Razboiul de Sase Zile din 1967

RĂZBOIUL DE ȘASE ZILE (1967)

ABSTRACT

Lucrarea se bazează pe consultarea unei bibliografii formate din cărți de specialitate și cărți în format electronic și prin studierea unor materiale electronice. Referatul prezintă pe scurt un istoric al Războiului de Șase Zile din 1967, din perspectiva relațiilor internaționale, enumeră principalii actori implicați, insistă pe consecințele și urmările conflictului și face o descriere a principalelor etape ale confruntărilor.

Introducere

1. Actorii

1.1. Israel

1.2. Palestinienii

1.3. Statele Unite ale Americii

1.4. Uniunea Sovietică

2. Cauze și consecințe

2.1. Scurt istoric

2.2. Cauze

2.3. Consecințe

3. Războiul

4. Rezultate imediate

5. Efecte pe termen lung

6. Ierusalim

7. Rezoluția 242

Concluzii

Bibliografie

Introducere

,,Cauzele acestui conflict rezidă din starea de razboi de peste 25 de ani existentă între țările arabe si Israel, datorita nerecunoașterii de către statele arabe a statului Israel, nerezolvarea problemei refugiaților palestineni si intransigentei Israelului in a recunoaste drepturile palestinienilor la autodeterminare, refuzul Israelului de a se retrage din teritoriile arabe ocupate in razboiul de sase zile (5-10 iunie 1967)”.

Israelul a fost atacat de mai multe țări arabe vecine, dar a luptat singur împotriva acestora, chiar dacă Statele Unite ale Americii l-a sprijinit de la distanță, iar teama lor de a intra în conflict și de a provoca, eventual, Uniunea Sovietică, care susținea arabii, era foarte mare.

Războiul a durat șase zile; 10 000 de Egipteni au fost uciși, 15 000 de Iordanieni au pierit, mii de sirieni, irakieni și soldați din alte țări. Egiptul a pierdut peste 400 avioane, aproape 600 de tancuri și piese de artilerie, muniție, arme și vehicule, depășind valoarea estimată de 1,5 miliarde dolari.

Numai 700 de soldați evrei, însă, si-au pierdut viața. În șase zile, Israelul a câștigat războiul și a salvat Ierusalimul care, după 2500 de ani, a revenit Israelului.

1. Actorii

Israel, Egipt, Siria și Iordania au fost principalii combatanți în Războiul de șase zile. Dar și alte state arabe au jucat un rol în acest conflict.

Comunitatea internațională din afara Orientului Mijlociu a fost de asemenea interesată, iar marile puteri – SUA și Uniunea Sovietică – s-au străduit să influențeze evenimentele din regiune.

1.1. Israel

Înaintea Războiului de șase zile, Israel avea peste 2,5 milioane locuitori, din care aproximativ 87% erau evrei. Avea o suprafață de 7200 mile pătrate, adică deținea o zecime din suprafața Orientului Mijlociu și mai puțin de 2% din populația regiunii.

Israel cuprindea teritoriul de 250 miles de la Eilat, port la Marea Roșie, în sud, până la satul Metulla, aflat la granița cu Siria și Liban, în nord. Zona cea mai populată era în jurul orașului Tel Aviv. Dispunea de o armată de 75000 persoane, 1000 tancuri și 175 avioane. De cealaltă parte, armatele arabe dispuneau de 900 avioane, peste 5000 tancuri și 500000 soldați. Mișcările palestiniene anti-Israel – instigate sau tolerate de Siria, Egipt și Iordania, s-au intensificat între aprilie 1966 și aprilie 1967, ca și atacurile Siriei.

Refuzul arabilor de a recunoaște Israelul și insistența lor în 1949 și 1950 asupra liniilor impuse de armistițiu, nu asupra granițelor permanente, au făcut posibil un atac surpriză.

