Razboiul Asimetric In Secolul Xxi

INTRODUCERE

Istoria umanității ne-a demonstrat că războiul este unul singur, diferite fiind mijloacele și modalitățile de realizare a scopului său. Războiul sau confruntarea armată, deși a păstrat obiectivul final, impunerea prin forța armelor a voinței unui beligerant, a cunoscut o reconfigurare în timp, impusă de cantitatea și calitatea forțelor și mijloacelor, spațiul geografic, mediul, anotimpul și nu în ultimul rând, de structurile și nivelurile de dezvoltare socio-economică.

Cvasipermanența conflictelor în istoria omenirii (14520 de războaie în 5600 de ani, numai din 1945 până în prezent fiind înregistrate 130 cu peste 23 milioane de victime) ne determină să ne punem întrebări firești privind direcțiile de evoluție ale acestuia.

Sfârșitul războiului rece a adus în inimile tuturor speranța unei vieți mai bune în care norii negrii ai unui conflict de mari proporții să nu mai apară niciodată. Dar istoria ne-a contrazis într-o anumită măsură, pentru că ultimul deceniu al secolului xx a adus o recrudescență a confruntărilor militare pe tot globul. În acest fel s-a reafirmat teoria conform căreia un conflict major se rezolvă prin partiționarea sa în mai multe confruntări, cu cauze, determinări, caracteristici și forme de manifestare din cele mai diverse.

În acest nou context apariția noțiunii de război asimetric și a conflictului care Îse încadrează în acest concept este de natură să ridice o serie de întrebări foarte importante pentru teoreticienii militari dar și pentru opinia publică, fascinată de acest termen exotic.

Pentru a răspunde acestei noi provocări a începutului de mileniu este necesară o abordare a teoriei despre război începând cu caracteristicile sale de bază, evoluția sa și implicațiile sale majore în istoria umanitații. În acest moment al evoluției sale tumultoase, într-o eră a globalizării din ce în ce mai acerbă, în care diversitatea este cuvântul de ordine, era normal ca războiul să-și multiplice formele, tipologia lui devenind mult mai complexă. Războiul asimetric nu se prezintă ca un război în sine ci mai degrabă ca o ciocnire a mai multor tipuri de agresiune.

Lucrarea de față își propune să facă o analiză a noului tip de război, războiul asimetric, care se prefigurează a ocupa un loc important în tipologia conflictelor armate prin perceperea sa coerentă și conștientă de către analiștii militari, și nu doar prin caracteristicile asimetrice implicite ale războaielor. Structura lucrării se bazează pe trei capitole, pornind de la prezentarea războiului în general, trecând la conceptualizarea războiului asimetric și terminând prin particularizarea acestuia din urmă în câteva conflicte armate contemporane.

Capitolul 1 abordează războiul prin prisma antitezei cu conceptul de pace, al cauzelor sale și mecanismelor de declanșare, determinărilor culturale, criteriilor tipologice și evoluției multidimensionale, punctând asupra aspectelor sale relevante. În capitolul 2 am analizat caracteristicile asimetriei și ale tipului de război pe care îl relevă, urmând structura tipologiei războiului propusă în anexa 1 și determinând după părerea mea trei tipuri mari de războaie (conflicte sau operațiuni armate) asimetrice: războiul informațional, războiul antiterorist sau operațiunile teroriste și operațiile de pace. Capitolul 3 vine în completarea precedentelor, concluzionând prin prezentarea a trei conflicte recente, analizate prin prisma asimetriilor care le-au marcat.

Am încercat să fac o distincție clară între loviturile asimetrice dintr-un conflict armat și războiul asimetric, determinând în acest mod și pragul pe care trebuie să-l treacă o confruntare armată pentru a deveni dintr-una convențională, una asimetrică.

Viitorul ne va dezvălui în ce măsură războiul asimetric este sau va deveni războiul caracteristic al secolului XXI, dacă organizația militară îi va acorda interesul pe care îl pretinde.

CAPITOLUL 1

RĂZBOIUL- FENOMEN SOCIAL COMPLEX

1.1.RĂZBOI ȘI PACE:CONCEPTE DE BAZĂ

O încercare de a defini războiul în acest moment (contrar teoriilor clasice) nu este foarte ușoară din simplul motiv că surprinderea tuturor aspectelor acestuia în câteva rânduri este practic imposibilă, iar esențializarea lui la o idee nu mai este de dorit, tinzând astfel să banalizăm un întreg fenomen social.

Am spus fenomen social; da, războiul este un fenomen social și ca atare angajează în mare măsură toți factorii vieții sociale nerămânând străin niciunui domeniu al activității umane. De ce? Pentru că războiul a fost este și va fi întotdeauna prezent în viața oamenilor, viața fiind în sine un război. Prin război s-au creat civilizații și s-au distrus altele. Războiul a fost catalizatorul care a determinat printre altele dezvoltarea și evoluția umanitații dar și creatorul unor momente regretabile în istoria omenirii. Avem tendința să personalizăm războiul, să-l imaginăm ca pe o entitate de sine stătătoare, capabilă de evoluție, viață și moarte, dar nu trebuie să uităm că el este un produs al acțiunii umane, o creație exclusivă a omului.

Odată cu dezvoltarea societății umane, războiul și-a sporit complexitatea datorită diversificării legăturilor cu celelalte fenomene, procese și domenii sociale, dobândind astfel un caracter foarte cuprinzator dar mai ales distrugator.

Creșterea importanței acordată rolului războiului în viața oamenilor a determinat dorința acestora de a-i desluși secretele, de a-l cataloga de a-l introduce într-un sistem, de a-l reglementa. Încercările acestora au fost supuse însa nivelului de dezvoltare al societăților respective, modului de a gândi dar și intereselor politice de moment. În general rezultatele s-au concretizat în absolutizarea unor teorii sau doctrine ignorând celelalte aspecte ale razboiului; eventual o cumulare a tuturor acestor idei ar putea oferi un model oarecum mulțumitor despre război.

Pentru început putem încadra războiul în categoria ‘conflictelor’ întelegând prin acesta “un proces prin care individul sau un grup social urmăreste să-și atingă propriile țeluri (satisfacerea necesitaților, realizarea intereselor de natura economică, politică, religioasă, etnică, rasială) prin eliminarea, subordonarea sau distrugerea individului sau grupului care urmărește scopuri asemănătoare sau identice”. Conflictul apare acolo unde două sau mai multe parți percep faptul că interesele lor sunt incompatibile, exprimă atitudini ostile una față de alta sau urmăresc realizarea propriilor interese prin acțiuni care dăunează celorlalte parți.

Conflictele sunt împărțite pe niveluri, iar acestea variază în ceea ce privește gradul de cooperare și ostilitate. Unele conflicte pot fi rezolvate amical, fără coerciție sau violență; altele se ridică la niveluri înalte ale confruntării sau implică represiunea și violența fizică.

Aceste niveluri de interacțiune în cadrul conflictelor pot fi așezate într-un continuu de la relații de cooperare la relații ostile, de la armonia totală a intereselor la războiul total. Acest continuu indică faptul că există o suprapunere între pace și război care este reflectată în termeni graduali.Gradațiile de la armonie la război reprezintă un fel de “barometru al păcii și conflictului”.

Astfel “armonia intereselor” poate fi definită ca o relație între comunități și națiuni în care nu există în mod virtual, conflicte de interese și valori. Un exemplu poate fi sentimentul de solidaritate ce leagă membrii unui grup și în mod ocazional ceea ce simt cetățenii unei națiuni atunci când împărtășesc o cauză comună.

“Pacea durabilă” (pace pozitivă) implică un înalt nivel de cooperare concomitent cu conștientizarea și urmărirea realizării intereselor conflictuale. Părțile își prețuiesc relațiile generale mai mult decât anumite interese particulare. Interesele separate sunt urmărite prin mecanisme instituționalizate pașnice; părțile nu simt nevoia folosirii forței militare pentru a-și proteja propria securitate. Astfel, conflictele violente sau represiunea sunt practic imposibile.

“Pacea stabilă” (pacea rece) este o relație de cooperare și comunicare limitată în contextul unei ordini de bază, al respectului reciproc și absenței generale a violenței. Diferențele privind valorile și scopurile rămân; grupurile sau națiunile pot concura în diferite moduri, dar competiția urmează reguli acceptate și disputele sunt rezolvate în moduri nonviolente, mai mult sau mai puțin predictibile. Conflictele violente sunt posibile dar puțin probabile.

“Pacea instabilă” (războiul rece) implică tensiuni și suspiciuni predictibile între părți, fiind posibilă izbucnirea sporadică a violenței. Pacea prevalează: există puțină violența fizică dar nu există relații de prietenie. Părțile nu își prețuiesc suficient de mult relațiile pentru a-și garata reciproc faptul că nu vor folosi violența sau coerciția pentru atingerea unor scopuri particulare. Pacea este subțire: nivelurile de tensiune cresc și scad, iar părțile își mențin forțele armate ca factor de descurajare. Există deasemenea puține înțelegeri reciproce sau deloc. Cand una dintre părți este mult mai slabă decât cealaltă, ordinea și absența violenței derivă, în cele mai multe cazuri, din suprimarea de către partea cea mai puternică a eforturilor părții slabe de a-și afirma sau atinge interesele. Criza sau războiul nu este imposibil să apară. Unii analiști numesc starea de pace fără violența fizică, dar cu nedreptăți politice și economice drept ”violență structurală”.

“Criza” reprezintă un nivel al conflictului cu confruntări tensionate între forțe armate mobilizate. Aceste forțe se pot angaja în amenințări și hărțuieli ocazionale dar nu pe scara largă. Probabilitatea izbucnirii unui război este mare. În context național, această stare implică un război civil iminent sau o prăbușire generală a ordinii și legii.

“Războiul”se situează pe nivelul cel mai înalt al evoluției conflictului din punct de vedere al violenței. El se constituie deja într-o confruntare directă între forțe armate. Tocmai de aceea prin spectaculozitatea, dramatismul și implicațiile acestuia a atras atenția analiștilor mai mult decât nivelurile inferioare, cu toate că acestea sunt poate mai importante prin prisma posibilității prevenirii unor momente regretabile.

Războiul a fost studiat în special în privința legăturilor sale cu politicul, juridicul, fiind remarcate în special legiile care-l guvernează, aspectele calitative și cantitative care-l caracterizează. Trebuie precizat că spre deosebire de celelalte nivele ale conflictului, războiul este singurul reglementat de legi internationale, pacea fiind doar formal definită ca condiție care există în relațiile dintre grupuri, clase sau state, în lipsa violenței (directe sau indirecte) ori a amenințării cuviolența. Concret însă aceste condiții sunt susceptibile de subiectivitate, mai ales la percepții diferite.

Comitetul Special ONU a definit la 15 aprilie 1974 intenția declanșării unui război prin ‘agresiune militară’ respectiv folosirea forței armate de către un stat împotriva suveranitații, integritații teritoriale sau independenței politice a altui stat în orice mod, incompatibilă cu Carta ONU.

În ceea ce privește relațiile războiului cu politicul, primul care a remarcat esența acestora a fost Clausewitz; el aprecia că “războiul nu este doar un act politic ci un instrument politic, o continuare a relațiilor politice, o întreținere a acestora prin alte mijloace…ceea ce rămâne specific războiului se referă doar la natura specifică a mijloacelor sale”.

În general esența războiului ar putea fi formulată astfel:

Războiul este o continuare a politicii folosindu-se alte mijloace, în speță cele militare. Războiul este considerat ca fiind parte a întregului social, politica nu încetează odată cu războiul ci continuă prin el.

Războiul este o continuare a politicii prin mijloace violente (lupta armată) fapt ce evidențiază specificitatea și deosebirea lui de alte forme ale luptei politice. Armamentlegi internationale, pacea fiind doar formal definită ca condiție care există în relațiile dintre grupuri, clase sau state, în lipsa violenței (directe sau indirecte) ori a amenințării cuviolența. Concret însă aceste condiții sunt susceptibile de subiectivitate, mai ales la percepții diferite.

Comitetul Special ONU a definit la 15 aprilie 1974 intenția declanșării unui război prin ‘agresiune militară’ respectiv folosirea forței armate de către un stat împotriva suveranitații, integritații teritoriale sau independenței politice a altui stat în orice mod, incompatibilă cu Carta ONU.

În ceea ce privește relațiile războiului cu politicul, primul care a remarcat esența acestora a fost Clausewitz; el aprecia că “războiul nu este doar un act politic ci un instrument politic, o continuare a relațiilor politice, o întreținere a acestora prin alte mijloace…ceea ce rămâne specific războiului se referă doar la natura specifică a mijloacelor sale”.

În general esența războiului ar putea fi formulată astfel:

Războiul este o continuare a politicii folosindu-se alte mijloace, în speță cele militare. Războiul este considerat ca fiind parte a întregului social, politica nu încetează odată cu războiul ci continuă prin el.

Războiul este o continuare a politicii prin mijloace violente (lupta armată) fapt ce evidențiază specificitatea și deosebirea lui de alte forme ale luptei politice. Armamentul și tehnica de luptă reprezintă mijloacele specifice prin care se realizează distrugerea adversarului. Pentru atingerea scopurilor războiului se folosesc și alte mijloace nemilitare cum ar fi cele economice, diplomatice, psihologice, ideologice ;

Războiul este rezultatul relațiilor politice conflictuale, nesoluționate și se poartă între grupuri mari de oameni, organizate din punct de vedere militar;.

Războiul se poartă între cel putin două părti beligerante ;

Războiul angajează prin lupta armată mijloace armate distructive, care cauzează societații pierderi materiale și umane considerabile.

De asemenea este necesar pentru a scoate în evidență specificitatea razboiului față de celelalte fenomene sociale de opoziție sau de luptă socială să-i atribuim câteva trăsături remarcate de G. Bouthoul :

Este un fenomen colectiv care se delimitează de actele individuale de violentă ;

Are un caracter juridic pentru că se prezintă ca un veritabil contract fiind călăuzit de reguli precise, de un drept formal și unul cuteniar ;

Are un element subiectiv –intenția și un element politic –organizarea, care servește interesele unei grupări politice.

Odată aceste trăsături enumerate putem da o definire războiului încercând să surprindem esența și caracteristicile acestuia cu rezerva că vom mai reveni pe parcurs pentru a contrazice sau completa discursul în funcție de nevoile argumentării.

“Războiul este un conflict social extrem de complex, ce apare în viața societății umane, ca urmare a incapacității puterii politice de a rezolva situațiile conflictuale cu mijloace nonviolente, în care sunt implicate grupuri mari de oameni, organizate militar, care folosesc pentru atingerea scopurilor militare derivate din cele politice, mijloace de luptă cu ajutorul cărora, prin violență, încearcă să-și impună propria voință asupra adversarului, iar caracteristica principală o constituie letalitatea.”

Este necesar să precizez că în viitor este posibil ca această definiție să nu mai fie valabilă prin prisma schimbărilor care se produc pe scena internațională dar și în sânul organizației militare, datorită evoluției societății omenești spre era informațională, dezvoltării tehnologice accelerate dar și datorită unei viziuni globale asupra mecanismelor politico- militare. Elemente ca periodicitatea, violența sau letalitatea vor fi puse din ce în ce mai mult sub semnul întrebarii dar nu într-atât până la dispariția lor. Ele vor fi mult mai nuanțate în funcție de caracterul, scopul sau tipul războiului.

1.2.TIPOLOGIA RĂZBOAIELOR

Mi-am propus să realizez o tipologie a războiului (după un model propiu) și nu o clasificare plecând de la premiza că acestea nu sunt obiecte reale care aparțin sau nu unei categorii concrete ci un fenomen complex care înglobează în sine caracteristici diverse în funcție de criteriile folosite pentru descrierea lor.

Tipurile de conflicte armate se elaborează, de multe ori, pornindu-se de la elemente componente și operându-se cu comparații și abstracții ce conduc la o schema tipologică, fără a avea însă un sistem integral real care să poată fi observat. Pentru exemplu putem oferi modelele războaielor nucleare sau informaționale care deși nu se regăsesc în istoria omenirii sunt oferite în schemele tipologice ca tipuri de război, servindu-ne în principal la întelegerea evoluției conflictelor armate, dar și la modul în care caracteristici ale acestora se regăsesc în componentele altor tipuri de războaie și efectele pe care le produc acestora sau la “ciocnirea” între mai multe tipuri de războaie.

Realizarea unor tipologii sau clasificări atotcuprinzătoare a fenomenului militar a fost și rămâne o preocupare a teoreticienilor militari, dovadă în acest sens venind multitudinea de criterii care au stat la baza constituirii sistemelor acestora:

Criterii moral –politice;

Cadrul în care are loc războiul;

Forțele și mijloacele cu care se duce lupta armată ;

Amploarea spatială și durata ;

Caracteristicile strategice ale operațiilor militare;

Sistemul de alianțe ;

Modul în care se desfășoară operațiunile militare.

Este necesar însă să apreciem că fiecare din aceste criterii majore au doar un anumit grad de obiectivitate, ele conținând deasemenea și suficiente elemente subiective care au fost tributare divereselor momente ale evoluției umane și implicit ale războaielor.

Un exemplu de criteriu de bază profund subiectiv dar foarte des utilizat de teroreticienii militari este criteriul moral politic. El poate avea însa valoare de adevăr numai dacă este raportat la necesitațile istorice și la cerințele obiective ale politicii și se ține seama de:

Condițiile social istorice în care a izbucnit războiul;

Scopurile politice reale urmărite de părțile beligerante, guvernele și clasele sociale respective ;

Mijloacele de bază folosite pentru atingerea scopurilor războiului;

Implicațiile asupra ansamblului relațiilor internaționale și asupra dezvoltării societății umane.

Ca efect al utilizării acestui criteriu, teoreticienii militari deosebesc două tipuri de război: războiul drept și războiul nedrept. Catalogarea războaielor ca drepte sau nedrepte relevă antagonisme de genul: război de apărare al țarii – război de cucerire a noi teritorii. Ele pot fi considerate drepte sau nedrepte în funcție de punctul de vedere al beligeranților, putând astfel să transferăm războiul din plan fizic în plan imagologic. Un război dus împotriva independenței și suveranitații unui stat poate fi catalogat ca fiind nedrept, dar și drept, în măsura în care el este efect al hotărârilor exprese ale organizațiilor internaționale recunoscute și capătă statutul de război preventiv. Din acest punct de vedere se poate remarca o revenire la teoria lui Machiavelli care considera că singurul război drept este cel preventiv.

Un criteriu aflat la polul opus față de cel anterior prin prisma obiectivității sau subiectivității este cel al forțelor și mijloacelor cu care se duce lupta armată . Acestea reprezintă elemente cuantificabile, ușor de remarcat și măsurat și se relevă în:

Număr de combatanți ;

Număr de tehnică militară și armament ;

Tipuri de tehnică militară și armament ;

Nivel tehnologic.

Subiectivitatea în acest sens este ușor de înlăturat, eliminând din start din criteriu modalitățile de folosire ale acestor forțe și mijloace, ele constituind un criteriu aparte.

Am încercat în acest subcapitol (anexa nr.1) să realizez o schema tipologică a evoluției războaielor prin care să remarc atat criteriile de cuantificare relevante ale războaielor, trecute, prezente și viitoare dar și evoluția istorică folosind drept bază modelul oferit de A. Toffler în cartea “Al treilea val”. Acesta considera că în evoluția societății omenești se deosebesc trei momente distincte ce s-au transpus în societatea agrară, industrială și informațională (sau mai simplu primul, al doilea și al treilea val) însoțite de tipurile de războaie corespondente. Deasemenea un alt scop al acestei tipologii este acela de a scoate în evidentă asimetriile de orice natură dar absolut esențiale care pot apărea în diverse momente ale evoluției războaielor. Se impune o prezentare a criteriilor pentru o mai buna aprofundare a tipologiei și o întelegere pe deplin a acesteia.

Criteriul cadrului războiului s-a axat în principal pe sublinierea, evidențierea tipurilor de actori ai războaielor cum ar fi actori statali, actori nonstatali și tipurilor de războaie ce pot fi determinate de către aceștia. În acest sens merită remarcată aparența confruntării în cadrul unui război civil a doi actori nonstatali sau a unui actor statal cu unul nonstatal, total înșelatoare deoarece într-un război civil beligeranții au ca scop tocmai dobăndirea acestui statut de actor statal.

În ceea ce privește confruntarea dintre un actor statal și unul nonstatal ea este perfect exemplificată de către războiul antiterorist, unul profund asimetric, dar și de către operațiile de mentinere/impunere a păcii .

Din punct de vedere al criteriului forțelor și mijloacelor folosite nu am avut ca scop enumerarea acestora ci determinarea apartenenței lor la treapta specifică de dezvoltare a societații în care și-au facut simțită prezența. În acest mod am relevat două tipuri de forțe și mijloace:

Forțe și mijloace convenționale: sunt unanim acceptate și recunoscute ca perfect adaptate unei trepte de evoluție în societatea umană, corespunzatoare nivelului cunoașterii atins ;

Forțe și mijloace neconvenționale (a nu se confunda cu armele nucleare) se definesc prin antagonismul cu cele conventionale și sunt considerate produse ale cunoașterii, superioare momentului respectiv.

Și în acest caz trebuie specificat ca neconvențional și un mijloc aparținând unui moment de la baza sau de pe parcursul evoluției războiului, folosit în contextul în care la acesta s-a renunțat aproape total iar modalitățile de contracarare ale lui au fost uitate.

Criteriul amploorii spatiale este poate cel mai ușor de remarcat și utilizat, el relevând doua tipuri de războaie:

Local, în care războiul se desfăsoară la nivel regional;

Mondial, când războiul acoperă întreaga umanitate.

În societatea celui de al treilea val, războiul mondial nu mai este categoric similar celor două războaie mondiale caracteristice societății industriale, el fiind cauza unor asimetrii ce constă în existența sau nu a percepției acestuia, caracteristica lui fiind lipsa violenței evidente dar nu și a agresivității subtile.

Criteriul amploorii temporale trebuie privit prin prisma a trei componente:

Amploarea temporala a războiului (început –sfârșit);

Amploarea temporală a pregătirii acțiunilor militare;

Amploarea operației.

Deoarece primele două componente sunt nerelevante pentru demersul nostru (în primul caz razboaiele întinzându-se pe durata a zeci de ani, iar în al doilea caz acestea depinzând de un alt factor, al puterii economice) am considerat amploarea temporală a războiului strict ca durată a operatiei militare în sine, ea demonstrând cu succes evoluția războiului.

Și în acest caz descoperim caracteristici asimetrice ale războiului de val trei prin permanența acestuia. Aceasta nu este de mirare deoarece unele componente ale războiului informațional (componenta economică, psihologică, imagologică, supremației informațiilor etc.) nu se pot realiza decât printr-o continuitate a acțiunilor agresive, orice lacună de timp în desfășurarea acestora putând avea efecte nedorite.

Poate cel mai elocvent criteriu al evoluției războiului este cel al dimensiunii în care se desfășoară. Astfel, putem remarca o înmulțire a mediilor, culminând cu unul oarecum neconvențional pentru unii dintre noi: mediul informațional.Trebuie precizat că acesta reprezintă o dimensiune în sine dar și o componentă a celorlalte dimensiuni prin rolul funcțional al informației, fiind o mare producătoare de asimetrii. Războiul desfășurat în cadrul dimensiunii informaționale a fost denumit generic război informațional și el cupride într-o concepție cuprinzatoare opt domenii. Deasemenea el nu poate fi disociat de mijloacele tehnice de ultima generație în corelație cu care s-a dezvoltat .

Bineînțeles, tipologia pe care am propus-o nu poate fi considerată ca singura valabilă. Ea este un demers cu scopul de a evidenția esența discursului meu în ceea ce privește războiul asimetric la începutul mileniului trei. Prin urmare am datoria să alătur lucrării mele și alte propuneri privind clasificarea și tipologia acțiunilor militare în anexa nr.2 .

