță vitală pentru stat, domeniu al vieții și al morții, calea spre supraviețuire sau spre nimicire”.

RĂZBOIUL este un conflict armat (de durată) între două sau mai multe state, națiuni, grupuri umane, pentru realizarea unor interese economice și politice; răzbel. Război civil = luptă armată dusă în scopul cuceririi puterii, supremației politice într-un stat. Război mondial = luptă armată la care participă, direct sau indirect, numeroase state ale lumii. Război rece = stare de încordare, de tensiune în relațiile dintre unele state (în special dintre SUA și URSS după 1950). Război psihologic = stare de tensiune, de hărțuială nervoasă, psihică, inițiată și întreținută cu scopul de a zdruncina moralul forțelor adverse și de a demoraliza populația. Război total = luptă armată în care statul agresor folosește toate mijloacele de distrugere, nu numai împotriva forțelor armate, ci și împotriva întregii populații. Stare de război = beligeranță.

Războiul este “mult mai mult decât o simplă chestie de strategie, aprovizionări și armament, căci el rezumă o întreagă epocă istorică, toată știința, toată economia, toată cultura, toată tehnica unui timp se oglindesc într-însul! Căci elementul pur omenesc al războiului din ce în ce mai mult este înlocuit cu unul rațional impersonal, care este instrumentul de luptă. Așa că adevaratul studiu adâncit al războiului ar conține o întreagă enciclopedie a timpului, la care ar trebui să contribuie toate științele: geografia, fizica, chimia, mecanica, meteorogia, biologia, medicina, psihologia, etica, istoria, pedagogia, sociologia, dreptul”.

În Lexiconul militar, războiul este definit astfel: „fenomenul social-istoric care reprezintă manifestarea cea mai ascuțită a relațiilor politice conflictuale existente la un moment dat între grupări mari de oameni(clase, popoare, națiuni, state, coaliții de state), organizate din punct de vedere militar și care folosesc pentru atingerea anumitor scopuri economice și politice mijloace violente, ceea ce conferă acestui fenomen un puternic caracter distructiv. Problema originii, a cauzelor și esenței războiului a constituit, de-a lungul timpului, obiectul unor puternice controverse în gândirea social-politică. Unii gânditori susțin caracterul etern al războiului, afirmând că el ar fi generat de însăși „natura” biologică a omului(concepția biologistă – Gobineau, Chamberlain, Steinmetz, Gumplowitz, Lagorgette, Mahan, Wilkinson), sau de cea psihologică(concepția psihologistă – Tarde, Aron); alții susțin necesitatea războiului pentru purificarea morală a societății(Hagel, Nietzsche) sau pentru „însănătoșirea” spirituală a popoarelor (Ferrero), considerându-l drept un stimulent al progresului social și tehnologic, ori un factor regulator al procesului demografic(concepția demografică a lui Bouthoul)”.

Din punct de vedere militar, "războiul poate fi definit ca forma cea mai violentă de manifestare a conflictului social între grupări mari de oameni (state, grupări de state, popoare, națiuni), organizate din punct de vedere militar, care folosesc lupta armată pentru atingerea scopurilor urmărite, ceea ce imprimă acestui fenomen un puternic caracter distructiv".

În concluzie, putem defini războiul ca un fenomen social-istoric, ce reprezintă „manifestarea cea mai ascuțită” a relațiilor politice conflictuale existente la un moment dat între diferite popoare, națiuni, state, coaliții de state, organizate din punct de vedere militar. Acestea folosesc mijloace violente pentru atingerea scopurilor politice, economice, teritoriale, fapt ce atribuie războiului un puternic caracter distructiv. Confruntarea între beligeranți implică, pe lângă domeniul militar și domeniile: politic, economic, diplomatic, ideologic, tehnico-științific, etc. Lupta armată are rol decisiv, ea conducând la atingerea scopurilor urmărite. Conținutul acesteia este determinat de natura distructivă a mijloacelor întrebuințate, de cantitatea de forțe și tehnică militară folosită.

Caracteristicile și tipologia războaielor

Războiul nu este reprezentat numai de o confruntare armată ci și de o angajare complexă, într-o confruntare complexă, al cărei ultim aspect este confruntarea armată(lupta armată). Războiul continuu presupune:

• o dimensiune politică ce implică existența unor politici și ideologii opuse rezultate din diversitatea intereselor;

• o dimensiune voluntară bazată pe voința de a pregăti, susține și desfășura un război sau pe voința de a-l preveni și eluda;

• o dimensiune politică operațională constând în fixarea unui scop politic general al războiului și a unor obiective parțiale derivate din acesta;

• o dimensiune ce ține de potențial, reprezentată de existența unui potențial necesar și suficient pentru susținerea războiului;

• o dimensiune valorică bazată pe existența unor reguli, obiceiuri și tradiții, a unei experiențe anterioare și a unui sistem de valori care să constituie o bază de plecare în conceperea, justificarea, pregătirea și desfășurarea războiului continuu;

• o dimensiune diplomatică constând în abilitatea și capacitatea de a crea, întreține și dezvolta, prin mijloace diplomatice, un mediu favorabil războiului, sau care să permită prevenția politică, diplomatică sau militară;

• o dimensiune strategică ce implică executarea unor acțiuni complexe, pregătite din timp, conform unei doctrine politice(elaborată în cadrul mai larg al unei competiții în permanență alimentată, susținută, actualizată, diversificată, activată și reactivată mereu), care să ducă la dominarea adversarului;

• o dimensiune strategică operațională ce urmărește cucerirea și menținerea inițiativei politice și strategice.

Războiul nu poate fi „rupt” din situația politică și strategică internațională care l-a generat, nici separat de războaiele și conflictele anterioare pe care, mai mult sau mai puțin, le continuă, le amplifică sau, uneori, le clarifică.

Istoria relevă anumite trăsături ale războiului:

războiul presupune confruntarea dintre două grupuri social-militare și nu dintre indivizi izolați; părțile beligeranțe pot fi: rase, unități culturale, unități economico-geografice, organizații religioase, organizații politice, clase ale unei națiuni etc.;

războiul este un fenomen colectiv, separat de actele de violență individuală;

războiul presupune utilizarea forței, violenței, ca trăsătură a conflictului armat;

violența, organizată la scară socială, presupune existența unei forțe militare pregătite, având o anumită organizare și disciplină și mijloacele militare cu care este înzestrată respectiva forță.

Distingem astfel mai multe tipuri de războaie:

a)după durată:- de scurtă durată;

– de lungă durată;

b)după motivație: – de eliberare națională;

– de secesiune;

– religioase;

– de schimbare a regimului de stat;

c)după caracterul acțiunilor militare: – războaie manevriere;

– războaie poziționale;

d)după participanți: – războaie între state;

– războaie între grupări de state;

– războaie între grupuri în interiorul aceluiași stat;

e)după aria de desfășurare: – războaie locale;

– războaie regionale;

– războaie mondiale;

f)după dreptul internațional: – războaie de apărare(legitime);

– războaie de agresiune(nelegitime);

g)după mijloacele de luptă utilizate: – războaie clasice – cu armament convențional;

– războaie cu folosirea CBRN;

h)după scopurile politico-militare urmărite: – războaie cu obiectiv limitat;

– războaie totale;

i)după mediul de desfășurare: – războaie terestre;

– războaie maritime;

– războaie aeriene;

– războaie cosmice.

Fizionomia războaielor este influențată de anumiți factori și anume:

situațiile politică și strategică în zona în care se vor declanșa conflictele militare;

scopurile strategice generale urmărite;

forțele și mijloacele participante precum și nivelul de înzestrare cu tehnică militară;

caracteristicile tehnico-tactice ale armamentului și gradul de pregătire și antrenament al trupelor;

concepția și intensitatea conflictului – atitudinea față de adversar;

spațiul de desfășurare și gradul de pregătire a terenului pentru război;

importanța obiectivelor vizate prin conflict;

mediul de desfășurare, compunerea și capacitatea de luptă a inamicului, valoarea a grupărilor de forțe angajate, starea morală a trupelor acestora;

tipuri dominante de acțiune;

modul de manifestare a violenței armate în acțiunile ofensive și defensive în spațiul de luptă.

Legile generale ale războiului

Indiferent de evoluția tehnologică, arta militară nu a cunoscut schimbări fundamentale. Legile și principiile războiului și-au păstrat, în linii mari, funcționalitatea, multe dintre ele rămânând neschimbate de sute și mii de ani.

Teatrul de operații, forțele implicate în conflict și mijloacele utilizate în luptă sunt total schimbate și implică modificări continue, uneori chiar imprevizibile, în timp ce filosofia războiului rămâne aproape neschimbată.

Războiul își schimbă fizionomia și anume: concepția, tipologia, paradigma strategică, doctrine, acțiuni(pregătirea trupelor, armament și tehnică, conducerea acțiunilor de luptă, formele și procedeele de luptă).

Legile generale ale războiului exprimă raporturile esențiale, generale, necesare, repetabile și relativ stabile între laturile interne ale acestui fenomen, ce determină pregătirea, desfășurarea și deznodământul confruntării dintre beligeranți într-o diversitate de domenii. Astfel, legile războiului exprimă dependența desfășurării și deznodământul războiului de posibilitățile economice ale statelor beligerante, nivelul posibilităților lor tehnico-științifice, atitudinea națiunii și moralul acesteia, numărul și calitatea trupelor, starea morală și politică a armatei, nivelul înzestrării tehnice și calitatea armamentului forțelor armate, gradul de pregătire a cadrelor și de instruire a trupelor, caracterul și conținutul sistemelor politice ale statelor care poartă războiul.

Aceste legi sunt:

a)legea dependenței cursului, deznodământului și urmărilor războiului de calitatea actelor de decizie publică;

b)legea rolului determinant al succesului confruntării armate în deznodământul favorabil al războiului;

c)legea dependenței confruntării armate de potențialul economic, tehnic și științific al statelor angajate în război, de modul de valorificare a acestuia în interesul confruntării armate și de accesul statelor aflate în conflict la resursele materiale și financiare externe, necesare susținerii efortului de război;

d)legea rolului națiunii în susținerea efortului de război;

e)legea rolului capacității statelor aflate în conflict de a coagula în interesul lor alianțe politice și militare;

f)legea rolului major al abilităților și acțiunilor diplomatice în desfășurarea favorabilă, deznodământul și gestionarea consecințelor războiului.

Legea dependenței cursului, deznodământului și urmărilor războiului de calitatea actelor de decizie publică exprimă rolul determinant al confruntării cu inamicul și în plan politic, deoarece toate deciziile majore luate în timpul războiului sunt de natură politică, politicul dobândind tot mai multe valențe strategice, iar strategia militară caractere politice.

Legea rolului determinant al succesului confruntării armate în deznodământul favorabil al războiului exprimă faptul că victoriile militare influențează și celelalte domenii ale confruntării, mai ales în acțiunile diplomatice, politice și economice.

Legea dependenței confruntării armate de potențialul economic, tehnic și științific al statelor angajate în război, de modul de valorificare a acestuia în interesul confruntării armate și de accesul statelor aflate în conflict la resursele materiale și financiare externe, necesare susținerii efortului de război: un rol important în desfășurarea și soarta războiului îl are potențialul economic al beligeranților, gradul și ritmul de dezvoltare tehnică și științifică, precum și resursele umane, materiale și financiare necesare susținerii efortului de război. Conflictele recente au demonstrat că victoria în război este rezultatul combinării acțiunilor militare cu cele nemilitare, a acțiunilor violente cu cele nonviolente, unde embargoul, blocada, limitarea accesului la resursele financiare ocupă un loc important în arhitectura războiului. Acțiunile cu caracter economic se desfășoară, de obicei, înaintea confruntării armate efective, uneori aceste conducând la încheierea războiului fără confruntări violente.

Participarea națiunii la susținerea efortului de război este o lege generală a războiului, care se manifestă în fiecare caz în parte diferit, funcție de tipul de acțiune strategică adoptat.

Legea rolului capacității statelor aflate în conflict de a coagula în interesul lor alianțe politice și militare aces tea influențând, uneori decisiv, desfășurarea și deznodământul războiului. Remarcăm aici rolul important al alianțelor militare cu statut de permanență(NATO – Iugoslavia) și a coalițiilor conjuncturale(războiul din Irak). Aceste alianțe și coaliții militare permit reducerea efortului de război din partea statelor implicate în război, odată cu creșterea puterii la nivelul alianței.

Legea rolului major al abilităților și acțiunilor diplomatice în desfășurarea favorabilă, deznodământul și gestionarea consecințelor războiului exprimă modul în care acțiunile diplomatice bine desfășurate conduc la scurtarea sau la stingerea conflictului.

Legile războiului au o bază obiectivă, ce determină arhitectura războiului independent de voința oamenilor, prin intermediul unor realități caracteristice societății omenești în diferitele sale etape de evoluție. Cunoașterea și aplicarea acestor legi constituie un avantaj calitativ pentru factorul politic și militar.

Din aceste legi rezultă principiile războiului, creație subiectivă a oamenilor prin intermediul cărora se îndeplinesc toate cerințele obiective ale legilor războiului.

Fig.1 Legile și principiile războiului

1.4.Principiile războiului

Principiile după care se concepe, se pregătește și se duce sau se previne și se descurajează războiul, sunt următoarele:

1. principiul permanenței;

2. principiul capacității;

3. principiul cauzalității;

4. principiul unității;

5. principiul conducerii unitare;

6. principiul integralității;

7. principiul concentrării;

8. principiul flexibilității;

9. principiul adaptabilității;

10. principiul prevenției;

11. principiul descurajării;

12. principiul sustenabilității;

13. principiul moralității;

14. principiul valorii.

Principiul permanenței relevă faptul că războiul a fost, este și va fi un produs al societății umane. Războiul, sub o formă sau alta, a existat dintotdeauna și va exista totdeauna. La încheierea fiecărui război omenirea a spus că va fi ultimul, deși, înainte ca el să se fi încheiat, au apărut condițiile pentru izbucnirea următorului. Istoria a demonstrat că nu războiul este un accident, ci pacea este o pauză de respirație, de odihnă și refacere, între două mari confruntări. Omenirea și-a făcut iluzia că poate controla războiul. Teoria haosului a demonstrat că un astfel de fenomen nu poate fi controlat, ci doar studiat, analizat, înțeles și prevenit sau folosit în modul cel mai rațional cu putință.

Principiul capacității este un principiu de potențial(politic, economic, financiar, demografic, social, moral, cultural, informațional și militar) care să permită o pregătire adecvată, o desfășurare rapidă și eficientă a tuturor forțelor și mijloacelor implicate și o derulare corespunzătoare a acțiunilor. Fără o astfel de capacitate, războiul (fazele violente, exclusive) nu are sens.

Principiul cauzalității este un principiu politic, cauzele unui război fiind totdeauna multiple și complexe, deși pretextele sunt simpliste. Cauzalitatea războiului este rezultatul voinței politice exprimată. Astfel, cauzele războaielor își au originea în diferendele politice, iar acestea, de cele mai multe ori, au determinări economice sau teritoriale.

Principiul unității constă în calitatea și capacitatea factorului politic de a realiza o unitate a tuturor factorilor ce contribuie la desfășurarea și potențialurilor care determină și condiționează războiul. Numai o națiune unită, cu un potențial demografic, economic, social, cultural, moral și militar remarcabil poate viza pe reușita într-un război. Cel mai important efect al unității de acțiune este asigurarea condițiilor necesare pentru conducerea unitară.

Principiul conducerii unitare este foarte important în orice tip de război, oricând și oriunde.

Principiul integralității se manifestă nu numai în război, ci în întregul ansamblu al vieții social-economice. El începe cu integralitatea informațională și se continuă cu cea economică și culturală. Războiul se manifestă prin implicarea întregii societăți la efortul de război, indiferent care ar fi forma de desfășurare a acestuia.

Principiul concentrării se exprimă prin capacitatea societății de a concentra informația, forțele, mijloacele și resursele la momentul oportun și în spațiul dorit, pentru realizarea scopurilor și obiectivelor războiului. Acest principiu nu acționează în mod izolat, ci în strânsă legătură cu toate celelalte principii, fiind nemijlocit legat de cel al integralității și, mai ales, de cel al flexibilității.

Principiul flexibilității constă în disponibilitatea societății de a alege varianta cea mai avantajoasă, de a trece cu ușurință de la o acțiune la altă, de realiza scopurile și obiectivele războiului prin complexe de acțiuni – politice, diplomatice, economice, informaționale, militare etc., în funcție de condițiile concrete.

Principiul adaptabilității este strâns legat de cel al flexibilității. Ele sunt, pe de o parte, rezultante ale integralității economice, sociale, informaționale și militare și, pe de altă parte, un factor al mobilității societății, definită pe capacitatea societății, a entității respective (stat, alianță, uniune de state etc.) de a evolua, într-un sistem dinamic complex, în sensul pe care-l configurează o legitate socială și universală. Principiul flexibilității și cel al adaptabilității, se reconfigurează datorită globalizării informației și economiei, accentuării decalajelor economice, tehnologice și informaționale și intensității vulnerabilităților și amenințărilor asimetrice.

Principiul prevenției se materializează în:

• întrebuințarea acțiunilor non-violente politice, diplomatice și de altă natură pentru rezolvarea conflictului;

• folosirea presiunilor politice, economice și militare;

• embargo-ul, boicotul și blocada;

• îndiguirea(politică, diplomatică, economică și militară);

• amenințarea cu folosirea forței;

• acțiunea militară demonstrativă;

• lovitura preventivă.

Principiul descurajării se exprimă prin folosirea unor modalități care să descurajeze confruntarea propriu-zisă și să asigure realizare scopurilor și obiectivelor războiului fără angajare militară. Odată cu apariția armelor de distrugere în masă, a tehnologiilor înalte și a tehnologiei informației, filosofia războiul începe să fie dominată de acest principiu.