În plus față de vulnerabilitatea demografică și geografică, la care se adăugau amenințările arabilor, israelienii erau martori ai eșecului garanțiilor internaționale asumate după Campania din Sinai din 1956. În mai 1967, Forța ONU din Sinai, care menținea pacea după 1956, s-a conformat retragerii cerute de Egipt. Atunci, liderul egiptean Gamal Abdel Nasser a deplasat 80000 soldați și 550 tancuri în peninsulă.

Egiptul a închis Strâmtoarea Tireniană, blocând Eilat și astfel încălcând înțelegerile internaționale cu privire la asigurarea liberei treceri din 1956. Franța și SUA au avertizat Israelul să nu acționeze primul, deși se înregistrau mișcări de trupe dinspre Moroc și Libia, Arabia Saudită și Tunisia, țări care înainte priveau Egiptul ca pe un inamic. Chiar și Siria a fost de acord să lupte alături de Irakieni în Iordania. În plus, producătorii de petrol din țările arabe au instituit un boicot împotriva țărilor care ajutau Israelul. Egiptul a avertizat că ar putea închide Canalul Suez.

În timpul perioadei premergătoare războiului, regele Hussein al Iordaniei și-a pus trupele sub comanda Egiptului.

În 31 mai, secretarul de stat american Dean Rusk a afirmat că SUA nu plănuia o intervenție militară separată, ci că va participa la o astfel de acțiune doar alături de ONU, ceea ce însemna că perioada premergătoare războiului se terminase.

În 1 iunie, Moshe Dayan a devenit ministru al apărării în Israel, iar patru zile mai târziu, avioanele israeliene au înfrânt Siria, Egiptul și Iordania.

1.2. Palestinienii

Când a izbucnit Războiul de 6 zile, 600000 palestinieni trăiau pe malul de vest (ocupat de Iordania) și 356000 în Fâșia Gaza (ocupată de Egipt), iar alte sute de mii de palestinieni trăiau în tabere de refugiați în Iordania, Siria și Liban.

În 1964, Liga Arabă a întemeiat Organizația pentru Eliberarea Palestinei, condusă de Ahmad al-Shuqayri, sub control egiptean, și a cerut desfășurarea unei Armate pentru Eliberarea Palestinei. Începând din 1965, guvernul sirian a susținut atacurile guerillei palestiniene Fatah peste linia de armistițiu cu Israelul, exacerbând tensiunile care au dus la izbucnirea Războiului de șase zile.

1.3. Statele Unite ale Americii

Rolul lor în acest război a fost influențat de implicarea în criza Canalului Suez din 1956. Președintele Dwight Eisenhower ceruse Israelului să se retragă din Sharm el-Sheikh, afirmând că SUA vor garanta Israelului dreptul de a trece prin Strâmtoarea Tireniană. Americanii au influențat și stabilirea Forței de Urgență ONU între egipteni și israelieni.

SUA a refuzat să acorde ajutor militar Israelului, aflându-se după înfrângerea din Vietnam, iar americanii opunându-se războiului.

1.4. Uniunea Sovietică

Uniunea Sovietică a jucat un rol crucial în înarmarea statelor arabe și în provocarea Războiului de Șase Zile. După ce a sprijinit inițial Israelul, la începutul anilor 1950, Uniunea Sovietică nu-l mai privea ca fiind folositor pentru extinderea influenței sale în Orientul Mijlociu, așa că au început să sprijine partea arabă, asumându-și rolul de furnizor de armament și tehnică de luptă pentru Siria și Egipt. Uniunea Sovietică a exercitat o influență nefastă, alimentând suspiciunile arabilor despre Israel, culminând cu alarma falsă servită Siriei și Egiptului în 13 mai 1967, potrivit căreia Israelul și-ar fi adus trupele lângă granița sa cu Siria, pregătind un atac împotriva acesteia.

După război, Uniunea Sovietică a sporit implicarea Egiptului în apărarea anti-aeriană.

Victoria Israelului în Războiul de Șase Zile a avut un impact enorm asupra populației evreiești din Uniunea Sovietică și a dus la exodul evreilor ruși spre Israel.

