Razboiul Dintre Irak Si Iran 1980 1988

RĂZBOIUL DINTRE IRAN ȘI IRAK

1980-1988

Cuprins

Introducere ………………………………………………………………… pg. 4

Capitolul 1. Situația geopolitică în Asia Mijlocie în perioada războiului

rece ……………………………………………………………….……… pg. 5

1.1. Prezentarea geografică a Marelui Orient Mijlociu …….………. pg. 5

1.2. Actorii din regiune (Iran, Irak) ……………………………… pg. 13

1.3. Cauzele ………………………………………………………… pg. 18

1.4. Revoluția islamică ……………………………………………… pg. 21

Capitolul 2. Desfășurarea ostilităților ……………………………….. pg. 24

2.1. Cauzele diferendului internațional dintre Iran și Irak …………pg. 24

2.2. Invazia …………………………………………………………. pg. 28

2.3. Lupta propriu-zisă ……………………………………………… pg. 30

2.4. Analiza raportului de forță/eficienta pregătirilor militare – pg.

Capitolul 3. Încheierea războiului și consecințele sale – pg.

3.1. Intervenția comunității internaționale (ONU) –pg.

3.2. Impactul asupra securității regiunii Orientului Mijlociu –pg.

3.3. Evoluții ulterioare – pg.

Concluzii – pg.

Bibliografie – pg.

Anexe – pg.

Introducere

Subiectul care mi-am propus să-l abordez în acestă lucrare este „Războiul dintre Iran și Irak” declanșat în anul 1980 ca urmare a neînțelegerilor existente la nivel politic. Între fundamentaliștii iranieni șiiți – care au ajuns la putere în 1979 și l-au alungat pe șahul Reza Pahlavi – și liderul sunnit ce se afla la conducere în Irak, situația s-a tensionat rapid, ca rezultat al opiniilor diferite pe care le aveau ayatolahul Khomeiny, respectiv Saddam Hussein în privința modului cum trebuiau conduse statele musulmane. Iar existența unei minorități șiite în sudul Irakului nu a făcut decât să amplifice temerile conducătorului irakian în legătură cu o posibilă înlăturare a sa de către regimul de la Teheran.

În consecință, Saddam Hussein a declanșat o serie de represalii împotriva populației șiite din Irak, fapt ce a stârnit un val de proteste în capitala Iranului. A urmat o escaladare a tensiunii dintre cele două state, iar disputa teritorială a reprezentat doar un ingredient în amalgamul de rațiuni politice care au condus la un război pustiitor și inutil. După opt ani de suferințe impuse celor două popoare, fără să se înregistreze victoria militară decisivă, între cele două părți s-a încheiat un armistițiu (august 1988). Cu acel prilej, regimul de la Bagdad renunța la pretenția să ca Irakul să aibă o suveranitate deplină asupra fluviului Shatt-el-Arab. Practic, s-a revenit la sistemul antebelic de folosire în comun a estuarului acelui curs de apă, care constituie în același timp și o graniță naturală între cele două state.

Pentru corectitudinea și obiectivitatea informațiilor prezentate am folosit metode și tehnici metodologice relevante, respectiv, examinarea literaturii de specialitate, atât a celor de proveniență occidentală, cat și orientală (inclusiv rusă, irakiană, iraniană și americană). Astfel, colectarea informațiilor s-a bazat pe metode ți tehnici de cercetare teoretică și empirică a documentelor, printre care pot menționa observarea non-participativă, interpretarea datelor istorice, analiza articolelor, analiza comparativă.

Așadar, rezultatele studiului subiectului propus sunt sintetizate în lucrarea de față și este structurată după cum urmează:

Capitolul 1 intitulat „Situația geopolitică în Asia Mijlocie în perioada războiului Rece” face o prezentare de ansamblu a conjuncturii, în special politice și geostrategice, din zona de influență a celor 2 state – Iran și Irak. De asemenea, o atenție primordială este acordată în acest capitol cauzelor izbucnirii conflictului irano-irakian care are drept scop cristalizarea ăi evidențierea status-quo-ului atât din perioada imediat apropiată izbucnirii războilui cât și moștenirea istorică care s-a oglindit în acest conflict și care își mai păstrează reminiscențele și în prezent.

Capitolul II face o incursiune în derularea operațiunilor militare în cei aproape 8 ani de război. Sunt redate aici dezideratele celor două părti precum și obiectivele, scopurile acțiunilor lor. În egală măsură se realizează și o prezentare a pozițiilor marilor puteri: SUA și URSS care au avut nu ultimul rol în desfășurarea acestui razboi.

Deznodământul evenimentului analizat este realizat în Capitolul III prin trecerea în revistă a sfârșitului conflictului, actorilor care au participat la finalizarea războiului, precum și a urmărilor pe plan local și regional ai conflagrației din Golful Persic.

La finalul lucrării sunt prezentate concluziile personale cu referire la evenimentul în sine, implicațiile externe și ecourile razboiului în perioada actuală. De asemenea, în final studiul prezintă anexele cu principalele documente care reprezintă reglementarile dintre cele 2 părți beligerante de-a lungul timpului, precum și Rezoluția ONU în problema conflictului irano-irakian.

Capitolul 1. Situația geopolitică în Asia Mijlocie în perioada războiului Rece

Orientul Mijlociu este o zonă geografică situată în sudul și estul Mării Mediterane, care se întinde din estul Mediteranei până în Golful Persic. Orientul Mijlociu este o subregiune a Asiei, însă unii geografi susțin că este o parte a Africii. Cele trei culturi principale din Orientul Mijlociu sunt cea persană, cea arabă și cea turcă. Aceste sfere culturale au origini lingvistice și etnice diferite. Termenul „Orientul Mijlociu” definește o zonă generală, deci nu există granițe precise. Majoritatea geografilor consideră că acesta include Arabia Saudită, Bahrainul, Egiptul, Emiratele Arabe Unite, Iranul, Turcia, Irakul, Israelul, Iordanul, Kuweitul, Libanul, Omanul, Qatar, Siria, Yemen și teritoriile palestiniene (West Bank și Strâmtoarea Gaza).

1.1. Prezentarea geografică a Marelui Orient Mijlociu

Țările din Maghreb (Algeria, Libia, Măroc și Tunisia) au legături strânse cu Orientul Mijlociu, datorită asocierii lor culturale și istorice puternice. Țările africane Mauritania și Somalia au de asemenea legături cu regiunea. Turcia și Cipru, deși din punct de vedere geografic, fac parte din Orientul Mijlociu, se consideră părți ale Europei (deși Universitatea Tehnică a Orientului Mijlociu este situată în Ankara, Turcia). Afganistanul, situat în estul Orientului Mijlociu, este și el uneori considerat a face parte din acesta.

1.1.1. Arabia Saudită.

Cu numele său oficial-Al Mamlaka Al-Arabiya As-Sa ‘Udiya, Regatul Arab Saudit este situat în sud-vestul Asiei, ocupând cea mai mare parte a Peninsulei Arabia. Este învecinată cu alte state arabe : Iordania, Iraq, Emiratele Arabe Unite, Oman, Yemenul, dar și cu ape : Golful Persic și Marea Rosie. Cu un teritoriu de 2 150 000 km², Arabia Saudită are o populație mică, cifrată în 1996 la un număr de 18 426 000 de locuitori și cu o densitate de doar 9 loc/km². Această populație se concentrează cu precădere în oazele din zona centrală a țării precum și pe cele două litoraluri (mai numeroasă pe litoralul Marii Roșii). Circa 20 la sută din populație este nomada iar deșertul Rub’al Khali, situat în sudul țării, este complet lipsit de populație. Islamismul are ponderea cea mai mare în Arabia Saudită ca religie cu un procent de 98 la sută.

Capitala țării este Riyadh, situat în centrul țării, într-o oază la poalele munților Tuwaik cu o populație de circa 1 500 000 de suflete. Centru al wahabitilor la începutul secolului al-XIX-lea, Riyadhul devine în 1932 capitala Arabiei Saudite. Între 1959-1976 sediul administrației s-a aflat la Jeddah, Riyadhul rămânând reședința suveranului și a guvernului. Este un important centru comercial și cultural precum și nod al transporturilor caraviniere din Peninsulă. Deține numeroase instituții de învățământ laic și religios. Monumente mai importante se remarcă moscheea Jami’da și Palatul regal al-Murabba. Orașe importante : Jeddah, Mecca, Ta’if, Medina și ad-Damman.

Limba oficială este arabă. Limba semită, arabă ia naștere în Peninsulă Arabia, de unde se răspândește în secolele VII-VIII, odată cu expansiunea arabă în Orientul Apropiat și în Peninsulă Iberică, devenind limba religioasă și literară a întregii lumi musulmane. Limba arabă folosește din prima jumătate a mileniului I e.n. un alfabet propriu (cu scrierea de la dreapta la stânga). Răspândită pe un teritoriu întins, araba a suferit influenta idiomurilor locale, separându-se în mai multe dialecte. În Arabia Saudită de astăzi se vorbește un dialect propriu Peninsulei Arabia. Din punct de vedere administrativ, Arabia Saudită este împărțită în 17 provincii numite « manatiq idariyah », și anume: ‘Afif, al-Jawf, al-Khasirah, al-Madinah, al-Mataqah ash-Sharqi-yah, al-Qasim, al-Qurayyat, ar-Riyadh, ‘Asir, Baljarshi, Bishah, Ha’il, Makkah, Mintakat al Hudud ash-Shamaliyah, Najran, Qizan și Ranyah.

Ca și organizare de stat, Arabia Saudită este o monarhie absolută, un regat ereditar în care regele domnește în conformitate cu dreptul sacru islamic(sharia) și tradițiile arabe. Nu există o succesiune la tron prestabilită, suveranul fiind desemnat de către un consiliu format din membrii familiei regale. Sărbătoarea națională a Arabiei Saudite este 23 septembrie 1932-aniversarea întemeierii regatului saudit iar moneda națională este Riyalul, care este egal cu 100 de Halalah.

Economic, Arabia Saudită este cel mai mare exportator de petrol și cu cele mai mari rezerve cunoscute până în prezent. Ea cunoaște o adevărată explozie în domeniul investițiilor și a construcțiilor, în principal în domeniul industriei, al transporturilor și agriculturii. S-au construit numeroase unități industriale, îndeosebi cele de rafinare a petrolului(Jaddah, Riyadh), îngrășăminte chimice(ad-Damman), produse metalurgice (Jeddah). Arabia Saudită deține ca resurse minerale imense cantități de petrol, gaze naturale precum și minereu de fier, cupru și aur în cantități mai mici. Produce anual produse siderurgice, benzină, uleiuri ușoare, uleiuri grele, energie electrică, gaze lichefiate, îngrășăminte azotoase, ciment, produse alimentare(zahăr, lapte, unt, carne, băuturi nealcoolice).

1.1.2. Afghanistan.

Denumirea oficială este Da Afghanistan Dimukratik Jomhuriyat (Republica Democratică Afghanistan), denumire care a fost din nou reintrodusă după căderea regimului taliban. Afghanistanul este situat în partea central-sudica a Asiei și se învecinează cu Turkmenistan, Uzbekistan, Tadjikistan, China, Pakistan și Iran..

Are o suprafață de 650 000 de km² și o populație de 21 472 000 de locuitori (1996) având densitatea de 33 de loc/km². Populația este compusă în majoritate de afghani(pashtuni)-60 la sută, tadjici-30 la sută, uzbeci-5 la sută, hazarahi-3 la sută s.a. Și în această țară, islamismul deține ponderea cea mai mare (98 la sută ), 9/10 fiind musulmani suniti, restul fiind șiiți.

Capitala țării este Kabul. Este situat în estul țării la 1 800 metri altitudine, într-o depresiune drenată de răul omonim. Cu o populație de aproximativ 1 400 000 de locuitori, Kabulul are o istorie destul de scurtă. Ridicat pe locul unei așezări datând din mileniul II î.e.n., Kabulul cunoaște prima epocă de înflorire în timpul lui Babur Zahir Ed-Din (1483-1530), care face din oraș reședința Imperiului Marilor Moguli. Timur Șah Durrani muta în 1775 capitala statului afghan întemeiat de predecesorul său, Ahmad Șah Durrani, de la Kandahar la Kabul. Datorită anarhiei instaurate de preluarea conducerii statului de talibani, Kabulul a fost radical transformat din punct de vedere economic, social, politic, cultural și religios. Datorită ideologiei lor profund islamice, Kabulul a fost radical schimbat în perioada în care aceștia s-au aflat la conducere (1995-2002). Acum el se aseamănă precum un oraș pe cale de dispariție din pricina sărăciei, a foametei și a bolilor. Orașele principale afghane sunt: Kandahar, Herat, Mazar-i-Sharif, Jalalabad, Kunduz, Beghlan, Maymana,

Limba oficială a acestei țări este afghana(pashtu) și aparține grupului iranian oriental al familiei de limbi indo-europene; folosește alfabetul cu caractere arabe (varianta persană). Este împărțită administrativ din 30 de provincii numite «vilayat». În anii ’80, Afghanistanul este invadat de U.R.S.S., care dorește să instaureze un regim comunist pro-rus. După un îndelungat și sângeros război, U.R.S.S.-ul este nevoit să-și retragă trupele de pe teritoriul afghan. În 1992, președintele țării este ales Burhanuddin Rabbani, care conduce doar până în 1995 fiind înlăturat în urma loviturii de stat a talibanilor, care introduc un regin extrem de dur și ideologic.

În urma atentatelor din 11 septembrie 2001, regimul taliban este înlăturat de Coaliția Internațională Antiteroristă și este introdusă o conducere interimară în fruntea țării având sarcina de a reface țară. Economia Afghanistanului este în curs de dezvoltare și dispune de variate resurse de subsol. Acestea sunt parțial cunoscute și valorificate (excepție gazele naturale) datorită tehnologiei aproape inexistente în această țară înapoiată economic.

Bahrain. Mashyaka Al-Bahrain (Seicatul Bahrain) reprezintă denumirea oficială a acestui stat situat în Asia de Sud-Est, în Golful Persic sub formă de arhipelag, este așezat la între Qatar și Arabia Saudită. Are o suprafață de doar 660 km² și o populație de 578 000 locuitori (în 1996) formată din arabi (73 la sută), pakistanezi (9 la sută) indieni (5 la sută), europeni (5 la sută), iranieni, etc. Circa 80 la sută din populație se concentrează în nord-estul țării: în capitala și împrejurimi și pe insuliță Al Muharrak. Majoritatea populației aparține islamismului (95 la sută), din care jumătate sunt sunniți și jumătate șiiți.

Capitala țării este Manama cu o populație de 200 000 de oameni și este situată pe țărmul nordic al insulei Bahrain. Capitala este menționată documentar pentru prima dată în 1345, reședință a dinastiei al-Khalifa din 1783, orașul cunoaște o dezvoltare rapidă din deceniul 4 al secolului XX, când devine cel mai important centru industrial (rafinarea petrolului, aluminiu, ciment, produse alimentare, șantiere de reparații navale), meșteșugăresc și comercial al micului stat. Este cel mai mare punct de comercializare a perlelor din Golful Persic și unul din primele opt mari centre mondiale de comercializare a aurului. Este de asemenea un important port în regiune. Orașe mai importante sunt : Al-Muharrak, Jidd Hafs, Rifa’a, Sitra și Isa Town.

Limba oficială este arabă (dialectul propriu peninsulei Arabia), uzuală este folosită engleza. Este împărțită administrativ în 12 regiuni. Moneda națională este Bahrainul dinar și care este egal cu 1000 de Fils. Sărbătoarea națională a Bahrainului este 16 decembrie (aniversarea uracarii pe tron a emirului-1961).

De-a lungul timpului, Bahrainul, a reprezentat o bază importantă pe ruta comercială spre India. Stăpânit de-a lungul secolelor de sumerieni (identificat ipotetic cu străvechiul Dilmun), ahemenizi, seleucizi, părți, sasanizi, Bahrainul este cucerit și stăpânit în secolul VII de arabi, care impun limba și religia, apoi de portughezi (1521-1602) și de persani (1602-1783). Arabi originari din Kuwait întemeiază un seicat de sine stătător în 1783, sub dinastia al-Khalifa. În urma tratatelor încheiate în 1820, 1847, 1856, 1861, Bahrainul devine de facto un protectorat britanic, Marea Britanie fiind responsabilă pentru relațiile externe și apărarea teritoriului. Descoperirea primelor zăcăminte de țiței influențează decisiv viața economică a seicatului. Între 1968-1971 face parte din Federația Emiratelor din Golful Persic, iar la 14 august 1971 își proclama independentă de stat.

Bahrainul este o monarhie constituțională, emirat ereditar, potrivit Constituției intrate în vigoare la 6 decembrie 1973, parțial abrogată. Nu există o succesiune prestabilită, suveranul numindu-și un prinț moștenitor din rândul membrilor familiei regale. Șeful statului (emir) este șeicul Issa Bin Salman al-Khalifa. Economia statului se bazează pe exploatarea și prelucrarea petrolului care-i asigura o puternică creștere economică. Își asigură materia primă din import; rezervele locale de petrol sunt foarte reduse, mai importante fiind cele de gaze naturale. Agricultura este bazată pe plantațiile de curmali, legume, pepeni, citrice, orez, etc.

Emiratele Arabe Unite. Au denumirea oficială de Al-Imarat Al-‘Arabiya Al-Muttahida(Emiratele Arabe Unite), și sunt situate în sud-vestul Asiei, în peninsulă Arabia. Se învecinează cu Golful Persic, Omanul, Arabia Saudită și Qatarul. Are o suprafață cifrată la 80 000 km² și o populație de 1 946 000 locuitori (în 1996) cu densitatea medie de 24 loc/km². Etnic, este formată din arabi (68 la sută ), indo-pakistanezi (15 la sută ). În 1978, 75 la sută din populația țării o avea rezidenții străini (omanezi, iranieni, sirieni, libanezi, indo-pakistanezi). Este singura țară din lume (alături de Kuweit) și exceptând statele europene Andorra și Liechtenstein, în care imigranții alcătuiesc majoritatea populației. Se concentrează cu precădere în zona de coastă a golfului (60 la sută numai în cele două mari orașe, Abu Dhabi și Dubai) ; o parte din locuitori populează oazele de la poalele munților Al Hajar. Popultia este în totalitate de religie islamică (musulmani suniți).

Abu Dhabi este capitala Emiratelor Arabe Unite. Este situată pe o insulă în Golful Persic, legată de țărm din 1868 de două porturi rutiere. Are populație de 600 000 de locuitori. Se dezvoltă după 1962-1963 paralel cu extinderea exploatărilor petrolifere și este proclamat în 1968 reședința Federației Șeicatelor de la Golful Persic iar în 1971 devine capitala țării. Se impune ca unul dintre cele mai dinamice orașe ale Asiei. Orașe mai importante: Dubai, Al Ain, Sharjah, Râs al-Khaima. Limba oficială este arabă și des utilizată este limba engleză. Moneda națională este dirhamul(dinarul) și este egal cu 1000 de Fils. Este împărțită în 7 emirate: Abu Dhabi, Dubai, Fujeira, Râs al-Khaima, Sharjah, Umm al Qiwain și Ajman.

Între 1968-1971, cele 7 șeicate și emirate, care formează azi E.A.U., fac parte, sub denumirea de Omanul Contractual, alături de Qatar și Bahrain, din Federația Seicatelor de la Golful Persic. La 2 decembrie 1971, emiratele Abu Dhabi, Dubai, Sharjah, Ajman, Fujeira, Umm al Qiwain, devenite independente, proclama statul federal Emiratele Arabe Unite, la care se raliază și emiratul Ras al-Khaima; Qatarul și Bahrainul refuza să facă parte din federație.

Emiratele Arabe Unite sunt un stat federal, potrivit Constituției intrate în vigoare la 2 decembrie 1971 și amendata la 30 noiembrie 1976. Sunt conduse de un președinte și un vicepreședinte. Ei sunt aleși prin vot indirect (de Consiliul Suprem al Uniunii) pe o perioadă de 5 ani. Fiecare emirat este o monarhie absolută, suveranii având competente legislative și executive depline, cu excepția apărării și a politicii externe. Din punct de vedere economic, Emiratele Arabe Unite dispun de imense zăcăminte de petrol și gaze naturale. Promovează o puternică politica de industrializare, concretizată prin construirea de rafinării de petrol, întreprinderi metalurgice, producția de aluminiu și produse din aluminiu, producția de ciment, construcția de termocentrale etc. Se cultivă curmale, legume, cereale și se cresc cornute.

Iordania Cu denumirea oficială de Regatul Hasemit al Iordaniei (Al-Mamlaka Al-Urdunniya Al Hashimiya, este situat în sud-vestul Asiei, în Orientul Apropriat, are ca vecini statul sirian, iraqian, saudit, Marea Arabiei (Golful Aqaba) și israelian. Are o suprafață de 92 000 km² și o populație (în 1996) de 5 654 000 locuitori(densitatea medie de 61 loc/km²). Întreaga populație este de etnie arabă. Populația este concentrată pe malul vestic al Iordanului și în zona capitalei. Islamismul este religia de stat (95 la sută ) dar sunt și creștini (5 la sută ).

Situat în vestul țării, la 730-850 m altitudine, pe răul temporar Wadi’Amman și cu o populație de 1 350 000 locuitori, Ammanul este capitala statului iordanian. Cunoscut sub numele de Rabbath Ammon, din mileniul II î.e.n., drept capitală a amoniților, numit Philadelphia în secolul III î.e.n., Ammanul este inclus în secolele II-VII e.n. în Imperiul Roman și Bizantin. După cucerirea arabă, orașul începe se decadă, fenomen accentuat în timpul stăpânirii otomane (sec. XVI-1918). Cunoaște o puternică afirmare economică și culturală continuată după proclamarea în 1946 a independenței statului iordanian. Capitala concentrează în zona Zarka principalele unități industriale ale țării. Monumente turistice ale capitalei: Palatul regal, amfiteatrul roman (sec.II e.n., moscheea El Hossein (1924). Orașe importante: Zarka și Irbid.

Limba oficială este arabă. Iordania este împărțită în 8 governorate numite „muhafaza” : Amman, Irbid, Balqa, El Karak, Ma’an, Nablus, El Quds și Desert. Sărbătoarea națională a Iordaniei se serbează la 25 mai(aniversarea proclamării inependentei-1946). Moneda națională este dinarul iordanian. Este o monarhie constituțională, regat ereditar, potrivit Constituției din 1 ianuarie 1952. Iordania are o economie în curs de dezvoltare. Dispune de însemnate resurse de subsol: fosfați, cupru, sare. În industrie s-a dezvoltat ramura chimică, textila, de construcții, rafinarea petrolului, electrotehnica, etc.

Kuwait. Denumirea sa oficială este Dawlat Al-Kuwait (statul Kuwait) și este așezat în Asia de Sud-Vest (Peninsula Arabia), în extremitatea de nord-vest a Golfului Persic. Are ca vecini Iraqul, Golful Persic și Arabia Saudită. Suprafața statului este relativ redusă, de doar 17 800 km² și o populație de 1 531 000 locuitori(în 1996). Densitatea medie a populației este de 86 loc/km². Arabii constituie 95 la sută din întreaga populație ; se mai întâlnesc persani și armeni. Populația este concentrată în majoritatea să în capitala și în împrejurimi ; restul ei se găsește în special de-a lungul coastei sau în apropiere. 95 la sută din populație aparțin islamismului (musulmani suniti și șiiți).

Capitala țării este Al Kuwait și este situat pe țărmul de nord-vest al Golfului Persic. A fost fondat în secolul XVII și a cunoscut o lentă dezvoltare, accelerată brusc după al doilea război mondial în calitate de reședință a emirilor. Orașul are o înfățișare modernă. Monumente interesante ale capitalei sunt moscheile Ahmadi, Othman și Al-Shamlan, Palatul Sif (reședința emirilor) și clădirile moderne ale Parlamentului și Universității. Orașe importante sunt Hawalli, Salmiya, Faranawiya și Abraq Kheetan. Limba oficială a țării este arabă(dialect propriu Peninsulei Arabia). Ziua națională se serbează pe data de 25 februarie. Moneda națională este dinarul kuweitian. Este împărțit în 5 governorate din punct de vedere administrativ.

Kuweitul este o monarhie constituțională, emirat ereditar. Nu există o succesiune prestabilită, suveranul numindu-și un prinț moștenitor, în termen de un an de la urcarea pe tron din rândul membrilor familiei regale. Prințul și prim-ministrul al Kuweitului de azi este Saad al-Abdallah al-Salim al-Sabah(din 1978). Economia Kuweitului este bazată pe bogate resurse de petrol și de gaze naturale. Produce curmale și pepeni galbeni.

Egipt. Este situat în zona de contact a Africii și Asiei, între Marea Mediterană, Israel, Marea Rosie, Sudanul și Libia. Denumirea oficială a statului este Republică Arabă Egipt (Jumhuryia Misr Al-Garabiya). Populația (în 1996) este de 64 200 000 de locuitori distribuiți pe un teritoriu de 1 000 000 de km². Densitatea medie este de 64 loc/km². Arabii au ponderea cea mai mare cu un procentaj de 98 la sută (70 000 de arabi beduini), urmați de negri (în sud) și de europeni. 97 la sută din întreaga populație este concentrată în Valea și Delta Nilului. Religia de stat a Egiptului este islamismul (93 la sută sunt musulmani suniti), 3 la sută o reprezintă creștinii.

Cairo (Al Qahira) este capitala acestui stat, situat la 25 de km de Delta Nilului, pe malul drept al fluviului și pe insulele Gezira și Roda. Are o populație de 8 000 000 de locuitori. Este cele mai mare oraș egiptean, african și arab. Araba este limba oficială în stat. Cea mai importantă limbă semită, arabă ia naștere în Peninsulă Arabia de unde se răspândește, în secolele VII-VIII, odată cu expansiunea arabă în Orientul Mijlociu și Apropiat, în Africa de Nord și în Peninsulă Iberică, devenind limba religioasă și literară a lumii musulmane. Limba arabă folosește din prima jumătate a mileniului I e.n. un alfabet propriu (cu scrierea de la dreapta la stânga). Limbă vorbită a suferit influențe diverse, îndeosebi ale substratului, separându-se în mai multe dialecte care se deosebesc în planul vocabularului și al foneticii de arabă clasică rămasă limba literară. În Egipt se vorbește azi un dialect propriu Africii de Nord. Țară este împărțită în 25 de governorate. Ziua națională a Egiptului se aniversează la 23 iulie, care coincide cu aniversarea revoluției din 1952. Moneda națională este lira egipteană și este egală cu 100 de piastres.

Egiptul este o republică prezidențială, potrivit Constituției din 1971, președintele fiind ales printr-un referend pe o perioadă de 6 ani. Președintele actual al statului egiptean este Hosni Mubarak(ales în 1981). Economia este una în curs de dezvoltare. Agricultura este intensivă și se utilizează masiv irigațiile. Se cultivă bumbac, trestie de zahăr, cereale, citrice etc. Principalele resurse minerale sunt petrolul, gazele naturale, minereuri de fier și fosfați.

Qatar. Denumirea oficială arabă a statului este Mashyaka Al-Qatar(Statul Qatar). Este situat în Asia de Sud-Vest, pe coasta Golfului Persic, în Peninsulă Arabia. Suprafața statului Qatar este de 11 400 km² și o populație de 562 000 de locuitori (în 1996). Densitatea populației în această țară este de 49 loc/km². Arabii reprezintă 56 la sută , iranienii-23 la sută , pakistanezi-7 la sută din întreaga populație. Circa ¾ din populație se concentrează în capitală, iar restul în câteva orașe și așezări dispuse se-a lungul coastei. Majoritatea sunt de religie islamica-98 la sută (musulmani wahabiti). Doha este capitala statului și este situată pe coasta orientală a țării, în golful cu același nume. Limba oficială este arabă. Administrativ este împărțit în 9 municipalități. Ziua națională se aniversează la 3 septembrie (aniversarea proclamării independenței. Moneda națională este Qatar rialul.

Qatarul este o monarhie absolută, emirat ereditar, potrivit Constituției din 2 aprilie 1970. Constituția reglementează succesiunea la tron în favoarea fiului actualului emir. Emirul Ahmad ibn Khalifa al-Thani este conducătorul în prezent al statului. Economia țării este bazată în totalitate pe petrol, care asigură majoritatea veniturilor statului.Deține importante resurse de gaze naturale.

Liban. Republica Liban (Al-Jumhuriya Al-Lubnaniya) este situată în Asia de Sud-Vest, pe țărmul estic al Mării Mediterane, între Marea Mediterană, Siria și Israel. Are o suprafață de 10 400 km² și o populație de 3 084 000 locuitori(1996). Densitatea medie a populației este de 297 loc/km². 90 la sută din populație o reprezintă arabii. Ea este concentrată în cea mai mare parte de-a lungul coastei mediteraneene și în Câmpia Beka’. Islamismul și creștinismul reprezintă religiile cu cea mai mare pondere în stat: islamismul-50 la sută , crestinismul-50 la sută .

Capitala țării este Beirutul (Beyrouth), situat pe țărmul estic al Mării Mediterane, pe un promontoriu calcaros (cu faleza înaltă spre vest) care reprezintă o prelungire a Munților Liban în apele mării; are o populație cifrată la 1 200 000 de locuitori. Limba oficială este arabă; limbi uzuale sunt folosite limba franceză și engleză (în comerț, presă, radioteleviziune). Administrativ, Libanul este împărțit în 5 governorate numite «mohafazatas»: Beirut, Beka’, Libanul de Nord, Libanul de Sud, Muntele Liban. Ziua națională este dată de 22 noiembrie (aniversarea proclamării independentei-1943). Moneda națională este lira libaneză și este egală cu 100 de Piastres.

Libanul este o republică parlamentara, președintele fiind ales prin vot indirect(de Adunarea Națională) pe o perioadă de 6 ani. Conform Constituției, președintele trebuie să fie un creștin maronit, primul-ministru să fie un musulman sunit, iar cabinetul să mențină proporția de 5 membri musulmani la 6 membri creștini. Libanul are o economie bazată pe comerț, activitatea financiară, turism și servicii. Agricultura este bazată pe irigații și produce cereale, vița de vie, citrice, tutun și legume. Industria se afla în curs de dezvoltare și diversificare.

Oman. Sultanatul Oman (Sultana ‘Oman) este situat în Asia de Sud-Vest, în sud-estul Peninsulei Arabia, între Emiratele Arabe Unite, Golful Persic, Golful Oman, Marea Arabiei, Yemenul și Arabia Saudită. Are o suprafață de 212 000 km² și o populație de 2 251 000 locuitori(în 1996). Densitatea medie a populației este de doar 11 loc/km². Arabii dețin 90 la sută din întreaga populație, se mai află aici și indieni și persani. Majoritatea populației se concentrează în jumătatea nordică. Circa ½ din populație trăiește în mici orașe din interior (în oaze) sau este nomada, restul populației este concentrată în orase-oaze de-a lungul coastei (cca. 1/3 din populație se afla în zona capitalei și în Câmpia Batinah de la sud de aceasta). Islamismul este religia de stat a Omanului(musulmani suniti, ibaditi și șiiți).

Maskat (Mușcat) este capitala acestui stat. Este situat în nordul țării, pe coasta de sud a Golfului Oman. Orașul datează din secolul XV. Azi este un modest centru comercial și de transporturi. Principalele funcții economice au fosr preluate de orașul vecin Matrah. Orașe importantes sunt Sur, Aș Sohar, Matrah și Salalah. Araba este limba oficială, uzuală este folosită engleza. Statul este împărțit în 7 provincii. Ziua națională este aniversata la 18 noiembrie (aniversarea zilei de naștere a sultanului). Moneda națională este Rialul Omani și este egl cu 1000 de Baizas.

1.2. Actorii din regiune (Iran, Irak)

Irak. Republica Irak (Al-Jumhuriya Al-‘Iraqiya Ad Dimuqratya Ash-Sha’Abiya) este situată în sud-vestul Asiei, între Turcia, Iran, Golful Persic, Kuweit, Arabia Saudită, Iordania și Siria. Suprafața Iraqului este de 434 000 km² și o populație de 21 035 000 locuitori (în 1996). Densitatea medie este de 48 loc/km². Majoritatea populației sunt arabii (75 la sută ) urmați apoi de kurzi (18 la sută ) și de turci, iranieni și europeni. 3/4 din populația țării se concentrează în Câmpia Tigru-Eufrat (Mesopotamia). Un număr neprecizat de beduini nomazi trăiesc în munți și în zona deșertica din vestul și sud-vestul Eufratului. Islamismul are ponderea cea mai ridicată (95 la sută); se mai întâlnește și catolicismul.

Situat în partea centrală a țării, pe ambele maluri ale fluviului Tigru, Bagdadul (Baghdad) este capitala statului iranian fiind fondat în 762 de califul Al Mansur (sub numele de Madinat-al-Samal). Capitală a Califatului Abasid, el devine pentru 3 secole centrul cultural și economic al lumii arabe. Este distrus de mongoli în 1258 și 1401,după care cunoaște începând cu secolul XVII o lentă dezvoltare. În 1921 devine capitala regatului, iar în 1932 a statului iraqian independent, cunoscând o rapidă înflorire economică. Este primul centru industrial al țării și un renumit centru artizanal al Orientului Apropiat ; activ centru comercial și financiar, însemnat nod rutier și port fluvial. Obiectivele turistice ale capitalei sunt : Palatul califilor abasizi, Minaretul Sukel-Ghazed și Monumentul soldatului necunoscut. Principalele orașe ale Iraqului sunt Moșul, Basra, Kirkuk și Hilla.

Limba oficială este arabă. În provinciile locuite de populația kurdă, limba kurdă este din 1972 egală în drepturi cu arabă. Aparține limbilor indo-europene din ramura indo-iraniana și folosește o scriere arabă, latină și chirilica. Este împărțită din punct de vedere administrativ în 18

governorate numite „mohafaza”. Sărbătoarea națională este aniversata dată de 17 iulie (preluarea puterii politice ce către Partidul Socialist Arab Baas). Moneda națională este dinarul, având ca subdiviziune filsul.

După ocuparea Irakului de trupe engleze în timpul primului război mondial (1917-1918), Liga Națiunilor acorda în 1920 Marii Britanii mandat de administrare asupra acestui teritoriu. În 1921 Irakul devine regat și este admis în Liga Națiunilor. Participă în 1948-1949 la războiul împotriva statului Israel. Menținerea unor poziții puternice ale imperialismului britanic în viața economică și politică a statului, politica antidemocratică a monarhilor declanșează numeroase revolte populare. La 14 iulie 1958, în urma loviturii de stat conduse de Abdal Karim Kassem, monarhia este abolita iar Iraqul se proclama republică. La începutul anilor ’90 are loc războiul din Golf ca urmare a invadării Kuweitului de către Iraq, acest gest a atras un iminent război din partea americanilor și a aliaților ei împotriva lui.

Irakul este o republică prezidențială, potrivit Constituției din 16 iulie 1970, amendat ultima oară la 4 septembrie 1977. Președintele este ales prin vot indirect de Consiliul Comandamentului Revoluției. Șeful statului și a guvernului iraqian de astăzi este Saddam Husayn (ales ca șef al statului din 1979). Este o țară cu o economie în curs de dezvoltare. Iraqul este unul din însemnații producători și exportatori de petrol. Deține cantități importante de gaze naturale, sare, sulf, gips, cupru, crom și fosfați. Este o importanță producătoare de curmale.

Iran.

Republica Islamică Iran (Al-Jumhuriya-I-Islami Iran) și se învecinează cu Armenia, Azerbaidjan, Marea Caspică, Turkmenistan, Afghanistan, Pakistan, Golful Oman și Golful Persic, Iraq și Turcia. Are o populație de 68 738 000 locuitori (în 1996), răspândiți pe un teritoriu vast de 1 650 000 de km². Densitatea medie a populației este de 42 loc/km². Majoritatea populației este compusă din iranieni (65 la sută), apoi urmează turco-tatarii (20 la sută), kurzii (10 la sută), armenii (3 la sută) și arabii (2 la sută). Cea mai mare parte a populației se afla în nordul și nord-vestul țării, cu puternice concentrații de-a lungul țărmului Marii Caspice, în jurul Teheranului și în provinciile Azerbaijan Bakhtari și Azerbaijan Khavari ; alte concentrări mai importante de populație se întâlnesc în sectorul nordic al țărmului Golfului Persic, în jurul orașului Mashhad. O treime din suprafața Iranului este nelocuită. Islamismul reprezintă în această țară religia de stat (musulmani șiiți).

Capitala țării este Teheranul (Tehran), situat în în partea de nord a țării, la aproximativ 100 de km de Marea Caspică, în Podișul Iranian, la 1 200-1 700 m altitudine. Este înconjurat de rauirile Karaj și Jajrud și dominat de vârful vulcanic Damavand (5669 m) și lanțul Elburs. Are o suprafață de 280 km² și o populație de 6 000 000 locuitori împreună cu suburbiile și orașele- satelit. Persia adoptă în 1935 denumirea statală de Iran. La mijlocul lui 1978, datorită deteriorării situației economice, arestării unor demonstranți și a unor lideri religioși, se extind mișcările antiguvernamentale laice și religioase în majoritatea provinciilor țării.

