Razboiul din Irak Si Urmările Sale

Iunie 2014. Adepții sunniți ai grupării „Statul Islamic din Irak și Siria” (sau Irak și Levant, denumirea alternativă) avansează spre capitala Bagdad pe trei direcții diferite, cucerind oraș după oraș (Fallujah, Tikrit, Karbala, Najaf, Mosul, Samarra etc.), amenințând, umilind și dezarmând o armată irakiană debusolată, nepregătită și fragilă, care nu știe ce să facă, cu cine să țină în realitate sau cum să fugă mai repede. Occidentul tresare, surprins de vigoarea insurgenței islamiste și de slăbiciunea ripostei guvernamentale. Media americane și din toată lumea vuiesc. Deodată, ne aducem aminte de Irak. Uitasem de ei, consideram povestea aceasta încheiată „cu succes”… Așa ne-au spus.

Să ne amintim. Martie 2003 – decembrie 2011. Războiul din Irak a costat numai Statele Unite (fără a include aici și efortul financiar al țărilor care au făcut parte din Coaliția Forțelor Multinaționale) aproximativ 2200 de miliarde de dolari, însumând cheltuielile militare directe și beneficiile sociale plătite până acum veteranilor de război și familiilor victimelor, după cum arată studiul din 2013 efectuat la Brown University, menționat de Reuters. Costul total va crește, desigur, în viitor. Sunt și alte studii pe piață, care duc cifrele spre 4000 sau chiar 6000 de miliarde, cu tot cu fraude și cu dispariția unor mari sume de bani pe ruta SUA-Irak, neverificate însă. Spre comparație, președintele Obama a promis recent un miliard de dolari pentru securizarea Europei Centrale și de Est, în fața amenințărilor unei Rusii revizioniste. E bine să reținem proporțiile, altfel un miliard de dolari li s-ar putea părea unora o sumă.

Războiul de opt ani din Irak, în diferitele lui etape (campania inițială Iraqi Freedom, apoi lungul război de contra-insurgență), a răpit aproape 190.000 de vieți, de ambele părți, majoritatea civili irakieni (134.000 uciși în operațiuni militare propriu-zise, plus nenumărate victime ulterioare sau indirecte) dar și militari și polițiști irakieni (17.000), insurgenți irakieni (27.000), militari americani (4487), britanici (179), italieni (33), polonezi (23), ucraineni (18), bulgari (13), români (4) etc.

Bun, au fost în istorie războaie care au făcut infinit mai multe victime decât cel din Irak. Unele au fost însă inevitabile, căci trebuiau oprite armatele agresoare și eliberate națiunile și teritoriile ocupate. Dar la ce a ajutat acesta? Care a fost miza reală, având în vedere că liderii Bush și Blair primiseră, după mărturii recente ale unor foști ofițeri, rapoarte că nu există arme de distrugere în masă? Unde este Irakul acum, după 12 ani de la invazie și, respectiv, aproape 3 ani de la retragerea trupelor coaliției? Cine și ce a avut de câștigat de pe urma războiului? A progresat Irakul post-american?

Acestea sunt întrebări fundamentale, cu răspunsuri care divid America și lumea în general. Au murit sute de mii de oameni și s-au cheltuit sume colosale. Nu avem certitudinea că a meritat. Dimpotrivă, imaginea Irakului de astăzi (ca și a altor state din regiune, după „Primăvara arabă”) oglindește o neliniște profundă a unui Orient Mijlociu neîmpăcat, în care este pe punctul să erupă o revoluție islamistă de proporții devastatoare, pe fondul nemulțumirilor tot mai accentuate ale populației musulmane față de traiul zilnic, al lipsei de speranță și de educație.