2. Cauze și consecințe

2.1. Scurt istoric

Potrivit Bibliei, evreii au fost cei care au populat primii Palestina. În 135 d.Hr., romanii au cucerit regiunea și i-au alungt pe evrei, lipsindu-i de o entitate teritorială și politică proprie. După cucerirea romană, prea puțini evrei au rămas în acele teritorii intrate sub stăpânirea Imperiului Bizantin. Începând cu secolul al VII-lea, teritoriile palestiniene au fost ocupate de arabi, iar populația a fost islamizată. În 1517, otomanii au cucerit Siria și Egiptul, iar teritoriile lor au fost transformate în provincii otomane.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, sionismul a accentuat dorința evreilor de a avea un stat propriu. În perioada decembrie 1917–1918, în timpul Primului Război Mondial, armata britanică a ocupat întregul teritoriu al Palestinei.

Înainte de ocupația britanică, în 2 noiembrie 1917, ministrul de externe al Imperiului Britanic, Arthur Balfour, a făcut o declarație – „Declarația Balfour”, care anunța disponibilitatea guvernului britanic de a permite instalarea evreilor în Palestina, britanicii urmărind atragerea capitalului evreilor în contextul Primului Război Mondial. Se încerca astfel crearea, de către britanici, a unui cămin evreiesc în Palestina.

În 1919, arabii s-au unit împotriva sioniștilor, constituind o societate creștino – musulmană. Această mișcare era condusă de familia Husseini, descendentă a Profetului. În scopul împiedicării formării unui stat evreiesc au fost întreprinse acțiuni ale arabilor palestinieni, cum ar fi trimiterea unor petiții la Liga Națiunilor denunțând politica sionistă. Cu toate acestea, organizația nu a luat măsuri deoarece politica sionistă avea aprobarea expresă a britanicilor.

Ca urmare a deciziilor adoptate la Conferința de la San Remo (1920), unde s-a hotărât desființarea Imperiului Otoman, un nou stat, Palestina, a fost creat. Acest teritoriu a fost pus sub mandat britanic, armata britanică fiind cea care administra și guverna teritoriul.

La început, arabii din Palestina au avut relații bune cu noii veniți, dar segregarea dintre cele două populații s-a accentuat în anii ‘30, când evreii și-au constituit structuri proprii, cu sprijinul diasporei.

În 1928, autoritățile au recunoscut dreptul de proprietate al musulmanilor asupra „Zidului Plângerii” din vechiul oraș al Ierusalimului și au reintrodus, pentru evrei, la solicitarea arabilor, interdicția privind amplasarea de bănci sau de obstacole lângă „Zidul Plângerii”. Încălcarea prohibiției de către evrei prin instalarea, lângă „Zidul Plângerii”, în septembrie 1928, în ziua de Yom Kippur sau „Ziua Ispășirii”, a unui paravan care să separe femeile de bărbați, i-a alarmat pe arabii palestinieni. Aceștia se temeau de faptul că evreii intenționau să-și clădească o sinagogă în preajma „Zidului Plângerii” și, treptat, să acapareze Muntele Templului de deasupra Zidului, inclusiv Moscheea Al Aqsa.

Conflictele începute în 1928 au fost provocate de arabii din Palestina, generate de disputa dintre musulmani și evrei pentru accesul la „Zidul Plângerii”.

În august 1929, după ce arabii i-au atacat pe evreii care se rugau la Zid, au urmat protestele evreilor care susțineau că Zidul le aparținea. Drept răspuns, arabii palestinieni au distrus sinagoga și cărțile de rugăciune ale evreilor, culminând cu uciderea, la Hebron, a câtorva zeci de evrei.