Principiul sustenabilității se exprimă prin capacitatea unui stat de a susține efortul de război. Războiul presupune consumuri foarte mari și, deci, capacitatea de a fi susținut din toate punctele de vedere și toate palierele: politice, diplomatice, financiare, economice, high tech, IT. Astfel, țările capabile să susțină singure un război sunt din ce în ce mai puține.

Principiul moralității: în timp ce, pentru unii, anumite forme ale acțiunilor reprezintă acte de eroism, pentru alții pot fi considerate crime. Moralitatea, ca și imoralitatea războaielor, va îmbrăca întregul spectru de valori între da și nu, între bine și rău, între eroism și crimă.

Principiul valorii se bazează pe un sistemul de valori, de acumulări îndelungate, confirmate de timp și de acțiuni, ce arată treapta de civilizație pe care se află societatea respectivă. Între sistemul de valori și filosofia războiului există legături mediate. Valorile nu justifică și nu susțin războiul. Pe suportul lor se configurează însă sensul evoluției sociale, se construiesc interesele și politicile care le exprimă și le impun.

Lupta armată(domeniu principal de confruntare în război) este definită ca ansamblul de acțiuni militare, de ciocniri violente, desfășurate în mod organizat, între două sau mai multe grupări de forțe armate, ce urmăresc atingerea scopurilor propuse, conținutul, dimensiunea și intensitatea acțiunilor fiind determinate de scopurile războiului, de caracterul și trăsăturile sale, precum și de calitatea tehnicii, personalului și resursei umane. Ea este dusă în anumite condiții concrete de spațiu și de timp.

Confruntarea între beligeranți se desfășoară cu forțe armate, într-un spațiu si timp determinat, depinzând de potențialul economic, tehnic, științific, material și militar al tării respective.

Legile luptei armate se clasifică în două mari categorii: legi generale și legi particulare. Legile generale sunt acele legi ce exprimă dependența puterii militare, a acțiunilor militare față de politică, economie, nivelul dezvoltării științei, numărul și calitatea populației.

Legile particulare ale luptei armate se referă la relațiile specifice luptei armate în ansamblul ei, cât și anumitor domenii ale acesteia. Aceste legi sunt:

– legea concordanței dintre scopuri, forțe și mijloace;

– legea raportului de forțe;

– legea dependenței doctrinei, operațiilor, tacticilor, tehnicilor și procedeelor acțiunilor militare de nivelul dezvoltării armamentului și tehnicii de luptă;

– legea unității acțiunilor de luptă;

Legea concordanței dintre scopuri, forțe și mijloace cere ca obiectivele și misiunile să fie astfel stabilite, încât să corespundă forțelor și mijloacelor destinate îndeplinirii acestora. Este necesară o analiză temeinică a situației, a cantității și calității forțelor și mijloacelor de care se dispune, pentru a se stabili, pe baze realiste, cantitatea de forțe și mijloace necesare nimicirii inamicului.

Legea raportului de forțe: pentru obținerea succesului în luptă este necesară realizarea unei superiorități de forțe și mijloace față de adversar, în raioanele și pe direcțiile mai importante. Se manifestă în modalități diferite, funcție de multitudinea condițiilor concrete rezultate din perioadele desfășurării războaielor, importanța și amploarea acțiunii militare și formele de luptă.

Legea dependenței doctrinei, operațiilor, tacticilor, tehnicilor și procedeelor acțiunilor militare de nivelul dezvoltării armamentului și tehnicii de luptă se exprimă prin corelarea permanentă a rezultatelor dezvoltării armamentului și tehnicii de luptă cu noi forme și procedee de acțiune. Legea impune adaptarea continuă a structurilor organizatorice, a formelor și procedeelor de luptă, înlocuirea celor depășite cu unele noi, superioare, adaptate la noile cerințele câmpului de luptă.

Legea unității acțiunilor de luptă exprimă conexiunea luptei armate din toate mediile în care se desfășoară(pe uscat, în aer, pe mare, în spațiu).

Acestea acționează independent de conștiința oamenilor, ele nu pot fi create și nici înlăturate după dorințe subiective, ci se cer a fi cunoscute, iar cerințele acestora trebuie aplicate în practică.

Principiile luptei armate care direcționează comandanții în procesul de elaborare și selectare a cursului acțiunilor de luptă sunt următoarele:

precizarea scopurilor;

unitatea și continuitatea operațiilor;

libertatea de acțiune;

flexibilitatea;

concentrarea eforturilor;

manevra;

întrebuințarea economică a forțelor și mijloacelor;

realizarea și evitarea surprinderii;

realizarea și menținerea rezervei de forțe și mijloace;

cooperarea, siguranța și protecția forțelor proprii;

menținerea unui moral ridicat;

sprijinul logistic.

Principiile luptei armate sunt interdependente. Nici un principiu nu trebuie studiat fără a lua în considerare celelalte principii.

Precizarea scopurilor strategice, operative și tactice presupune stabilirea cu claritate a unor obiective și misiuni concrete și realizabile în raport cu caracteristicile și capacitatea de luptă a forțelor angajate în conflict. Totodată, acest principiu presupune ca scopurile politice și militare să fie complementare și bine definite.

Stabilirea clară a obiectivelor presupune înțelegerea corectă a priorităților și obiectivelor războiului.

Acest principiu presupune stabilirea priorităților asupra cărora forțele implicate trebuie să se concentreze și pentru a căror realizare trebuie să planifice și să canalizeze efortul, urmărind îndeplinirea obiectivelor cu un consum minim de resursă.

Simplitatea planurilor și ordinele clare, înlătură interpretările greșite și confuzia și permite comandanților libertatea de a acționa creativ în operație, iar stabilirea unui lanț de comandă și control, cât mai direct, previne deformarea ordinelor.

Unitatea și continuitatea operațiilor presupune îmbinarea după o concepție unitară, a tuturor tipurilor de operații, astfel încât ele să se completeze reciproc, pe întreaga durată a luptei, în toate condițiile de timp și stare a vremii, în vederea îndeplinirii obiectivelor stabilite.

Continuitatea presupune eforturi susținute pentru îndeplinirea obiectivelor.

Libertatea de acțiune presupune crearea condițiilor necesare pentru ca operațiile, să se poată desfășura potrivit planurilor elaborate, fără a fi stânjenite de inamic. Prin capacitatea de a-și masa și manevra forțele, de a acționa la nivelul tactic, operativ sau strategic al războiului sau simultan la toate aceste niveluri, se asigură acea resursă care să permită cucerirea inițiativei direct și aproape imediat. Libertatea de acțiune se materializată prin câștigarea și menținerea controlului asupra zonei de operații, chiar și numai temporar sau local.

Flexibilitatea presupune ca, exploatând simultan concentrarea și manevra, să materializeze planurile de operații adaptate la modificarea neprevăzută a situației. La nivel operativ, flexibilitatea înseamnă schimbarea unui obiectiv al campaniei sau operației cu altul, iar la nivel tactic schimbarea unei misiuni sau a unei ținte cu o alta sau a direcției de concentrare a eforturilor pe timpul ducerii operațiilor.

Concentrarea eforturilor într-un anumit loc și la un moment dat, pentru obținerea unor rezultate decisive, presupune alegerea direcțiilor sau obiectivelor în funcție de amenințări, concepția probabilă de acțiune a inamicului și de posibilitățile forțelor proprii.

Concentrarea eforturilor se bazează pe cantitatea forțelor și mijloacelor angajate, precum și pe tehnologia de care dispun aceste forțe. Astfel, concentrarea eforturilor are ca rezultat un efect care nu mai este dependent doar de utilizarea unei cantități covârșitoare de forțe și mijloace.

Întrebuințarea economică a forțelor și mijloacelor cere ca pentru îndeplinirea unui obiectiv sau a unei misiuni să se întrebuințeze forțele și mijloacele strict necesare. Aceasta presupune alegerea sistemelor de armament adecvate fiecărui tip de țintă și fiecărei situații în parte, întrebuințarea lor corectă, folosirea optimă a forțelor disponibile, alegerea timpului și locului potrivit executării misiunii, realizarea unei superiorități calitative și funcționale. Este strâns legată de principiul concentrării eforturilor.

În același timp, economia de forțe și mijloace necesită o perspectivă mai largă asupra operațiilor viitoare și formularea unor obiective clare, bine articulate și coordonate, cu priorități corect stabilite. În funcție de importanța zonei de operații sau a obiectivelor, economia de forțe poate impune folosirea forțelor doar pentru întârzierea unui atac aerian, terestru sau naval al inamicului, ducerea operațiilor ofensive cu caracter limitat, ducerea operațiilor de apărare sau executarea acțiunilor de înșelare etc.

Principiul susține folosirea numai a forței strict necesare și prudență față de distrugerile excesive, fapt relevant, mai ales, în acțiunile militare de stabilitate, unde forța excesivă poate distruge câștigarea sau menținerea legitimității sau a sprijinului pentru acțiunile militare.

Realizarea surprinderii presupune alegerea într-un mod neașteptat pentru inamic a timpului, locului, mijloacelor, metodelor și procedeelor de ducere a luptei, exploatarea timpului și stării vremii, folosirea procedeelor de mascare, în general, și a manevrei de înșelare, în special, precum și a războiului electronic.

Evitarea surprinderii constă dintr-un ansamblu de măsuri și acțiuni luate încă din timp de pace și pe toată durata luptei armate, în scopul punerii forțelor proprii în situații avantajoase față de inamic, zădărnicind astfel încercarea acestuia de a realiza surprinderea.

Manevra de forțe și mijloace presupune punerea inamicului într-o poziție dezavantajoasă prin întrebuințarea flexibilă a forțelor, la timpul și în locul stabilit, atât în scopul executării unei lovituri hotărâtoare asupra acestuia, cât și în scopul sustragerii forțelor de sub loviturile lui. Manevra de foc presupune concentrarea, repartiția și transportul focului pe țintele stabilite.

Manevra este produs al flexibilității și capacității forțelor de a duce operații la toate nivelurile războiului. Manevra corespunzătoare acțiunii ofensive, forțează inamicul să reacționeze, permite exploatarea succesului operațiilor aeriene și reduce vulnerabilitățile proprii.

Realizarea și menținerea rezervei constă în stabilirea și menținerea unei părți din resursa la dispoziție pentru întărirea efortului pe unele direcții sau pentru sporirea puterii loviturilor în momentele hotărâtoare ale luptei.

Cooperarea presupune coordonarea eforturilor pentru desfășurarea cu succes a acțiunilor în condiții de eficiență maximă. Elementele esențiale ale acesteia sunt înțelegerea capacităților și limitelor elementelor cu care se cooperează și stabilirea clară a responsabilităților fiecăreia din părți.

Siguranța și protecția forțelor presupune crearea condițiilor necesare desfășurării cu succes a operațiilor și implică o serie de măsuri și acțiuni împotriva acțiunilor inamicului care pot asigura acestuia un avantaj neașteptat.

Acest principiu, sporește libertatea de acțiune prin reducerea vulnerabilității forțelor proprii, inclusiv prin împiedicarea scurgerii informațiilor către inamic, și prin crearea posibilităților de a lovi inamicul acolo unde se așteaptă cel mai puțin.

Sprijinul logistic adecvat și oportun pe toată durata luptei, constituie o condiție decisivă pentru desfășurarea cu succes a acesteia.

Fig.2 Corespondența între nivelurile determinării nomologice a acțiunilor

militare și aparatul doctrinar românesc

Încheierea Războiului Rece a reprezentat continuarea acestuia prin alte mijloace și nicidecum sfârșitul războiului. După cel de al doilea război mondial, au urmat practic patru etape ale reconfigurării războiului:

– 1945-1949 – etapa haosului strategic – perioada în care s-au reconfigurat, pe noi coordonate, principalele direcții și obiective ale Războiului Rece(un război ideologic);

– 1950 -1990 – etapa Războiului Rece;

– 1991-2001 – etapa dezechilibrului strategic post Război Rece;

– 2001 – etapa războiului continuu, a războiului înalt tehnologizat și a războiului hibrid.

Este de așteptat ca, în viitor, în condițiile accentuării procesului de formare a unor noi entități statale, războiul să-și modifice filosofia, devenind mult mai complex, axat mai mult pe procesele specifice viitoare din societatea omenească.

CAPITOLUL 2

Războiul asimetric

„Asimetria este la fel de veche ca și războiul. Întotdeauna între adversari au existat diferențieri care i-au plasat, atât pe unii, cât și pe ceilalți, în poziții avantajoase sau dezavantajoase, decizând rezultatul bătăliilor/războiului /conflictului. La nivel strategic, aceste diferențieri au condus la ceea ce numim și astăzi asimetrie strategică”.

Generalul de brigadă dr. Vasile Paul, într-un studiu publicat în ziarul „Observatorul militar“, definea simetria, astfel: „Asimetria în domeniul problemelor militare și al securității naționale reprezintă acțiunea, organizarea și gândirea (concepția) diferită de cea a adversarului, în scopul maximizării propriilor avantaje, al exploatării slăbiciunilor adversarilor, al obținerii inițiativei sau câștigării libertății de acțiune. Ea poate fi: politico-strategică, militaro-strategică, operațională sau o combinație a acestora”.

Se vor desfășura încă forme ale războiului clasic în variante modernizate, înalt tehnologizate, dar tot mai des noile războaie nu se vor mai încadra în tiparele tradiționale. În războiul asimetric, fiecare dintre adversari apelează la mijloace diferite, la nivelul său, fără să caute să rivalizeze cu celălalt, evitând contactul propriu-zis.

„Victoria poate fi creată“ – spunea Sun Tzî în lucrarea „Arta războiului”. Pentru aceasta, însă, nu e de-ajuns numărul sau forța.

„Întreaga artă a războiului se bazează pe înșelătorie. De aceea, dacă ești capabil, simulează incapacitatea; dacă ești activ, simulează pasivitatea. Dacă ești aproape, fă să se creadă că ești departe și dacă ești departe, fă să se creadă că ești aproape. Momește inamicul pentru a-l prinde în capcană; simulează neorânduiala și lovește-l; evită-l acolo unde este puternic. Fă să i se pară că ești în situație de inferioritate și încurajează-l la înfumurare. Nu-l slăbi nici o clipă, hărțuiește-l. Atacă-l când și acolo unde nu este pregătit; acționează când el nu se așteaptă la așa ceva”.

Teoreticianul militar englez B.H. Liddell Hart, inspirat de către marele gânditor chinez, recomandă acțiunile indirecte în abordările strategice militare, în rezolvările conflictelor/războaielor asimetrice ale vremurilor noastre, afirmând că „cea mai înțeleaptă strategie este să-l cunoști și să eviți punctele tari ale inamicului și să-i exploatezi slăbiciunile acestuia”.

Războiul asimetric este astfel un mijloc prin care o parte(o armată) inferioară caută să obțină avantaje față de un adversar mai puternic sau acela prin care o armată superioară caută să obțină victoria fără pierderi sau cu pierderi cât mai mici.

Războiul asimetric înseamnă conflictul prin care se caută evitarea impactului cu forța adversarului, contracararea sau compensarea superiorității de orice natură a acestuia; el se axează pe avantajele sau slăbiciunile uneia dintre părțile aflate în conflict.

Războiul asimetric este un concept formulat și discutat în perioada de după cel de-al doilea război mondial. Disproporția dintre forțele angajate în conflictele din Coreea, Vietnam, Afghanistan au dus la apariția unui nou concept: pe de o parte, o mare putere/supraputere (SUA, URSS, Franța, Marea Britanie), cu o tehnică de luptă sofisticată, de cealaltă, mișcări de rezistență, ce își recruntează luptătorii din societăți cu structuri premoderne(afghanii), sau țări cu capacități militare mult în urma adversarului lor(RD Vietman).

În ciuda cantității și calității tehnicii de luptă net superioară, precum și a antrenării luptătorilor, victoria a aparținut celor mai slabi. Secretul victoriei s-a bazat pe războiul de guerilă, fapt care a pus în imposibilitate partea “tare” să-și valorifice superioritate tehnică. În țările moderne, democratice pierderile umane din război au condus la controverse politice, au scindat opinia publică în partizani și adversari care să susțină continuarea intervenției militare.

Partea slabă are nevoie permanent de sprijin din exterior(aprovizionare cu armament și muniție), ca să poată prelungi conflictul pâna la epuizarea politică si morală a adversarului. Frontul de Eliberare Natională din Algeria a primit sprijinul lumii arabe, Vietcongul și RD Vietnam au fost înarmate de URSS și RP Chineză, talibanii de Pakistan, Arabia Saudită și SUA.

Ultimele două conflicte asimetrice au constat în acțiunile SUA și aliaților lor împotriva regimului lui Sadam Hussein din Irak și a talibanilor din Afghanistan. Înfrângerea acestora nu a garantat învingătorilor un control deplin asupra teritoriului adversarului. Analistul Pierre Conesa a rezumat perfect cele două acțiuni în formula: “Victorie sigură, pace imposibilă”. Piederile armatei americane în Irak, după încheierea oficială a operațiilor militare, sunt mai mari decât în timpul campaniei propriu-zise: “Perioada de după război – scrie Pierre Conesa – a devenit mai primejdioasă decât războiul însuși” . Intervenția militară trebuie continuată cu o soluție politică a problemei, altfel constituind doar o victorie pierdută. O astfel de situație se conturează acum atât în Afghanistan cât și în Irak.

Așadar scopul războiului asimetric poate consta în evitarea luptelor directe între forțe inegale aflate la linia de contact, fapt ce ar da câștig de cauză, fără drept de apel, celei mai importante dintre aceste forțe(agresoare) și găsirea și utilizarea, de către partea aflată în inferioritate calitativă și cantitativă, a unor metode de ripostă neconvenționale (riposta asimetrică).