La 8 septembrie 1978 este introdusă legea marțială și sunt operate numeroase arestări. La 16 ianuarie 1979, șahul Mohammad Reza Pahlavi părăsește țara lăsând un Consiliu de Regenta, care se autodizolva mai târziu. Liderul religios șiit iranian, ayatolahul Khomeini, reîntors după 15 ani de exil, preia conducerea Consiliului Revoluționar Islamic. Noul guvern ia măsuri pentru refacerea economică a țării. Iranul este o republică parlamentară, potrivit Constituției aprobate prin referendum în 3 decembrie 1979. Președintele este ales prin vot direct pe o perioadă de 4 ani. Autoritate supremă în stat o reprezintă liderul religios. Președintele actual al Iranului este Mohammad Khatami. Economia Iranului este bazată pe industria petrolului și pe agricultura irigată.

Din punct de vedere geopolitic, Orientul Mijlociu este important deoarece are rolul uni liant între bazinul Mediteranean, Africa și Asia. În consecință, cine controlează Orientul Mijlociu își poate proiecta puterea și influența în Asia, Africa și Europa. Mai mult, începând cu 1869, bazinul Mediteranean și Oceanul Indian sunt legate de Canalul Suez, făcând comunicațiile între Europa și Asia mult mai ușoare și rapide, permițând în același timp un mai rapid transport al bunurilor și o mult mai eficientă proiectare a puterii dinspre Europa spre Asia. Orientul Mijlociu este important și din punct de vedere economic prin faptul că deține cele mai mari rezerve cunoscute de petrol din lume: aproape 800 de miliarde de barili de petrol.

În ciuda bogăției în petrol regiunea Orientului Mijlociu s-a confruntat și se confruntă cu probleme economice. Din punct de vedere politic regiunea a fost caracterizate de instabilitate și conflicte încă de la apariția statelor moderne în acea regiune, la sfârșitul Primului Război Mondial. Aceasta instabilitatea a rezultată, pe de-o parte, din apariția unor ideologii poltice radicale (cum ar fi pan-Arabismul și fundamentalismul Islamic) și, pe de altă parte, din anumite probleme mai vechi (un bun exemplu fiind rivalitatea dintre dinastia Al Saud și dinastia Hashemita pentru controlul regiunii), din rivalitatea etnică dintre Arabi și Iranieni(persani) dar și din cea religioasă dintre Șiiți și Suniti.

Statele Unite ale Americii au fost pentru prima dată implicate în direct în treburile Orientului Mijlociu la începutul secolului al XX-lea, între 1801 și 1805, în ceea ce a rămas cunoscut în istorie ca “Primul Război Barbar”. Regiunea în întregul său a devenit una dintre prioritățile SUA în 1954 când Regatul Arabiei Saudite și Statele Unite ale Americii au pus în aplicare un angajament informal prin care Regatul intră sub protecția SUA, în schimbul accesului la vastele sale rezerve de petrol. Totuși, parteneriatul dintre SUA și Arabia Saudită nu poate fi judecat în termenii simpliști ai schimbului petrol-securitate deoarece ambele state împărtășeau scopuri și interese comune legate de restrângerea influenței Sovietice în zonă. Parteneriatul făcea parte dintr-un plan mai larg de înlocuire a influenței britanice în zona cu cea americană, înlocuire cauzată de slăbiciunea generală a Marii Britanii după Al Doilea Război Mondial și decăderea imperiului sau colonial.

Odată cu începutul Războiului Rece, Orientul Mijlociu a devenit un spațiu important al rivalității dintre cele două super-puteri, atât SUA cât și Uniunea Sovietică concurând pentru influența și putere în această regiune. În anii ’50, când Războiul Rece se afla în prima sa perioada fierbinte, Statele Unite au urmărit atingerea a doua scopuri aparent incompatibile: pe de-o parte au căutat să elimine prezenta britanică în zona iar pe de altă parte au căutat să folosească rămășițele fostului Imepriu Colonial Britanic pentru a crea o structură prin care să restrângă expansiunile Sovietice viitoare. Implicarea SUA în regiune se baza deja pe criteriul “economiei de forțe”, cu un profil discret al prezenței Americane în regiune și cu intervenții directe doar în situații în care acestea erau considerate inevitabile. Politica externă a SUA în regiune avea ca principale coordonate menținerea stabilității politice a regiunii, accesul la vastele rezerve de petrol, pacea și oprirea URSS din a-și extinde influenta în această zonă a lumii. Statele Unite au susținut apărarea națiunilor locale, au pus în scena numeroase operațiuni sub acoperire și au pus la punct organizații de apărare colectivă.

Statele Unite au început să preia rolul dominant în regiune al Marii Britanii în 1953, când a organizat o lovitură de stat pentru a-l înlătura de la putere pe premierul comunist al Iranului, Dr. Mohammed Mossdecq, alea cărui acțiuni amenințau întreaga balanță de putere în regiune. Există ca acțiunile sale(naționalizarea industriei lucrative a petrolului) și sprijinul primit de Iran din partea comuniștilor iranieni vor aduce Iranul în sfera de influența Sovietică.

Politica creării unei organizații de securitate bazate pe securitate colectivă în Orientul Mijlociu nu a avut foarte mult succes deoarece majoritatea statelor arabe din regiune au considerat acest fel de organizație ca un intrument pentru apărarea intereselor occidentale în zonă, respingan aceasta intiativa încă de la bun început. Oraganizatia de Apărare a Orientului Mijlociu (The Middle Eastern Defense Organization – MEDO) care a eșuat în a se materializa și a fost înlocuit cu Pactul de la Bagdad, o inițiativă Americană menită a aduce împreună puterile Occidentale( SUA și Marea Britanie) și un grup de țări arabe format din Irak, Turcia, Pakistan și Iran. Aceasta intiativa a întâmpinat o rezistență hotărât din partea altor state arabe din regiune că Arabia Saudită, Egipt și Siria. Unele state din regiune(în special Egiptul și Siria) aflate în trecut sub protectorat Britanic și Francez priveau SUA că pe un alt stat Occidental care nu dorea decât să-și impună dominația asupra regiunii, alegând, din acest motiv, URSS-ul ca aliat pentru a ecilibra balanța puterii în regiune dar și în schimbul ajutoarelor economice. Acest lucru s-a întâmplat în ciuda faptului că, la început, Egiptul dorea să profite de pe urmă poziției SUA în regiune pentru a-și consolida propria economie și putere.

Sarcina de a menține stabilitatea politică în regiune a fost încă una dintre sarcinile dificile asumate de către Statele Unite. Se poate spune că era dificil deoarece sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial a adus cu sine sfârșitul imperiilor coloniale europene în regiune iar fostele state supuse își căutau independenta. Acest proces a început în 1945 și s-a sfârșit în 1971, odată cu declararea formală a independenței de către statele mici din Golful Persic. Din punct de vedre politic, această perioadă a adus cu sine nașterea pan-arabsimului și a dus la reevaluarea vechilor rivalități dintre statele arabe sau dintre familiile lor conducătoare. Spre exemplu, Egiptul și Irakul își doreau în anii ’50 să domine regiunea dar între ele există și o dispută mai vechele, legată de controlul asupra locurilor sfinte ale Islamului, Mecca și Medina. Un alt exemplu de instabilitate politică era rivalitatea dintre moderniști și tradiționaliști, ca și dispută mai veche dintre musulmanii Șiiți și musulmanii Suniti. Menținerea păcii și stabilității într-un astfel de mediu tensionat necesita și încă mai necesită un veritabil număr de echilibristica politică din partea SUA. În căutarea stabilități, Statele Unite au devenit din ce în ce mai suspicioase la adresa regimului secular-populist al lui Nasser(în Egipt) dar și la adresa regimurilor naționaliste din țările arabe sau Iran, preferând să susțină statele ale căror ambiții politice nu erau atât de vaste, deși, aceste state nu erau întotdeauna conduse de regimuri democratice.

Un moment de cotitură în politica externă a SUA față de Orientul Mijlociu a venit în 1956, în timpul crizei Suezului. Ca răspuns la naționalizarea canalului Suez de către Egiptul condus de Nasser, Franța, Marea Britanie și Israelul au plănuit invazi Egiptului, pentru a rasturan guvernul acestei țări și a recâștiga controlul asupra canalului. Statele Unite au fost nevoite să intervină și să condamne acțiunea Franței și Marii Britanii, deoarece URSS-ul amenințase că în cazul în care acțiunile ostile la adresa Egiptului nu vor înceta își va folosi arsenalul nuclear împotriva statelor Occidentale. Criza Suezului a însemnat că Orientul Mijlociu devenise „terenul de joacă” a doua super-puteri și că foștii stăpâni ai regiuni, Franța și Marea Britanie, deveniseră acum doar actori secundari în marele joc al Războiului Rece.

1.3. Cauzele

Una dintre cele mai dinamice zone, cu risc maxim în privința producerii unei conflagrații, chiar mondiale, este Orientul Mijlociu. În ultimii aproape 60 de ani au avut loc nenumărate războaie ca drept de scurtă durată majoritatea, cele mai lungi fiind cele dintre URSS și Afganistan de 9 ani ( 1979-1988) și Irak – Iran (1980-1988). Dar toate acestea au avut aceleași efecte: deteriorarea economiilor respectivelor state, refugieri în masă, milioane de oameni uciși, distrugerea bunurilor materiale, infracțiuni industriale și chiar milioane de oameni uciși, distrugerea bunurilor materiale, infrastructurii industriale și chiar influențarea economiei mondiale, periclitând-o prin creșterea prețului la petrol determinat de instabilitatea zonei și a lipsei siguranței transportului acestuia.

Astfel, ca o primă cauză, dar poate cea mai importantă o reprezintă deficitara delimitare a hotarelor de către Marile Puteri Coloniale. Astfel se poate observa pe harta lumii, în deosebi în Africa ca granițele sunt de tipul rectangular, geometric adică metropolele au împărțit statele după criteriul influenței de atunci, neținând cont de criteriul etnic sau religios, ajungându-se la fatidicul moment ca într-unul din state să existe un număr mare din rândul unei populații (un procent ridicat) și să aibă pretenții de autonomie sau chiar independență. Bineînțeles că statul respectiv nu acceptă ajungându-se la conflicte interetnice, atentate teroriste, intimidări.

O a doua cauză ce poate fi aplicată și contemporaneității o reprezintă interesele statelor importante în zonă, fie geopolitice, geostrategice sau economice. Înainte de a dezvolta această cauză, întâi trebuie să definim fenomenele de geopolitică și geostrategie.

Sursa acestor conflicte poate fi împărțită în mai multe categorii: dorința de independența a unor populații, funcționând principiul autodeterminării stipulat în articolul 1 din Charta Organizației Națiunilor Unite, apoi resursele de petrol pe care statele mari consumatoare doresc să le acopere, dar se confruntă cu rezistența statului (Irak, Afganistan și Iran) căruia i se găsesc alte motive pentru a fi atacat si supus soluției statului „agresor” ca să cedeze la doleanțele statelor mari. Printre aceste motive se număra susținerea terorismului, deținerea de arme de distrugere în masă, chimice, nucleare sau culpabilitate în privința comiterii unor atentate teroriste. Prima sursă a evenimentelor o reprezintă lupta pentru obținerea independenței de către poporul kurd și cel palestinian. O asemănare între luptele de eliberare și de creare a unui stat național o reprezintă activitatea teroristă ce recurgea la atentate la adresa armatei, poliției, diplomaților, chiar și civililor, încălcând principiile dreptului umanitar.

Din punct de vedere geopolitic, Orientul Mijlociu este o zonă a globului ce trebuie analizată din pricina faptului că aici se îmbină două caracteristici de o importanță majoră: religia islamică și petrolul. Anual economia mondială utilizează cantități imense de combustibil, folosind peste trei miliarde de tone țiței, petrolul însă este la limita de epuizare, resursele mondiale fiind suficiente pentru încă maxim 50 de ani. Tocmai din aceste considerente, petrolul are o foarte mare importanță geopolitică. Eurasia este regiunea cu cele mai importante rezerve de hidrocarburi, aflate în Siberia, în Marea Nordului, China, Caucaz, și Golful Persic.

Golful Persic, „heartland-ul” Orientului Mijlociu, a fost miza geopolitică a petrolului timp de mai multe decenii, fiind astfel cauza a foarte multe conflicte de interese, cele mai importante fiind războiul dintre Irak și Iran din anii ’80, cel dintre Irak și Kuwait de la începutul anilor ’90, care a devenit imediat un război între Irak și comunitatea internațională (în special SUA, dar cu sprijinul Națiunilor Unite și NATO), și în mare măsură, după părerea mea, actualul război pornit de Statele Unite în Irak. Cea dea doua caracteristică ce trebuie analizată este confesiunea religioasă majoritară din această regiune, și anume Islamul. Islamul a suferit încă de la începutul secolului 20 o adâncă schimbare de orientare a forțelor pe care apartenența religioasă le conferă unei comunități, prin apariția fundamentalismului. Islamismul este o mișcare reformistă ce dorește întoarcerea la marile surse de credință și la marile modele de organizare a cetății, la puritatea inițială a Islamului (N. Anghelescu, 1933), pretinzând asfel că șterge secolele în care comunitatea credincioșilor a fost lovită de declin.

Islamiștii doresc utilizarea Shari’a (legii islamice) în toate domeniile vieții ceea ce înseamnă că instituțiile și formele de guvernare seculare sunt considerate inacceptabile într-o societate musulmană. Fundamentalismul a apărut datorită confruntării cu civilizațiile mai puternice și mai avansate, sau, mai degrabă, percepute ca fiind mai puternice și mai avansate, și se bazează pe ideea că adevărata superioritate, cea morală, și puritatea nu se găsesc acolo ci în valorile dintotdeauna ale Islamului: „Pentru a-i depăși pe cei a căror înfățișare disprețuitoare rănește, nu trebuie să imiți, ci să refuzi idealurile care cinduc spre declin. Trebuie să alegi din trecut elementul cel mai nobil, devenind asfel revoluționar” (P. Claval, 2001 [1996], p. 192).

Prin acest curent început în Egipt în anii ’20, odată cu fondarea Freeriei Musulmane (Egiptul era în acea perioadă cea mai occdentalizată dintre țările arabe), Islamul începe o revoltă împotriva Occidentului. Creșterea atât ca intensitate cât și ca răspândire a curentelor fundamentaliste islamice, retransformă deci dimensiunea religioasă într-una din coordonatele majore alegeopoliticii.

Fundamentalismul Islamic s-a manifestat și se manifestă și în prezent, în toate țările din Orientul Mijlociu, unele dintre ele devenind chiar republici sau monarhii islamice (Iranul a fost primul stat care a devenit republică islamică, în 1975, când partidul islamic a determinat căderea regelui Mahommed Reza Pahlavi și preluare puterii de către Ayatolahul Komeiny, iar apoi și Sudanul, Syria, Egiptul, Libia, Algeria și Pakistanul au devenit republici islamice, iar Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite și Kuwait monarhii sau principate islamice.

Revoluția Islamică Iraniana a fost cauzată pe de-o parte de natură opresivă a regimului Shahilor iar pe de altă parte de eșecul modernizări impuse societății, altfel tradiționale, iraniene, de la vârf, de către Shah. Revolotia Islamică a fost un eveniment capital în Orientul Mijlociu deoarece a reprezentat o rupere de formele tradiționale ale mișcărilor revoluționare arabe, caracterizate prin faptul că erau inspirate de naționalismul de tip occidental și de Marxism. Conducătorii Revoluției islamice au folosit simboluri tradiționale ale Islamului pentru a obține sprijinul populației și au respins complet ideologiile occidentale, fie ele de dreapta sau de stânga, considerându-le instrumente ale “raspandacilor necredincioși”. Scopul formal al revoluției din Iran era “ îndepărtarea de toate acumulările străine și necredincioase care fuseseră impuse Musulmanilor în perioada de dominație și influența străină și să restaurarea ordinii islamice, adevărate și divine”.

Impactul revoluției din Iran asupra politicii externe a SUA a fost unul major. În primul rând a eliminat un factor de legătură în strategia americană de restrângere a influenței rusești și menținere a balanței de putere în regiune. În al doilea rând, a adăugat încă o amenințare la adresa intereselor americane și occidentale în regiune, având în evdere că nouă putere revoluționară avea intenția de a exporta revoluția în țările învecinate, unele dintre acestea având o importanță populație șiita. Une dintre consecințele imediate ale Revoluției Islamice a fost atacarea Ambasadei SUA la Teheran de către “studenți Islamiști” și luarea prizonieri a diplomaților americani de către nou regim.

1979 este anul trimfului revoluției islamice din Iran, ocazie cu care fundamentalismul islamic a devenit o teribilă forța din Maroc și până în Malaezia. În februarie 1979 monarhia condusă de către șahul Mohammad Reza Pahlavi Aryamehr, aliat fidel al S.U.A., a început să se clatine iar economia țării începe să se prăbușească fiind lovită de greve și proteste de stradă a mai multor categorii sociale. În același timp forțele armate, forțele speciale, poliția și serviciile de informații numai funcționează în scopul apărării regimrlui de la putere.

1.4. Revoluția islamică

Demonstrațiile de stradă, din octombrie 1977, a intelectualilor împotriva abuzurilor comise de SAVAK, poliția secretă a Șahului, au început să se intensifice. Lucrurile începuseră să se amplifice în momentul în care un puternic opozant ăla Șahului exilat în Irak de 14 ani a fost târât într-un process în ianuarie 1978. Prima demonstrație majoră împotriva șahului avea să se petreacă însă în ianuarie 1978, iar din august și până în decembrie grevele și demonstrațiile au paralizat tara, astfel încât acesta este nevoit să plece în exil în ianuarie 1979. Două săptămâni mai târziu ayatollah-ul Khomeini revine la Teheran în uralele a milioane de iranieni.  La 11 februarie vechiul regim cade odată cu ultimele trupe loiale șahului, iar prin referendumul de la 1 aprilie tara devine republica islamică cu o constituție teocratică. În decembrie 1979 Khomeini devine liderul suprem. Pentru unii revoluția islamică din Iran a reprezentat nucleul unui viitor unic stat mondial islamic, „un model perfect, uman și de viață divină pentru toți oamenii planetei”.

Ruhollah Khomeini (1902-1989) devenise o figură politică proeminenta în 1963, când s-a opus „revoluției albe” a șahului prin care ultimul dorea un program de reforme ce lovea în proprietățile fundațiilor religioase, ce acordă femeilor dreptul la vot și egalitate în căsnicie iar minorităților religioase posibilitatea de a ocupa funcții guvernamentale. În același an este arestat la domiciliu iar după opt luni eliberat, continuându-și activitatea, inclusiv de condamnare a regimului pentru colaborarea sa strânsă cu Israelul. În 1964 este rearestat și trimis în exil unde avea să rămână până la revoluție. Ajunge inițial în Turcia, unde a fost găzduit în reședința colonelului Ali Cetiner, lucrător în serviciilor secrete militare.

În octombrie 1965 se mută în Irak. În perioada următoare, sub aparența unui calm, masele din Iran erau din ce în ce mai cuprinse de ideea că cultura vestică este o plagă, o intoxicație ce trebuie eliminată. Tot atunci a apărut și viziunea unui islam eliberator al întregii lumi a treia de sub jugul colonialismului, al neo-colonialismului și al capitalismului. În paralel, Khomeini nu rata nici o ocazie pentru a predica revoltă și martirajul împotriva nedreptății și a tiraniei, subliniind că soluția nu este nici estul, nici vestul, ci republica islamică.

 Cu toate că existau și puternice mișcări de stânga și în ciuda faptului că nu toți clericii erau de partea lui Khomeini, s-a reușit totuși crearea unui front comun anti-sah. Datorită aproprierii de granițele țării, șahul cere Irakului (unde stătuse până atunci) deportarea lui Khomeini. Acesta iese din țară la 3 octombrie 1978 dar ajunge în Franța, un loc mult mai bun pentru misiunea sa, unde se folosește din plin de legăturile telefonice cu cei din țară dar și de mass-media ce-i transmitea generos mesajele. De menționat că între 1973 și 1976 a fost ambasador la Teheran fostul director CIA Richard Helms. În 1978 intră în scena fatidicul Zbigniew Brzezinski (pe atunci U.S. Național Security Advisor) și îl minte pe șah ca SUA nu va precupeți nici un efort în a-l susține, cu toate că la vremea aceea cercurile înalte din Departamentul de Stat considerau că revoluția este de neoprit și planificau deja pașii următori de după victoria acesteia. Mulți și-au pus în acele momente întrebarea dacă nu cumva revoluția n-a fost pe placul americanilor, dar nu prea înțelegeau pe atunci motivul.

După victorie, după tipicul oricărei revoluții, s-au creat Consiliul Revoluției, Gărzile Revoluționare și Tribunalul Revoluției.  După cum se poate observa, ca modalitate de acțiune, întreagă mișcare s-a desfășurat după șablonul revoluției franceze sau al celei bolșevice, însă cu diferența de doctrina. Adică s-a creat o nemulțumire a maselor dusă până dincolo de limitele suportabilului și în paralel s-a prezentat soluția salvatoare. Cu toate că micile minorități non-musulmane din Iran nu au drepturi egale cu majoritarii, totuși 5 din cele 290 de locuri parlamentare le sunt alocate (3 pentru creștini, 1 pentru evrei și 1 pentru zoroastrii) Punctul major de cotitură al revoluției care a ajutat la radicalizarea ei și la subminarea influenței moderaților a fost criza ostaticilor, când 52 de diplomați americani au fost luați ostatici timp de mai mult de un an de zile ca urmare a faptului că deja muribundului șah i s-a permis un tratament în SUA împotriva cancerului, în condițiile în care Iranul dorea aducerea lui în fața tribunalului.

Aici trebuie subliniat un fapt ce a făcut valva la vremea aceea, dar de care se pomenește puțin acum. Administrația americană nu era încântată să-l primescă pe Mohammad Reza Pahlavi, însă a făcut-o la presiunile și la insistenta personală a lui … David Rockefeller. Această mișcare a determinat tineri islamiști să invadeze ambasada SUA la 4 noiembrie 1979 și să captureze personalul său. Deținerea ostaticilor a fost atât de populară, încât a continuat luni de zile și după moartea șahului. Importanță acestei mișcări a fost explicată chiar de Khomeini: „Această acțiune are multe avantaje. I-a unit pe oamenii noștri iar adversarii nu mai îndrăznesc să acționeze împotriva noastră. Putem să oferim Constituția votului popular fără dificultate și să desfășurăm alegerile parlamentare și prezidențiale.”

Deci victoria „durilor” era asigurată, iar odată cu aceasta și tipul lor de mesaj s-a răspândit în lume. Este momentul începând cu care o anume imagine a revoluției islamice s-a răspândit pe planetă și fiecare o vedea într-un fel, în funcție și de cum le era prezentată: în vest imaginea islamului terorist și antidemocratic, în „tabăra opusă” imaginea islamului eliberator și luptător pentru dreptate. Astfel, impactul inițial al revoluției islamice a fost imens pe plan internațional, nu doar în țările musulmane ci și în celelalte, unde a generat un important interes pentru politica și spiritualitatea islamului, întreținut uneori chiar de mass-media occidentală. Pe data de 20 ianuarie 1981, ziua în care Ronald Reagan devenea președinte, ostaticii au fost eliberați în conformitate cu înțelegerile la care evreul Caspar Weinberger a fost negociatorul părții americane.

Capitolul 2. Desfășurarea ostilităților

Ca urmare a loviturii de stat din 1968, politca externă a Irakului s-a reorientat spre câștigarea controlului asupra canalului Shatt el Arab și stabilirea unei poziții stabile în zona Golfului Persic. Aceasta însemna că Irakul trebuia să provoace doi aliați ai SUA, Arabia Saudită și Iranul. În consecință, în 1972, a semnat un acord cu URSS care includea printre alți termeni și procurarea de către Irak a unor mari cantitai de armament sovietic, necesar pentru întărirea poziției sale militare. Acesta alianță a fost, parțial, rezultatul ocupării de către Iran a două mici insule, Tunb și Abu Musa, deținute în trecut de către Marea Britanie. Aceste insule, cu un amplasament strategic în Strâmtorea Urmuz, ofereau Iranului întregul control asupra strâmtorii.. În 1975, în perioada de după preluare, a fost semnată o înțelegere între Iran și Irak prin care frontiera era stabilită pe șenalul navigabil al canalulului Shatt el-Arab.

După Revoluția Islamică din Iran, din 1979, Irakul a devenit unul dintre punctele centrale ale strategiei generale americane în Orientul Mijlociu. Politica externă a SUA trebuia să îngrădească noul regim iranian în încercarea acestuia de a răspândi Revoluția Islamică în regiune dar și să oprească Iranul din a obține hegemonia regională. Oportunitatea de a contr-balansa Iranul și de a păstra stabilitatea în regiune a apărut pentru Statele Unite în 1980, atunci când Irakul a decis să atace Iranul.

2.1. Cauzele diferendului internațional dintre Iran și Irak

Acest război a reprezentat o dispută asupra graniței dintre Iran și Irak care a escaladat într-un conflict major. Acesta a început în 1980, după ce președintele irakian Saddam Hussein a repudiat un tratat din 1975 asupra granițelor, înțelegere care dădea Iranului o zonă la nord de cursul de apă Shatt-al-Arab, drept represalii împotriva ajutorului iranian în lupta kurzilor pentru independența față de Irak. Un conflict de granița început de armata irakiană a fost urmat de un atac de blindate în regiunea petroliferă a Iranului.

În ciuda lipsei de armament și echipament, după 1982 iranienii și-au recucerit teritoriul ocupat de irakieni, care primeau armament din Occident și de la fosta Uniune Sovietică. Iranul se baza pe repetate, și adesea ineficiente, atacuri de infanterie ale unei armate de recruți prost instruiți. Războiul a intrat într-o nouă fază în 1987, când Iranul și-a intensificat atacurile împotriva navelor comerciale din Golf și din vecinătatea lui.

Președintele irakian Saddam Hussein a văzut în frământările din Iran ocazia perfectă pentru a-și extinde influența în Golful Persic. Considerând că armata iraniană este destabilizată după revoluție și după evenimentele de la Teheran, liderul de la Bagdad și-a trimis trupele să invadeze țara vecină, pe 22 septembrie 1980, acesta reprezentând debutul războiului dintre Iran și Irak. Timp de doi ani, irakienii nu au avut sorți de izbândă, fiind împinși înapoi înăuntrul propriilor granițe de către trupele lui Khomeini. Războiul a mai durat încă șase ani, până la momentul în care ayatollahul a decis să încheie un armistițiu, arbitrat de ONU – „să bea cupa cu otravă”, după cum singur a declarat. Potrivit estimărilor, numărul victimelor din tabăra iraniană s-a situat între 500.000 și un milion, între care mai mult de 100.000 au fost uciși de armele chimice ale lui Saddam Hussein. Pe tot parcursul războiului între Bagdad și Teheran, puterile occidentale au luat partea Irakului la modul fățiș. Washingtonul a fost principalul aliat al dictatorului de la Bagdad și i-a oferit acestuia orice armament a cerut, ca să neutralizeze Iranul.

Atacând Iranul, în septembrie 1980, președintele irakian Saddam Hussein nu intenționa numai să zdrobească un regim ce putea servi drept model musulmanilor șiiți din țara sa, ci și să schimbe frontiera cu Iranul din mijlocul apelor pe malul oriental al fluviului Shatt-al-Arab și visa poate să anexeze Kuzistanul iranian, bogat în petrol.

Războiul a fost declanșat că o urmare a neînțelegerilor existente la nivel politic. Între fundamentaliștii iranieni șiiți – care au ajuns la putere în 1979 și l-au alungat pe șahul Reza Pahlavi – și liderul sunnit ce se afla la conducere în Irak, situația s-a tensionat rapid, ca rezultat al opiniilor diferite pe care le aveau ayatolahul Khomeiny, respectiv Saddam Hussein în privința modului cum trebuiau conduse statele musulmane. Iar existența unei minorități șiite în sudul Irakului nu a făcut decât să amplifice temerile conducătorului irakian în legătură cu o posibilă înlăturare a sa de către regimul de la Teheran.

În consecință, Saddam Hussein a declanșat o serie de represalii împotriva populației șiite din Irak, fapt ce a stârnit un val de proteste în capitala Iranului. A urmat o escaladare a tensiunii dintre cele două state, iar dispută teritorială a reprezentat doar un ingredient în amalgamul de rațiuni politice care au condus la un război pustiitor și inutil.

Primul a fost Războiul Frontierelor, pe parcursul căruia iranienii au lansat împotriva dușmanului valuri de asalt umane modest înarmate, în rândurile cărora se aflau și copii, în timp ce irakienii foloseau arme chimice. A urmat apoi, între 1984-1988 ceea ce istoria a consemnat ca fiind Războiul orașelor, când acestea au fost cu precădere bombardate și, în final, Războiul din Golf, în care fiecare dintre participanți a încercat să scufunde petrolierele adversarului, să mineze golful și să controleze navigația.

Acesta a fost însă momentul în care țările occidentale, care susțineau Irakul vânzându-i arme deși furnizau uneori simultan armament și Iranului,n-au putut accepta această ultimă formă de conflict, care punea în pericol aprovizionarea lor cu petrol. 1987 este anul în care puterile occidentale au decis să intervină desfășurându-și flota de război în regiune. SUA, au jucat un rol determinant în conflict alimentându-i pe rând, pe cei doi combatanți, cu arme. Războiul nu i-a permis lui Saddam Hussein să obțină ceea ce dorea. Minoritatea kurdă din Irak și din Iran a trebuit să facă totuși fata timp de zece ani ostilității sângeroase a regimurilor de la Bagdad și Teheran.

Deja în 1971, Irak rupsese relațiile diplomatice cu Iran, datorită conflictelor teritoriale. În plus, Irak era preocupat de propaganda religioasă dirijată de către noua Republică Islamică a Iranului cu ayatolahul Khomeini la conducere, contra regimului baaziztlaic al Bagdadului, și în special se temea să piardă loialitatea șiiților. Fără îndoială, principalul motiv al războiului a fost credința președintelui Irak-ului, Saddam Hussein, că puterea militară a Iranului fusese debilitată în mare măsură din cauza Revoluției iraniene din 1979, cea care a răsturnat regimul Șahului Mohamed Reza Pahlavi, și că ajutorul pe care îl obținea din partea Occidentului îi permitea să obțină ușor victoria, recucerind Shatt al-Arab și provincia irană Juzestanpentru Irak.

În 1988, Iran continua războiul, dar forțele irakiene au lansat o serie de ofensive cu succes. În iulie 1988, Iran și Irak s-au văzut împinse să accepte Rezoluția 598 – adoptată de către Consiliul de Securitate al ONU în 20 iulie 1987 – văzând că nu puteau să învingă în conflict. În final se ajunge la pace în 22 septembrie 1988 asupra bazei de întreținere a situației teritoriale anterioare confruntării belice. Se calculează că războiul s-a soldat cu un milion de morți (60% dintre ei fiind iranieni) și aproape două milioane de răniți, în plus de enormele pagube materiale care au lăsat economia ambilor combatanți într-o situație foarte precară.

Khomeini a afirmat că acceptarea păcii a fost pentru el ca „ băutul unui pahar de venin”. Între cauzele care au întreținut conflictul, inclusiv când ambii adversari erau epuizați, a fost în aportul continuu de arme predate de către țările străine. Politica de „nici orient, nici occident” a semnficat în Orientul Apropiat convergența politicii iraniene cu interesele unor puteri imperialiste, în ciuda aspectelor contradictorii. Cu mișcarea de nealiniere pe care au făcut-o este un acord cu blocul anticomunist. Fără îndoială, au survenit unele mici fracțiuni naționaliste burgheze înăuntrul regimului iranian, și o data cu ele profunda ură contra comunismului și a URSS, așa numita neintervenție ale SUA în regiune și respingerea tuturor „valorilor occidentale” inclusiv democrația. Aceasta a provocat apariția unei tendințe agitatoare și a unei campanii contra „Marelui Satan” (SUA) și a aliaților săi în Orientul Mediu, de o formă ce a influențat unele activități contra Statelor Unite, Arabiei Saudite și unor regate din Golf, în special Liban. Fără îndoială, toate acestea au fost date într-un context de creare a unei marje de manevră și, de asemenea, au avut un efect reacționar în regimurile pro-capitaliste din regiune.

Statele Unite și Iran au avut o relație de confruntare începând cu stabilirea Republicii Islamice, după revoluția din 1979. Având în vedere interferențele trecute dintre Statele Unite în Iran, și în mod particular lovitura de Stat din 1953, ce a înapoiat puterea Șahului Reza Pahlavi, după cum și ajutorul acordat de către noul regim iranian pentru diverse grupuri radicale, nu este de mirare că ambele state s-au suspectat reciproc și nu au stabilit mai mult decât o cooperare ocazională. Iran reprezintă pentru Statele Unite și Israel o provocare strategică mai serioasă chiar decât Siria. Atât Damascul cât și Teheranul ajută Hezbolah, Hamas și Jidhadul Islamic, și ambele fără să fie inamicii Al Qaeda. Ambii au arme chimice și pot avea arme biologice, deși nu există dovezi concludente pentru cele dim urmă. Dar există trei diferențe fundamentale între Iran și Siria.

În primul rând, Iran încearcă stabilirea unui ciclu complet de energie nucleară, ceea ce ar putea să îi permită fabricarea armelor nucleare dacă așa s-ar decide. De asemenea, dezvoltă rachete ce pot lansa focoase nucleare contra vecinilor săi, inclusiv Israel. Acesta este motivul pentru care israelienii se referă la Iran ca la o amenințare „existențială”. Iran nu va avea capacitatea să atace teritoriu american cu rachete nucleare de aici în mult timp, dar oricare armă ce dezvoltă va putea fi utilizată contra forțelor americane staționate în Orientul Apropiat sau contra țărilor europene.

În al doilea rând, unii lideri iranieni, și în particular actualul președinte Mahmud Ahmadineyad, au făcut comentarii perturbatoare, punând în sub semnul întrebării Holocaustul evreu și dreptul de existență al Israelului. Deși cererea lui Ahmadineyad cum că Israel „ dispare din paginile timpului”, sau „ ștergerea din paginile istoriei”, adesea a fost tradus în mod eronat ca o cerere de distrugere fizică a Israelului, de exemplu „ștergerea Israelului de pe hartă”, nu lasă să fie o declarație ofensivă destinată să deranjeze profund pe israelieni și pe atâția alții. Sponsorizarea de către Iran a unei conferințe despre Holocaust în decembrie 2006, ce anunța audierea unor proeminenți revizionști ai Holocaustului și alți extremiști de asemenea discreditați, nu a făcut mai mult decât să consolideze preocuparea generală cu privire la intențiile Iranului.

În al treilea rând, Iran este statul islamic cel mai puternic din Golful Persic, și are ca potențial pentru a domina toată această regiune bogată în petrol. Aceasta este în special adevărat având în vedere ceea ce s-a întâmplat în Irak începând cu invazia americană din martie 2003. Irak a fost principalul rival al Iranului în regiune, dar acum nu este mai mult decât o societate divizată și sfâșiată de război, care nu se găsește în posibilitatea de a controla Iranul. Acest ultim punct are legătură cu unele facțiuni șiite dominante în Irak, ceea ce îi permite exercitarea unei influențe mult mai mari asupra evoluției Irakului, decât atunci când o avea Saddam Husein pe când guverna în Bagdad. Acest schimb radical în echilibrul de putere din regiune explică de ce unii cred că „Iran pare a fi adevăratul învingător în războiul cu Irak”. Cum este evident, avantajul de putere pe care îl are Iran asupra vecinilor săi ar fi încă mai flagrant în cazul dobândirii unui arsenal nuclear.

Creșterea puterii Iranului nu este bună pentru Statele Unite, care face istorie în încercarea de prevenire ca un singur stat să câștige hegemonia în Golful Persic. Acest principiu bazic explică de ce administrația Reagan a ajutat pe Saddam în anii 80 când părea că Iran putea să înfrângă Irakul în sângerosul război. Pe de altă parte, Statele Unite are numeroase stimulente pentru a împiedica ca Iran să obțină arme nucleare. Israel este în egală măsură împotrivă ca Iranul să domine Golful – un centru de putere de acest tip în regiune poate fi o amenințare strategică pe termen lung. Perspectiva ca Iranul să obțină capacitate nucleară este încă și mai îngrijorătoare pentru liderii israelieni, care tind să-și imagineze acest scenariu ca pe cel mai rău coșmar al lor.

2.2. Invazia

Saddam Hussein a invadat Iranul, fiind încurajat de Statele Unite, Marea Britanie și statele din Golf. Ele doreau să aducă sub controlul occidental bogăția în petrol a iranienilor. Războiul de 8 ani care a urmat, a fost finanțat și de americani și englezi. Ei au furnizat armament și au trimis experți și materiale, pentru a produce gaze toxice și arme bacteriologice. În anul 1988, irakienii au folosit gaze toxice împotriva kurzilor care s-au răsculat pentru propria independență.. Atunci nimeni n-a protestat oficial pentru aceasta.

