Războiul Arabo -Israelian (1948) [622582]

Războiul Arabo -Israelian (1948)

1.Evreii și arabii înainte de război
1.1 Istoria evreilor și apariția sionismului modern
Când ne referim la evrei este inoportun să -i descriem ca un grup religios în sensul
modern al cuvântului, ei fiind mai degrabă o comunitate națională de credincioși.
Sentimentul de popor al evreilor este foarte bine dezvoltat, legat practic de experiența
istorică colectivă. Doctrina evreiască afirmă că poporul evreu este cel ales iar
Dumnezeu le -a dat acestora Israelul, Eretz Yisrae l, pentru a dezvolta o comunitate pe
baza legii Sale.1
Poporul evreu a jucat un rol extrem de important în istoria Palestinei, cu multe
secole înainte de nașterea lui Hristos. Versiunea evreiască din această perioadă este
relatată cu amănunt în Biblie. Apo geul expansiunii Israelului și perioada în care evreii
au atins un punct al puterii extrem de important, a fost perioada de dinainte de
Hristos, secolul I, sub regii David și Solomon. După această perioadă prosperă din
perioada lui Solomon, evreii au fost separați și dominați de popoarele vecine. O mare
împrăștiere a evreilor în lume a avut loc în perioada de sub Imperiul Roman. Roma a
pus stăpânire pe Palestina în anul 63 î.Hr. După cele două rebeliuni evreiești, aceștia
au primit ordinul de a părăsi Ierus alimul și mulți au fost alungați din zona Iudeei.
Până la finele secolului al II -lea, evreii nu mai erau majoritari în Palestina.2
Evul Mediu îi surprinde pe evrei așezați în Europa de Vest însă din cauza
atacurilor creștinilor locali, ei vor fi expulzați pe rând din Anglia în 1290, din Franța
în 1394 și Spania în 1492. Consecința acestor fapte a fost migrarea evreilor în țările
musulmane din nordul Africii și Imperiul Otoman, fie în Europa de Est. Până la
începutul secolului al XIX -lea, o parte din evrei revin în Occident iar ceilalți, într -un
procent foarte mare, se vor stabilii în Imperiul Rus. Legile care discriminau evreii au
fost abolite în timpul Revoluției Franceze iar după acest model, în secolul al XIX -lea,
au continuat mai multe țări europene. În Imperiul Țarist spre exemplu, nu a existat o
lege care să oprească discriminarea față de evrei iar aceștia au fost nevoiți datorită mai

1 Mark Tessler, A History of the Israeli -Palestinian conflict, Indiana University Press, Bloomington
and Indianapolis, 2009, p. 7.
2 Tony McAleavy, The Arab -Israeli Co nflict, Cambridge University Press, 1998, p. 8.

multor factori, printre care sărăcia sau actele de persecuție, să se deplaseze spre vest.
O parte din ei au încercat să se amestece sau să se asimileze, în timp ce alții și -au
continuat viața sub o identitate distinctă. Evreii religioși visau în continuare la
întoarcerea în Palestina. De aproximativ două mii de ani visau la acest lucru iar la
sfarșitul secolului al XIX -lea, acest obiectiv devenea posibil odata cu apariția
Sionismului.3
Sionismul sau naționalismul evreiesc, este o mișcare politică modernă. Această
pleacă de la ideea că toți evreii trebuie să constituie o singură națiune și nu doar o
comunitate religioasă sa u etnică. Sionismul vede ca singură soluție la antisemitism,
concentrarea cât mai multor evrei într -un stat înființat de ei. Organizația Sionistă
Mondială, înființată de Theodor Herzl în 1897, a declarat că scopul Sionismului este
acela de a crea un cămin național pentru poporul evreu asigurat de dreptul public .4
Theodor Herzl era un jurnalist foarte bine cunoscut în Paris, de acolo de unde
transmitea pentru un renumit ziar Vienez, Neue Freie Presse. Era tipic evreilor de
succes și bine educați din Europa d e Vest, orientat către și foarte integrat în societatea
și cultura majorității creștine. Herzl a început să raporteze de la Paris în 1891, iar
multe dintre articolele sale tratau creșterea și acceptabilitatea tot mai mare a retoricii
anti-evreiești, inclus iv atacuri verbale asupra evreilor de către membrii Camerei
Deputaților. Evenimentul critic însă care l -a făcut pe Herzl să se convertească la
Sionism a fost acela al procesului și condamnării căpitanului Alfred Dreyfus. El a fost
un evreu care s -a ridicat într-o poziție foarte importantă în armata franceză și care în
1894 a fost acuzat că spiona pentru Germania. Dreyfus a insistat că este nevinovat,
dar a fost totuși condamnat de instanța marțială și închis pe Insula Diavolului. Mai
târziu, când a devenit evident că au existat nereguli la procesul său, el a fost rejudecat
și apoi, deși a fost găsit din nou vinovat, i -a fost acordată grațierea. În cele din urmă,
douăsprezece ani mai târziu, a reușit să -și dovedească nevinovăția, câștigând un apel
în fața îna ltei instanțe și obținând reîncadrarea în forța militară.5
Decizia de a -l învinovăți pe Dreyfus când s -a descoperit că cineva din armată le –
a vândut secrete germanilor a fost motivată în parte de antisemitism, ba chiar mai