1.3.CAUZELE PROBABILE ALE RĂZBOAIELOR

Am denumit acest sucapitol -Cauzele “probabile” ale războaielor- încercând să mențin semnul exclamării dacă nu chiar un semn de întrebare ce poate fi cu ușurință atașat acestuia. De ce? Pentru că din anumite puncte de vedere aceste cauze ar putea fi considerate piatra filosofală a întregului fenomen război, ele reprezentând atât factorii declanșatori dar și prin cunoașterea lor exactă, soluția corectă pentru prevenirea acestuia.

Abordările asupra acestui subiect sunt suficient de numeroase, și ne propunem să aruncăm o privire asupra celor mai elocvente încercând în același timp să punctăm aspecte obiective dar și subiective ale acestora.

O abordare asupra subiectului este de natura sistemica și determină două elemente esențiale ale cauzelor: tipul cauzei și sursa cauzei, expuse în anexa nr. 3.

Cauzele sistemice (condițiile structurale), sau determinanții sistemici cauzează schimbări obiective în circumstanțele materiale ale părților: deteriorarea mediului înconjurător, creșterea populației, deficitul resurselor, moștenirea războaielor coloniale sau a războiului rece, prăbușirea valorilor și tradițiilor, sărăcia, marginalizarea liderilor de opinie, problemele etnice, religioase.

Sursele sistemice ale conflictelor sunt universale și afectează un mare număr de oameni. Influența lor asupra probabilității conflictelor operează cu încetineală. Măsurile precum programele internaționale sau politicile guvernamentale prin care se caută prevenirea sau reducerea conflictelor prin tratarea surselor sistemice ale acestora au dat rezultate deseori pe termen lung .

Cauzele proxime ( factori politici și instituționali): reprezintă probleme în procesele sociale, politice și de comunicare și în cadrul instituțiilor care intermediază efectele condițiilor sistemice asupra vieții și comportamentului oamenilor. Factorii proximi au o influență crucială atât asupra condițiilor sistemice care dau naștere la reacții violente cât și asupra modurilor pașnice de rezolvare a intereselor aflate în conflict. Legăturile dintre determinanții proximi și manifestările conflictelor violente sunt ușor de constatat și efectul lor este mult mai direct. Politicile guvernamentale, organizarea socială, programul de reforme economice, problemele liberalizării politice, militarizarea și sprijinul militar extern sunt surse proxime de conflict. Cauze proxime sunt:

Elitele guvernante exprimă ideologii exclusiviste ( credințe care ridică un grup etnic sau o clasă socială într-o poziție superioară față de celelalte grupuri) ;

Apariția competiției între elitele guvernante într-un context în care aparatul de securitate al statului are puține mijloace de constrângere ;

Apariția unui lider carismatic ce atrage masele făcând apel la destinul unui grup ;

Existența unor greutăți economice sau a unui tratament diferențiat față de anumite etnii sau grupuri ( se caută ‘țapul ispășitor’) ;

Declinul resurselor și al distribuției serviciilor publice ;

Guvernul răspunde amenințărilor prin aplicarea unor măsuri de urgență sau prin suspendarea unor drepturi legale ;

Apariția și dezvoltarea organizațiilor paramilitare și a milițiilor ;

Înarmarea ;

Comunități politice active ce polarizează din ce în ce mai mult ;

Legitimitatea statului pare să se erodeze.

Cauzele imediate ( fapte și evenimente) sunt cauzele cele mai directe ale conflictelor violente și se regăsesc în faptele și evenimentele ce declanșează acțiuni concrete violente, spre exemplu asuprirea de către guvern a unui grup ceea ce duce la revoltă. Deoarece sunt mult mai vizibili, acești factori sunt mult mai ușor de influențat. Cauze declanșatoare sunt:

Un regim adoptă politici restrictive sau discriminatorii, cum ar fi abuzul asupra drepturilor omului ;

Apar rupturi între susținătorii regimului și alte grupuri ;

Grupurile politice active primesc sprijin retoric sau material extern ;

Evenimente economice bruște ;

Liderii politici cheamă populația la nesupunere față de guvern sau la eliminarea anumitor grupuri.

Sursa cauzei unui conflict reprezintă o altă dimensiune majoră ce influențează poziția unei țări în cadrul spectrului pace – conflict. Factorii interni și externi pot încuraja sau pot contribui la ‘decapitarea’abordării violente a conflictelor.

Așa cum am precizat într-un subcapitol anterior, războiul este precedat de alte câteva momente distincte care au și ele cauze determinante specifice, factori care determină trecerea de la un nivel la altul :

Intensitatea și numărul abuzurilor ;

Conștientizarea părților asupra diferențelor dintre ele, percepțiile și atitudinile unora față de celelalte ;

Intensitatea emoțiilor și a investițiilor psihologice în pozițiile adoptate de părti și viziunea lor asupra lumii ;

Volumul interacțiunii directe și cel al comunicării dintre părți ;

Nivelul mobilizării și organizării politice a părților ;

Coeziunea dintre lideri și membrii fiecărei părți ;

Dimensiunea comportamentului ostil ;

Măsura în care părțile folosesc forța sau amenințarea cu forța ;

Numărul de aliați care susțin fiecare parte.

În ceea ce privește evoluția conflictului de la pacea (relativă) la război ca apariție și încetare putem remarca stadiile de început, de mijloc și de sfărșit (anexa nr.4) și nivelurile disputei deja amintite reprezentate prin:

Axa orizontală ce reprezintă stadiile conflictului de-a lungul timpului ;

Axa verticală care masoară nivelul conflictului în termenii gradului de cooperare sau ostilitate dintre părțile în conflict;

Linia curbă ilustrează modul în care evoluează un conflict.

Escaladarea conflictului poate fi verticală – comportamentul ostil devine mai intens, sau orizontală – comportamentul ostil de aceeași intensitate se răspândește într-o arie mai largă.

Conflictele în spirală sunt alimentate de un sistem de fenomene sociopsihologice din gândirea și comportamentul fiecărei părți. Oamenii sunt mult mai dedicați unei lupte pe măsură ce sunt implicați mai mult în aceasta. Un simț al urgenței predomină; presiunea timpului asupra procesului de luare a deciziilor îngustează gama opțiunilor puțin mai mult decât cursurile de acțiune existente. Investiția psihologică necesară unui conflict modelează percepțiile fiecărei părți asupra celorlalte: cauza unei părți este percepută ca justă, a celeilalte ca nedreaptă, rea. Stereotipizarea și dezumanizarea reciprocă a opozanților stă la baza pozițiilor părților; actele de brutalitate sunt considerate complet justificate.

Atunci când escaladarea începe, părțile implicate se simt justificate să răspundă cu aceleași arme și viceversa. Coerciția și violența descurajează comunicarea dintre părți și limitează ocaziile de a se ajunge la un compromis. Chiar și lipsa represaliilor poate fi percepută ca semn de slăbiciune și poate încuraja partea adversă să persevereze în conflict.

Conflictul, odată escaladat, poate afecta o parte terță care simte că o eventuală intervenție ar putea fi folositoare propriilor interese. O parte care intră într-un conflict poate aduce după sine participarea altei părți la acelasi conflict.

În concluzie putem reduce argumentările anterioare doar la aspectele asupra cărora sunt divergente interesele:

Asupra resurselor: teritorii, bani, surse de energie, alimente și modului în care trebuie distribuite ;

Asupra puterii, a modului în care sunt alocate controlul și participarea la procesul politic de luare a deciziilor ;

Asupra identității comunităților culturale, sociale și politice cărora le aparțin indivizii ;

Asupra statului, dacă oamenii cred că sunt tratați cu respect și demnitate și dacă tradițiile și poziția lor socială sunt respectate ;

Asupra valorilor, în mod particular asupra acelora cuprinse în sistemul de guvernământ, religii sau ideologii.

Cauzele conflictelor sunt esențiale pentru înțelegerea și compararea conflictelor particulare deoarece ele oferă în sine chiar soluția rezolvării acestora. Cauzele principale dar și cele intermediare ale evoluției conflictuale diferă în funcție de situație, determinând schimbarea caracterului conflictului, a intensității acestuia dar mai ales a posibilității de rezolvare a acestuia.

1.4. DETERMINĂRI CULTURALE ALE RĂZBOAIELOR

Deși facilă la prima vedere, ideea de a sublinia determinările culturale ale războiului devine grea, nu neapărat prin proces în sine, ci prin multitudinea posibilităților de a aborda subiectul. Pentru a remarca aceste posibilități este necesar să reamintim două concepte foarte importante strict legate de problema noastră care pot aduce lumină asupra conexiunilor pe care le vom face în continuare, respectiv civilizație și cultură.

Civilizația: nivel de dezvoltare a unei societăți istoricește determinată, stadiu evoluat al culturii caracterizat printr-un grad mare de complexitate, sau realizarea funcțiilor sociale a valorilor culturale, integrarea lor în toate compartimentele vieții sociale precum și întruchiparea în moduri de muncă, de viată,de comportare.

Cultura: totalitatea cunoștințelor de care dispune la un moment dat societatea, expresie a civilizației materiale și spirituale generale a unui popor, cuprinde cultura materială și spirituală.

Legătura dintre cele două concepte este foarte simplă și foarte importantă în același timp: cultura reprezintă valorile materiale și spirituale acumulate de oameni în diferite contexte iar civilizația, valorizarea lor în viața socială.

După cum am subliniat în capitolele anterioare, războiul este afectat de toate aspectele și domeniile vieții sociale, de aici și multitudinea de teorii și doctrine despre război care tratează numai și numai implicațiile unui aspect (politic, juridic, moral, etic, religios, demografic etc. ) asupra războiului.

Unele dintre cele mai importante teorii despre razboi au fost doctrinele teologice. Mult timp ele au fost singurele care au reglementat desfășurarea acestora. Ele ofereau o legitimare pentru beligeranți care pretindeau că acționează în numele unei cauze drepte. Inițial creștinismul, una dintre cele mai mari religii ale lumii a respins categoric războiul: ”…cine scoate sabia, de sabie va muri”. Ulterior, biserica, pusă în situația de a conlucra cu puterea politică și urmărind o cale realistă a ajuns la un compromis. Sf. Augustin, secondat de Toma D’Aquino, în secolul XIII dezvolta o teorie a justiției divine care scuza războiul în măsura în care este o expresie a voinței divine. Condițiile ca o activitate războinica să devină o acțiune acceptată de divinitate erau:

Războiul trebuia să fie declanșat de către autoritatea care avea dreptul să o facă ;

Cauza trebuia să fie justă ;

Războiul trebuie să fie ultimul mijloc utilizat pentru a repara injustiția comisă ;

O cauză dreaptă nu putea fi apărată decât prin mijloace drepte adică prin mijloace proporționale cu scopul de atins ;

Războiul nu trebuia să provoace anihilarea totală a adversarilor.

Ideologia musulmană, în schimb, sustinută de Coran, absolutiza rolul religiei în război, acesta fiind un ideal, o poruncă divină: ” duceți războiul împotriva celor care nu cred în Dumnezeu, nici în ziua de apoi…”; asfel, propagarea islamismului (ca religie și civilizație în același timp ) cu ajutorul armelor era pentru musulmani o datorie religioasă.

Doctrinele filosofice despre război au fost exprimate atât de catre antici cât și de moderni. Daca filosofii chinezi sunt singurii care s-au pronunțat constant împotriva războiului, fiind convinși că o civilizație superioara nu promovează războiul, iar grecii l-au considerat de origine divină, modernii au fost mai pragmatici: Kant a considerat că pacea eternă este irealizabilă, Hegel a recunoscut chiar un anume caracter ‘civilizator’ al acestuia. Pentru moderni războiul era un rău necesar care ar fi încetat odată cu realizarea spiritului absolut.

Doctrinele morale și juridice ale războiului au evoluat de-a lungul vremii. Anticii romani considerau esențial ca războiul să fie declarat și puțin conta cauza și scopul. Dacă formalitățiile declarației de război erau respectate cu rigurozitate atunci era considerat ca fiind drept, iar daca nu, atunci era condamnat și considerat nedrept, consecințele putând fi dezastroase. Dreptul biblic preciza în plus că dacă o țară era invadată atunci toata lumea avea obligația de a lupta pentru apărarea ei; deasemenea se considera că războiul trebuie să înceapă printr-o încercare de împăcare. Tot biserica a pus bazele în evul mediu unor cutume militare ce pot fi considerate ca fiind ale unui drept internațional timpuriu. În evul mediu suntem martorii unei atitudini pragmatice fața de război. Machiavelli spunea că: ”orice război este drept în masura în care este necesar”. El a fost partizanul războiului preventiv pe care îl aprecia ca fiind singurul război rational. Primul teoretician militar care însa a pus războiul într-un sistem concret valabil și astăzi a fost Clausewitz. El a decretat “supremația politicii asupra războiului”. Armata nu este altceva decât un insrument iar războiul nu este altceva decât expresia sau manifestarea politicii. Factorul politic este cel care decide războiul; el se dezvoltă în cadrul politicii unui stat.

Teoriile sociologice despre război vorbesc despre acesta dintr-un punct de vedere total diferit, ca fiind un fenomen normal al vieții oamenilor. Ele se disting in doua categorii de teorii: optimiste (se asteaptă sfârșitul războiului in era industriala) și pesimiste (prezic că războiul va crește va deveni mai frumos).

Acestor doctrine li se adauga însă și altele mai noi, mai esențializate, care utilizează ctiterii noi ce devin preponderente.

Teoria etică a războiului susține prin Hegel și Nietzsche că războiul este necesar pentru purificarea morală a societății dar prin G. Ferero că este produsul imperfecțiunii spirituale și morale a civilizației. Exponenții militarismului prusac au folosit deseori teoria etică pentru a justifica pregătirea și declanșarea războaielor agresive. În acest sens Helmuth von Moltke scria: ” Pacea eternă este un vis și nici măcar un vis frumos, iar războiul face parte din ordinea eternă a lumii. Prin el se afirmă cele mai nobile virtuți ale oamenilor: curaj și renunțare, credința și sacrificiul vieții. Fără război lumea s-ar înnămoli în materialism.”

Teoria biologică apreciază că războiul este însoțitorul inevitabil al societății omenești, ce decurge din lupta pentru existență și îndeplinește funcția selecției naturale a raselor, popoarelor și națiunilor. După Steimetz războiul ar fi o piatră de încercare a națiunilor, exercitând funcția de selecție biologică colectivă în scopul eliminării națiunilor slabe și formării unor supernațiuni puternice, superioare.

Mai concretă și mai simplistă, conceptia demogafică apreciază că războiul deși este o luptă sângeroasă între grupuri umane organizate este în definitiv o migrație armată organizată când spre inamic când invers. Deasemenea din acest punct de vedere războiul are rolul de a regla răspândirea populației în funcție de câțiva factori demografici.

Nu putem fi de acord însă cu aceste teorii fiecare privită în mod exclusiv. Aceste teorii trebuie privite în mod global, fiecare din factorii puși de acestea la baza formării lor trebuind priviți în strânsa interdependență cu ceilalți. Acestor teorii li se pot acorda însă circumstanțe atenuante, deoarece ele au servit susținerii unui scop precis (politic în special) la un moment dat.

Până acum m-am referit la teorii cu privire la dimensiunile culturale ale războiului; dar acestea sunt doar teorii și contin numai o mică parte din adevăr. Poate mult mai interesantă ar fi o discuție despre modul concret cum se manifestă aspectele culturale. Când spunem aspecte culturale vorbim conform definiției de la început de modul de relevare a achizițiilor materiale și spirituale ale societății. Foarte convenabil în acest sens ar fi să urmărim modul de ducere al războiului și evoluția lui în istoria omenirii în corelație directă cu economiile dezvoltate pe fiecare treaptă istorică.

În antichitate și în evul mediu, pecetea inconfudabilă și-au pus-o economiile agrare care i-au dat naștere nu numai în sens tehnologic ci și al organizării comunicațiilor, logisticii, administrației, structurii de recompensare, stilurilor de comandă și ipotezelor culturale. Se poate spune că într-un anumit mod agricultura a fost leagănul războiului deoarece a ajutat comunitățile umane să producă un surplus pentru care să merite să se lupte. Astfel, o lungă perioadă din istoria omenirii, războiul nu a avut o evoluție semnificativă a determinării culturale.

Odată cu trecerea la epoca modernă, războiul devine caracterizat de trăsăturile economiei industriale. Principala sa caracteristică o reprezintă “distrugerile în masă” inspirate categoric din conceptul de “producție în masă”, nucleul principal al economiei industriale. Elementele esențiale ale războiului sunt armatele de masă, plătite și loiale națiunii stat moderne. Reversul medaliei, oarecum binefăcător, este o accelerare a procesului de industrializare generată de cererea de materiale a armatei, aplicându-se doua principii de bază: principiul pieselor interșanjabile și principiul standardizării. Mai mult, industrializarea (achiziție materială) a determinat apariția unor noi tipuri de armament care la rândul lor au dus la schimbarea și apariția unor noi tactici. Un alt principiu utilizat în industrie respectiv al diviziunii muncii a fost aplicat cu succes în armată, formându-se noi branșe militare și realizându-se efectivele de cartier general.

Putem vorbi astfel de un sistem social care lega producția în masă cu educația în masă (în armată instituțiile militare de învățământ superior), comunicațiile în masă (în armată propaganda, acțiunile psihologice), distracția în masă (în armată ceremonialurile militare), infrastructura extinsă cu armele de distrugere în masă. Aceste concepte au fost întinse la maximum prin ideile generalului Erich Ludendorff care a lărgit conceptul de “război total” subordonând ordinea politică armatei negând chiar realitatea păcii care se transformă într-o perioadă de pregatire pentru război (războiul dintre războaie). Tot acum reapare și conceptul de luptă a întregului popor (care avea să participe cu toate forțele la susținerea efortului de război), împingând purtarea acestuia pe căile economice, politice, propagandistice, întreaga societate fiind convertită într-o “mașină unică de război”, spre deosebire de războiul din antichitate și evul mediu unde numai o anumită parte a societății participa la conflict.

Toffler a afirmat că fiecare revoluție a modului de a făuri avuție a declanșat o revoluție a modului de a face război. Această concluzie își găsește răspuns și în societatea informațională a sfârșitului de secol XX, începutul secolului XXI, care își formează propriul tip de război denumit generic război de val trei, postindustrial sau informațional.

În această perioadă se produce un fenomen contrar masificărilor din perioada industrială, respectiv demasificarea: ea se transpune în dezvoltarea de segmente, nișe ale economiei extrem de specializate, cultura cunoașterii, se elimină în parte puterea musculară care devine înlocuibilă. Economia capătă noi dimensiuni prin punerea unui accent susținut pe viteză și timp. Aceste schimbări sunt preluate de fenomenul militar care transformă frontul de tranșee în bătălie multidimensională, punând cunoașterea în centrul puterii militare. Cunoașterea devine resursa principală a distructivității la fel cum e și resursa principală a productivității. Astfel, supremația noilor armate se datorează faptului că bazele sale militare sunt adevărate laboratoare, iar ofițerii sunt creiere, armate de cercetători și ingineri. Accentul se pune pe munca minții și educație, multispecializare și specializare interarme. Până și unitățile se demasifică devenind mici și ‘rele’. Tot acum se formează și conceptul de “demasificare a distrucției” explicat prin selectarea țintelor și angajarea lor cu precizie.

Atributele acțiunii militare ca viteza, amploarea și forța de ucidere care și-au atins limitele lor maxime în războiul industrial capătă noi conotații în războiul post industrial. Accentul nu cade acum pe aspectele cantitative ale acțiunii militare ci pe cele calitative (eficiență, randament) specifică erei informaționale prin folosirea integrării sistemice, infrastructurii electronice ramificate; cuvintele de ordine sunt flexibilitatea și interoperabilitatea.

Pentru o și mai bună exemplificare a celor enunțate mai sus, prin anexa nr. 5, reprezint diverși indicatori cu ajutorul carora putem urmări evoluția societății omenești și bineînțeles influența pe care o au aceștia asupra tipului de război corespunzător etapei de dezvoltare a culturii și civilizației omenești.

Caracteristici precum: elementele de bază ale gândirii, nivelul de conceptualizare, curente culturale, tehnologia, puterea, nivelul de complexitate și specializare, ritmul și amploarea schimbării, modalitățile principale de influențare se regăsesc foarte ușor atât în viața socială cât și în contexte militare.

Deasemenea putem aborda și o altă implicație a culturii asupra războiului dar și viceversa prin prisma atitudinii comunităților umane asupra relațiilor de putere, diferită însă de teoriile filosofice amintite, cu implicații asupra dezvoltării ulterioare a societăților. Este lesne de remarcat că multe din civilizațiile lumii s-au creat, dezvoltat, și și-au atins punctul culminant tocmai prin relațiile de forță pe care le-au întreținut cu celelalte organizații statale. Altele, spre deosebire, și-au creat puterea statală tocmai prin neutralitatea față de conflictele externe. Atitudinea pacifistă sau războinică a comunităților rezidă astfel din credința, modul de viață, gândirea, nivelul de dezvoltare tehnologică, tradițiile dar și condițiile geografice în care trăiesc acestea. Din acest punct de vedere putem determina două tipuri de războaie cu implicații profund civilizatoare : războaie de agresiune și războaie de apărare.

În concluzie putem afirma că războiul este profund determinat de condițiile culturale ale comunităților care-l generează, acestea punându-și amprenta pe absolut toate aspectele acestuia: doctrine, tactici, cauze, desfășurare, finalitate, forțe și mijloace.

1.5. EVOLUȚIA FENOMENULUI RĂZBOI ÎN SOCIETATEA UMANĂ

Războiul a fost multă vreme considerat ca un fenomen permanent și inevitabil al functionării unei societăți. În accepțiunea modernă războiul reprezintă un raport implicând utilizarea forței armate între state sau alți actori politici internaționali. Dar dacă în trecut acesta apărea periodic dar dramatic în viața oamenilor, în prezent dezvoltarea rapidă a tehnologiilor de vârf, a rețelelor de transmitere a datelor, rolul din ce în ce mai mare al mijloacelor de comunicare în masă în viața societății determină o schimbare conceptuală a noțiunii de război orientându-se spre o întelegere a războiului ca utilizare a unor mijloace care-i dau aspectul unui “război silențios”.

Cu riscul de a mă repeta voi enumera din nou câteva din accepțiunile conceptului de război așa cum a fost el definit de-a lungul vremii; dacă în secolul XII doctrina creștină a războiului drept legitima oarecum beligeranții care pretindeau că acționau în numele divinității, în epoca modernă, Clausewitz îl vede numai ca pe o continuare a politicii prin alte mijloace, el definind războiul limitat ca pe un război care urmăreste un obiectiv politic bine determinat, excluzând anihilarea adversarului.

În era nucleară s-a modificat profund natura războiului, determinând un nou tip al acestuia: “ războiul rece”. Caracteristica principală a acestuia poate fi rezumată de expresia “război improbabil, pace imposibilă” lansată de Raymond Aron în ‘Paix et guerre entre le nations “; iar dacă pe timpul antagonismului est-vest situația părea să fie cât mai simplă din punctul de vedere al cunoașterii inamicului, atunci ea se schimbă la sfârșitul secolului XX, când semnificația noțiunii de război suferă o nouă evoluție. Războiul devine o realitate tot mai difuză și mai greu de înteles. Conceptul de război, așa cum era înțeles altădată, se schimbă, etalând un spectru a cărui coerență și unitate nu le mai percepem la fel de clar.

Pentru a întelege mai bine aceste schimbări, este necesară încadrarea acestora într-un sistem (pe baza unor criterii), care să reliefeze concret modificările majore pe care evoluția societatii umane și mai ales a cunoașterii le-a adus războiului.

Putem privi evoluția războiului din cel putin trei puncte de vedere:

Perspectiva social-istorică ;

Perspectiva fizică ;

Perspectiva funcțional-informațională.