Războiul a început cu invazia Iranului în 16 septembrie când forțele irakiene au atacat provincia Juzestan, bogată în petrol, unde trăiau 3 milioane de arabi. Deși forțele irakiene au înregistrat succese la început, Saddam a reținut trupele sale, fapt ce a dat timp Iranului să reorganizeze forțele sale și să lanseze contraatacul.  În acest moment guvernul Iranului a chemat tinerii țării sale să meargăîn față ca voluntari. Aproape imediat s-au prezentat 100.000 de soldați și 200.000 de milițieni. În acest mod războiul de tip blitzkriegpe care îl așteptau irakienii s-a tranformat într-un război de uzurăpe un front de 300km. Către 1982, trupele irakiene au fost expulsate din majoritatea Iranului, fapt ce a respins posibilitatea de începere a unui proces de pace și au continuat un război pe care gândeau că puteau să îl câștige.

Motivele din spatele deciziei irakiene de a invada Iranul erau multiple: Irakul își dorea să câștige supremația asupra canalului Shatt el Arab, să preia controlul asupra celor trei mici insule din Golful Persic, Marele Tunb, Micul Tunb și Abu Musa dar și să recâștige controlul asupra regiunii Munților Musain de la Iran. De fapt, Irakul dorea să-și impună rolul de hegemon regional, profitând în acelsi timp de slăbiciune Iranului, generată de Revoluția Islamică. Mai mult, regimul Ba’th care conducea Irakul se temea de o răscoală a șiiților care formau vastă majoritate a populației țării. În războiul ce a urmat și care a durat timp de opt ani, Statele Unite au menținut, în mod oficial, o poziție neutră. De fapt, poltica americană în rpvinta acestui război era de a menține un echilibru strict între cele două părți beligerante astfel încât niciuna dintre ele să nu obțină statutul de hegemon regional. Statele Unite și-au desfășurat Marina Militară și trupele speciale în Golful Persic în 1987 pentru a pune capăt atacurilor iraniene asupra transporturilor internaționale prin Golful Persic.

Între 1982 și 1987 forțele iraniene au organizat ofensiva de-a lungul frontierei, fundamental în sud, unde principalul obiectiv era cucerirea Al Ba”ra în același timp cu tăierea șoselei care unea Bagdadul cu Basora. Atacurile iraniene asupra pozițiilor anti-tranșee irakiene aminteau de tacticile de uzurădin Primul Război Mondial. Iran a început să utilizeze o numeroasă infanterie sărac înarmată. În acest tip de război se avea avantajul asupra inamicului, iar în acel moment Iran avea 54 de milioane de locuitori și Irak doar 16 milioane. Irakienii au compensat inferioritatea lor  numerică cu folosirea de arme chimice.

S-au relatat unele cazuri în care copii erau trimiși pe front fără absolut nici o armă, utilizând tactica de revărsare. În alte cazuri se trimiteau tineri iranieni în masă și fără arme pe câmpurile minate, ca să detoneze explozibilul și să lase drmurile curate pentru a trece tancurile. Băieților li se dădeau chei de plastic făcute în Taiwan, considerate ca și cheile Paradisului. Între 1983 și 1988, ani de constante ofensive iraniene contra Basora, au murit 60 de mii de persoane. Anii cei mai decisivi au fost 1985 și 1986.

Cu ajutorul marilor donații și împrumuturi de la statele arabe din regiunea Golfului Persic (mai ales Arabia Saudită) și furnizarea de armament (între alții Uniunea Sovietică, Statele Unite și Franța), Irak a rezistat la sol, în timp ce forțele aeriene atacau orașele iraniene și instalațiile petrolifere în Golful Persic. Iran a început represalii contra statelor care ajutau Irak, în timp ce Saddam Hussein căuta să implice alte state în conflict. În 1987, Statele Unite și alte puteri și-au asumat responsabilitatea de a proteja tranzitul de nave petroliere în Golful Persic.

Irak a primit ajutor tehnic și arme din partea Statelor Unite. Armele sale chimice au fost produse cu materiale de dublu uz acordate de către Statele Unite și unele companii germane. Se calculează că 50.000 de soldați iranieni au murit pe durata conflictului datorită armelor chimice. Prin invazia Iranului, Saddam Husein a urmărit ca Irakul să devine puterea dominantă în zona Golfului Perisc. Războiul a fost un război al tranșeelor, fiind adesea comparat cu Primul Război Mondial, datorită atât tacticilor de luptă, cât și metodelor folosite (gaze de lupra, mitraliere să) Inițial Irakul a cucerit mai multe teritorii iraniene, dar până în 1982, toate teritoriile pierdute de către Iran, au fost recâștigate.

2.3. Lupta propriu-zisă

Războiul a început când Irak a atacat Iranul pe 22 septembrie 1980, printr-o invazie terestră și aeriană a teritoriului iranian. Războiul a survenit după o serie lungă de dispute teritoriale legate de frontiera comună a celor două state și temerile Irakului legate de o insurgență Șiia (ramura islamică predominantă, însă oprimată a Irakului) inspirată de Revoluția Iraniană. Irak dorea de asemenea locul Iranului ca putere dominantă în zona Golfului Persic. Deși Irakul spera să profite de haosul apărut după Revoluția Iraniană și a atacat fără o declarație de război, trupele sale au avut un succes limitat și au fost respinse rapid de iranieni care au recuperat aproape tot teritoriul pierdut până în iunie 1982. În următorii șase ani, Iranul a fost în ofensivă.

1980. 22 septembrie. Avea să fie prima zi din următorii 8 ani în care între Iran și Irak s-a desfășurat un război ce avea să ducă la dispariția a peste un milion de suflete de ambele părți. SUA, au jucat un rol determinant în conflict alimentându-i pe rând, pe cei doi combatanți, cu arme. Și totuși, pentru ce opt ani de conflict? Greu de spus deși istoria menționează câteva repere care ne-ar putea fi de folos în descoperirea cauzelor. Atacând Iranul, în septembrie 1980, președintele irakian Saddam Hussein nu intentiona numai să zdrobească un regim ce putea servi drept model musulmanilor șiiți din țara sa, ci și să schimbe frontiera cu Iranul din mijlocul apelor pe malul oriental al fluviului Shatt-al-Arab și visa poate să anexeze Kuzistanul iranian, bogat în petrol, caci petrolul, atunci si acum a fost marul discordiei.

Așadar, acțiunile militare au început cu atacurile avioanelor irakiene masive ( MiG – 23s și MiG – 21s) asupra centrelor economico-militare și administrative ale Iranului, precum și asupra aeroporturilor sale, porturilor și bazelor navale. Au fost distruse parțial pistele aeroporturilor iraniene, distrugand o parte din rezervele de combustibil, dar aviația iraniană nu a fost grav avariată. Avioanele iraniene F – 4A , F – 5s și F – 14, au fost retrase în prealabil pe aeroporturi alternative. De fapt, la început, până când existau piese de schimb și muniții, aviația iraniană opera mai mult sau mai puțin eficient. În primele zile ale războiului a fost lovit Bagdad-ul, baza aviatică Al – Waleed unde au fost concentrați bombardierele irakieni Il – 28 și Tu – 22.

A doua zi, trupele irakiene au traversat Shatt Al-Arab-ul. Ofensiva a fost efectuată pe un front de 700 km (de la Qasr – în nord până în Khorramshahr la sud). Șase corpuri de armată irakienă au invadat Iranul din trei direcții. Până la sfârșitul primei zile a războiului partea irakiană a reușit să pătrundă pe teritoriul inamicului până la 20 km și să ocupe 1.000 de kilometri pătrați de teritoriu iranian Timp de 10 zile, trupele iraniene au fost împinse 40 km. A fost capturat un număr de orașe iraniene de frontieră. Până la sfârșitul lunii noiembrie 1980, trupele irakiene au ocupat o treime din Khuzestan, avansând până la 80-120 km adâncime în Iran. Irak a intrat în posesia a unui teritoriu de aproape 20 de mii de metri pătrați de teritoriu iranian.

În perioada inițială a războiului (1980 – iunie 1982) acțiunile militare decurgeau în favoarea Irak-ului. Influența supremația stabilită în Forțele Terestre și Aeriene, precum și atacul prin surprindere surpriză, dat fiind faptul că serviciile secrete iraniene au fost afectate grav de epurările post-revoluționare și nu au fost capabile să colecteze informații cu privire la calendarul de atac, numărul și dispunerea trupelor irakiene.

Cu toate acestea, în perioada respectivă a avut loc un eveniment care a determinat în mare măsură cursul (și, poate, chiar și rezultatul) războiului Iran – Irak. Avioanele israeliene au distrus complet programul nuclear irakian care era supravegheat direct, de la mijlocul anilor 1970, de către Saddam Hussein. El a fost cel care, în septembrie 1975 acăzut de acord cu francezii la achiziționarea a două reactoare nucleare. La începutul lunii septembrie 1980, au ajuns în siguranță în suburbiile din Bagdad. Ele au fost instalate lângă reactorul sovietic deja existente într-un centru nou – construit nuclear după revoluția din iulie ( "Sabaatashr Tammuz" ).

Numai după aceea forțele terestre irakiene au trecut granița iraniană. În primele 8 luni iranieni au întreprins mai mult de 10 de încercări de a bombarda "Osirak". Dar numai o dată au reușit să deterioreze parțial sistemul extern de răcire a reactorului, în alte cazuri, "fantomele" sau au fost distruse de apărarea aeriană a Irak-ului, sau, întâlnind focul antiaerian reveneau la bazele lor, eliberandu-se de muniție pe principiul "la întâmplare".

Saddam Hussein grabea. Lansarea reactorului principal a fost planificată, inițial, pentru luna iulie 1981. Dar termenul s-a dovedit a fi nerealist. Francezii au cerut să fie amânată până în septembrie – ca până la această data să fie optimizate toate agregatele, să fie încărcat combustibil și reacția în lanț va oglindi parametrii (maximali) calculați. Saddam a fost de acord și a luat toate lucrările sub controlul său. El a fost sută la sută sigur că prezența plutoniului va face regimul Khomeini mai maleabil, predispus la o încetare a focului în condițiile impuse de Bagdad. În plus, perspectiva unei bombe nucleare va schimba radical situația din Orientul Mijlociu.

Sperând că va fi sprijinit de țările arabe împotriva tradiționalului dușman persan, Saddam Hussein credea că va obține o victorie fulger. Dar războiul între cele două țări a fost interminabil. Primul a fost Războiul Frontierelor, pe parcursul căruia iranienii au lansat împotriva dușmanului valuri de asalt umane modest înarmate, în rândurile cărora se aflau și copii, în timp ce irakienii foloseau arme chimice. A urmat apoi, intre 1984-1988 ceea ce istoria a consemnat ca fiind Războiul orașelor, cand acestea au fost cu precadere bombardate și, in final, Războiul din Golf, în care fiecare dintre participanți a încercat să scufunde petrolierele adversarului, sa mineze golful și sa controleze navigația.

Asta a fost însă momentul în care țările occidentale, care susțineau Irakul vânzându-i arme deși furnizau uneori simultan armament și Iranului, așa cum s-a demonstrat atunci când a ieșit la lumină Afacerea Irangate, n-au putut accepta această ultimă formă de conflict, care punea în pericol aprovizionarea lor cu petrol. 1987 este anul în care puterile occidentale au decis să intervină desfășurându-și flota de război în regiune. Epuizați, supuși presiunii internaționale, cei doi beligeranți sfârșesc prin a accepta încetarea focului sub egida O.N.U, care devine oficială la 20 august 1988. Războiul a făcut peste 1.000.000 de victime și nu i-a permis lui Saddam Hussein să obțină ceea ce dorea. Minoritatea kurdă din Irak și din Iran a trebuit să facă totuși față timp de zece ani ostilității sângeroase a regimurilor de la Bagdad și Teheran.

Saddam Hussein își folosea „arma petroliera” pentru a-și extinde capacitățile militare și dominația regională. În 1980 Irakul a devenit unul din cei mai mari producători de petrol ai OPEC. Excedentul comercial al Bagdadului  din petrol îi aducea 26 de miliarde de dolari anual. Între 1973 și 1980 Irakul s-a înarmat în forță, după care a atacat Iranul. Războiul a durat 8 ani și a distrus mult din infrastructura petrolieră locală. Prețul petrolului a oscilat semnificativ în timpul războiului dintre Iran și Irak, dar fluctuațiile au fost în general ținute sub control de către Arabia Saudită și Kuweit, care au mărit producția.

În perioada de început a războiului cu Irak-ul, Iranul și-a îmbunătățit structura organizatorică a armatei, numărul de divizii și brigăzi a crescut. A devenit mult mai eficientă comanda și controlul trupelor, s-au impus în operațiunile de luptă grupurilor operaționale, inclusiv reprezentanți ai armatei, IRGC și "Basiji". Dar cel mai important – a crescut furnizarea de arme pentru armată și echipamente militare. În condițiile unui embargo internațional s-au folosit canale semi – legale și ilegale pentru achiziționarea echipamentelor militare și pieselor de schimb din străinătate. Numai în perioada 1979-1986, țări precum Argentina, Brazilia, Israel, Indi , Islanda, Italia, China, Libia, Olanda, Pakistan, Polonia, Portugalia, Coreea de Nord, Siria, URSS, Statele Unite ale Americii, Taiwan, Franța, Cehoslovacia, Chile, Elveția, Suedia, Etiopia, Coreea de Sud, Japonia și altele câteva au vândut armament Iranului în valoare de mai mult de 15.7 miliarde dolari. Prin urmare, în ciuda pierderilor grele, numărul de arme și echipamente militare a crescut.

Toate acestea au permis conducerii iraniane în a doua etapă de confruntare (iulie 1982 – Februarie 1984) să efectueze o serie de acțiuni ofensive pe scară largă pe frontul de sud, centru și nord. Dar, ca o regulă, operațiunile erau caracterizate de pierderi uriașe în forța umană de muncă și se încheiau, fie cu succese tactice minore sau cu retragerea forțelor în pozițiile lor inițiale. Pierderea de iranieni, de exemplu, în operațiunea "Moharram" (noiembrie 1982) s-a ridicat la mai mult de 15 mii de morți, în "Operațiunea Khyber" (februarie 1984) – mai mult de 100 de mii. Pierderi grele sufereau și trupele irakiene care se apărau mobil, activ, foloseau retragerea planificată a trupelor, contraatacuri blindate și formașiuni contraatac cu sprijin aerian. Ca urmare, războiul a ajuns într-o poziție de impas și a luat din ce în ce mai mult forma unui "război de epuizare". Iranul,în mod clar, spera la mobilizarea propriului potențial – 2 milioane de oameni. În Irak , aceasta nu depășiea 650.000 .

Perioada finală a războiului (martie 1984 – august 1988) a fost caracterizată printr-o combinație de operațiuni de arme ale forțelor terestre și maritime, care a primit în istoriografia externă și internă, numele de "războiul tanc". Încercând de a finaliza victorios acest război, autoritățile iraniene au anunțat mobilizarea suplimentară, datorită căreia a fost posibilă compensarea pierderilor și creșterea eficacității trupele de pe front. De la sfârșitul lunii decembrie 1986 până în mai 1987 conducerea forțelor armate iraniene au susținut zece operațiuni ofensive având denumirea comună "Karbala" și numerele de serie de la 1 la 10. Cele mai multe dintre ele au avut loc în sectorul sudic al frontului, rezultatele au fost nesemnificative, iar pierderile – imense. Numai în primele două zile ale operațiunii "Karbala – 4" iranieni au pierdut mai mult de 10 mii de oameni, iar irakienii – nouă mii morți și răniți.

Războiul a demonstrat o deosebita cruzime. Irak-ul, cu sprijinul și complicitatea Statele Unite, de mai multe ori au aplicat împotriva trupelor iraniene substante chimice otravitoare (CWA). Prima aplicare a CWA-ului pe scară largă a fost în februarie 1984, ca răspuns a Irak-ului împotriva ofensivei majore a infanteriei iraniene asupra Basrei în decursul operației "Rasvet- 5". A doua, și mai devastatoare, folosire a CWA-ului a avut loc în cadrul operașiei "Rasvet- 9" atunci când pe 24 februarie 1986 mai mult de 100 de mii de soldați iranieni au pătruns în nordul Irakului în apropiere de Kirkuk. Atacul forțelor iraniene au curmat viața a mai mult de jumătate din populația acesteia. Operația a eșuat. În total , în timpul războiului, s-au constatat 14 cazuri de folosire a CWA-ului de către Irak.

Războiul Irano-Irakian (1980-1988) ar fi putut dura doar doi ani (din cauza rezistenței înverșunate a iranienilor și a slăbiciunilor militare ale irakienilor Iranul câștigă în 1982 războiul) dar setea de răzbunare și refuzul lui Khomeini de a accepta armistițiul oferit de Irak au dus la prelungirea războiului cu încă șase ani și la moartea a peste 95.000 de tineri soldați iranieni. Khomeini s-a dovedit a fi astfel cel mai de temut dușman al propriului său popor și totodată cel care a forțat întregul Orient Mijlociu să facă mulți pași înapoi.

2.4. Analiza raportului de forță/eficiență a pregătirilor militare

Războiul dintre Iran și Irak a constituit și o relatarea raportului de forțe, poate nu atât a statelor direct implicate cât a puterilor care susținea una sau cealaltă parte beligerantă. Diferențele gradului de înarmare, a numărului populației, precum și a dotărilor moderne din arsenalul fiecareia dintre părți invită la o reflecție asupra organizării și iscusinței de a folosi materialele în direcția și în scopul potrivit.

Astfel, la momentul începerii acțiunilor militare dintre Iran și Irak raportul dintre forțele și mijloacele părților aflate în conflict s-au prezentat, după cum urmează. Armata terestră a Irakului era formată din 140 de mii de ofițeri și soldați, 1.300 de tancuri, 1.700 de tunuri și mortiere, artilerie de câmp, în Iran erau 70 de mii militari, 620 de tancuri, 710 de tunuri și mortiere. Superioritatea Irak-ului în ceea ce privește forța militară vie și tancuri era de 2 ori mai pare decât cea a Iranului, iar de tunuri și mortiere – de 2,4 ori mai mare.

În ajunul războiului, Iran și Irak dețineau o cantitate egală de avioane de lupta (316 și, respectiv, 322). Părțile au fost înarmate, cu câteva excepții, fie cu aeronave americane sau sovietice care, din 1950, a devenit una dintre cele mai comune caracteristici ale războaielor locale și conflictele armate. Cu toate acestea, forțele aeriene irakiene depășeau numeric foarte mult pe cele iraniane în toate privințele. În aceasta, a jucat un rol major continuarea colaborării Irak-ului cu Uniunea Sovietică și țările arabe, forțele aeriene a cărora foloseau aceleași tipuri de aeronave de producție sovietică. Lovitura asupra pregatirii și dotării militare aeriene a Iranului a dat-o. în primul rând, ruperea legăturilor militare tradiționale cu Statele Unite, după revoluția islamică, și în al doilea rând, noua represiune guvernamentală împotriva ofițerilor și piloților de nivel înalt și mediu din Forțele Aeriene.

În ceea ce privește forțele navale, marina celor două țări au avut un număr aproximativ egal de nave de luptă și bărci (în Iran – 132 în Irak – 94). Dar forțele militare navale iraniene depășeau numeric pe cele irakiene după numărul de nave de război de clase superioare. În marina militară irakiană lipsea aviația navală, pușcașii marini. Posibilitățile forței maritime irakiene au fost limitate considerabil de locația nefavorabilă a bazelor navale din Umm Qasr și Basra.

Astfel, de la începutul războiului, Irak a avut o superioritate copleșitoare în armata terestră și forțele aeriene, Iranul a reușit să mențină un avantaj asupra Irakului numai în armamentele și echipamentele navale, dar și această superioritate a fost doar în termeni cantitativi, nu și calitativ.

Succesul militar înregistrat de Irak în acest război, a fost în relație direct proporțională cu superioritatea considerabilă la capitolul armament (de trei ori în artileria grea și tancuri, de cinci ori – în forțele aeriene). Un factor important care a contribuit la slăbirea poziției Iranului, l-a constituit faptul că Irakul a fost capabil de a neutraliza activitatea militară a trupelor iraniene prin atacurile asupra bazelor inamicului prin spate și în zone de concentrare a trupelor. Irak-ul, de asemenea, a reușit să submine economia iraniană, distrugând în mod eficient principalele terminale de petrol, și alte unități importante economice și industriale. Veniturile din exporturile de petrol au scăzut brusc în 1987, Iran a obținut din vânzarea petrolului nu este mai mult de 11 miliarde de dolari, în armată alocându-se doar aproximativ 9 miliarde dolari din această, această sumă nefiind suficientă pentru organizarea și desfășurarea operațiunilor ofensive. Deci, Iranul nu a reușit să meargă în ofensivă în toamna lui 1987 și nici iarna anului 1988, după cum a fost planificat de Generalul Major al armatei iraniene.

În timpul războiului, Iranul a construit în străinătate 3 barci dotate cu rachete ( Franța), 9 nave-tanc (Anglia, Danemarca, Coreea de Nord și Pakistan), transport universal de alimentare (Anglia) și aproximativ 50 de bărci de mică deplasare de tip "Bogammer" (Suedia). Din China și Coreea de Nord au fost livrate pe uscat arme de uscat "Silkuorm". În plus, Iranul a primit prin Libia, Siria și Iugoslavia mai multe tipuri de mine navale sovietice (în terminologia de Vest – "crab", AMA – 1, M – 70, etc ) .

La rândul său , Irak-ul procurat din Iugoslavia 9 nave mari de patrulare (cum ar fi "PB 90" ), din Anglia – 6 barci cu pernă de aer (cum ar fi " Winchester" SR N 6) și 3 nave-tanc. Printre rachetele anti – navă părțile foloseau cu succes "Harpoon" , "C Killer" , "Meyervik", precum și sovieticul T – 15.

De la începutul războiului dintre Irak și Iran (septembrie 1980) echipajul corpului de ofițeri al armatei iraniene a fost de 45-55% de personal, soldați și sergenți – 60-70 %. Aproximativ 45 % din arme și echipamente militare erau în condiții improprii pentru luptă .

Pe toată perioada războiului în Irak au fost specialiști militari sovietici. Pentru al cita pe locotenentul – generalul retras Anatoli Mokrousov "specialiștii sovietici instruiau soldații și ofițerii irakieni în folosirea armelor noastre (aici, sovietice), echipamentelor militare, în centre de formare, unități și formațiuni ale forțelor armate naționale. Caracteristic este faptul că desfășurarea strategică a cursurilor de pregatire în armata irakiană și concentrarea trupelor la granița inamicului a avut loc în secret, în primăvara anului 1980, sub pretextul manevrelor și organizării școlilor de vară pentru rezerviști. Deși eu și ambasadorul Anatoli Barkovsky au avut relații cu țara și armata, inclusiv cu președintele Saddam Hussein, ministrul Apărării, Viceprim-ministrul, colonelul – generalul Adnan Heyralu, șeful Statului Major Shenshala, nimeni dintre aceștia nu au pomenit nici urmă de pregatire sau lupptă cu Iranul. Este suficient să spunem că Irakul a fost una dintre puținele țări care au aprobat în decembrie 1979 invazia sovietică din Afganistan, în conformitate cu acordul bilateral de prietenie și cooperare. Și totuși, războiul pentru noi a fost o surpriză. Cu toate acestea, militarilii noștri-translatori cate ceva mi-au raportat. La urma urmei, ei au fost foarte pregătit, citeau foarte mult, ascultau radioul. În special, a fost raportat că în ajunul războiului irakienii au adus în țară rezervele sale de aur care se aflau la păstrare în Elveția. Deci – se pregăteau. Poziția intransigentă a lui Khomeini (de a duce războiul până la sfârșitul glorios) a forțat Bagdadul sa continue lupta. În această situație, Biroul Politic al PC-ului a revenit încă o dată la decizia luată mai devreme de a retrage toți specialiștii militari sovietici din Irak și de a impune un embargo asupra livrărilor de arme rusești în această țară. Cu toate acestea, eu am convins șeful Statului Major N.Ogarkov să nu atingă specialiștii nostri. Pentru că, în acest caz, nu am mai fi primit nici măcar comezi pentru piese de schimb din partea Irak-ului. Și în acel moment Irak-ul acorda 65 la suta din profitul său în valută URSS-ului pentru exportul de arme și echipamente militare (AME)."

În paralel cu situația din Irak, Iranul, la inceputul lui 1980 nu a făcut achiziții importante în îmbogățirea și imbunătățirea sistemului de apărare aeriană, cu excepția livrărilor către Iran a rachetelor "Hawk", care, în mod ironic, au fost importate din Israel și Statele Unite în timpul războiului Iran-Irak. În afară de informațiile puse la dispoziția publicului cu privire la furnizarea de HQ-2 SAM de producție chineză (complexul în continuare a fost modernizat și a primit denumirea Sayyad-1 și Sayyad-1A), este încă în dotarea armatei. Odată cu sfârșitul războiului de 8 ani, Iranul a devenit din nou interesat de construirea unui sistem eficient de apărare aeriană.

Capitolul 3. Încheierea războiului și consecințele sale

Conflict armat dintre Irak si Iran a fost o provocare serioasă pentru ambele parti. Pana in momentul respectiv statele sus mentionate nu au dus un razboi atât de greu și lung. În ciuda faptului ca au fost mobilizate toate eforturile, nici una, nici cealalta parte nu a reușit realizare unui avantaj decisiv pe front și atingerea scopurile politice ale războiului. Cu retragerea trupelor irakiene dupa linia frontierei de stat, beligeranții de fapt, s-au întors la situația inițială înainte de începerea conflictului.

Cu toate ca, inițiativa militară în acest conflictul era preluata temporar de Iran, încercările sale de a muta pe teritoriul irakian luptă, per ansamblu, nu au avut succes. Cu toate acestea, guvernul iranian condus de Khomeini, in primii ani ai războiului, a eschivat de la soluționarea politică a relațiilor cu Irak-ul și a continuat să caute modalități de soluționare pe filiera militară.

Aceasta a condus la o concentrarea, în continuare, a eforturilor părților de a consolida forțele armate și creșterea capabilităților lor militare, în general. Reglementarea politică, în aceste conditii, în primii ani ai conflictului a fost văzuta doar ca o perspectivă îndepărtată. Desigur, confruntarea militară a fost conținutul principal al politicii celor două țări una împotriva celeilalte.

În aprilie-iunie 1988, Irak a implementat o serie de ofensive de succes. Bagdad si-a eliberat integral teritoriul sau si din nou a invadat Iranul. La 17 iulie 1988, Khomeini si-a dat acordul pentru un armistițiu, care a intrat în vigoare la 20 august 1988. In zona operațiunilor militare au fost trimisi delegati ONU care aveau ca misiune menținerea păcii.

În timpul conflictului , părțile nu au demonstrat noi tactici eficiente de război și aplicații disponibile pe armatele lor de arme de arme moderne . Iran în mai multe rânduri a încercat pentru a atinge succesul , datorită superioritatea numerică mare . Cu toate acestea , în aceste cazuri , atunci când irakienii s-au opus presiunea maselor de fanatici musulmani iraniene competent succes organizație de luptă a fost , de obicei, pe partea irakiană .

În timpul conflictului, părțile nu au demonstrat noi tactici sau metode eficiente de utilizare a armamentului modern pe care le aveau in dotare. Iran în mai multe rânduri a încercat atingerea succesul datorită superioritatii numerice.

Soarta decisiva a conflictului era data de fortele terestre, in special, și cele paramilitare, formate si instruite cu sprijinul activ al Forțelor Aeriene. Forțele armate ale celor două țări nu au demonstrat capacitatea de a intretine actiuni militare de amploare, cristalizandu-se si slaba pregatire a personalului.

Cu toate acestea, în anii conflictului armatele au dobândit experiență militară considerabilă, care a afectat, cu siguranță, atât rezultatul conflictului, cat și orientarea ulterioara a dezvoltării militare.

Utilizarea de arme moderne în conflict au fost pe o scara larga. Eficacitatea echipamentelor și armelor de producție sovietică de pe câmpul de luptă, a fost, în general, mai mare decât modelele de arme occidental, chiar daca irakienii nu au folosit la maximum potențialul de arme sovietice. Nu întâmplător comandantul iranian a încercat să profite din plin de tehnica sovietica capturata de la irakieni, precum și sa o achizitioneze prin țări terțe sau direct.

Războiul dintre cele două țări vecine, a durat 7 ani și 11 luni. Nici Irak-ul, nici Iranul nu au atins obiectivele stabilite la începutul ostilităților. Cu toate acestea, și Teheran și Bagdad au anunțat triumful lor militar. Conform unor estimări, Iranul a pierdut 300 de mii de oameni, iar altii 700 de mii de oameni au fost raniti. Pierderilor irakiene în forța de muncă s-au ridicat la 120 de mii de oameni, iar răniți – 300 mii. Ambele părți și-au pierdut mai mult de 1500 de tancuri, TAB-uri si 1500 BMP, 2 mii de tunuri și mortiere, 250 de avioane de luptă și elicoptere.

Conflictul armat Iran – Irak conflict a avut un impact enorm asupra situației politice și economice din ambele țări beligerante, și în situația din regiunea Orientul Mijlociu în întregime. Cele mai afectate au fost industria producătoare de petrol și rafinare ale Iranului și Irak-ului, ceea ce a însemnat o lovitură asupra capacității celor două țări de a-și menține sau de a-și crește încasările valutei străine. Războiul a costat Iranul aproximativ 14 miliarde dolari pe an, iar veniturile sale de petrol în 1987 au reprezentat doar 6 miliarde. Având în vedere că rezervele valutare ale țării, în 1985 nu a depășit 5 miliarde de dolari, se poate susține că Iranul s-a confruntat cu dificultăți financiare grave.

În Irak, producția de petrol a scăzut de la 170.3 milioane de tone în 1979 la 44 mln de tone în 1981. Producția de petrol în anii 1979-1985 scăzut cu o medie de 13,8 % pe an. Au scăzut și exporturile – de la 160.4 milioane de tone în 1979 la 34,1mln de tone în 1981 . Între 1979 și 1985 exporturile de petrol au scăzut cu o medie de 26% în fiecare an. Situația a revenit după punerea în funcțiune a celor două conducte noi (în 1983 de la Kirkuk la Dortyol-ul turc și în 1985, din sudul Irakului la portul saudit Yanbo). Veniturile din exporturile de petrol irakian au crescut la 11,5 miliarde de dolari, adică aproape au ajuns la valoarea costului anual al războiului pentru Irak.

Înainte de începerea războiului dintre Iran șiIrak, Irak-ul a fost una dintre cele mai bogate țări din lumea a treia. Numai în băncile străine erau mai mult de 30 miliarde dolari. După război, Irak a devenit o țară falită, datorțnd diferitelor state aproximativ 80 miliarde dolari (dintre care 7 miliarde – URSS). Pentru restaurarea infrastructurii avariate au fost nevoie de cel puțin 100-120 miliarde dolari.

În general, conflictul armat dintre Irak și Iran oferă materiale, demn de remarcat, pentru a studia experiența războaielor locale între țările în curs de dezvoltare, cu un potențial militar și economic relativ scăzut, intr-un teatru de operațiuni cu condiții fizico-geografice complexe.

=== Lucrare_(1) ===

RĂZBOIUL DINTRE IRAN ȘI IRAK

1980-1988

Cuprins

Introducere …………………………………………………………………… pg. 4

Capitolul 1. Situația geopolitică în Asia Mijlocie în perioada războiului

rece ………………………………………………………………………… pg. 5

1.1. Prezentarea geografică a Marelui Orient Mijlociu ……..………. pg. 5

1.2. Actorii din regiune (Iran, Irak) ……………………………… pg. 13

1.3. Cauzele ……………………………………………………… pg. 18

1.4. Revoluția islamică …………………………………………… pg. 21

Capitolul 2. Desfășurarea ostilităților ……………………………….. pg. 24

2.1. Cauzele diferendului internațional dintre Iran și Irak …………pg. 24

2.2. Invazia ………….……………………………………………. pg. 28

2.3. Lupta propriu-zisă ……………………………………………… pg. 30

2.4. Analiza raportului de forță/eficienta pregătirilor militare – pg.

Capitolul 3. Încheierea războiului și consecințele sale – pg.

3.1. Intervenția comunității internaționale (ONU) –pg.

3.2. Impactul asupra securității regiunii Orientului Mijlociu –pg.

3.3. Evoluții ulterioare – pg.

Concluzii – pg.

Bibliografie – pg.

Anexe – pg.

Introducere

Subiectul care mi-am propus să-l abordez în acestă lucrare este „Războiul dintre Iran și Irak” declanșat în anul 1980 ca urmare a neînțelegerilor existente la nivel politic. Între fundamentaliștii iranieni șiiți – care au ajuns la putere în 1979 și l-au alungat pe șahul Reza Pahlavi – și liderul sunnit ce se afla la conducere în Irak, situația s-a tensionat rapid, ca rezultat al opiniilor diferite pe care le aveau ayatolahul Khomeiny, respectiv Saddam Hussein în privința modului cum trebuiau conduse statele musulmane. Iar existența unei minorități șiite în sudul Irakului nu a făcut decât să amplifice temerile conducătorului irakian în legătură cu o posibilă înlăturare a sa de către regimul de la Teheran.

În consecință, Saddam Hussein a declanșat o serie de represalii împotriva populației șiite din Irak, fapt ce a stârnit un val de proteste în capitala Iranului. A urmat o escaladare a tensiunii dintre cele două state, iar disputa teritorială a reprezentat doar un ingredient în amalgamul de rațiuni politice care au condus la un război pustiitor și inutil. După opt ani de suferințe impuse celor două popoare, fără să se înregistreze victoria militară decisivă, între cele două părți s-a încheiat un armistițiu (august 1988). Cu acel prilej, regimul de la Bagdad renunța la pretenția să ca Irakul să aibă o suveranitate deplină asupra fluviului Shatt-el-Arab. Practic, s-a revenit la sistemul antebelic de folosire în comun a estuarului acelui curs de apă, care constituie în același timp și o graniță naturală între cele două state.

Pentru corectitudinea și obiectivitatea informațiilor prezentate am folosit metode și tehnici metodologice relevante, respectiv, examinarea literaturii de specialitate, atât a celor de proveniență occidentală, cat și orientală (inclusiv rusă, irakiană, iraniană și americană). Astfel, colectarea informațiilor s-a bazat pe metode ți tehnici de cercetare teoretică și empirică a documentelor, printre care pot menționa observarea non-participativă, interpretarea datelor istorice, analiza articolelor, analiza comparativă.

Așadar, rezultatele studiului subiectului propus sunt sintetizate în lucrarea de față și este structurată după cum urmează:

Capitolul 1 intitulat „Situația geopolitică în Asia Mijlocie în perioada războiului Rece” face o prezentare de ansamblu a conjuncturii, în special politice și geostrategice, din zona de influență a celor 2 state – Iran și Irak. De asemenea, o atenție primordială este acordată în acest capitol cauzelor izbucnirii conflictului irano-irakian care are drept scop cristalizarea ăi evidențierea status-quo-ului atât din perioada imediat apropiată izbucnirii războilui cât și moștenirea istorică care s-a oglindit în acest conflict și care își mai păstrează reminiscențele și în prezent.

Capitolul II face o incursiune în derularea operațiunilor militare în cei aproape 8 ani de război. Sunt redate aici dezideratele celor două părti precum și obiectivele, scopurile acțiunilor lor. În egală măsură se realizează și o prezentare a pozițiilor marilor puteri: SUA și URSS care au avut nu ultimul rol în desfășurarea acestui razboi.

Deznodământul evenimentului analizat este realizat în Capitolul III prin trecerea în revistă a sfârșitului conflictului, actorilor care au participat la finalizarea războiului, precum și a urmărilor pe plan local și regional ai conflagrației din Golful Persic.

La finalul lucrării sunt prezentate concluziile personale cu referire la evenimentul în sine, implicațiile externe și ecourile razboiului în perioada actuală. De asemenea, în final studiul prezintă anexele cu principalele documente care reprezintă reglementarile dintre cele 2 părți beligerante de-a lungul timpului, precum și Rezoluția ONU în problema conflictului irano-irakian.

Capitolul 1. Situația geopolitică în Asia Mijlocie în perioada războiului

Rece

Orientul Mijlociu este o zonă geografică situată în sudul și estul Mării Mediterane, care se întinde din estul Mediteranei până în Golful Persic. Orientul Mijlociu este o subregiune a Asiei, însă unii geografi susțin că este o parte a Africii. Cele trei culturi principale din Orientul Mijlociu sunt cea persană, cea arabă și cea turcă. Aceste sfere culturale au origini lingvistice și etnice diferite. Termenul „Orientul Mijlociu” definește o zonă generală, deci nu există granițe precise. Majoritatea geografilor consideră că acesta include Arabia Saudită, Bahrainul, Egiptul, Emiratele Arabe Unite, Iranul, Turcia, Irakul, Israelul, Iordanul, Kuweitul, Libanul, Omanul, Qatar, Siria, Yemen și teritoriile palestiniene (West Bank și Strâmtoarea Gaza).