3 Ibidem , p. 9 -10.
4 Gregory S. Mahler and Alden R.W. Mahler, The Arab Israeli Conflict: An introduction and
documentary reader, Routledge, 2010, p.4.
5 Mark Tessler, op.cit., p.44.

important, cel puțin în ceea ce -l privește pe Herzl, a fost caracterul anti -evreiesc al
apelurilor populare răspândite pentru condamnarea lui Dreyfus. Herzl urmărise atent
evoluția lucrurilor în acest caz, lucra la articole despre efectul procesului asupra
atitudinilor populare din Franț a. Acest lucru i -a confirmat credința sa din ce în ce mai
mare că antisemitismul nu va dispărea niciodată și că evreii nu vor fi niciodată
asimilați cu adevărat .6
În 1896, Theodor Herzl își publică cartea ” Statul Evreiesc: o încercare de soluție
modernă a întrebării evreiești ”. Această carte nu a fost așa cum se așteptau cu toții,
doar o simplă reacție a autorului cu privire la antisemitismul din afacerea Dreyfus, ci
mai degrabă a fost punctul culminant al reflecțiilor în evoluția situației. Nu Herzl a da t
naștere Sionismului însă el a fost printre primii care a luat atitudine și a expus faptele
cât se poate de clar. Viziunea lui asupra Sionismului era la o scară mult mai mare
încat acesta mergea pe conceptul de suveranitate. Sionismul preponderent practic sau
filantropic, care a vizat așezarea la scară mică în Palestina nu era o soluție văzută de
Herzl, acesta urmărind fondarea unui stat evreiesc independent, pe orice teritoriu pus
la dispoziție, pentru o eventuală migrație în masă. Prin urmare, contribuți a lui Herzl a
fost de a considera problema evreiască în Europa ca un lucru unitar care are nevoie de
o soluție unitară, redefinită atât ca politică cât și internațională. Prin forța
personalității sale și, mai ales, prin conducerea sa a Congresului sionist , pe care l -a
fondat la Basel în 1897, a transformat o idee într -o forță motrice.7
Congresul, la care au participat aproximativ 200 de evrei din 17 națiuni și a fost
numit și prezidat de pionierul sionist Theodor Herzl, a adoptat o versiune revizuită a
programului inițial pe 30 august. Programul Basel a cuprins patru puncte. În primul
rând, a căutat să promoveze așezarea evreilor în Palestina în rândul muncitorilor
agricoli, artizanilor și comercianților. În al doilea rând, spera să reunească evreii din
fiecare colț al lumii. În al treilea rând, a căutat să sporească identitatea și
naționalismul evreiesc. În al patrulea rând, programul a căutat să deschidă calea
dialogului cu statele suverane pentru a strânge sprijin pentru cauza sionistă. Mai
presus de toat e, desigur, congresul a cuprins conceptul de stat evreu din Palestina care
să fie garantat de dreptul public. Acest ultim aspect cheie a provocat o fricțiune în

6 Ibidem , p.45.
7 Spenc er C. Tucker, Priscilla Roberts, The Encyclopedia of the Arab -Israeli Conflict (A Political,
Social, and Military History), ABC -CLIO Inc., Santa Barbara, California, p. 441.