Sunt două mari teorii care circulă pe piață zilele acestea, în legătură cu puternica insurgență islamistă din nordul și centrul Irakului, total opuse ca mesaj politic: prima, care spune că aceasta este dovada eșecului intervenției Americii în Irak (propagată în principal de Rusia și de adversarii intervenționismului chiar din Statele Unite), a doua care spune exact contrariul, că intervenția din 2003 a fost corectă și necesară și, iată, că retragerea prematură din decembrie 2011 a lăsat în urmă un Irak nepregătit să facă față provocărilor interne, o țară vulnerabilă care are nevoie, din nou, de o intervenție militară americană/occidentală, precum analiza pe care o face fostul premier britanic Tony Blair, acum emisar pentru Orientul Mijlociu.

Cine sunt însă insurgenții și cum a apărut această mișcare radicală? Cu un nucleu militar reprezentat, se pare, de foști ofițeri superiori sunniți ai regimului Saddam Hussein (fostul dictator de la Bagdad a fost sunnit, în timp ce majoritatea irakienilor sunt șiiți), grupul SIIS atrage deopotrivă tineri neintegrați social, jihadiști din întreaga regiune, oameni nemulțumiți de guvernarea premierului Nouri Al-Maliki, periferizați ai noului regim șiit etc. Comandantul lor, cu numele de războinic Abu Bakr al-Baghdadi (pe numele real, se pare, Abu Dua) este un islamist ultra-extremist, îndepărtat din Al-Qaeda tocmai pentru radicalismul său (dacă așa ceva poate fi crezut) de noul lider Ayman al-Zawahiri, și care a căutat să exploateze frustrările adânci ale sunniților irakieni, cu obiectivul declarat de a înființa un stat (califat) islamic pe teritoriul actual al Irakului și Siriei.

Lupta de anihilare a mișcării SIIS, cu sau fără sprijinul militar direct al Statelor Unite, are unele consecințe interesante în politica internațională. Aș vrea să menționez doar trei dintre ele.

În primul rând, se vorbește tot mai insistent despre posibilitatea divizării Irakului. Paradoxal, kurzii (marginalizați și persecutați și înainte, și după Saddam Hussein, și de puterea sunnită, și de cea șiită) ar putea profita cel mai mult, la finalul crizei, și și-ar putea vedea visul cu ochii: crearea unui mic stat kurd, înghesuit între Turcia, Irak, Siria și Iran, pe fondul tensiunilor tot mai severe între marile grupuri șiite și sunnite, care se îndreaptă inevitabil spre separare regională și, de ce nu, statală. Foarte utilă pentru înțelegerea situației de pe teren este analiza și mai ales harta etnico-religioasă oferită de Stratfor.

A doua consecință, oarecum neașteptată după evenimentele sângeroase din ultimii ani, se referă la consolidarea indirectă a președintelui Bashar al-Assad (reprezentant al minorității alawite) în Siria majoritar sunnită, având în vedere pierderea suportului internațional de către rebelii sunniți care îl contestă de peste trei ani, într-un război civil cumplit. Sunniții își pierd tot mai mult credibilitatea pe scena politico-diplomatică internațională, datorită agresivității, militantismului islamist dus la absurd, din statele cu conflicte ale regiunii, dar mai ales datorită apropierii tot mai frecvente de grupările teroriste. Moderații sunniți au cel mai mult de pierdut, fiind prinși la mijloc între regimul autocratic al lui al-Assad și opozanții fundamentaliști.

A treia consecință este creșterea rolului și importanței Iranului șiit în asigurarea echilibrului și stabilității în regiune, președintele moderat Hassan Rouhani condamnând insurgența din Irak și anunțând pe 12 iunie că „Iranul va lupta contra terorismului, facționalismului și violenței”[5], colaborând dacă este nevoie cu Statele Unite și cu autoritățile de la Bagdad. Din nefericire, Israelul se vede tot mai izolat în regiune în noul context al restructurării Orientului Mijlociu, pe fondul revenirii Iranului în negocieri cu puterile occidentale, în dosarul nuclear, dar și al dezacordurilor tot mai clare și mai frecvente între Ierusalim și Washington pe tema conflictului privind Palestina, fiind de reținut remarca relativ recentă, șocantă, a secretarului de stat John Kerry cu privire la Israel, care riscă să devină, în percepția sa, noul „stat care practică politica de apartheid”. Liniștea, pacea și buna conviețuire sunt încă departe de a fi obținute în zonă. Și aici, politica externă a lui Obama-Kerry a eșuat.