1.1. Prezentarea geografică a Marelui Orient Mijlociu

Țările din Maghreb (Algeria, Libia, Măroc și Tunisia) au legături strânse cu Orientul Mijlociu, datorită asocierii lor culturale și istorice puternice. Țările africane Mauritania și Somalia au de asemenea legături cu regiunea. Turcia și Cipru, deși din punct de vedere geografic, fac parte din Orientul Mijlociu, se consideră părți ale Europei (deși Universitatea Tehnică a Orientului Mijlociu este situată în Ankara, Turcia). Afganistanul, situat în estul Orientului Mijlociu, este și el uneori considerat a face parte din acesta.

1.1.1. Arabia Saudită.

Cu numele său oficial-Al Mamlaka Al-Arabiya As-Sa ‘Udiya, Regatul Arab Saudit este situat în sud-vestul Asiei, ocupând cea mai mare parte a Peninsulei Arabia. Este învecinată cu alte state arabe : Iordania, Iraq, Emiratele Arabe Unite, Oman, Yemenul, dar și cu ape : Golful Persic și Marea Rosie. Cu un teritoriu de 2 150 000 km², Arabia Saudită are o populație mică, cifrată în 1996 la un număr de 18 426 000 de locuitori și cu o densitate de doar 9 loc/km². Această populație se concentrează cu precădere în oazele din zona centrală a țării precum și pe cele două litoraluri (mai numeroasă pe litoralul Marii Roșii). Circa 20 la sută din populație este nomada iar deșertul Rub’al Khali, situat în sudul țării, este complet lipsit de populație. Islamismul are ponderea cea mai mare în Arabia Saudită ca religie cu un procent de 98 la sută.

Capitala țării este Riyadh, situat în centrul țării, într-o oază la poalele munților Tuwaik cu o populație de circa 1 500 000 de suflete. Centru al wahabitilor la începutul secolului al-XIX-lea, Riyadhul devine în 1932 capitala Arabiei Saudite. Între 1959-1976 sediul administrației s-a aflat la Jeddah, Riyadhul rămânând reședința suveranului și a guvernului. Este un important centru comercial și cultural precum și nod al transporturilor caraviniere din Peninsulă. Deține numeroase instituții de învățământ laic și religios. Monumente mai importante se remarcă moscheea Jami’da și Palatul regal al-Murabba. Orașe importante : Jeddah, Mecca, Ta’if, Medina și ad-Damman.

Limba oficială este arabă. Limba semită, arabă ia naștere în Peninsulă Arabia, de unde se răspândește în secolele VII-VIII, odată cu expansiunea arabă în Orientul Apropiat și în Peninsulă Iberică, devenind limba religioasă și literară a întregii lumi musulmane. Limba arabă folosește din prima jumătate a mileniului I e.n. un alfabet propriu (cu scrierea de la dreapta la stânga). Răspândită pe un teritoriu întins, araba a suferit influenta idiomurilor locale, separându-se în mai multe dialecte. În Arabia Saudită de astăzi se vorbește un dialect propriu Peninsulei Arabia. Din punct de vedere administrativ, Arabia Saudită este împărțită în 17 provincii numite « manatiq idariyah », și anume: ‘Afif, al-Jawf, al-Khasirah, al-Madinah, al-Mataqah ash-Sharqi-yah, al-Qasim, al-Qurayyat, ar-Riyadh, ‘Asir, Baljarshi, Bishah, Ha’il, Makkah, Mintakat al Hudud ash-Shamaliyah, Najran, Qizan și Ranyah.

Ca și organizare de stat, Arabia Saudită este o monarhie absolută, un regat ereditar în care regele domnește în conformitate cu dreptul sacru islamic(sharia) și tradițiile arabe. Nu există o succesiune la tron prestabilită, suveranul fiind desemnat de către un consiliu format din membrii familiei regale. Sărbătoarea națională a Arabiei Saudite este 23 septembrie 1932-aniversarea întemeierii regatului saudit iar moneda națională este Riyalul, care este egal cu 100 de Halalah.

Economic, Arabia Saudită este cel mai mare exportator de petrol și cu cele mai mari rezerve cunoscute până în prezent. Ea cunoaște o adevărată explozie în domeniul investițiilor și a construcțiilor, în principal în domeniul industriei, al transporturilor și agriculturii. S-au construit numeroase unități industriale, îndeosebi cele de rafinare a petrolului(Jaddah, Riyadh), îngrășăminte chimice(ad-Damman), produse metalurgice(Jeddah). Arabia Saudită deține ca resurse minerale imense cantități de petrol, gaze naturale precum și minereu de fier, cupru și aur în cantități mai mici. Produce anual produse siderurgice, benzină, uleiuri ușoare, uleiuri grele, energie electrică, gaze lichefiate, îngrășăminte azotoase, ciment, produse alimentare(zahăr, lapte, unt, carne, băuturi nealcoolice).

1.1.2. Afghanistan.

Denumirea oficială este Da Afghanistan Dimukratik Jomhuriyat (Republica Democratică Afghanistan), denumire care a fost din nou reintrodusă după căderea regimului taliban. Afghanistanul este situat în partea central-sudica a Asiei și se învecinează cu Turkmenistan, Uzbekistan, Tadjikistan, China, Pakistan și Iran..

Are o suprafață de 650 000 de km² și o populație de 21 472 000 de locuitori (1996) având densitatea de 33 de loc/km². Populația este compusă în majoritate de afghani(pashtuni)-60 la sută, tadjici-30 la sută, uzbeci-5 la sută, hazarahi-3 la sută s.a. Și în această țară, islamismul deține ponderea cea mai mare (98 la sută ), 9/10 fiind musulmani suniti, restul fiind șiiți.

Capitala țării este Kabul. Este situat în estul țării la 1 800 metri altitudine, într-o depresiune drenată de răul omonim. Cu o populație de aproximativ 1 400 000 de locuitori, Kabulul are o istorie destul de scurtă. Ridicat pe locul unei așezări datând din mileniul II î.e.n., Kabulul cunoaște prima epocă de înflorire în timpul lui Babur Zahir Ed-Din (1483-1530), care face din oraș reședința Imperiului Marilor Moguli. Timur Șah Durrani muta în 1775 capitala statului afghan întemeiat de predecesorul său, Ahmad Șah Durrani, de la Kandahar la Kabul. Datorită anarhiei instaurate de preluarea conducerii statului de talibani, Kabulul a fost radical transformat din punct de vedere economic, social, politic, cultural și religios. Datorită ideologiei lor profund islamice, Kabulul a fost radical schimbat în perioada în care aceștia s-au aflat la conducere (1995-2002). Acum el se aseamănă precum un oraș pe cale de dispariție din pricina sărăciei, a foametei și a bolilor. Orașele principale afghane sunt: Kandahar, Herat, Mazar-i-Sharif, Jalalabad, Kunduz, Beghlan, Maymana,

Limba oficială a acestei țări este afghana(pashtu) și aparține grupului iranian oriental al familiei de limbi indo-europene; folosește alfabetul cu caractere arabe (varianta persană). Este împărțită administrativ din 30 de provincii numite «vilayat». În anii ’80, Afghanistanul este invadat de U.R.S.S., care dorește să instaureze un regim comunist pro-rus. După un îndelungat și sângeros război, U.R.S.S.-ul este nevoit să-și retragă trupele de pe teritoriul afghan. În 1992, președintele țării este ales Burhanuddin Rabbani, care conduce doar până în 1995 fiind înlăturat în urma loviturii de stat a talibanilor, care introduc un regin extrem de dur și ideologic.

În urma atentatelor din 11 septembrie 2001, regimul taliban este înlăturat de Coaliția Internațională Antiteroristă și este introdusă o conducere interimară în fruntea țării având sarcina de a reface țară. Economia Afghanistanului este în curs de dezvoltare și dispune de variate resurse de subsol. Acestea sunt parțial cunoscute și valorificate (excepție gazele naturale) datorită tehnologiei aproape inexistente în această țară înapoiată economic.

Bahrain. Mashyaka Al-Bahrain (Seicatul Bahrain) reprezintă denumirea oficială a acestui stat situat în Asia de Sud-Est, în Golful Persic sub formă de arhipelag, este așezat la între Qatar și Arabia Saudită. Are o suprafață de doar 660 km² și o populație de 578 000 locuitori (în 1996) formată din arabi (73 la sută), pakistanezi (9 la sută) indieni (5 la sută), europeni (5 la sută), iranieni, etc. Circa 80 la sută din populație se concentrează în nord-estul țării: în capitala și împrejurimi și pe insuliță Al Muharrak. Majoritatea populației aparține islamismului (95 la sută), din care jumătate sunt sunniți și jumătate șiiți.

Capitala țării este Manama cu o populație de 200 000 de oameni și este situată pe țărmul nordic al insulei Bahrain. Capitala este menționată documentar pentru prima dată în 1345, reședință a dinastiei al-Khalifa din 1783, orașul cunoaște o dezvoltare rapidă din deceniul 4 al secolului XX, când devine cel mai important centru industrial (rafinarea petrolului, aluminiu, ciment, produse alimentare, șantiere de reparații navale), meșteșugăresc și comercial al micului stat. Este cel mai mare punct de comercializare a perlelor din Golful Persic și unul din primele opt mari centre mondiale de comercializare a aurului. Este de asemenea un important port în regiune. Orașe mai importante sunt : Al-Muharrak, Jidd Hafs, Rifa’a, Sitra și Isa Town.

Limba oficială este arabă (dialectul propriu peninsulei Arabia), uzuală este folosită engleza. Este împărțită administrativ în 12 regiuni. Moneda națională este Bahrainul dinar și care este egal cu 1000 de Fils. Sărbătoarea națională a Bahrainului este 16 decembrie (aniversarea uracarii pe tron a emirului-1961).

De-a lungul timpului, Bahrainul, a reprezentat o bază importantă pe ruta comercială spre India. Stăpânit de-a lungul secolelor de sumerieni (identificat ipotetic cu străvechiul Dilmun), ahemenizi, seleucizi, părți, sasanizi, Bahrainul este cucerit și stăpânit în secolul VII de arabi, care impun limba și religia, apoi de portughezi (1521-1602) și de persani (1602-1783). Arabi originari din Kuwait întemeiază un seicat de sine stătător în 1783, sub dinastia al-Khalifa. În urma tratatelor încheiate în 1820, 1847, 1856, 1861, Bahrainul devine de facto un protectorat britanic, Marea Britanie fiind responsabilă pentru relațiile externe și apărarea teritoriului. Descoperirea primelor zăcăminte de țiței influențează decisiv viața economică a seicatului. Între 1968-1971 face parte din Federația Emiratelor din Golful Persic, iar la 14 august 1971 își proclama independentă de stat.

Bahrainul este o monarhie constituțională, emirat ereditar, potrivit Constituției intrate în vigoare la 6 decembrie 1973, parțial abrogată. Nu există o succesiune prestabilită, suveranul numindu-și un prinț moștenitor din rândul membrilor familiei regale. Șeful statului (emir) este șeicul Issa Bin Salman al-Khalifa. Economia statului se bazează pe exploatarea și prelucrarea petrolului care-i asigura o puternică creștere economică. Își asigură materia primă din import; rezervele locale de petrol sunt foarte reduse, mai importante fiind cele de gaze naturale. Agricultura este bazată pe plantațiile de curmali, legume, pepeni, citrice, orez, etc.

Emiratele Arabe Unite. Au denumirea oficială de Al-Imarat Al-‘Arabiya Al-Muttahida(Emiratele Arabe Unite), și sunt situate în sud-vestul Asiei, în peninsulă Arabia. Se învecinează cu Golful Persic, Omanul, Arabia Saudită și Qatarul. Are o suprafață cifrată la 80 000 km² și o populație de 1 946 000 locuitori (în 1996) cu densitatea medie de 24 loc/km². Etnic, este formată din arabi (68 la sută ), indo-pakistanezi (15 la sută ). În 1978, 75 la sută din populația țării o avea rezidenții străini (omanezi, iranieni, sirieni, libanezi, indo-pakistanezi). Este singura țară din lume (alături de Kuweit) și exceptând statele europene Andorra și Liechtenstein, în care imigranții alcătuiesc majoritatea populației. Se concentrează cu precădere în zona de coastă a golfului (60 la sută numai în cele două mari orașe, Abu Dhabi și Dubai) ; o parte din locuitori populează oazele de la poalele munților Al Hajar. Popultia este în totalitate de religie islamică (musulmani suniți).

Abu Dhabi este capitala Emiratelor Arabe Unite. Este situată pe o insulă în Golful Persic, legată de țărm din 1868 de două porturi rutiere. Are populație de 600 000 de locuitori. Se dezvoltă după 1962-1963 paralel cu extinderea exploatărilor petrolifere și este proclamat în 1968 reședința Federației Șeicatelor de la Golful Persic iar în 1971 devine capitala țării. Se impune ca unul dintre cele mai dinamice orașe ale Asiei. Orașe mai importante: Dubai, Al Ain, Sharjah, Râs al-Khaima. Limba oficială este arabă și des utilizată este limba engleză. Moneda națională este dirhamul(dinarul) și este egal cu 1000 de Fils. Este împărțită în 7 emirate: Abu Dhabi, Dubai, Fujeira, Râs al-Khaima, Sharjah, Umm al Qiwain și Ajman.

Între 1968-1971, cele 7 șeicate și emirate, care formează azi E.A.U., fac parte, sub denumirea de Omanul Contractual, alături de Qatar și Bahrain, din Federația Seicatelor de la Golful Persic. La 2 decembrie 1971, emiratele Abu Dhabi, Dubai, Sharjah, Ajman, Fujeira, Umm al Qiwain, devenite independente, proclama statul federal Emiratele Arabe Unite, la care se raliază și emiratul Ras al-Khaima; Qatarul și Bahrainul refuza să facă parte din federație.

Emiratele Arabe Unite sunt un stat federal, potrivit Constituției intrate în vigoare la 2 decembrie 1971 și amendata la 30 noiembrie 1976. Sunt conduse de un președinte și un vicepreședinte. Ei sunt aleși prin vot indirect (de Consiliul Suprem al Uniunii) pe o perioadă de 5 ani. Fiecare emirat este o monarhie absolută, suveranii având competente legislative și executive depline, cu excepția apărării și a politicii externe. Din punct de vedere economic, Emiratele Arabe Unite dispun de imense zăcăminte de petrol și gaze naturale. Promovează o puternică politica de industrializare, concretizată prin construirea de rafinării de petrol, întreprinderi metalurgice, producția de aluminiu și produse din aluminiu, producția de ciment, construcția de termocentrale etc. Se cultivă curmale, legume, cereale și se cresc cornute.

Iordania Cu denumirea oficială de Regatul Hasemit al Iordaniei (Al-Mamlaka Al-Urdunniya Al Hashimiya, este situat în sud-vestul Asiei, în Orientul Apropriat, are ca vecini statul sirian, iraqian, saudit, Marea Arabiei (Golful Aqaba) și israelian. Are o suprafață de 92 000 km² și o populație (în 1996) de 5 654 000 locuitori(densitatea medie de 61 loc/km²). Întreaga populație este de etnie arabă. Populația este concentrată pe malul vestic al Iordanului și în zona capitalei. Islamismul este religia de stat (95 la sută ) dar sunt și creștini (5 la sută ).

Situat în vestul țării, la 730-850 m altitudine, pe răul temporar Wadi’Amman și cu o populație de 1 350 000 locuitori, Ammanul este capitala statului iordanian. Cunoscut sub numele de Rabbath Ammon, din mileniul II î.e.n., drept capitală a amoniților, numit Philadelphia în secolul III î.e.n., Ammanul este inclus în secolele II-VII e.n. în Imperiul Roman și Bizantin. După cucerirea arabă, orașul începe se decadă, fenomen accentuat în timpul stăpânirii otomane (sec. XVI-1918). Cunoaște o puternică afirmare economică și culturală continuată după proclamarea în 1946 a independenței statului iordanian. Capitala concentrează în zona Zarka principalele unități industriale ale țării. Monumente turistice ale capitalei: Palatul regal, amfiteatrul roman (sec.II e.n., moscheea El Hossein (1924). Orașe importante: Zarka și Irbid.

Limba oficială este arabă. Iordania este împărțită în 8 governorate numite „muhafaza” : Amman, Irbid, Balqa, El Karak, Ma’an, Nablus, El Quds și Desert. Sărbătoarea națională a Iordaniei se serbează la 25 mai(aniversarea proclamării inependentei-1946). Moneda națională este dinarul iordanian. Este o monarhie constituțională, regat ereditar, potrivit Constituției din 1 ianuarie 1952. Iordania are o economie în curs de dezvoltare. Dispune de însemnate resurse de subsol: fosfați, cupru, sare. În industrie s-a dezvoltat ramura chimică, textila, de construcții, rafinarea petrolului, electrotehnica, etc.

Kuwait. Denumirea sa oficială este Dawlat Al-Kuwait (statul Kuwait) și este așezat în Asia de Sud-Vest (Peninsula Arabia), în extremitatea de nord-vest a Golfului Persic. Are ca vecini Iraqul, Golful Persic și Arabia Saudită. Suprafața statului este relativ redusă, de doar 17 800 km² și o populație de 1 531 000 locuitori(în 1996). Densitatea medie a populației este de 86 loc/km². Arabii constituie 95 la sută din întreaga populație ; se mai întâlnesc persani și armeni. Populația este concentrată în majoritatea să în capitala și în împrejurimi ; restul ei se găsește în special de-a lungul coastei sau în apropiere. 95 la sută din populație aparțin islamismului (musulmani suniti și șiiți).

Capitala țării este Al Kuwait și este situat pe țărmul de nord-vest al Golfului Persic. A fost fondat în secolul XVII și a cunoscut o lentă dezvoltare, accelerată brusc după al doilea război mondial în calitate de reședință a emirilor. Orașul are o înfățișare modernă. Monumente interesante ale capitalei sunt moscheile Ahmadi, Othman și Al-Shamlan, Palatul Sif (reședința emirilor) și clădirile moderne ale Parlamentului și Universității. Orașe importante sunt Hawalli, Salmiya, Faranawiya și Abraq Kheetan. Limba oficială a țării este arabă(dialect propriu Peninsulei Arabia). Ziua națională se serbează pe data de 25 februarie. Moneda națională este dinarul kuweitian. Este împărțit în 5 governorate din punct de vedere administrativ.

Kuweitul este o monarhie constituțională, emirat ereditar. Nu există o succesiune prestabilită, suveranul numindu-și un prinț moștenitor, în termen de un an de la urcarea pe tron din rândul membrilor familiei regale. Prințul și prim-ministrul al Kuweitului de azi este Saad al-Abdallah al-Salim al-Sabah(din 1978). Economia Kuweitului este bazată pe bogate resurse de petrol și de gaze naturale. Produce curmale și pepeni galbeni.

Egipt. Este situat în zona de contact a Africii și Asiei, între Marea Mediterană, Israel, Marea Rosie, Sudanul și Libia. Denumirea oficială a statului este Republică Arabă Egipt (Jumhuryia Misr Al-Garabiya). Populația (în 1996) este de 64 200 000 de locuitori distribuiți pe un teritoriu de 1 000 000 de km². Densitatea medie este de 64 loc/km². Arabii au ponderea cea mai mare cu un procentaj de 98 la sută (70 000 de arabi beduini), urmați de negri (în sud) și de europeni. 97 la sută din întreaga populație este concentrată în Valea și Delta Nilului. Religia de stat a Egiptului este islamismul (93 la sută sunt musulmani suniti), 3 la sută o reprezintă creștinii.

Cairo (Al Qahira) este capitala acestui stat, situat la 25 de km de Delta Nilului, pe malul drept al fluviului și pe insulele Gezira și Roda. Are o populație de 8 000 000 de locuitori. Este cele mai mare oraș egiptean, african și arab. Araba este limba oficială în stat. Cea mai importantă limbă semită, arabă ia naștere în Peninsulă Arabia de unde se răspândește, în secolele VII-VIII, odată cu expansiunea arabă în Orientul Mijlociu și Apropiat, în Africa de Nord și în Peninsulă Iberică, devenind limba religioasă și literară a lumii musulmane. Limba arabă folosește din prima jumătate a mileniului I e.n. un alfabet propriu (cu scrierea de la dreapta la stânga). Limbă vorbită a suferit influențe diverse, îndeosebi ale substratului, separându-se în mai multe dialecte care se deosebesc în planul vocabularului și al foneticii de arabă clasică rămasă limba literară. În Egipt se vorbește azi un dialect propriu Africii de Nord. Țară este împărțită în 25 de governorate. Ziua națională a Egiptului se aniversează la 23 iulie, care coincide cu aniversarea revoluției din 1952. Moneda națională este lira egipteană și este egală cu 100 de piastres.

Egiptul este o republică prezidențială, potrivit Constituției din 1971, președintele fiind ales printr-un referend pe o perioadă de 6 ani. Președintele actual al statului egiptean este Hosni Mubarak(ales în 1981). Economia este una în curs de dezvoltare. Agricultura este intensivă și se utilizează masiv irigațiile. Se cultivă bumbac, trestie de zahăr, cereale, citrice etc. Principalele resurse minerale sunt petrolul, gazele naturale, minereuri de fier și fosfați.

Qatar. Denumirea oficială arabă a statului este Mashyaka Al-Qatar(Statul Qatar). Este situat în Asia de Sud-Vest, pe coasta Golfului Persic, în Peninsulă Arabia. Suprafața statului Qatar este de 11 400 km² și o populație de 562 000 de locuitori (în 1996). Densitatea populației în această țară este de 49 loc/km². Arabii reprezintă 56 la sută , iranienii-23 la sută , pakistanezi-7 la sută din întreaga populație. Circa ¾ din populație se concentrează în capitală, iar restul în câteva orașe și așezări dispuse se-a lungul coastei. Majoritatea sunt de religie islamica-98 la sută (musulmani wahabiti). Doha este capitala statului și este situată pe coasta orientală a țării, în golful cu același nume. Limba oficială este arabă. Administrativ este împărțit în 9 municipalități. Ziua națională se aniversează la 3 septembrie (aniversarea proclamării independenței. Moneda națională este Qatar rialul.

Qatarul este o monarhie absolută, emirat ereditar, potrivit Constituției din 2 aprilie 1970. Constituția reglementează succesiunea la tron în favoarea fiului actualului emir. Emirul Ahmad ibn Khalifa al-Thani este conducătorul în prezent al statului. Economia țării este bazată în totalitate pe petrol, care asigură majoritatea veniturilor statului.Deține importante resurse de gaze naturale.

Liban. Republica Liban (Al-Jumhuriya Al-Lubnaniya) este situată în Asia de Sud-Vest, pe țărmul estic al Mării Mediterane, între Marea Mediterană, Siria și Israel. Are o suprafață de 10 400 km² și o populație de 3 084 000 locuitori(1996). Densitatea medie a populației este de 297 loc/km². 90 la sută din populație o reprezintă arabii. Ea este concentrată în cea mai mare parte de-a lungul coastei mediteraneene și în Câmpia Beka’. Islamismul și creștinismul reprezintă religiile cu cea mai mare pondere în stat: islamismul-50 la sută , crestinismul-50 la sută .

Capitala țării este Beirutul (Beyrouth), situat pe țărmul estic al Mării Mediterane, pe un promontoriu calcaros (cu faleza înaltă spre vest) care reprezintă o prelungire a Munților Liban în apele mării; are o populație cifrată la 1 200 000 de locuitori. Limba oficială este arabă; limbi uzuale sunt folosite limba franceză și engleză (în comerț, presă, radioteleviziune). Administrativ, Libanul este împărțit în 5 governorate numite «mohafazatas»: Beirut, Beka’, Libanul de Nord, Libanul de Sud, Muntele Liban. Ziua națională este dată de 22 noiembrie (aniversarea proclamării independentei-1943). Moneda națională este lira libaneză și este egală cu 100 de Piastres.

Libanul este o republică parlamentara, președintele fiind ales prin vot indirect(de Adunarea Națională) pe o perioadă de 6 ani. Conform Constituției, președintele trebuie să fie un creștin maronit, primul-ministru să fie un musulman sunit, iar cabinetul să mențină proporția de 5 membri musulmani la 6 membri creștini. Libanul are o economie bazată pe comerț, activitatea financiară, turism și servicii. Agricultura este bazată pe irigații și produce cereale, vița de vie, citrice, tutun și legume. Industria se afla în curs de dezvoltare și diversificare.

Oman. Sultanatul Oman (Sultana ‘Oman) este situat în Asia de Sud-Vest, în sud-estul Peninsulei Arabia, între Emiratele Arabe Unite, Golful Persic, Golful Oman, Marea Arabiei, Yemenul și Arabia Saudită. Are o suprafață de 212 000 km² și o populație de 2 251 000 locuitori(în 1996). Densitatea medie a populației este de doar 11 loc/km². Arabii dețin 90 la sută din întreaga populație, se mai află aici și indieni și persani. Majoritatea populației se concentrează în jumătatea nordică. Circa ½ din populație trăiește în mici orașe din interior (în oaze) sau este nomada, restul populației este concentrată în orase-oaze de-a lungul coastei (cca. 1/3 din populație se afla în zona capitalei și în Câmpia Batinah de la sud de aceasta). Islamismul este religia de stat a Omanului(musulmani suniti, ibaditi și șiiți).

Maskat (Mușcat) este capitala acestui stat. Este situat în nordul țării, pe coasta de sud a Golfului Oman. Orașul datează din secolul XV. Azi este un modest centru comercial și de transporturi. Principalele funcții economice au fosr preluate de orașul vecin Matrah. Orașe importantes sunt Sur, Aș Sohar, Matrah și Salalah. Araba este limba oficială, uzuală este folosită engleza. Statul este împărțit în 7 provincii. Ziua națională este aniversata la 18 noiembrie (aniversarea zilei de naștere a sultanului). Moneda națională este Rialul Omani și este egl cu 1000 de Baizas.

1.2. Actorii din regiune (Iran, Irak)

Irak. Republica Irak (Al-Jumhuriya Al-‘Iraqiya Ad Dimuqratya Ash-Sha’Abiya) este situată în sud-vestul Asiei, între Turcia, Iran, Golful Persic, Kuweit, Arabia Saudită, Iordania și Siria. Suprafața Iraqului este de 434 000 km² și o populație de 21 035 000 locuitori (în 1996). Densitatea medie este de 48 loc/km². Majoritatea populației sunt arabii (75 la sută ) urmați apoi de kurzi (18 la sută ) și de turci, iranieni și europeni. 3/4 din populația țării se concentrează în Câmpia Tigru-Eufrat (Mesopotamia). Un număr neprecizat de beduini nomazi trăiesc în munți și în zona deșertica din vestul și sud-vestul Eufratului. Islamismul are ponderea cea mai ridicată (95 la sută); se mai întâlnește și catolicismul.

Situat în partea centrală a țării, pe ambele maluri ale fluviului Tigru, Bagdadul (Baghdad) este capitala statului iranian fiind fondat în 762 de califul Al Mansur (sub numele de Madinat-al-Samal). Capitală a Califatului Abasid, el devine pentru 3 secole centrul cultural și economic al lumii arabe. Este distrus de mongoli în 1258 și 1401,după care cunoaște începând cu secolul XVII o lentă dezvoltare. În 1921 devine capitala regatului, iar în 1932 a statului iraqian independent, cunoscând o rapidă înflorire economică. Este primul centru industrial al țării și un renumit centru artizanal al Orientului Apropiat ; activ centru comercial și financiar, însemnat nod rutier și port fluvial. Obiectivele turistice ale capitalei sunt : Palatul califilor abasizi, Minaretul Sukel-Ghazed și Monumentul soldatului necunoscut. Principalele orașe ale Iraqului sunt Moșul, Basra, Kirkuk și Hilla.

Limba oficială este arabă. În provinciile locuite de populația kurdă, limba kurdă este din 1972 egală în drepturi cu arabă. Aparține limbilor indo-europene din ramura indo-iraniana și folosește o scriere arabă, latină și chirilica. Este împărțită din punct de vedere administrativ în 18

governorate numite „mohafaza”. Sărbătoarea națională este aniversata dată de 17 iulie (preluarea puterii politice ce către Partidul Socialist Arab Baas). Moneda națională este dinarul, având ca subdiviziune filsul.

După ocuparea Irakului de trupe engleze în timpul primului război mondial (1917-1918), Liga Națiunilor acorda în 1920 Marii Britanii mandat de administrare asupra acestui teritoriu. În 1921 Irakul devine regat și este admis în Liga Națiunilor. Participă în 1948-1949 la războiul împotriva statului Israel. Menținerea unor poziții puternice ale imperialismului britanic în viața economică și politică a statului, politica antidemocratică a monarhilor declanșează numeroase revolte populare. La 14 iulie 1958, în urma loviturii de stat conduse de Abdal Karim Kassem, monarhia este abolita iar Iraqul se proclama republică. La începutul anilor ’90 are loc războiul din Golf ca urmare a invadării Kuweitului de către Iraq, acest gest a atras un iminent război din partea americanilor și a aliaților ei împotriva lui.

Irakul este o republică prezidențială, potrivit Constituției din 16 iulie 1970, amendat ultima oară la 4 septembrie 1977. Președintele este ales prin vot indirect de Consiliul Comandamentului Revoluției. Șeful statului și a guvernului iraqian de astăzi este Saddam Husayn (ales ca șef al statului din 1979). Este o țară cu o economie în curs de dezvoltare. Iraqul este unul din însemnații producători și exportatori de petrol. Deține cantități importante de gaze naturale, sare, sulf, gips, cupru, crom și fosfați. Este o importanță producătoare de curmale.

Iran.

Republica Islamică Iran (Al-Jumhuriya-I-Islami Iran) și se învecinează cu Armenia, Azerbaidjan, Marea Caspică, Turkmenistan, Afghanistan, Pakistan, Golful Oman și Golful Persic, Iraq și Turcia. Are o populație de 68 738 000 locuitori (în 1996), răspândiți pe un teritoriu vast de 1 650 000 de km². Densitatea medie a populației este de 42 loc/km². Majoritatea populației este compusă din iranieni (65 la sută), apoi urmează turco-tatarii (20 la sută), kurzii (10 la sută), armenii (3 la sută) și arabii (2 la sută). Cea mai mare parte a populației se afla în nordul și nord-vestul țării, cu puternice concentrații de-a lungul țărmului Marii Caspice, în jurul Teheranului și în provinciile Azerbaijan Bakhtari și Azerbaijan Khavari ; alte concentrări mai importante de populație se întâlnesc în sectorul nordic al țărmului Golfului Persic, în jurul orașului Mashhad. O treime din suprafața Iranului este nelocuită. Islamismul reprezintă în această țară religia de stat (musulmani șiiți).

Capitala țării este Teheranul (Tehran), situat în în partea de nord a țării, la aproximativ 100 de km de Marea Caspică, în Podișul Iranian, la 1 200-1 700 m altitudine. Este înconjurat de rauirile Karaj și Jajrud și dominat de vârful vulcanic Damavand (5669 m) și lanțul Elburs. Are o suprafață de 280 km² și o populație de 6 000 000 locuitori împreună cu suburbiile și orașele- satelit. Persia adoptă în 1935 denumirea statală de Iran. La mijlocul lui 1978, datorită deteriorării situației economice, arestării unor demonstranți și a unor lideri religioși, se extind mișcările antiguvernamentale laice și religioase în majoritatea provinciilor țării.

La 8 septembrie 1978 este introdusă legea marțială și sunt operate numeroase arestări. La 16 ianuarie 1979, șahul Mohammad Reza Pahlavi părăsește țara lăsând un Consiliu de Regenta, care se autodizolva mai târziu. Liderul religios șiit iranian, ayatolahul Khomeini, reîntors după 15 ani de exil, preia conducerea Consiliului Revoluționar Islamic. Noul guvern ia măsuri pentru refacerea economică a țării. Iranul este o republică parlamentară, potrivit Constituției aprobate prin referendum în 3 decembrie 1979. Președintele este ales prin vot direct pe o perioadă de 4 ani. Autoritate supremă în stat o reprezintă liderul religios. Președintele actual al Iranului este Mohammad Khatami. Economia Iranului este bazată pe industria petrolului și pe agricultura irigată.

Din punct de vedere geopolitic, Orientul Mijlociu este important deoarece are rolul uni liant între bazinul Mediteranean, Africa și Asia. În consecință, cine controlează Orientul Mijlociu își poate proiecta puterea și influența în Asia, Africa și Europa. Mai mult, începând cu 1869, bazinul Mediteranean și Oceanul Indian sunt legate de Canalul Suez, făcând comunicațiile între Europa și Asia mult mai ușoare și rapide, permițând în același timp un mai rapid transport al bunurilor și o mult mai eficientă proiectare a puterii dinspre Europa spre Asia. Orientul Mijlociu este important și din punct de vedere economic prin faptul că deține cele mai mari rezerve cunoscute de petrol din lume: aproape 800 de miliarde de barili de petrol.

În ciuda bogăției în petrol regiunea Orientului Mijlociu s-a confruntat și se confruntă cu probleme economice. Din punct de vedere politic regiunea a fost caracterizate de instabilitate și conflicte încă de la apariția statelor moderne în acea regiune, la sfârșitul Primului Război Mondial. Aceasta instabilitatea a rezultată, pe de-o parte, din apariția unor ideologii poltice radicale (cum ar fi pan-Arabismul și fundamentalismul Islamic) și, pe de altă parte, din anumite probleme mai vechi (un bun exemplu fiind rivalitatea dintre dinastia Al Saud și dinastia Hashemita pentru controlul regiunii), din rivalitatea etnică dintre Arabi și Iranieni(persani) dar și din cea religioasă dintre Șiiți și Suniti.

Statele Unite ale Americii au fost pentru prima dată implicate în direct în treburile Orientului Mijlociu la începutul secolului al XX-lea, între 1801 și 1805, în ceea ce a rămas cunoscut în istorie ca “Primul Război Barbar”. Regiunea în întregul său a devenit una dintre prioritățile SUA în 1954 când Regatul Arabiei Saudite și Statele Unite ale Americii au pus în aplicare un angajament informal prin care Regatul intră sub protecția SUA, în schimbul accesului la vastele sale rezerve de petrol. Totuși, parteneriatul dintre SUA și Arabia Saudită nu poate fi judecat în termenii simpliști ai schimbului petrol-securitate deoarece ambele state împărtășeau scopuri și interese comune legate de restrângerea influenței Sovietice în zonă. Parteneriatul făcea parte dintr-un plan mai larg de înlocuire a influenței britanice în zona cu cea americană, înlocuire cauzată de slăbiciunea generală a Marii Britanii după Al Doilea Război Mondial și decăderea imperiului sau colonial.

Odată cu începutul Războiului Rece, Orientul Mijlociu a devenit un spațiu important al rivalității dintre cele două super-puteri, atât SUA cât și Uniunea Sovietică concurând pentru influența și putere în această regiune. În anii ’50, când Războiul Rece se afla în prima sa perioada fierbinte, Statele Unite au urmărit atingerea a doua scopuri aparent incompatibile: pe de-o parte au căutat să elimine prezenta britanică în zona iar pe de altă parte au căutat să folosească rămășițele fostului Imepriu Colonial Britanic pentru a crea o structură prin care să restrângă expansiunile Sovietice viitoare. Implicarea SUA în regiune se baza deja pe criteriul “economiei de forțe”, cu un profil discret al prezenței Americane în regiune și cu intervenții directe doar în situații în care acestea erau considerate inevitabile. Politica externă a SUA în regiune avea ca principale coordonate menținerea stabilității politice a regiunii, accesul la vastele rezerve de petrol, pacea și oprirea URSS din a-și extinde influenta în această zonă a lumii. Statele Unite au susținut apărarea națiunilor locale, au pus în scena numeroase operațiuni sub acoperire și au pus la punct organizații de apărare colectivă.

Statele Unite au început să preia rolul dominant în regiune al Marii Britanii în 1953, când a organizat o lovitură de stat pentru a-l înlătura de la putere pe premierul comunist al Iranului, Dr. Mohammed Mossdecq, alea cărui acțiuni amenințau întreaga balanță de putere în regiune. Există ca acțiunile sale(naționalizarea industriei lucrative a petrolului) și sprijinul primit de Iran din partea comuniștilor iranieni vor aduce Iranul în sfera de influența Sovietică.

Politica creării unei organizații de securitate bazate pe securitate colectivă în Orientul Mijlociu nu a avut foarte mult succes deoarece majoritatea statelor arabe din regiune au considerat acest fel de organizație ca un intrument pentru apărarea intereselor occidentale în zonă, respingan aceasta intiativa încă de la bun început. Oraganizatia de Apărare a Orientului Mijlociu (The Middle Eastern Defense Organization – MEDO) care a eșuat în a se materializa și a fost înlocuit cu Pactul de la Bagdad, o inițiativă Americană menită a aduce împreună puterile Occidentale( SUA și Marea Britanie) și un grup de țări arabe format din Irak, Turcia, Pakistan și Iran. Aceasta intiativa a întâmpinat o rezistență hotărât din partea altor state arabe din regiune că Arabia Saudită, Egipt și Siria. Unele state din regiune(în special Egiptul și Siria) aflate în trecut sub protectorat Britanic și Francez priveau SUA că pe un alt stat Occidental care nu dorea decât să-și impună dominația asupra regiunii, alegând, din acest motiv, URSS-ul ca aliat pentru a ecilibra balanța puterii în regiune dar și în schimbul ajutoarelor economice. Acest lucru s-a întâmplat în ciuda faptului că, la început, Egiptul dorea să profite de pe urmă poziției SUA în regiune pentru a-și consolida propria economie și putere.