timpul congresului. Deși toți cei prezenți au îmbrățișat în esență idealul sionist, a
existat u n oarecare dezacord cu privire la formularea precisă a Programului Basel.
Unii delegați au dorit ca programul să citească o formulare în care scopul este de a
crea o casă pentru poporul evreu din Palestina în mod legal, pe care unii au găsit -o
prea ambiguă și supuse unor interpretări multiple. Alții au preferat formularea în care
era specificată ideea de casă a poporului evreu din Palestina însă prin dreptul
internațional. Aceasta a fost cea mai apropiată de dorințele lui Herzl, dar congresul
nu a putut fi de acord cu privire la formularea care ar funcționa cel mai bine. De acum
încolo, o comisie a fost însărcinată cu eliminarea unei poziții de compromis și a venit
cu formularea ca statul să fie agreat de dreptul public, care a cuprins contextele locale,
regionale, naționale și internaționale.8
În primii ani, mișcarea sionistă a cunoscut atât o creștere structurală
semnificativă, cât și diviziuni și dificultăți grave. Congresele sioniste au fost
instituționalizate și au fost convocate în mod regulat, la înce put anual și apoi bianual
după 1901. În plus, a fost înființat un comitet executiv permanent care să ghideze
activitățile cotidiene ale Organizației Sioniste între aceste întâlniri. Baza rădăcinilor
organizației sioniste se extinde rapid.9
Theodor Herzl a căutat sprijinul marilor puteri pentru crearea unei patrii
evreiești. S -a întors în Marea Britanie și s -a întâlnit cu Joseph Chamberlain, secretarul
colonial britanic și alții. Britanicii au convenit, în principiu, cu așezarea evreilor din
Africa de Est. L a cel de -al șaselea congres sionist de la Bas el din 26 august 1903,
Herzl a propus Programul britanic al Ugandei ca refugiu temporar de urgență pentru
evreii din Rusia în pericol imediat. În timp ce Herzl a precizat că acest program nu va
afecta scopul fin al al sionismului, din Țara Israelului, propunerea a stârnit o furtună la
Congres și a dus aproape la o scindare a mișcării sioniste. Programul Uganda, care nu
a avut niciodată mult sprijin, a fost respins formal de mișcarea sionistă la Congresul al
șaptel ea sionist din 1905.10
Cel care l -a criticat pe Herzl a fost chiar Max Nordau, acesta spunându -i că
decizia de stabilire în Uganda este una de panică, ca urmare a progromurilor de la

8 Ibidem , p.227.
9 Mark Tessler, op.cit., p.74.
10 Mitchell G. Bard, Myths and fac ts: A Guide to the Arab -Israeli Conflict, American -Israeli
Cooperative Enterprise, 2006, p. 15 -16.

Chișinău și la eșecul lui acestuia de a progresa pe plan diplomatic. Norda u îi
reamintește că congresul nu a acceptat forma originală expusă de Herzl în lucrarea sa
” Statul Evreiesc ”, astfel că Congresul de la Basel decreta Palestina ca fiind punctul
principal de interes, adică obiectivul mișcării.11
Controversa Uganda a fost p rimul test important pentru Congresul Sionist.
Aceasta a prezentat realitatea dură în fața amestecului de idei și a echilibrului de forțe
care fuseseră în conflict în cadrul mișcării sioniste încă de la începuturile ei. La 1903,
întrebarea principală era d acă nu cumva Palestina constituie singura variantă pentru
împlinirea cauzei. Încă de la începutul acestei mișcări, Herzl a încercat să caute
sprijinul marilor puteri după ce în 1902 la Constantinopol, lucrurile eșuaseră
iremediabil. Acesta găsește sprijin englez și dorește să instituie colonizarea evreiască
în teritoriile aflate sub control britanic din sudul Palestinei și apoi în Estul Africii.
După cel de -al șaptelea Congres, facțiunea teritorialistă s -a rupt de mișcarea sionistă,
întărind astfel tendința de schimbare atât în cadrul organizației sioniste, cât și
teritorialiste. După această ruptură, sionismul nu se mai identifica doar cu partea
politică așa cum fusese în vremea lui Herzl, integrând și alte curente cum ar fi cel
spiritual și practic.12
Theod or Herzl va muri în 1904 însă va lăsa în urmă o moștenire importantă,
începând mișcarea în 1895 acesta a reușit să dea sionismului un avans de 20 de ani
față de echivalentul său naționalist arab, ceea ce va fi un avantaj important pentru
următoarele evenim ente care vor urma. Curentul sionist însă era minoritar în fluviile
religioase și laice ale poporului evreu. Până la Primul Război Mondial, majoritatea
rabinilor din lume, atât cei reformați, cât și cei conservatori se opuneau din plin
sionismului seculari zat. În Vestul Europei, dădeau dreptate evreilor laici, asimilați,
care vedeau în el o amenințare a pozițiilor lor bine stabilite în cadrul societății, căci
trezea bănuieli cu privire la loialitatea lor de cetățeni. În partea de Est a Europei și mai
ales î n Rusia, unde se găseau în mare parte cei mai mulți simpatizanți ai sionismului,
opoziția religioasă era foarte puternică și chiar fanatică. Acest lucru va lăsa urme
importante asupra viitorului Stat Israel.13