Conflictul dintre cele două comunități s-a amplificat, în ciuda emiterii, de către autoritățile britanice, a unei Carte Albe, în care se afirma că se menținea status quo-ul și că evreii, ca popor minoritar, aveau permisiunea de a aduce, pentru rugăciunea la Zidul de Apus, doar obiectele permise pe vremea turcilor. În document se recomanda înființarea unui Consiliu Legislativ alcătuit din reprezentanții tuturor comunităților palestiniene, fapt care nu a fost dus la îndeplinire.

Din cauza revoltelor arabe și a masacrului de la Hebron, datorită presiunii statelor arabe, al căror petrol devenea semnificativ, pe fondul creșterii numărului de imigranți evrei în Palestina, în mai 1939 a fost proclamată o nouă Cartă Albă de către guvernul britanic, care limita imigrația evreiască, respingea ideea formării unui stat evreu și a proclamării unuia palestinian. Se afirma că în anul 1949, Palestinei i se va acorda independența cu o conducerea duală, arabo-evreiască.

În contextul intensificării acțiunilor evreilor pentru a-și întemeia un stat și ca o consecință a sprijinului acordat de SUA în acest sens, în martie 1945, arabii palestinieni și-au construit propriile structuri – la Cairo s-a înființat Liga Statelor Arabe (Egipt, Siria, Transiordania, Irak, Liban, Arabia Saudită, Yemen, Palestina).

2.2. Cauze

Războiul de Șase Zile — al treilea conflict major dintre arabi și israelieni — a fost, de fapt, o continuare a celor două conflicte precedente: 1948: arabii resping formarea statului Israel și 1956: blocada exercitată de Egipt asupra transporturilor spre Israel.

Războiul a izbucnit după decizia Egiptului de a exclude trupele ONU din peninsula Sinai și de a bloca portul israelian Eilat, aceasta pe lângă amenințările arabilor de a distruge Israelul. La toate acestea se adaugă amestecul Uniunii Sovietice.

2.3. Consecințe

După încheierea războiului, s-a pus un mai mare accent pe contactele diplomatice. Dar războiul nu a reușit absolut deloc să apropie părțíle implicate. Mai mult decât atât, la întâlnirea la nivel înalt din Khartoum, Sudan, țările arabe au respins pacea încheiată și și-au reafirmat respingerea față de Israel.

Consiliul de Securitate al ONU a căzut de acord asupra unor principii care ar putea constitui baza pentru o pace durabilă în Orientul Mijlociu.

Dar, ,,încurajată de liderul de la Moscova, Vladimir Putin și sprijinită financiar de o bună parte a lumii arabe, Hamas a refuzat să cedeze revendicărilor cvartetului internațional alcătuit din SUA, UE, ONU și Rusia, care-i ceruseră să renunțe la terorism și să recunoască dreptul la existență al Israelului. Încît pacea în Țara Sfîntă continuă să pară a fi mai departe decît oricînd.”

3. Războiul

Războiul de Șase Zile a implicat trei linii de front distincte, legate doar prin dorința statelor arabe vecine de a elimina Israelul și de a șterge, astfel, eșecul lor de a împiedica formarea unui stat evreu.

Egiptul, cel mai mare stat arab, cu o populație de 31 milioane locuitori, a adus trupe la granița cu Israelul și a impus o blocadă navală împotriva celui mai sudic port din Israel, ceea ce a fost considerat a fi o declarație de război. Israelul a lansat atacuri împotriva armatei și forțelor aeriene ale Egiptului, ceea ce a dus la izolarea acestora în Fâșia Gaza și Peninsula Sinai în doar patru zile.

Iordania a inițiat acțiuni ofensive împotriva Israelului pornind din partea estică a Ierusalimului și din ținuturile pe care le ocupa la vest de râul Iordan, dar forțele israeliene au reacționat prin atacarea pozițiilor militare ale Iordaniei. După trei zile de lupte în și în jurul Ierusalimului, Israelul a învins Iordania, preluând controlul atât asupra malului de vest al Iordanului, cât și asupra întregului Ierusalim, adică asupra Iudeei și Samariei.