Sarcina de a menține stabilitatea politică în regiune a fost încă una dintre sarcinile dificile asumate de către Statele Unite. Se poate spune că era dificil deoarece sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial a adus cu sine sfârșitul imperiilor coloniale europene în regiune iar fostele state supuse își căutau independenta. Acest proces a început în 1945 și s-a sfârșit în 1971, odată cu declararea formală a independenței de către statele mici din Golful Persic. Din punct de vedre politic, această perioadă a adus cu sine nașterea pan-arabsimului și a dus la reevaluarea vechilor rivalități dintre statele arabe sau dintre familiile lor conducătoare. Spre exemplu, Egiptul și Irakul își doreau în anii ’50 să domine regiunea dar între ele există și o dispută mai vechele, legată de controlul asupra locurilor sfinte ale Islamului, Mecca și Medina. Un alt exemplu de instabilitate politică era rivalitatea dintre moderniști și tradiționaliști, ca și dispută mai veche dintre musulmanii Șiiți și musulmanii Suniti. Menținerea păcii și stabilității într-un astfel de mediu tensionat necesita și încă mai necesită un veritabil număr de echilibristica politică din partea SUA. În căutarea stabilități, Statele Unite au devenit din ce în ce mai suspicioase la adresa regimului secular-populist al lui Nasser(în Egipt) dar și la adresa regimurilor naționaliste din țările arabe sau Iran, preferând să susțină statele ale căror ambiții politice nu erau atât de vaste, deși, aceste state nu erau întotdeauna conduse de regimuri democratice.

Un moment de cotitură în politica externă a SUA față de Orientul Mijlociu a venit în 1956, în timpul crizei Suezului. Ca răspuns la naționalizarea canalului Suez de către Egiptul condus de Nasser, Franța, Marea Britanie și Israelul au plănuit invazi Egiptului, pentru a rasturan guvernul acestei țări și a recâștiga controlul asupra canalului. Statele Unite au fost nevoite să intervină și să condamne acțiunea Franței și Marii Britanii, deoarece URSS-ul amenințase că în cazul în care acțiunile ostile la adresa Egiptului nu vor înceta își va folosi arsenalul nuclear împotriva statelor Occidentale. Criza Suezului a însemnat că Orientul Mijlociu devenise „terenul de joacă” a doua super-puteri și că foștii stăpâni ai regiuni, Franța și Marea Britanie, deveniseră acum doar actori secundari în marele joc al Războiului Rece.

1.3. Cauzele

Una dintre cele mai dinamice zone, cu risc maxim în privința producerii unei conflagrații, chiar mondiale, este Orientul Mijlociu. În ultimii aproape 60 de ani au avut loc nenumărate războaie ca drept de scurtă durată majoritatea, cele mai lungi fiind cele dintre URSS și Afganistan de 9 ani ( 1979-1988) și Irak – Iran (1980-1988). Dar toate acestea au avut aceleași efecte: deteriorarea economiilor respectivelor state, refugieri în masă, milioane de oameni uciși, distrugerea bunurilor materiale, infracțiuni industriale și chiar milioane de oameni uciși, distrugerea bunurilor materiale, infrastructurii industriale și chiar influențarea economiei mondiale, periclitând-o prin creșterea prețului la petrol determinat de instabilitatea zonei și a lipsei siguranței transportului acestuia.

Astfel, ca o primă cauză, dar poate cea mai importantă o reprezintă deficitara delimitare a hotarelor de către Marile Puteri Coloniale. Astfel se poate observa pe harta lumii, în deosebi în Africa ca granițele sunt de tipul rectangular, geometric adică metropolele au împărțit statele după criteriul influenței de atunci, neținând cont de criteriul etnic sau religios, ajungându-se la fatidicul moment ca într-unul din state să existe un număr mare din rândul unei populații (un procent ridicat) și să aibă pretenții de autonomie sau chiar independență. Bineînțeles că statul respectiv nu acceptă ajungându-se la conflicte interetnice, atentate teroriste, intimidări.

O a doua cauză ce poate fi aplicată și contemporaneității o reprezintă interesele statelor importante în zonă, fie geopolitice, geostrategice sau economice. Înainte de a dezvolta această cauză, întâi trebuie să definim fenomenele de geopolitică și geostrategie.

Sursa acestor conflicte poate fi împărțită în mai multe categorii: dorința de independența a unor populații, funcționând principiul autodeterminării stipulat în articolul 1 din Charta Organizației Națiunilor Unite, apoi resursele de petrol pe care statele mari consumatoare doresc să le acopere, dar se confruntă cu rezistența statului (Irak, Afganistan și Iran) căruia i se găsesc alte motive pentru a fi atacat si supus soluției statului „agresor” ca să cedeze la doleanțele statelor mari. Printre aceste motive se număra susținerea terorismului, deținerea de arme de distrugere în masă, chimice, nucleare sau culpabilitate în privința comiterii unor atentate teroriste. Prima sursă a evenimentelor o reprezintă lupta pentru obținerea independenței de către poporul kurd și cel palestinian. O asemănare între luptele de eliberare și de creare a unui stat național o reprezintă activitatea teroristă ce recurgea la atentate la adresa armatei, poliției, diplomaților, chiar și civililor, încălcând principiile dreptului umanitar.

Din punct de vedere geopolitic, Orientul Mijlociu este o zonă a globului ce trebuie analizată din pricina faptului că aici se îmbină două caracteristici de o importanță majoră: religia islamică și petrolul. Anual economia mondială utilizează cantități imense de combustibil, folosind peste trei miliarde de tone țiței, petrolul însă este la limita de epuizare, resursele mondiale fiind suficiente pentru încă maxim 50 de ani. Tocmai din aceste considerente, petrolul are o foarte mare importanță geopolitică. Eurasia este regiunea cu cele mai importante rezerve de hidrocarburi, aflate în Siberia, în Marea Nordului, China, Caucaz, și Golful Persic.

Golful Persic, „heartland-ul” Orientului Mijlociu, a fost miza geopolitică a petrolului timp de mai multe decenii, fiind astfel cauza a foarte multe conflicte de interese, cele mai importante fiind războiul dintre Irak și Iran din anii ’80, cel dintre Irak și Kuwait de la începutul anilor ’90, care a devenit imediat un război între Irak și comunitatea internațională (în special SUA, dar cu sprijinul Națiunilor Unite și NATO), și în mare măsură, după părerea mea, actualul război pornit de Statele Unite în Irak. Cea dea doua caracteristică ce trebuie analizată este confesiunea religioasă majoritară din această regiune, și anume Islamul. Islamul a suferit încă de la începutul secolului 20 o adâncă schimbare de orientare a forțelor pe care apartenența religioasă le conferă unei comunități, prin apariția fundamentalismului. Islamismul este o mișcare reformistă ce dorește întoarcerea la marile surse de credință și la marile modele de organizare a cetății, la puritatea inițială a Islamului (N. Anghelescu, 1933), pretinzând asfel că șterge secolele în care comunitatea credincioșilor a fost lovită de declin.

Islamiștii doresc utilizarea Shari’a (legii islamice) în toate domeniile vieții ceea ce înseamnă că instituțiile și formele de guvernare seculare sunt considerate inacceptabile într-o societate musulmană. Fundamentalismul a apărut datorită confruntării cu civilizațiile mai puternice și mai avansate, sau, mai degrabă, percepute ca fiind mai puternice și mai avansate, și se bazează pe ideea că adevărata superioritate, cea morală, și puritatea nu se găsesc acolo ci în valorile dintotdeauna ale Islamului: „Pentru a-i depăși pe cei a căror înfățișare disprețuitoare rănește, nu trebuie să imiți, ci să refuzi idealurile care cinduc spre declin. Trebuie să alegi din trecut elementul cel mai nobil, devenind asfel revoluționar” (P. Claval, 2001 [1996], p. 192).

Prin acest curent început în Egipt în anii ’20, odată cu fondarea Freeriei Musulmane (Egiptul era în acea perioadă cea mai occdentalizată dintre țările arabe), Islamul începe o revoltă împotriva Occidentului. Creșterea atât ca intensitate cât și ca răspândire a curentelor fundamentaliste islamice, retransformă deci dimensiunea religioasă într-una din coordonatele majore alegeopoliticii.

Fundamentalismul Islamic s-a manifestat și se manifestă și în prezent, în toate țările din Orientul Mijlociu, unele dintre ele devenind chiar republici sau monarhii islamice (Iranul a fost primul stat care a devenit republică islamică, în 1975, când partidul islamic a determinat căderea regelui Mahommed Reza Pahlavi și preluare puterii de către Ayatolahul Komeiny, iar apoi și Sudanul, Syria, Egiptul, Libia, Algeria și Pakistanul au devenit republici islamice, iar Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite și Kuwait monarhii sau principate islamice.

Revoluția Islamică Iraniana a fost cauzată pe de-o parte de natură opresivă a regimului Shahilor iar pe de altă parte de eșecul modernizări impuse societății, altfel tradiționale, iraniene, de la vârf, de către Shah. Revolotia Islamică a fost un eveniment capital în Orientul Mijlociu deoarece a reprezentat o rupere de formele tradiționale ale mișcărilor revoluționare arabe, caracterizate prin faptul că erau inspirate de naționalismul de tip occidental și de Marxism. Conducătorii Revoluției islamice au folosit simboluri tradiționale ale Islamului pentru a obține sprijinul populației și au respins complet ideologiile occidentale, fie ele de dreapta sau de stânga, considerându-le instrumente ale “raspandacilor necredincioși”. Scopul formal al revoluției din Iran era “ îndepărtarea de toate acumulările străine și necredincioase care fuseseră impuse Musulmanilor în perioada de dominație și influența străină și să restaurarea ordinii islamice, adevărate și divine”.

Impactul revoluției din Iran asupra politicii externe a SUA a fost unul major. În primul rând a eliminat un factor de legătură în strategia americană de restrângere a influenței rusești și menținere a balanței de putere în regiune. În al doilea rând, a adăugat încă o amenințare la adresa intereselor americane și occidentale în regiune, având în evdere că nouă putere revoluționară avea intenția de a exporta revoluția în țările învecinate, unele dintre acestea având o importanță populație șiita. Une dintre consecințele imediate ale Revoluției Islamice a fost atacarea Ambasadei SUA la Teheran de către “studenți Islamiști” și luarea prizonieri a diplomaților americani de către nou regim.

1979 este anul trimfului revoluției islamice din Iran, ocazie cu care fundamentalismul islamic a devenit o teribilă forța din Maroc și până în Malaezia. În februarie 1979 monarhia condusă de către șahul Mohammad Reza Pahlavi Aryamehr, aliat fidel al S.U.A., a început să se clatine iar economia țării începe să se prăbușească fiind lovită de greve și proteste de stradă a mai multor categorii sociale. În același timp forțele armate, forțele speciale, poliția și serviciile de informații numai funcționează în scopul apărării regimrlui de la putere.

1.4. Revoluția islamică

Demonstrațiile de stradă, din octombrie 1977, a intelectualilor împotriva abuzurilor comise de SAVAK, poliția secretă a Șahului, au început să se intensifice. Lucrurile începuseră să se amplifice în momentul în care un puternic opozant ăla Șahului exilat în Irak de 14 ani a fost târât într-un process în ianuarie 1978. Prima demonstrație majoră împotriva șahului avea să se petreacă însă în ianuarie 1978, iar din august și până în decembrie grevele și demonstrațiile au paralizat tara, astfel încât acesta este nevoit să plece în exil în ianuarie 1979. Două săptămâni mai târziu ayatollah-ul Khomeini revine la Teheran în uralele a milioane de iranieni.  La 11 februarie vechiul regim cade odată cu ultimele trupe loiale șahului, iar prin referendumul de la 1 aprilie tara devine republica islamică cu o constituție teocratică. În decembrie 1979 Khomeini devine liderul suprem. Pentru unii revoluția islamică din Iran a reprezentat nucleul unui viitor unic stat mondial islamic, „un model perfect, uman și de viață divină pentru toți oamenii planetei”.

Ruhollah Khomeini (1902-1989) devenise o figură politică proeminenta în 1963, când s-a opus „revoluției albe” a șahului prin care ultimul dorea un program de reforme ce lovea în proprietățile fundațiilor religioase, ce acordă femeilor dreptul la vot și egalitate în căsnicie iar minorităților religioase posibilitatea de a ocupa funcții guvernamentale. În același an este arestat la domiciliu iar după opt luni eliberat, continuându-și activitatea, inclusiv de condamnare a regimului pentru colaborarea sa strânsă cu Israelul. În 1964 este rearestat și trimis în exil unde avea să rămână până la revoluție. Ajunge inițial în Turcia, unde a fost găzduit în reședința colonelului Ali Cetiner, lucrător în serviciilor secrete militare.

În octombrie 1965 se mută în Irak. În perioada următoare, sub aparența unui calm, masele din Iran erau din ce în ce mai cuprinse de ideea că cultura vestică este o plagă, o intoxicație ce trebuie eliminată. Tot atunci a apărut și viziunea unui islam eliberator al întregii lumi a treia de sub jugul colonialismului, al neo-colonialismului și al capitalismului. În paralel, Khomeini nu rata nici o ocazie pentru a predica revoltă și martirajul împotriva nedreptății și a tiraniei, subliniind că soluția nu este nici estul, nici vestul, ci republica islamică.

 Cu toate că existau și puternice mișcări de stânga și în ciuda faptului că nu toți clericii erau de partea lui Khomeini, s-a reușit totuși crearea unui front comun anti-sah. Datorită aproprierii de granițele țării, șahul cere Irakului (unde stătuse până atunci) deportarea lui Khomeini. Acesta iese din țară la 3 octombrie 1978 dar ajunge în Franța, un loc mult mai bun pentru misiunea sa, unde se folosește din plin de legăturile telefonice cu cei din țară dar și de mass-media ce-i transmitea generos mesajele. De menționat că între 1973 și 1976 a fost ambasador la Teheran fostul director CIA Richard Helms. În 1978 intră în scena fatidicul Zbigniew Brzezinski (pe atunci U.S. Național Security Advisor) și îl minte pe șah ca SUA nu va precupeți nici un efort în a-l susține, cu toate că la vremea aceea cercurile înalte din Departamentul de Stat considerau că revoluția este de neoprit și planificau deja pașii următori de după victoria acesteia. Mulți și-au pus în acele momente întrebarea dacă nu cumva revoluția n-a fost pe placul americanilor, dar nu prea înțelegeau pe atunci motivul.

După victorie, după tipicul oricărei revoluții, s-au creat Consiliul Revoluției, Gărzile Revoluționare și Tribunalul Revoluției.  După cum se poate observa, ca modalitate de acțiune, întreagă mișcare s-a desfășurat după șablonul revoluției franceze sau al celei bolșevice, însă cu diferența de doctrina. Adică s-a creat o nemulțumire a maselor dusă până dincolo de limitele suportabilului și în paralel s-a prezentat soluția salvatoare. Cu toate că micile minorități non-musulmane din Iran nu au drepturi egale cu majoritarii, totuși 5 din cele 290 de locuri parlamentare le sunt alocate (3 pentru creștini, 1 pentru evrei și 1 pentru zoroastrii) Punctul major de cotitură al revoluției care a ajutat la radicalizarea ei și la subminarea influenței moderaților a fost criza ostaticilor, când 52 de diplomați americani au fost luați ostatici timp de mai mult de un an de zile ca urmare a faptului că deja muribundului șah i s-a permis un tratament în SUA împotriva cancerului, în condițiile în care Iranul dorea aducerea lui în fața tribunalului.

Aici trebuie subliniat un fapt ce a făcut valva la vremea aceea, dar de care se pomenește puțin acum. Administrația americană nu era încântată să-l primescă pe Mohammad Reza Pahlavi, însă a făcut-o la presiunile și la insistenta personală a lui … David Rockefeller. Această mișcare a determinat tineri islamiști să invadeze ambasada SUA la 4 noiembrie 1979 și să captureze personalul său. Deținerea ostaticilor a fost atât de populară, încât a continuat luni de zile și după moartea șahului. Importanță acestei mișcări a fost explicată chiar de Khomeini: „Această acțiune are multe avantaje. I-a unit pe oamenii noștri iar adversarii nu mai îndrăznesc să acționeze împotriva noastră. Putem să oferim Constituția votului popular fără dificultate și să desfășurăm alegerile parlamentare și prezidențiale.”

Deci victoria „durilor” era asigurată, iar odată cu aceasta și tipul lor de mesaj s-a răspândit în lume. Este momentul începând cu care o anume imagine a revoluției islamice s-a răspândit pe planetă și fiecare o vedea într-un fel, în funcție și de cum le era prezentată: în vest imaginea islamului terorist și antidemocratic, în „tabăra opusă” imaginea islamului eliberator și luptător pentru dreptate. Astfel, impactul inițial al revoluției islamice a fost imens pe plan internațional, nu doar în țările musulmane ci și în celelalte, unde a generat un important interes pentru politica și spiritualitatea islamului, întreținut uneori chiar de mass-media occidentală. Pe data de 20 ianuarie 1981, ziua în care Ronald Reagan devenea președinte, ostaticii au fost eliberați în conformitate cu înțelegerile la care evreul Caspar Weinberger a fost negociatorul părții americane.

Capitolul 2. Desfășurarea ostilităților

Ca urmare a loviturii de stat din 1968, politca externă a Irakului s-a reorientat spre câștigarea controlului asupra canalului Shatt el Arab și stabilirea unei poziții stabile în zona Golfului Persic. Aceasta însemna că Irakul trebuia să provoace doi aliați ai SUA, Arabia Saudită și Iranul. În consecință, în 1972, a semnat un acord cu URSS care includea printre alți termeni și procurarea de către Irak a unor mari cantitai de armament sovietic, necesar pentru întărirea poziției sale militare. Acesta alianță a fost, parțial, rezultatul ocupării de către Iran a două mici insule, Tunb și Abu Musa, deținute în trecut de către Marea Britanie. Aceste insule, cu un amplasament strategic în Strâmtorea Urmuz, ofereau Iranului întregul control asupra strâmtorii.. În 1975, în perioada de după preluare, a fost semnată o înțelegere între Iran și Irak prin care frontiera era stabilită pe șenalul navigabil al canalulului Shatt el-Arab.

După Revoluția Islamică din Iran, din 1979, Irakul a devenit unul dintre punctele centrale ale strategiei generale americane în Orientul Mijlociu. Politica externă a SUA trebuia să îngrădească noul regim iranian în încercarea acestuia de a răspândi Revoluția Islamică în regiune dar și să oprească Iranul din a obține hegemonia regională. Oportunitatea de a contr-balansa Iranul și de a păstra stabilitatea în regiune a apărut pentru Statele Unite în 1980, atunci când Irakul a decis să atace Iranul.

2.1. Cauzele diferendului internațional dintre Iran și Irak

Acest război a reprezentat o dispută asupra graniței dintre Iran și Irak care a escaladat într-un conflict major. Acesta a început în 1980, după ce președintele irakian Saddam Hussein a repudiat un tratat din 1975 asupra granițelor, înțelegere care dădea Iranului o zonă la nord de cursul de apă Shatt-al-Arab, drept represalii împotriva ajutorului iranian în lupta kurzilor pentru independența față de Irak. Un conflict de granița început de armata irakiană a fost urmat de un atac de blindate în regiunea petroliferă a Iranului.

În ciuda lipsei de armament și echipament, după 1982 iranienii și-au recucerit teritoriul ocupat de irakieni, care primeau armament din Occident și de la fosta Uniune Sovietică. Iranul se baza pe repetate, și adesea ineficiente, atacuri de infanterie ale unei armate de recruți prost instruiți. Războiul a intrat într-o nouă fază în 1987, când Iranul și-a intensificat atacurile împotriva navelor comerciale din Golf și din vecinătatea lui.

Președintele irakian Saddam Hussein a văzut în frământările din Iran ocazia perfectă pentru a-și extinde influența în Golful Persic. Considerând că armata iraniană este destabilizată după revoluție și după evenimentele de la Teheran, liderul de la Bagdad și-a trimis trupele să invadeze țara vecină, pe 22 septembrie 1980, acesta reprezentând debutul războiului dintre Iran și Irak. Timp de doi ani, irakienii nu au avut sorți de izbândă, fiind împinși înapoi înăuntrul propriilor granițe de către trupele lui Khomeini. Războiul a mai durat încă șase ani, până la momentul în care ayatollahul a decis să încheie un armistițiu, arbitrat de ONU – „să bea cupa cu otravă”, după cum singur a declarat. Potrivit estimărilor, numărul victimelor din tabăra iraniană s-a situat între 500.000 și un milion, între care mai mult de 100.000 au fost uciși de armele chimice ale lui Saddam Hussein. Pe tot parcursul războiului între Bagdad și Teheran, puterile occidentale au luat partea Irakului la modul fățiș. Washingtonul a fost principalul aliat al dictatorului de la Bagdad și i-a oferit acestuia orice armament a cerut, ca să neutralizeze Iranul.

Atacând Iranul, în septembrie 1980, președintele irakian Saddam Hussein nu intenționa numai să zdrobească un regim ce putea servi drept model musulmanilor șiiți din țara sa, ci și să schimbe frontiera cu Iranul din mijlocul apelor pe malul oriental al fluviului Shatt-al-Arab și visa poate să anexeze Kuzistanul iranian, bogat în petrol.

Războiul a fost declanșat că o urmare a neînțelegerilor existente la nivel politic. Între fundamentaliștii iranieni șiiți – care au ajuns la putere în 1979 și l-au alungat pe șahul Reza Pahlavi – și liderul sunnit ce se afla la conducere în Irak, situația s-a tensionat rapid, ca rezultat al opiniilor diferite pe care le aveau ayatolahul Khomeiny, respectiv Saddam Hussein în privința modului cum trebuiau conduse statele musulmane. Iar existența unei minorități șiite în sudul Irakului nu a făcut decât să amplifice temerile conducătorului irakian în legătură cu o posibilă înlăturare a sa de către regimul de la Teheran.

În consecință, Saddam Hussein a declanșat o serie de represalii împotriva populației șiite din Irak, fapt ce a stârnit un val de proteste în capitala Iranului. A urmat o escaladare a tensiunii dintre cele două state, iar dispută teritorială a reprezentat doar un ingredient în amalgamul de rațiuni politice care au condus la un război pustiitor și inutil.

Primul a fost Războiul Frontierelor, pe parcursul căruia iranienii au lansat împotriva dușmanului valuri de asalt umane modest înarmate, în rândurile cărora se aflau și copii, în timp ce irakienii foloseau arme chimice. A urmat apoi, între 1984-1988 ceea ce istoria a consemnat ca fiind Războiul orașelor, când acestea au fost cu precădere bombardate și, în final, Războiul din Golf, în care fiecare dintre participanți a încercat să scufunde petrolierele adversarului, să mineze golful și să controleze navigația.

Acesta a fost însă momentul în care țările occidentale, care susțineau Irakul vânzându-i arme deși furnizau uneori simultan armament și Iranului,n-au putut accepta această ultimă formă de conflict, care punea în pericol aprovizionarea lor cu petrol. 1987 este anul în care puterile occidentale au decis să intervină desfășurându-și flota de război în regiune. SUA, au jucat un rol determinant în conflict alimentându-i pe rând, pe cei doi combatanți, cu arme. Războiul nu i-a permis lui Saddam Hussein să obțină ceea ce dorea. Minoritatea kurdă din Irak și din Iran a trebuit să facă totuși fata timp de zece ani ostilității sângeroase a regimurilor de la Bagdad și Teheran.

Deja în 1971, Irak rupsese relațiile diplomatice cu Iran, datorită conflictelor teritoriale. În plus, Irak era preocupat de propaganda religioasă dirijată de către noua Republică Islamică a Iranului cu ayatolahul Khomeini la conducere, contra regimului baaziztlaic al Bagdadului, și în special se temea să piardă loialitatea șiiților. Fără îndoială, principalul motiv al războiului a fost credința președintelui Irak-ului, Saddam Hussein, că puterea militară a Iranului fusese debilitată în mare măsură din cauza Revoluției iraniene din 1979, cea care a răsturnat regimul Șahului Mohamed Reza Pahlavi, și că ajutorul pe care îl obținea din partea Occidentului îi permitea să obțină ușor victoria, recucerind Shatt al-Arab și provincia irană Juzestanpentru Irak.

În 1988, Iran continua războiul, dar forțele irakiene au lansat o serie de ofensive cu succes. În iulie 1988, Iran și Irak s-au văzut împinse să accepte Rezoluția 598 – adoptată de către Consiliul de Securitate al ONU în 20 iulie 1987 – văzând că nu puteau să învingă în conflict. În final se ajunge la pace în 22 septembrie 1988 asupra bazei de întreținere a situației teritoriale anterioare confruntării belice. Se calculează că războiul s-a soldat cu un milion de morți (60% dintre ei fiind iranieni) și aproape două milioane de răniți, în plus de enormele pagube materiale care au lăsat economia ambilor combatanți într-o situație foarte precară.

Khomeini a afirmat că acceptarea păcii a fost pentru el ca „ băutul unui pahar de venin”. Între cauzele care au întreținut conflictul, inclusiv când ambii adversari erau epuizați, a fost în aportul continuu de arme predate de către țările străine. Politica de „nici orient, nici occident” a semnficat în Orientul Apropiat convergența politicii iraniene cu interesele unor puteri imperialiste, în ciuda aspectelor contradictorii. Cu mișcarea de nealiniere pe care au făcut-o este un acord cu blocul anticomunist. Fără îndoială, au survenit unele mici fracțiuni naționaliste burgheze înăuntrul regimului iranian, și o data cu ele profunda ură contra comunismului și a URSS, așa numita neintervenție ale SUA în regiune și respingerea tuturor „valorilor occidentale” inclusiv democrația. Aceasta a provocat apariția unei tendințe agitatoare și a unei campanii contra „Marelui Satan” (SUA) și a aliaților săi în Orientul Mediu, de o formă ce a influențat unele activități contra Statelor Unite, Arabiei Saudite și unor regate din Golf, în special Liban. Fără îndoială, toate acestea au fost date într-un context de creare a unei marje de manevră și, de asemenea, au avut un efect reacționar în regimurile pro-capitaliste din regiune.

Statele Unite și Iran au avut o relație de confruntare începând cu stabilirea Republicii Islamice, după revoluția din 1979. Având în vedere interferențele trecute dintre Statele Unite în Iran, și în mod particular lovitura de Stat din 1953, ce a înapoiat puterea Șahului Reza Pahlavi, după cum și ajutorul acordat de către noul regim iranian pentru diverse grupuri radicale, nu este de mirare că ambele state s-au suspectat reciproc și nu au stabilit mai mult decât o cooperare ocazională. Iran reprezintă pentru Statele Unite și Israel o provocare strategică mai serioasă chiar decât Siria. Atât Damascul cât și Teheranul ajută Hezbolah, Hamas și Jidhadul Islamic, și ambele fără să fie inamicii Al Qaeda. Ambii au arme chimice și pot avea arme biologice, deși nu există dovezi concludente pentru cele dim urmă. Dar există trei diferențe fundamentale între Iran și Siria.

În primul rând, Iran încearcă stabilirea unui ciclu complet de energie nucleară, ceea ce ar putea să îi permită fabricarea armelor nucleare dacă așa s-ar decide. De asemenea, dezvoltă rachete ce pot lansa focoase nucleare contra vecinilor săi, inclusiv Israel. Acesta este motivul pentru care israelienii se referă la Iran ca la o amenințare „existențială”. Iran nu va avea capacitatea să atace teritoriu american cu rachete nucleare de aici în mult timp, dar oricare armă ce dezvoltă va putea fi utilizată contra forțelor americane staționate în Orientul Apropiat sau contra țărilor europene.

În al doilea rând, unii lideri iranieni, și în particular actualul președinte Mahmud Ahmadineyad, au făcut comentarii perturbatoare, punând în sub semnul întrebării Holocaustul evreu și dreptul de existență al Israelului. Deși cererea lui Ahmadineyad cum că Israel „ dispare din paginile timpului”, sau „ ștergerea din paginile istoriei”, adesea a fost tradus în mod eronat ca o cerere de distrugere fizică a Israelului, de exemplu „ștergerea Israelului de pe hartă”, nu lasă să fie o declarație ofensivă destinată să deranjeze profund pe israelieni și pe atâția alții. Sponsorizarea de către Iran a unei conferințe despre Holocaust în decembrie 2006, ce anunța audierea unor proeminenți revizionști ai Holocaustului și alți extremiști de asemenea discreditați, nu a făcut mai mult decât să consolideze preocuparea generală cu privire la intențiile Iranului.

În al treilea rând, Iran este statul islamic cel mai puternic din Golful Persic, și are ca potențial pentru a domina toată această regiune bogată în petrol. Aceasta este în special adevărat având în vedere ceea ce s-a întâmplat în Irak începând cu invazia americană din martie 2003. Irak a fost principalul rival al Iranului în regiune, dar acum nu este mai mult decât o societate divizată și sfâșiată de război, care nu se găsește în posibilitatea de a controla Iranul. Acest ultim punct are legătură cu unele facțiuni șiite dominante în Irak, ceea ce îi permite exercitarea unei influențe mult mai mari asupra evoluției Irakului, decât atunci când o avea Saddam Husein pe când guverna în Bagdad. Acest schimb radical în echilibrul de putere din regiune explică de ce unii cred că „Iran pare a fi adevăratul învingător în războiul cu Irak”. Cum este evident, avantajul de putere pe care îl are Iran asupra vecinilor săi ar fi încă mai flagrant în cazul dobândirii unui arsenal nuclear.

Creșterea puterii Iranului nu este bună pentru Statele Unite, care face istorie în încercarea de prevenire ca un singur stat să câștige hegemonia în Golful Persic. Acest principiu bazic explică de ce administrația Reagan a ajutat pe Saddam în anii 80 când părea că Iran putea să înfrângă Irakul în sângerosul război. Pe de altă parte, Statele Unite are numeroase stimulente pentru a împiedica ca Iran să obțină arme nucleare. Israel este în egală măsură împotrivă ca Iranul să domine Golful – un centru de putere de acest tip în regiune poate fi o amenințare strategică pe termen lung. Perspectiva ca Iranul să obțină capacitate nucleară este încă și mai îngrijorătoare pentru liderii israelieni, care tind să-și imagineze acest scenariu ca pe cel mai rău coșmar al lor.

2.2. Invazia

Saddam Hussein a invadat Iranul, fiind încurajat de Statele Unite, Marea Britanie și statele din Golf. Ele doreau să aducă sub controlul occidental bogăția în petrol a iranienilor. Războiul de 8 ani care a urmat, a fost finanțat și de americani și englezi. Ei au furnizat armament și au trimis experți și materiale, pentru a produce gaze toxice și arme bacteriologice. În anul 1988, irakienii au folosit gaze toxice împotriva kurzilor care s-au răsculat pentru propria independență.. Atunci nimeni n-a protestat oficial pentru aceasta.

Războiul a început cu invazia Iranului în 16 septembrie când forțele irakiene au atacat provincia Juzestan, bogată în petrol, unde trăiau 3 milioane de arabi. Deși forțele irakiene au înregistrat succese la început, Saddam a reținut trupele sale, fapt ce a dat timp Iranului să reorganizeze forțele sale și să lanseze contraatacul.  În acest moment guvernul Iranului a chemat tinerii țării sale să meargăîn față ca voluntari. Aproape imediat s-au prezentat 100.000 de soldați și 200.000 de milițieni. În acest mod războiul de tip blitzkriegpe care îl așteptau irakienii s-a tranformat într-un război de uzurăpe un front de 300km. Către 1982, trupele irakiene au fost expulsate din majoritatea Iranului, fapt ce a respins posibilitatea de începere a unui proces de pace și au continuat un război pe care gândeau că puteau să îl câștige.

Motivele din spatele deciziei irakiene de a invada Iranul erau multiple: Irakul își dorea să câștige supremația asupra canalului Shatt el Arab, să preia controlul asupra celor trei mici insule din Golful Persic, Marele Tunb, Micul Tunb și Abu Musa dar și să recâștige controlul asupra regiunii Munților Musain de la Iran. De fapt, Irakul dorea să-și impună rolul de hegemon regional, profitând în acelsi timp de slăbiciune Iranului, generată de Revoluția Islamică. Mai mult, regimul Ba’th care conducea Irakul se temea de o răscoală a șiiților care formau vastă majoritate a populației țării. În războiul ce a urmat și care a durat timp de opt ani, Statele Unite au menținut, în mod oficial, o poziție neutră. De fapt, poltica americană în rpvinta acestui război era de a menține un echilibru strict între cele două părți beligerante astfel încât niciuna dintre ele să nu obțină statutul de hegemon regional. Statele Unite și-au desfășurat Marina Militară și trupele speciale în Golful Persic în 1987 pentru a pune capăt atacurilor iraniene asupra transporturilor internaționale prin Golful Persic.

Între 1982 și 1987 forțele iraniene au organizat ofensiva de-a lungul frontierei, fundamental în sud, unde principalul obiectiv era cucerirea Al Ba”ra în același timp cu tăierea șoselei care unea Bagdadul cu Basora. Atacurile iraniene asupra pozițiilor anti-tranșee irakiene aminteau de tacticile de uzurădin Primul Război Mondial. Iran a început să utilizeze o numeroasă infanterie sărac înarmată. În acest tip de război se avea avantajul asupra inamicului, iar în acel moment Iran avea 54 de milioane de locuitori și Irak doar 16 milioane. Irakienii au compensat inferioritatea lor  numerică cu folosirea de arme chimice.

S-au relatat unele cazuri în care copii erau trimiși pe front fără absolut nici o armă, utilizând tactica de revărsare. În alte cazuri se trimiteau tineri iranieni în masă și fără arme pe câmpurile minate, ca să detoneze explozibilul și să lase drmurile curate pentru a trece tancurile. Băieților li se dădeau chei de plastic făcute în Taiwan, considerate ca și cheile Paradisului. Între 1983 și 1988, ani de constante ofensive iraniene contra Basora, au murit 60 de mii de persoane. Anii cei mai decisivi au fost 1985 și 1986.

Cu ajutorul marilor donații și împrumuturi de la statele arabe din regiunea Golfului Persic (mai ales Arabia Saudită) și furnizarea de armament (între alții Uniunea Sovietică, Statele Unite și Franța), Irak a rezistat la sol, în timp ce forțele aeriene atacau orașele iraniene și instalațiile petrolifere în Golful Persic. Iran a început represalii contra statelor care ajutau Irak, în timp ce Saddam Hussein căuta să implice alte state în conflict. În 1987, Statele Unite și alte puteri și-au asumat responsabilitatea de a proteja tranzitul de nave petroliere în Golful Persic.

Irak a primit ajutor tehnic și arme din partea Statelor Unite. Armele sale chimice au fost produse cu materiale de dublu uz acordate de către Statele Unite și unele companii germane. Se calculează că 50.000 de soldați iranieni au murit pe durata conflictului datorită armelor chimice. Prin invazia Iranului, Saddam Husein a urmărit ca Irakul să devine puterea dominantă în zona Golfului Perisc. Războiul a fost un război al tranșeelor, fiind adesea comparat cu Primul Război Mondial, datorită atât tacticilor de luptă, cât și metodelor folosite (gaze de lupra, mitraliere să) Inițial Irakul a cucerit mai multe teritorii iraniene, dar până în 1982, toate teritoriile pierdute de către Iran, au fost recâștigate.

2.3. Lupta propriu-zisă

Războiul a început când Irak a atacat Iranul pe 22 septembrie 1980, printr-o invazie terestră și aeriană a teritoriului iranian. Războiul a survenit după o serie lungă de dispute teritoriale legate de frontiera comună a celor două state și temerile Irakului legate de o insurgență Șiia (ramura islamică predominantă, însă oprimată a Irakului) inspirată de Revoluția Iraniană. Irak dorea de asemenea locul Iranului ca putere dominantă în zona Golfului Persic. Deși Irakul spera să profite de haosul apărut după Revoluția Iraniană și a atacat fără o declarație de război, trupele sale au avut un succes limitat și au fost respinse rapid de iranieni care au recuperat aproape tot teritoriul pierdut până în iunie 1982. În următorii șase ani, Iranul a fost în ofensivă.

1980. 22 septembrie. Avea să fie prima zi din următorii 8 ani în care între Iran și Irak s-a desfășurat un război ce avea să ducă la dispariția a peste un milion de suflete de ambele părți. SUA, au jucat un rol determinant în conflict alimentându-i pe rând, pe cei doi combatanți, cu arme. Și totuși, pentru ce opt ani de conflict? Greu de spus deși istoria menționează câteva repere care ne-ar putea fi de folos în descoperirea cauzelor. Atacând Iranul, în septembrie 1980, președintele irakian Saddam Hussein nu intentiona numai să zdrobească un regim ce putea servi drept model musulmanilor șiiți din țara sa, ci și să schimbe frontiera cu Iranul din mijlocul apelor pe malul oriental al fluviului Shatt-al-Arab și visa poate să anexeze Kuzistanul iranian, bogat în petrol, caci petrolul, atunci si acum a fost marul discordiei.