11 Almog Shmuel, Sionism și Istorie: Creșterea unei noi conștiințe evreiești, Editura Hasefer,
București, 2008, p.133.
12 Ibidem , p.313 -316.
13 Paul Johnson, O istorie a evreilor, Editura Hasefer, București, 2005, p. 318 -320.

Înlocuitorul natural al lui Herzl la șefia organizației trebuia sa fie Max Nordau.
Acesta a refuzat însă să preia frâiele datorită unor probleme de sănătate așa că la
conducere va veni David Wolfsohn. Congresul decide că în paralel cu activitatea
politico -diplomatică trebuie să se înceapă o întări re a poziției în Palestina, așa că
astfel se decide oficial activitatea organizației sioniste în Palestina. O mențiune foarte
importantă este aceea că interesul organizației era acela de a evita o colonizare lipsită
de plan și care să fie mică sau în spiri t filantropic. Congresul deci i -a trasat lui
Wolfsohn un program de acțiune clar, pe care acesta l -a respectat cu toate că era un
sionist politic herzlian convins. Prima grijă a acestuia a fost să întărească organizația
așa că a căutat să construiască o le gătură de întelegere între cele două fracțiuni, cea
politică și cea practică, pentru ca la urmă fiecare din aceste grupări să -l acuze că
favoriza ba o tabără, ba alta. Organizația sionistă se va întalni de urgență după
pogromurile din Rusia, căutând măsur i și convocând la o conferință toate societățile
filantropice evreiești. Aici Wolfsohn își calcă pe inimă și își dă seama că pentru a -și
îndeplini scopul trebuie să colaboreze și cu cercurile nesioniste.14
La sfârșitul anului 1906, Wolfsohn la recoma ndarea medicilor va face o călătorie
pe mare spre Africa de Sud in scop medical. Acesta este primit cu căldură și în timpul
petrecut acolo reușește să înfiripe o relație diplomatică excelentă cu autoritățile.
Această vizită fiind una de bun augur pentru Or ganizația Sionistă mai târziu, Africa
de Sud fiind un membru important al Ligii Națiunilor. A urmat o călătorie de 5
săptămâni în Palestina acolo unde va vizita coloniile și va fi interesat de problemele
din teritoriu. La 1908 în Haga se întrunește al 8 -lea congres sionist care era
concomitent cu a doua conferință internațională de pace, întocmai pentru a atrage
atenția asupra problemei eveiești, lucru care nu a reușit însă. Congresul a fost
frământat de lupta celor două fracțiuni, sioniștii practici și cei politici care încercau
să-l convingă pe Wolfsohn de a alege soluția care le convine mai mult. Rezultatul a
fost înființarea unui departament palestinian care urma să primească un sfert din
încasările organizației. Se aprobă și sprijinirea sistemului de c olonizare cooperativă al
profesorului Franz Oppenheimer, de asemenea crearea unei filiale pentru credite

14 Theodor Loewenstein, Istoria mișcării și organizației sioniste, Editura Organizației Sioniste din
România, București, 1934, p.117 -120.