În prezent, principala formă de manifestare a acțiunilor asimetrice o reprezintă terorismul, generat de motivații etnice, religioase, naționaliste, separatiste, politice și economice. Pe lângă terorism, se vor mai manifesta: războaie locale, conflicte de intensitate redusă, insurgențe și contra-insurgențe, capturarea de ostatici și operații de eliberare a acestora, campanii antidrog, lupte de guerilă și de stradă, campanii pro și contra mondializării, Intifada, acțiuni ale I.R.A., E.T.A. și operații diverse de menținere a păcii etc., ceea ce necesită tactici, echipamente, efective și instruire diferite față de cele convenționale.

Terorismul poate fi însoțit de atacuri cibernetice, urmărind producerea unor daune importante sistemelor informaționale guvernamentale, militare și de securitate, economice sau de comunicații vitale.

În perioada Războiului Rece, precum și după aceasta, s-au manisfestat acțiuni de dezinformare, manipulare a mass-media, propagandă, precum și alte metode și posibilități ale războiului psihologic și imagologic.

În ultimii ani, terorismul și insurgența au generat teama și îngrijorarea în rândul populației civile, prin adoptarea unor tactici din ce în ce mai violente, letale, țintele fiind selectate atât dintre reprezentanți guvernamentali, cât și din rândul populației civile.

Terorismul nu este însă singura formă de manifestare a războiului asimetric. Aici se mai încadrează violența latentă din sfera criminalității sau politică și mondializarea.

Mondializarea, organizarea lumii în rețea și sau rețele, difuzarea informației în timp real, modifică percepția asupra războaielor, crizelor, conflictelor și violențelor.

2.2.TIPURI DE CONFLICTE ASIMETRICE

2.2.1.Militare

De-a lungul istoriei, războiul, ca fenomen social, a trecut prin mai multe etape:

a) războiul antic de invazie, declanșat prin surprindere, care era un război asimetric, cu armate specializate, unele cu armate mai numeroase și mai bine pregătite pentru astfel de confruntări;

b) războiul clasic(simetrice), între două armate aproximativ egale ca instruire, dotare și strategie(războaiele napoleoniene, primul și cel de al doilea război mondial); aceste războaie erau de tip simetric;

c) războiul modern, care îmbină acțiunile simetrice cu cele asimetrice pentru atingerea obiectivului final;

d) conflictul violent, ce cuprinde conflictul armat, altul decât războiul cu beligeranți, și conflictul violent nearmat.

2.2.1.1.Războiul non-contact

Războiul non-contact este rezultatul noilor tehnologii, al dorinței de a lovi de departe, fără însă a putea fi lovit, implicând toate mijloacele posibile, de la cele informaționale la cele ale dezinformării și inducerii în eroare, de la manevra strategică de întoarcere la lovirea cu ajutorul rachetelor balistice și aviației strategice.

Războiul non-contract este rezultatul presiunii societății civile, care nu mai acceptă nenumăratele sacrificii pe cîmpurile de luptă, indiferent care ar fi, câte ar fi și pentru cine ar fi scopurile și obiectivele războiului.

Războiul non-contact, teoretic, a luat naștere din conceptul strategic „bătălia aeroterestră – 2000” și din ceea ce s-a numit la acea vreme „lovitura în adâncime”. Potrivit acestui concept trebuiau lovite obiectivele inamice dispuse în adâncimea strategică a inamicului, precum și separarea eșaloanele strategice pentru a preveni reacțiile ofensive ale apărării.

Războiul non-contact presupune o acțiune armată vastă, desfășurată în toate mediile spațiului strategic – aerian, terestru, maritim, cosmic, prin toate mijloacele – politice, diplomatice, informaționale și militare, astfel încât inamicul să nu aibă timp și posibilitate de reacție sau reacția acestuia să fie lipsită complet de orice eficiență.

Obiectivul strategic urmărit de acest război constă în obținerea victoriei fără pierderi din partea forțelor proprii, urmărind punerea inamicului în imposibilitatea de a lupta, de a se apăra sau reacționa în vreun fel care să afecteze forțele proprii atacatorului.

Acțiunile războiului non-contact pot fi:

-descurajarea inamicului (adversarului);

-presiunea economic, psihologică și militară;

-coalizarea forțelor, instituțiilor și organismelor internaționale împotriva celui vizat;

-războiul psihologic și războiul informațional;

-angajarea limitată prin lovirea centrelor de greutate, astfel încât reacția adversarului să devină imposibilă iar capitularea adversarului sigură.

Asimetria, în războiul non-contact, este relativă, greu de evaluat și de prognozat. Este dată de diferențele în ceea ce privește cantitatea și calitatea forțelor implicate, de căile și mijloacele întrebuințate, de mentalitatea și strategia oponenților.

2.2.1.2.Războiul disproporționat

Războiul disproporționat este în totalitate un produs al strategiilor asimetrice, acestea fiind fundamentate pe conceptul de război disproporționat.

Intr-o confruntare simetrică, disproporția necesară pentru obținerea avantajului urmărit se realizează prin manevre subtile, astfel încât, pe anumite direcții și în anumite raioane, la momentul oportun, să se obțină acea superioritate de forțe și mijloace care să permită lovirea adversarului, cucerirea și menținerea inițiativei strategice.

Războiul disproporționat este dinainte hotărât și ingenios planificat și pregătit de partea care-și poate permite să aibă inițiativa strategică.

Putem considera războiul disproporționat ca o soluție pentru rezolvarea prin forță a unui diferend, de regulă pentru impunerea unui anumit tip de comportament, beligeranții fiind într-o disproporționalitate majoră, atât din punct de vedere politic, cât și în ceea ce privește forțele, mijloacele și strategia adoptată, de o parte aflându-se o mare putere, o alianță militară puternică sau un grup de state, iar de cealaltă parte situându-se un „stat rebel”, un regim dictatorial, un centru de proliferare a violenței, terorismului, instabilității sau altor amenințări.

Războiul disproporționat reprezintă o modalitate de a sancționa un adversar(un stat, un regim politic, o țară) prin mijloace militare, de a tranșa rapid o soluție, de a impune. Dar și reacția celui atacat (sau atacul lui preventiv dus de regulă cu mijloace extrem de diferite) face parte tot din războiul de tip disproporționat (ripostă asimetrică de la mic la mare).

În consecință, războiul disproporționat poate fi:

a)ultimul mijloc întrebuințat pentru impunerea prin forță, unui stat/populații, a unui anumit tip de comportament hotărât de interesele unei mari puteri, ale unei coaliții/alianțe de state sau ale comunității internaționale;

b)ultimul mijloc pentru impunerea păcii;

c)ultimă variantă pentru înlăturarea unui regim dictatorial, cu forțe provenite din afara statului respectiv;

e) un mod de răzbunare, prin terorism și alte acțiuni neconvenționale.

Pentru producerea unui astfel de război, trebuie îndeplinite condițiile:

-voință politică deosebită;

-superioritate tehnologică netă;

-o grupare de forțe imposibil de egalat;

-mandat ONU;

-imagine mediatică favorabilă;

-existența/crearea ostilității generale împotriva statului vizat (a regiunii, zonei, populației etc.).

Statul/regiunea/populația vizate de un astfel de război se pot supune imediat, pot desfășura acțiuni de răspuns, sau pot începe un război total.

2.2.1.3.Războiul popular (total)

Războiul popular (total) a apărut ca o reacție la războiul disproporționat, desfășurându-se în condiții de inferioritate tehnologică și constă în mobilizarea totală a resurselor (demografice, morale, materiale, culturale, teritoriale) pentru a face față unei invazii. reprezintă una din cele mai concludente expresii ale strategiilor asimetrice când forței tehnologiei i se opune voința unui popor întreg de a-și păstra țara, limba, obiceiurile, modul de viață. Războiul de tip popular este specific epocii națiunilor. Războaiele de eliberare națională au îmbrăcat, în mare parte, forma războaielor populare(China, Iugoslavia). În unele țări(Angola, Somalia) ele s-au transformat în războaie între clanuri pentru acapararea puterii politice fapt ce a dus la distrugerea țărilor respective.

Datorită procesului de mondializare, a dezvoltării tehnicii de luptă, a profesionalizării armatelor și apariției războaielor non-contact, în prezent și mai ales în viitor, acest tip de război își pierde importanța, iar războiul total nu mai este posibil.

2.2.1.4. Guerila

Guerila(produs al strategiei asimetrice) constă într-o formă de răspuns neconvențional, violentă, la o politică neconvenabilă dusă de state, dar și împotriva statelor. Luptătorii guerilelor folosesc atacul prin surprindere, hărțuirea, distrugerea și chiar terorismul. Tinte pot fi atât punctele slabe cât și punctele tari, cautând vulnerabilități, sensibilități și centre de greutate ale inamicului. Desfășoară acțiuni fără logică, morală, ritm sau reguli. Ele se desfășoară zi și noapte, douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru, pretutindeni și prin toate mijloacele. Luptătorii guerilelor acționează în grupuri mici, cu armament ușor, atât după regulile acțiunii armate, cât și după cele ale conspirației sau chiar prin mijloace specifice terorismului. De aceea, guerila este foarte greu de controlat și de contracarat. După al doilea război mondial, guerila a luat o dezvoltare fără precedent, în special în America Latină, în Africa, în Asia, în Caucaz și chiar în Balcani.

Nimeni nu a reușit, până în momentul de față, să controleze total fenomenul guerilelor. Guerilele au fost îndreptate îndeosebi împotriva guvernelor din anumite țări, îmbrăcând forma unor acțiuni armate violente, desfășurate prin surprindere, urmărind scopuri separatiste, obiective revendicative, sau vizând cucerirea puterii politice, destrămarea statelor naționale, obținerea unor avantaje financiare, materiale sau teritoriale.

Deși folosește și mijloace și procedee ale terorismului, guerila nu este terorism. Guerila este un tip de război foarte dinamic, întrebuințând multe procedee de acțiune desfășurate într-un anumit spațiu, și care urmărește scopuri limitate(răsturnarea unui guvern, obținerea unor drepturi, independență statală, separatism teritorial sau autonomie, cucerirea puterii politice etc.). Ea se opune unei armate regulate, cu capacitate de luptă ridicată, dar nu prin strategia și tactica proprii unei armate, ci prin cele specifice acestui tip de război. Niciodată luptătorii de guerilă nu vor accepta să lupte pe fronturi constituite și prin mijloace acceptate sau controlabile. Guerila este un război care se supune unei singure teorii – cea a haosului – și nici acesteia pe de-a întregul.

2.2.1.5. Revoluția armată

Termenul revoluție este des întrebuințat dar foarte controversat. Revoluțiile de până acum au avut drept rezultat schimbarea unui regim cu altul și să înlocuirea unei puteri cu alta, în numele unor principii sau al unor interese.

Revoluțiile nu respectă regulile confruntării armate, ale războiului civil sau guerilei. Revoluția presupune declanșarea rapidă, adesea prin surprindere, care cuprinde etape ale unor manifestări pașnice masive și etape violente prin care se urmărește preluarea puterii și punerea în aplicare a unui program de reforme, alcătuit pe alte principii decât cele prezente.

Revoluțiile presupun nu doar preluarea puterii(adesea, prin lovitură de stat), ci schimbarea radicală, profundă, de structuri, forme și mentalități, potrivit unei noi filosofii. Revoluțiile sunt rezultatul unor acumulări, sunt mari izbucniri de energie, sunt modalități de schimbare socială radicală, sunt schimbări sociale reale și treceri la o nouă condiție umană, sunt autentice conflicte asimetrice.

2.2.1.6. Războiul civil

Este rezultatul unei revoluții nereușite sau al unei lupte pentru putere dintre două clanuri sau grupări de forțe interne. Se desfășoară în interiorul unei țări, între două sau mai multe forțe care urmăresc obținerea puterii politice.

Războiul civil ar trebui să aparțină strategiilor simetrice, fiecare dintre părți urmărind aceleași obiective și dispunând de aceleași mijloace pentru a le realiza, dar, datorită diversității modurilor de ducere a acțiunilor de luptă, el aparține strategiilor asimetrice.

2.2.1.7.Terorismul

Terorismul este o tactică de luptă neconvențională folosită pentru atingerea unor obiective politice, manifestându-se prin acte de violență asupra unor populații neimplicate în mod direct în conflict dar cu potențial de presiune asupra conducerii(stat , organizații, categorii sociale sau, împotriva unui grup de persoane civile) în sensul scontat de teroriști – producerea unui efect psihologic generalizat de panică și intimidare, augmentat de folosirea manipulativă a mediei, cu scopul atingerii unui obiectiv greu de realizat prin mijloace democratice sau convenționale.

Terorismul este considerat, după conflictele etnice, drept una dintre cele mai mari amenințări la adresa securității și stabilității.

Terorismul este, în același timp, o agresiune și o reacție la agresiune. El generează o situație instabilă, de teamă și teroare, de care urmează să profite anumite grupuri.

Există mai multe feluri de terorism:

– al lumii interlope împotriva lumii normale;

– declanșat de criminalitatea organizată;

– al traficanților de droguri;

– informațional (cyberterorismul);

– mediatic;

– politic;

– terorismul de stat;

– susținut de anumiți centri de putere;

– al statelor sărace împotriva statelor bogate;

– împotriva mondializării;

– o reacție de răspuns la opresiunile, presiunile și acțiunile marilor puteri, grupărilor de state, alianțelor etc.;

Avânde forme de manifestare foarte diversificate terorismul nu are limite. La scara mondială, terorismul reprezintă un război dus prin toate mijloacele posibile.

Cyberterorismul constă într-un atac premeditat, motivat politic, împotriva sistemelor informatice, programelor informatice și datelor, împotriva țintelor luptătoare și necombatante, de către grupuri subnaționale sau de agenți clandestini“.

Obiectivul său este să modifice sau să distrugă informația, îndeosebi pe cea de valoare strategică. Modul de acțiune este anonim, imprevizibil. El constă în efectuarea clandestină a unor operații informatice prin intermediul unor site-uri și al unor servere anonime ce protejează identitatea celor care se conectează la ele. Operațiile sunt de două feluri: de destabilizare, adică de paralizare parțială a unor sisteme de informații, pentru a le slăbi și a pătrunde în interiorul lor (prin procedeul „cal troian“, prin trasee electronice etc.); de distrugere totală a sistemului de protecție. Acest lucru este deosebit de periculos, având în vedere că astfel de sisteme se află în telecomunicații, rețele de distribuție a apei, gazelor, electricității, petrolului, în rețelele de transport, în serviciile de urgență, în sistemele de securitate și în cele de apărare națională, în serviciile guvernamentale etc. Pentru cyberteroriști, acestea sunt ținte foarte importante asupra cărora pot acționa de la distanță, rapid și într-o relativă siguranță.

2.2.2. VIOLENTE ȘI NON-VIOLENTE

2.2.2.1. Războiul psihologic

Războiul psihologic presupune manipularea opiniei publice de părțile angajate în conflict sau de cel care își asumă gestionarea conflictului. Un război psihologic cu șanse de reușită, este desfășurat de cei care dețin inițiativa strategică și dispun de forțele și mijloacele necesare punerii în practică a acțiunilor de influențare.

Pentru că războiul psihologic este o luptă de influențare a mentalităților, măsurile care se iau în acest sens vizează:

– manipularea conducătorilor politici și militari inamici în direcția dorită de adversar(în totalitate sau selectiv);

– influențarea populației din zona de desfășurare a conflictului;

– manipularea opiniei publice;

– influențarea formatorilor de opinie.

Instrumentele și procedeele de influențare sunt felurite:

-instrumente prin care se realizează deformarea imaginii;

-propaganda;

-coordonarea acțiunilor politice, diplomatice, economice și militare pentru a se crea o anumită imagine(negativă);

-crearea tensiunilor și exploatarea lor pentru influențarea psihologică a părților(influențarea moralului, slăbirea ordinii și disciplinei și a capacității de a lua decizii în cunoștință de cauză etc.);

-spălarea creierului persoanelor capturate sau pregătite în mod special pentru anumite acțiuni.

Operațiile psihologice urmăresc discreditarea sau îmbunătățirea imaginii anumitor guverne/lideri, crearea de situații confuze, ușor de exploatat, descurajarea unor inițiative și încurajarea altora etc. Se folosesc pentru aceasta toate mijloacele, începând cu canalele de comunicații și continuând cu realizările tehnologiei de vârf și ale nanotehnologiei.

Operațiile psihologice presupun, de asemenea, difuzarea de documente adverse trucate, cu scopul de a-i discredita pe insurgenți și a produce disensiuni și diviziuni în rândul acestora.

Dezinformarea este un element important al războiului psihologic. Începe înaintea conflictului propriu-zis și are obiective foarte complexe, urmărind destabilizare psihologică și polarizarea populației. Informațiile transmise sunt selectate cu multă grijă, efectul fiind calculat cu minuțiozitate.

Se poate folosi și excesul de informații, producând intoxicarea informațională și, de aici, refuzul informației. În același timp, se aduc informații acuzatoare care să provoace o reacție categorică din partea opiniei publice. Aceste informații selective creează o imagine îngrijorătoare și agresivă despre actorul/actorii conflictului, în scopul formării unei opinii de respingere și condamnare a acestora și legitimare a intervenției. De multe ori însă imaginea este reală și chiar necesară pentru rezolvarea efectivă a problemelor care există.

2.2.2.2.Ciberconflictul

Ciberconflictul este un conflict produs fie de teroriști, fie de un stat(grup de state etc.) care atacă alt stat, informațional și tehnologic.

Datorită costurilor foarte ridicate, nu oricine poate desfășura un astfel de conflict. Presupune angajarea unor mijloace de înaltă tehnologie, canale opto-electronice, sateliți de interceptare și de spionaj, cabluri submarine și sisteme de captare sau de interceptare a informației transmise prin astfel de mijloace, amplificatori uriași de frecvențe etc.