Perspectiva social-istorică a fost cel mai eficient surprinsă de către Alvin și Heidi Toffler care au asociat evoluției societății umane și o evoluție a războiului strict legate, identificând în acest fel trei faze: fazele agrară, industrială, informațională (bine surprinse în subcapitolul anterior).

Urmând același raționament al extinderii războiului în toate dimensiunile fizice și ale cunoașterii, perpectiva fizică a evoluției conflictelor armate remarcă o serie de opinii cu privire la acest fenomen.

Spre exemplu școala strategică germană utilizează opt dimensiuni fizice ale războiului: punctul, linia, suprafața, spațiul, timpul, informația, spectrul electromagnetic, voința, alocând fiecăreia momente pe scara evoluției războiului de altfel ușor de sesizat. Urmând același algoritm al evoluției, Statul Major rus consideră că pentru a obține victoria într-un război modern este necesară mai întâi cucerirea superiorității informaționale, apoi a superiorității aeriene, a celei de foc și în final, a superiorității terestre (se exclud voința și spectrul electromagnetic incluse probabil în dimensiunea informațională a războiului). Acestea, privite în ordine inversă a importanței acordate ne oferă o evoluție a dimensiunilor în care s-a extins războiul.

Cea din urma perspectivă, dar nu cea mai puțin importantă este cea funcțional-informațională care se inspiră din teoria sistemelor. Ea consideră că dimensiunile funcționale ale războiului pot fi percepute și clasificate la nivel operațional, logistic, social, tehnologic, organizațional, la care se adaugă și nivelul informațional.

Caracteristica principală a acestei viziuni o reprezintă existenta dimensiunii informaționale deoarece informația constituie și un mijloc care produce efecte concrete și nu este doar o formă de asigurare logistică a războiului prezentă în celelalte dimensiuni (anexa nr.6).

Se poate remarca o dezvoltare a războiului în fiecare dimensiune în parte:

Dimensiunea operațională a evoluat de la tactic la operativ și strategic ;

Nivelul logistic a devenit mai complex o dată cu trecerea vremii căpătând un rol din ce în ce mai decisiv ;

Dimensiunea socială cuprinde aspectele emoționale și volitive la nivelul societății și al organizațiilor militare în scopul susținerii efortului de război; organisme destinate în special acestei dimensiuni apar în războiul modern ;

Dimensiunea organizațională are în vedere ansamblul relațiilor, al responsabilităților, principiilor de cooperare și de executare a ordinelor la nivelul organizației militare;

Dimensiunea tehnologică are probabil cea mai remarcabilă dezvoltare și ea poate fi trecută în revistă prin câteva momente concrete:

1340-arcul ieftinește armatele și în consecință le mărește numeric ;

1420-artileria înlocuiește vechile concepții ale războiului de asediu ;

1600-corăbiile pot purta tunuri marcând începutul gândirii navale moderne ;

1600-metodele de construcție mai eficiente fac ca fortărețele să poată fii din nou apărate ;

1600-muschetele măresc caracterul mortal al luptei corp la corp ;

1800-nașterea armatelor moderne, odată cu echipamentele raționalizate și sistemul de Stat Major ;

1850-revoluția navală include bordaje metalice, motoare cu turbină și aburi, artilerie cu rază lungă de acțiune, submarine ;

1860-calea ferată asigură mobilitate, iar telegraful comunicație; carabinele și mașinile de luptă ridică la noi nivele precizia și distrugerea ;

1920-tancurile, aviația purtătoare, bombardamentul strategic;

1945-armele nucleare;

1990-microcipul.

Un război se poate pierde sau câștiga în oricare din aceste dimensiuni. Este importantă înțelegerea situației adversarului în toate dimensiunile, pentru a-i evita părțile tari și pentru a-l lovi în punctele slabe. Prin prisma acestor informații se poate lesne observa evoluția sinergiei dintre diverse dimensiuni: în războiul agrar predominantă era dimensiunea socială, iar trecând spre războiul modern observăm dimensiunile operatională, logistică, socială, tehnologică și organizațională, cooptând în războiul postindustrial și dimensiunea informațională.

Dimensiunea informațională determină concepția de entitate sinergică transpusă în ‘războiul de comandă-control’ și reprezintă un cumul de măsuri întreprinse la nivel suprastructural asupra tuturor celorlalte dimensiuni pentru maximizarea performanțelor proprii și distrugerea unității de acțiune a adversarului.

O altă denumire acceptată cu privire la evoluția războiului și a acțiunilor militare în general este cea de revoluție. Prin revoluție militară tehnică se întelege un eveniment care schimbă la un moment dat cursul istoriei militare. Nu există un consens asupra frecvenței sau a modului specific în care se desfășoară influențarea. De obicei diverse inovații tehnice sunt creditate ca fiind elementul cauzal al anumitor transformări din zona militară.

Un exemplu al revoluțiilor tehnice militare este oferit de Krepinevich (1994) care identifică zece astfel de revoluții militare începând cu secolul XIV:

Revoluția la nivelul infanteriei, al cărei rol crește în raport cu cavaleria;

Revoluția navală, care a dus la apariția corăbiilor ;

Revoluția în domeniul artileriei ;

Revoluția în domeniul armelor de foc;

Revoluția napoleoniană în logistică și organizare;

Revoluția modalității în care se duce războiul terestru ;

Revoluția modului în care se duce războiul naval (apariția submarinului);

Revoluția nucleară .

Cea mai des vehiculată revoluție însă în ultimul timp a primit denumirea de “revoluție în afacerile militare” (Revolution in Military Affaires) și ea se referă la o transformare mult mai profundă a sistemului militar, a războiului și a modalităților de purtare a acțiunilor militare. Ea nu se rezumă numai la introducerea de noi tehnologii în sistemul militar ci determină transformări ale formelor de război. Acestea sunt apreciate din perspectiva proliferării tehnologiilor informaționale avansate în cadrul operațiilor militare. R.M.A. împinge războiul actual într-o zonă numită ‘info-sferă’ sau sferă a cunoașterii. Concret asta înseamnă că timpul are cauză de câștig asupra spațiului, înfruntarea unui adversar făcându-se imediat cu ajutorul culegerii și utilizării informațiilor aproape instantaneu. Ne putem gândi astfel la R.M.A.ca la o revoluție a informațiilor, ea devenind nu numai o necesitate ci un element major al artei războiului: ea poate permite câștigarea unui conflict militar sau de altă natură înaintea declanșării vizibile a ostilităților.

Bineînteles că o astfel de revoluție -R.M.A.- nefiind doar una tehnică nu se implementează de la sine; ea solicită îndeplinirea unor condiții specifice, are nevoie de suficientă recunoaștere din partea militarilor, de validarea unei autorități despre desfășurarea ei, de o specificare a ceea ce lipsește din modul curent de desfășurare a lucrurilor, de implicațiile probabile și nu în cele din urmă de o exploatare activă a R.M. În acest moment cuvintele lui Basil Lidell Hart au o însemnătate foarte mare potrivindu-se contextului:

Provocarea nu este de a impune o noua idee în gândirea militară ci de a o elimina pe cea veche.

CAPITOLUL 2

RĂZBOIUL ASIMETRIC- RĂZBOIUL SECOLULUI XXI

2.1.Climatul politico-militar al sfârșitului de secol XX-începutul secolului XXI

Dacă în primul capitol am remarcat caracteristicile războiului, evoluția și determinările sale de orice natură, voi încerca la începutul acestui nou capitol să punctez aspectele relevante ale mediului politico-militar și economic internațional deoarece acesta este cadrul concret în care se desfășoară și se vor desfășura războaiele de azi și de mâine.

A doua jumătate a secolului XX a fost marcată de manifestarea pregnantă a unui fenomen social economic –globalizarea- ce vizează toate domeniile vieții sociale (politic, economic, demografic, ecologic, militar) de o absolută noutate și de o importanță majoră la nivel planetar, fenomen deosebit de complex și ireversibil. Globalizarea este un fenomen în care se manifestă globalismul, respectiv un ansamblu de concepții ideologico politice având ca numitor comun analiza dimensiunilor planetare pe care le-au căpătat problemele politice, tehnologice , economice și sociale cu care se confruntă omenirea în prezent . Într-o altă ordine de idei globalizarea poate fi percepută ca “ rezultatul unor interacțiuni de ordin economico-financiar, politico- diplomatic, mediatic și informațional care depășește toate frontierele geografice, toate limitele istorice și toate caracteristicile sociologice și ce tinde să înglobeze într-o singură entitate toate procesele”.

Subiectul globalizării este unul îndelung discutat și controversat în același timp, asupra lui răsfrângându-se puncte de vedere din cele mai variate. Privită ca un fenomen ce vizează asigurarea unui caracter integrat și concret funcționalitații relațiilor din mediul internațional și optimizarea relațiilor dintre actorii acestuia, globalizarea are un efect benefic, stimulator, constituindu-se într-o tendință obiectivă a dezvoltării armonioase a umanității. Unele instituții internaționale acținează în acest sens : B.M., F.M.I., grupul G7 sau comisiile O.N.U..

Pe de altă parte însă, văzută ca un proces forțat, subordonat dorințelor de dominație, de ștergere a identităților naționale, de orientare a evoluției acestui proces conform scopurilor celor puternici, de subordonare și periferizare a celorlalți actori, ea se constituie într-un proces controversat, generator el însuși de riscuri și amenințări globale.

Bineînțeles există bariere concrete în calea amplificării acestui fenomen, deoarece globalizarea și protecția intereselor naționale (securitatea națională) intră în raporturi contradictorii. Statele națiuni iau măsuri pentru a-și proteja interesele intrând în contradicție cu alte state națiuni, dar și cu diverși actori nonstatali și suprastatali.

Globalizarea presupune patru dimensiuni distincte dar foarte legate în care își face simțită influența:

Dimensiunea economică: are cea mai puternică forță de penetrare antrenând importante interese legate de procesul de integrare;

Dimensiunea culturală: presupune o unitate globală în diversitate pentru a fi viabilă;

Dimensiunea socială: este apreciată drept cea mai controversată;

Dimensiunea de securitate: este cea mai sensibilă datorită tensiunilor ce pot fi agravate de opoziția unei riposte globale la adresa unor riscuri și amenințări globale și dorința unor actori statali de a-și menține competențele în materie de securitate.

În această ultimă dimensiune putem remarca influența globalizării asupra domeniului militar care se manifestă prin extinderea noilor mijloace de luptă (noilor tehnologii) și schimbarea implicită a modalităților de ducere a acțiunilor militare. În ceea ce privește relația cu politicul, personal cred că există o relație de interdependență: politica influențează intensitatea fenomenului de globalizare iar globalizarea, noile tipuri de relații politice ce se stabilesc pe scena internațională.

Noua arhitectură de securitate va urma îndeaproape procesul globalizării, în cadrul ei trecându-se la un nou tip de echilibru, echilibru global.

Momentan mediul politico militar și de securitate internațional este profund marcat de moștenirile războiului rece cum ar fi: procesul de dezintegrare al fostei U.R.S.S., dispariția confruntării est-vest care determină fenomenul de regionalizare dar și apariția unor noi centre de putere la nivel regional: Iran, China, Pakistan, India.

În contextul răuboiului rece ordinea mondială era caracterizată de bipolaritate (U.R.S.S.-S.U.A) iar stricarea acestui echilibru și trecerea la unipolaritate (într-o primă fază) și apoi spre multipolaritate (în viitor) este cauzatoare de tensiuni cel puțin latente.

Chiar dacă pe termen scurt și poate chiar mediu echilibrul de putere va avea un caracter unipolar (unde S.U.A. joacă rolul major ca actor principal într-o piesă în care nu poate decăt să relaționeze cu ceilalți actori de pe scena internațională, având însă capacitatea de a-și proiecta forța oriunde pe glob, având resursele politice, economice, financiare și militare necesare), viitoarea arhitectură de securitate va fi probabil una care se va sprijini pe mai mulți piloni, impunând caracterul multipolar.

Multipolarizarea va fi doar o etapă a fenomenului de globalizare în care afirmarea și consacrarea noilor lideri planetari se constituie într-o adevărată competiție, iar creșterea gradului de interdependeță și interacțiune dintre statele lumii, posibilă în urma destructurării sistemului comunist, accentuează dialogul între civilizații și în acest cadru facilitează transferul de elemente de civilizație dinspre occident spre orient. Acest fenomen se circumscrie tendințelor de globalizare care prin cele două dimensiuni fizice ale sale, continentală (gestionată de țările vest europene) și mondială (controlată de S.U.A.), direcționează și eforturile de integrare în structurile europene și euro-atlantice ale țărilor din centrul și estul continentului european.

Fenomenul globalizării, eforturile de integrare europeană și euroatlantică ale grupului de state ex-socialiste, revigorarea spiritului ofensiv în plan politic al Rusiei pe arena internațională, afirmarea tot mai puternică a țărilor asiatice în viața politică mondială, la care se adaugă reconsiderarea rolului țărilor arabe în menținerea păcii în orientul mijlociu, condiționează în mod decisiv evoluția mediului de securitate. La acestea se adaugă efectele proceselor naturale la nivel global (încălzirea climei, lipsa apei potabile, deșertificarea, inundațiile, cutremurele, epuizarea resurselor naturale, exploziile demografice), ale terorismului internațional, crimei organizate și sărăciei, ce devin tot mai prezente și vizibile în determinarea mediului de securitate.

În acest fel nivelul de complexitate al lumii în care trăim dar și al aceleia spre care ne îndreptăm crește, majorând dificultatea localizării și definirii riscurilor de securitate actuale. În prezent, enumerarea câtorva domenii de manifestare a riscurilor demonstrează că analiza acestora este de multe ori depășită de realități: riscuri politice, riscuri economice și financiare, tehnologice, sociale, naturale, așa cum se recunoaște într-un studiu al Grupului Aspen, dedicat evaluării strategiei S.U.A. de la începutul deceniului: “…cu fiecare dimensiune adăugată politicii internaționale, mult mai multe probleme apar și devin la fel de presante.”

Se pot enumera o serie de riscuri la adresa securității internaționale care au marcat ultimul deceniu și pot fi cauzatoare mai mult ca sigur de insecuritate și în următoarea perioadă:

Instabilitatea politică a unor state sau unor regiuni, creată și întreținută de slaba legitimare a unor regimuri politice, luptele politice, măsuri agresive și frecvente încălcări ale drepturilor omului;

Instabilitatea economică determinată în special de efectele de dependență asociate fenomenului de globalizare, nivelul datoriilor externe, problemele tranziției;

Terorismul sau acțiunile legate de terorism, atacuri teroriste, propagandă, racolare de aderenți, strângere de informații sau fonduri, constituirea de rețele de logistică, manipularea unor personalități, influențarea unor partide sau chiar regimuri politice ;

Producerea, transportul, vânzarea și consumul de droguri;

Corupția și crima organizată internă și internațională;

Degradarea mediului natural și limitarea accesului la resursele naturale, exploatarea nerațională a resurselor;

Dezvoltarea și politizarea atitudinilor și confruntărilor etnice și religioase care întrețin și dezvoltă manifestări naționaliste sau extremiste ;

Proliferarea armelor de distrugere în masă și a tehnologiilor duale ;

Apariția și proliferarea actorilor non statali.

Luând în considerare aceste riscuri în prezent au loc evenimente mai mult decât elocvente privind necesitatea utilizării forțelor armate ca mijloc de răspuns extrem dar și dezirabilitatea lor în anumite contexte.

Fenomenul război, definit cu foarte mult timp în urmă de Sun Tzî dar și de către Clausewitz mai recent, a căpătat în zilele noastre noi conotații, în special în ceea ce privește scopurile, amploarea și forma de manifestare. Mai mult, pe măsură ce războiul de mare amploare devine din ce în ce mai puțin probabil, datorită, în special schimbării condițiilor în care evoluează societate umană, conflictul armat rămâne încă prezent cu aspectele sale esențiale de utilizare a forței luând însă alte denumiri și forme.

Comunitatea internațională dorește să reducă rolul războiului ca instrument de rezolvare a disputelor dintre părți. Cele două tendințe, pe de o parte globalizarea cu caracteristica sa principală –integrarea- iar pe de altă parte cea de destructurare, fragmentare și marginalizare a actorilor internaționali generează însă tipuri de conflicte a căror ultimă soluție este cea militară. Preocupările specialiștilor instituțiilor și diferitelor organizații sunt direcționate astăzi spre amplificarea acțiunilor de prevenire a războiului, iar pe de cealaltă parte către utilizarea acestuia ca ultim mijloc pentru instaurarea păcii și menținerea stabilității.

Din punct de vedere economic și al dezvoltării sociale se prefigurează o scenă internațională în care coexistă trei tipuri de state: state puternic dezvoltate, state în curs de dezvoltare și state ale lumii a treia. Sistemul interrnațional astfel compus poate fi perceput după criterii gen: ”noi și ei”, “orient și occident”, “nordul dezvoltat și sudul sărac”, ”centru și periferie”, ”țări bogate și țări sărace”, ”zone de pace și zone de turbulențe”. Interdependențele dintre acestea sunt lesne de sesizat fiind un rezultat al relațiilor de putere pe care și le stabilesc tinzând să formeze un echilibru de putere. Fiecare stat își utilizează sursele puterii (geografia, populația, economia, voința națională, conducerea) încercând să-și maximizeze avantajele și bineînțeles să-și minimizeze dezavantajele față de eventualii adversari.

În acest context internațional deloc nou în esență, dar reafirmat cu o altă amplitudine, în care fiecare stat tinde să-și maximizeze puterea dar bazat pe surse din ce în mai neconvenționale, uneori total diferite de cele din trecut dar și de cele ale concurenților, iar războiul ca modalitate de realizare a obiectivelor politicii, își schimbă fizionomia, caracterul și esența, pot afirma că asimetria strategică devine principala caracteristică a relațiilor politico-militare viitoare ea putând fi intâlnită în orice aspect al vieții internaționale.

Ceea ce doresc să remarc este faptul că această asimetrie strategică, dealtfel normală la nivel politic, economic se răsfrânge ca concept și asupra războiului, liderii militari încercând să exploateze toate asimetriile sub toate aspectele lor, în acțiunile militare, de data aceasta ca urmare a unui demers conștientizat în acest sens și nu doar instinctiv sau empiric ca în trecut.

În concluzie aș dori să afirm că mediul de securitate global nu se identifică cu securitatea statelor. El trebuie să permită promovarea intereselor proprii fiecărui stat în parte, dar și a celor de grup sau globale în condiții de siguranță și menținerea echilibrului social global. Bineînțeles că acest obiectiv este dificil de atins, dar el se impune ca imperios necesar ca urmare a dezvoltării eșichierului de securitate global.

2.2.RĂZBOIUL ASIMETRIC- FORMĂ DE RĂZBOI NECONVENȚIONAL

Deși la prima vedere termenul sau de ce nu conceptul de “război asimetric” suscită interes, mirare, surprindere cât și fascinație prin posibilitățile nenumărate pe care le oferă, atât pentru civili cât și pentru militari (teoreticieni militari în special), la o analiză mai atentă a acestuia putem constata că în esență denumirea este cel puțin improprie conținând în sine un pleonasm. De ce? Deoarece războiul în sine este asimetric prin tot ceea ce-l caracterizează. Și totuși, de unde interesul pentru un concept care poate părea greșit?

Răspunsul la această întrebare se relevă în momentul în care punctăm evident aspectele relevante pentru un război pentru a-i determina caracterul de asimetrie.

În analiza asimetriei ca concept putem pleca foarte simplu de la conceptul opus acestuia, respectiv “simetrie”, putând-o traduce simplu prin lipsă de simetrie. În Dicționarul explicativ al limbii române simetria este definită ca fiind: “proprietatea unui ansamblu spațial de a fi alcătuit din elemente reciproc corespondente și de a prezenta pe această bază anumite neregularități” sau “proporționalitatea, concordanța între părțile unui tot, între elementele unui ansamblu”.

Într-un alt mod de a spune simetria reprezintă un echilibru iar asimetria ruperea acestui echilibru.

Asocierea asimetriei cu războiul este producătoare de idei cel puțin interesante. Un lucru este clar și anume acela că caracterul asimetric al războiului nu a fost descoperit sau inventat în prezent ci el apare din cele mai vechi timpuri. Primul care a conștientizat avantajele ce pot fi extrase din exploatarea asimetriei războiului este considerat Sun Tzî care în lucrarea sa Arta Războiului a formulat câteva idei concludente în acest sens:

“…atacă-l acolo unde este nepregătit, apari acolo unde nu se așteaptă…”

“Tot războiul se bazează pe inducere în eroare. Când te confrunți cu un inamic trebuie să-i oferi acestuia o momeală pentru a-l ademeni; provoacă-i dezordine și lovește-l; cănd el se concentrează, năpustește-te asupra lui; unde el este puternic, evită-l.”

Bineînțeles, aceste enunțuri pot fi făcute luându-se în calcul doar legile, teoriile, cutumele legate de război, independent de caracterul asimetric al războiului, dar întreaga operă a teoreticianului militar chinez ne face să credem că acesta a fost totuși un vizionar.

Momentan termenul de asimetrie este omniprezent în dezbaterile de opinie ce au urmat evenimentelor din 11 septembrie 2001, alături de alți termeni deja cunoscuți precum amenințare asimetrică, strategie asimetrică sau metode asimetrice. Totuși, examinarea atentă a utilizării lor ne îndeamnă să ne întrebăm dacă cunoaștem corect ceea ce exprimă aceștia. Într-adevăr, nu numai sensul înțeles de către utilizatori este larg, utilizarea însăși a noțiunii de simetrie este subînțeleasă de multiple înțelesuri nespuse.

Ca punct de plecare putem spune că asimetria ia un prag de atipic în evantaiul calificării conflictelor. A caracteriza un conflict drept atipic vizează a-l opune noțiunii de război clasic, ceea ce reprezintă unul din scopurile urmărite prin această manieră de manevrare a analizei. Mai clar, acest război fiind atipic el nu permite, la prima impresie , posibilitatea de a trage învățăminte de lungă durată.

Din anumite puncte de vedere se pot determina trei tipuri de caracteristici ale războiului legate de asimetrie, analizându-le în funcție de trei factori:

Importanța mizei conflictului;

Mijloacele puse în acțiune ;

Cultura și sistemul de valori.

În acest fel simetria caracterizează o situație de corespondență în fiecare din cele trei domenii. Astfel adversarii sunt comparabili în sensul că scopurile războiului urmărite sunt de un nivel de interes compatibile, mijloacele umane și tehnice puse în acțiune sunt similare atât în plan calitativ cât și cantitativ iar modurile de acțiune sunt similare ca sens moral în ceea ce privește utilizarea mijloacelor.

Disimetria desemnează un dezechilibru marcat de anumiți factori de analiză: nivelul mizei sau perfecționarea mijloacelor, dar puțin (sau aproape deloc) asupra naturii mijloacelor și asupra manierei de acțiune.

Asimetria remarcă o disparitate extrem de pronunțată sau aproape totală a trei factori cu un punct de plecare ce rezidă din manierele de acțiune fie pentru că morala colectivă este total diferită, fie pentru că modurile de acțiune sunt radicale și nu se află în nici un raport unele cu altele.

Trecerea de simetrie la disimetrie sau asimetrie poate fi considerată drept relativă și ținând cont doar de filosofia războiului, deoarece actorii unui conflict pot recurge direct la asimetrie pentru a extrage avantajele dorite. În acest sena simetria ar trebui respinsă deoarece ea nu poate fi decât nerelevantă în evantaiul de combinații posibile de forțe și slăbiciuni, dar mai ales de facto ea angajează incertitudini la terminarea conflictului.

Această apreciere este indusă prin lecțiile învățate din observarea conflictelor simetriei majore cum ar fi cele doă războaie mondiale sau războiul rece. Este destul de improbabil ca astăzi să aibă loc o angajare de forțe într-un conflict perfect simetric.