Practic, în întregul Orient Mijlociu se produce o rebalansare a sprijinului internațional dinspre sunniți spre șiiți și, indirect, a raporturilor de putere între aceștia. Nu știm astăzi dacă președintele Obama va autoriza până la urmă lovituri aeriene țintite asupra grupului ISIS din Irak. Probabil că da, dar numai la „limita limitei”, în cazul în care va exista pericolul iminent al căderii Bagdadului în mâna insurgenților. Sunt argumente și contra-argumente dintre cele mai puternice față de ideea unei noi intervenții militare americane în Irak, chiar și fără trupe la sol. Oricare din cele două atitudini va prevala va fi criticată.

Dilemele de politică externă ale Americii se adâncesc de la o zi la alta. De la non-combatul dezamăgitor, răzgândirea bruscă din august 2013 și ezitările din Siria, la acceptarea cu jumătate de gură a loviturii de stat militare și abuzurilor evidente din Egipt, de la Irakul prăbușit în brațele islamismului total, după opt ani de ocupație americană, la uciderea ambasadorului american la Benghazi, în „Libia democratică post-Gaddafi”, de la lipsa de soluții pentru rezolvarea conflictului israeliano-palestinian (marele eșec al lui Kerry, din , primavara 2014) la acceptarea controversată dar inevitabilă a Iranului în ecuația Orientului Mijlociu, pentru a nu mai aminti de scandalul interceptărilor NSA în Europa și „înghițirea” ca atare a anexării Crimeei de către Rusia, administrația Obama pare să traverseze una dintre cele mai dificile și mai nereușite perioade în planul politicii internaționale din ultimele două decenii. Ceea ce se vede strident, de către orice simplu observator, este lipsa soluțiilor. Nimic nu a mers așa cum era planificat la Washington. Nici reconstrucția Irakului, nici democrația în Egipt, nici pacea între israelieni și palestinieni, nici relația cu vest-europenii, nici constrângerea Rusiei la respectarea principiilor dreptului internațional. Evaluările au fost slabe, strategiile ineficiente, rezultatele modeste. Nici Hillary Clinton, nici John Kerry nu au performat în înaltele lor poziții. Poate nu a fost vina lor, poate că în condițiile cunoscute nu se putea face mai mult. America a pierdut controlul asupra marilor dosare politice ale lumii, în caz că l-a avut vreodată, iar acesta este un lucru care nu poate decât să neliniștească pe toți cei care susțin ordinea și valorile tradiționale ale sistemului occidental.

Este, probabil, momentul unei mari regândiri a politicii externe americane, intrate într-un lung impas conceptual și într-o riscantă lipsă de soluții. Dacă pentru actualul președinte este, se pare, prea târziu, atunci cel puțin următoarea administrație va trebui negreșit, scuzați clișeul, să reinventeze cu adevărat prestația Americii pe scena lumii (politic, economic, strategic și cultural), și să redea măcar speranța unei lumi mai sigure (dacă nu și mai prospere), bazată pe rațiune, pe doctrina drepturilor și libertăților individuale, pe cultura statului de drept. Deocamdată, așa cum se vede, nimeni altcineva nu poate face acest lucru în locul Americii.

Bibliografie: http://www.reuters.com/article/2013/03/14/us-iraq-war-anniversary-idUSBRE92D0PG20130314

http://www.theguardian.com/politics/2014/jun/15/tony-blair-west-intervene-iraq-isis-military-options

http://www.stratfor.com/analysis/iran-faces-resurging-threat-iraq

http://time.com/2874263/iraq-syria-sunni-isis-al-qaeda/