2.2.3.NON-MILITARE

2.2.3.1. Embargoul și blocada economică

Embargoul constă în interzicere de către un stat a exportului sau importului de mărfuri ori a capitalurilor într-o sau dintr-o țară, ca sancțiune pentru încălcarea unor reguli sau principii de drept internațional sau ca mijloc de presiune politică, sau reținere de către un stat a navelor comerciale sau de mărfuri ale altui stat aflate pe teritoriul său (în condițiile în care a survenit un conflict între statele respective).

Embargoul economic reprezintă excluderea statului vizat de la schimbul economic internațional, privarea lui de anumite produse, cu scopul de a-l obliga să respecte anumite reguli, să înceteze anumite practici, să se supună unei anumite voințe. Dacă țările respective nu se conformează, împotriva lor se iau toate măsurile, inclusiv cele care țin de sancțiuni economice, de blocade economice.

2.2.3.2.Separatismul etnic

Separatismul se manifestă printr-o tendință de separare, de desprindere dintr-un grup social(constituit); izolare, atitudine singuratică.

Diferendele etnice reprezintă, la ora actuală, amenințarea numărul unu la adresa păcii și securității. Obiectivul lor constă în separarea de statele respective și alcătuirea unor ținuturi autonome sau chiar a unor state noi. Etniile se confruntă, în primul rând, cu statele naționale și, din acest punct de vedere, aceste tipuri de conflicte sunt asimetrice. Avantajele nu sunt de partea statelor naționale, ci de partea etniilor, pentru că o astfel de tendință favorizează, într-un fel, procesul de mondializare și, pe de altă parte, pentru că problema separatismului etnic nu se pune acut în zona marilor puteri și în statele supertehnologizate, cu un nivel de viață foarte ridicat, ci în țările sărace, ale căror guverne sunt considerate ca refractare la noua ordine mondială.

CAPITOLUL 3

RĂZBOIUL HIBRID

3.1.Definiții conceptuale

Războaiele și conflictele recente au evoluat după alte principii decât cele clasice, adversarii nemaifiind despărțiți de linia de contact pe zeci și sute de kilometri.

De-a lungul istoriei s-a demonstrat că războaiele(indiferent de anvergura lor), sunt mari consumatoare de resurse materiale, financiare și mai ales umane. Calificativul de bază al statisticilor celui de-al Doilea Război Mondial este pe departe cel mai mare război din istorie în termeni de cheltuială de oameni și de resurse materiale. În total, au luat parte 61 țări cu 1,7 miliarde de oameni, 3 sferturi din populația lumii.

Având în vedere că războiul hibrid nu poate fi bine definit în timp și spațiu, trebuie evaluate riscurile, care pot fi:

-militare: cursa înarmărilor, proliferarea WMD;

-nonmilitare: sărăcirea accentuată a unor comunității etnice, religioase, degradarea mediului ambiant, imigrația ilegală masivă, propagarea ideilor extremiste, guvernarea ineficientă.

În funcție de domeniul de manifestare aceste riscuri pot fi: politico-militare, sociale, culturale, etnice, demografice, militare, etc.

Din punct de vedere al amplorii riscurile și amenințările pot fi cu durată scurtă, cu o durată medie și cu o durată nedefinită.

Din punct de vedere al numărului de persoane al numărului de persoane afectate, riscurile și amenințările pot fi:

de amploare redusă (număr relativ redus de persoane);

de amploare medie (număr relativ ridicat de persoane);

de amploare ridicată (număr mare de persoane).

Modul de manifestare al riscurilor depinde de zona geografică unde se produc, etnia, religia celor care produc riscurile, nivelul de educație al inițiatorilor.

Astfel riscurile manifestate pot fi:

-violente: cu întrebuințarea acțiunilor militare convenționale, cu întrebuințarea acțiunilor militare neconvenționale sau a mijloacelor și metodelor teroriste;

-nonviolente: sunt amenințări nonmilitare din domeniile politic, economic, social și cultural.

A apărut acum convergența oponenților, metodelor și mijloacelor, precum și fuziunea capabilităților, manifestate prin războaie hibride. Aceste războaie nu respectă nici un criteriu de clasificare, incluzând capabilități convenționale și neconvenționale, militare și nonmilitare, tactici combinate, terorism și dezordine criminală.

În prezent există opinii că războiul viitor va fi fără nume, iar inamicul fără chip, sau că va fi „hibrid”(o combinație între războiul clasic și războiul neconvențional pentru a pune în dificultate armatele statelor puternice, care nu pot fi înfrânte în confruntări clasice, purtate după legile războiului).

Sintagma “război hibrid” e un concept ce nu are încă o definiție unanim acceptată și, până recent, nu figura în doctrine militare sau de securitate. In esență, “războaiele hibride” sunt războaie nedeclarate de către state, respectiv sunt acele confruntări în care componenta militară nu este asumată explicit și nu este în niciun caz singulară.

In războiul hibrid, importante nu sunt doar slăbiciunile militare, ci mai ales cele non-militare(societale), pe care cel care generează agresiunea încearcă să le valorifice: tensiuni etnice, instituții slabe și corupte, dependența economică sau energetică. Pe baza acestor slăbiciuni, un război hibrid implică diverse acțiuni, de la terorism la propagandă mediatică, trecând prin acțiuni militare neregulate si neasumate.

NATO definește „războiul hibrid“ drept războiul cu o gamă largă de acțiuni ostile, în care forța militară reprezintă doar o mică parte, care sunt executate împreună ca parte a unei strategii flexibile cu obiective pe termen lung.

Cea mai lucidă descriere a acestui concept o dă – în februarie 2013, Valeri Gherasimov, șeful Statului Major, a publicat un articol în jurnalul Apărării ruse VPK. Războiul și pacea, scria Gherasimov, devin din ce în ce mai amestecate. Metodele de conflict s-au schimbat și acum implică uzul larg de măsuri politice, economice, informaționale, umanitare și altele non-militare. Toate acestea, spunea el, pot fi suplimentate prin ațâțarea populației locale și prin folosirea forțelor armate deghizate.

"Trebuie să începem să gândim despre securitate într-un mod mult mai sofisticat și într-o manieră mult mai cuprinzătoare", spune Robin Niblett, director la Chatham House, indicând chestiuni precum politicile, cetățenia, corporațiile multinaționale, piețele energetice și ale criminalității ca fiind noile granițe strategice.

Intr-o lume a hiper-competiției, a războiului hibrid sau a conflictelor neliniare, "trebuie să găsim noi forme de descurajare", incheie Niblett.

Războiul hibrid contemporan reprezintă o noutate prin faptul că presupune obținerea succesului simultan, pe toate „câmpurile de luptă”, ce presupun prezența unor populații. Acesta este dus în zone de conflict populate, cu participarea populației, sub privirile comunității internaționale.

Războiul hibrid reprezintă „o combinație de conflicte armate simetrice și asimetrice, în cadrul cărora forțele de intervenție desfășoară operații militare tradiționale împotriva unor forțe militare și ținte inamice, în timp ce acționează simultan și decisiv pentru a obține controlul populației indigene din zona de operații, prin operații de stabilitate”.

Locotenent-colonel Bill Nemeth, din Corpul pușcașilor marini ai armatei Statelor Unite ale Americii definea războiul hibrid ca o “formă contemporană a luptei de gherilă” care “întrebuințează deopotrivă tehnologia modernă cu metode de mobilizare moderne”.

Nathan Freier, cercetător la Centrul pentru Studii Strategice Internaționale definea războiul hibrid drept războiul ce implica 4 amenințări: tradiționalismul, asimetria, terorismul catastrofal și perturbator ce întrebuințează tehnologia pentru a contrabalansa superioritatea militară.

David Kilcullen în cartea “Gherila accidentală – Combaterea micilor războaie din mijlocul unui război mare” afirmă că războiul hibrid este cea mai buna explicație pentru conflictele moderne, dar subliniază că acesta include o combinație de război neregulat, război civil, insurgența și terorism.

În 2007, Frank Hoffman în lucrarea „Conflict în secolul 21. Apariția războaielor hibride”, subliniază adaptabilitatea impresionantă a unor adversari, aceștia pregătind și întrebuințând, în mod inovator, diferite capabilități și metode asimetrice. Drept urmare, conflictele viitorului nu vor putea fi clasificate drept convenționale sau neregulate, deoarece cei mai capabili oponenți vor urmări să combine o multitudine de capacități și capabilități într-un amestec tipologic complex, neclaritatea modalităților de abordare devenind o constantă. Provocarea nu va veni de la un stat care selectează o anumită abordare, ci de la state sau grupuri care aleg din întregul arsenal aflat la dispoziție, tehnologii și tactici care se pretează strategic propriei geografii și culturi.

Se consideră că viitorul va surprinde conflicte în cadrul cărora se va vedea convergența oponenților, metodelor și mijloacelor, materializându-se astfel războaiele multimod, denumite conceptual „războaie hibride”, care adună la un loc letalitatea conflictului de tip statal, cu fervoarea fanatică și prelungită a războiului neregulat. Termenul de hibrid se referă atât la organizarea, cât și la mijloacele întrebuințate de către potențialii adversari. În războiul hibrid, adversarii(state, mișcări susținute de state, sau independente) vor exploata accesul la capabilitățile militare moderne și vor sprijini mișcări insurgente, teroriste și criminale, precum și intervenția unor state care pot combina capabilitățile militare de înaltă tehnologie, cu acțiunile teroriste și operațiile de război cibernetic împotriva țintelor de natură financiară.

Războaiele hibride încorporează o varietate de modalități de ducere a luptei, incluzând capabilități convenționale, formațiuni și tactici neregulate, acțiuni teroriste și dezordine criminală. Aceste acțiuni vor fi desfășurate astfel încât să se obțină efectul sinergic, la unul sau mai multe nivele ale războiului. În esență, oponenții care duc războaie hibride „urmăresc să obțină victoria prin fuziunea dintre tacticile neregulate și cele mai letale mijloace aflate la îndemână, în scopul de a ataca adversarul și a-și îndeplini propriile obiective politice.

În ultimii 25 de ani, Occidentul a căutat închegarea unei alianțe cu Moscova, devenit acum un aliat strategic, a construit conducte de gaz, a dezvoltat o relație politico-militară în cadrul Comitetul NATO – Federația Rusă unde să se discute problemele de securitate europeană și a început un transfer de tehnologie înspre Moscova. În acest timp Rusia a dezvoltat o rețea de influență în Occident, bazată pe rețeaua de spionaj a fostului KGB. Această rețea include o mass-media utilizată în propagandă (Rusia Today și Sputnik), a instalat spioni și oameni de influență în zone-cheie ale vieții politice din Occident, dar și din estul și centrul continentului, unde țările au aderat la UE și NATO. După perioada de declin cuprinsă între 1990-1999, Rusia încearcă refacerea fostului URSS sau a unei Uniuni Eurasiatice.

Autorul acestei noi atitudini este președintele Rusiei, Vladimir Putin, sprijinit de Comitetul Politic Executiv, unde majoritari sunt foști ofițeri ai serviciilor de informații sau ai armatei.

Spionajul este unul din elementele de bază ale războiului hibrid. FSB urmărește obținerea de informații din zona fostelor republici sovietice, zonă considerată ca făcând parte din aria sa de resposabilitate.

La acesta se adaugă media. Moscova a lansat un serviciu de radio și de website-uri de știri, Sputnik News, acesta urmând a emite în întreaga lume. Se urmărește o expansiune globală a mediei de stat rusești, astfel încât Sputnik News va fi produs în 130 de orașe din 34 de țări din întreaga lume și va avea birouri la Belgrad, București, Chișinău, Kiev și Minsk, precum și birouri regionale la Cairo, Beijing și Washington. Rețeaua de radio Sputnik va emite în 30 de limbi străine din începând cu 2015 și va transmite peste 800 de ore de conținut pe zi. De asemenea, Rusia a început să cumpere ziare falimentare sau nu din Occident, precum Evening Standard și Independent(Marea Britanie), acestea fiind mai credibile pentru locuitorii țări. Pe fondul tensiunilor în creștere dintre Rusia și Occident, planurile pentru Sputnik News sunt doar o componentă a strategiei media în continuă schimbare a Rusiei destinată spațiului internațional și care face parte din războiul hibrid.

3.2. Războiul din Ucraina

Constituită ca țară după Primul Război Mondial, după dispariția Imperiului Rus și a Imperiului Austro-Ungar, situată la linia de contact între cele două blocuri geopolitice, Rusia și Occidentul, Ucraina are frontieră cu România și Republica Moldova – la sud-vest, Polonia, Slovacia și Ungaria – în vest, Belarus – în nord, Rusia – în nord-est, Marea Neagră și Marea Azov – la sud. Suprafața Ucrainei fără Republica Crimeea și orașul Sevastopol este de 576.683 km2, iar numărul locuitorilor de 46.044.000.

Numele "Ucraina" provine din termenul ukraina din slava veche răsăriteană, termen ce înseamnă "teritoriu de graniță" sau "în teren", "în țara". Teritoriul și-a primit acest nume deoarece în perioada invaziei tătare din secolul al XIII-lea se afla în zona de frontieră a Rusiei medievale. A fost cunoscută și sub numele de "Rusia Mică", prin contrast cu "Rusia Mare", când principatul său medieval s-a separat de restul Rusiei, în urma invaziei tătare. În limba ucraineană kraina înseamnă "țară".

În timpul Epocii de Aur a Kievului, teritoriul Rusiei Kievene ocupa mare parte din Ucraina de astăzi, precum și vestul Rusiei și Belarusului.

În secolul al IX-lea, mare parte din Ucraina de astăzi era populată de ruși, care formaseră statul numit astăzi Rusia Kieveană. În secolele al X-lea și al XI-lea, acest stat a devenit cel mai mare și mai puternic din Europa. În secolele care au urmat, acesta a pus bazele identității naționale a ucrainenilor, precum și ale identităților altor popoare slave răsăritene.

În timpul celui de-al doilea război mondial, antirusismul ucrainean s-a manifestat prin colaborarea cu armata germană ”eliberatoare”(numărul celor care au colaborat cu inamicul URSS-ului fiind în jur de 220.000 de ucraineni), iar rezistența lor împotriva regimului sovietic s-a manifestat până în 1954. Acest antirusism se manifestă și azi în regiunile din vestul Ucrainei.

Până în 1991 Ucraina a făcut parte din Uniunea Sovietică, iar după prăbușirea fostului bloc sovietic, a încercat asemenea celorlalte foste republici sovietice să-și recapete identitatea. Nu a reușit să-și găsească singură drumul și a devenit rapid un „pion” în permanenta dispută dintre Rusia și Occident .

Conform recensământului din 2001, populația Ucrainei este alcătuită din: ucrainieni – 77,8%,ruși – 17,3%, români – 0,85%, belaruși -0,6%, tătari crimeeni – 0,5%, bulgari – 0,4%, maghiari – 0,3%, polonezi – 0,3%, evrei – 0,2%, armeni – 0,2%, greci -0,2%.

Regiunile industrializate din est și sud-est sunt cele mai populate, aproximativ 67,2% din populație trăind în mediul urban.

Regimul de la Kiev manifesta o deschidere provest, chiar dacă la putere se afla o majoritate prorusă condusă de Victor Ianukovici. Drept răspuns la dorința Ucrainei de a adera la Uniunea Europeană, fapt ce ar scoate Ucraina din sfera de influență rusă, Rusia a anunțat o mișcare strategică în timpul tratativelor pentru acordul de asociere UE-Ucraina. Deși războiul este limitat la lovituri economice, țintele sale sunt geostrategice. Dintre acestea, cea mai dureroasă a fost blocarea exportului ucrainian de produse metalurgice în Rusia.

Rivalitatea dintre Occident și Federația Rusă asupra problemei ucrainiene a început în anul 2008, când Moscova amenința cu folosirea unor posibile acțiuni preventive drept răspuns la extinderea propusă de NATO în regiunea Mării Negre și a Caucazului. Neînțelegerile au fost accentuate și de desfășurarea sistemelor de apărare antirachetă americane și a celor de supraveghere radar în țări ca Polonia, Republica Cehă, România și Turcia, precum și de invitația lansată de NATO la Summit-ul din  2-4 aprilie 2008 de la București privind aderarea Ucrainei și Georgiei la NATO; în acel moment Vladimir Putin a amenințat retoric integritatea teritorială a Ucrainei. Oferta Occidentului de integrare a Ucrainei în UE și în NATO a fost considerată de Moscova și de populația rusă și rusofonă din Ucraina nu ca o extindere a democrației, ci ca o amenințare.

Astfel, președintele rus Vladimir Putin arăta că Ucraina este un „stat foarte complicat”, care”… a dobândit suprafețe enorme din teritoriile sale din est și sud în detrimentul Rusiei”,iar în „… sudul Ucrainei, există pe de-a-ntregul numai ruși”. Mai mult, bazându-se pe cifre, Putin preciza că „o treime (din populația Ucrainei) sunt etnici ruși”, „din 45 de milioane de locuitori, conform recensământului oficial, 17 milioane sunt ruși”, iar „90% (dintre locuitorii din Crimeea) sunt ruși”. De asemenea, Putin menționa că „Crimeea a fost primită de Ucraina pur și simplu printr-o decizie a Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice”, neexistând „niciun fel de proceduri de stat privind transferarea acest teritoriu”. Având în vedere complicata alcătuire statală a Ucrainei, Putin sugera în continuare că „dacă vom adăuga în Ucraina problemele NATO, statul poate ajunge la limita existenței sale”, întrebându-se apoi retoric: „Cine poate afirma că noi (Federația Rusă) nu avem niciun interes acolo (în Ucraina)?”