Dacă o astfel de angajare de forțe ar avea loc, fieacare protagonist va încerca modificarea raportului de forțe în favoarea sa pentru a evita incertitudinea, erodarea, împotmolirea sau uzura într-un conflict prelungit. Interesul fiecăruia dintre protagoniști este de a crea cât mai repede posibil o înclinare a balanței în favoarea sa.

Deoarece am amintit mai devreme câteva concepte cu care se operează în prezent, îmi propun să prezint și definițiile acestora. Astfel putem începe cu “factorii de risc” pe care literatura de specialitate îi consideră acele elemente,situații sau condiții interne sau externe care pot afecta prin natura lor securitatea țării generând efecte contrare sau de atingere a intereselor fundamentale ale statului. În cadrul factorilor de risc, riscurile asimetrice sunt definite ca acele strategii sau acțiuni îndreptate deliberat împotriva statului care folosesc procedee diferite de lupta clasică și care vizează atacarea punctelor vulnerabile ale societății civile, dar care pot afecta direct și forțele armate. Conceptele definite mai sus se referă la un nivel statal al asimetriei determinând termenul de asimetrii strategice (politice, economice, militare, sociale, culturale) ce reprezintă stările de dezechilibru natural sau provocate de o parte adversă ca urmare a conceperii și apicării unei strategii adecvate (asimetrice) între diverse state sau grupuri de state ce pot fi utilizate în situații de criză sau de conflict.

Redusă la nivel strict militar (din perspectivă sistemică) asimetria reprezintă acceptarea confruntării în condițiile superiorității acționale tehnice și tehnologice de care dispune adversarul prin plasarea loviturilor proprii în exclusivitate asupra vunerabilităților sale indiferent unde sunt acestea , desigur prin forme și procedee ce asigură surprinderea, vizâd efecte directe sau indirecte asupra inițiativei, libertății de acțiune și voinței conducerii forțelor.

Primul stat din lume care a sesizat importanța majoră a asimetriei conflictelor și a impactului pe care îl poate avea asupra desfășurării acestora a fost S.U.A. care a abordat prin intermediul teoreticienilor militari subiectul, considerând că abordările asimetrice urmăresc în general un impact psihic major, ca de exemplu șoc sau confuzie care-i afectează adversarului inițiativa, libertatea de acțiune și voința, folosind des tactici noi neconvenționale sau netradiționale, arme sau tehnici diferite și putând fi aplicate la toate nivelurile războiului: strategic, operativ, tactic precum și în întreg spectrul operațiilor militare.

Mai concret, ajungem la esența demersului nostru respectiv războiul sau conflictul asimetric pe care specialiștii militari îl definesc ca pe un mijloc prin care un beligerant inferior caută să obțină avantaje față de un adversar mai puternic sau conflictul prin care se caută evitarea forței, a superiorității de orice natură a adversarului, axându-se pe avantajele sau slăbiciunile uneia din părțile aflate în conflict.

Trebuie însă neapărat făcută distincția între asimetriile care apar inerent în cadrul unui război (de genul doctrinelor utilizate de părți, formelor de luptă adoptate, diferențelor cantitative sau de organizare ) absolut inevitabile și războiul asimetric care ca concept în momentul de față se prezintă ca o etapă în evoluția tipologiei războiului corespunzătoare stadiului actual al dezvoltării umanității. Este și normal ca într-o lume marcată de asimetrii (de la distribuția puterii până la diferențele culturale ) războiul să capete o formă și un conținut cu totul nou, transpunându-se în demersul discuției noastre.

2.3. CARACTERISTICI ALE ASIMETRIEI

În continuare îmi propun să prezint câteva caracteristici ale asimetriei, tocmai pentru a surprinde toate elementele acesteia și a înțelege cât mai bine mecanismul prin care o armată poate valorifica anumite diferențieri pentru a obține avantaje asupra adversarului.

Pentru început voi enumera tipuri de asimetrie într-un conflict sau altfel spus dimensiunile asimetriei.

Asimetria pooate fi pozitivă sau negativă. Asimetria pozitivă presupune folosirea deosebirilor pentru a obține un avantaj (instruirea superioară, valoarea comandanților,calitatea tehnicii). Asimetria negativă este o deosebire pe care un adversar ar putea-o folosi pentru a obține avantaje de pe urma slăbiciunilor și vulnerabilităților, reprezentând o formă de risc. Aceste tipuri de asimetrie pot fi considerate în funcție de partea care le operează.

Aici trebuie adusă precizarea că nu trebuie confundată antisimetria cu asimetria negativă, deoarece antisimetria vizează să prevină limitarea efectelor unei amenințări asimetrice date. Spre exemplu utilizarea tehnologiilor de camuflare pentru a diminua efectele unei campanii aeriene relevă antisimetria; în schimb suportarea efectelor unei campanii aeriene fără a i se opune relevă asimetria negativă (adică suportarea voluntară sau nu a unui dezavantaj propriu).

Deasemenea asimetria poate fi pe termen scurt sau pe termen lung. Majoritatea tipurilor de asimetrie au fost și vor fi pe termen scurt, deoarece mai devreme sau mai târziu adversarul se adaptează. În schimb asimetria pe termen lung este foarte rară deoarece trebuie alocate resurse enorme, efort constant și adaptare pentru a se menține superioritatea și avantajele asimetrice.

Alte două tipuri de asimetrii sunt asimetria planificată și întâmplătoare. De obicei într-un conflict adversarii folosesc ceea ce au, fac ce știu dinainte, așa că asimetria este întâmplătoare. Alte părți se gândesc la asimetria planificată căutând slăbiciunile adversarului și modul de folosire. Este foarte importantă cunoașterea faptului că adversarul folosește asimetria planificată pentru a adopta o strategie de răspuns flexibilă și a face ajustările necesare contracarării ei.

Asimetria poate produce riscuri reduse sau riscuri foarte mari. Anumiți factori de asimetrie precum instruirea și dotarea superioară sunt verificați din timp avantajându-l pe cel ce îi promovează și constituind un risc pentru adversar dar de o valoare redusă. Pe de altă parte terorismul constituie un risc foarte mare.

Ceea ce este foarte important de subliniat este asimetria strategiei individuale ori integrată altor tehnici simetrice. De ragulă numai adversarii disperați folosesc într-un conflict metode asimetrice individuale (atacurile kamikaze). Cei capabili integrează metodele asimetrice în cele simetrice, acest lucru necesitând din partea apărătorului strategii de contracarare complexe.

Nu în cele din urmă asimetria poate fi materială sau psihologică, cele două dimensiuni fiind interrelaționate deoarece un avantaj material adesea generează avantaje psihologice. În istorie însă au existat state și conducători care au fost adepții manipulării asimetriei psihologice, propagând o imagine de violență (mongolii, turcii). Adesea, asimetria psihologică este mai ieftină decăt cea materială dar este mai greu de susținut.

O altă particularitate a asimetriei o reprezintă nivelurile la care se manifestă aceasta.

Cea mai obișnuită formă a asimetriei se regăsește la nivelul operativ al războiului (războiul de gherilă-partizani, războiul dus de germani cu flota de submarine pentru a contrabalansa avantajul Angliei cu nave mari de suprafață) și cuprind acțiunile de gen armă- contraarmă sau între categorii diferite de forțe armate.

Asimetria militaro- strategică este o strategie militară integrată bazată mai mult pe asimetrie decăt pe folosirea ei ca pe un ajutor –anexă la metodele simetrice- (războiul fulger ).

Asimetria politico-strategică constă în folosirea mijloacelor non militare pentru a obține un avantaj militar (războiul informațional). De asemenea un adversar poate obține avantaje într-un conflict pozând în victimă și câștigând un avantaj moral folosind oportunitatea războiului imagologic. Acest tip de asimetrie va crește în importanță pentru că odată cu intrarea în era informațională și accelerarea globalizării, statele vor fi mai dependente unele de altele și vor mai sensibile la presiunile internaționale.

În final voi prezenta “formele asimetriei” pe care experții le-au identificat în număr de cinci, relevante în domeniul conflictelor și al securității naționale și internaționale.

a). Asimetria metodei: presupune folosirea conceptelor operaționale sau doctrinelor tactice diferite de cele ale inamicului (războiul de gherilă, războiul urban); multe dintre conceptele operaționale pe care armata anticipează că le va folosi în viitor (protecția multidimensională a forțelor, loviturile de precizie, concentrarea logistică, manevra decisivă) vor presupune și o luare în calcul a asimetriei conceptelor operaționale.

b).Asimetria în tehnologie: adaptarea, avansul tehnologic pot fi decisive; practic cel care are arma mai puternică, cu raza de acțiune mai lungă sau precizia mai bună va avea sorți de izbândă. În general acest tip de asimetrie poate fi contracarat de adversari prin războiul de uzură.

c). Asimetria de voință: are un rol important când un beligerant își vede supraviețuirea și interesele vitale în joc, iar celălalt își promovează ori protejează interese mai puțin importante. Asimetriile de voința sunt cele mai relevante la nivel strategic. La nivel operativ sau tactic echivalentul asimetriei de voință este asimetria de moral. Aceasta poate fi crucială și uneori chiar decisivă.

O asimetrie de voință impune adversarului cu interese mai mari să-și asume costuri majore și să întreprindă acțiuni pe care adversarul mai puțin motivat le evită. Un aspect relevant, demn de menționat este legătura dintre asimetria de voință și asimetriile normative care au un rol important când conflictul are loc între beligeranți cu standarde etice și legale diferite (folosirea procedeelor teroriste, perfidiei, purificării etnice, scuturilor umane).

d).Asimetria organizațional-structurală: a jucat un rol foarte important în istoria militară. Putem remarca de-a lungul evoluției organizației militare comanda unică a forțelor armate (un singur comandant care hotăra totul) urmată de formarea structurilor de stat major sau mai nou aplicare unor teorii gnoseologice cu efect în organizare: teoriile sistemice, teoria procesual organică, din care au rezultat structurile complexe ale forțelor armate respectiv conceptul de război în rețea. Inovația structurală a creat un mare avantaj celui care a realizat-o chiar dacă nu a fost corelată cu avantajul tehnologic sau de orice altă natură.

e).Asimetria în durată-răbdare: poate fi semnificativă, deși are legătură cu asimetria de voință, operează mai mult în zona conflictelor interculturale. Asimetria de durată poate avea loc atunci când un adversar intră într-un conflict dorind ca acesta să dureze o perioadă cât mai lungă de timp în vreme ce oponentul lui este capabil să-i facă față doar pentru o perioadă scurtă de timp. În prezent marile puteri doresc folosirea forței doar pentru o perioadă scurtă folosind mijloace asimetrice net superioare.

Caracteristicile asimetriei conflictelor se răsfrâng mai mult sau mai puțin asupra războiului asimetric, uneori doar una fiind suficient de puternică și relevantă pentru a-l determina pe acesta ca fiind profund asimetric. Deasemenea, pentru ca un război să fie perceput de cei care-l poartă ca fiind asimetric, trebuie făcută o “recunoaștere” (în mass-media ) a acestuia, deoarece există o multitudine de cazuri în care s-au purtat războaie asimetrice dar care nu au fost percepute la vremea respectivă ca atare.

2.4.TIPOLOGIA RĂZBOIULUI ASIMETRIC

Abordările acestui subiect făcute până în prezent nu relatează o tipologie completă a războaielor asimetrice (probabil nici nu se va reuși grație evoluției rapide a domeniului militar), catalogările făcute fiind empirice pe baza unor observații de moment, ancorate într-o situație concretă și servind unui scop politico-strategic al unui stat sau coaliții.

Interesul acordat războiului asimetric în perioada actuală, în special după 11 septembrie 2001 ne-au făcut să credem că singura și cea mai relevantă formă de război asimetric este războiul antiterorist, substituindu-se în războiul viitorului. Fostul secretar de stat al S.U.A. Madelaine Albright afirma că “războiul viitorului este războiul antiterorist ”; este lesne de remarcat că afirmația servea unui scop precis și anume acela de a servi interesele S.U.A. și de a mobiliza comunitatea internațională în acest demers.

Pentru a ne atinge într-un mod cât mai corect scopul și anume acela de a realiza o tipologie a războiului asimetric trebuie să ne ferim de a cădea în plasa unor afirmații de genul celeia de mai sus (fără a respinge însă imprtanța ei) încercând în același timp să căutăm criterii corecte și relevante care să surprindă tipurile de război asimetric în multitudinea aspectelor.

Pentru a îndeplini această cerință propun să revenim la analiza anexei 1 care poate servi drept suport și în surprinderea evoluției tipurilor de război asimetric și a situării lor pe scara evoluției războiului îngeneral. Criteriile folosite ( cadrul politic, forțe și mijloace, amploarea spațială, amploarea temporală, dimensiunea) prezentate și în capitolul 1, permit o evidențiere a tipurilor esențiale de război asimetric, percepute ca atare și de către militari dar și de către civili.

Trebuie precizat însă că concluziile acestei tipologii, respectiv tipurile de război asimetric descoperite pot fi catalogate folosind însă și alte criterii proprii caracteristicilor asimetriei. Aceste criterii vor fi amintite la momentul respectiv.

Pentru început cadrul politic determină două tipuri de război asimetric: războiul antiterorist și operațiunile de pace. Folosind acest criteriu putem observa trecerea de la cadrul interstatal, clasic între structuri statale diferite, sau civil atunci când diverse facțiuni politice luptă pentru putere în cadrul aceluiași stat la războaie cu un caracter aparte în care actorii nu mai sunt neapărat statali, cel puțin unul dintre ei fiind nestatal adică suprastatal (organizații internaționale recunoscute) sau nedefinit (organizații teroriste sau ale crimei organizate).

În ceea ce privește criteriul forțelor și mijloacelor folosite, acesta nu se transpune într-un tip de război asimetric concret ci determină fragmentar toate războaiele asimetrice cunoscute. Putem aborda acest subiect din trei puncte de vedere total diferite: tehnic, moral și operațional.

Din punct de vedere tehnic, forțele și mijloacele folosite (covenționale și neconvenționale) determină războaie între armate cu nivel diferit de dezvoltare, suficient de diferit încât să fie percepute într-un mod radical cum ar fi confruntările armate din timpul revoluției Meiji din Japonia secolului XIX sau războaiele burilor când unor armate înarmate cu săbii li s-au opus arme de foc. Diferența de înarmare de atunci ar fi percepută astăzi ca și cum unei armate clasice moderne i s-ar opune o armată din cărțile S.F. înarmate cu lasere și nave spațiale. Un război în care armamentul celor două părți diferă printr-o diferență relativă în putere de distrugere, rază de acțiune sau precizie nu poate fi considerat asimetric, aceste diferențe putând fi contracarate prin metode și mijloace de luptă adaptate situației. Unii ar spune că războiul din Golf din 1991 contrazice idea anteroară, însă trebuie amintit că asimetria acelui război a fost determinată de dimensiunile fizice utilizate de operațiunile militare și de concepția acțiunilor în ansamblul lor (asupra cărora o să mai revin) și nu de către mijloacele tehnice utilizate, integral, Irakul posedând resurse tehnice destul de ridicate.

Din punct de vedere moral, criteriul ne conduce către terorism și războiul antiterorist, care presupune încălcarea unor coduri morale și etice general acceptate sau a cutumelor războiului înscrise în tratatele internaționale (folosirea perfidiei sau lovirea obiectivelor civile, protejate). În noul context militar internațional, forțele armate care încalcă legile internaționale ale războiului au fost catalogate tot mai des “teroriste” deși nu corespund descrierii corecte a unor forțe teroriste, urmărindu-se în special blamarea lor de către opinia publică internațională.

Dimensiunea operațională impune folosirea unor tactici sau tehnici care izvorăsc chiar din antichitate și care tocmai prin vechimea lor, prin antiteză cu metodele actuale provoacă o asimetrie a confruntărilor de mari proporții. În acest sens putem aminti acțiunile de gherilă întreprinse cu forțe mici, rapide, independente acțional și care nu respectă un front al confruntării concis. Armatele moderne se pot confrunta cu aceste tipuri de forțe folosind diverse categorii de forțe speciale, însă mult mai bine dotate, pregătite și susținute.

Operațiunile militare urbane (sau războiul urban) sunt însă specifice epocii moderne și contemporane fiind foarte diferite de asediile din antichitate și evul mediu. Acestea presupun lupte de stradă extrem de intense și puternice având foarte multe similarități cu lupta de gherilă, mai ales prin independența subunităților luptătoare. Importanța războiului urban rezidă din polarizarea spre orașe și intensificarea activității unor organizații criminale și treroriste în aceste zone, constituind un factor de risc. Particularitățile acestui tip de război mai rezidă și din avantajele majore ale beligeranților care se apără în interiorul localităților, aceștia folosindu-se intens de clădiri protejate prin lege și din imposibilitatea legală a forțelor atacatoare de a distruge aceste construcții.

O altă metodă, pe cât de veche pe atât de inedită în momentul de față, a cărei relevanță este greu de identificat în momentul actual, constă în privarea inamicului de elemente absolut esențiale pentru susținerea vieții în teritoriile ocupate: apă, hrană, adăpost și consta în pârjolirea pamântului, otrăvirea fântânilor, incendierea orașelor în mod deliberat. Deși la vremea respectivă aceste acțiuni nu au fost percepute ca asimetrice, în prezent ele sunt catalogate în acest fel, dar nu mai pot fi folosite fără încălcarea chiar și parțială a legilor internaționale, transformându-se însă în acțiuni asemănătoare dar cu efecte mai reduse: spre exemplu incendierea sondelor de petrol și deversarea acestuia în mare pentru a îngreuna înaintarea forțelor americane în războiul din Golf din 1991.

Criteriul amploorii spațiale ar putea părea total nerelevant la o prima abordare dar ne atrage atenția însă prin prisma a câteva aspecte. Războaiele locale nu pot fi asimetrice prin localizarea lor ci prin riscurile pe care le induc: prin poziționarea într-o zonă instabilă, un conflict de mică intensitate poate lua o amploare regională, stricând echilibrul de securitate. În ceea ce privește războaiele mondiale, acestea nu pot fi considerate asimetrice absolut deloc, deoarece prin acțiunile premergatoare, desfășurare și încheiere nu au pretins chiar deloc acest statut. Poate doar folosirea unor arme de distrugere în masă cu caracter asimetric a stricat echilibrul de forțe și mijloace (arma atomică), variațiile calitative și cantitative nefiind decât periodice.

În prezent, așa cum am mai subliniat, nu există pericolul unei confruntări de proporții majore de genul unui război mondial. În schimb pot exista războaie regionale cu efecte la nivel mondial din toate punctele de vedere, în special economic dar și politic și militar. În acest moment grație fenomenului de globalizare, puține state ale lumii rămân neafectate de pe urma unui conflict regional major, chiar și interesul public pentru acesta fiind foarte mare. Amploarea spațială poate fi considerată și prin prisma proiectării forțelor în diverse zone ale lumii. Sunt puține state care își pot permite această operațiune, dar pentru eventualele adversare ale acestora, această capacitate constituie un risc asimetric (asimetrie negativă) dar și un avantaj (asimetrie pozitivă).

Cu toate aceste criterii descrise mai sus, totuși cel mai spectaculos rămâne criteriul dimensiunii în care se poartă conflictele, care s-a dezvoltat foarte puternic și a avut implicații deosebite asupra evoluției războiului. Dacă în războaiele primului val, acțiunile militare se purtau numai în mediile terestru și maritim, în mod independent, fără a avea caracterul unei colaborări foarte strânse între cele două categorii de arme (dacă le putem numi așa la acea vreme), eventual mijloacele navale fiind utilizate pentru transportul trupelor terestre, în războiul celui de al doilea val, acțiunile militare se extind și în mediul aerian odata și cu apariția unor noi doctrine operationale cu privire la modul de folosire a acestor forțe. Acum apare conceptul de acțiune întrunită a categoriilor de forțe armate, nemaiexistând operațiuni de anvergură în care forțele terestre, maritime și aeriene să nu conlucreze la debarcări, desanturi, transport, acțiuni ofensive sau defensive. Cu toate acestea nici un mediu fizic al războiului nu și-a dovedit supremația, cu toate că s-au auzit voci care au sugerat că supremația asupra mediului aerian garantează câstigarea unui conflict armat. Au existat într-adevăr momente în cele doua războaie mondiale, sau în conflictele contemporane spre exemplu când supremația aeriană covârșitoare a unei părți a înclinat puternic balanța în favoarea ei determinând o situație de asimetrie temporară doar, ca urmare a măsurilor antisimetrice luate de partea adversă. În era industrială putem vorbi de aspecte asimetrice ale evoluției acțiunilor militare în mediile fizice prin proiectarea forței distructive dintr-un mediu în altul (susținerea trupelor terestre de către cele aeriene sau maritime, integrarea puterii navale și cele aeriene prin portavioane) spre deosebire de era agrară când forța maritimă a unei armate nu-și putea susține forțele terestre în adâncimea teritoriului inamic.

Asimetria “supremă” a fost atinsă doar în era informațională odată cu extinderea războiului și în mediile cosmic și informațional. Dacă mediul cosmic era utilizat într-o anumită măsură fiind integrat acțiunilor militare prin posibilitățile sale de facilitare a telecomunicațiilor și a mijloacelor de cercetare avansate (sateliți de comunicații și de spionaj), noutatea absolută a constituit-o apariția în vocabularul teoreticienilor militari a ideii de dimensiune informațională. Spre deosebire de antemergătoarele ei, aceasta nu se relevă fizic, nu este palpabilă, vizibilă și distructibilă cu mijloace clasice. Ea are un statut aparte și reunește elemente ale tuturor celorlalte dimensiuni, facilitând legaturile dintre acestea (acțiunile întrunite). Tipul de război pe care îl determină nu mai are ca obiectiv principal distrugerea fizică a adversarului ci influențarea procesului decizional al acestuia prin mijloace specifice; modul indirect de manifestare presupune o extindere și în domenii altele decât cele militare cum ar fi politic, economic, cultural, social, a acțiunilor cu caracter subversiv, manipulator.

Dimensiunea informațională este strâns legată de dezvoltarea accelerată din ultimele decenii a tehnologiilor informaționale (comunicații, informatică) din acest punct de vedere, viteza comunicațiilor devenind capitală iar conexiunea cu mediul cosmic ca suport al mijloacelor de transmisiuni fiind foarte importantă.

Deasemenea trebuie remarcat că mediul cosmic a fost folosit pentru amplasarea de arme strategice, dar care nu au fost încă folosite, un atac la adresa acestora sau asupra infrastructurii spațiale a unui stat fiind echivalentă cu un atac nuclear ca importanță și efecte distructive.

Asimetria acestor medii este evidentă, deoarece avantajează doar statele care își permit economic investiții majore în acest sens, celelalte neavând decât un acces relativ la acestea, condiționat de marile puteri. Din acest punct de vedere se și precizează în Strategia de Securitate a României ca fiind un risc major pentru țara noastră izolarea informațională.

Conform celor expuse anterior pot spune că doar războiul informațional determinat de apariția dimensiunii informaționale în era postindustrială este un tip de război asimetric, mediul cosmic fiind doar un suport pe care acesta se construiește, acesta și cu celelalte trei dimensiuni fizice fiind atât mijloace cât și ținte ale acțiunii acestui nou tip de război. Deasemenea el rămâne asimetric atâta timp cât unul din beligeranți nu folosește mijloace informaționale, sau nu se ridică calitativ la un nivel acceptabil.

Dacă unui atac informațional i se poate răspunde eficient tot printr-o acțiune informațională, unei agresiuni într-unul din mediile fizice i se poate răspunde corespunzător în orice alt mediu.