Așadar, acțiunile militare au început cu atacurile avioanelor irakiene masive ( MiG – 23s și MiG – 21s) asupra centrelor economico-militare și administrative ale Iranului, precum și asupra aeroporturilor sale, porturilor și bazelor navale. Au fost distruse parțial pistele aeroporturilor iraniene, distrugand o parte din rezervele de combustibil, dar aviația iraniană nu a fost grav avariată. Avioanele iraniene F – 4A , F – 5s și F – 14, au fost retrase în prealabil pe aeroporturi alternative. De fapt, la început, până când existau piese de schimb și muniții, aviația iraniană opera mai mult sau mai puțin eficient. În primele zile ale războiului a fost lovit Bagdad-ul, baza aviatică Al – Waleed unde au fost concentrați bombardierele irakieni Il – 28 și Tu – 22.

A doua zi, trupele irakiene au traversat Shatt Al-Arab-ul. Ofensiva a fost efectuată pe un front de 700 km (de la Qasr – în nord până în Khorramshahr la sud). Șase corpuri de armată irakienă au invadat Iranul din trei direcții. Până la sfârșitul primei zile a războiului partea irakiană a reușit să pătrundă pe teritoriul inamicului până la 20 km și să ocupe 1.000 de kilometri pătrați de teritoriu iranian Timp de 10 zile, trupele iraniene au fost împinse 40 km. A fost capturat un număr de orașe iraniene de frontieră. Până la sfârșitul lunii noiembrie 1980, trupele irakiene au ocupat o treime din Khuzestan, avansând până la 80-120 km adâncime în Iran. Irak a intrat în posesia a unui teritoriu de aproape 20 de mii de metri pătrați de teritoriu iranian.

În perioada inițială a războiului (1980 – iunie 1982) acțiunile militare decurgeau în favoarea Irak-ului. Influența supremația stabilită în Forțele Terestre și Aeriene, precum și atacul prin surprindere surpriză, dat fiind faptul că serviciile secrete iraniene au fost afectate grav de epurările post-revoluționare și nu au fost capabile să colecteze informații cu privire la calendarul de atac, numărul și dispunerea trupelor irakiene.

Cu toate acestea, în perioada respectivă a avut loc un eveniment care a determinat în mare măsură cursul (și, poate, chiar și rezultatul) războiului Iran – Irak. Avioanele israeliene au distrus complet programul nuclear irakian care era supravegheat direct, de la mijlocul anilor 1970, de către Saddam Hussein. El a fost cel care, în septembrie 1975 acăzut de acord cu francezii la achiziționarea a două reactoare nucleare. La începutul lunii septembrie 1980, au ajuns în siguranță în suburbiile din Bagdad. Ele au fost instalate lângă reactorul sovietic deja existente într-un centru nou – construit nuclear după revoluția din iulie ( "Sabaatashr Tammuz" ).

Numai după aceea forțele terestre irakiene au trecut granița iraniană. În primele 8 luni iranieni au întreprins mai mult de 10 de încercări de a bombarda "Osirak". Dar numai o dată au reușit să deterioreze parțial sistemul extern de răcire a reactorului, în alte cazuri, "fantomele" sau au fost distruse de apărarea aeriană a Irak-ului, sau, întâlnind focul antiaerian reveneau la bazele lor, eliberandu-se de muniție pe principiul "la întâmplare".

Saddam Hussein grabea. Lansarea reactorului principal a fost planificată, inițial, pentru luna iulie 1981. Dar termenul s-a dovedit a fi nerealist. Francezii au cerut să fie amânată până în septembrie – ca până la această data să fie optimizate toate agregatele, să fie încărcat combustibil și reacția în lanț va oglindi parametrii (maximali) calculați. Saddam a fost de acord și a luat toate lucrările sub controlul său. El a fost sută la sută sigur că prezența plutoniului va face regimul Khomeini mai maleabil, predispus la o încetare a focului în condițiile impuse de Bagdad. În plus, perspectiva unei bombe nucleare va schimba radical situația din Orientul Mijlociu.

Sperând că va fi sprijinit de țările arabe împotriva tradiționalului dușman persan, Saddam Hussein credea că va obține o victorie fulger. Dar războiul între cele două țări a fost interminabil. Primul a fost Războiul Frontierelor, pe parcursul căruia iranienii au lansat împotriva dușmanului valuri de asalt umane modest înarmate, în rândurile cărora se aflau și copii, în timp ce irakienii foloseau arme chimice. A urmat apoi, intre 1984-1988 ceea ce istoria a consemnat ca fiind Războiul orașelor, cand acestea au fost cu precadere bombardate și, in final, Războiul din Golf, în care fiecare dintre participanți a încercat să scufunde petrolierele adversarului, sa mineze golful și sa controleze navigația.

Asta a fost însă momentul în care țările occidentale, care susțineau Irakul vânzându-i arme deși furnizau uneori simultan armament și Iranului, așa cum s-a demonstrat atunci când a ieșit la lumină Afacerea Irangate, n-au putut accepta această ultimă formă de conflict, care punea în pericol aprovizionarea lor cu petrol. 1987 este anul în care puterile occidentale au decis să intervină desfășurându-și flota de război în regiune. Epuizați, supuși presiunii internaționale, cei doi beligeranți sfârșesc prin a accepta încetarea focului sub egida O.N.U, care devine oficială la 20 august 1988. Războiul a făcut peste 1.000.000 de victime și nu i-a permis lui Saddam Hussein să obțină ceea ce dorea. Minoritatea kurdă din Irak și din Iran a trebuit să facă totuși față timp de zece ani ostilității sângeroase a regimurilor de la Bagdad și Teheran.

Saddam Hussein își folosea „arma petroliera” pentru a-și extinde capacitățile militare și dominația regională. În 1980 Irakul a devenit unul din cei mai mari producători de petrol ai OPEC. Excedentul comercial al Bagdadului  din petrol îi aducea 26 de miliarde de dolari anual. Între 1973 și 1980 Irakul s-a înarmat în forță, după care a atacat Iranul. Războiul a durat 8 ani și a distrus mult din infrastructura petrolieră locală. Prețul petrolului a oscilat semnificativ în timpul războiului dintre Iran și Irak, dar fluctuațiile au fost în general ținute sub control de către Arabia Saudită și Kuweit, care au mărit producția.

În perioada de început a războiului cu Irak-ul, Iranul și-a îmbunătățit structura organizatorică a armatei, numărul de divizii și brigăzi a crescut. A devenit mult mai eficientă comanda și controlul trupelor, s-au impus în operațiunile de luptă grupurilor operaționale, inclusiv reprezentanți ai armatei, IRGC și "Basiji". Dar cel mai important – a crescut furnizarea de arme pentru armată și echipamente militare. În condițiile unui embargo internațional s-au folosit canale semi – legale și ilegale pentru achiziționarea echipamentelor militare și pieselor de schimb din străinătate. Numai în perioada 1979-1986, țări precum Argentina, Brazilia, Israel, Indi , Islanda, Italia, China, Libia, Olanda, Pakistan, Polonia, Portugalia, Coreea de Nord, Siria, URSS, Statele Unite ale Americii, Taiwan, Franța, Cehoslovacia, Chile, Elveția, Suedia, Etiopia, Coreea de Sud, Japonia și altele câteva au vândut armament Iranului în valoare de mai mult de 15.7 miliarde dolari. Prin urmare, în ciuda pierderilor grele, numărul de arme și echipamente militare a crescut.

Toate acestea au permis conducerii iraniane în a doua etapă de confruntare (iulie 1982 – Februarie 1984) să efectueze o serie de acțiuni ofensive pe scară largă pe frontul de sud, centru și nord. Dar, ca o regulă, operațiunile erau caracterizate de pierderi uriașe în forța umană de muncă și se încheiau, fie cu succese tactice minore sau cu retragerea forțelor în pozițiile lor inițiale. Pierderea de iranieni, de exemplu, în operațiunea "Moharram" (noiembrie 1982) s-a ridicat la mai mult de 15 mii de morți, în "Operațiunea Khyber" (februarie 1984) – mai mult de 100 de mii. Pierderi grele sufereau și trupele irakiene care se apărau mobil, activ, foloseau retragerea planificată a trupelor, contraatacuri blindate și formașiuni contraatac cu sprijin aerian. Ca urmare, războiul a ajuns într-o poziție de impas și a luat din ce în ce mai mult forma unui "război de epuizare". Iranul,în mod clar, spera la mobilizarea propriului potențial – 2 milioane de oameni. În Irak , aceasta nu depășiea 650.000 .

Perioada finală a războiului (martie 1984 – august 1988) a fost caracterizată printr-o combinație de operațiuni de arme ale forțelor terestre și maritime, care a primit în istoriografia externă și internă, numele de "războiul tanc". Încercând de a finaliza victorios acest război, autoritățile iraniene au anunțat mobilizarea suplimentară, datorită căreia a fost posibilă compensarea pierderilor și creșterea eficacității trupele de pe front. De la sfârșitul lunii decembrie 1986 până în mai 1987 conducerea forțelor armate iraniene au susținut zece operațiuni ofensive având denumirea comună "Karbala" și numerele de serie de la 1 la 10. Cele mai multe dintre ele au avut loc în sectorul sudic al frontului, rezultatele au fost nesemnificative, iar pierderile – imense. Numai în primele două zile ale operațiunii "Karbala – 4" iranieni au pierdut mai mult de 10 mii de oameni, iar irakienii – nouă mii morți și răniți.

Războiul a demonstrat o deosebita cruzime. Irak-ul, cu sprijinul și complicitatea Statele Unite, de mai multe ori au aplicat împotriva trupelor iraniene substante chimice otravitoare (CWA). Prima aplicare a CWA-ului pe scară largă a fost în februarie 1984, ca răspuns a Irak-ului împotriva ofensivei majore a infanteriei iraniene asupra Basrei în decursul operației "Rasvet- 5". A doua, și mai devastatoare, folosire a CWA-ului a avut loc în cadrul operașiei "Rasvet- 9" atunci când pe 24 februarie 1986 mai mult de 100 de mii de soldați iranieni au pătruns în nordul Irakului în apropiere de Kirkuk. Atacul forțelor iraniene au curmat viața a mai mult de jumătate din populația acesteia. Operația a eșuat. În total , în timpul războiului, s-au constatat 14 cazuri de folosire a CWA-ului de către Irak.

Războiul Irano-Irakian (1980-1988) ar fi putut dura doar doi ani (din cauza rezistenței înverșunate a iranienilor și a slăbiciunilor militare ale irakienilor Iranul câștigă în 1982 războiul) dar setea de răzbunare și refuzul lui Khomeini de a accepta armistițiul oferit de Irak au dus la prelungirea războiului cu încă șase ani și la moartea a peste 95.000 de tineri soldați iranieni. Khomeini s-a dovedit a fi astfel cel mai de temut dușman al propriului său popor și totodată cel care a forțat întregul Orient Mijlociu să facă mulți pași înapoi.

2.4. Analiza raportului de forță/eficiență a pregătirilor militare

Războiul dintre Iran și Irak a constituit și o relatarea raportului de forțe, poate nu atât a statelor direct implicate cât a puterilor care susținea una sau cealaltă parte beligerantă. Diferențele gradului de înarmare, a numărului populației, precum și a dotărilor moderne din arsenalul fiecareia dintre părți invită la o reflecție asupra organizării și iscusinței de a folosi materialele în direcția și în scopul potrivit.

Astfel, la momentul începerii acțiunilor militare dintre Iran și Irak raportul dintre forțele și mijloacele părților aflate în conflict s-au prezentat, după cum urmează. Armata terestră a Irakului era formată din 140 de mii de ofițeri și soldați, 1.300 de tancuri, 1.700 de tunuri și mortiere, artilerie de câmp, în Iran erau 70 de mii militari, 620 de tancuri, 710 de tunuri și mortiere. Superioritatea Irak-ului în ceea ce privește forța militară vie și tancuri era de 2 ori mai pare decât cea a Iranului, iar de tunuri și mortiere – de 2,4 ori mai mare.

În ajunul războiului, Iran și Irak dețineau o cantitate egală de avioane de lupta (316 și, respectiv, 322). Părțile au fost înarmate, cu câteva excepții, fie cu aeronave americane sau sovietice care, din 1950, a devenit una dintre cele mai comune caracteristici ale războaielor locale și conflictele armate. Cu toate acestea, forțele aeriene irakiene depășeau numeric foarte mult pe cele iraniane în toate privințele. În aceasta, a jucat un rol major continuarea colaborării Irak-ului cu Uniunea Sovietică și țările arabe, forțele aeriene a cărora foloseau aceleași tipuri de aeronave de producție sovietică. Lovitura asupra pregatirii și dotării militare aeriene a Iranului a dat-o. în primul rând, ruperea legăturilor militare tradiționale cu Statele Unite, după revoluția islamică, și în al doilea rând, noua represiune guvernamentală împotriva ofițerilor și piloților de nivel înalt și mediu din Forțele Aeriene.

În ceea ce privește forțele navale, marina celor două țări au avut un număr aproximativ egal de nave de luptă și bărci (în Iran – 132 în Irak – 94). Dar forțele militare navale iraniene depășeau numeric pe cele irakiene după numărul de nave de război de clase superioare. În marina militară irakiană lipsea aviația navală, pușcașii marini. Posibilitățile forței maritime irakiene au fost limitate considerabil de locația nefavorabilă a bazelor navale din Umm Qasr și Basra.

Astfel, de la începutul războiului, Irak a avut o superioritate copleșitoare în armata terestră și forțele aeriene, Iranul a reușit să mențină un avantaj asupra Irakului numai în armamentele și echipamentele navale, dar și această superioritate a fost doar în termeni cantitativi, nu și calitativ.

Succesul militar înregistrat de Irak în acest război, a fost în relație direct proporțională cu superioritatea considerabilă la capitolul armament (de trei ori în artileria grea și tancuri, de cinci ori – în forțele aeriene). Un factor important care a contribuit la slăbirea poziției Iranului, l-a constituit faptul că Irakul a fost capabil de a neutraliza activitatea militară a trupelor iraniene prin atacurile asupra bazelor inamicului prin spate și în zone de concentrare a trupelor. Irak-ul, de asemenea, a reușit să submine economia iraniană, distrugând în mod eficient principalele terminale de petrol, și alte unități importante economice și industriale. Veniturile din exporturile de petrol au scăzut brusc în 1987, Iran a obținut din vânzarea petrolului nu este mai mult de 11 miliarde de dolari, în armată alocându-se doar aproximativ 9 miliarde dolari din această, această sumă nefiind suficientă pentru organizarea și desfășurarea operațiunilor ofensive. Deci, Iranul nu a reușit să meargă în ofensivă în toamna lui 1987 și nici iarna anului 1988, după cum a fost planificat de Generalul Major al armatei iraniene.

În timpul războiului, Iranul a construit în străinătate 3 barci dotate cu rachete ( Franța), 9 nave-tanc (Anglia, Danemarca, Coreea de Nord și Pakistan), transport universal de alimentare (Anglia) și aproximativ 50 de bărci de mică deplasare de tip "Bogammer" (Suedia). Din China și Coreea de Nord au fost livrate pe uscat arme de uscat "Silkuorm". În plus, Iranul a primit prin Libia, Siria și Iugoslavia mai multe tipuri de mine navale sovietice (în terminologia de Vest – "crab", AMA – 1, M – 70, etc ) .

La rândul său , Irak-ul procurat din Iugoslavia 9 nave mari de patrulare (cum ar fi "PB 90" ), din Anglia – 6 barci cu pernă de aer (cum ar fi " Winchester" SR N 6) și 3 nave-tanc. Printre rachetele anti – navă părțile foloseau cu succes "Harpoon" , "C Killer" , "Meyervik", precum și sovieticul T – 15.

De la începutul războiului dintre Irak și Iran (septembrie 1980) echipajul corpului de ofițeri al armatei iraniene a fost de 45-55% de personal, soldați și sergenți – 60-70 %. Aproximativ 45 % din arme și echipamente militare erau în condiții improprii pentru luptă .

Pe toată perioada războiului în Irak au fost specialiști militari sovietici. Pentru al cita pe locotenentul – generalul retras Anatoli Mokrousov "specialiștii sovietici instruiau soldații și ofițerii irakieni în folosirea armelor noastre (aici, sovietice), echipamentelor militare, în centre de formare, unități și formațiuni ale forțelor armate naționale. Caracteristic este faptul că desfășurarea strategică a cursurilor de pregatire în armata irakiană și concentrarea trupelor la granița inamicului a avut loc în secret, în primăvara anului 1980, sub pretextul manevrelor și organizării școlilor de vară pentru rezerviști. Deși eu și ambasadorul Anatoli Barkovsky au avut relații cu țara și armata, inclusiv cu președintele Saddam Hussein, ministrul Apărării, Viceprim-ministrul, colonelul – generalul Adnan Heyralu, șeful Statului Major Shenshala, nimeni dintre aceștia nu au pomenit nici urmă de pregatire sau lupptă cu Iranul. Este suficient să spunem că Irakul a fost una dintre puținele țări care au aprobat în decembrie 1979 invazia sovietică din Afganistan, în conformitate cu acordul bilateral de prietenie și cooperare. Și totuși, războiul pentru noi a fost o surpriză. Cu toate acestea, militarilii noștri-translatori cate ceva mi-au raportat. La urma urmei, ei au fost foarte pregătit, citeau foarte mult, ascultau radioul. În special, a fost raportat că în ajunul războiului irakienii au adus în țară rezervele sale de aur care se aflau la păstrare în Elveția. Deci – se pregăteau. Poziția intransigentă a lui Khomeini (de a duce războiul până la sfârșitul glorios) a forțat Bagdadul sa continue lupta. În această situație, Biroul Politic al PC-ului a revenit încă o dată la decizia luată mai devreme de a retrage toți specialiștii militari sovietici din Irak și de a impune un embargo asupra livrărilor de arme rusești în această țară. Cu toate acestea, eu am convins șeful Statului Major N.Ogarkov să nu atingă specialiștii nostri. Pentru că, în acest caz, nu am mai fi primit nici măcar comezi pentru piese de schimb din partea Irak-ului. Și în acel moment Irak-ul acorda 65 la suta din profitul său în valută URSS-ului pentru exportul de arme și echipamente militare (AME)."

În paralel cu situația din Irak, Iranul, la inceputul lui 1980 nu a făcut achiziții importante în îmbogățirea și imbunătățirea sistemului de apărare aeriană, cu excepția livrărilor către Iran a rachetelor "Hawk", care, în mod ironic, au fost importate din Israel și Statele Unite în timpul războiului Iran-Irak. În afară de informațiile puse la dispoziția publicului cu privire la furnizarea de HQ-2 SAM de producție chineză (complexul în continuare a fost modernizat și a primit denumirea Sayyad-1 și Sayyad-1A), este încă în dotarea armatei. Odată cu sfârșitul războiului de 8 ani, Iranul a devenit din nou interesat de construirea unui sistem eficient de apărare aeriană.

Capitolul 3. Încheierea războiului și consecințele sale

Conflict armat dintre Irak si Iran a fost o provocare serioasă pentru ambele parti. Pana in momentul respectiv statele sus mentionate nu au dus un razboi atât de greu și lung. În ciuda faptului ca au fost mobilizate toate eforturile, nici una, nici cealalta parte nu a reușit realizare unui avantaj decisiv pe front și atingerea scopurile politice ale războiului. Cu retragerea trupelor irakiene dupa linia frontierei de stat, beligeranții de fapt, s-au întors la situația inițială înainte de începerea conflictului.

Cu toate ca, inițiativa militară în acest conflictul era preluata temporar de Iran, încercările sale de a muta pe teritoriul irakian luptă, per ansamblu, nu au avut succes. Cu toate acestea, guvernul iranian condus de Khomeini, in primii ani ai războiului, a eschivat de la soluționarea politică a relațiilor cu Irak-ul și a continuat să caute modalități de soluționare pe filiera militară.

Aceasta a condus la o concentrarea, în continuare, a eforturilor părților de a consolida forțele armate și creșterea capabilităților lor militare, în general. Reglementarea politică, în aceste conditii, în primii ani ai conflictului a fost văzuta doar ca o perspectivă îndepărtată. Desigur, confruntarea militară a fost conținutul principal al politicii celor două țări una împotriva celeilalte.

În aprilie-iunie 1988, Irak a implementat o serie de ofensive de succes. Bagdad si-a eliberat integral teritoriul sau si din nou a invadat Iranul. La 17 iulie 1988, Khomeini si-a dat acordul pentru un armistițiu, care a intrat în vigoare la 20 august 1988. In zona operațiunilor militare au fost trimisi delegati ONU care aveau ca misiune menținerea păcii.

În timpul conflictului , părțile nu au demonstrat noi tactici eficiente de război și aplicații disponibile pe armatele lor de arme de arme moderne . Iran în mai multe rânduri a încercat pentru a atinge succesul , datorită superioritatea numerică mare . Cu toate acestea , în aceste cazuri , atunci când irakienii s-au opus presiunea maselor de fanatici musulmani iraniene competent succes organizație de luptă a fost , de obicei, pe partea irakiană .

În timpul conflictului, părțile nu au demonstrat noi tactici sau metode eficiente de utilizare a armamentului modern pe care le aveau in dotare. Iran în mai multe rânduri a încercat atingerea succesul datorită superioritatii numerice.

Soarta decisiva a conflictului era data de fortele terestre, in special, și cele paramilitare, formate si instruite cu sprijinul activ al Forțelor Aeriene. Forțele armate ale celor două țări nu au demonstrat capacitatea de a intretine actiuni militare de amploare, cristalizandu-se si slaba pregatire a personalului.

Cu toate acestea, în anii conflictului armatele au dobândit experiență militară considerabilă, care a afectat, cu siguranță, atât rezultatul conflictului, cat și orientarea ulterioara a dezvoltării militare.

Utilizarea de arme moderne în conflict au fost pe o scara larga. Eficacitatea echipamentelor și armelor de producție sovietică de pe câmpul de luptă, a fost, în general, mai mare decât modelele de arme occidental, chiar daca irakienii nu au folosit la maximum potențialul de arme sovietice. Nu întâmplător comandantul iranian a încercat să profite din plin de tehnica sovietica capturata de la irakieni, precum și sa o achizitioneze prin țări terțe sau direct.

Războiul dintre cele două țări vecine, a durat 7 ani și 11 luni. Nici Irak-ul, nici Iranul nu au atins obiectivele stabilite la începutul ostilităților. Cu toate acestea, și Teheran și Bagdad au anunțat triumful lor militar. Conform unor estimări, Iranul a pierdut 300 de mii de oameni, iar altii 700 de mii de oameni au fost raniti. Pierderilor irakiene în forța de muncă s-au ridicat la 120 de mii de oameni, iar răniți – 300 mii. Ambele părți și-au pierdut mai mult de 1500 de tancuri, TAB-uri si 1500 BMP, 2 mii de tunuri și mortiere, 250 de avioane de luptă și elicoptere.

Conflictul armat Iran – Irak conflict a avut un impact enorm asupra situației politice și economice din ambele țări beligerante, și în situația din regiunea Orientul Mijlociu în întregime. Cele mai afectate au fost industria producătoare de petrol și rafinare ale Iranului și Irak-ului, ceea ce a însemnat o lovitură asupra capacității celor două țări de a-și menține sau de a-și crește încasările valutei străine. Războiul a costat Iranul aproximativ 14 miliarde dolari pe an, iar veniturile sale de petrol în 1987 au reprezentat doar 6 miliarde. Având în vedere că rezervele valutare ale țării, în 1985 nu a depășit 5 miliarde de dolari, se poate susține că Iranul s-a confruntat cu dificultăți financiare grave.

În Irak, producția de petrol a scăzut de la 170.3 milioane de tone în 1979 la 44 mln de tone în 1981. Producția de petrol în anii 1979-1985 scăzut cu o medie de 13,8 % pe an. Au scăzut și exporturile – de la 160.4 milioane de tone în 1979 la 34,1mln de tone în 1981 . Între 1979 și 1985 exporturile de petrol au scăzut cu o medie de 26% în fiecare an. Situația a revenit după punerea în funcțiune a celor două conducte noi (în 1983 de la Kirkuk la Dortyol-ul turc și în 1985, din sudul Irakului la portul saudit Yanbo). Veniturile din exporturile de petrol irakian au crescut la 11,5 miliarde de dolari, adică aproape au ajuns la valoarea costului anual al războiului pentru Irak.

Înainte de începerea războiului dintre Iran șiIrak, Irak-ul a fost una dintre cele mai bogate țări din lumea a treia. Numai în băncile străine erau mai mult de 30 miliarde dolari. După război, Irak a devenit o țară falită, datorțnd diferitelor state aproximativ 80 miliarde dolari (dintre care 7 miliarde – URSS). Pentru restaurarea infrastructurii avariate au fost nevoie de cel puțin 100-120 miliarde dolari.

În general, conflictul armat dintre Irak și Iran oferă materiale, demn de remarcat, pentru a studia experiența războaielor locale între țările în curs de dezvoltare, cu un potențial militar și economic relativ scăzut, intr-un teatru de operațiuni cu condiții fizico-geografice complexe.

=== Lucrare_cap3.1 ===

3.1. Intervenția comunității internaționale (ONU)

Încă de la începutul ostilităților, Organizației Națiunilor Unite, Mișcarea de Nealiniere, Organizația Conferinței Islamice (OIC), Liga Statelor Arabe (LAS), alte organizații internaționale, precum și persoanele fizice luau măsuri pentru a rezolva conflictul prin mijloace pașnice. Dar – toate în zadar. Motivul eșecurilor o lungă perioadă de timp a fost o incompatibilitate totală a pozițiilor părților implicate în conflict, în special poziția liderilor religioși din Iran, care au înaintat ca și condiție încetarea focului și pedepsidea Irak-ului ca agresor, cerere care era, evident, imposibil de satisfăcut. Desigur, la prelungirea conflictului și chiar transformarea lui într-un război "uitat", au contribuit și condițiile foarte dificile și pline de momente încordate în lupta diplomatică, aceasta fiind rezultatul conflictelor de interese, în primul dintre marile puteri – SUA și URSS. Prin urmare, îmbunătățiri în relațiile dintre Iran și Irak au fost posibile (ceea ce este evident astăzi) numai după reducerea tensiunii în relațiile americano- sovietice. După cum se știe, acest proces a început în a doua jumătate a anilor 1980, cu venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov.

Irakul a atacat Iranul pe 22 septembrie 1980. Deja la 28 septembrie, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat Rezoluția numărul 479, care a solicitat părților aflate în conflict să înceteze ostilitățile. Cu toate acestea, rezoluția nu a condamnat agresiunea din Irak, care a fost cauzată de o atitudine negativă față de regimul iranian clerical al cărui rădăcini se regăsesc în istoria recentă a ostaticilor americani din Iran. Norvegia a solicitat o retragere reciprocă a trupelor de pe teritoriile disputate, dar Iranul a refuzat să participe în orice fel de dezbateri până trupele irakiene nu vor părăsi teritoriul iranian. Între timp, Departamentul de Stat discutau despre eforturile comune americano-sovietice pentru a restabili pacea, dar participarea reală a URSS în procesul de pace Statele Unite încercau să o limiteze. Mai multe reuniuni fără succes a Consiliului de Securitate au avut loc în octombrie 1980, urmată de o pauză tocmai până în iulie 1982.

Au fost mai multe încercări de mediere dintre țările din lumea a treia și ONU. Prima încercare a fost făcută de reprezentantul ONU Olaf Palme. El a propus să se înceapă negocierile cu privire la statutul râului Shatt Al-Arab, dar Irakul a cerut despăgubiri pentru toate pierderile economice și războiul a continuat. Încercare viitoare a realizat-o Comitetului Nealinierii. El a propus o încetare a focului și retragerea trupelor din teritoriile disputate. Iranul a fost de acord. La început și Irak-ul a fost de acord, dar apoi Bagdad-ul și-a schimbat poziția. În ambele cazuri, marile puteri nu au încercat să influențeze Irak-ul.

La sfârșitul lunii mai 1982 Iranul a eliberat teritoriul său și Irak a început să caute o cale de ieșire din război. În calitate de mediatori s-au afirmat Organizația Conferinței Islamice și Consiliul Comun al Golfului Persic. Irak a căutat și alte soluții: pe 3 iunie, trei ofițer irakieni au încercat asasinarea ambasadorului israelian la Londra, pentru a provoca invazia israeliană în Liban și, prin urmare, de a pune capăt războiului. Cu toate acestea, cercurile conducătoare de la Teheran nu era îngrijorat în privința Libanului, ci în ceea ce privește continuarea sau nu a războiului. Iranul a prezentat condițiile de pace: plecarea lui Saddam, recunoașterea Irak-ului ca agresor și plata reparațiilor de către acesta. Khomeini este singurul responsabil pentru continuarea războiului, dar, în același timp, nici o mare putere nu a intreprins nici o încercare de a preveni războiul atunci.

Secretarul de stat american Alexander Haig a propus să se convoace o conferință generală de pace, dar fără participarea URSS-ului și SUA, ceea ce facea în mod automat această intenție efemeră.

Pe 12 iulie 1982 Consiliul de Securitate al ONU, pentru prima dată din 1980, au discutat despre situația din jurul războiului din Golf, adoptându-se rezoluția 514, prin care ambele state erau chemate la masa de negocieri pentru a pune capăt războiului. Consiliul de Securitate a cerut părților să se retragă la frontierele de dinainte de război. Iranul a declarat că recursul este îndreptat împotriva lui, dat fiind faptul că la momentul respectiv, trupele iraniene tocmai au ocupat teritorii irakiene semnificative.

Între timp, Irak, încerca să schimbe situația de pe front în favoarea sa pentru, folosind avantajul său în tehnologie, a lansat un război împotriva tancurilor și a dat frâu liber armelor chimice.

În 1984, Consiliul de Securitate a condamnat războiul tancurilor, ​​dar cu un accent de condamnare în primul rând a acțiunile Iranului. Utilizarea de către irakieni a armelor chimice Consiliului de Securitate în general au ignorat. În 1985, Consiliul de Securitate a adoptat o rezoluție "moale" care condamna utilizarea utilizarea armelor chimice, dar nu menționează nimic despre Irak. Numai în martie 1986, ONU a condamnat Irak pentru folosirea armelor chimice, deși, deja de doi ani experții ONU au confirmat prezența armelor chimice pe front, în cadrul războiului.

Încă din 1983, Iran a cerut ONU să condamne atacurile Irak-ului asupra obiectelor civile, dar ONU nu a dat ascultare. În iunie 1984 Secretarul General al ONU a făcut un moratoriu cu privire la implicarea militară a populației civile, dar, în martie 1985, acest acord a fost încălcat.

În perioada anilor 1985-1986 Washington-ul a încercat să intre în contact și să stabilească relatii bune cu Teheranul. Până Khomeini au ajuns informații precum că Reagan ar fi interesat de căderea regimului lui Saddam, și, prin urmare, Iranul va fi susținut până la sfârșitul victorios. Dar, după ce informațiile privind cooperarea dintre SUA și Iran au devenit cunoscute, Reagan a început sa sprijine în mod activ Irakul ca să nu-și piardă influența în lumea arabă.

Între timp, URSS a înaintat propunerea de a încredința sarcina asigurării siguranței comunicațiilor maritime Forțelor navale-militare ale Organizației Națiunilor Unite. La începutul anului 1987, cu o propunere, practic, similară s-a adresat Secretarului General al ONU și Camera Internaționala de Transport Terestru. Dar divergențele dintre cele două sisteme și blocuri militare nu au permis să pună în aplicare aceste propuneri.

În luna mai 1987, cand adjunctul secretarul de stat Richard Murphy a zburat la Bagdad, în timpul unei întâlniri cu Saddam Hussein a promis acestuia adoptarea unei rezoluții care ar impune un embargo asupra exportului de arme în Iran. În cazul în care Statele Unite ale Americii au făcut această propunere, membrii permanenți ai Consiliului de Securitate au propus crearea unei comisii pentru a investiga cauzele de război, în conformitate cu cererea Iranului. Deci, la 20 iulie 1987 a fost adoptată rezoluția 598.

Comunitatea internațională a cerut ca Iranul și Irakul să înceteze imediat focul, toate operațiunile de pe uscat, pe mare și în aer, retragerea trupelor la granițele recunoscute la nivel internațional. Ambele țări trebuiau să-și dea acordul sosirii Grupului de Observatori ONU pentru punerea în aplicare a încetării focului, retragerea trupelor și control. Potrivit datelor oficiale, acest grup a inclus 350 de ofițeri din 24 de țări. Cu toate acestea, numărul real de reprezentanți ai acestor țări a depășit în mod semnificativ această cifră. Aceasta se explică prin faptul că statisticile oficiale luau în calcul doar oficialii care aveau statut de observatori. În același timp, sub egida Organizației Națiunilor Unite de pe ambele părți ale frontierei dintre Iran și Irak au fost sute de trupe străine, de exemplu, 500 de canadieni ofereau legătura între membrii grupului de observatori.

Rezoluția a cerut eliberarea prizonierilor de război și întoarcerea imediată la patria lor, după încetarea operațiunilor, în conformitate cu Convenția de la Geneva din 12 august 1949. Documentul adoptat, având în vedere poziția Iranului, prevedea crearea unui organism special pentru a identifica autorul conflictului (agresorul). Este lejer de observat că, pentru prima dată în istoria sa, Consiliul de Securitate a adoptat în unanimitate o rezoluție care declara nu numai principiile de decontare, dar și mecanismul de implementare a acestora.

Irakul a acceptat rapid rezoluția, dar Iranul a cerut încheierea investigațiilor comisiei. În vederea apropierii pozițiilor Secretarul General al ONU a făcut o vizită la Teheran și Bagdad. Teheran a fost de acord cu încetarea neoficială a focului pe durata de lucru a comisiei. În ziua de publicare a rezultatelor comisiei Iranul a promis că va face oficial acordul de încetare a focului. Dar Irak-ul nu a fost de acord cu acesti termeni.

Washington-ul, ca de obicei, a acuzat Iranul de perturbarea inițiativelor de pace și impune un embargou economic împotriva Iranului, a creat un grup naval puternic în Golf, și de fapt, a extins războiul încă pentru șase luni.

În cele din urmă, sub presiunea manifestărilor anti-război din țară, Khomeini a fost de acord la 18 iulie 1988 de a adopta rezoluția 598, dar Saddam Hussein a refuzat să lase armele, anticipând o ofensivă fructuoasă a armatei irakiene. Numai pe 6 august 1988, sub presiune ONU, a fost încetat focul. Pe 20 august 1988 războiul s-a terminat.

Pe 8 august Perez de Cuellar (Secretarul General al ONU) a anunțat data de 20 august 20 ziua încetării complete a ostilităților pe frontul Iran-Irak. Demonstrarea "angajamentul față de pace", Bagdad și Teheran au fost de acord să o înceteze focul pe 9 august, fără a aștepta data de 20. Având în vedere că Iranul era încă în măsură de a încerca să destabilizeze situația din Irak, cu ajutorul opoziției kurde, guvernul irakian a anunțat în septembrie 1988, amnistie pentru participanții mișcării de opoziție kurdă care trebuiau să predea armele în termen de o lună.

În acest fel, războiul dintre 2 vecini care a durat 2885 zile și nopti sau 7 ani și 11 luni a luat sfârșit. El a intrat în istorie ca cel mai lung conflict armat al secolului XX.

3.2. Impactul asupra securității regiunii Orientului Mijlociu

După sfârșitul operațiunilor militare dintre Irak și Iran starea de securitate din regiunea Golfului rămâne nerezolvată. Principalele amenințări la adresa securității sunt terorismul, conflicte politice interne din Irak și programul nuclear al Iranului. Analiza situației din această regiune sugerează că în prezent doar statele membre ale organizației regionale a Consiliului de Cooperare pentru Statele Arabe din Golf (CCG), pot fi considerate o comunitate ce asigură și mențin securitatea în zonă.

Războiul a călit islamul șiit, prezentându-l pe arena internațională nu în cea mai favorabilă fomă. Exportul revoluției s-a transformat în export de violență și extremism care nu poate să nu perturbe Rusia cu milioanele de locuitori de origine musulmană. Și nu numai pentru că Iranul este în imediata apropiere de granița cu Rusia, dar și din cauza influenței enorme pe care are în prezent Teheranul în "afacerile musulmane". Paralel, Iran depune toate eforturile pentru a se transforma într-o supraputere regională, face tot posibilul pentru a obține în următorul deceniu parametrii celor mai mari forțele navale din Golful Persic, pentru a conduce lupta globala impotriva "hulitorilor", sioniștilor și imperialiștilor – promovând în același timp sloganul necesitatii unui "dialog al civilizațiilor". Dialog cu arme nucleare, o decizie strategică cu privire la deținerea acesteia, care a fost luată de către conducerea țării în 1988, imediat după sfârșitul războiului cu Irak-ul. În cele din urmă, marea majoritate a organizațiilor politice și religioase non- guvernamentale primesc acum de la Iran nu numai susținere morală, ci, de asemenea, sprijin material. Aceleași mișcările extremiste sunt în întregime sub protectoratul și activează cu susținerea Teheranului.