Evenimentele din Ucraina s-au desfășurat în trei faze distincte: Euromaidanul, aprofundarea protestelor în partea de sud-est și escaladarea conflictului.

a)Euromaidanul. Criza a debutat la 21 noiembrie 2013 cu protestele Euromaidan din Kiev. La acea dată parlamentul ucrainean nu a reusit să voteze legea privind eliberarea fostului prim-ministru ucrainean Iulia Timoșenko din detenție, fapt ce a condus la suspendarea negocierilor pentru semnarea Acordului de asociere cu UE, acord negociat din anul 2007. Fostul președinte ucrainean Viktor Ianukovici a anunțat ca a fost reluat dialogul cu Rusia. Drept urmare, liderul partidului de opoziție din Ucraina – Batkivșciva(Patria), a îndemnat populația la proteste folosind Twitter și Facebook, proteste care au fost denumite „Euromaidan”. Astfel au început ample mișcări de stradă în Ucraina.

În noaptea de 30 noiembrie 2013, colaboratori ai forțelor speciale ucrainiene, înarmați cu mijloace din dotarea detașamentului pentru destinații speciale Berkut aduși din regiunile pro-ruse Donețk, Crimeea și Cernikov, au fost aduși la Kiev pentru a curăța străzile de participanții la protest. Au fost rănite astfel cel puțin 80 de persoane, iar protestele pro-eurepene s-au transformat în proteste anti-guvern.

În decembrie 2013, demonstrațiile contra lui Viktor Ianukovici au luat amploare, concentrându-se mai ales în Piața Independenței din Kiev – Maidan.

În confruntările cu forțele de ordine au fost răniți numeroși protestatari, aceștia reușind să cucerească totuși Casa Sindicatelor și primăria.

În ianuarie 2014 parlamentul ucrainean a adoptat o serie de legi menite să îngrădească dreptul la demonstrație și au fost înăsprite pedepsele cu închisoarea aplicate celor care ocupă ilegal clădiri guvernamentale. Măsurile aspre aplicate protestatarilor au generat un nou val de proteste, guvernul folosind împotriva acestora tot unități speciale. La sfârșitului lunii ianuarie guvernul încearcă să găsească o soluție la criză renunțând la unele măsuri adoptate âmpotriva demnestranților, iar Rada(parlamentul ucrainean) a decis amnistierea demonstranților arestați, cerând în schimb demonstranților să pună capăt blocadelor pe străzi și eliberarea clădirilor asediate.

Începând din februarie 2014 forțele de securitate desfășoară acțiuni brutale împotriva demonstranților. Violențele au escaladat în Kiev, poliția deschizând focul asupra demonstranților la 20 februarie. În consecință 80 de persoane au fost ucise.

La 21 februarie au început negocierile între guvern și opoziție, cu medierea Uniunii Europene și a Rusiei. Președintele a anunțat alegeri anticipate, precum și revenirea la Constituția din anul 2004, ce prevedea prerogative reduse pentru președintele ales. O mare parte a opozanților nu au acceptat propunerile lui Ianukovici, ei cerând demisia imediată a acestuia.

Deși inițial s-a ajuns la un compromis negociat cu președintele Ianukovici, protestele continuând în piața Maidan.

Prima etapă a crizei s-a încheiat la 22 februarie 2014, odată cu demiterea lui Viktor Ianukovici – sub acuzația de abuz de putere – de către Rada ucraineană(328 voturi „pentru” dintr-un total de 450 voturi posibile). Președintele ucrainean împreună cu familia și o serie de apropiați s-a refugiat în Federația Rusă. De asemenea, Rada a hotărât desfășurarea de alegeri prezidențiale anticipate pentru 25 mai 2014. Tot la acea data a fost eliberată și Iulia Timoșenko, după doi ani și jumătate petrecuți în închisoare.

b)Aprofundarea protestelor în sud-est. A doua etapă debutează la 23 februarie 2014, odată cu începerea protestelor din Sevastopol, prin care demonstranții urmăreau declararea loialității fată de Rusia.

Pe 23 februarie 2014, a fost desemnat Alexander Turcinov drept președinte interimar al Ucrainei, el fiind adeptul unei politici pro-occidentale.

Tot la cea data Rada ucraineană a decis să anularea legii din 2012 privind principiul politicii limbii de stat, care a permis, în fiecare regiune, utilizarea altor limbi oficiale în afară de limba ucraineană, în cazul în care o limbă este vorbită de cel puțin 10% din populație.

Noul Guvern interimar a fost prezentat de premierul Arseni Iațeniuk pe 26 februarie, fiind votat de Radă pe 27 februarie 2014.

Pe numele președintelui Viktor Ianukovici a fost emis un mandat de arestare sub acuzația de genocid. În perioada 27-28 februarie, au început să fie ocupate sediile instituțiilor importante de către bărbați înarmați pro-ruși. Persoane neidentificate în uniforme de luptă, înarmate, au apărut în apropierea principalelor aeroporturi din Crimeea. În timp ce mii de tătari crimeeni au început să demonstreze contra scindării Ucrainei, protestatarii pro-ruși cereau alipirea Crimeei la Rusia.

La 1 martie, parlamentul rus(Duma) a aprobat cererea lui Vladimir Putin de a folosi forța în Ucraina pentru protejarea intereselor Rusiei. Mitinguri pro-ruse au loc în mai multe orașe ucrainene, inclusiv în al doilea oraș ca mărime al țării, Harkov. Barack Obama ia cerut public lui Putin să-și retragă forțele în baze.

Începând cu 1 martie, persoane în uniforme fără însemne, înarmate, au preluat controlul asupra unor puncte de importanță strategică din Crimeea.

La 4 martie, Vladimir Putin susținea că bărbații înarmați care asediau forțele ucrainene din Crimeea nu sunt trupe rusești, ci forțe de auto-apărare autohtone.

În 6 martie, parlamentul Crimeei a votat o declarație privind alipirea la Federația Rusă, fiind stabilit referendumul referitor la viitorul statut al Crimeei pentru 16 martie. În ciuda protestelor masive din occident, Rusia a anunțat la 7 martie că va sprijini Crimeea, dacă regiunea votează separarea de Ucraina. În consecință, pe 8 martie Franța și SUA au amenințat Rusia cu sancțiuni.

La 12 martie, în timpul unei întâlniri pe care a avut-o cu prim-ministrul interimar Arseni Iațeniuk la Casa Albă, președintele Barack Obama s-a angajat să sprijine Ucraina.

La 13 martie, Rada ucraineană a votat crearea unei Gărzi Naționale cu efective de 60000 de militari, cu misiunea de apărare a țării. În replică, pe 15 martie Rusia, folosind dreptul de veto, a respins un proiect de rezoluție a ONU care critica referendumul din Crimeea.

În 13 martie, a avut loc plebiscitul cu privire la viitorul Crimeei, iar rezultatele oficiale de la referendum au arătat că 97% din alegători sprijineau secesiunea Crimeei și alăturarea la Federația Rusă. În 17 martie Uniunea Europeană și SUA au impus interdicții de călătorie și înghețarea activelor pentru mai mulți oficiali din Rusia și Ucraina.

La 18 martie, președintele rus Vladimir Putin apăra acțiunile Moscovei în Crimeea în Dumă, apoi a semnat un proiect de lege privind absorbirea peninsulei în Federația Rusă. La 20 martie, Duma a ratificat tratatul privind alipirea Crimeii la Federația Rusă.

Faza a III-a:escaladarea

Evenimentele desfășurate în sudul și estul Ucrainei demonstrează o escaladare și o răspândire a conflictului între civili, aceștia fiind forțați să ia parte la evenimente.

Pe 24 martie, drept urmare la anexarea Crimeei, Federația Rusă a fost exclusă din grupul G8, fiind anulat și summit-ul ce trebuia să se desfășoare la Soci în iunie 2014. De asemenea, la ordinul președintelui interimar Alexander Turcinov, trupele ucrainene au început retragerea din Crimeea.

La 24 martie, Organizația Națiunilor Unite a condamnat alipirea Crimeei la Rusia, iar  NATO a întrerupt orice colaborare cu Rusia.

În 31 martie, președintele rus Vladimir Putin a ordonat o retragere parțială a trupelor ruse comasate la granița cu Ucraina.

Operațiunile militare din estul Ucrainei au început în aprilie 2014, pe teritoriile Donbas.

Se considera a fi data începerii conflictului 7 aprilie 2014, data la care președintele interimar Oleksandr Turcinov a anunțat că autorizează forțele regulate ucrainiene să ia măsuri antiteroriste împotriva adversarilor puterii care vor purta arme. Oameni înarmați au ocupat clădirile administrative din estul țării, iar la 15 aprilie Turcinov a anunțat începerea Operației Antiteroriste. De cealaltă parte conducerea Rusiei și Forțele pro-ruse din Ucraina declară că acțiunile părții ucrainene în conflictul dat sunt operațiuni represive, iar conflictul – război civil.

La începutul lui aprilie 2014, activiști pro-ruși au ocupat în forță sediile administrative regionale din Donețk, Lugansk și Harkov, solicitând organizarea unui referendum pentru separarea de Ucraina. 

Autoritățile ucrainene au recâștigat controlul asupra clădirilor guvernamentale din Harkov a doua zi.

La 12 aprilie, militanți pro-ruși în uniforme de camuflaj au ocupat sediile poliției și serviciului secret din Sloviansk, Kramatorsk și Donețk. În aceste condiții, la 15 aprilie, președintele Ucrainei, Alexander Turcinov, a anunțat începutul unei operații antiteroriste împotriva separatiștilor pro-ruși, soldată cu morți și răniți.

În urma negocierilor de la Geneva din 25 aprilie, cu participarea Ucrainei, Rusiei, UE și SUA, s-a convenit asupra unui acord privind de-escaladarea situației din estul Ucrainei, prin dezarmarea grupărilor ilegale și abandonarea sediilor administrative ocupate de separatiști. Acordul nu a avut însă niciun efect în practică, ministrul rus de externe Serghei Lavrov acuzând aproape imediat (21 aprilie) Kievul de ruperea angajamentului.

La 25 aprilie, opt observatori militari internaționali ai Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) au fost reținuți de separatiștii pro-ruși în apropierea orașului Sloviansk, sub acuzația de a fi spioni.

În 1 mai, separatiștii pro-ruși au ocupat sediul procuraturii din Donețk, provocând ciocniri puternice cu forțele de poliție. Președintele interimar Alexander Turcinov ordonă reluarea serviciului militar obligatoriu, avertizând că forțele militare ucrainene sunt în stare de “alertă de luptă deplină“.

2 mai 2014 a reprezentat cea mai sângeroasă zi de la răsturnarea de la putere a ex-președintelui Viktor Ianukovici. Nouă persoane și-au pierdut viața în timpul unei lupte cu separatiștii la Sloviansk, militanții pro-ruși doborând două elicoptere de război ucrainene, iar pe străzile orașului Odesa au fost ucise peste 40 de persoane.

La 7 mai, președintele Putin a cerut ca referendumurile din estul Ucrainei să fie amânate “pentru a încuraja dialogul” și a arătat că alegerile prezidențiale din Ucraina programate pentru 25 mai 2014 sunt o” mișcare în direcția bună”.

La 11 mai, separatiștii pro-ruși din Donețk și Lugansk și-au declarat independența față de Ucraina, după un referendum care nu a fost recunoscut nici de Kiev, nici de Occident. Pe baza controlului din teren, aceștia au format Republica Populară Donețk și Republica Populară Lugansk, nerecunoscute oficial.

Pe 25 mai 2014, în Ucraina s-au desfășurat alegerile prezidențiale anticipate, în urma cărora a fost ales, din primul tur(cu peste 54% din sufragii), Petro Poroșenko, un om de afaceri miliardar, fost ministru al afacerilor externe (2009-2010) și ministru al economiei(2012).

Majoritatea secțiilor de votare din est au rămas închise. Noul președintele ales a promis să aducă pace într-o Ucraină unită și liberă.

La 26-27 mai, armata ucraineană a lansat o ”operație antiteroristă”, având ca obiectiv eliminarea separatiștilor care ocupau aeroportul din Donețk; acțiunea a avut ca rezultat moartea a cel puțin 40 de separatiști. La 29 mai, rebelii pro-ruși au doborât un elicopter militar ucrainean în apropiere de Sloviansk, omorând 14 persoane (inclusiv un general).

Începutul lunii iunie, a adus o intensificare a acțiunii externe cu privire la situația din Ucraina.

Președintele SUA, Barack Obama, a condamnat în 4 iunie ”agresiunea rusă” din Ucraina, în timp ce vorbea la Varșovia (Polonia), cu ocazia aniversării a 25 de ani de la căderea comunismului în Polonia.

La 5 iunie, liderii statelor industrializate din G7,reuniți în Bruxelles (Belgia), la cel de-al 40-lea summit al organizației, au îndemnat Rusia să înceapă discuțiile cu noua conducere de la Kiev, pentru a pune capăt crizei din estul Ucrainei.

Pe 6 iunie, președintele rus Vladimir Putin și președintele ales al Ucrainei, Petro Poroșenko, s-au întâlnit în Franța cu ocazia celebrării a 70 de ani de la debarcarea din Normandia, iar cu această ocazie, cei doi au făcut un apel pentru încheierea rapidă a vărsării de sânge în estul Ucrainei.

La 7 iunie 2014, Petro Poroșenko a fost învestit oficial în funcția de președinte al Ucrainei.

Se pare că toată această derulare de evenimente va continua, cel puțin o perioadă, sub aceleași coordonate, în condițiile în care în zilele de 7 și 8 iunie 2014 separatiștii pro-ruși au atacat aeroportul internațional de la Lugansk, aflat sub controlul forțelor ucrainene. Militarii ucraineni au părăsit aeroportul din Lugansk sub focul artileriei rebelilor extrem de precis, condus de profesioniști foarte bine antrenați. Această ofensivă neașteptată a rebelilor a dus la recucerirea unei părți însemnate din teritoriul de est al Ucrainei și la crearea unui pericol iminent pentru Ucraina.

Deși conducerea de la Moscova nu a spus niciodată că nu-i sprijină pe rebeli, ci doar că Rusia nu este implicată direct în războiul din Ucraina, sateliții și sistemele I2SR ale Occidentului au descoperit coloane de blindate și tehnică rusească trecând frontiera dintre Rusia și Ucraina.

Armata ucraineană și-a continuat acțiunile ofensive împotriva separatiștilor ruși și proruși și, în primele zile ale lunii august, a anunțat că are ca obiectiv separarea zonei Lugansk-Donețk, de frontiera cu Rusia.

În primele patru luni de ofensivă a armatei ucrainene împotriva separatiștilor și de reacție armată a separatiștilor, au fost ucise, potrivit datelor ONU, 1100 de persoane, la care se adaugă și cele 298 de victime ale zborului malayezian MH17.

Numărul persoanelor care și-au pierdut viața în acest război absurd este, la ora actuală, de peste 3000, după datele ONU, în care se includ și cei 298 de oameni de la bordul avionului Boeing 777 al companiei Malaysia Airlines, zborul MH 17.

Luptele au continuat, Donețk-ul părând a fi cvasiasediat, în timp ce, după cum afirma guvernul rus, 400 de soldați ucraineni au fost forțați de rebeli să treacă frontiera și să se predea Rusiei. A urmat problema foarte complicată a unui convoi rusesc de peste 900 de camioane cu ajutor umanitar pentru zona de Est, suspectat de conducerea de la Kiev și de Occident ca fiind o modalitate camuflată de sprijinire a rebelilor.

După săptămâni de dezbateri, convoiul aflat deja la 40 km de frontieră, a pătruns în Ucraina, fără permisiunea Kievului și fără a fi însoțit de reprezentanții Crucii Roșii, la Donețk și Lugansk. Nu se știe ce transportau acele camioane, dar ele porniseră dintr-o bază militară din jurul Moscovei.

La doar câteva zile de la comunicatele Kievului care anunțau că armata ucraineană este pe punctul de a încercui și nimici gruparea rebelilor din Est (tocmai când camioanele rusești cu ajutoare pătrundeau în mod neautorizat în Ucraina), s-a schimbat brusc situația de pe teren și conducerea Ucrainei a fost nevoită să anunțe cu disperare că Rusia a trecut la acțiuni directe în sprijinul separatiștilor, sute de blindate trecând frontiera și acționând ofensiv pe teritoriul ucrainean, o parte din forțele ucrainene care acționau în zonă fiind încercuite.

Rebelii nu au acționat la întâmplare, ci după un plan strategic foarte bine pus la punct, având atât pregătirea militară necesară, cât și mijloacele adecvate(blindate, artilerie performantă, mijloace antiblindate și antiaeriene, de muniții, de comunicații, sprijin logistic pe măsură) pentru a pune pe fugă o armată a unei țări.

La summit-ul extraordinar de la Bruxelles din 30 august, s-a relevat că Rusia este implicată în mod direct în conflict, unități regulate ale acesteia acționând, cu tehnică militară modernă, pe teritoriul Ucrainei, în spijinul rebelilor. Sub amenințarea unor noi sancțiuni Rusia primește răgaz de o săptămână. Barak Obama în timpul vizitei în Estonia, a asigurat-o că îi va garanta apărarea, urmând ca NATO, chiar înaintea summit-ului din Țara Galilor, să desfășoare forțe în țări din Estul Europei.

Se încearcă izolarea Rusiei și forțarea ei să nu intervină în conflict, să nu-i sprijine pe rebel. NATO a dislocat forțe în Est și a început exerciții în zonă cu participarea unor militari

din țările NATO și din cele care fac parte din Parteneriat, chir și în partea vestică a Ucrainei, potrivit unui plan alcătuit cu mult timp înainte.

Pe 3 septembrie 2014, Vladimir Putin a anunțat că are un plan de rezolvare a crizei din Ucraina, apropiat de cel al omologului său ucrainean, Petro Poroșenko. Deși Putin susținea că, pentru rezolvarea crizei, Kievul trebuie să discute cu rebelii, președintele Poroșenko a subliniat că nu are ce discuta cu teroriștii rebeli din estul Ucrainei. Aceștia trebuie să înceteze ostilitățile și să depună necondiționat armele.