2.4.1.RĂZBOIUL INFORMAȚIONAL

“Cunoaște inamicul și cunoaște-te pe tine insuți; într-o sută de bătălii nu vei fi niciodată în pericol. Când nu cunoști inamicul dar te cunosti pe tine însuti, șansele tale de a câștiga sau de a pierde sunt egale. Dacă esti neștiutor și despre inamic și despre tine însuți, cu siguranță că vei fi în primejdie în fiecare bătălie. ”

În acest mod vedea Sun Tzi în antichitate folosirea informațiilor pentru atingerea scopurilor propuse. Pentru noi cuvinte ca ”cunoaștere” sau ” neștiință” reprezintă premergătoarele conceptelor de astăzi despre dobândirea și înțelegerea informațiilor. Dar ceea ce atunci era doar un nivel superior de concepere și purtare a acțiunilor de luptă descoperite în mod empiric de către comandanții forțelor armate, astăzi se transpune într-o nouă dimensiune a războiului, respectiv dimensiunea informațională, determinând cea mai evoluată formă de război cunoscută până astăzi – războiul informațional-, care prin multitudinea mediilor în care se poartă față de celelalte tipuri de război devine superior prin înglobarea unor trăsături asimetrice.

Elementul de bază care determină acest tip de razboi, ‘informația’, are caracteristica, descrisă anterior de a se manifesta atât în celelalte dimensiuni ale războiului ( terestru, maritim, aerian, cosmic ) ca sprijin sau suport al acțiunilor militare dar și ca o nouă dimensiune care poate presupune excluderea sau cel puțin o alterare a importanței celorlalte dimensiuni fizice, acestea devenind doar o anexa a celei informaționale.

Asimetria acestui tip de război se relevă nu prin cantitate sau prin calitate (în sensul unui avans tehnologic considerabil) ci prin cunoaștere, deoarece în anumite condiții mijloace oarecum neperformante pot da rezultate deosebite atunci când sunt folosite într-un mod ce corespunde regulilor războiului informațional.

Alvin Toffler în “Război și antirăzboi” explica foarte concludent fundamentele pe care se sprijină puterea în relațiile internaționale. Puterea are trei componente de baza: forța fizică, forța economică și informația sau cunoașterea. Aceasta din urmă preia în cadrul războiului informațional rolul principal în susținerea superiorității dar presupune și o simbioză cu celelalte elemente. Forța fizică sau cea economică este irelevantă fără informație în contextul actual, iar informația nu se poate manifesta decât prin premergătoarele ei. În acest stadiu al evoluției societății umane – societatea informațională- deși a fost folosită și în trecut, cu succes, informației îi este recunoscută valoarea deosebită pe care o are dar mai ales avantajele ce pot fi extrase de pe urma manipulării ei eficiente (o informație valoroasă poate fi fructificată pentru avantaje proprii, iar o informație falsă poate fi transmisă unui adversar pentru a i se aduce prejudicii). În acest sens, spre deosebire de tehnologie care este neutră, indiferent de perioada căreia îi aparține, informația capătă valoare, pe care oamenii o investesc în ea prin alterare, distorsionare sau din contră prin nivelul de fidelitate al cunoștintelor pe care le transmit și implicit prin puterea pe care o conferă.

Tranziția de la simpla informație la puterea materială pe care o conferă se realizează prin aplicarea conceptului de “softpower ” sau capacitatea, aptitudinea de a modela preferințele unei părți concurente, producerea dorinței pentru un lucru prestabilit. Ideea nu este nouă, ea apărând și în “Arta războiului” sau “Prințul” ale lui Machiavelli care vorbea despre calitățile omului de stat, conducător militar ce trebuia să aibă o natură egoistă, calculată, șireată, capacități de disimulare a gândurilor și de manipulare a adversarilor.

Pentru o mai bună înțelegere a noutăților aduse de războiul informațional față de utilizarea informației în istoria războaielor voi enumera câteva diferențe:

Superioritatea informațională era o problemă de noroc și nu de sistem; astăzi războiul informațional depinde de o exploatare superioară și sistematică a informațiilor și diseminarea ei la timp;

Informația a putut influența anumite planuri de război dar nu și execuția. Războiul informațional cere o avertizare timpurie și decizii rapide într-un câmp de luptă schimbător;

Războaiele erau căștigate sau pierdute cu sau fără ajutorul informației; astăzi informația este primordială iar războiul informațional cere un flux sigur al ei;

Canalele de comunicație erau în trecut expuse interceptării; astăzi tehnologia digitală este extrem de vulnerabilă la interzicerea accesului sau la atacurile care au ca scop manipularea datelor; atacurile software pot să nu distrugă arme sau forțe dar pot cu sigurantă să le interzică sau să le imobilizeze.

Aceste diferențe au apărut deoarece în trecut informația nu era concepută ca un factor al amplificării puterii. Pentru comandanții militari din trecut era suficient să aibă o armată numeroasă, înzestrată cu armament corespunzator și bine sustinută logistic (când era cazul). Informația nu se relevă deoarece nici nu existau atât de multe mijloace de manipulare a ei, canalele de comunicație fiind foarte restrânse din orice punct de vedere.

Acum informația nu mai este doar o necesitate, ea devine un element major al artei războiului: armă redutabilă pentru cel care știe s-o stăpânească, ea poate permite câștigarea unui conflict, fie el militar sau de altă natură, înaintea declanșării vizibile a ostilităților.

Spre deosebire de celelalte dimensiuni ale războiului, cea informațională nu se manifestă doar în domeniul strict al activităților militare ci suferă o deplasare spre noi câmpuri de interes în care se joacă supremația politică, economică, socială, culturală. Globalizarea reprezintă termenul de referintă, căci toate aceste domenii presupun o globalizare a intereselor și acțiunilor, fenomen sesizabil deoarece acum trebuie avută în vedere o viziune globală.

La sfârșitul secolului XX, semnificația noțiunii de război cunoaște o evoluție dramatică, el devenind o realitate mult mai difuză și mai greu de distins, natura deosebită a noului tip de război – informațional – fiind evidențiată de trăsăturile sale:

Dificultatea precizării adversarilor;

Absența unor frontiere de natură geografică și temporale;

Multitudinea de ținte;

Lipsa unor metode de remediere a consecințelor pe care le generează;

Utilizarea unor tehnici relativ simple, ieftine și larg răspândite ;

Costurile relativ scăzute ale derulării războiului informațional în raport cu rezultatele ce pot fi obtinute;

Posibilitățile sporite de manipulare;

Potențialul efectului de bumerang;

Ștergerea deosebirilor dintre nivelurile de comandă.

Trăsăturile enumerate mai sus redimensionează noțiunea de conflict adăugându-i noi atribute față de cele ale războiului clasic (caracterul colectiv, caracterul de luptă armată, caracterul juridic, limitarea în timp și spațiu, caracterul sângeros) care sunt puse în discuție:

Permanența:presupune abordarea unei strategii globale care integrează procesul de colectare, protecție, transport, management și împiedicare a accesului la informații nu numai în perioadele de criză sau conflict;

Transversalitatea: semnifică influențarea societătii în ansamblul ei și are la bază conceptele de “sistem de sisteme” și “ multidisciplinaritate ”;

Dualitatea: se referă la dispariția deosebirilor dintre sfera militară și cea civilă. Statele și forțele lor armate tind să nu mai aibă monopolul absolut asupra mijloacelor violente și îndeosebi asupra “violenței informaționale”.

Războiul informațional este însoțit de mijloace de acțiune-influentare care eludează puterea conventională și granițele statelor. Multe dintre aceste mijloace acționează direct la nivelul comenzii și controlului, al voinței, al informației precum și asupra elementelor esențiale ale infrastructurii statale. Deoarece vizează și alte structuri decât cele militare, se face simțită necesitatea de a se trece de la stadiul de “violență organizată” la “influențare ostilă”. Această influențare ostilă se transpune în opt forme de război informațional, în funcție de mijloacele folosite și scopurile urmărite:

Războiul de comandă control: forma exclusiv militară a războiului informațional, are menirea să anihileze comanda și sistemele de comanda ale unui adversar prin integrarea operațiilor psihologice, al securității operațiilor, a inducerii în eroare, a războiului electronic și nu în cele din urmă a distrugerii fizice;

Războiul bazat pe informații (intelligence): constă în proiectarea, protecția și anihilarea sistemelor care conțin suficiente cunoștiinte pentru a domina un spațiu de conflict;

Războiul electronic: utilizează tehnologie electronică și tehnici criptografice pentru dominarea spațiului electromagnetic;

Războiul psihologic: utilizează informația pentru a modifica atitudinile și opțiunile aliaților, părților neutre și adversarilor;

Războiul hackerilor: constă în atacuri cu software ‘malign’ asupra sistemelor informatice;

Războiul în sfera informațiilor economice: urmăreste blocarea sau canalizarea informației și crearea unei imagini deformate în scopul obținerii supremației economice;

Războiul în sfera realității virtuale: folosește internetul drept cutie de rezonanță și armă de propagandă la nivel mondial;

Războiul imagologic: se bazează pe dezvoltarea continuă a mass-media, folosindu-se de impactul imaginii publice asupra unei ținte, transformată în armă.

“ O imagine face mai mult decât o mie de cuvinte. ”

Tipologia războiului informațional este foarte amplă dar și foarte confuză. Putem remarca faptul că aceste tipuri de război informațional nu se delimitează clar ci se întrepătrund, având aceleași obiective, folosind aceleași mijloace și metode, aceleași canale de influențare, sprijinindu-se unele pe altele, dar ceea ce este cel mai important necesitând o coordonare a acțiunilor independente întreprinse, pentru ca scopul comun să fie atins. Acesta nu este o sumă a rezultatelor acțiunilor diferitelor componente ale războiului informațional ci mai degrabă o rezultantă comună.

Spre exemplu războiul psihologic și războiul imagologic (care după unii specialiști se constituie total separat de războiul informațional și este tratat ca atare) operează cu aceleași mijloace și au aceeași țintă: psihicul uman (voința și percepția oamenilor). Războiul în sfera informațiilor economice, războiul electronic, războiul în sfera realității virtuale, războiul hackerilor, războiul bazat pe informații au deasemenea elemente comune ce se concretizează în manipularea informațiilor din sistemele informatice, interacțiunea foarte puternică cu sistemele de comunicații, includerea infrastructurii în domeniul de interes urmărind “influențarea ostilă” dar și disimulată a țintelor. Toate acestea converg la un moment dat către războiul de comandă control care are rolul de a le dirija pe celelalte și adăugând ditrugerea fizică acolo unde este nevoie, distrugând capul și gâtul adversarului.

Mult mai pertinentă este îmbinarea acestor componente pentru a se obține o viziune de ansamblu asupra fenomenului războiului informațional:

Pentru informație: presupune managementul unei cantități importante de informație;

Prin intermediul informației: vizează transmiterea mesajelor dorite sau neutralizarea mesajelor adversarului;

Împotriva informației: constă în protejarea informației de posibilele manipulări.

Observând aceste două viziuni despre războiul informațional, particularitatea ce se desprinde este dată de realizarea unei strategii integratoare care utilizează mijloace tehnice de ultimă oră. Integrarea apare pe trei niveluri primare:

La primul nivel este necesară integrarea ofensivei și defensivei; orice acțiune ofensivă (defensivă) dezvoltată trebuie să aibă în vedere posibilitatea ca și inamicul să poată dezvolta și el aceleași tipuri de metode, sau impactul pe care îl are o metodă ofensivă (defensivă) proprie asupra capacităților proprii.

Al doilea nivel de integrare cuprinde cele opt componente ale războiului informațional; fiecare dintre acestea are propriile sale bariere, norme, scheme de clasificare și mecanisme de observație; ele trebuie integrate pentru completarea și îmbunătațirea performanțelor celeilalte.

Al treilea nivel de integrare are loc de-a lungul trecerii de la stările de pace la criză și război; războiul informațional are un rol important în fiecare fază.

Putem afirma că războiul informațional nu are ca țintă sistemele specifice care sunt atacate în momentul respectiv ci mai degrabă procesul decizional al adversarului, atacul informațional bazându-se nu doar pe caracteristicile acelor sisteme ci și pe efecte mai mari, căci “cei ce sunt experți în arta războiului supun armata adversă fără luptă.”

Deasemenea conceptul general de război informațional poate fi considerat ca având trei părți esențiale: un grup de elemente de război informațional (tehnici și capacități), o strategie globală care le aplică și o țintă.

Ținte ale războiului informațional sunt:

Nivelul sistemelor informaționale: neglijează obiectivul principal, determinând efecte de natură tehnică (supraîncărcare, corupere, distrugere fizică);

Nivelul gestionării informației: transferul de informație, răspândire, stocare;

Nivelul procesului de decizie: producerea confuziei, formarea și influentarea deciziilor sau opiniilor adversarului.

Elementele necesare ale războiului informațional:

Tehnici și capacități de atac și apărare;

Strângerea informațiilor pentru a localiza vulnerabilitățile inamicului;

Strângerea de informații pentru avertismente;

Strângerea de informații pentru a evalua pagubele;

Expertiza și înțelegerea.

Războiul informațional se manifestă sub două aspecte: ofensiv și defensiv. În acțiunile ofensive se includ campaniile imagologice, acțiunile psihologice în mediul decizional, sustragerea sau vicierea datelor, introducerea de informații eronate sau false, interzicerea accesului (in)amicului la datele proprii, distrugerea fizică a elementelor care fac parte din sistemele de comunicații, acțiunile pe internet. Din punct de vedere defensiv se include criptarea, autentificarea și certificarea datelor și informațiilor, controlul accesului, detectarea și eliminarea softului malign, protejarea informativă și contrainformațiile, contrainducerea în eroare.

Din cele enunțate mai sus se pot desprinde câteva principii care fundamentează operațiile informaționale și anume:

Principiul decapitării: țintele primare sunt suportul decizional și comunicațiile în scopul de a separa elementele de conducere de cele de execuție ale adversarului;

Principiul intuiției sezoriale: toti senzorii adversarului trebuie distruși sau anihilați;

Principiul cunoștințelor: cât mai multă informație disponibilă pentru cei care au nevoie de ea;

Principiul interoperabilității: sistemele informatice și cele de comunicații trebuie să fie interoperabile;

Principiul intensității: împotriva adversarului trebuie utilizate toate tehnicile disponibile;

Principiul ierarhiei: factorii politico militari nu controlează războiul informațional la nivel operațional, aceștia vor furniza numai direcția și nivelul de evaluare.

Din punct de vedere al efectelor ce se doresc a fi obținute asupra inamicului se pot extrage două principii de bază:

Principiul loviturii de trăsnet: are ca scop să nu distrugă totul, ceea ce ar fi neindicat în orice tip de conflict ci executarea în momentul cel mai favorabil a unor lovituri fulgerătoare asupra articulațiilor cele mai sensibile în vederea zădărnicirii oricărei încercări a adversarului de a dobândi sau redobândi inițiativa sau avantajele;

Principiul incertitudinii: are ca scop sporirea neîncrederii, a neliniștii, a angoasei, a sentimentului de teamă care îi cuprinde pe luptători, pe șefii civili și militari, dar și populația civilă pentru zădărnicirea voinței celuilalt și paralizării lui.

După cum am mai precizat anterior, războiul informațional se manifestă atât în plan strict militar dar și în cadrul societății civile. Aceasta din urmă este mult mai expusă unui atac informațional determinând apariția unor sectoare de infrastructură critică ce reprezintă organele vitale ale societății. Importanța lor se relevă prin contribuția la bunăstarea economică a oricărei societăți, dar și la viabilitatea forțelor armate ale oricărui stat; astfel sectoarele civile și militare se întrepătrund din ce în ce mai mult. Sectoarele infrastructurii critice includ:

Sistemele și rețelele de comunicații terestre și spațiale;

Sisteme și rețele de transport;

Sistemul bancar și financiar;

Sistemul de distribuție, rafinare și purificare a apei;

Serviciile guvernamentale esențiale;

Serviciile de urgență.

Asupra acestor sectoare se pot lua în cosiderare patru aspecte ale amenințării:

Riscul sinergic: un atac asupra unui sistem civil determină pagube ale întregului sistem de sisteme civile;

Amenințările asimetrice: se relevă în asimetrie negativă, adică dependența de infrastructura critică;

Amenințări asincrone: atacuri punctiforme cu autori necunoscuți asupra infrastructurii critice;

Criza de încredere publică: efectul atacurilor asimetrice asupra infrastructurii critice civile.

Privite prin prisma implicațiilor asupra sectoarelor civile, atacurile informaționale și implicit războiul informațional ridică o serie de întrebari cu privire la cadrul legal în care acesta se postează. Dacă articolele 2 și 4 ale Cartei O.N.U. interzic amenințarea sau utilizarea forței împotriva integrității teritoriale și independenței politice a statelor, înțelegând prin forță, forță armată, atunci nu este neapărat obligatoriu ca un atac informațional să reprezinte o utilizare a armelor de foc. Deoarece Adunarea Generala a O.N.U. a definit agresiunea plecând de la o viziune tradițională a războiului, atacurile informaționale nu sunt surprinse în acest cadru. O acțiune informațională nu ține cont de granițele internaționale, ea poate fi disimulată ușor și nu presupune o utilizare a armelor.

În acest fel războiul informațional se dispensează de încadrările legale internaționale devenind o formă atipică de război, o “armă” lesne de utilizat de către orice actor statal sau nestatal recunoscut sau nu al scenei internaționale.

Dacă componentele războiului informațional ce implică acțiuni de influențare a societăți civile sunt provocatoare de dezbateri privind legalitatea lor, războiul de comandă control nu are parte de un asemenea tratament, acesta fiind forma strict militară a acestui tip de război, și vizează desfășurarea acțiunilor de luptă pe câmpul de luptă al viitorului.

Războiul de comandă control este practic evoluția luptei armate clasice, a confruntării forțelor armate pe câmpul de luptă, excluzându-se implicațiile în celelalte domenii ale vieții sociale, dar presupune într-o oarecare măsură și un rol coordonator asupra celorlalte componente ale războiului informațional.

Factorii de dezizie N.A.T.O. îl văd ca pe “utilizarea integrată a tuturor capacităților militare de distrugere fizica, război electronic, înșelare, operații psihologice și operații de securitate, sprijinite de intelligence, pentru a nega informația, a influența, a degrada, a produce confuzii sau a distruge capacitățile de comandă control ale adversarului și pentru a le proteja pe cele proprii împotriva unor astfel de acțiuni.”

Este deasemenea important să atrag atenția asupra unei confuzii foarte frecvente între războiul informațional și războiul de comandă control. Astfel primul reprezintă totalitatea operațiunilor informaționale desfășurate pe timp de criză sau conflict în scopul atingerii unor obiective sau influențării unor anumite ținte în timp ce al doilea este doar aplicarea în plan militar a operațiilor informaționale.

În această componentă a războiului informațional găsim cele mai recente cuceriri ale știintei dar folosite pentru distrucție, reunite într-o formă nouă și guvernate de concepte și doctrine revoluționare; războiul de comandă control a mai primit și denumirea de război în rețea definit ca “un concept de ducere a războiului, centrat pe existența unei rețele informaționale, care conectează într-un sistem de grile de senzori, informații și luptători, toate structurile militare, pentru a realiza distribuirea în timp real a informațiilor de la senzori la elementele de comandă control” și presupune suprapunerea a trei subrețele (grile):

Grila senzorilor: totalitatea senzorilor culegători de informații pe câmpul de luptă sau în zona de interes;

Grila informațiilor: capacitatea de prelucrare- infrastructura informațională;

Grila elementelor luptătoare: interconectarea forțelor destinate să execute misiunea, asigurându-le accesul la informații.

Războiul de comandă control (bazat pe rețea ) se referă la acțiunile de luptă și la capacitățile militare asociate, menite să permită luptătorului folosirea deplină a avantajului informației disponibile într-o manieră rapidă și extrem de flexibilă. Războiul de comandă control (C4I2) nu se referă doar la aspecte determinate de avantajul tehnologic ci propune abordarea de noi concepte referitoare la proiectarea și managementul organizației, a proceselor de planificare, comandă și control, propune strategii revoluționare de angajare a forțelor și resurselor, sisteme noi de pregătire a personalului, doctrine, tactici, proceduri și nu în ultimul rând, alte obiective pentru asigurarea succesului acțiunilor militare în care anihilarea în spațiul fizic nu mai este fundamentală.

Cea mai importantă modificare adusă acțiunilor de luptă a fost la nivelul forței, care a devenit din una bazată pe platforma într-una centrată pe rețea. Concomitent au apărut și concepte asociate de genul: ‘situație fluidă’, ‘doctrină fluidă’, acțiuni de luptă fluide’, ‘câmp de luptă fluid‘ sau ‘spațiu de luptă fluid’. Aceasta din urmă sintagmă presupune trecerea de lupta liniară cu fâșii, aliniamente, raioane, adâncimi, linii, fiind statică, pe poziții, caracterizată de masivitate, lipsită de suplețe, dinamism, la lupta într-un spațiu fluid, multidimensional, caracterizat prin: acțiuni asimetrice, mobilitate extremă, disponibilitate, descentralizare, manevrabilitate, flexibilitate, folosirea unei largi game de acțiuni de luptă terestre, navale, aeriene, spațiale, informaționale duse simultan la toate cele trei niveluri (strategic, operațional, tactic), continuu și într-un ritm înalt, urmărindu-se lovirea decisivă a centrelor de gravitate (decisive) ale inamicului, constrângerea lui fizica și psihică.

Bineînteles, implementarea acestor noi concepte, teorii sau doctrine nu este deloc facilă, ea fiind necesară inițial la nivel individual urmat ulterior de nivelul structural.

Lupta armată în care una din părți aplică această nouă modalitate de ducere a acțiunilor de luptă este asimetrică și se transpune prin atragerea avantajului de partea părții care o folosește. Beligerantul care este inferior din punct de vedere al conceperii acțiunilor de luptă pin comparație cu adversarul său care a trecut la un nivel superior de conceptualizare, se va găsi într-o situație de neîntelegere a acțiunilor inamicului; practic el nu recunoaște regulile jocului, care au fost schimbate în mod decisiv. Exercițiul de adaptare al beligerantului inferior este extrem de dificil și presupune o ripostă cu mijloace de asemenea asimetrice care să se eludeze în principal de capacitățile tehnologice ale adversarului său. Pe de altă parte, apare și o formă de asimetrie negativă, caracteristică celor care-și fundamentează puterea militară pe acest tip de război prin dependența tot mai mare care se manifestă față de sistemele informatice, relativ vulnerabile la atacuri informatice, dar și prin efectul de bumerang al unor acțiuni proprii.

În finalul dezbaterii pe tema războiului informațional, vreau să subliniez încă o dată faptul că acesta reprezintă totalitatea acțiunilor la nivel tactic, operativ, strategic pe timp de pace, criză, escaladare a crizei și a conflictului care folosesc mijloace informaționale pentru atingerea obiectivelor proprii. Acesta cuprinde acele operații care sunt executate pentru a se apăra propria informație și sistemele informatice atacând informația adversarului și sistemele sale informaționale. Aspectul defensiv este operațional în permanentă; în schimb aspectul ofensiv este în primul rând pus în aplicare pe timp de criză și de conflict.

În ceea ce privește caracterul asimetric al războiului informațional revin încă o dată asupra lui încercând să-l sintetitez. El se remarcă prin dimensiunea informațională pe care o abordează spre deosebire de celelalte tipuri de război, prin implicațiile subtile dar mai ales eficiente în structura societății civile și nu în ultimul rând prin modul în care se eludează de legile internaționale care nu-l remarcă absolut deloc.

Bineînteles, nu trebuie uitate nivelul înalt al tehnologiilor uzitate, complexitatea sau uneori simplitatea sa debordantă, el fiind accesibil cu costuri relativ reduse oricărui stat. El își va păstra caracterul asimetric până cand va deveni perfect conștientizat de către toți actorii politici și militari ai lumii, reglementat de legile internaționale dar mai ales perceput ca fiind perfect normal și firesc.