Nici din partea Irak-ului nu s-a observat o pacificare a activităților sau a intențiilor. La începutul anilor 1990, Irakul și-a restaurat aproape complet potențialul său militar, paralel, acumulând zeci de tone de arme chimice. Jumatate de milion de oameni deținea armament, dintre care 480.000 erau rezerviști. Înarmarea a constat în 5500 tancuri, 3700 proiectile de artilerie de diferite calibre, 513 avioane de luptă și 160 de elicoptere; Golful Persic și Shatt al – Arab erau traversate în mod constant de 43 nave de luptă de suprafață. Mândria lui Saddam au fost trupele de rachete echipate cu "Scud" și modernizarea cu ajutorul Marii Britanii, Franței, Germaniei, Italiei și Braziliei a "Al Hussein-ului" și "Al – Abbas-ului" (până la 800 de rachete), cu o distanță de tragere de 300 – 900 km. Aproape toată această "armadă" (90 %) a fost fabricată în uzine și fabrici sovietice. Pentru apărare – o exagerare evidentă iar pentru ofensivă – exact ce trebuie. Și în data de 2 august 1990, în timpul zilei, Irakul a invadat Kuweitul.

Doar la 15 august 1990 Saddam Hussein a acceptat necondiționat condițiile Iranului în ceea ce privește punerea în aplicare a rezoluției 598, iar războiul de lungă durată dintre Iran și Iran s-a încheiat oficial. Irakul a fost de acord să-și retragă trupele de pe teritoriul iranian ocupat și să respecte delimitarea teritorială a celor două țări, în conformitate cu acordul iraniano-irakian din 1975 (a se vedea Anexa).

În acest fel, Saddam Hussein și-a dezlegat mâinile pentru a actiona în deja începuta noua agresiune împotriva Kuwait-ului (2 august). La frontierele sale de la granița cu Iranul au fost mutate cincisprezece divizii ale armatei de uscat.

Interesate și îngrijorate de problema securității în zona Golfului Persic, pe fundalul conflictului dintre Iran și Irak, statele regiunii (Arabia Saudită, Bahrein, Kuweit, Oman, Qatar și UAE) au constituit Consiliului de Cooperare din Golf (GCC)  la 25 mai 1981.

Poziția Consiliului de Cooperare în raport cu acțiunile teroriste are o importanță fundamentală în lumina activităților diverselor grupări teroriste pe teritoriul Irak-ului. Ea este condamnată fără echivoc de statele membre. În plus, ei pledează pentru reconcilierea națională în Irak și sprijină noul guvern al acestei țări. Coordonarea problemelor de securitate între țările-membre GCC se referă și la alte amenințări ai lumii contemporane, cum ar fi traficul de droguri, spălarea de bani, contrabanda cu arme și explozibili.

În ceea ce privește dilema de securitate, în acest fel, pot fi caracterizate relațiile dintre celelalte țări din regiune: dintre Iran și Irak, pe de o parte, și între Iran și statele GCC pe de altă parte.

Noile autorități irakiene, îngrijorate din cauza problemelor de securitate națională deocamdată nu s-au conectat la problemele legate de securitatea din regiunea Golfului. Țările Consiliului de cooperare și Iranul participă la reuniunile miniștrilor de externe ale vecinilor Irakului, care se desfășoară periodic și care sunt destinate să promoveze reconcilierea națională în Irak și să sprijine structurile guvernamentale ale noului stat creat. Cu toate acestea, noile autorități irakiene și-au exprimat în mod repetat pretenții împotriva Iranului, care intervine în treburile lor interne, ajutând grupările șiite care luptă pentru putere și care contribuie la destabilizarea situației din țară .

Relațiile conflictuale tradiționale dintre Iran și Irak crează condiții pentru apariția dilemei de securitate. Este necesar să se ia în considerare rivalitatea lor constantă pentru supremația în regiunea Golfului, contradicțiile lor, care nu au fost rezolvate în timpul războiului de opt ani, și care ar putea fi exacerbate dacă elitele politice din ambele țări nu vor face eforturi pentru a stabili o relație de bună vecinătate. În plus, factorul șiit este catalizatorul care va crea în mod constant o atmosferă de neîncredere între cele două țări. Schimbarea situației între Irak și Iran, restaurarea încrederii între ele este posibilă doar prin revizuirea completă a politicii externe din Iran care în momentul de față are ca scop de a fi recunoscut nu doar ca lider al regiunii dar lider mondial.

Relațiile dintre Iran și statele membre GCC, de asemenea, rămân destul de încordate. Un interes aparte în țările Consiliului de Cooperare îl ocupă posibilitatea răspândirii armelor nucleare în regiune.

Liderii statelor membre ale GCC, întotdeauna au tratat cu mare atenție problema programului nuclear al Iranului. Ele nu au acuzat direct Iranul că acesta încearcă să producă arme nucleare. Cu toate acestea, pe o perioadă lungă de timp, în documentele Consiliului de Cooperare se condamnau statele care încearcau să obțină arme nucleare.

În fața deteriorării situației programului nuclear iranian poziția statele vecine arabe are o importanță deosebită. Cu alte cuvinte, Iranul nu va reuși să găsească aliați în regiunea Golfului, capabili să-l sprijine, în condițiile înăspririi poziției SUA și a țările europene cu privire la dosarul nuclear iranian.

Distincțiile în orientările politicii externe dintre Iran și țările Consiliului de Cooperare s-au manifestat în timpul crizei din Liban (2006). Statele membre GCC evaluau critic acțiunile "Hezbollah-ilor", susținută de Iran. Schimbarea statutului dilemei de securitate, care e caracterizată de raportul dintre acești doi actori ai relațiilor regionale, este reală numai în cazul în care ambii vor participa la activitățile care vizează asigurarea siguranței regionale. Asemenea tendințe și posibilități există.

Astfel, liderii iranieni își manifestă dorința de a îmbunătăți relațiile cu țările vecine, în special cu liderul Consiliului de Cooperare – Arabia Saudită. Liderul spiritual iranian Ali Khamenei într-o întâlnire cu ministrul de externe al Arabiei Saudite Saud al-Faisal a cerut Arabiei Saudite de a intra în cooperare strategică cu Iranul, care, în opinia sa, va contribui la rezolvarea diferitelor probleme ale lumii musulmane și unitatea tuturor musulmanilor

Securitatea Golfului influențează, de asemenea, forțele externe care sunt implicate în abordarea provocărilor cu care se confruntă. Semnificația deosebită a acestei regiuni, care dispune de rezerve enorme de energie, determină un interes crescut exportatorilor acestor materii prime pentru a asigura securitatea regională. Printre aceste țări lideri sunt Statele Unite care-și declară responsabilitatea pentru menținerea stabilității regionale. Cu toate acestea, în primul rând, politica puterilor regionale ar putea duce la creșterea instabilității regionale sau poate deveni un factor care contribuie la securitatea regională. Statele din regiune sunt interesate în ca diferențele lor să nu cauzeze un conflict regional serios.

Războiul dintre Iran și Irak, a deschis calea pentru intervenția externă în treburile din regiune și din Orientul Mijlociu. După prăbușirea Uniunii Sovietice și comunității socialiste, Occidentului, în special în Statelor Unite, li s-a creat impresia că ar putea modela lumea după chipul și asemănarea lor. Și, respectiv, acolo unde apar conflicte și unde acestea reprezintă o potențială amenințare pentru interesele energetice și politico-militare ale Statelor Unite ale Americii, aceste conflicte pot fi anihilate doar cu forță militară.

Țările membre NATO, precum și țările din fostul bloc sovietic, l-au sprijinit pe Saddam Hussein, percepându-l ca răutatea cea mai mică din cele două, și ca pe un factor de anihilarea a revoluției islamice. Furnizorul occidental principal de arme a fost Franța. Dar principala sursă de arme din Irak era de proviniență sovietică, care conta pe Saddam ca pe un aliat în lupta anti – imperialistă, și ia oferit spre sacrificare comuniștii irakieni – una dintre cele mai puternice și populare partide comuniste din Lumea a Treia. Această politică a format, în mare parte, regimul de la Bagdad, care și-a făcut, în urma războiului, una din principalele concluzii, și anume, că va reuși să scape nepedepsit atât timp cât va și să joace cartea Uniunii Sovietice împotriva Statelor Unite și vice-versa, și să sperie întreaga lume cu pericolul islamic. Doar, orice violență împotriva propriilor cetățeni și chiar împotriva kurzilor irakieni prin atacul cu gaz din Halabja nu a cauzat perturbări pe scară largă în lume, vestea fiind, de fapt, mușamalizată și la Vest și la Est.

Prezența militară a SUA în Oceanul Indian și Golful Persic a devenit simțită au încă în timpul războiului dintre Iran și Irak. Acoperirea lor a constituit-o declarațiile funcționarilor publici despre necesitatea asigurării libertății de navigație. Mai târziu, aceasta s-a transformat într- o intervenție americană deschisă în evenimentele din regiune. Cea mai vizibilă manifestare a acesteia a fost invazia americană din Irak, răsturnarea lui Saddam Hussein și ocuparea acestei țări.

După încheierea "războiului rece", și dispariția sistemului socialist, regiunea Golfului Persic nu și-a pierdut valorile sale atât economice, cât și strategice. Controlul efectiv asupra acestuia permite nu numai reglementarea prețurilor la energie la nivel mondial și asigurarea siguranței și fiabilității comunicațiilor de transport între Europa, Africa și Asia, dar, de asemenea, determinarea climatului politic în Orientul Mijlociu și în Asia Centrală și Caucaz, ceea ce în condițiile globalizării este de o importanță capitală.

Schimbări semnificative pe harta geopolitică a regiunii survenite ca urmare a evenimente din perioada 1980-1990 și a globalizării s-au reflectat în integrarea unui "sistem de interese la nivel mondial", care asigură interesele puterilor străine în regiune. Iar aceasta, practic, a devalorizat toate eforturile anterioare ale țărilor din Golful Persic, care vizează asigurarea securității naționale și colective.

Dezvoltarea conflictului, dintre care o parte era Irak, în special primul și al doilea război din Golf, a dus nu numai la o diminuare substanțială a Irakului ca unul dintre cele mai importante state arabe, dar, de asemenea, a subminat rolul relativ independent al regiunii în politica mondială, pe care se baza influența OPEC în relațiile economice internaționale. Ca urmare, țările din Golf sau au fost izolate de la eforturile de securitate la nivel regional, sau au fost supuse intereselor strategice ale forțelor externe, în primul rând, a Statele Unite ale Americii. În plus, au fost identificate punctele slabe semnificative ale Consiliului de Cooperare al statelor arabe din Golf, care, după cum s-a dovedit, nu a putut să joace un rol activ în consolidarea mecanismelor reale chiar și în soluționarea conflictelor din regiune, să nu mai vorbim de sarcini mai complexe legate de securitatea regională.

Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 din SUA, pe care administrația americană le-a asumat musulmanilor saudiți, au adus o pârghie suplimentară tensiunilor din partea Statele Unite asupra partenerul său tradițional și aliat din regiune.

În aceste condiții, eliminarea regimului irakian actual, care manifestă încăpățânare, opunându-se ambițiilor hegemonice ale SUA, este o provocare-cheie, care va permite Statelor Unite să ajungă cât mai aproape de scopul lor – transformarea întregii lumi într-un obiect al dominație sale. Luând în considerare rezultatele operațiunii din Afganistan, în cursul cărora a fost instalat un regim pro-american, situația actuală din Pakistan, precum și procesele din spațiul post-sovietic, acest obiectiv pare administrației americane destul de plauzibil.

S-a creat o situație paradoxală în care țările arabe din Golful Persic au devenit, practic, ostatici ai relațiilor de prietenie cu camaradul lor "mai mare". De asemenea, trebuie remarcată tendința vizibilă în dezvoltarea relațiilor dintre aliați, care este dată nu de cooperare, ci de subordonare, care oferă oportunități, la scară largă, de introducere a trupelor militare a Statelor Unite în această regiune de importanță strategică din punct de vedere energetic.

În ciuda gravelor contradicțiile dintre GCC și Iran, precum și dintre Iran și Irak, toate statele din Golf, în viitor, ar putea participa la activități comune pentru a asigura securitatea regională și ar putea crea un așa-numit complex al securității.

Iraționalismul (sau poate invers, raționalism) lui Khomeini i-a adus milioane de adepți, care transportă acum steagul verde al jihad-ului în întreaga lume. Sute, poate mii dintre ei sunt dispuși să se sacrifice pentru a distruge cât mai mulți dintre evrei, americani și chir kafiri (necredincioși). A lupta cu ei, sau mai ales a negocia cu ei este destul de dificil și problematic, căci mental acești oameni sunt oameni kamikaze locuiesc într-o lume complet diferită, mai degrabă – într-o realitate paralelă.

Cu toate acestea, se pare că o soluție militară la "problema Golfului", și retrasarea politică a hărții regiunii va adăuga o nouă dinamică a conflictului tradițional internațional în regiune, consecințele cărora sunt dificil de prezis în detaliu. Adițional, nu există nicio îndoială că regiunea se așteaptă la o lungă perioadă de instabilitate, tulburări politice și conflictele armate. Experiența istorică din Orientul Mijlociu, precum și experiența altor zone de pe arena internațională, în special al Americii Latine, sugerează că a crescut interesul SUA în anumite regiuni ale lumii, și mai ales prezența lor militară directă, nu doar că nu oferă stabilitatea politică în zona respectivă sau consolidarea tendințelor democratice, dar rezultatul este fix opusul: agravarea conflictelor vechi și apariția altora noi.

=== Lucrare_cap3.3_si_concluzii ===

3.3. Evoluții ulterioare

În august 1988, între cele două țări a fost semnat un armistițiu. După retragerea armatelor linia de frontieră, de fapt, a revenit la statutul de dinainte de război. Doi ani mai târziu, după agresiunea irakiană contra Kuweitului, când Bagdad s-a văzut în fața unei coaliții puternice ostile condusă de Statele Unite, Hussein a fost de acord să normalizeze relațiile cu Iranul, pentru a nu-și crește numărul adversarilor. Bagdadul a recunoscut drepturile Teheran la toate apele Shatt Al-Arab-ului, granița a fost pusă pe râul irakian. Trupele irakiene, de asemenea, s-au retras din toate zonele de frontieră disputate. Începând cu anul 1998 a debutat o nouă etapă de îmbunătățire a relațiilor dintre cele două puteri. Teheranul a fost de acord să elibereze mai mult de 5 mii de prizonieri irakieni, dar schimbul de prizonieri a avut loc până după anul 2000.

Anii războiului Iran – Irak au fost ani de hârjoneală dintre americani și ruși care, oficial, depuneau eforturi pentru stingerea focului. În confruntarea globală dintre ele, aceste puteri nu au luat în considerare factorul regional, nu au putut sau nu au vrut să vadă o creștere rapidă și de calitate a recentelor actualizări a "țărilor de mijloc" , inclusiv a Iranului și Irak-ului. Drept consecință, în ciuda încălzirii relațiilor americano-ruse, pacea în Orientul Mijlociu așa și nu a fost inslatată. Totuși, regimul de la Bagdad a făcut o pauză de doar doi ani – apoi, reînarmându-și armata și profitând de "noua situație" de la începutul anilor 1990, s-a implicat într-o altă aventură – a invadat Kuwaitul.

În virtutea unicității, Golful Persic este o zonă de o mare importanță strategică pe glob. Existența unui sistem bipolar al relațiilor internaționale era privită de URSS ca o amenințare majoră pentru regiune. Și SUA, în calitate de adversarul său principal, acționând direct într-o măsură mai mare sau mai mică a sistemului de securitate regională, și-a asumat rolul de "gardian vigilent".

Dar la începutul anilor '90 situația sa schimbat dramatic. De pe harta geopolitică a lumii a dispărut unul dintre cele mai mari imperii – URSS.

Folosind condițiile favorabile, SUA a decis să-și reconsidere unele aspecte ale angajamentelor aliate în ceea ce privește țările din Golf, încercând să păstreze în această zonă o tensiune militaro-politică. Politica respectivă a SUA a oferit posibilitatea de a găzdui o mare parte a contingentului de trupe americane în Arabia Saudită și alte mici țări producătoare de petrol din regiune.

Aceste măsuri de stabilizare și pacificare din zona Golfului întreprinse de SUA a condus, foarte suptil, la schimbări de ordin politic, economic, social și geo-strategic.

În special, aceste modificări au fost confirmate de dezvoltarea rapidă a vieții politice, formarea de partide politice și organizații revoluționare.

Nu mai puțin semnificative au fost modificările din domeniul economic și toate sferele vieții sociale din Iran. Inițiatorul principal al reformelor erau implementate de însuși monarhul, care a declarat că situația din țară poate schimbată doar de o singură persoană – șeful statului. Toate reformele ulterioare au fost prezentate de către propaganda oficială ca "revolutia șahului și a poporului", sau "White Revolution". În sfera economică, șahul și guvernul său au început să urmeze o politică a "ușilor deschise". Utilizând creșterea notabilă a veniturilor din petrol, a fost stimulată dezvoltarea industriei și a infrastructurii. Cu toate acestea, măsurile respective nu au putut depăși declinul societății iraniene, precum și criza, care a rezultat din cauza sărăcie a marii majorități a populației iraniene, șomajul, situația dificilă a burgheziei mici mijlocii, frecventelor falimente ale burgheziei naționale. Criza a fost, de asemenea, rezultatul propagandei pro-americane, în principal, în politica externă. De-a lungul timpului, reformele și investițiile mari în domeniul industrial și agrară a permis depășirea stării de înapoiere socio – economică, dar au avut și un număr de trăsături negative. La toate nivelurile, au avut loc astfel de efecte adverse cum ar fi risipa, proasta administrare, corupția, lăcomia, care se suprapun reformelor secundare, în mare parte, pozitive.

Sloganurile simple și clare, traversarea prăpastiei dintre bogați și săraci, respectarea tradițiilor, încetarea influenței occidentale atât de urâtă de iranieni, au atras comunitatea, obosită să se adapteze la modernizarea rapidă a capitalismului.

Pe de altă parte, lupta dintre Irak și Iran pentru influența în regiune s-a ciocnit inevitabil cu interesele statelor arabe din Golf. Cea mai de lungă durată, acută și periculoasă problemă, a fost așa-numita chestiune a "Kuwait-ului", legată de pretențiile comune mai vechi ale Iranului și Irak-ului asupra teritoriului emiratului bogat în petrol. Mici confruntări au existat pe întreaga perioadă postum al războiului irako-iranian în relațiile internaționale, dar această problemă se arăta în 1990 și evenimentele conexe au constituit un punct de cotitură în istoria regiunii.

Desigur, efectele cele mai devastatoare ale crizei și războiului din Irak au avut consecințe negative care nu au fost epuizate în anii 1990, și nu au fost epuizate nici până-n ziua de azi.

Criza kuweitiană a dat noi dimensiuni problemei securității regionale. Distrugerea militară a Irakului și menținerea parametrilor militaro-tehnici și economici la un nivel de subzistență au dat o nouă problemă de securitate Golfului. A apărut situația în care doi sub-poli regionali principali, care constituiau o amenințare pentru întreaga lume, au fost reprimați: în primul caz, cu ajutorul aparatului militar irakian care a reusit sa imobilizeze Iranul, în al doilea caz, prin suprimarea militară a Irakului. O astfel de aliniere a evenimentelor a schimbat pârghia de putere care începuse să fie controlată de către regatul saudit în calitate de lider subregional și membru al GCC.

Ca urmare, în perioada post – criză și-a făcut aparența schema "triunghiului echivalent", unde posibilitatea slăbirii Iranului, distrugerea Irakului și alimentarea Arabiei Saudite cu armament modern, Arabia Saudită se prezentau la un nivel egal. La rândul său, acest fenomen a impus șase reprezentanți ai liderilor GCC, în cele din urmă, în timpul anilor 1990 șă soluționeze disputele lor teritoriale mai vechi. Aceasta a permis să se ia decizii cu privire la formarea unui contingent terestru unificat – "Scutul Peninsulei", crearea unui sistem unificat de apărare aeriană, precum și îmbunătățirea capacității de luptă a forțelor armate naționale. În vederea punerii în aplicare a politicii de "dublă izolare" împotriva Irakului și Iranului, și păstrarea în orbita de influență a monarhiile din Golf, Washingtonul a fost dornic de a menține o tensiune permanentă în subregiune, de fapt – din când în când folosindu-se de tensionarea artificială. Cu astfel de tactici Washingtonul a încercat să justifice extinderea prezenței sale militare. Strategii americani, interesați în menținerea "tensiunii controlate", ignorau schimbările pozitive în Irak și Iran care se apropiau de aspectele esențiale ale regularizării regiunale. Deblocarea situației din Golful Persic nu a fost inclusă în planurile de viitor ale SUA. Sistemul de securitate nu a fost dezvoltat până la sfârșitul secolului XX, situația nu sa îmbunătățit, nici mai târziu, la începutul secolului XXI. Cu toate acestea, comunității internaționale devine evident că un model de securitate universal poate funcționa, de fapt, doar atunci când se manifestă modelul multipolar, mai ales polul rus, care își poate permite stabilirea echilibrului nu numai regional, dar, de asemenea, și al constituirii siguranței geopolitice.

Astfel, trebuie să recunoaștem că principala amenințare externă în regiunea Golfului, astăzi, sunt Statele Unite, cu politica sa de menținere a "tensiunii controlate" și o dorință de a asigura pentru ei înșiși cele mai favorabile condiții de militare, cooperare politică și economică.

Astăzi, situația din lume pare a fi relativ stabilă. Cu toate acestea, autoinducerea ar trebui să fie evitată, pentru că mediul internațional este și periculos și volatil. Situația din regiunea Golfului este deosebit de alarmantă. Acest lucru se reflectă în încercările de achiziție de către statele individuale din regiunea de arme nucleare, biologice și chimice și de rachete balistice.

Marele filosof grec Platon a scris în urmă cu 2400 ani : "Numai cei morți pot vedea sfârșitul războiului" Astfel, și trebuie să ne amintim că, în sistemul modern al relațiilor internaționale violență internațională persistă ca o amenințare constantă și pericolul va exista la fel de mult ca sistemul în sine, și relațiile internaționale, constând în state naționale suverane .

Concluzii

Începutul secolului XX a fost marcat de progresul tehnologic al celei de a doua Revoluții Industriale de la sfârșitul secolului XIX, progres industrial materializat în mare parte prin apariția unor noi surse de energie, respectiv petrolul, ce a dus la dezvoltarea transporturilor, și electricitatea, care a contribuit esențial la dezvoltarea telecomunicațiilor.Privind prin prisma evenimentelor desfășurate în secolul XX putem afirma cu tărie că secolul XX a fost un secol al conflictelor.

Sfârșitul celui de al doilea Război Mondial a însemnat începutul unui nou război, Războiul Rece, o confruntare deschisă nonmilitară între două grupuri de state care aveau ideologii și sisteme politice diametral opuse.

Istoria relațiilor și rivalitatea dintre Iran și Irak datează de secole. Cu toate acestea, anume în a doua jumătate a secolului XX ea a devenit deosebit de acută, uneori chiar luând forma unui conținut tragic și a început să exercite, nu doar un impact direct asupra sorții regiunii Golfului Persic, dar și pentru întreaga geopolitică. Multe dintre tendințele și schimbările din a doua jumătate a secolului XX, în special perioada interbelică, aveau rădăcini istorice adânci. Anume în aceast răstimp a crescut dramatic lupta lor comună anti – colonială, ca un principiu de integrare inițială, dar, în același timp, au ieșit la iveală și acuzațiile și creanțele reciproce cumulate de-a lungul timpului, care împiedicau stabilirea unor relații normale de vecinătate. Unul dintre cele mai importante motive l-a constituit apariția statalității în Irak, care s-a transformat într-o monarhie ereditara condus de dinastia Hașemit și care a prezentat noi pretenții teritoriale (după legea "istorică"), al doilea a fost descoperirea în ambele țări, a mari rezerve de petrol, care au devenit imediat controversate ("cui aparțin acestea?"). Al Doilea Război Mondial a provocat anumite tulburări politice (renunțarea la putere, sub presiunea aliaților, a șahului Reza Pahlavi, de exemplu), dar chiar și perioada postbelică nu a adus schimbări majore în economie și sfera socială.

Conflictul armat dintre Iran și Irak a confirmat în mod clar atât complicitatea și duritatea disputelor și conflictelor irano-arabe și inter-arabe, precum și valoarea Golful Persic pentru lumea modernă.

Război a confirmat tendința de dependența, tot mai mare, a forțelor armate ale lumii a treia față de furnizarea de arme și echipamente militare din străinătate, cea mai mare parte din aceste arsenmale fiind transportate din țările industrializate, inclusiv fosta URSS. Încrederea Irakului în aceste bunuri ia permis să ducă cu succes un război destul de lung, bazându-se pe extenuarea și epuizarea inamicului.

Pe de altă parte, ca urmare a impunerii embargoului din 1991 Irak-ul s-a lipsit de posibilitatea de a-și actualiza armele lor uzate și echipamente militare, astfel, pus în fața războiului cu Statele Unite din perioada martie – aprilie Irak nu a putut face nimic semnificativ pentru a se opune mașinii de război americano-britanice. Această lecție este relevantă pentru Rusia, și pentru țările-prietene ei.

Bibliografie

Al Hamid Dzhabayl, Statele Unite ale Ametricii și Golful Persic: cum se asigură hegemonia americană, Dubai, 2001.

Anghelescu, Nadia, Introducere în Islam, Ed. Enciclopedică, București, 1993;

Anghelescu, Nadia, Limbaj și cultură în civilizația arabă, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1986;

Arădăvoaice, Gheorghe, Iliescu, Dumitru, Niță, Dan Laurențiu, Terorism, antiterorism, contraterorism, Editura Antet, Oradea, 1997;

Bărbulescu, Iordan, Politica Externă și de Securitate Comună, Curs SNSPA, 2005;

Brudașcu, Dan, De la Imperiul Elamit la revoluția islamică, cinci milenii de istorie, artă și cultură iraniană, Editura Sedan,Cluj-Napoca, 2008.

Callaghan, Jean, Kernic, Franz, Securitatea Internațională și Forțele Armate, Editura Tritonic București, 2004;

Calvocoressi, Peter, Politica Modiala dupa 1945, traducere de Simona Ceaușu, Editura Allfa, 2000, București.

Costache, S., Geografie politică, Ed. Universitatea din București, București, 2004.

Delcea, Cristian, Bădulescu, Aurelian, TERORISMUL. Studii și cercetări asupra fenomenului terorist, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2008;

Dontcov V. E., Demarcări și schimbări teritoriale de frontieră din Orientul Mijlociu și Africa de Nord / / Orientul Mijlociu, Orientul Mijlociu și Africa la începutul secolului XXI / Editura Don, Ministerul de Externe din Rusia, 2002. Pp. 180-218.

Egorin A. Z., Orientul Mijlociu: Cursa înarmărilor "pentru pace" / / Orientul Mijlociu: Probleme de securitate regională, Moscova: Institutul de Studii de Israel și Orientul Mijlociu, 2000. Pp. 130-137.

Ferriel, Giles, Identitatea, cetățenia și legăturile sociale, Polirom, Iași, 2000.

Gauchet, Marcel, Dezvrăjirea lumii, Editura Științifică, București, 1995

George, Alexander, Simons, William, The Limit of Coercive Diplomacy, West Wiev Press Boulder, 1994;

Guzzini, Ștefano, Realism și Relații Internaționale, Editura Institutul European, Iași, 2000;

Heiberg, Marianne, O’Leary, Brendan, Tirman, John, Terror, Insurgency, and the State: Ending Protracted Conflicts, University of Pennsylvania Press, 2007;

Hoffman, Bruce, Inside Terrorism, Columbia University Press, 1998;

Huntington, Samuel P., Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, Traducere Radu Carp, prefață Iulia Motoc, Editura Antet, București,1997;

Johnson, Paul, O Istorie a lumii moderne: 1920-2000, traducere de Luana Schidu, Editura Humanitas, București, 2003.

Kissinger, Henry, Diplomația, traducere Mircea Ștefănescu, Radu Paraschivescu, Editura Bic All, București, 2003.

Kutsenkov A., A., Chicherov A., L., Politică Externă din Orientul Mijlociu, Editura Relații Internaționale, Moscova,1984

Lewis, Bernard, The Middle East, Ed. Touchstone, New York, N.Y., 1995;

Maibach H., Strategia de conflic, Londra, 1999.

Makvayer F., Țările complexului militar-industrial – participanți ai CCG. Provocări și răspunsur, New York, 2001.

Malise, Ruthven, Islamul. Foarte scurtă introducere, Editura Alfa, București, 2004.

Malita, George, Zece mii de culturi, o singură civilizație, Editura Nemira, 2001.

Massoulie, Francois, Conflictele din Orientul Mijlociu, Editura All, București, 2003

Maxim, Opan, Terorismul – cauze, efecte și măsuri de combatere, Ed. Politică, București, 1989.

Medvedko L. I., Rusia și Orientul Mijlociu: o sută ani în conjugarea de război și pace / / Orientul Mijlociu: Probleme de securitate regională, Moscova: Institutul de Studii de Israel și Orientul Mijlociu, 2000. Pp. 163-183 /

Melkumian E. S., GCC în procesele globale și regionale, Moscova: Institutul de Studii de Israel și Orientul Mijlociu, 1999.

Mellinderom J. ONU și implicarea sa în problemele de securitate regională. Stockholm, 2002.

Merad, A., Islamul contemporan, Ed. Corint, București, 2003.

Meududi, Seyyd Ebul A’la el, Introducere în Islam, Ed. S.C. Charter S.R.L., București, 1991.

Mofid К. The Economic Consequences of the Iran-Iraq War, US-European Summer School on Global Security and Arms Control, University of Sussex (27th July – 7th August, 1987)

Muller B., Rezolvarea dilemei securității din regiunea Golfului, Dubai, 1998.

Mungiu Pippidi, Alina, Cum reconstruim Europa, în săptămânalul „Prezent”, nr. 2, 2006;

Mureșan, M., Văduva, G., Războiul viitorului, viitorul războiului, București, Ed. Univ. Naționale de Apărare, 2004;

Mureșan, Mircea, Toma, Gheorghe, Provocările începutului de mileniu, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2003.

Nakamura, Hajime, Orient și Occident, Editura Humanitas, București,1997.

Negoescu, Bebe, Vlădescu, Gheorghe, Geografie economică – Resursele Terrei, Ed. Meteor Press, București, 2003.

Parag, Khanna, Lumea a doua. Imperii și influență în noua ordine globală, Editura Polirom, Iași, 2008.

Petrescu, Marius, Organizații teroriste, Editura Milenium, București, 1999;

Popa, Ștefan, Războiul și religia. O sinteză a dimensiunii religioase a conflictelor, Editura Risoprint, Cluj Napoca, 2006.

Postel T., Lecțiile amenințărilor militare în țările participante CCG, New York, 2001.

Rosenberg D., SUA și prevenirea amenințărilor regionale, Los Angeles, 2002.

Sakin Al Kamra, Reconstrucția relațiilor regionale, Dubai, 2001.

Simion, T., Geopolitica în pragul mileniului III, Editura Roza Vânturilor, București, 1998.

Shultz, George, Turmoil and Triumph. My Years As Secretary of State. "A Robert Stewart book", N. Y., Ontario, 1993.

Vasiliev A, Golful Persic în epicentrul furtunii, Editura Politică, Moscova, 1983
Vavilov A. I., Arabia Saudită la intersecția de secole și milenii, Ministerul rus de Externe, Mocova, 2001.
Zbigniew, Brzezinski, Marea tablă de șah, Supremația americană și imperativele sale strategice, Editura Univers Enciclopedic, București, 2000.

***, Geografia de la A la Z. Dicționar de termeni geografici, Editura Ștințifică și Enciclopedică, București, 1986.

***, Raportul Secretarului General al ONU cu privire la sesiunea 52 a Adunării Generale a ONU. A/52/187-s/l998/318. Distr:. Generale, 13 aprilie 1998.

***, Statele lumii – Mică enciclopedie, Editura Rombay, București,1993.

***, UN Role in Maintaining International Peace and Security. Kuwait-Iraq Case Study. Kuwait: Center For Research and Studies on Kuwait, 1995

***, The Iranian Journal of International Affairs, Tehran231. The Middle East, London

***, The New York Times, New York.235. Time, New York236. The Times, London.

http://www.eia.doe.gov/pub/oil_gas/petroleum/analysis_publications/oil_market_Reserves.htm, accesat la 29.05.2013;

http://www.brookings.edu/fp/saban/fuller20030601.pdf, accesat la 29.05.2013;

http://www.globalpolicy.org/empire/history/interventions.htm, accesat la 29.05.2013;

http://www.csis.org/media/csis/pubs/900.pdf., accesat la 29.05.2013;

http://iran.ru/rus/voenstroitelstvo.php, accesat la 10.03.2014

http://www.polit.ru/article/2006/04/03/iran/, accesat la 12.03.2014

http://www.polit.ru/article/2007/12/28/iran/, accesat la 13.03.2014

http://historiwars.narod.ru/Index/XXv/saddam/saddam2I.htm, accesat la 15.03.2014

http://www.jewniverse.ru/biher/AShulman/38.htm, accesat la 16.03.2014

http://www.middleeast.org.ua/articles/18.htm, accesat la 17.03.2014

ANEXE

PRINCIPALELE ACORDURI ȘI TRATATE DINTRE IRAN ȘI IRAK

– Acordul din 1520 este considerat primul acord iraniano – irakian. A fost încheiat după ce trupele sultanului turc a cucerit de la persani teritoriul de azi al Irak-ului.

– Acordul din 1555 Persia a fost de acord să transfere toate Imperiului Otoman toate teritoriile Iranului de azi.

– Tratat de pace de la Zohabsk din 1639. A avut loc prima delimitare (definită direcția generală de pe harta) a frontierelor dintre Irak și Iran.

– Tratatul despre granițe din 1746 pentru formalizarea frontierelor definite prin tratatul de la Zohabsk.

– Primul Tratat de la Erzurum. Semnat în 1823 în Erzurum (Erzurumul modern) . Iranul a fost obligat să întoarcă Irak-ului o parte din teritoriile ocupate. Într-o anumită măsură, se raționalizează coexistența triburilor irakiene și iraniene de la frontiere.

– Al doilea Tratat de la Erzurum. Semnat sub medierea Marii Britanii și Rusiei în 1847, Iranului i s-a retras orașul Mohammer (acum Khorramshahr), Insulele Abadan și malul stâng al Shatt Al-Arab-ului. Dispozițiile tratatului, mai târziu, au devenit subiect de multe dezbateri.

– Protocolul de la Teheran din 1911. Presupunea demarcația finală a granițelor dintre Iran și Irak .

– Tratatul de la Constantinopol din 1913. În formă legală a confirmat acordul de frontieră din 1847 care prevedea rezolvarea "completă și definitivă" a problemei frontierei celor doua state.

– Tratatul referitor la frontiere din 1937. Frontieră de apă între cele două țări în zona portului Abadan a început să treacă peste șapte kilometri nu pe malul stâng al Shatt Al-Arab-ului, ci pe talveg. În 1969, Iranul a denuntat unilateral tratatul, sub pretextul "circumstanțelor modificate", și și-a exprimat nevoia de a avea o limită de apă pe talveg în întregime.

– Acordul din Algeria din 1975 oferă o gamă largă de normalizare a relațiilor iranieno – irakiane. Irakul a fost de acord cu regula talvegului, Iranul a promis să-i returneze un număr de porțiuni teritoriale disputate. Cu toate acestea, ele nu au fost returnate. La 17 septembrie, Irak a denunțat acordul și a cerut ca Iranul să recunoască dreptul său, în întreaga, asupra râului Shatt al- Arab. Această condiție nu a fost acceptată ceea ce a constituit unul dintre motivele începerii războiului.

REZOLUȚIILE CONSILIULUI DE SECURITATE ONU ÎN PROBLEMA IRANO-IRAKIANĂ

Septembrie 1980 – Rezoluția Nr. 479 prin care se cerea părților implicate în conflict imediata încetare a focurilor.

Iulie 1982 – Rezoluția Nr. 514 presupunea încetarea tuturor operațiunilor militare de pe front, retragerea trupelor la granițele recunoscute internațional și direcționarea reprezentanților ONU în zona ostilităților.

Octombrie 1982 – Rezoluția Nr. 522 a reafirmat conținutul celor două țări în conflictele anterioare și a subliniat necesitatea de a respecta principiile Națiunilor Unite pentru soluționarea pașnică a diferendelor.

Octombrie 1983 – Rezoluție Nr. 540 a solicitat părților să renunțe la acțiunile militare din apele Golfului Persic, precum și să respecte integritatea altor state vecine. A fost făcută avertizarea împotriva intervenției străine în conflictul Iran – Irak.

Iunie 1984 – Rezoluția Nr. 552 a cerut Iranului și Irakului cooperarea pentru a ajunge la un acord reciproc cu privire la evitarea atacurilor aeriene și de artilerie asupra așezărilor umane și obiectivelor economice.

Martie 1986 – Rezoluți Nr. 582 a solicitat părților încetarea imediată a tuturor operațiunilor militare pe uscat, pe mare și în aer. A fost subliniată necesitatea de a se rezolva problema prin mediere.