2.1 Războiul din Crimeea

Penisula Crimeea este situată pe coasta de nord a Mării Negre, având o suprafață de 26000 km2. Peninsula este unită cu zona continentală prin trei istmuri și este înconjurată de două mări: Marea Neagră(la vest și sud) și Marea Azov(la est).

Fiind situată într-o zonă geostrategică sensibilă, peninsula prezintă un interes deosebit încă din antichitate. Astfel, în secolul V î.Hr. exploratorii greci au întemeiat colonii, de la ei rămânând vechile denumiri ale insulei: Hersones sau Taurida(Tauris – după numele locuitorilor săi, tauri).

După greci au venit romanii, iar din secoul III d. Hr. popoarele migratoare. După marea invazie tătară, începând cu 1237, peninsula devine o posesiune a Hoardei de Aur. Numele „Crimeea” își are originea în denumirea orașului „Qırım”, oraș care a fost capitala provinciei Crimeea sub dominația Hoardei de Aur. În anul 1475, Hanatul Crimeii devine vasal imperiului Otoman.

În perioada  1853-1856 are loc Războiul Crimeii, între Imperiul Rus și alianța formată din  Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, a celui de-al doilea Imperiu Francez, a Regatului Sardiniei și a Imperiului Otoman. Sevastopolul este asediat timp de aproape un an. Rusia este înfrântă, iar prin Congresul de Pace de la Paris din 1856, aceasta este obligată, printre altele, la un regim restrictiv în Marea Neagră și la dezafectarea „fortăreței” Sevastopol.

Operațiuni militare s-au desfășurat în Crimeea și în timpul războiului civil rus dintre anii 1917-1920.

În cel de-Al Doilea Război Mondial, în Crimeea au avut loc confruntări dure între sovietici, pe de-o parte, și trupele germano-române, pe de alta. În 1942, Sevastopolul a fost cucerit de trupele române și germane, sub comanda mareșalului german Manstein. În mai 1944 peninsula a fost evacuată printr-o operațiune foarte dificilă, coordonată de unități ale marinei regale române. După reocuparea Crimeii de către trupele sovietice, din ordinul expres al lui Stalin, 200 000 de tătari au fost deportați în Urali, Siberia și Asia Centrală.

Din 1946, Crimeea devine parte integrantă a Republicii Socialiste Federative Sovietică Rusă. În 1954, ucraineanul Hrușciov a făcut „cadou” Crimeea Ucrainei. Acest act administrativ a creat o gravă problemă internațională în anii `90, după destrămarea Uniunii Sovietice și astăzi, când asistăm, din nou, la escaladarea acestui conflict.

La recensământul ucrainean din 2001, populația Crimeii era de 2.033.700 locuitori, din care 58,32% ruși, 24,32% ucraineni, 12,1% tătari crimeeni, 1,44% bieloruși. 77% din populația declara limba rusă ca limbă maternă, 11,4% limba tătară crimeeană și 10,1% limba ucraineană.

Totul a început pe 21 noiembrie 2013, când președintele pro-rus al Ucrainei ,Viktor Ianukovici, a refuzat să semneze Acordul de asociere a Ucrainei la Uniunea Europeană. Acest refuz al apropierii față de Occident însemna implicit o rămânere a Ucrainei în sfera de influență rusă, și a generat un val ascendent de proteste care au degenerat până la sângeroase confruntări la Kiev(și în vestul țării)

La 23 februarie 2014, Rada Supremă a Ucrainei a abrogat legea privind bazele politicii de stat în domeniul lingvistic, conferind limbii ruse statut de limbă regională în 13 regiuni administrative ale Ucrainei, în care membrii comunităților etnice reprezentau mai mult de 10% din populație.

Începând cu 23 februarie Rusia a mobilizat forțe de intervenție rapidă la frontierele Ucrainei și chiar în Crimeea.

La 25 februarie, în fața Parlamentului republicii autonome din Simferopol militanți proruși au cerut organizarea unui referendum, ei respingând guvernul provestic de la Kiev, iar la 27 februarie sediul Parlamentului și Guvernului din Crimeea este ocupat de persoane înarmate(probabil proruse), aceștia arborând pe clădire steagul rus. Parlamentul din Crimeea a demis Guvernul local și anunță referendum pe 25 mai. În 27 spre 28 februarie, aeroporturile din Crimeea au fost ocupate de persoane înarmate, probabil proruse. Militarii ucraineni precum și grănicerii din Balaklava au fost dezarmați de către persoane înarmate, cel mai probabil soldați ruși fără însemne.

Pe 26 februarie 2014 au început protestele rușilor din Crimeea(teritoriu anexat în 1783 de Ecaterina cea Mare) și imediat au apărut așa-numiții „omuleți verzi”, forțe speciale ruse fără a purta însemne de apartenență. Era începutul, în teren, a ceea ce s-a numit apoi „războiul hibrid”.

Începând cu 28 februarie toate aeroporturile din peninsulă au revenit sub controlul autorităților ucrainene. Parlamentul ucrainean a votat o rezoluție prin care a cerut garantarea suveranității de către Statele Unite și Marea Britanie.

La 1 martie, noul premier crimeean Serghei Aksionov a solicitat Rusiei „asistență în asigurarea păcii și stabilității pe teritoriul” Crimeii. Acesta caută să supună toate autoritățile din peninsulă ordinelor sale, altfel acestea fiind obligate să demisioneze. Aksionov a anunțat și un referendum pentru lărgirea autonomiei pentru data de 30 martie.

Președintele Statelor Unite, Barack Obama, a avertizat fățiș Rusia despre consecințele unei intervenții armate în Crimeea și în estul Ucrainei.

Președintele rus Vladimir Putin, la 1 martie a solicitat și a obținut, cu unanimitate de voturi, permisiunea camerei superioare a parlamentului Federației Ruse pentru a utiliza forțele armate ale Federației Ruse pe teritoriul Ucrainei:

„Având în vedere că situația extraordinară în derulare în Ucraina amenință viața cetățenilor Federației Ruse și faptul că trupele noastre armate sunt desfășurate în conformitate cu un acord internațional pe teritoriul Ucrainei (Republica Autonomă Crimeea), în baza art. 102 alin. (1) lit. g din Constituția Federației Ruse solicit Consiliului Federației Ruse permisiunea de a utiliza forțele armate ale Federației Ruse pe teritoriul Ucrainei pentru normalizarea situație socio-politice din această țară.”

—Vladimir Putin

Datorită faptului că Ucraina nu este membru NATO, Statele Unite și Uniunea Europeană nu au obligația de a interveni militar pentru a o apăra. De asemenea, o acțiune internațională prin intermediul ONU este exclusă, din cauza dreptului de veto al Rusiei în Consiliul de Securitate. Însă, Rusia alături de Marea Britanie și SUA sunt garantul integrității teritoriale a Ucrainei ca urmare a semnării Memorandumului de la Budapesta.

Pe 2 martie Rusia a fost somată de NATO să înceteze operațiunile militare desfășurate în peninsulă, menționând că este că este amenințată pacea Europei. La aceeași data, baza militară de infanterie de la Privolnoie a fost înconjurată de bărbați înarmați neidentificați, aceștia folosind camioane militare cu numere de înmatriculare rusești. Toate navele militare de pază ale Ucrainei au părăsit Crimeea și s-au deplasat în porturile din Odessa și Mariupol.

Membrii Consiliului Suprem al Republicii Autonome Crimeea au votat pe 6 martie organizarea unui referendum privind statutul regiunii, precum și ieșirea oficială din componența Ucrainei și alăturarea la Federația Rusă. Drept răspuns, Guvernul Ucrainei, tătarii crimeeni, precum și alte state au susținut că orice referendum organizat de autoritățile din Crimeea este neconstituțional și nelegitim.

La 11 martie Parlamentul din Crimeea a adoptat o declarație de independență față de Ucraina, iar pe 23 martie în Regiunea Luhansk din estul Ucrainei are loc un referendum popular privind aderarea la Rusia.

Președintele rus Vladimir Putin, la 4 martie 2014, a declarat că Rusia nu planifică să anexeze Crimeea și a comparat intervenția rusească în Crimeea cu operațiunea Occidentului în Kosovo, doar că aici nu s-a tras nici măcar un foc de armă. Datorită faptului că transferul Crimeei către Ucraina din 1954 a fost o decizie neconstituțională(luată în spatele usilor închise), precum și datorită faptului că aceasta reprezintă o semnificație istorică pentru Rusia, Putin consideră că Rusia că are jus ad bellum pentru Intervenția militară din Ucraina.

"Nu-i credeți pe cei care vă sperie cu Rusia și spun că vor urma și alte regiuni după Crimeea. Nu avem nevoie de o divizare a Ucrainei".

– Vladimir Putin

Duma (Camera inferioară a Parlamentului rus) a adoptat o declarație de susținere a poporului din Crimeea, promițând să "asigure securitatea" locuitorilor peninsulei "independent de originea lor etnică, de limba și religia lor".

Reacția internațională la Criza din Crimeea, conform declarațiilor guvernamentale oficiale:

     State ce și-au exprimat îngrijorarea sau speranță pentru soluționarea pașnică a conflictului

     Sprijină integritatea teritorială a Ucrainei

     Condamnă acțiunile Rusiei

     Condamnă acțiunie Rusiei ca o intervenție militară sau invazie

     Sprijină acțiunile Rusiei și/sau condamnă guvernul interimar ucrainean

     "Recunosc interesele Rusiei"

     Ucraina

     Rusia

Președintele american Barack Obama: „Statele Unite se raliază poziției comunității internaționale, în sensul că orice intervenție militară în Ucraina nu va rămâne fără consecințe.”

Angela Merkel: „Rusia a furat Crimeea Ucrainei”.

Qin Gang, purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe a declarat că „China condamnă recentele violențe ale extremiștilor și îndeamnă părțile implicate la soluționarea pașnică a disputelor interne. […] China respectă independența, suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei. China cere tuturor părților să găsească o soluție prin dialog și consultări în baza legii și a normelor relațiilor internaționale”

Președintele interimar al Ucrainei, Oleksandr Turcinov a declarat la începutul protestelor că există un "risc serios" de separatism în aceste părți ale țării.

Președintele Traian Băsescu a declarat că „prezența trupelor Rusiei în Ucraina, fără acordul acesteia, poate fi considerată agresiune. România nu este afectată direct”.

Pe 18 martie 2014, Vladimir Putin a inițiat procedura de alipire a Crimeei la Federația Rusă, prin înștiințarea Dumei de Stat și a Consiliului Federației despre propunerea Consiliului de Stat al Crimeei și a Adunării legislative a Sevastopolului cu privire la primirea lor în Federația Rusă. Drept urmare, președintele rus a remis parlamentului legea privind primirea Crimeei și Sevatopolului în Federația Rusă. Acordul „interstatal” cu privire la aderarea Republicii Crimeea la Federația Rusă a intrat în vigoare la data ratificării de către Adunarea Federală, 21 martie, dar a fost aplicat în practică temporar de la data semnării.

Pe 18 martie Vladimir Putin a remis acordul spre ratificare la Duma de Stat, acord ratificat pe 20 martie de Duma de Stat(cu un singur vot contra) și pe 21 martie de către Consiliul Federației.  A fost adoptată o lege constituțională federală referitoare la formarea a două noi subiecte federale ale Rusiei, iar pe 21 martie președintele Putin a semnat legea de ratificare a acordului de alipire a Crimeei și legea constituțională federală cu privire la procedura de integrare a Crimeei și Sevastopolului în Federația Rusă și perioada de tranziție în integrarea noilor subiecte federale.

La aceeași dată a fost creat districtul federal Crimeea, avându-l ca reprezentant împuternicit al președintelui Federației Ruse în Crimeea pe Oleg Belabențev.

Pe 2 aprilie Putin a semnat decretul de includere a Crimeei în districtul militar de sud, iar pe 11 aprilie au fost adoptate constituțiile Republicii Crimeea și a orașului cu însemnătate federală Sevastopol; tot în aceeași zi noile subiecte federale au fost incluse în Constituția Federației Ruse.

Din 25 aprilie 2014 între Crimeea și Ucraina a fost instituită „legal” unilateral frontiera de stat a Rusiei.

Pentru Vladimir Putin, o frontiera este sigură doar atunci când e securizată de ambele părți de soldați ruși. Liderul de la Kremlin mobilizează voluntari și aduce ordine în miliții radicale prin infiltrarea de trupe elită.

In secolul al 21-lea, primul soldat al Rusiei crede că granița dintre război si pace e una fluida. Astfel, procesele în sine se schimbă și ele, iar războiul hibrid se aplică pe ruinele Ucrainei sub pretenția de a lucra la un plan de pace. Forța militară rămâne o componentă crucială, dar ea e completata cu mijloace politice, economice, informatice și de propagandă.

3.2. Războiul hibrid din Ucraina a existat și în alte părți

Războiul dintre Indonezia și Malaezia din 1963

Malaezia este o țară situată în Asia de Sud-Est, ce cuprinde două teritorii distincte: partea de sud (Peninsula Malaezia și insulele adiacente) și partea de nord cu insula Borneo. Peninsula Malaezia are vecini la nord – Thailanda, iar la est – Marea Chinei de Sud. Prin Strâmtoarea Malacca, Malaezia are frontiere maritime în sud cu Indonezia și vest cu Singapore.

După proclamarea independenței în 1963, Malaezia a fost atacată de procomuniștii din Indonezia, care au decis să ocupe zona de est a Malaeziei, fără să facă vreo declarație de război . Acesta a fost primul „război hibrid” nedeclarat din istoria modernă.

Președintele comunist al Indoneziei – Sukarno – a instituit un regim totalitar în Indonezia, care se numea „democrație ghidată”. Sukarno era foarte atașat de Uniunea Sovietică.

El a proclamat sloganul „adunarea pământurilor indoneziene”(asemănător celui anunțat de Vladimir Putin – „adunarea pământurilor rusești”) și a cerut „zdrobirea Malaeziei”. Războiul nu a fost declarat. Propaganda a explicat că războiul ar trebui să fie secret, cu lupta de partizani. Sub influența propagandei, în rândurile „voluntarilor” au aderat 21 de milioane de  persoane, iar probleme cu lipsa de„voluntari”,  arme și echipamente militare nu au existat.

Achmed Sukarno (6 June 1901 – 21 June 1970)

Deși depășea de câteva ori în putere armata din Malaezia și luptând cu trupe fără însemne de apartenență, armata indoneziană  prezenta forțele sale armate drept „miliții locale”/„rebeli” care luptă din proprie inițiativă împotriva „juntei” din Malaezia (o alta asemănare cu propaganda rusă, ce vorbește despre guvernul de la Kiev în termen de juntă).

Clasa conducătoare din Indonezia, folosind propaganda, vorbind despre „atrocitățile” malaezienilor, a provocat o explozie de sentiment naționalist în societate. Agresiunea nedeclarată era prezentată drept readucerea acasă a pământurilor strămoșești, iar despre Malaezia se afirma că este o„țară nonsens”, o „marionetă a Occidentului” etc.

Occcidentul a reacționat la această agresiune nedeclarată și a impus sancțiuni împotriva agresorului, sancțiuni care s-au dovedit insuficiente pentru a opri Indonezia.

Sukarno(a atins un rating de popularitate de 100%, peste Putin – 85%), a primit din partea Parlamentului titlul de președinte pe viață. 

Malaezia a cerut sprijin de la Marea Britanie, care în prima fază i-a asigurat consilieri și instructori pentru reformarea armatei și toate sectoarele de stat. Astfel, un contingent mic al armatei britanice (membrii Regimentul 22 SAS) și alte forțe speciale, împreună cu armata malaeziană reformată, folosind tactica patrulării ascunse, au dezvoltat o rețea de informații executând apoi raiduri de sabotaj și atacuri bruște asupra unităților agresorului, cauzându-i pierderi grele.

Din cauza pierderilor suferite de invadator, războiul a devenit nepopular iar agresiunea din estul Malaeziei a fost oprită. În timp ce în Malaezia avea loc o reformă rapidă, Indonezia se scufunda în criză, iar Sukarno  în ciuda statutului de președinte pe viață,  pierde rapid încrederea și sprijinul populației.

După trei ani de război victoria era imposibilă, iar criza economică și sancțiunile internaționale au favorizat căderea regimului politic indonezian. După răsturnarea lui Sukarno au fost  restabilite relațiile cu Occidentul pentru ridicarea sancțiunilor. Totuși președintele Sukarno nu a fost acuzat de corupție, nu a fost judecat, până la moartea sa, la 4 ani de la încheierea războiului, acesta trăind în izolare completă de lumea exterioară.

Războiul din Vietnam(1959-1975)

Considerat cea mai dureroasă amintire din istoria Americii, după Războiul Civil, războiul s-a desfășurat între Republica Democrată Vietnam(Vietnamul de Nord), sprijinită de China și Uniunea Sovietică, și Republica Vietnam(Vietnamul de Sud), sprijinită de Statele Unite. A fost un război purtat fără sens, pentru prea mult timp, cu prea multe victime de partea ambelor părți, din cauza greșelilor a cinci președinți. Conflictul desfășurat în Vietnamul de Sud, Laos, și Cambogia s-a încheiat cu înfrângerea Vietnamului de Sud și unificarea țării sub conducere comunistă. Trupele americane s-au retras din Vietnam, războiul fiind considerat unul dintre marile eșecuri ale politicii externe americane.