Ca urmare a unui atac al Siriei în prima zi de război, Israelul a dat o lovitură importantă forțelor aeriene siriene; ostilitățile au continuat, dar în a cincia zi israelienii au îndepărtat amenințarea siriană de pe Înălțimile Golan, operațiune terminată în ziua următoare, ceea ce a dus, de fapt, la finalul războiului.

În a șasea zi, ministrul israelian de externe Abba Eban s-a deplasat la New York pentru a obține un acord de încetare a focului din partea Consiliului de Securitate. O rezoluție a fost dată chiar în acea zi, rezoluție acceptată de Israel și Iordania, dar respinsă de Egipt, Siria și Irak.

Acordul de încetare a focului în ceea ce privește Înălțimile Golan a intrat în vigoare în 10 iunie 1967 și a fost respectat până în 6 octombrie 1973.

4. Rezultate imediate

Decizia Iordaniei de a se alătura luptelor a exacerbat problema refugiaților; un mare număr de locuitori de pe malul de vest al Iordanului au traversat pe malul de est. Unii dintre aceștia s-au reîntors pe malul de vest al Iordanului, controlat de Israel, unde au fost martorii unei creșteri economice fără precedent în următorii 20 ani. Investițiile israeliene în infrastructură în Fâșia gaza și pe malul de vest al Iordanului, coroborate cu permisiunea acordată arabilor de a se deplasa liber au dus la creșterea nivelului de trai pentru mulți palestinieni, care acum puteau munci atât în Israel, cât și în țările bogate în petrol din Orientul Mijlociu.

Războiul a durat doar sase zile. 10 000 de Egipteni ucisi,15 000 mii de Iordanieni,mii de Sirieni, Irakieni și soldați din alte țări.Numai Egiptul a pierdut 400 avioane, 600 de tancuri și mii de piese de artilerie, muniție, arme de calibru mic, și vehicule, depășind valoarea de un miliard de dolari și o jumătate.

În doar șase zile, Israelul câștigă războiul și salveaza Ierusalimul.

5. Efecte pe termen lung

În ciuda prosperității relative și a anilor de liniște sub ocupația israeliană, mulți palestinieni nu erau interesați nici să continue să trăiască sub ocupație israeliană, nici să formeze un stat propriu alaturi de Israel.

Dar au apărut și noi restricții, care au dus la revolte violente îndreptate adesea împotriva civililor israelieni, ceea ce a dus la măsuri de securitate încă și mai aspre din partea Israelului. În cele din urmă, pacea cu Egiptul a permis Israelului să renunțe la Peninsula Sinai. Retragerea Israelului din Fâșia Gaza, fără un tratat de pace, nu a reușit să pună capăt violențelor din acel teritoriu, violențe îndreptate împotriva Israelului.

6. Ierusalimul

După Războiul de Șase Zile, întreg Ierusalimul, cu toate locurile sale istorice, a ajuns sub control israelian. Astfel, orașul a fost reunificat, Israelul extinzându-și jurisdicția și asupra teritoriilor care fuseseră înainte ocupate de Iordania. Forul conducător israelian – Knesset –a dat niște legi pentru a proteja locurile sfinte și pentru a asigura libertatea confesiunilor religioase, oferind cetățenie israeliană arabilor rezidenți în Ierusalim, dar aceștia au refuzat. Începând din 1967, Ierusalim a devenit focarul conflictului israeliano – palestinian.

În 1980, Israel a legiferat Ierusalimul drept capitală a Israelului, reafirmând Ierusalimul unificat drept unica sa capitală, dar palestinienii insistă că Ierusalimul va fi capitala noului stat palestinian.

7. Rezoluția 242

După Războiul de Șase Zile din 1967, Consiliul de Securitate al ONU a pregătit o rezoluție, atent redactată, prezentată de Lord Caradon (Marea Britanie). De atunci, această rezoluție a ONU a fost des invocată ca piesă centrală a eforturilor de negociere, inclusiv în ceea ce privește Acordurile de la Oslo și planul de pace "Road Map", un plan pentru rezolvarea conflictului israeliano – palestinian, propus de SUA, UE, Rusia și ONU. Principiul de bază este un stat palestinian independent care să funcționeze alături de Israel și între care să existe pace. Acest plan a fost inițial redactat de SUA, dar nu a fost niciodată implementat.