Octombrie 1986 – Rezoluția Nr. 588 a presupus soluționarea pașnică a conflictului, reieșind din motive de consolidare a securității internaționale.

Iulie 1987 – Consiliului de Securitate al ONU a adoptat în unanimitate rezoluția cu numărul 598. Acest document al Națiunilor Unite, al optulea după număr, referitor la problema Iran – Irak a fost rezultatul eforturilor comune ale membrilor permanenți ai Consiliului de Securitate – URSS, SUA, Marea Britanie, Franța și China – și, practic, a creat oportunitatea pentru părțile beligerante de a ieși din "impas" cu demnitate. O particularitate a rezoluției a fost faptul că toate zecile sale de puncte au creat un singur sistem echilibrat, a căror punere în aplicare, după aprobare, ar garanta nu doar stabilirea rapidă a păcii la granițele între Iran și Irak, dar , de asemenea, ar fi făcut posibilă soluționarea unei serii de aspecte controversate care au apărut între cele două țări în cursul conflictului. O altă caracteristică a rezoluției era văzută în faptul că aceasta nu recomanda, ca și cele anterioare, ci cerea ca părțile aflate în conflict să "înceteze imediat focul". În caz contrar, Consiliul de Securitate și-a rezervat dreptul de a convoca o reuniune pentru adoptarea de măsuri mai stricte împotriva părții care se eschivează de la declarația aprobată.

Mai 1988 – Consiliul de Securitate al ONU a adoptat în unanimitate Rezoluția 612, care a condamnat cu tărie utilizarea de arme chimice în conflictul dintre Iran și Irak. Rezoluția notează că armele chimice sunt încă folosite în conflict și că cazurile de utilizare a acestuia, sunt chiar mai frecvente. Consiliul de Securitate a solicitat altor țări să nu permită țărilor aflate în conflict substanțele chimice, care pot fi utilizate pentru fabricarea acestor arme.

August 1988 – Consiliul de Securitate al ONU a adoptat în unanimitate Rezoluția nr. 619 pentru înființarea "Grupului de observatori militari a Organizației Națiunilor Unite pentru problema Iran-Irak". Acest grup ar trebui să ia pozițiile lor de-a lungul frontierei dintre Iran și Irak, nu mai târziu de două zile înainte de 20 august – "D-Day", ca data de încetare a focului.

=== Bіblіοgrɑfіе ===

Bibliografie

Al Hamid Dzhabayl, Statele Unite ale Ametricii și Golful Persic: cum se asigură hegemonia americană, Dubai, 2001.

Anghelescu, Nadia, Introducere în Islam, Ed. Enciclopedică, București, 1993;

Anghelescu, Nadia, Limbaj și cultură în civilizația arabă, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1986;

Arădăvoaice, Gheorghe, Iliescu, Dumitru, Niță, Dan Laurențiu, Terorism, antiterorism, contraterorism, Editura Antet, Oradea, 1997;

Bărbulescu, Iordan, Politica Externă și de Securitate Comună, Curs SNSPA, 2005;

Brudașcu, Dan, De la Imperiul Elamit la revoluția islamică, cinci milenii de istorie, artă și cultură iraniană, Editura Sedan,Cluj-Napoca, 2008.

Callaghan, Jean, Kernic, Franz, Securitatea Internațională și Forțele Armate, Editura Tritonic București, 2004;

Calvocoressi, Peter, Politica Modiala dupa 1945, traducere de Simona Ceaușu, Editura Allfa, 2000, București.

Costache, S., Geografie politică, Ed. Universitatea din București, București, 2004.

Delcea, Cristian, Bădulescu, Aurelian, TERORISMUL. Studii și cercetări asupra fenomenului terorist, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2008;

Dontcov V. E., Demarcări și schimbări teritoriale de frontieră din Orientul Mijlociu și Africa de Nord / / Orientul Mijlociu, Orientul Mijlociu și Africa la începutul secolului XXI / Editura Don, Ministerul de Externe din Rusia, 2002. Pp. 180-218.

Egorin A. Z., Orientul Mijlociu: Cursa înarmărilor "pentru pace" / / Orientul Mijlociu: Probleme de securitate regională, Moscova: Institutul de Studii de Israel și Orientul Mijlociu, 2000. Pp. 130-137.

Ferriel, Giles, Identitatea, cetățenia și legăturile sociale, Polirom, Iași, 2000.

Gauchet, Marcel, Dezvrăjirea lumii, Editura Științifică, București, 1995

George, Alexander, Simons, William, The Limit of Coercive Diplomacy, West Wiev Press Boulder, 1994;

Guzzini, Ștefano, Realism și Relații Internaționale, Editura Institutul European, Iași, 2000;

Heiberg, Marianne, O’Leary, Brendan, Tirman, John, Terror, Insurgency, and the State: Ending Protracted Conflicts, University of Pennsylvania Press, 2007;

Hoffman, Bruce, Inside Terrorism, Columbia University Press, 1998;

Huntington, Samuel P., Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, Traducere Radu Carp, prefață Iulia Motoc, Editura Antet, București,1997;

Johnson, Paul, O Istorie a lumii moderne: 1920-2000, traducere de Luana Schidu, Editura Humanitas, București, 2003.

Kissinger, Henry, Diplomația, traducere Mircea Ștefănescu, Radu Paraschivescu, Editura Bic All, București, 2003.

Kutsenkov A., A., Chicherov A., L., Politică Externă din Orientul Mijlociu, Editura Relații Internaționale, Moscova,1984

Lewis, Bernard, The Middle East, Ed. Touchstone, New York, N.Y., 1995;

Maibach H., Strategia de conflic, Londra, 1999.

Makvayer F., Țările complexului militar-industrial – participanți ai CCG. Provocări și răspunsur, New York, 2001.

Malise, Ruthven, Islamul. Foarte scurtă introducere, Editura Alfa, București, 2004.

Malita, George, Zece mii de culturi, o singură civilizație, Editura Nemira, 2001.

Massoulie, Francois, Conflictele din Orientul Mijlociu, Editura All, București, 2003

Maxim, Opan, Terorismul – cauze, efecte și măsuri de combatere, Ed. Politică, București, 1989.

Medvedko L. I., Rusia și Orientul Mijlociu: o sută ani în conjugarea de război și pace / / Orientul Mijlociu: Probleme de securitate regională, Moscova: Institutul de Studii de Israel și Orientul Mijlociu, 2000. Pp. 163-183 /

Melkumian E. S., GCC în procesele globale și regionale, Moscova: Institutul de Studii de Israel și Orientul Mijlociu, 1999.

Mellinderom J. ONU și implicarea sa în problemele de securitate regională. Stockholm, 2002.

Merad, A., Islamul contemporan, Ed. Corint, București, 2003.

Meududi, Seyyd Ebul A’la el, Introducere în Islam, Ed. S.C. Charter S.R.L., București, 1991.

Mofid К. The Economic Consequences of the Iran-Iraq War, US-European Summer School on Global Security and Arms Control, University of Sussex (27th July – 7th August, 1987)

Muller B., Rezolvarea dilemei securității din regiunea Golfului, Dubai, 1998.

Mungiu Pippidi, Alina, Cum reconstruim Europa, în săptămânalul „Prezent”, nr. 2, 2006;

Mureșan, M., Văduva, G., Războiul viitorului, viitorul războiului, București, Ed. Univ. Naționale de Apărare, 2004;

Mureșan, Mircea, Toma, Gheorghe, Provocările începutului de mileniu, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2003.

Nakamura, Hajime, Orient și Occident, Editura Humanitas, București,1997.

Negoescu, Bebe, Vlădescu, Gheorghe, Geografie economică – Resursele Terrei, Ed. Meteor Press, București, 2003.

Parag, Khanna, Lumea a doua. Imperii și influență în noua ordine globală, Editura Polirom, Iași, 2008.

Petrescu, Marius, Organizații teroriste, Editura Milenium, București, 1999;

Popa, Ștefan, Războiul și religia. O sinteză a dimensiunii religioase a conflictelor, Editura Risoprint, Cluj Napoca, 2006.

Postel T., Lecțiile amenințărilor militare în țările participante CCG, New York, 2001.

Rosenberg D., SUA și prevenirea amenințărilor regionale, Los Angeles, 2002.

Sakin Al Kamra, Reconstrucția relațiilor regionale, Dubai, 2001.

Simion, T., Geopolitica în pragul mileniului III, Editura Roza Vânturilor, București, 1998.

Shultz, George, Turmoil and Triumph. My Years As Secretary of State. "A Robert Stewart book", N. Y., Ontario, 1993.

Vasiliev A, Golful Persic în epicentrul furtunii, Editura Politică, Moscova, 1983
Vavilov A. I., Arabia Saudită la intersecția de secole și milenii, Ministerul rus de Externe, Mocova, 2001.
Zbigniew, Brzezinski, Marea tablă de șah, Supremația americană și imperativele sale strategice, Editura Univers Enciclopedic, București, 2000.

***, Geografia de la A la Z. Dicționar de termeni geografici, Editura Ștințifică și Enciclopedică, București, 1986.

***, Raportul Secretarului General al ONU cu privire la sesiunea 52 a Adunării Generale a ONU. A/52/187-s/l998/318. Distr:. Generale, 13 aprilie 1998.

***, Statele lumii – Mică enciclopedie, Editura Rombay, București,1993.

***, UN Role in Maintaining International Peace and Security. Kuwait-Iraq Case Study. Kuwait: Center For Research and Studies on Kuwait, 1995

***, The Iranian Journal of International Affairs, Tehran231. The Middle East, London

***, The New York Times, New York.235. Time, New York236. The Times, London.

http://www.eia.doe.gov/pub/oil_gas/petroleum/analysis_publications/oil_market_Reserves.htm, accesat la 29.05.2013;

http://www.brookings.edu/fp/saban/fuller20030601.pdf, accesat la 29.05.2013;

http://www.globalpolicy.org/empire/history/interventions.htm, accesat la 29.05.2013;

http://www.csis.org/media/csis/pubs/900.pdf., accesat la 29.05.2013;

http://iran.ru/rus/voenstroitelstvo.php, accesat la 10.03.2014

http://www.polit.ru/article/2006/04/03/iran/, accesat la 12.03.2014

http://www.polit.ru/article/2007/12/28/iran/, accesat la 13.03.2014

http://historiwars.narod.ru/Index/XXv/saddam/saddam2I.htm, accesat la 15.03.2014

http://www.jewniverse.ru/biher/AShulman/38.htm, accesat la 16.03.2014

http://www.middleeast.org.ua/articles/18.htm, accesat la 17.03.2014

=== Cap3.1(_modificari) ===

3.1. Intervenția comunității internaționale (ONU)

Încă de la începutul ostilităților, Organizației Națiunilor Unite, Mișcarea de Nealiniere, Organizația Conferinței Islamice (OIC), Liga Statelor Arabe (LAS), alte organizații internaționale, precum și persoanele fizice luau măsuri pentru a rezolva conflictul prin mijloace pașnice. Dar – toate în zadar. Motivul eșecurilor o lungă perioadă de timp a fost o incompatibilitate totală a pozițiilor părților implicate în conflict, în special poziția liderilor religioși din Iran, care au înaintat ca și condiție încetarea focului și pedepsidea Irak-ului ca agresor, cerere care era, evident, imposibil de satisfăcut. Desigur, la prelungirea conflictului și chiar transformarea lui într-un război "uitat", au contribuit și condițiile foarte dificile și pline de momente încordate în lupta diplomatică, aceasta fiind rezultatul conflictelor de interese, în primul dintre marile puteri – SUA și URSS. Prin urmare, îmbunătățiri în relațiile dintre Iran și Irak au fost posibile (ceea ce este evident astăzi) numai după reducerea tensiunii în relațiile americano- sovietice. După cum se știe, acest proces a început în a doua jumătate a anilor 1980, cu venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov.

Irakul a atacat Iranul pe 22 septembrie 1980. Deja la 28 septembrie, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat Rezoluția numărul 479, care a solicitat părților aflate în conflict să înceteze ostilitățile. Cu toate acestea, rezoluția nu a condamnat agresiunea din Irak, care a fost cauzată de o atitudine negativă față de regimul iranian clerical al cărui rădăcini se regăsesc în istoria recentă a ostaticilor americani din Iran. Norvegia a solicitat o retragere reciprocă a trupelor de pe teritoriile disputate, dar Iranul a refuzat să participe în orice fel de dezbateri până trupele irakiene nu vor părăsi teritoriul iranian. Între timp, Departamentul de Stat discutau despre eforturile comune americano-sovietice pentru a restabili pacea, dar participarea reală a URSS în procesul de pace Statele Unite încercau să o limiteze. Mai multe reuniuni fără succes a Consiliului de Securitate au avut loc în octombrie 1980, urmată de o pauză tocmai până în iulie 1982.

Au fost mai multe încercări de mediere dintre țările din lumea a treia și ONU. Prima încercare a fost făcută de reprezentantul ONU Olaf Palme. El a propus să se înceapă negocierile cu privire la statutul râului Shatt Al-Arab, dar Irakul a cerut despăgubiri pentru toate pierderile economice și războiul a continuat. Încercare viitoare a realizat-o Comitetului Nealinierii. El a propus o încetare a focului și retragerea trupelor din teritoriile disputate. Iranul a fost de acord. La început și Irak-ul a fost de acord, dar apoi Bagdad-ul și-a schimbat poziția. În ambele cazuri, marile puteri nu au încercat să influențeze Irak-ul.

La sfârșitul lunii mai 1982 Iranul a eliberat teritoriul său și Irak a început să caute o cale de ieșire din război. În calitate de mediatori s-au afirmat Organizația Conferinței Islamice și Consiliul Comun al Golfului Persic. Irak a căutat și alte soluții: pe 3 iunie, trei ofițer irakieni au încercat asasinarea ambasadorului israelian la Londra, pentru a provoca invazia israeliană în Liban și, prin urmare, de a pune capăt războiului. Cu toate acestea, cercurile conducătoare de la Teheran nu era îngrijorat în privința Libanului, ci în ceea ce privește continuarea sau nu a războiului. Iranul a prezentat condițiile de pace: plecarea lui Saddam, recunoașterea Irak-ului ca agresor și plata reparațiilor de către acesta. Khomeini este singurul responsabil pentru continuarea războiului, dar, în același timp, nici o mare putere nu a intreprins nici o încercare de a preveni războiul atunci.

Secretarul de stat american Alexander Haig a propus să se convoace o conferință generală de pace, dar fără participarea URSS-ului și SUA, ceea ce facea în mod automat această intenție efemeră.

Pe 12 iulie 1982 Consiliul de Securitate al ONU, pentru prima dată din 1980, au discutat despre situația din jurul războiului din Golf, adoptându-se rezoluția 514, prin care ambele state erau chemate la masa de negocieri pentru a pune capăt războiului. Consiliul de Securitate a cerut părților să se retragă la frontierele de dinainte de război. Iranul a declarat că recursul este îndreptat împotriva lui, dat fiind faptul că la momentul respectiv, trupele iraniene tocmai au ocupat teritorii irakiene semnificative.

Între timp, Irak, încerca să schimbe situația de pe front în favoarea sa pentru, folosind avantajul său în tehnologie, a lansat un război împotriva tancurilor și a dat frâu liber armelor chimice.

În 1984, Consiliul de Securitate a condamnat războiul tancurilor, ​​dar cu un accent de condamnare în primul rând a acțiunile Iranului. Utilizarea de către irakieni a armelor chimice Consiliului de Securitate în general au ignorat. În 1985, Consiliul de Securitate a adoptat o rezoluție "moale" care condamna utilizarea utilizarea armelor chimice, dar nu menționează nimic despre Irak. Numai în martie 1986, ONU a condamnat Irak pentru folosirea armelor chimice, deși, deja de doi ani experții ONU au confirmat prezența armelor chimice pe front, în cadrul războiului.

Încă din 1983, Iran a cerut ONU să condamne atacurile Irak-ului asupra obiectelor civile, dar ONU nu a dat ascultare. În iunie 1984 Secretarul General al ONU a făcut un moratoriu cu privire la implicarea militară a populației civile, dar, în martie 1985, acest acord a fost încălcat.

În perioada anilor 1985-1986 Washington-ul a încercat să intre în contact și să stabilească relatii bune cu Teheranul. Până Khomeini au ajuns informații precum că Reagan ar fi interesat de căderea regimului lui Saddam, și, prin urmare, Iranul va fi susținut până la sfârșitul victorios. Dar, după ce informațiile privind cooperarea dintre SUA și Iran au devenit cunoscute, Reagan a început sa sprijine în mod activ Irakul ca să nu-și piardă influența în lumea arabă.

Între timp, URSS a înaintat propunerea de a încredința sarcina asigurării siguranței comunicațiilor maritime Forțelor navale-militare ale Organizației Națiunilor Unite. La începutul anului 1987, cu o propunere, practic, similară s-a adresat Secretarului General al ONU și Camera Internaționala de Transport Terestru. Dar divergențele dintre cele două sisteme și blocuri militare nu au permis să pună în aplicare aceste propuneri.

În luna mai 1987, cand adjunctul secretarul de stat Richard Murphy a zburat la Bagdad, în timpul unei întâlniri cu Saddam Hussein a promis acestuia adoptarea unei rezoluții care ar impune un embargo asupra exportului de arme în Iran. În cazul în care Statele Unite ale Americii au făcut această propunere, membrii permanenți ai Consiliului de Securitate au propus crearea unei comisii pentru a investiga cauzele de război, în conformitate cu cererea Iranului. Deci, la 20 iulie 1987 a fost adoptată rezoluția 598.

Comunitatea internațională a cerut ca Iranul și Irakul să înceteze imediat focul, toate operațiunile de pe uscat, pe mare și în aer, retragerea trupelor la granițele recunoscute la nivel internațional. Ambele țări trebuiau să-și dea acordul sosirii Grupului de Observatori ONU pentru punerea în aplicare a încetării focului, retragerea trupelor și control. Potrivit datelor oficiale, acest grup a inclus 350 de ofițeri din 24 de țări. Cu toate acestea, numărul real de reprezentanți ai acestor țări a depășit în mod semnificativ această cifră. Aceasta se explică prin faptul că statisticile oficiale luau în calcul doar oficialii care aveau statut de observatori. În același timp, sub egida Organizației Națiunilor Unite de pe ambele părți ale frontierei dintre Iran și Irak au fost sute de trupe străine, de exemplu, 500 de canadieni ofereau legătura între membrii grupului de observatori.

Rezoluția a cerut eliberarea prizonierilor de război și întoarcerea imediată la patria lor, după încetarea operațiunilor, în conformitate cu Convenția de la Geneva din 12 august 1949. Documentul adoptat, având în vedere poziția Iranului, prevedea crearea unui organism special pentru a identifica autorul conflictului (agresorul). Este lejer de observat că, pentru prima dată în istoria sa, Consiliul de Securitate a adoptat în unanimitate o rezoluție care declara nu numai principiile de decontare, dar și mecanismul de implementare a acestora.

Irakul a acceptat rapid rezoluția, dar Iranul a cerut încheierea investigațiilor comisiei. În vederea apropierii pozițiilor Secretarul General al ONU a făcut o vizită la Teheran și Bagdad. Teheran a fost de acord cu încetarea neoficială a focului pe durata de lucru a comisiei. În ziua de publicare a rezultatelor comisiei Iranul a promis că va face oficial acordul de încetare a focului. Dar Irak-ul nu a fost de acord cu acesti termeni.

Washington-ul, ca de obicei, a acuzat Iranul de perturbarea inițiativelor de pace și impune un embargou economic împotriva Iranului, a creat un grup naval puternic în Golf, și de fapt, a extins războiul încă pentru șase luni.

În cele din urmă, sub presiunea manifestărilor anti-război din țară, Khomeini a fost de acord la 18 iulie 1988 de a adopta rezoluția 598, dar Saddam Hussein a refuzat să lase armele, anticipând o ofensivă fructuoasă a armatei irakiene. Numai pe 6 august 1988, sub presiune ONU, a fost încetat focul. Pe 20 august 1988 războiul s-a terminat.

Pe 8 august Perez de Cuellar (Secretarul General al ONU) a anunțat data de 20 august 20 ziua încetării complete a ostilităților pe frontul Iran-Irak. Demonstrarea "angajamentul față de pace", Bagdad și Teheran au fost de acord să o înceteze focul pe 9 august, fără a aștepta data de 20. Având în vedere că Iranul era încă în măsură de a încerca să destabilizeze situația din Irak, cu ajutorul opoziției kurde, guvernul irakian a anunțat în septembrie 1988, amnistie pentru participanții mișcării de opoziție kurdă care trebuiau să predea armele în termen de o lună.

În acest fel, războiul dintre 2 vecini care a durat 2885 zile și nopti sau 7 ani și 11 luni a luat sfârșit. El a intrat în istorie ca cel mai lung conflict armat al secolului XX.

3.2. Impactul asupra securității regiunii Orientului Mijlociu

După sfârșitul operațiunilor militare dintre Irak și Iran starea de securitate din regiunea Golfului rămâne nerezolvată. Principalele amenințări la adresa securității sunt terorismul, conflicte politice interne din Irak și programul nuclear al Iranului. Analiza situației din această regiune sugerează că în prezent doar statele membre ale organizației regionale a Consiliului de Cooperare pentru Statele Arabe din Golf (CCG), pot fi considerate o comunitate ce asigură și mențin securitatea în zonă.

Războiul a călit islamul șiit, prezentându-l pe arena internațională nu în cea mai favorabilă fomă. Exportul revoluției s-a transformat în export de violență și extremism care nu poate să nu perturbe Rusia cu milioanele de locuitori de origine musulmană. Și nu numai pentru că Iranul este în imediata apropiere de granița cu Rusia, dar și din cauza influenței enorme pe care are în prezent Teheranul în "afacerile musulmane". Paralel, Iran depune toate eforturile pentru a se transforma într-o supraputere regională, face tot posibilul pentru a obține în următorul deceniu parametrii celor mai mari forțele navale din Golful Persic, pentru a conduce lupta globala impotriva "hulitorilor", sioniștilor și imperialiștilor – promovând în același timp sloganul necesitatii unui "dialog al civilizațiilor". Dialog cu arme nucleare, o decizie strategică cu privire la deținerea acesteia, care a fost luată de către conducerea țării în 1988, imediat după sfârșitul războiului cu Irak-ul. În cele din urmă, marea majoritate a organizațiilor politice și religioase non- guvernamentale primesc acum de la Iran nu numai susținere morală, ci, de asemenea, sprijin material. Aceleași mișcările extremiste sunt în întregime sub protectoratul și activează cu susținerea Teheranului.

Nici din partea Irak-ului nu s-a observat o pacificare a activităților sau a intențiilor. La începutul anilor 1990, Irakul și-a restaurat aproape complet potențialul său militar, paralel, acumulând zeci de tone de arme chimice. Jumatate de milion de oameni deținea armament, dintre care 480.000 erau rezerviști. Înarmarea a constat în 5500 tancuri, 3700 proiectile de artilerie de diferite calibre, 513 avioane de luptă și 160 de elicoptere; Golful Persic și Shatt al – Arab erau traversate în mod constant de 43 nave de luptă de suprafață. Mândria lui Saddam au fost trupele de rachete echipate cu "Scud" și modernizarea cu ajutorul Marii Britanii, Franței, Germaniei, Italiei și Braziliei a "Al Hussein-ului" și "Al – Abbas-ului" (până la 800 de rachete), cu o distanță de tragere de 300 – 900 km. Aproape toată această "armadă" (90 %) a fost fabricată în uzine și fabrici sovietice. Pentru apărare – o exagerare evidentă iar pentru ofensivă – exact ce trebuie. Și în data de 2 august 1990, în timpul zilei, Irakul a invadat Kuweitul.

Doar la 15 august 1990 Saddam Hussein a acceptat necondiționat condițiile Iranului în ceea ce privește punerea în aplicare a rezoluției 598, iar războiul de lungă durată dintre Iran și Iran s-a încheiat oficial. Irakul a fost de acord să-și retragă trupele de pe teritoriul iranian ocupat și să respecte delimitarea teritorială a celor două țări, în conformitate cu acordul iraniano-irakian din 1975 (a se vedea Anexa).

În acest fel, Saddam Hussein și-a dezlegat mâinile pentru a actiona în deja începuta noua agresiune împotriva Kuwait-ului (2 august). La frontierele sale de la granița cu Iranul au fost mutate cincisprezece divizii ale armatei de uscat.

Interesate și îngrijorate de problema securității în zona Golfului Persic, pe fundalul conflictului dintre Iran și Irak, statele regiunii (Arabia Saudită, Bahrein, Kuweit, Oman, Qatar și UAE) au constituit Consiliului de Cooperare din Golf (GCC)  la 25 mai 1981.

Poziția Consiliului de Cooperare în raport cu acțiunile teroriste are o importanță fundamentală în lumina activităților diverselor grupări teroriste pe teritoriul Irak-ului. Ea este condamnată fără echivoc de statele membre. În plus, ei pledează pentru reconcilierea națională în Irak și sprijină noul guvern al acestei țări. Coordonarea problemelor de securitate între țările-membre GCC se referă și la alte amenințări ai lumii contemporane, cum ar fi traficul de droguri, spălarea de bani, contrabanda cu arme și explozibili.

În ceea ce privește dilema de securitate, în acest fel, pot fi caracterizate relațiile dintre celelalte țări din regiune: dintre Iran și Irak, pe de o parte, și între Iran și statele GCC pe de altă parte.

Noile autorități irakiene, îngrijorate din cauza problemelor de securitate națională deocamdată nu s-au conectat la problemele legate de securitatea din regiunea Golfului. Țările Consiliului de cooperare și Iranul participă la reuniunile miniștrilor de externe ale vecinilor Irakului, care se desfășoară periodic și care sunt destinate să promoveze reconcilierea națională în Irak și să sprijine structurile guvernamentale ale noului stat creat. Cu toate acestea, noile autorități irakiene și-au exprimat în mod repetat pretenții împotriva Iranului, care intervine în treburile lor interne, ajutând grupările șiite care luptă pentru putere și care contribuie la destabilizarea situației din țară .

Relațiile conflictuale tradiționale dintre Iran și Irak crează condiții pentru apariția dilemei de securitate. Este necesar să se ia în considerare rivalitatea lor constantă pentru supremația în regiunea Golfului, contradicțiile lor, care nu au fost rezolvate în timpul războiului de opt ani, și care ar putea fi exacerbate dacă elitele politice din ambele țări nu vor face eforturi pentru a stabili o relație de bună vecinătate. În plus, factorul șiit este catalizatorul care va crea în mod constant o atmosferă de neîncredere între cele două țări. Schimbarea situației între Irak și Iran, restaurarea încrederii între ele este posibilă doar prin revizuirea completă a politicii externe din Iran care în momentul de față are ca scop de a fi recunoscut nu doar ca lider al regiunii dar lider mondial.

Relațiile dintre Iran și statele membre GCC, de asemenea, rămân destul de încordate. Un interes aparte în țările Consiliului de Cooperare îl ocupă posibilitatea răspândirii armelor nucleare în regiune.

Liderii statelor membre ale GCC, întotdeauna au tratat cu mare atenție problema programului nuclear al Iranului. Ele nu au acuzat direct Iranul că acesta încearcă să producă arme nucleare. Cu toate acestea, pe o perioadă lungă de timp, în documentele Consiliului de Cooperare se condamnau statele care încearcau să obțină arme nucleare.

În fața deteriorării situației programului nuclear iranian poziția statele vecine arabe are o importanță deosebită. Cu alte cuvinte, Iranul nu va reuși să găsească aliați în regiunea Golfului, capabili să-l sprijine, în condițiile înăspririi poziției SUA și a țările europene cu privire la dosarul nuclear iranian.

Distincțiile în orientările politicii externe dintre Iran și țările Consiliului de Cooperare s-au manifestat în timpul crizei din Liban (2006). Statele membre GCC evaluau critic acțiunile "Hezbollah-ilor", susținută de Iran. Schimbarea statutului dilemei de securitate, care e caracterizată de raportul dintre acești doi actori ai relațiilor regionale, este reală numai în cazul în care ambii vor participa la activitățile care vizează asigurarea siguranței regionale. Asemenea tendințe și posibilități există.

Astfel, liderii iranieni își manifestă dorința de a îmbunătăți relațiile cu țările vecine, în special cu liderul Consiliului de Cooperare – Arabia Saudită. Liderul spiritual iranian Ali Khamenei într-o întâlnire cu ministrul de externe al Arabiei Saudite Saud al-Faisal a cerut Arabiei Saudite de a intra în cooperare strategică cu Iranul, care, în opinia sa, va contribui la rezolvarea diferitelor probleme ale lumii musulmane și unitatea tuturor musulmanilor

Securitatea Golfului influențează, de asemenea, forțele externe care sunt implicate în abordarea provocărilor cu care se confruntă. Semnificația deosebită a acestei regiuni, care dispune de rezerve enorme de energie, determină un interes crescut exportatorilor acestor materii prime pentru a asigura securitatea regională. Printre aceste țări lideri sunt Statele Unite care-și declară responsabilitatea pentru menținerea stabilității regionale. Cu toate acestea, în primul rând, politica puterilor regionale ar putea duce la creșterea instabilității regionale sau poate deveni un factor care contribuie la securitatea regională. Statele din regiune sunt interesate în ca diferențele lor să nu cauzeze un conflict regional serios.

Războiul dintre Iran și Irak, a deschis calea pentru intervenția externă în treburile din regiune și din Orientul Mijlociu. După prăbușirea Uniunii Sovietice și comunității socialiste, Occidentului, în special în Statelor Unite, li s-a creat impresia că ar putea modela lumea după chipul și asemănarea lor. Și, respectiv, acolo unde apar conflicte și unde acestea reprezintă o potențială amenințare pentru interesele energetice și politico-militare ale Statelor Unite ale Americii, aceste conflicte pot fi anihilate doar cu forță militară.

Țările membre NATO, precum și țările din fostul bloc sovietic, l-au sprijinit pe Saddam Hussein, percepându-l ca răutatea cea mai mică din cele două, și ca pe un factor de anihilarea a revoluției islamice. Furnizorul occidental principal de arme a fost Franța. Dar principala sursă de arme din Irak era de proviniență sovietică, care conta pe Saddam ca pe un aliat în lupta anti – imperialistă, și ia oferit spre sacrificare comuniștii irakieni – una dintre cele mai puternice și populare partide comuniste din Lumea a Treia. Această politică a format, în mare parte, regimul de la Bagdad, care și-a făcut, în urma războiului, una din principalele concluzii, și anume, că va reuși să scape nepedepsit atât timp cât va și să joace cartea Uniunii Sovietice împotriva Statelor Unite și vice-versa, și să sperie întreaga lume cu pericolul islamic. Doar, orice violență împotriva propriilor cetățeni și chiar împotriva kurzilor irakieni prin atacul cu gaz din Halabja nu a cauzat perturbări pe scară largă în lume, vestea fiind, de fapt, mușamalizată și la Vest și la Est.

Prezența militară a SUA în Oceanul Indian și Golful Persic a devenit simțită au încă în timpul războiului dintre Iran și Irak. Acoperirea lor a constituit-o declarațiile funcționarilor publici despre necesitatea asigurării libertății de navigație. Mai târziu, aceasta s-a transformat într- o intervenție americană deschisă în evenimentele din regiune. Cea mai vizibilă manifestare a acesteia a fost invazia americană din Irak, răsturnarea lui Saddam Hussein și ocuparea acestei țări.

După încheierea "războiului rece", și dispariția sistemului socialist, regiunea Golfului Persic nu și-a pierdut valorile sale atât economice, cât și strategice. Controlul efectiv asupra acestuia permite nu numai reglementarea prețurilor la energie la nivel mondial și asigurarea siguranței și fiabilității comunicațiilor de transport între Europa, Africa și Asia, dar, de asemenea, determinarea climatului politic în Orientul Mijlociu și în Asia Centrală și Caucaz, ceea ce în condițiile globalizării este de o importanță capitală.

Schimbări semnificative pe harta geopolitică a regiunii survenite ca urmare a evenimente din perioada 1980-1990 și a globalizării s-au reflectat în integrarea unui "sistem de interese la nivel mondial", care asigură interesele puterilor străine în regiune. Iar aceasta, practic, a devalorizat toate eforturile anterioare ale țărilor din Golful Persic, care vizează asigurarea securității naționale și colective.

Dezvoltarea conflictului, dintre care o parte era Irak, în special primul și al doilea război din Golf, a dus nu numai la o diminuare substanțială a Irakului ca unul dintre cele mai importante state arabe, dar, de asemenea, a subminat rolul relativ independent al regiunii în politica mondială, pe care se baza influența OPEC în relațiile economice internaționale. Ca urmare, țările din Golf sau au fost izolate de la eforturile de securitate la nivel regional, sau au fost supuse intereselor strategice ale forțelor externe, în primul rând, a Statele Unite ale Americii. În plus, au fost identificate punctele slabe semnificative ale Consiliului de Cooperare al statelor arabe din Golf, care, după cum s-a dovedit, nu a putut să joace un rol activ în consolidarea mecanismelor reale chiar și în soluționarea conflictelor din regiune, să nu mai vorbim de sarcini mai complexe legate de securitatea regională.

Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 din SUA, pe care administrația americană le-a asumat musulmanilor saudiți, au adus o pârghie suplimentară tensiunilor din partea Statele Unite asupra partenerul său tradițional și aliat din regiune.

În aceste condiții, eliminarea regimului irakian actual, care manifestă încăpățânare, opunându-se ambițiilor hegemonice ale SUA, este o provocare-cheie, care va permite Statelor Unite să ajungă cât mai aproape de scopul lor – transformarea întregii lumi într-un obiect al dominație sale. Luând în considerare rezultatele operațiunii din Afganistan, în cursul cărora a fost instalat un regim pro-american, situația actuală din Pakistan, precum și procesele din spațiul post-sovietic, acest obiectiv pare administrației americane destul de plauzibil.

S-a creat o situație paradoxală în care țările arabe din Golful Persic au devenit, practic, ostatici ai relațiilor de prietenie cu camaradul lor "mai mare". De asemenea, trebuie remarcată tendința vizibilă în dezvoltarea relațiilor dintre aliați, care este dată nu de cooperare, ci de subordonare, care oferă oportunități, la scară largă, de introducere a trupelor militare a Statelor Unite în această regiune de importanță strategică din punct de vedere energetic.

În ciuda gravelor contradicțiile dintre GCC și Iran, precum și dintre Iran și Irak, toate statele din Golf, în viitor, ar putea participa la activități comune pentru a asigura securitatea regională și ar putea crea un așa-numit complex al securității.

Iraționalismul (sau poate invers, raționalism) lui Khomeini i-a adus milioane de adepți, care transportă acum steagul verde al jihad-ului în întreaga lume. Sute, poate mii dintre ei sunt dispuși să se sacrifice pentru a distruge cât mai mulți dintre evrei, americani și chir kafiri (necredincioși). A lupta cu ei, sau mai ales a negocia cu ei este destul de dificil și problematic, căci mental acești oameni sunt oameni kamikaze locuiesc într-o lume complet diferită, mai degrabă – într-o realitate paralelă.

Cu toate acestea, se pare că o soluție militară la "problema Golfului", și retrasarea politică a hărții regiunii va adăuga o nouă dinamică a conflictului tradițional internațional în regiune, consecințele cărora sunt dificil de prezis în detaliu. Adițional, nu există nicio îndoială că regiunea se așteaptă la o lungă perioadă de instabilitate, tulburări politice și conflictele armate. Experiența istorică din Orientul Mijlociu, precum și experiența altor zone de pe arena internațională, în special al Americii Latine, sugerează că a crescut interesul SUA în anumite regiuni ale lumii, și mai ales prezența lor militară directă, nu doar că nu oferă stabilitatea politică în zona respectivă sau consolidarea tendințelor democratice, dar rezultatul este fix opusul: agravarea conflictelor vechi și apariția altora noi.

=== Сuрrіns ===

Cuprins

Introducere …………………………………………………………………… pg. 4

Capitolul 1. Situația geopolitică în Asia Mijlocie în perioada războiului

rece ………………………………………………………………………… pg. 5

1.1. Prezentarea geografică a Marelui Orient Mijlociu ……..………. pg. 5

1.2. Actorii din regiune (Iran, Irak) ……………………………… pg. 13

1.3. Cauzele ……………………………………………………… pg. 18

1.4. Revoluția islamică …………………………………………… pg. 21

Capitolul 2. Desfășurarea ostilităților ……………………………….. pg. 24

2.1. Cauzele diferendului internațional dintre Iran și Irak …………pg. 24

2.2. Invazia ………….……………………………………………. pg. 28

2.3. Lupta propriu-zisă ……………………………………………… pg. 30

2.4. Analiza raportului de forță/eficienta pregătirilor militare – pg.

Capitolul 3. Încheierea războiului și consecințele sale – pg.

3.1. Intervenția comunității internaționale (ONU) –pg.

3.2. Impactul asupra securității regiunii Orientului Mijlociu –pg.

3.3. Evoluții ulterioare – pg.

Concluzii – pg.

Bibliografie – pg.

Anexe – pg.