Războiul din Indochina, desfășurat între 1946 și 1954, încheiat cu înfrîngerea clară a armatei coloniale franceze(Bătălia de la Dien Bien Phu) a marcat sfârșitul dominației franceze în Vietnam și divizarea acestuia în Vietnamul de Sud(comunist) si Vietnamul de Nord(anti-comunist); încercând să oprească extinderea comunismului și în Vietnamul de sud, SUA sprijină venirea la puterea(prin fraudarea alegerilor cu 98.2 la sută din voturi, inclusiv 133% voturi în Saigon) a lui Ngo Dinh Diem, iar în 1964 execută bombardamente continue și masive, menite să împiedice toate activitățile de producție din Vietnamul de Nord, precum si orice posibilitate de ajutor pentru trupele vietcong. In acea perioadă, nord-vietnamezii și vietcongul au primit continuu arme și sprijin economic din partea Uniunii Sovietice și a Chinei comuniste .

În prima perioadă a războiului, trupele armatei Vietnamului de Sud, pregătite de consilierii militari americani, au încercat să elimine forțele de gherilă care se ascundeau în zonele rurale și în sistemul de canale subterane, dar, datorită haosului și opresiunii politice din sud, numărul acestora, în loc scadă, a crescut. Trupele vietcong erau de sapte ori mai putin numeroase decat trupele lui Diem, dar dispuneau de atuuri importante: experiența lor în luptele de gherilă, dorința de a lupta până la moarte pentru revoluție, ajutorul pe care-l primeau din partea populației satelor și sprijinul Nordului care furniza arme și combatanți, dirijati pe un drum care trecea prin Laos și Cambodgia, prin așa numita “potecă Ho Shi Min”.

Dacă până în 1960 sprijinul american pentru Vietnamul de Sud se rezuma la aproape 1000 de consilieri militari și armament, începând cu 1961, după eșecul din Cuba, președintele Kennedy și-a implicat și mai mult țara în Vietnam. Deși era evident pentru întreaga lume că regimul lui Diem aluneca spre tiranie, vice-președintele Lyndon Johnson, după o vizită în Vietnamul de Sud în aprilie 1961, insista ca SUA să-l sprijine în continuare pe liderul sud-vietnamez. Mai mult, reprezentanții președintelui trimiși pentru documentare în Vietnam, generalul Maxwell Taylor și Walt Rostow recomandă trimiterea de trupe terestre și întrebuințarea forțelor aeriene americane în sprijinul Vietnamului de Sud.

După “incidentul din golful Tonkin” din august 1964 când distrugătorul american USS Maddox, aflat într-o misiune de recunoaștere de-a lungul coastei de nord a Vietnamului, a fost atacat și avariat de mai multe torpiloare, Congresul american aprobă intervenția militară în regiune, precum și trimiterea a 15.000 de consilieri militari și unități de sprijin. Armata sud-vietnameză nu făcea însă față luptătorilor de gherilă ale Vietminh-ului, iar americanii au făcut greșeala de a crede că armele și tehnologia lor, acordate forțelor sud-vietnameze, vor înfrânge „armata de țărani” a lui Ho Chi Minh. Drept răspuns la bombardamentele americane aproape constante cu bombe cu napalm, defoliante, bombele “anti-personal” și “bombele cu aerosol” asupra Vietnamului de Nord, Ho Chi Minh intensifică acțiunile de gherilă. Sutele de mii de victime nu au reușit să distrugă voința de rezistență a Hanoiului.

Cărarea Ho Și Min prin Laos, 1967

Țelurile americane în Vietnamul de Sud, formulate de John McNaughton(asistentul secretarului apărării pentru probleme de securitate internațională al SUA), au fost:

–        70% – evitarea unei înfrângeri umilitoare;

–        20% – menținerea teritoriilor sud-vietnameze în afara controlului chinez;

–        10% – oferirea poporului sud-vietnamez un trai mai bun și mai liber

Implicarea americană în zonă crește de la 50000 în 1965 și ajungînd în 1968 la peste 700.000 de soldați americani, iar generalii americani continuau să ceară tot mai mulți oameni. Forțele aeriene americane au lansat mai multe bombe decât trupele aliate în cel de-al doilea război mondial.

De la un efectiv de aproximativ 5.000 de persoane la începutul anului 1959, la sfârșitul anului 1964 efectivul Viet Cong-ului a crescut la aproximativ 100.000. Între 1961 și 1964 Efectivul Armatei a crescut de la aproximativ 850.000 la aproape un milion de oameni.

La 30 ianuarie 1968, în timpul celei mai importante sărbători vietnameze, Armata Vietnamului de Nord, sprijinită de Frontul Național de Eliberare, a început ofensiva Tet în cadrul căreia a atacat prin surprindere toate orașele mai mari din Vietnamul de Sud. Cu toate că nu au reușit să-și atingă obiectivul, acela de a provoca o revoltă generală pe tot cuprinsul Vietnamului de Sud, prin amplitudinea atacului a convins mulți americani că pentru victorie nu există nicio speranță. În SUA sprijinul pentru război a atins recorduri negative, cu toate că, în mod interesant, Ofensiva Tet a avut efect pozitiv asupra moralului trupelor americane. Dacă până atunci erau obligați să lupte împotriva gherilelor care erau îmbrăcate în haine civile și se amestecau între civili, de data aceasta aveau de a face cu un inamic vizibil, în uniformă.

Ofensiva Tết – punctele principale de atac al armatei Vietnamului de Nord

Retragerea trupelor americane începe în iunie 1969, forțele comuniste devenind mai puternice și riscând să răstoarne complet regimul de la Saigon. Distrugerea sanctuarelor comuniste din Laos și Cambodgia și revenirea la bombardamentele aeriene au făcut ca războiul să devină din ce în ce mai feroce.

In martie 1972, deși pierduseră sprijinul Chinei și Uniunii Sovietice, acestea fiind mai degrabă interesate de îmbunătățirea relațiilor cu SUA, 120.000 de militari nord-vietnamezi au pătruns în Vietnamul de Sud. Trupele americane și sud-vietnameze au fost luate prin surprindere. Nici bombardarea masivă a Vietnamului de Nord, inclusiv a Hanoiului și a portului Haifong, nu a mai putut schimba soarta războiului.

Prăbușirea armatei sud-vietnameze și ocuparea Saigonului de către nord-vietnamezi a pus capăt războiului. Nordul și Sudul au fost reunificate în Republica Socialistă Vietnam.

În conformitate cu Acordurile de Pace de la Paris, între ministrul de externe nord-vietnamez Le Duc Tho, și secretarul de stat american al SUA, Henry Kissinger, și semnat – fără tragere de inimă – și de președintele sud-vietnamez, Thiệu, forțele militare americane s-au retras din Vietnamul de Sud și s-a făcut schimb de prizonieri. Vietnamului de Nord i s-a permis să continue furnizarea de materiale trupelor comuniste din Vietnamul de Sud, dar numai în măsura în care se înlocuiau materialele consumate. Mai târziu, în acel an, s-a acordat Premiul Nobel pentru Pace lui Kissinger și Le Duc Tho, dar negociatorul vietnamez a refuzat, spunând că o pace adevărată nu există încă.

Președintele Nixon a afirmat că a obținut, în sfârșit, “pacea în onoare”. Our Times, almanahul american al secolului, consemna faptul că această pace “onorabilă” a fost obținuta la sfârșitul celui mai lung război purtat vreodată de americani, în urma unei înfrângeri militare în fața unei țări mici și înapoiată din punct de vedere tehnologic.

Una din consecințele războiului în SUA a fost că, în 1973, s-a renunțat la serviciul militar obligatoriu. Cheltuielile SUA privind Războiul din Vietnam se estimează între 140-180 miliarde de dolari. Prin comparație, cheltuielile cu Programul Apollo pentru trimiterea omului pe Lună au fost în jur de 20 miliarde de dolari. Se consideră că, din punct de vedere militar, în Vietnam, SUA a repurtat succes tactic și înfrângere strategică. Generalul Victor Krulak a criticat foarte aspru strategia de uzură a lui Westmoreland care a costat multe vieți americane cu un slab rezultat pozitiv.

Între anii 1965 și 1975 SUA a cheltuit 111 miliarde de dolari, generând un mare deficit bugetar. Peste 3 milioane de americani au servit în Războiul din Vietnam dintre care 1,5 milioane au fost implicați activ în lupte. James E. Westheider scria că, în 1968, anul de vârf al intervenției americane în Vietnam, erau 543 000 militari, dar numai 80 000 erau considerați ca făcând parte din trupele combatante. Până la sfârșitul războiului, pierderile americane s-au ridicat la 58.220, peste 150.000 au fost răniți și cel puțin 21.000 au suferit dizabilități permanente. Aproximativ 830.000 veterani americani au suferit de sindromul de stres posttraumatic. Aproximativ 125.000 americani au evitat înrolarea fugind în Canada, iar 50.000 americani aflați în serviciu militar au dezertat, acestora în 1977 președintele Jimmy Carter le-a garantat iertare necondiționată.

La 2 iulie 1976 prin reunificarea Vietnamului de Sud cu Vietnamul de Nord a fost creată Republica Socialistă Vietnam. Orașul Saigon a fost redenumit Ho Și Min în semn de respect față de fostul președinte al Vietnamului de Nord. Unificarea nu a restabilit pacea în Vietnam. Armata vietnameză încă de la mijlocul anilor 60 lupta în Laos împotriva trupelor regale ale Laosului, până când, în 1975, Pathet Lao comunist a ajuns la putere. În 1978, trupele vietnameze au intrat în Cambogia, răspunzînd la atacurile kmerilor roșii din zona de graniță, iar în anul 1979 au pus capăt regimului de teroare al kmerilor roșii care a provocat peste un milion de victime în rândul populației cambogiene. Datorită intrării trupelor vietameze în Cambogia, în februarie 1979, au avut un conflict foarte sângeros de o lună și cu China, când trupele chineze au intrat în partea de nord a Vietnamului (în final, China și-a retras trupele). Trupele vietnameze au rămas până la sfârșitul anilor 80 în Cambogia, unde au avut sângeroase lupte de gherilă cu kmerii roșii retrași lângă granița thailandeză. Datorită ocupației militare, Vietnamul s-a izolat politic. În 1964 SUA a ordonat aplicarea unui embargou comercial împotriva Vietnamului, care a rămas în vigoare până la 4 februarie 1994.

Războiul ruso-afgan(1979-1989)

Afganistanul este o țară situată în partea de sud a Asiei Centrale, fără ieșire la mare, având 75% din teritoriu acoperit cu munți colțuroși, Munții Hindu Kush, al doilea lanț muntos ca mărime din lume. Se situează în zona de influență a marilor puteri: la nord Rusia, la est China, SSE India, ESE țările arabe, iar la vest se află Europa, lor adăugându-li-se USA. De asemenea, Afganistanul este situat la confluența marilor religii din lume: Budismul, Creștinismul și Islamul(religia predominantă în Afganistan). Poporul afgan este foarte religios. Sfinții și caracterele divine au o mare influență politică și spirituală asupra modului de gândire și asta duce la un exces și la un entuziasm religios ieșit din comun, conducând la lupte împotriva infidelilor, și câteodată, din această cauză, se dezlănțuie Jihadul.

De-a lungul istorie, Afganistanul a fost stăpânit succesiv de perși, greci, parți, sasanizi, arabi, mongoli, englezi, cucerindu-și independența la 28 februarie 1919. În perioada 1919-1929 au fost înfăptuite o serie de reforme din inițiativa emirului Amanullah. În timpul celui de-al doilea război mondial, Afganistan își menține neutralitatea declarată în 1939. La 17 iulie 1973 monarhia este abolită, regele Muhammad Zahir Șah (1933-1973) este înlăturat, iar Afganistanul se proclamă republică. La 27 aprilie 1978, în urma unei lovituri de stat, puterea este preluată de Partidului Democratic Popular Afgan (comuniștii), divizat în două facțiuni aflate în conflict.

Comuniștii afgani controlau doar capitala Kabul și marile orașe, în restul țării manifestandu-se răscoale anticomuniste. Sunt efectuate o serie de arestări, mii de oameni au fost uciși

În decembrie 1979, U.R.S.S. invadează Afganistanul și declanșează un război civil lung și sângeros(1979-1989), pe parcursul căruia s-au înregistrat: pierderi umane – 1 200 000 de victime, dintre care 90 la sută civili, 5–6 mil. de locuitori au emigrat (în Pakistan, Iran), trăind în condiții de mizerie, iar alte 2 mil. de afghani s-au refugiat în interiorul țării. Motivele invaziei au fost:

-sprijinirea socialismului instaurat în Afganistan;

-stoparea înaintării fundamentalismului islamic, promovat de liderii religiosi ai revolutiei islamice din Iran(fundamentalismul era promovat de mujahedini), în republicile sovietice în care locuiau mulți musulmani(fapt ce ar fi generat o puternică instabilitate internă în URSS);

-testarea în Afganistan a performanțelor armamentului convențional de care dispunea URSS;

-bogația deosebită a aridului Afganistan, în subsolul căruia se găseau importante zăcăminte de crom, aur, argint, sulf, talc, magneziu, uraniu, marmură si lapis lazuli, precum și uriasele depozite de gaze naturale, despre care Kremlinul avea cunoștință încă din anul 1957, când geologii ruși investigau rezervele de gaze naturale din apropierea fluviului Amu Daria.

De asemenea, săraca țară asiatică mai deține importante zăcăminte de azbest natural, nichel, zinc, mercur, bauxita, potasiu, grafit, turmaline, smaralde, safire si rubine. Dar marea bogăție a subsolului afgan constă în depozitele sale de fier cu o puritate nemaîntâlnită. La o primă estimare, depozitele feroase conțin circa 2 miliarde de tone de amestecuri din hematite si magnatite, amestecuri care contin circa 62% fier pur.

Cel mai mare depozit de cupru din Afganistan se afla undeva la 50 km nord de capitala Kabul, in valea Aynak. Zăcămintele conțin peste 300 milioane tone de minereu cu o puritatea a cuprului de 0,7-1,5%.

Cu toate acestea Moscova a justificat intervenția sa prin dorința de a păstra regimul comunist pe loc și de a menține calmul în Asia Centrală.

Pe 25 decembrie, trupele speciale sovietice(30000 de soldați) aterizau pe aeroportul Bagram, la 70 km de Kabul.

Batalionul musulman sovietic, recrutat de GRU dintre tadjici și uzbeci, vorbitori de dari și paștună, se afla deja în Afganistan încă din 11 noiembrie, pregătind atacurile din 27 decembrie. Deși luptele au fost sângeroase(18 militari sovietici din trupele de asalt fiind uciși la reședința președintelui afgan), în șase ore, au fost ocupate toate punctele strategice din oraș de către sovietici. Sovieticii au reușit lichidarea președintelui Hafizullah Amin, și instalarea unui nou guvern marionetă condus de către un comunist afgan, Babrak Karmal.

Planificată a fi o operație militară de scurtă durată, conflictul s-a transformat în cel mai lung și dureros război l-a care a participat URSS.

Imediat după intervenția sovietică, opoziția mujahedină din partea muntoasă a țării a anunțat trecerea la războiul de gherilă. Aceștia au fost sprijiniți și de o mare parte a armatei regulate a Afganistanului, de SUA, Marea Britanie, Pakistan, Arabia Saudită, China cu armament de ultimă generație și cu resurse financiare. Republica Islamică Iran și multe alte state musulmane au sprijinit mujahedinii din Afganistan trimițând voluntari islamiști (Osama bin-Laden considerat un “arab-afgan”). Aceștia vor juca, mai târziu, un rol crucial atât în războiul Islamic de gherilă din Algeria, Egipt, Bosnia, Tadjikistan, Cecenia, cât și în atacuri asupra unor ținte americane și occidentale.

Trupele sovietice(OKSV – 30000 de soldați) s-au dovedit insuficiente în fața ripostei mujahedine, astfel încât numărul lor a crescut la 120000 de soldați.

Agresiunea armată sovietică a provocat o emoție puternică în adunarea umma și numeroși islamiști au pătruns în țară pentru a organiza rezistența afgană mudjahidină (algerieni, filipinezi, saudiți, palestinieni, egipteni, chiar câțiva europeni de origine nudjahidiră) susținuți și finanțați între altele de CIA.

Luptători mujahedini afgani în drum spre frontiera cu Pakistan

Prioritățile Moscovei în Afganistan au fost:

-organizarea armatei afgane(200000 soldați) și antrenarea ei în vederea îndeplinirii misiunilor de luptă în teren muntos și accidental;

-înzestrarea acesteia cu armament sovietic modern: avioane, tancuri, artilerie, mașini blindate;

-îndrumarea și coordonarea unitților militare afgane de către un consilier militar sovietic, care, de regulă, conducea operațiunile militare;

-organizarea Serviciului de Securitate Afgan(HAD) după modelul sovietic, sub coordonarea ofițerilor KGB;

-școlarizarea în URSS a viitorilor ofițeri HAD(30000 în zece ani)

În sprijinul mujahedinilor SUA au decis să recruteze, să înarmeze, să antreneze, să finanțeze și să desfașoare o armata de mercenari voluntari, alcătuită din musulmani din toate colțurile lumii, inclusiv afro-americani. Recrutările au fost făcute cu girul CIA, cei recrutați urmând a fi instruiți de responsabili ai CIA, sau de ofițeri din serviciilor secrete militare pakistaneze(formați in SUA).

La începutul războiului rezistența afgană era slabă, misiunile sovieticilor limitându-se doar la apărarea cazărmilor proprii și a unor instalații  de importanță majoră, la executarea de incursiuni(patrulări agresive) pentru prevenirea și/sau reducerea forței atacurilor pe care gherilele începuseră să le desfășoare împotriva aeroporturilor de la Jalalabad și Kandahar. Cu timpul însă, acțiunile mujahedinilor au luat amploare, au devenit mai bine planificate și coordonate, cu un sprijin tot mai extins, și împreună cu armamentul modern primit(rachete Stinger) au provocat pierderi mari în rândul armatei de ocupație, care, într-un război neconvențional(hibrid) dislocase unități mecanizate și de tancuri pregătite pentru  alt tip de război și după tactici total inadecvate reliefului și principiilor luptei de antigherilă.  Întreaga masă de blindate sovietice din Afganistan s-a dovedit aproape complet inutilă, pentru că tancurile, mașinile de luptă și transportoarele nu au avut loc pentru a se desfășura în câmpul tactic.