2.4.2.TERORISMUL ȘI RĂZBOIUL ANTITERORIST

Unii specialiști din ziua de astăzi se referă la terorism ca la o nouă formă de război; această ipoteză este falsă uitându-se faptul că terorismul nu este deloc nou și nici o formă ori un domeniu al războiului, ci este cu totul altceva decât războiul, deoarece utilizează forme și procedee de actiune diferite dar și ilegale, atât prin selecționare țintelor, cât și a mijloacelor, personalului utilizat, nerespectând normele utilizate în conflictele armate.

Ne vom referi în cele ce urmează numai la terorismul organizat, instituționalizat, statal sau suprastatal (nestatal) încercând să evit referirile la terorismul patologic individual care are cu totul și cu totul alte cauze sau determinări, implicațiile sale fiind mult mai reduse.

Terorismul în esență este o reacție violentă, agresivă a celui slab împotriva celui puternic având cauzalitate tocmai o eventuală teroare exercitată de cel puternic asupra celui slab exprimată prin: inegalitate socială, polarizarea bogăției și sărăciei, aroganța puterii, lupta pentru putere și supremație, ura celui slab împotriva celui puternic, proliferarea disperării, incompatibilități grave în perceperea sistemului de valori, existența unor tensiuni, convingeri și prejudecăți, nevoia de a fi luat în seamă.

Acțiunile teroriste din partea celui slab împotriva celui puternic nu au reguli, nici zone preferențiale sau frontiere; acestea se desfășoară pretutindeni și vizează de regulă asasinarea unor personalități, distrugerea unor obiective culturale, economice și militare, producerea unor catastrofe cu morți și răniți, atacarea informațională a sistemelor de comandă și control civile și militare, distrugerea sistemelor de comunicații, a instalaților portuare și aeroportuare etc.

În acest moment terorismul a încetat să mai fie un fenomen individual de violență la nivel subnațional, devenind o componentă a conflictului nonstatal concretizat prin acțiuni violente ale unor grupări împotriva statelor. O definiție concludentă a terorismului în momentul de față îl prezintă ca pe “violența premeditată, motivată politic, îndreptată împotriva unor ținte noncombatante, de grupări subnaționale sau agenți de stat clandestini, având de obicei scopul de a influența un public sau un factor de decizie.”

Pentru o definire rezonabilă a terorismului în acest moment se apreciază că este necesar deasemenea să se identifice caracteristicile terorismului, care pot fi grupate în patru categorii principale: obiective, strategii, operații și organizare. Scopul urmărit de terorism este de natură politică ceea ce separă terorismul de alte acte criminale dar nici nu îl exclude din această categorie. Deasemenea terorismul poate fi înteles și ca o practica psihologică ale cărei elemente determinante sunt ‘frica’ și ‘publicitatea’. Altă caracteristică a terorismului este ‘clandestinitatea’.

Așa cum am mai afirmat, terorismul nu este un război, în accepțiunea lui clasică prezentată în capitolul anterior, căci acesta se eludează normelor și legilor internaționale ale conflictelor și chiar legilor nescrise ale războiului viitorului. Este mai degrabă o formă de conflict cu determinări politice, etnice, religioase, culturale și economice care se folosește de efectele asupra psihicului uman concretizate în ‘teroare’.

Problema tipologiei terorismului include mai multe tipuri de abordări. Astfel o tipologie larg acceptată enumeră:

Terorismul etnic: incude acțiuni cu motivare religioasă, lingvistică, separatism regional;

Terorismul naționalist: mișcări iredentiste și anticoloniale;

Terorismul ideologic: include mișcări anarhiste, grupări radicale;

Terorismul patologic: grupări ce atacă ținte publice, în mod aparent din motive personale.

Potrivit tipologiei acceptate de Dpartamentul de Stat al S.U.A., terorismul se poate materializa sub trei forme:

Terorismul organizațional: grupuri teroriste, mici, strâns unite și omogene politic; pot deveni transnaționale;

Terorism practicat în contextul insurgențelor: forțele insurgente (separatiști sau rebeli politici) au deseori o comportare teroristă, menita să erodeze credibilitatea guvernului, legitimitatea și sprijinul politic prin terorizarea civililor;

Terorismul sponsorizat: implică sprijinirea unor grupări teroriste sau a acțiunilor lor de către state suverane prin:

Implicarea directă în acțiunile teroriste;

Încurajare, asistență logistică și sprijin material;

Procurarea de armament, explozibil, acordarea asistenței, locuri de retragere și justificare ideologică.

Terorismul se delimitează clar de lupta de gherilă cu care este deseori confundat datorită faptului că și aceasta din urmă folosește metode neconvenționale de luptă caracterizate ca asimetrice de către forțele armate regulate ale actorilor statali (dar este inclus și alături de lovitura de stat, revoluție, răscoală sau rezistența nonviolentă în formele de insurgență sau violență politică). Diferențele se concretizează în:

Terorismul nu urmărește un control tangibil al teritoriului;

Terorismul rămâne în zona influenței psihologice, lipsindu-i multe din elementele materiale ale luptei de gherilă;

Formațiunile de gherilă luptă în subunități militare iar teroriștii în grupuri foarte mici nesemnificative din punct de vedere militar;

Armamentul folosit variază de la cel convențional la bombe artizanale (pentru teroriști în special);

Gherilele acționează ca armatele în timp ce teroriștii se dispersează în populația civilă dacă nu doresc să fie ținte ale celor care îi vânează;

Gherilele poartă uniforme, teroriștii nu.

Lupta de gherilă și războiul convențional reprezintă două metode de confruntare care sunt diferite ca strategie dar similare ca tactică; terorismul este un mod unic de luptă atât ca strategie cât și ca tactică.

Terorismul ca conflict asimetric se relevă prin faptul că reprezintă un conflict între un actor statal sau suprastatal (state sau alianțe) și un actor nestatal (organizații teroriste). Diferențele între aceste tipuri de actori rezidă din factorii de putere pe care se bazează, dar și din sistemele contradictorii de valori morale, religioase, culturale ce se transpun în modul în care-și proiectează puterea politică prin acțiuni violente (acțiuni militare clasice versus acțiuni teroriste), total incompatibile, ce atrag deopotrivă atât avantaje cât și dezavantaje majore de esență (asimetrii negative și pozitive).

Terorismul este un înlocuitor, un surogat al războiului, dar nu este sinonim cu acesta. Acțiunile teroriste sunt tentante, deoarece au un preț mult mai redus decât operațiunile militare, uneori gradul de risc necesar de acceptat fiind deasemenea mai redus pentru că capacitățile militare conventionale sunt ineficace pentru a preveni sau anihila terorismul, deoarece:

Relația de asimetrie dintre războiul convențional și terorism este foarte profundă;

Structura organizatorică și mărimea organizațiilor teroriste este în mod evident sub pragul de importanță luat în considerare de forțele militare;

Autorii unor acte teroriste sunt greu de identificat;

Doctrina organizațiilor teroriste este stabilită ad-hoc și este bazată pe oportunitate;

Lanțul de comandă al organizațiilor teroriste este bazat pe principiul conspirativității și de multe ori urmează modelul celular și nu cel piramidal;

Logistica acțiunilor teroriste se face pe plan local și este de regulă de mică amploare;

Cerințele de cercetare pentru a face față acțiunilor teroriste diferă în mod semnificativ de cele utilizate în conflictele convenționale.

Asimetria este o cale importantă, chiar principala cale spre eficacitatea acțiunilor teroriste. Terorismul dă grupurilor mici mijloacele pentru a ataca cu succes o forță mai mare sau o autoritate de stat pe care nu ar putea-o angaja într-o acțiune militară de tip clasic.

În acest moment forma nouă pe care o capătă terorismul se concretizează în ‘superterorism’ sau ‘neoterorism’ și are ca particularități urmatoarele:

Organizațiile teroriste au un caracter suprastatal;

Organizațiile teroriste dispun de o bază logistică și de sprijin solidă și sofisticată;

Acțiunile teroriste se pregătesc în amănunt;

Perfecționarea continuă a mijloacelor tehnice de răspândire a terorii;

Pot fi lovite ținte ce nu sunt în atenția forțelor de securitate;

Folosirea celor mai noi cunoștiințe pentru rapiditatea transmiterii mesajelor teroriste pe scară largă;

Modul de acțiune al organizațiilor teroriste capătă o amploare diversă: deturnări, împrăștieri de substanțe letale;

Selectarea de ținte la nivel de stat (în special cele democratice care sunt mai vulnerabile);

Transformarea terorismului în armă strategică;

Acțiunile teroriste vor fi spectaculoase, anunțate din timp, mediatizate intens, cu pierderi umane și materiale mari, cu efect scontat, intimidator și cu uimirea opiniei publice internaționale.

Este greu de imaginat că ar exista în momentul de față o organizație teroristă care să subaprecieze aportul mass-media la succesul unei operații teroriste, deoarece aceasta are posibilitatea atât să amplifice efectele negative ale unui act terorist dar să le și diminueze simțitor prin metode specifice.

Luând în considerare amploarea neoterorismului la începutul secolului XXI manifestat în special prin atentatele din 11 septembrie 2001 din S.U.A. și cele din martie 2004 din Madrid, Spania, contracararea terorismului a căpătat o nouă dimensiune prin importanța majoră care i se acordă; înțelegând prin acesta totalitatea măsurilor antiteroriste și contrateroriste adică acțiunile întreprinse de către guverne pentru a contracara pericolul, incluzând măsurile speciale inițiate de structurile militare, de organele de ordine și de profesioniști pe linie de pază și protecție pentru reducerea probabilității producerii unui atac asupra unui anumit obiectiv. Asemenea măsuri mai cuprind și acțiunile întreprinse ca ripostă la un eveniment terorist. În accepțiunea clasică, eforturile de ținere sub control a terorismului pot fi împărțite astfel:

Antiterorismul: cuprinde toate măsurile luate pentru a preveni apariția terorismului sau a unei anumite activități teroriste; acestea presupun evaluarea pericolului, întărirea obiectivelor de apărat, protecția personală și siguranța acțiunilor.

Contraterorismul : este răspunsul la o acțiune care a avut loc; cuprinde riposta tactică, investigarea crimei și structura de conducere a acțiunilor de urgentă care dirijează riposta la o acțiune teroristă aflată în curs de desfășurare.

Sistemul de securitate al secolului XXI nu se mulțumește însă cu aplicarea acestor două concepte ci a dezvoltat un întreg sistem antiterorist în cadrul a ceea ce astăzi auzim și denumim ‘războiul împotriva terorismului’, care spre deosebire de acțiunile polițienești și ale structurilor de informații și de securitate, presupune și acțiuni întrunite ale categoriilor de forțe armate.

În ceea ce privește posibilitățile structurilor mlitare, misiunile tradiționale, dotarea și doctrina de întrebuințare în luptă a unităților și subunităților de cercetare la eșaloanele tactice sunt axate pe determinarea compunerii, dotării, constituirii grupărilor de forțe a adversarului, a doctrinei întrebuințate de acesta și a evaluării posibilităților în timp și spațiu ale adversarului. Toate acestea sunt inadecvate și de puțin folos în lupta împotriva terorismului.

Posibilitățile de apreciere a capacităților de acțiune a organizațiilor teroriste sunt uneori sub limita până la care instituțiile specializate ale statelor pot identifica amenințările, deoarece în multe cazuri aceste amenințări sunt reprezentate de nu mai mult de câteva kilograme de exploziv. O manieră de abordare a problemei intențiilor grupurilor teroriste este aceea a concentrării asupra identificării grupărilor și intențiilor acestora și mai puțin asupra mijloacelor, a armamentului utilizat de acestea.

Analiza evoluției fenomenului terorist scoate în evidență faptul că forțele destinate a-l combate sunt de cele mai multe ori devansate de acțiunile forțelor teroriste care sunt greu de identificat și de contracarat; ca urmare, măsurile de prevenire și protecție antiteroriste planificate pot reduce dar nu elimina pericolul producerii unor astfel de acțiuni. De aceea, sistemul de combatere trebuie să fie flexibil și să aibă viteza de reacție adecvată pentru a reduce la minim efectele surprinderii.

Implicarea forțelor armate alături de celelalte structuri de securitate complementare determină un nou mod de a acționa caracterizat de:

Strategii și tactici noi de ripostă și de înfrângere a agresorilor teroriști, iar o parte din armele la care se recurge pentru anihilarea cel puțin în primă fază sunt la rândul lor asimetrice;

Blocarea fondurilor financiare de sprijin în sistemul bancar internațional;

Arme și sisteme de supraveghere și distrugere high-tech;

Forțele speciale de contracarare nu mai pun accentul pe desfășurări previzibile terestre, navale sau aeriene ci pe acțiuni la fel de imprevizibile ca și cele ale grupărilor teroriste;

Desfășurările de forțe vor avea un caracter limitat, strict punctual;

Mediatizarea acțiunilor va suferi în ceea ce privește ‘veridicitatea’ datelor transmise publicului larg.

Se pot distinge câteva situații în care se pot desfășura acțiuni teroriste și bineînteles acțiunile de răspuns la adresa acestora: pe timp de pace sau criză și pe timp de război în sau în afara acțiunilor de luptă. La derularea acțiunilor antiterorist- diversioniste participă în special forțele speciale antitero împreună cu serviciile de resort și numai pe timp de război în zona / raionul acțiunilor de luptă forțele armate convenționale, acestea putând fi utilizate și în alte situații dar numai pentru securizarea și izolarea zonei țintă a acțiunilor teroriste, neavând rolul principal în rezolvarea crizei.

Derularea unei acțiuni terorist- diversioniste poate parcurge mai multe etape: atacul propriu zis, care poate fi urmat de ocuparea sau distrugerea obiectivului cu sau fără luare de ostatici, formularea de cereri sau impunerea de condiții, încheierea incidentului (crizei).

Forțele antitero ripostează pe urgențe ale acțiunilor, adecvat situației create pentru: verificarea și localizarea precisă a acțiunilor teroriste și limitarea pe cât posibil a efectelor ei, punerea în aplicare a planului de acțiune pentru obiectivul respectiv, blocarea căilor de acces, înștiințarea și întărirea dispozitivului de pază și de protecție la celelalte obiective vulnerabile din zonă, organizarea dirijării circulației, culegerea de date și informații despre autor, evacuarea populației și bunurilor, informarea opiniei publice, lichidarea acțiunii terorist diversioniste și înlăturarea urmărilor acesteia prin:

Negocieri cu teroriștii: presupune dialogul și câștigarea timpului;

Folosirea mijloacelor speciale de neutralizare: substanțe chimice;

Măsuri de intimidare: demonstrații de forță, simularea atacului, întreruperea surselor de aprovizionare cu apă și electricitate;

Acțiunea în forță concretizată prin următoarele procedee ca soluție finală:

Ambuscada interioară;

Asaltul simultan pe mai multe direcții;

Asaltul pe o direcție favorabilă concomitent cu o acțiune demonstrativă pe o direcție secundară;

Atragerea teroriștilor într-un joc de uzură pentru consumarea munițiilor și explozibililor de care dispun;

Acceptarea formală a condițiilor teroriștilor pentru scoaterea lor din obiectiv și capturare.

Pe timpul unui conflict armat însă, în pregătirea și desfășurarea acțiunilor militare antiteroriste intervin o serie de particularități determinate de: situația politico militară, existența, locul desfășurării acțiunilor teroriste, amploarea acțiunilor teroriste, importanța obiectivelor vizate (strategice, operative, tactice), starea forțelor proprii din zonă. În condițiile în care acțiunile teroriste se produc în zona acțiunilor de luptă, responsabilitatea contracarării lor revine comandantului eșalonului care acționează în acea zonă, ca urmare a aplicării măsurilor de protecție a trupelor și asigurare a misiunilor.

Combaterea acțiunilor teroriste presupune un complex de măsuri și activități prin care se urmărește: descoperirea și neutralizarea sau nimicirea forțelor teroriste, luarea măsurilor de protecție a obiectivelor și trupelor proprii și prevenirea acțiunilor teroriste. Atunci când se dețin date și informații precise despre raioanele de dispunere a forțelor în dispozitivul adversarului se acționează pentru nimicirea acestora cu ajutorul loviturilor aviației, artileriei sau se încercuiesc încercându-se capturarea sau blocarea.

Una din caracteristicile acțiunilor de combatere a elementelor teroriste în raionul acțiunilor de luptă constă în indepenența relativă a subunităților (unităților) pe care le desfășoară. Caracterul de particularitate al acțiunii este dat de faptul că se acționează împotriva unui inamic insuficient precizat, care are o mare mobilitate și aplică principiul “lovește și fugi”, se poate disemina în rândul populației din zonă, poate beneficia de sprijin din partea localnicilor (spre exemplu activitățile antitero ale armatei britanice din Irlanda de Nord).

Războiul antiterorist nu are o delimitare clară în timp și spațiu, necesitând o desfășurare permanentă, la îndeplinirea misiunilor lui participând forțe ce aparțin tuturor elementelor de securitate din zona de responsabilitate a marilor unități ale armatei.

În concluzie putem afirma că războiul antiterorist este mai degrabă o sintagmă ce definește amploarea acțiunilor anti și contra teroriste ce se prefigurează în viitor, având ca particularitate esențială o utilizare mai frecventă a forțelor armate în contracararea forțelor teroriste, și nu un nou tip de război care să se încadreze într-o tipologie clasică a conflictelor armate.

Războiul poate căpăta o caracteristică antiteroristă atunci când împotriva forțelor armate ale unei părți se desfășoară acțiuni la granița dintre lupta de gherilă și operațiunile terorist diversioniste, și una contrateroristă când este un rezultat, o modalitate de rezolvare a diferendelor politice cu un stat care sponsorizează terorismul (Afganistanul). În acest din urmă caz războiul antiterorist poate căpăta forma unor acțiuni militare clasice ce vizează o structură statală și nu neapărat o organizație teroristă.

Lupta armată (bătălia, operația) clasică împotriva forțelor teroriste este foarte puțin probabilă tocmai datorită specificului acestor tipuri de forțe care nu acceptă lupta directă, preferând disimularea în rândul populației și loviturile surprinzătoare executate clandestin. Pe de altă parte, catalogarea unor forțe ostile (de regulă de gherilă) ca fiind teroriste nu are decât un scop mediatic, imagologic, în cel mai rău caz aceste forțe utilizând metode asimetrice ce țin de domeniul normativității războiului ca ‘perfidia’ sau normativității morale și religioase ‘suicidul’.

Atât terorismul ca luptă politică violentă dar și acțiunile anti și contra teroriste sau războiul antiterorist sunt asimetrice: primul de la bun început prin natura sa, al doilea ca rezultat al adaptării, transformării reacției armate de răspuns la provocările acestei amenințări a începutului de secol XXI. Terorismul nu cere o reacție clasică ci una care să utilizeze atât metode ale forțelor de ordine publică și forțelor armate și serviciilor de securitate cât și implicarea societății civile prin factorii de răspundere ai acesteia.

2.4.3. OPERAȚIILE DE PACE – OPERAȚIUNI ASIMETRICE

În momentul de față, teoreticienii militari apreciază că armatele moderne necesită pregatire pentru a desfășura două tipuri de acțiuni militare: acțiuni specifice luptei armate și operațiuni altele decât războiul. Intrate în sfera domeniilor de acțiune ale armatelor de mult mai puțin timp decât domeniul acțiunilor de luptă specifice războiului, operațiunile altele decât războiul, denumite mai nou ‘operațiuni de menținere a stabilității‘ sau ‘operațiuni de stabilitate și sprijin’, se impun pentru a completa orice combinație a utilizării instrumentelor de putere ale statului atât înainte, în timpul sau după încheierea unui război sau conflict armat, ori fără a se ajunge la acesta.

Scopurile operațiunilor de stabilitate și sprijin constau în:

Descurajarea războiului;

Rezolvarea conflictelor;

Promovarea păcii;

Sprijinirea autorităților civile.

Spre deosebire de război (conflict armat) în care scopul strategic urmărit constă în înfrângerea adversarului și impunerea îndeplinirii obiectivelor strategice naționale, sau unei alianțe sau coaliții, acțiunile altele decât războiul, chiar cele care includ desfășurarea unor acțiuni de luptă, care la nivel tactic nu diferă de cele utilizate în război, urmăresc tocmai soluționarea situaților de criză fără a se mai ajunge la război, evitându-se astfel pierderile de vieți omenești, distrugerea de bunuri și suferințele populației ori cel puțin reducerea acestora la minim rezonabil.

În operațiunile de stabilitate, obiectivele, considerentele și constrângerile politice sunt primordiale față de cele militare, acțiunea militară nefiind componenta principală (în unele situații) a acțiunii de ansamblu și ca atare nici efectivele militare angajate nu constituie elementele principale, chiar dacă ele dețin întâietatea din punct de vedere al forței și capacității combative. Ca rezultat, acțiunile militare altele decât războiul se bazează pe reguli de angajare mult mai restrictive decât acțiunile de luptă specifice războiului; dacă în război adversarul este angajat în luptă oricând este posibil fără a se aștepta o provocare din partea acestuia, în acțiunile militare altele decât războiul se urmărește din contră o evitare a folosirii forței, de multe ori în dauna siguranței forțelor de menținere a păcii (exemplu capturarea forțelor de menținere a păcii daneze de către cele sârbe în Bosnia- Hertegovina).

Literatura de specialitate a delimitat o serie largă de operațiuni de stabilitate și sprijin din care doar o parte au o relevanță pentru subiectul nostru:

Asigurarea libertății de navigatie și survol;

Asistența acordată unei națiuni;

Combaterea terorismului;

Controlul armamentelor;

Impunerea de sancțiuni;

Lovituri cu obiectiv limitat și raiduri;

Sprijin militar acordat luptei antidrog;

Asistența umanitară și civică;

Sprijin militar acordat autorităților civile;

Evacuarea necombatanților;

Demonstrații de forță;

Protecția navigației;

Căutarea, salvarea, evacuarea;

Operații de pace;

Operații de sprijin intern;

Asistența umanitară externă.

La acest nivel al tipologiei operațiunilor altele decât războiul se impun o serie de precizări cu privire la relațiile de asimetrie ce apar. Am remarcat într-un subcapitol anterior că utilizând criteriul cadrului politic putem deosebi ca formă de conflict asimetric (conflict în forma de dispută sau problemă politică de nivel major în interesul securității internaționale, colective) acele operațiuni de stabilitate și sprijin care presupun ca actori pe de o parte un stat iar pe cealaltă parte o alianță multinațională (de preferat O.N.U. ca factor de decizie și cadru legal) adică un actor statal și unul suprastatal. În acest caz asimetria este la nivel conceptual, deoarece în cele mai multe cazuri elementele de putere ale actorului statal (care este subiectul operațiunii) sunt mai numeroase și mai relevante decât cele ale actorului suprastatal, acesta din urmă neavând voința politică în special și implicit mijloacele necesare de a se impune eficient.

În ceea ce privește ascendența obiectivelor politice sau militare asupra desfășurarii operațiilor de stabilitate se evidențiază o asimetrie actională: timp ce partea asupra căreia se aplică o operație de stabilitate ce implică forța (combaterea terorismului, controlul armamentelor, impunerea de sancțiuni, lovituri cu obiectiv limitat, evacuarea necombatanților, demonstrațiile de forță, operațiile de pace) o percepe ca pe o agresiune și acționează ca în cazul unui război de apărare, obiectivele politice direcționând acțiunile militare doar la nivel strategic, la nivelele subsidiare comandanții militari având independența acțională totală, din punct de vedere al părții care aplică o operațiune de stabilitate sau sprijin, obiectivele politice dețin supremația asupra obiectivelor militare, pe care le determină la toate nivelurile, de la cel strategic la cel tactic, iar independența comandanților de subunitate scade dramatic datorită implicațiilor politice negative posibile ale acțiunile comandate de ei.