,,Inițiativa de pace s-a bazat pe încredințarea că fondarea statului evreu prin forța armelor, în 1948, era principala sursă a radicalismului arab. O pace onorabilă, s-a gândit, va înlătura acea umilință, însă în acest punct, radicaliștii și naționaliștii arabi nu voiau pacea cu Israelul, onorabilă sau altminteri. Pentru ei, statul evreu era o prezență străină, pătrunsă în forță în ținuturile tradițional arabe pe baza unei pretenții vechi de 2000 de ani și urmărind să ispășească suferințele evreilor, pe care nu popoarele arabe le provocaseră.”

Evreii au denumit acest conflict ,,Războiul de șase zile făcând trimitere la cele șase zile ale creației, în timp ce arabii privesc acest moment din istoria lor drept o „rușine”, numindu-l Dezastrul sau doar simplu Războiul din iunie.”

Din punct de vedere religios putem vorbi despre o oarecare îmbunătățire a situației, din moment ce fiecare religie are dreptul să administreze locurile sfinte proprii.

Concluzii

Israel a trecut printr-o criză economică dificilă. Principalii săi susținători au fost evreii din Diaspora, care s-au străduit să asigure supraviețuirea statului Israel.

Urmările acestui război includ problema refugiaților palestinieni, așezările din teritoriile disputate, suveranitatea asupra Ierusalimului.

,,După războiul din Golf și variatele aspecte ale procesului de pace dintre Israel și Autoritatea palestiniană, intervenția anglo-americană în Irak, contestată de o serie de țări, constituie o nouă provocare: se va putea instaura o ordine democratică, de tip occidental, în zonă, sau fundamentalismul islamic și „confruntarea între civilizații” se vor afirma cu o nouă vigoare? Orientul Mijlociu rămâne în continuare un punct fierbinte într-o ordine internațională care așteaptă să fie construită.

Majoritatea țărilor arabe au adoptat o poziție de negare a negocierilor, de nerecunoaștere a statului Israel și o atitudine antipacifistă.

În Orientul Mijlociu, Israelul este o mare putere militară. Totuși, datorită mărimii sale și țărilor ostile cu care se învecinează, este și foarte vulnerabilă. Nu e nevoie decât de o scânteie pentru ca un alt conflict de proporțiile Războiului de Șase Zile să izbucnească în zonă în orice moment.

BIBLIOGRAFIE:

Bard, Mitchell G., Myths and Facts: A Guide to the Arab-Israeli Conflict, 2001.

Gilbert, Martin, Atlas of the Arab-Israeli Conflict, 1993.

Hazan, Pierre, Războiul de Șase Zile, Editura CORINT, Colecția Microsinteze, 2002.

Kissinger, Henry, Diplomația, ed. ALL, București, 2013.

Massoulié, François, Conflictele din Orientul Mijlociu, Editura Bic All, București, 2003, pg. 49-56, 73-91.

Oren, Michael B., Six Days of War: June 1967 and the Making of the Modern Middle East, 2002, Israel: The Embattled Ally, Nadav Safran, 1981, Jewish Virtual Library.

Sharansky, Natan, The Political Legacy of Theodore Herzl, Azure, Summer 2005.

"Soviets Engineered the Six Day War," Jerusalem Post, May 16, 2007.

http://www.un.org/documents/sc/res/1967/scres67.htm, accesat în 14.06.2015.

https://israelshabbatschalom.wordpress.com/category/iunie-1967-razboiul-de-6-zile/, accesat în 14.06.2015.

http://www.art-emis.ro/istorie/853-declaratia-balfour-1917-si-discursul-freedman-1961.html, accesat la 29.08.2015