De asemenea, marea majoritate a soldaților sovietici erau militari în termen și rezervisti, puțin  motivați  să ducă  lupta cu un inamic mai mereu nevăzut, neîndurator când ataca și care dispărea înainte ca orice ripostă coordonată să-l poata anihila. Loviturile executate de aviație și artilerie, erau imprecise, executate cu întârziere și fără efectul scontat asupra gherilei afgane, ce evita atragerea sa într-un război convențional.

Începând cu 1983, când situația devenise  tot mai  critica, sovieticii au revizuit strategia războiului, introducând în luptă trupe aeropurtate si aeromobile, precum si cele  Spetnaz. Vechile unități au fost retrase, rămânând doar două brigăzi mecanizate  independente și câteva  unități de pușcași alpini, adaptați deja la acest tip de conflict(cu lupta în teren submontan și montan).

În colaborare cu milițiile afgane pro-sovietice au fost atacate sate și orașe izolate considerate sigure de mujahedini, au fost amplasate mine din elicopere pe drumurile de aprovizionare sau pe itinerariile de infiltrare, iar satele bănuite că ar fi ajutat gherilele erau distruse. Militarii Spetnaz – deghizați în luptători mujahedini -au incendiat moschei și depozite de alimente, pentru a mării tensiunile  dintre facțiunile mujahedine.

Detașamentele aeropurtate erau debarcate în dispozitivul inamic, în spate sau pe flancuri, sub acoperirea cu foc a artileriei proprii, pentru a-i izola, a le distruge bazele, a le tăia liniile de comunicație și a le bloca  drumurile de retragere.

In 1986, Moscova l-a schimbat de la conducerea Afganistanului pe radicalul Karmal cu generalul Mohammad Najibullah. Tot atunci, Mihail Gorbaciov a recunoscut că URSS se lupta în Afganistan pentru o cauză pierdută, vorbind despre conflict ca despre "o rană sângerândă", moment care a coincis cu tratative secrete între guvernele sovietic, pakistanez, american și mujahedini.

În 1988 în urma acordului de la Geneva, URSS a acceptat să-și retragă trupele până la 15 februarie 1989. Ultimul soldat sovietic care a părăsit Afganistanul a fost generalul-locotenent Anatoli Malinkov, care a trecut frontiera afgano-sovietică pe jos.

d)Războiul Războiul din Liban din 2006(12 iulie 2006 – 14 august 2006)

Războiul din Liban din 2006(Războiul dintre Israel și Hezbollah), cunoscut ca Războiul din iulie  în Liban  și ca Al doilea război libanez în Israel, a fost un conflict militar desfășurat în partea de nord a Israelului și în Liban, între armata israeliană și milițiile Hezbollah.

Conflictul a debutat cu un atac cu rachete („Operațiunea Promisiuni Sincere”) al milițiilor Hezbollah asupra unor autovehicule de patrulare israeliene, dincolo de gardul care marca granița între cele două state, asupra pozițiilor militare israeliene din apropierea coastei și de lângă satul de frontieră Zar'it, ca și asupra orașului israelian Shlomiși asupra altor sate. În urma atacului 3 soldați israelieni au fost uciși și alți doi au fost luați ostatici. Alți cinci soldați israelieni au fost uciși, iar un tanc a fost distrus în teritoriul libanez, într-o încercare de salvare eșuată. Drept răspuns, aviația și artileria israeliană execută foc asupra unor obiective libaneze, avariind structura civilă a acestuia, aici incluzând și Aeroportul Internațional Rafic Hariri (folosit pentru importul de armament și pentru aprovizionare, conform delarațiilor israeliene). 44 de civili libanezi au fost uciși în timpul raidurilor.

Hassan Nasrallah, secretar general Hezbollah, a declarat în presa vremii că răpirile au făcut parte dintr-un plan aprobat de Hezbollah și Iran de a provoca un război cu Israelul.

În timpul campaniei, organizația Hezbollah a lansat între 3970 și 4228 de rachete (rachete de artilerie Katiușa de 122 mm)într-un ritm de mai mult de 100 rachete pe zi, fiind lovite orașele: Haifa, Hadera, Nazaret, Tiberias, Nahariia, Safed, Shaghur, Afula, Kiriat Șmona, Beit She'an, Karmiel, Acra și Ma'alot-Tarshiha, precum și Cisiordania.

Hezbollah începe și o luptă de guerilă cu Armata Israeliană, din poziții fortificate, mai ales în zonele urbane, executând atacuri cu unități mici, foarte mobile și bine înarmate. Întrebuințarea de rachetele antitanc ghidate de proveniență rusească precum și a altor rachete antitanc ghidate a avut ca efect avarierea a 52 tancuri Merkava, din care 45 cu diferite tipuri de rachete antitanc ghidate.

Atacurile israeliene s-au îndreptat asupra bazelor militare de antrenament Hezbollah, centrelor de comandă, pozițiilor de lansare, depozitelor de rachete cu rază lungă de acțiune, precum și asupra bazelor militare libaneze, pagubele fiind importante atât pentru armata Hezbollah cât și cea libaneză. Au fost distruse la sol mare parte a rachetelor cu rază lungă de acțiune aparținând Hezbollah. De asemenea, operațiile desfășurate de forțele speciale israeliene au dus ca capturarea de echipament și tehnică militară aparținând Hezbollah.

Guvernul israelian urmărea pedepsirea Libanului pentru adăpostirea luptătorilor Hezbollah și întoarcerea poporului libanez împotriva milițiilor. La începutul războiului atacurile israeline au fost un eșec, nefiind lovite țintele planificate. Apoi, Forțele Aeriene Israeliene își concentrează loviturile asupra școlilor, centrelor comunitare și moscheilor, care ar fi putut ascunde posibile obiective militare majore Hezbollah.

În timpul operațiilor aeriene, Forțele Aeriene Israeliene au efectuat peste 12.000 de misiuni de luptă, Armata Israeliană a lansat peste 100.000 de proiectile, iar Marina Israeliană 2.500 de proiectile. Astfel, mare parte din infrastructura civilă libaneză a fost distrusă: 640 km de șosea, 73 de poduri, aeroporturi și porturi, buncăre de comandă, fabrici de tratare a apei, centrale electrice, 25 de stații de benzină, 900 de spații comerciale, până la 350 de școli, două spitale și 15.000 de locuințe. Peste 130.000 de case au fost avariate.

Urmare a conflictului, cel puțin 1300 au fost uciși(cei mai mulți fiind cetățeni libanezi), infrastructura civilă libaneză a fost grav avariată și au fost dislocați aproximativ un milion de libanezi și aproximativ 500.000 de israelieni(50% din populația din nordul Israelului). După încetarea focului, unele părți din sudul Libanului nu au mai putut fi locuite din cauza bombelor cu dispersie israeliene neexplodate.

Deși Israelul a întrebuințat în conflict toate capacitățile militare de care dispunea(inclusiv comandouri ale forțelor pentru operații speciale), a fost atras într-un nou tip de război în care milițiile Hezbollah, considerate utilizatoare de armament rusesc învechit, au implementat o nouă strategie de război, arme avansate și tactici care au schimbat regulile jocului.

Tactica de baza a luptătorilor Hezbollah a fost surprinderea:

Lansarea de rachete cu rază lungă de acțiune asupra orașului Haifa, despre care israelienii nu aveau cunostințe ca ar există în arsenalul Hezbollah; rachetele de proveniența iraniană – Fajr-5(bazate pe WS-1 MLRS din China) – deși nedirijată s-a dovedit foarte precisă lovind ținte strategice;

lovirea diviziilor de blindate israeliene cu armament iranian: rachete antitanc Metis-M (construit în Iran sub licență), Milan, RPG 29, Toophan (dezvoltata de Iran din BGM-71A si C), Saeghe 1 și 2 (versiuni M47 Dragon construite de iranieni), M-113 (9M133 Konkurs construit în Iran sub licență), I-Raad (rachete iraniene derivate din 9K11 Malyutka) și Kornet (cea mai avansată racheta anti-tanc din arsenalul Hezbollah).

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Războiul hibrid din Ucraina a surprins întreaga Europă, precum și NATO ce încă savura pacea de după încheierea Războiului Rece. În ultimii 25 de ani, Vestul a căutat să asigure o relație importantă cu Moscova ce devenea un aliat strategic(construind conducte de gaz, constituind și dezvoltând o relație politico-militară în cadrul Comitetul NATO – Federația Rusă unde să se discute problemele de securitate europeană, a început un transfer de tehnologie înspre Moscova). Rusia în schimb,a creat o rețea de sprijin și de influență în Occident, bazată inclusiv pe rețeaua de spionaj a fostului KGB, începând cu media utilizată în propagandă sub patronajul a două entități, Rusia Today și Sputnik, a finanțat think-tank-uri în marile capitale ale lumii unde se construiau viitoarele politici ale globalizării, a instalat spioni și oameni de influență în zone-cheie ale vieții politice din Occident, dar și din estul și centrul continentului, unde țările s-au racordat la UE și NATO. După o perioadă de decădere (1990-1999), Rusia încearcă refacerea fostului URSS sau, dacă nu, cel puțin o Uniune Euroasiatică.

La granițele de est și nord-est sunt masate trupe regulate rusești, divizii de tancuri, mașini blindate, avioane de luptă, peste 50.000 de militari care așteaptă ordinul de a invada Ucraina. Iar pe teritoriul țării vecine acționează militari fără însemne și cu fețele mascate din GRU (serviciul de spionaj al armatei ruse) și FSB(serviciul de securitate, principalul succesor al KGB), grupări paramilitare alcătuite din localnici, elemente ale lumii criminale din zona respectivă și au susținerea unei părți a populației regiunii. Acestea sunt coordonate de către Rusia, care însă neagă orice legătură cu ele.

La o astfel de presiune este greu de reacționat. Atunci când o divizie rusească de tancuri trece granița, lucrurile sunt clare, e război clasic. În cazul războiului hibrid nu e deloc așa. Se produce o anexare tăcută a teritoriului ucrainean, realizată de grupări paramilitare și detașamente de activiști ruși, localnici, cu sprijinul, în coordonarea și sub conducerea Rusiei, chiar dacă Moscova neagă evidențele și nu-și asumă nimic. De fapt, nimeni nu știe cum să răspundă războiului hibrid. Sancțiunile economice sunt, deocamdată, singura armă pe care Occidentul o are la îndemână împotriva Rusiei. Un război clasic cu o putere nucleară nu este o soluție. Deocamdată, în Ucraina, pe termen scurt, Putin a repurtat câteva succese tactice. Pe termen mediu și mai ales lung, atunci când va fi prinsă între două mari blocuri geopolitice, între China, în est, și Occident, SUA și UE, în vest, Rusia va fi strivită. Până relativ recent s-a crezut în capitalele din Vest că o Rusie stabilă, prosperă economic, cu statut de putere regională, va fi aliatul și partenerul natural al Occidentului. Însă Putin avea alte planuri pentru Rusia.

Noua formă de confruntare pe multiple planuri, inițiată de Rusia, dar în care s-a antrenat și Occidentul, alături de SUA, trebuia numită într-un fel care să se deosebească de celelalte forme de război cunoscute. O primă caracteristică a Războiului hibrid este lipsa declarațiilor formale de război dintre state, ceea ce oferă avantajul oricăror manevre diplomatice și politice. Legile consacrate ale războiului pe plan internațional sunt eludate, ca urmare a faptului că această formă de conflict încă nu a fost codificată ca atare. Spre deosebire de alte forme de război, în cel hibrid componenta economică (sancțiuni, embargouri, fluctuația dirijată de prețuri, jocurile pieței libere) este foarte importantă. Propaganda, ce însoțește orice formă de conflict, folosește în cazul celui hibrid îndeosebi mesaje religioase (ortodoxie vs. catolicism) și naționaliste, și nu ideologice. De altfel, propaganda joacă în cadrul războiului hibrid, un rol deloc complementar, ci la fel de important cu cel al forțelor speciale sau al sancțiunilor economice și manevrelor diplomatice. Asimetria forțelor implicate este o altă caracteristică a acestei forme de conflict, la care participă grupări naționaliste și paramilitare, state cu forțe armate organizate, precum și organizații internaționale. De notat că, spre deosebire de „războiul total” (așa cum a fost cea de-a doua conflagrație mondială din 1939-1945), obiectivul celor două tabere din „războiul hibrid” nu este anihilarea totală a uneia de către cealaltă, prin angajarea cvasitotală a resurselor umane și materiale naționale, ci doar controlul, dominarea, stăpânirea inamicului.           

La finalul acestor rânduri, aproape orice predicție privind viitorul noului Imperiu rus rămâne credibilă, începând de la prăbușirea „sistemului Putin” sub povara sancțiunilor economice sau revolta maselor exasperate de ruși sau a oligarhilor nemulțumiți și până la victoria Kremlinului în „războiul hibrid” purtat asupra Ucrainei, victorie recunoscută de Occident și SUA, cu consecințele de rigoare. Deși rămâne încă în suspensie, butada formulată în 2009 de fostul ministru de externe român, Adrian Cioroianu, „Rusia nu a fost niciodată după 1990 atât de slabă pe cât au considerat-o, la o privire superficială, observatorii occidentali, după cum nu a fost nici atât de puternică pe cât și-ar fi dorit-o rușii înșiși și, în orice caz, conducătorii lor Boris Elțîn și, apoi, Vladimir Putin”, credem că are foarte multe șanse de a fi încă o dată confirmată. Am mai adăuga faptul că Rusia și rușii formează (la fel ca alte zone ale Globului) un univers aparte, care nu poate fi înțeles cu adevărat folosind un instrumentar strict occidental sau american.

….. În acest sens, propunerile noastre, vizează următoarele domenii:

1. Constituirea unei structuri de analiză ………………

2. În vederea îndeplinirii………………….

3. Revederea la nivelul …………………………

4. Efectuarea demersurilor………………………..

5. Intensificarea procesului de ………………………

LISTĂ CU ABREVIERI ȘI ACRONIME

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. LEGI, ORDONANȚE ȘI HOTĂRÂRI DE GUVERN

1. Constituția României, Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 767, București, 2003, cota 71363.

2. Legea nr. 45 privind apărarea națională a României, Monitorul Oficial al României, nr. 172, București, 1994.

II. REGULAMENTE ȘI INSTRUCȚIUNI MILITARE ROMÂNEȘTI

1. Strategia de Transformare a Armatei României, Statul Major General, București, 2007, fondul de carte al Bibliotecii Universității Naționale de Apărare „Carol I”, cota inf. 567.

2. Doctrina Armatei României, Statul Major General, 2011;

III. REGULAMENTE ȘI INSTRUCȚIUNI MILITARE STRĂINE

1. Joint Pub 3-07 Joint Doctrine for MOOTW, June 16, 1995.

2. HQDT/18/34/46 Army doctrine publication, vol. 1, Operations.

3. Joint Publication 3-16, Multinational Operations, March 2007.

4. BI-MNC Directive for NATO Doctrine for Peace Support Operations, 1998.

IV. LUCRĂRI DE AUTORI ROMÂNI

1. A.M., Diamescu, Fundamente economice ale deciziei în domeniul securității naționale, Editura Expert, București, 2012.

2. A., Pop, Strategia de Securitate Națională – de la proiect la realitate, eseu, Facultatea de Științe Politice, Universitatea "Dimitrie Cantemir", București, 2006.

6. Al., Sarcinschi, Operațiile de stabilitate și securitatea umană, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I” București, 2008.

V. LUCRĂRI DE AUTORI STRĂINI

1. A., Vershbow, European Defence: European and American Perceptions, Paris 2000.

2. B., Boutros-Ghali, Agenda for Peace:Preventive Diplomacy, Peace-making and Peace-keeping,în http://www.un.org/ Docs/SG/agpeace.html

3. Ch., Grant, J., Shea, Evoluția recentă a relațiilor NATO – Uniunea Europeană, în Occasional Papers, nr. 4/2004.

4. F., Foch, Principiile războiului, Editura militară, București, 1976;

5. F.G., Burwell, D.C., Gompert, L.S., Lebl, J.M., Lodal, W.B., Slocombe, Transatlantic Transformation: Building a NATO-EU Security Architecture, Policy Paper, March 2006.

VI. SURSE WEB

http://www.nato.int

http://ue.eu.int

ro.wikipedia.org/wiki/Relații_internaționale

andreivocila.wordpress.com/…../perspective-ale-securitatii-nationale-la-limita-bazinului-marii-negre-in-contextul-geopolitic-si -geostrategic-al-sec…

VII. REVISTE

1. Gândirea Militară Românească, colecția din anii 2007-2012.

2. Buletinul Universității Naționale de Apărare „Carol I”, colecția din anii 2006-2011.

3. Revista Forțelor Terestre, colecția din anii 2007-2012.

4. Revista Impact Strategic, colecția din anii 2007-2012.

5. Revista NATO Review din anii 2007-2012.

VIII. DOCUMENTE DE REFERINȚĂ

1. Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Academiei, ediția a II-a, București, 1996.

2. Dicționar enciclopedic ilustrat, Editura Codex 2000 SRL, București, 1999, Biblioteca Universității Naționale de Apărare „Carol I”, cota 69195.

3. Carta Națiunilor Unite http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/ carta_natiunilor_unite/

4. Final Communiqué, Ministerial Meeting of the North Atlantic Council Held in Reykjavik on 14 May 2002, www.nato.int/docu/comm/2002/0205-icl/0205-icl.htm

ANEXE