În cadrul operațiilor de stabilitate se disting cu un statut aparte operațiunile de pace care sunt ”operații multifuncționale conduse imparțial, pentru sprijinirea unui mandat internațional legal, implicând forțe militare și agenții umanitare și diplomatice fiind destinate să asigure pe termen lung o rezolvare politică și alte condiții specificate în mandat”.În categoria acestora intră următoarele tipuri de operații:

De menținere a păcii;

De impunere a păcii;

De prevenire a conflictului;

De realizare a păcii;

Umanitare.

Misiunile care pot fi executate în cadrul acestor operații sunt: observarea, interpunerea de forțe, dislocarea preventivă, avertizarea timpurie, supravegherea, sancțiuni, embargou, etc.

O caracteristică de bază a acestor tipuri de misiuni și implicit a operațiunilor de pace și de stabilitate constă în faptul că spre deosebire de operațiile clasice care sunt legate de prezența unui inamic și se desfășoară potrivit principiilor și legilor luptei armate, acestea nu vizează un adversar anume și se desfășoară după alte reguli cu un caracter mult mai vag și în general preventiv.

În acest aspect constă dificultatea majoră a operațiilor de pace. Forța militară și civilă implicată într-o operație de pace trebuie să-și asume o serie de dezavantaje tactice (sau asimetrii negative) în detrimentul siguranței acțiunior și protecției personalului, ce pot fi exploatate cu ușurință de eventualele forțe ostile:

Forța de impunere nu poate avea inițiativa folosirii violenței armate (excepție operația de impunere a păcii), dar are dreptul la legitimă apărare, respectându-se regulile de angajare și recurgere la forță;

Operațiile de acest gen se caracterizează prin transparența totală privind componența, structura, valoarea, dispunerea forțelor participante și misiunile acestora. Spre deosebire de o operație clasică în care beligeranții se dispun mascat, în poziții favorabile, păstrând secretul asupra structurii, valorii, componenței forțelor armate implicate, într-o operație de pace, forțele multinaționale trebuie să poarte semne distinctive, să se dispună la vedere devenind astfel foarte vulnerabile la un atac; un inamic poate exploata cu ușurintă aceste asimetrii negative care pentru el sunt esențiale în asigurarea succesului;

Regulile de angajare respectă principiul proporționalității, care nu asigură eliminarea pericolului.

Prin cele enumerate mai sus nu am vrut neapărat să demonstrez că operațiunile de pace reprezintă forme ale războiului asimetric ci că conțin suficiente elemente de asimetrie normativa și actională care să le modeleze ca pe o componentă a antirăzboiului adică a sintagmei pe care Toffler a considerat-o ‘război pentru prevenirea războiului’ , singurul considerat de către Machiavelli ca fiind justificat. Antinomia în termeni este evidentă și poate tocmai exotismul termenului îi face pe unii specialiști să afirme că acesta va fi războiul viitorului (cel puțin prin justificare).

O altă provocare a viitorului cu implicații asimetrice și cu o aplicabilitate largă în operațiile pentru pace dar și în acțiunile militare clasice sunt armele neletale. Ineditul acestora nu este puterea de distrugere ci modul de abordare al acțiunii de forță militare care pune accentul pe factori adiacenți factorilor de distrugere clasici, general acceptați.

Armele neletale au scopul de a cauza distrugeri care afectează personalul sau echipamentele, astfel încât să fie mai puțin capabil sa-și îndeplinească în mod adecvat misiunile încredințate, urmarindu-se în același timp reducerea efectelor colaterale neașteptate. Armele neletale pot fi folosite pentru a lipsi de abilitățile fizice sau mentale materialul sau personalul, fără a se trece dincolo de bariera morții.

Până aici absolut nici un element nu ne poate aprinde scânteia unei impresii agresive asupra armelor neletale; dar acestea ridică o serie de probleme foarte solicitante privind modul în care acestea pot fi utilizate în conflictele actuale. De ce? Pentru că scopul lor scoate în evidență faptul că efectul rezultat este de multe ori mai distrugător decât cel intenționat în anumite circumstanțe.

În categoria armelor neletale intră următoarele grupe funcționale: dispozitive de reținere, dispozitive de orbire, marcatori, proiectile nepenetrante, căptușeli optice, tehnici de destabilizare a solului, superadezivi și lianți, modificatori ai combustiei, substanțe urât mirositoare. Acestea se concretizează în sisteme electromagnetice, sisteme acustice și optice, agenți chimici și biologici, arme balistice neletale.

Și totuși, unde este asimetria? Aceasta nu poate fi ușor sesizată. Inițial ea apare din saltul calitativ pe care-l presupune conceperea și întrebuințarea acestora față de un adversar care nu are posibilitatea să le folosească; dar aceasta nu ar fi neapărat o asimetrie fiind multiple exemple de adversari care folosesc mijloace diferite de luptă. Asimetria majoră care ne privește se formează în jurul efectului psihologic major pe care-l generează adversarilor. Aceștia având unele informații asupra uzitării acestor mijloace își creează un imens complex de inferioritate mai ales datorită lipsei distrucției fizice și a luptei armate concrete care este înlocuită de o așteptare a eliminării potențialului combativ a unui beligerant și a acceptării de către acesta a înfrângerii fără a se fi ajuns la luptă.

Uneori însă, armele neletale pot fi folosite doar ca un preambul al utilizării armelor clasice. Ele pot avea rolul de imobilizare acțională și ulterior de eliminare totală fizică a mijloacelor de luptă sau adiacente. Utilizarea acestora complementar cu armele inteligente este în sine asimetrică deoarece presupune asocierea unor arme sofisticate de ultimă generație cu idei simple de non distrucție care exclud eliminarea fizică. Dar totuși tentația de a le utiliza în scopul de a pregati acțiunea armelor de distrugere este prezentă în mintea oricărui comandant militar.

Singura posibilitate în care este văzută utilizarea acestor arme având ca scop doar reducerea potențialului combativ al unui adversar sau subminarea voinței acestuia sunt operațiunile pentru pace unde regulile de angajare sunt foarte restrictive iar protejarea vieții este un deziderat decisiv. Încercările de a stăpâni populația civilă fără a-i aduce atingere vieții sunt numeroase iar armele neletale au un rol extrem. Nu puține sunt vocile care predică despre o forță neletală de impunere a păcii .Până atunci însă ne vom mai reîntâlni de multe ori cu armele neletale ca mijloace de amplificare a forței de distrugere a armelor clasice.

În concluzie amintirea în același context a operațiilor pentru pace ca acțiuni asimetrice și a armelor neletale ca mijloace asimetrice nu are decât rolul de a ne atrage atenția asupra importanței aspectelor disproporționante pe care le capătă lumea contemporană. Scenariul care se prefigurează este din ce în ce mai complex iar împletirea asimetriilor de orice natură va fi din ce în ce mai frecventă.

CAPITOLUL 3

RĂZBOAIE ASIMETRICE CONTEMPORANE

3.1. RĂZBOIUL DIN IUGOSLAVIA (24 MARTIE- 10 IUNIE 1999)

Războiul din Iugoslavia din 1999 a fost perceput în acea perioadă de către mass- media internațională și comunitatea politico- militară mondială mai degrabă ca un război disproporționat și nu unul asimetric; deși la prima vedere diferența dintre cei doi termeni nu există putem descoperi totuși în sensul acestora câteva elemente care să ne edifice asupra lor.

În primul rând ‘disproporționalitatea’ a fost aleasă pentru a caracteriza acest conflict ca urmare a diferențelor majore cantitative și calitative între forțele armate implicate, ea răsfrângându-se asupra întregului caracter al războiului, celelalte caracteristici ale sale fiind omise în mare parte, dar servind totuși ca model pentru adaptarea acțiunilor militare asimetrice în viitor.

Războiul din Kosovo, cum a mai fost denumit, deși s-a desfășurat împotriva întregului stat Iugoslav a devenit atipic dupa modul lui de îndeplinire față de modelul clasic. Dar pentru a întelege mai bine specificul acestui război este necesar să amintim câteva elemente istorice care îl condiționează și îl preconizează.

În primul rând, războiul din Kosovo este ultimul din seria războaielor iugoslave (balcanice) începute în 1991 odată cu secesiunea Sloveniei și Croației, urmat de războiul din Bosnia (1992) și războiul croato-musulman din aceeași provincie (1994). Caracterul de conflicte de mică intensitate al acestora a fost amplificat însă de puternicele implicații nationaliste, etnice și religioase precum și de ‘imflamarea’ întregii zone balcanice care s-a destabilizat grav, inducând o stare de insecuritate țărilor vecine, grave prejudicii economice dar și pericolul extinderii conflictului în Albania și Macedonia sau amplificarea fenomenului de crimă organizată din zonă, odată cu renașterea sentimentelor naționaliste extreme și intențiilor separatiste ale unor comunități locale.

Factorii enumerați mai sus precum și gravul colaps al statului albanez (economic, politic) și instalarea anarhiei generale au favorizat tranzitarea spre Kosovo a unor cantități importante de arme care au permis grupului paramilitar U.C.K. (ce urmărea independența regiunii față de autoritatea sârbească) să-și intensifice acțiunile împotriva prezenței armatei sârbe în zonă.

Represiunea sârbă nu s-a lăsat mult asteptată, ea combinând acțiunile clasice de luptă împotriva U.C.K. cu o veritabilă purificare etnică la adresa comunității albaneze. Agravarea situației conflictuale dar mai ales a celei umanitare (refugierea unui număr important de albanezi în regiunile vecine extraiugoslave) a impus intervenția N.A.T.O. împotriva statului sârb concretizată într-un război.

Războiul din Iugoslavia a devenit în acel moment exponentul uneia din cele mai disproporționate confruntări contemporane care ne imresionează însă prin modul în care s-au îmbinat într-un mod dramatic atât de multe aspecte ale unui conflict modern: purificarea etnică, acțiunile de guerilă, campania aeriană, războiul informațional.

Din punct de vedere doctrinar, conform strategiei americane, în care tema centrală rămâne acea a luptei aeroterestre se aplică concepția care îmbină conținutul războiului de mică intensitate (subconvențional) cu cel al războiului de intensitate medie. Din punct de vedere politico-militar războiul este văzut ca o modalitate de promovare a intereselor politice în cadrul unei alianțe politico-militare.

Ca orice război și acesta a avut un scop politic și implicit unul militar. Scopul politic a fost apărarea drepturilor omului realizabil prin atingerea urmatoarelor obiective:

Încetarea imediată a ostilităților și retragerea trupelor sârbe din Kosovo;

Acceptarea imediată a unui acord ;

Acceptarea unei forțe internaționale de pace N.A.T.O. în Kosovo.

Scopul militar s-a concretizat în următoarele cerințe:

Distrugerea capacității de luptă a armatei iugoslave;

Distrugerea principalelor capacități economice și comunicațiilor;

Influențarea moralului trupei și populației sârbe.

Nu voi încerca să discut în acest subcapitol obiectivitatea acestor scopuri politico-militare și nici conținutul lor veridic sau premisele pe care s-au bazat ci doar modul în care s-au relevat și au fost executate. Important este că ele au impus direcția și modul de desfășurare al războiului.

Ca evidențiere a noului tip de război asimetric, unui adversar i se vor îndrepta întotdeauna pașii spre un haos total care se va traduce prin instaurarea și menținerea unei permanente stări de dezordine. Scopurile militare enumerate mai sus converg spre acest deziderat. Ele urmăresc în acest context erodarea autorității și legitimității organelor supreme ale statului, influențarea decisivă a deciziilor la toate nivelurile, afectarea capacității de a organiza o ripostă adecvată și eficientă în fața presiunilor și a amenințărilor de toate tipurile aplicându-se strategii de afectare imagologică a populației. Se urmăresc de asemenea rupturi iremediabile între elitele politice, culturale și mase, acționându-se pentru dezbinarea acestora.

Din punct de vedere strict militar, Iugoslavia a perceput această agresiune -asimetrică – prin prisma raportului de forțe (exprimate în puterea militară) în timp ce N.A.T.O. a văzut-o ca pe o asimetrie de cunoștinte, tehnologii și informații, precum și de capacități de operaționalizare a acesteia.

Elementele conceptuale prezentate mai sus s-au relevat în diverse moduri în desfășurarea războiului. Războiul a implicat atacul de către cea mai puternică alianță militară a momentului a statului sârb, cu cele mai moderne mijloace de luptă care au existat vreodată exceptând armele nucleare, pentru a impune, a pedepsi și a determina supunerea.

S-au putut observa manifestări ale tuturor componentelor războiului informațional pe care l-am argumentat în capitolul anterior ca fiind asimetric dar putem remarca și diverse tipuri și forme de asimetrie proprii războiului din Iugoslavia.

Războiul informațional a debutat odată cu campania mediatică anti sârbească, și în special anti Miloșevici, combinată cu acțiuni imagologice puternice de influențare a opiniei publice internaționale dar mai ales a populației civile sârbe pentru a o instiga împotriva liderului sârb. Această formă de agresiune a fost continuată pe durata întregului război fiind coroborată cu acțiuni clasice de distrugere (ce presupun arme de ultimă generație) incluse în războiul de comandă control în cadrul căruia sârbii au fost în mare masură depășiti. Deasemenea au fost prezente în mare măsură și acțiunile specifice războiului electronic, loviturile de acest gen fiind foarte frecvente, dar și războiul economic concretizat printr-o blocadă petrolieră. Ca element de noutate față de alte conflicte contemporane, a fost războiul în sfera relității virtuale, care deși redus ca intensitate și efecte acționale de ordin specific, a reprezentat o premieră și s-a transpus mai mult în cadrul acțiunilor mediatice și psihologice, atacul în sine al hakerilor sârbi asupra site-urilor oficiale ale instituțiilor occidentale fiind limitate ca forță.

Asimetria de forțe impusă de alianța occidentală a determinat o reacție sârbească de subminare a acesteia dar tot prin mijloace asimetrice, originale. Dacă sârbii ar fi reacționat într-o manieră similară atacurilor prin acțiuni de forță, de contraatac, războiul s-ar fi transformat în unul clasic simetric. Singura posibilitate de a face față tăvălugului NATO de către sârbi, a fost practic de a se eschiva de posibilitătile tehnice ale mijloacelor militare adverse; această cerință s-a realizat prin renunțarea parțială la mijloacele tehnice vulnerabile și la comunicațiile cu intensitate și flux mare de informații, prin adoptarea mobilității sporite a apărării antiaeriene, a mascării intense a obiectivelor importante, prin modalităti de înșelare a senzorilor rachetelor, dar mai ales a mijloacelor militare invulnerabile la tehnicile de contracrare inamice (tunuri antiaeriene și nu rachete dirijate, radare de generație foarte veche care nu mai erau de mult luate în considerare de forțele NATO). Ceea ce a stârnit poate ironia comunității militare internaționale a fost modalitatea asimetrică prin simplitate și eficiență a sârbilor care înșelau senzorii de căldură și metale ale rachetelor antiblindate prin grămezi de metale încalzite în foc și mascate în clădiri distruse. Strategia adoptată de a se apăra doar de atacuri a fost binevenită, o reacție diferită putând genera o acțiune și mai fermă a NATO.

O altă metodă asimetrică, de ordin operațional folosită de sârbi a fost îndreptarea maselor de refugiați albanezi spre exteriorul Serbiei îngreunând foarte mult o eventuală intervenție terestră aliată. Deasemenea, amenințarea tacită cu un război de gherilă în cazul unei intervenții terestre a avut un aport semnificativ la decizia finală NATO de a nu interveni. Metodele asimetrice sârbesti se remarcă în special prin simplitate și prin inspirarea din acțiunile militare ale aliaților în războiul din Golf.

Ceea ce a surprins în mod decisiv la acest conflict a fost nu numai asimetria inițială ce s-a configurat din primele momente ca fiind net favorabilă NATO ci mai ales metodele asimetrice de rezistentă ale forțelor sârbe care au afectat într-un mod uimitor raportul de forțe. Finalul conflictului nu s-a prefigurat la finalul ostilităților militare care se părea că nu au nici un efect semnificativ, ci mai târziu, dovedindu-se că răbdarea aliaților a avut rezultatele așteptate iar caracterul de uzură al bombardamentelor și-a dovedit eficiența într-un târziu. Mai mult rezultatul final nu a fost doar efectul acțiunilor militare ci mai ales al acțiunilor adiacente din cadrul componentelor războiului informațional, răsturnarea regimului Miloșevici făcându-se prin afectarea voinței populației sărbe.

3.2. RĂZBOAIELE DIN GOLF ( 1991, 2003)

Două perioade diferite și aceeași schemă de confruntări: în acest fel ni se prezintă războaiele antiirakiene, războaie care au reprezentat din anumite puncte de vedere momente de cotitură în istoria evoluției conflictelor militare.

În 1991, Războiul din Golf a fost cântecul de lebădă al forțelor armate și al generalilor care se instruiseră în stilul războiului de al doilea val. Începând cu acest război, conflictele militare contemporane au trecut la un nou stadiu al dezvoltării, dramatic diferit de ceea ce se cunoștea până atunci.

Premisele acestui război se pot distinge foarte ușor în istoria recentă a Irakului și a regiunii (în special conflictul irakiano-iranian și urmările acestuia) dar se concretizează în momentul 2 august 1990 când trupele irakiene ocupă Kuwaitul în numai câteva ore, spulberând mica armată a acestuia. Motivațiile conducătorului irakian Saddam Hussein au fost pe atât de elaborate dar pe atât de puerile în ochii comunității internaționale care s-a grăbit să ia atitudine față de atac și ajutată de rezoluțiile Consiliului de Securitate O.N.U. s-a coalizat în jurul S.U.A. (reunind 38 de state) pentru a elibera mica țară petrolieră. Nu ne interesează acțiunile politice din jurul acestui conflict ci numai modul de desfășurare al ostilităților militare, cu totul și cu totul nou pentru acel moment.

Dincolo de cifrele seci care ne prezintă un tablou al raportului de forțe după unii echilibrat dupa alții favorabil uneia din parți prin prisma numărului în sine sau a valorii calitative a tehnicii militare, ceea ce atrage atenția în special este modul de folosire al acestora, concepția de ducere a luptei, transpusă în bătălia aero-terestră.

Din momentul în care forțele aliate au început să se adune în Golf, Saddam s-a pregătit pentru un conflict care nu avea să aibă loc niciodată. A construit mijloace de apărare masive, similare cu cele instalate de francezi pe Linia Maginot între cele două războaie mondiale. Saddam nu părea să înteleagă decât războiul în tranșee inspirat din carnagiul primului război mondial și propria sa experiență împotriva Iranului.

Dispozitivele și structurile militare irakiene, laborios construite în urma acumulării experienței din timpul conflictului cu Iranul ar fi produs probabil mândrie oricărui comandant militar din primul război mondial, fiind realizate cu scopul precis de a transforma inevitabila confruntare terestră într-un război de uzură. Acesta a fost astfel conceput încât să întârzie cât mai mult ofensiva adversarului și să-i producă pierderi cât mai mari până la contactul propriu zis cu forțele proprii și cuprindea: un aliniament AT continuu de escarpe și contraescarpe precum și dune artificiale de 3-4 metri, urmate de șanțuri AT pline cu recipienți de petrol pentru a li se da foc, baraje de mine explozive cu o adâncime de 500-1000 metri, rețele de sârmă, amplasamente îngropate pentru tancuri și locașe de tragere pentru mitraliere, mijloace de tragere AT cu ochire directă.

De la bun început, forțele coaliției au fost hotărâte să nu lupte cu Saddam conform popriilor lui termeni, deși analiștii militari ai vremii se așteptau la un conflict de uzură iar mass- media internațională anunța o confruntare cu pierderi serioase de ambele părți în stilul războaielor mondiale. Aceasta însemna să folosească toate echipamentele disponibile și din arsenalul aliat pentru a garanta că din clipa lansării primului atac aerian forțele lui Saddam aveau să fie asurzite, amuțite și orbite. Era o sarcină provocatoare necesitând desfășurarea unor echipamente până atunci secrete, care aveau să fie folosite pentru prima dată într-o confruntare.

Războiul care se contura în deșert reprezenta din multe puncte de vedere antiteza războiului din Vietnam. Spre deosebire de acel război lung și murdar care fusese un asemenea eșec pentru SUA, autoritățile americane erau hotărâte ca de această dată conflictul să se consume cu convingere și certitudine. Prin prisma acestui deziderat s-a elaborat la Pentagon doctrina Powell ce presupunea: definirea obiectivului, aducerea în acțiune a forțelor masive și începerea numai a acelor bătălii ce puteau fi câstigate. O condiție esențială era sprijinul politic și public înaintea începerii conflictului.

Tipul acesta de război propus de generalul Collin Powell, comandantul șefilor Statului Major Interarme, semăna foarte puțin cu modelul conflictelor de la sfârșitul secolului XX care tindeau să fie murdare, sângeroase și cu rezultate nesigure; iar șansele sale de succes păreau a fi asigurate de folosirea noilor arme și sisteme care nu mai fuseseră niciodată testate în luptă, echipamente care furnizau mai multe informații, date și putere de foc decât oricând în istoria militară.

SUA și aliații săi au dus simultan două tipuri de război absolut diferite împotriva Irakului. Mai exact au aplicat două forme de război, una de tip al doilea val, cealaltă de tip al treilea val. Irakul a privit neputincios cum “mama tuturor bătăliilor” pe care o promitea Occidentului se întorcea împotriva sa, demonstrându-și inutilitatea în fața noilor tehnologii și metode de agresiune pe care le propuneau aliații.

De la bun inceput (17 ianuarie 1991) s-au lansat două campanii aeriene (deși integrate și greu de sesizat separat) care au constat în bombardarea neîncetată a pozițiilor armatei irakiene prin covoare de bombe “tâmpe” provocând ample distrugeri și victime, iscând debandadă și demoralizând atât trupele irakiene din linia 1 cât și gărzile republicane de sprijin, pregătindu-se astfel câmpul de luptă pentru cei o jumătate de milion de infanteriști aliați pregătiți să atace. Această modalitate de luptă cu efect ucigător maxim a fost bine înțeleasă de ambele tabere. Era un masacru industrializat general acceptat ca fiind necesar pentru cel care avea posibilitatea să-l execute. Ceea ce face însă notă discordantă cu cele cunoscute de militari până în acel moment era campania aeriană împotriva conducerii militare și politice irakiene purtată cu armamente de cea mai înaltă tehnologie. Acesta a fost războiul pe care o lume întreagă l-a privit uimită la TV. Pentru populație el a fost un război curat îndreptat împotriva unor obiective militare cu o precizie chirurgicală și cu minime “pagube colaterale”. Vedetele incontestabile au fost rachetele de croazieră, bombele ghidate prin laser sau avioanele invizibile radar, parcă desprinse din cărtile SF. Dincolo de acestea se remarcă modul lor de folosire împotriva autorităților irakiene, urmărindu-se practic decapitarea conducerii, distrugerea senzorilor și reducerea la minimum a comunicațiilor militare. Distrugând organizarea armatei irakiene și impunându-i lipsa oricărei coerențe a acțiunilor unităților ei militare se ușura sarcina forțelor terestre aliate care urmau să elibereze Kuwaitul.

Irakienii erau profund șocați când după un război de opt ani cu Iranul în care experimentaseră toate metodele clasice de ducere a acțiunilor de luptă (până la folosirea armelor chimice) și în care aruncaseră practic eșaloane întregi în luptă acceptând doar un simplu front al acțiunilor militare erau obligați să accepte că nu mai cunoșteau regulile jocului. Linia frontului se multiplicase și împrăștiase; ea nu mai era acolo unde se ducea bătălia principală, chiar și aceasta mutându-și centrul de greutate. Frontul se găsea acum în spate, laterale și în aer întocmai cum pretindea doctrina luptei aero-terestre. Amenințarea putea sosi din orice direcție mai ales în condițiile în care supremația aeriană era deținută de aliați iar apărarea antiaeriană irakiană nu prea avea multe de spus. Loviturile aeriene și la sol cu rază lungă de acțiune erau folosite pentru a bloca sau interzice mișcarea forțelor următoare ale inamicului limitându-i capacitatea de manevră sau sprijinul logistic. Lanțul de comandă al inamicului trebuia distrus prin întreruperea comunicatiilor iar dezideratul principal era determinarea intențiilor sale și împiedicarea cunoașterii de către acesta a intențiilor aliaților. Pentru a se realiza toate aceste cerințe erau imperios necesare integrarea operațiilor navale, aeriene și terestre.

Elementul de spectacol al acestui război a culminat odată cu începerea bătăliei de 100 de ore pentru eliberarea Kuwaitului (24-28 februarie 1991), luptă preponderent terestră sprijinită intens de forțele aeriene și navale care curățau practic terenul din fața infanteriștilor. Operațiunea în sine a fost îndelung pregătită, reunind și acțiuni psihologice, imagologice, mass media, toate cu scopul clar de a înșela apărarea irakiană asupra intențiilor aliaților care au manevrat flancurile apărătorilor.

Această succintă prezentare a conflictului ne ajută în demersul nostru de a califica asimetria acestui război ca fiind relevantă sau nu. Indiferent de concluzia noastră trebuie acceptat din start că acest conflict a marcat o cotitură esențială în modul de purtare al unui război, impunând noi metode și tehnici de acțiune sau mai bine spus o nouă modalitate de abordare a acestuia.

Mergând pe firul raționamentului prezentat anterior putem considera asimetria acestui conflict în funcție de câteva criterii relevante: cadrul politic, forțe și mijloace, dimensiunea temporală și spațială, dimensiunile războiului.

În ceea ce priveste cadrul războiului, el este de natură să ne impresioneze prin opoziția dintre un stat –Irakul- și alianța de 38 de state reunite în jurul SUA care ne-ar face să credem în primă instanță că raportul era în defavoarea statului arab. Nu trebuie să uităm însă așa cum am mai precizat anterior că o alianță nu presupune neapărat o implicare a tuturor factorilor de putere a statelor membre ci mult mai puține resurse în raport cu interesul manifestat față de conflict. În acest sens remarcăm implicarea aproape totală a SUA care a participat cu mai mult de jumătate din forțele participante alături și de Franța și Marea Britanie. Legitimarea oferită de ONU acestei alianțe determina blamarea totală a statului irakian care a refuzat în primă instanță orice dialog, fiind condamnat de către toți actorii scenei politice internaționale. Din acest punct de vedere sesizăm ca situația Irakului nu a fost singulară în istoria recentă și nu relevă totuși o asimetrie de esență deși încadrarea în sintagma “singuri împotriva tuturor” ne-ar împinge să susținem această idee.

Raportul de forțe creat la începutul ostilităților a fost îndelung discutat, prezentând o situație numerică fără motive de îngrijorare pentru vreuna din părți. De ce? Pentru că Irakul avea conform datelor oficiale a patra armată din lume ca număr de militari și tehnică de luptă iar împotriva ei s-au coalizat forțe echivalente. Ceea ce a înclinat însă drastic balanța este de altă natură respectiv: valoarea și determinarea militarilor, valoarea corpului de comandă, tehnologia implicată (tehnologia irakiană era în general învechită spre deosebire de cea a aliaților care era de ultimă oră) și mai presus de toate modalitatea de concepție a acțiunilor militare.

Dimensiunea temporală s-a manifestat printr-o creștere a duratei pregătirii acțiunilor militare în folosul creșterii intensității acțiunilor militare odată cu scăderea timpului acordat acestora. În acest fel s-a contracarat intenția irakienilor de a se angaja într-un război de uzură, partea finală a războiului transformându-se într-un război fulger, dar de natură contemporană. Presiunea imensă a forțelor terestre aliate și rezistența slabă irakiană a fost rodul perioadei lungi de atacuri aeriene și de bombardamente împotriva forțelor irakiene și mai ales împotriva conducerii acestora. În acest caz nu descoperim decât o asimetrie de intenții foarte normală dar care a impus și aici un câstigător detașat.

Dimensiunea spațială relevă o asimetrie clasică: forțe armate care luptă pe teren propriu împotriva unor forțe nevoite să se deplaseze într-un mediu ostil, greu adaptabil necesităților la o distanță foarte mare de teritoriul propriu. Teoriei clasice care spune că forțele care luptă la ele acasă sunt avantajate de cunoașterea spațiului în care se dispun a fost contracarată de imensul demers logistic și informațional care a fost făcut pentru ca forțele aliate să dețina avantajul și în acest spectru.

În privința dimensiunilor în care se purta războiul se remarcă foarte facil ascendentul aliaților în mediul terestru, aerian și naval unde cel puțin forțele irakiene aveau o reprezentare demnă de luat în considerare, dar care nu s-a manifestat relevant datorită incapacității factorilor de decizie irakieni sau incapacității tehnologice sau numerice; totuși acest ascendent aliat putea fi contracarat prin mijloace specifice cel puțin într-o anumită măsură, chiar fără a asigura succesul. În ceea ce privește dimensiunea cosmică ea era cunoscută militarilor irakieni dar total inaccesibilă. În acest sens ea a oferit aliaților un avantaj decisiv în configurarea superiorității comunicaționale dar mai ales a spionajului. Elementul de absolută noutate care a afirmat acest conflict ca fiind asimetric, deschizând o serie largă de posibilități în războaiele ulterioare, a fost însă apariția dimensiunii informaționale care a participat la succesul acțiunilor militare, contribuind decisiv la superioritatea aliaților.

Pentru prima dată într-un conflict militar, s-au făcut afirmații de genul: “am dobândit superioritatea informațională”. O expresie oarecum unicat până în acel moment. Dar ce presupunea aceasta? Însemna că aliații reușiseră prin mijloace specifice războiului informațional aflat în acel moment în faza de concepere sau de experimentare să controleze toate sursele de informații irakiene odată cu culegerea datelor esențiale despre aceștia. Practic irakienii aflau exact ceea ce-și doreau inamicii să afle prin intermediul mass media (folosindu-se de presă prin manipularea acesteia), acțiunilor psihologice și electronice deopotrivă. Toate aspectele comenzii și controlului armatei irakiene au fost vizate, efectele obținute având un impact decisiv asupra desfășurării acțiunilor militare în general. Apariția acestei dimensiuni, de neconceput pentru irakieni pentru că nu le era cunoscută nici măcar comceptual a fost însumată cu superioritatea categorică în spectrul aerian și naval unde forțele irakiene nu se manifestau în nici un fel, toate culminând cu obținerea inițiativei totale în mediul terestru.

Acest ultim criteriu, cel al dimensiunii de desfășurare a războiului poate fi considerat prioritar în determinarea caracterului asimetric al războiului din Golf. Cum altfel poate fi denumit decât asimetric un război purtat între un beligerant care deține supremația în toate cele cinci medii (terestru, aerian, naval, cosmic, informațional) și unul care cu greu se manifestă într-unul singur (terestru), mai ales atunci când apariția dimensiunii informaționale schimbă dramatic regulile jocului general acceptat, schimbând pentru totdeauna evoluția artei militare.

Acest conflict poate fi demonstrat ca fiind asimetric numai pornind de la prezumția (reducere la absurd) că dacă forțele aliate ar fi acționat în mod clasic conform principiilor tradiționale ale Războiului Rece, ar fi determinat o confruntare simetrică desfășurată de-a lungul unui front comun general acceptat.

Dar poate mult mai interesant și mai spectaculos decât primul război din Golf a fost următoarea confruntare din aceasta zonă din 2003. De data aceasta obiectivul războiului a căpătat un caracter total și anume de doborâre definitivă a regimului Saddam Hussein spre deosebire de primul război când s-a urmărit doar eliberarea Kuwaitului, pretext servind refuzul regimului de a renunța la presupusele arme de nimicire în masă sau la susținerea terorismului.

Dacă în prima confruntare liderul irakian a comis toate greșelile posibile din abecedarul oricărei academii militare, în acest conflict soarta armatei irakiene părea pecetluită de la bun început: nu dispunea de o forță aeriană, apărarea antiaeriană a fost practic neutralizată de aviația anglo-americană, armamentul era depășit iar moralul soldaților era la pământ. În aceste conditii armata anglo-americană își propunea îndeplinirea scopului războiului printr-o acțiune fulger care avea ca țintă Bagdadul, concomitent cu încercarea de a-l lichida pe liderul irakian prin lovituri aeriene și de a distruge comanda armatei. Pe de altă parte armata irakiană, în urma experienței acumulate în primul război din golf, își propunea două obiective strategice:

Prelungirea războiului cât mai mult posibil;

Provocarea unui număr cât mai mare de pierderi inamicului, fără a genera astfel distrugerea rezistenței proprii.

Conducătorii militari irakieni acumulaseră o vastă experiență în privința modului de acțiune american:

SUA vor obține controlul calificat al spațiului aerian în 24 de ore de la declanșarea unui război aerian de mare intensitate ;

SUA vor distruge toate instalațiile și echipamentele de comunicații strategice din primele ore ale războiului;

După izbucnirea războiului, SUA vor detecta, ataca și nimici orice formațiune aflată la sol sau în repliere strategică și orice concentrare de trupe irakiene aflate în teren deschis;

SUA vor înfrange forțele terestre irakiene angajate în lupte în teren deschis, mai ales în desert.

Pornind de la aceste principii generale liderii irakieni au adoptat următoarele obictive generale:

Întârzie inamicul;

Provoacă-i pierderi cât mai repede;

Forțează-l să poarte bătăliile în zone urbane;

Permite forțelor proprii deja desfășurate pe pozițiile lor să lupte fără a avea nevoie de comandă și control strategic sau informații.

Acționând în acest sens se considera că moralul coaliției poate fi afectat considerabil, eventualele pierderi majore înregistrate într-un conflict prelungit cu caracter de luptă de guerilă urmând să reconsidere angajamentul aliaților în acest război. Luând în calcul considerentele de mai sus și ținând cont de avantajele numerice și calitative ale aliaților se preconiza un război de scurtă durată cu un pronunțat caracter de asimetrie în favoarea forțelor atacatoare care tindeau să dețină avantajul în toate mediile.

Indiferent de rezultatul războiului deja cunoscut, este demnă de remarcat intenția irakiană dealtfel chiar dusă la bun sfârșit de a atrage avantajul de partea ei prin adoptarea unor tactici și procedee asimetrice de ordin acțional și de ce nu, legal sau moral pentru a contracara superioritatea anglo- americană.

În primul rând atragerea forțelor anglo-americane în lupte urbane era de dorit pentru a reduce sau chiar anihila avantajul tehnologic al acestora, ținând cont că forțele irakiene acționau sub acoperirea terenului cunoscut. Transformarea războiului fulger inițiat de aliați într-o confruntare fragmentată, pe zone urbane ar fi dus în timp la epuizarea resurselor de voință și moral al acestora. Tacticile și tehnicile la care s-ar fi făcut recurs presupuneau un număr mai mare de militari și implicit resurse de amploare. În schimb irakienii nu ar fi fost extrem de stingheriți de lipsa comenzii strategice sau a comunicațiilor, astfel de acțiuni presupunând o independență acțională sporită.

Din alt punct de vedere, războiul își schimba înfățișarea luând forma unei înșiruiri de atacuri sinucigașe sau cu caracter terorist. Vicepreședintele irakian Taha Yassin Ramadan le-a cerut irakienilor și arabilor “să-i urmărească pe inamicii” americani și englezi “până la ei acasă” spunând că “…nu există nimic legal sau ilegal în a te apăra. Vom recurge la toate mijloacele posibile pentru a ucide inamicul care încearcă să ne ocupe pământul și ne îndemnăm poporul nostru și toate popoarele arabe să urmărească inamicul până la el acasă…”. În acest fel se dădea undă verde unor atacuri cu caracter terorist, multiplicând spectrul amenințărilor asimetrice la adresa forțelor anglo-americane care aveau să facă față unui val de atentate sinucigașe dar și unor agresori care utilizau frecvent perfidia prin mascarea în rândul civililor sau prin încercări false de a se preda cu scopul de a produce pierderi sau de a insufla nesiguranța în rândul militarilor occidentali, precum și portul unei ținute civile pentru a răspândi confuzie.

Putem remarca o evoluție ce poate ține mai mult de filosofia războiului, a acestui conflict, de la un război asimetric împotriva terorismului (așa cum a fost prezentat în mass-media internațională) într-un clasic război local cu implicații globale fără precedent în istorie (în special de natură economică, centralizate în jurul controlului resurselor de petrol mondiale), ulterior într-un conflict din nou asimetric de data aceasta mult mai murdar și mai costisitor. Dacă asimetria inițială era mai mult de natură conceptuală opunând state democratice unei dictaturi care susținea terorismul, acum simetria era acțională și morală ea presupunând angajamente serioase de ambele parți dar mai ales o redistribuție a avantajelor și dezavantajelor pe câmpul de luptă (ceea ce pentru irakieni era ușor de realizat – camuflarea în masa de populație civilă și atacarea forțelor aliate – pentru anglo-americani era un coșmar, totul transformându-se într-o misiune imposibilă).

În acest gen de conflict care din fericire nu a luat amploare continuând doar să mărească rolul măsurilor de protecție a trupelor și de siguranță a acțiunilor, ascendentul asupra dimensiunii informaționale (determinante în primul război) nu mai are o relevanță atât de mare în desfășurarea acțiunilor militare; acum informația utilă, la nivel local, se disipează, se sparge într-o multitudine de elemente imposibil de controlat. Ea se manifestă doar în controlul informațiilor ce se scurg spre opinia publică internațională, având rolul de a îndrepta atenția publicului de la anumite aspecte mai puțin plăcute ale războiului, și de a o focaliza spre succesele repurtate. În acest sens putem remarca că nu a existat o disproporționalitate a controlului informațiilor de interes general, guvernul irakian păstrându-și abilitatea de a susține o propagandă puternică internațională, profitând de unele disfuncții între țările occidentale.

Demersul meu de a încerca să demonstrez că cele două războaie din Golf au fost asimetrice ar putea fi inutile în condițiile în care mass-media internațională sau teoreticenii militari le-au caracterizat sau nu ca atare; de aceea am încercat să surprind tocmai acele aspecte care nu au fost sesizate de publicul larg deoarece dincolo de caracteristicile evidente ale conflictelor din Golf există o multitudine de atribute care le detașează clar de mulțimea conflictelor din ultima perioadă. Ne surprinde în acest sens tocmai îmbinarea dintre caracteristicile unor războaie clasice de mică amploare cu implicațiile de anvergură ale conflictelor mondiale de natură politică, economică, socială, religioasă sau rasială. Faliile majore care s-au răsfrânt în acea zonă au descoperit spre exploatare atât asimetrii cu specific militar cât și de natură mai apropiată vieții noastre de zi cu zi. Multitudinea războaielor simultane dar și colaterale declanșate, nu ne lasă nici un dubiu asupra caracterului de unicat al acestui război.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

La finalul acestei dezbateri pe tema războiului, în special a noului tip de război –asimetric- care se prefigurează a-și forma un statut cu totul și cu totul aparte în doctrinele militare atât de facto cât și de jure, nu-mi rămâne decât să fac o serie de considerații esențiale asupra acestuia.

Viața socială a umanității s-a schimbat radical în epoca contemporană, și este normal ca aceste schimbări să se manifeste în toate aspectele activității oamenilor, cu atât mai mult în cel mai distructiv și cel mai dramatic fenomen al vieții sociale. Aceste schimbări se petrec sub stigmatul mai mult sau mai puțin benefic al globalizarii, care a reușit într-o perioadă atât de scurtă de la perceperea sa conștientă de către oameni să ne lege destinele într-un fel sau altul de cele ale tuturor locatarilor acestei planete. În acest mod am devenit dependenți de activitatea cetățenilor altor state, de opțiunile și alegerile lor, de realizările și eșecurile lor dar mai ales îi determinăm pe aceștia să acționeze în funcție de noi; bineînteles relațiile se manifestă în ambele sensuri.

Spre deosebire de trecut când războiul era undeva departe de noi iar ‘veștile de pe front’ veneau cu întârziere, în prezent războiul a intrat în casele noastre dar nu la modul propriu ci comunicațional prin intermediul instrumentelor mass-media, care ne țin la curent în timp real despre evenimentele desfășurate, implicându-ne atât emoțional dar și practic în derularea lui deoarece prin afectarea noastră îi modificăm cursul. Astfel, publicul larg a devenit o pârghie puternică dar mai ales subtilă de influențare a implicațiilor unui război generând o serie întreagă de componente a ceea ce noi numim astăzi război informațional.

Dezvoltarea mijloacelor și tehnicilor de ducere a acțiunilor militare a generat o ierarhizare a puterilor militare în funcție de nivelul tehnologic atins, de modul de concepere a acțiunilor militare, de abordarea strategică originală a unui conflict alături de diversificarea actorilor politici și militari ai lumii împreună cu factorii lor de putere, determină o serie întreagă de combinații ipotetice de conflicte care nu ne lasă nici un dubiu asupra asimetriilor care vor caracteriza viitoarele confruntări armate. Lumea nu se dezvoltă unilateral ci are mai multe direcții și viteze de evoluție, dinamica rezultată fiind multideterminată.

În acest sens pot afirma că cea mai mare parte a conflictelor viitoare vor fi asimetrice atât datorită evoluției proprii războiului dar mai ales datorită voinței instituției militare. Deasemenea este greu de imaginat că un eventual beligerant ar putea ignora avantajele care pot fi extrase de pe urma unei abordării asimetrice a unui conflict. În acest fel se va forma o dinamică a războiului asimetric deoarece ceea ce astăzi reprezintă un factor determinant al asimetriei mâine va fi doar un aspect foarte normal al unui conflict oarecare. Elementul de noutate va fi adus de schimbarea raporturilor dintre conflictul conventional si cel asimetric. Astfel, confruntarea asimetrică a devenit un tip extrem de rafinat al confruntărilor, împinsă până la perfidie, bazată pe acțiuni care exploatează vulnerabilități, insuficiențe în preocuparea de securitate și apărare, care încearcă și reușește să înșele vigilența adversarului, care dejoacă și subminează acțiuni concertate, forța unor grupări sau puterea militară superioară prin forme și procedee/metode atipice și nestandardizate care le fac să apară semnificativ diferite de cele clasice și urmăresc în primul rând un impact psihologic major cu repercusiuni asupra reacției coerente, oportune și active a adversarului, folosindu-se de tactici, tehnologii și arme simple, dar ingenioase și aplicate în tot spectrul operațiilor militare și nu numai.

Războiul poate fi considerat asimetric indiferent din care punct de vedere este privit: beligerantul care beneficiază de avantaje calitative și cantitative majore impune o confruntare care poate deveni asimetrică sau nu, în funcție de tipul de răspuns al adversarului. Dacă acesta răspunde într-o manieră tipică, conflictul poate fi considerat asimetric doar la nivel conceptual (din punctul de vedere al raportului de forțe), dar dacă el ripostează superioritații acționale, tehnice și tehnologice de care dispune adversarul, prin plasarea loviturilor proprii în exclusivitate asupra vulnerabilităților sale, indiferent unde sunt acestea, desigur, prin forme și procedee care asigură surprinderea, vizând efecte directe sau indirecte asupra inițiativei, libertății de acțiune și voinței conducerii forțelor, el determină o confruntare asimetrică atât în plan teoretic dar mai ales practic.

Este necesară o analiză amănunțită a tuturor asimetriilor (pozitive și negative) ce caracterizează un anumit moment dar și în avanpremieră, dar mai ales a modalităților în care se pot extrage avantaje majore de pe urma lor sau contracara dezavantajele. Aici este necesară o reprimare a inhibițiilor generate de nou. La orice nivel de decizie din organizația militară (tactic, operațional, strategic) se impune un calcul coerent al modalităților de abordare a unei situații conflictuale astfel încât eventualul inamic să nu recunoască practic metodele de influențare folosite dar mai ales noile reguli care i se impun. Efortul acestuia de adaptare trebuie să fie suficient de mare și încet, încât forțele proprii să aibă posibilitatea de a beneficia de pe urma asimetriilor impuse.

Războiul asimetric nu este o invenție a epocii contemporane, dar mai mult ca sigur este o redescoperire a acesteia. Modul în care noi privim un anumit conflict îi poate genera caracterul asimetric, deși poate nu-l are, iar alte conflicte asimetrice în desfășurare nu sunt privite în acest mod deoarece nu sunt percepute ca atare; de aceea se impune un efort conștient din partea responsabililor militari pentru a extrage toate oportunitățile ce se ivesc abordând în acest mod orice situație conflictuală. Vremea acțiunii și contraacțiunii unidirecționale a fost înlocuită acum cu cea a influențării. Metodele pe care le vom folosi vor fi apanajul nostru și cât timp nimeni nu impune o regulă restrictivă, războiul asimetric este larg deschis oricărui solicitant al său.

Viitorul ne va deschide o paletă și mai largă de războaie asimetrice, acestea devenind cu siguranță direcția principală de evoluție a războiului în general.

. BIBLIOGRAFIE

Gaston Bouthoul, Războiul, Editura Militară, București, 1978

Carl von Clausewitz, Despre război, Editura Militară, București, 1982

Gl. bg. Vasile Paul, Asimetrii strategice, Editura DBH, București, 2001

Gheorghe Arădăvoaice și Valentin Stancu, Războaiele de azi și de mâine, Editura Militară, București, 1999

Alvin și Heidi Toffler, Război și antirăzboi, Editura Antet, București, 1996

Alvin Toffler, Puterea în mișcare, Editura Antet, București, 2001

Colectiv, Terorism-antiterorism-contraterorism, Editura Antet, București, 1997

Niccolo Machiavelli, Arta războiului, Editura Antet, București, 2000

Sun Tzî, Arta războiului, Editura Antet, București, 2000

Vasile Păun și Anca Monica Popa, O provocare strategică: războiul informațional, Editura UTI, București, 2002

Colectiv, Terorismul, Editura Omega, București, 2001

Gl. lt. Eugen Bădălan și gl. bg. Teodor Frunzeti, Forțe și tendințe în mediul de securitate european, Editura AFT, Sibiu, 2003

Colectiv, 100 de ore plus…Irak: jurnal de război, Editura Ziua, București, 2003

Colectiv, Căderea Bagdadului, Editura Ziua, București, 2003

Colectiv, Războiul din Golf, Editura Militară, București, 1991

Col. Teodor Frunzeti, Operațiuni militare în sprijinul păcii (curs), Editura AFT, Sibiu, 2000

Gl. bg. Nicolae Uscoi și col. Ionel Bărbulescu, Operațiuni militare în sprijinul păcii- aspecte specifice ale procesului de educație și instruire (curs), Editura AFT, Sibiu, 2003

James Adams, Următorul- ultimul război mondial, Editura Antet, București, 1998

Stefano Bianchini, Problema Iugoslavă, Editura Bic All, București, 2003

C.I. Christian, Sângeroasa destrămare-Iugoslavia, Editura Sylvi, București, 1994

Radu Costin Dobrițoiu, Afganistan- un pământ uitat de timp, Editura Enciclopedică, București, 2002

Gl. bg. Vasile Paul, Conflictele secolului XXI, Editura Militară, București, 1999

PUBLICAȚII ȘI REVISTE

Buletinele AISM, nr. 1,2,3,4/2000; 1,2,3,4/2001; 1,2,3/2002; 1,2,/2003

Gândirea Militară Românească, nr.1,2,3,4/2002; 5,6/2003

Top Gun Special, nr.1,2,3,4,5,6/1999; 1,2,3/2000

Impact strategic, nr. 1/2004

SITE-URI INTERNET

www.psycom.net/iwar

www.a.i.a.af..mil

www.nd.edu

www.infowar.com

www.infoguerre.com

www.idefence.com

www.fiwc.navy.mil