funciare urbane și rurale de lungă durată și pentru cumpărarea și arendarea de terenuri
și consolidarea învățământului ebraic.15
Evenimentele polit ice din Europa aveau să indice în această perioadă posibilitatea
unei realizări a sionismului. În primul rând în jocul de forțe european se consemnase
un factor important, acela al apropierii anglo -ruse. Soarta Imperiului Otoman părea
amenințată iar diplom ații sioniști trebuiau să fie foarte atenți. O parte din sioniștii
politici au cerut alăturarea organizației de partea puterilor europene, în schimb
majoritatea membrilor alegeau o stare de neutralitate desăvârșită. Speranțele erau puse
și în căderea regim ului de la Constantinopol, un nou partid intrând tare pe scena
politică turcească, Partidul junilor. Școliți în Europa, acești tineri naționaliști veneau
cu idei moderne și liberale. Wolfsohn va merge la Constantinopol pentru a ține
tratative însă nu obți ne vreun mare rezultat. Lucrurile mergeau însă din ce în ce mai
greoi iar la Congresul al IX -lea, Wolfsohn își dă demisia care însă nu e acceptata
deoarece opoziția realizase că nu -și poate prelua răspunderea de a forma o nouă
conducere. Wolfsohn era acuza t de aceștia că adoptă o politică de centralism prea
severă însă problema principală cu adevarat era contextul politic în care acesta era
pus, unul în care nu putea realiza mai multe decât făcuse până atunci. Ulterior,
datorită unor probleme de sănătate ac esta își dă demisia iar conducător al organizației
va deveni Otto Warburg, un succes pentru sioniștii practici. Sioniștii politici totuși
dețineau și mai departe controlul asupra instituțiilor financiare ale organizației. Noua
conducere are intenția de a c ontinua munca lui Wolfsohn dar eșuează în tentativa de a
avea o delegație la Londra în 1912 la Conferința Balcanică, acolo unde aceștia puteau
să-și exercite public pretențiile sioniste asupra Palestinei. Astfel că la al XI -lea
Congre întrunit la Viena cel e două tabere se sancționează reciproc, tensiunile fiind
unele mari însă pe parcurs dezbaterea va merge în direcția culturală. Congresul
instituie o comisie care avea să organizeze fondarea unei universități ebraice în
Ierusalim.16

15 Ibidem , p.121 -123.
16 Ibidem , p.123 -128

1.2 Originea naționali smului arab din zona Palestinei
Palestinienii sunt descendenți ai două popoare străvechi, Canaaniții și Filistenii.
Canaaniții sunt primii locuitori cunoscuți din Palestina, care în Biblie se numește Țara
Canaanului. Se crede că ei ar fi intrat în țară în jurul anului 3000 î.Hr. Societatea
Canaanită era una despărțită în mai multe principate autonome, fiecare condusă de un
rege care avea atribuții religioase, precum și politice. Ierusalimul a fost unul din
orașele conduse de Canaaniți dar care a căzut odată cu vechii Israeliți în jurul anului
1000 î. Hr. Filistenii de la care provine denumirea actuală a Palestinei, au intrat în
zonă în jurul anului 1200 î.Hr și s -au stabilit în câmpia sudică a coastei. Atât
Canaaniții cât și Filistenii erau pâgâni, unii din ei însă s -au convertit ulterior la
iudaism odată cu apariția Israeliților. La fel s -a întâmplat și la apariția creștinismului
sau în secolul VII când au îmbrățișat religia islamică. Din Evul Mediu Timpuriu și
până la începutul secolului XX, poporul palesti nian și -a continuat evoluția prin istoria
colectivă a națiunii arabe, națiune din care a făcut parte mai bine de un mileniu.
Teritoriul a fost cucerit de arabi la scurtă vreme de moartea lui Mahomed și a fost
rapid incorporat în Imperiu. La fel ca în multe alte țări, palestinienii au îmbrățișat
religia noilor lor conducători iar în secolul IX aceasta devine principala religie. Limba
arabă de asemenea a devenit limba de circulație, aceștia fiind foarte ușor asimilați de
arabi cât și cultural.17
Palestina era un teritoriu lipsit de viață și fără multe terenuri fertile însă ca
încărcătură religioasă acesta este unul spectaculos. Era ” țara promisă ” a evreilor,
locul unde Isus s -a născut, a predicat și a murit acolo iar profetul musulman
Mohamed, conform unor in terpretări timpurii a unei linii din Coran, începuse
călătoria nocturnă către cer de la Ierusalim. Evreii și creștinii și mai târziu și
musulmanii, cei care locuiesc în Palestina în special, au denumit această tărumul drept
” Țara Sfântă ”.18
În anul 720, Palestina va intra sub controlul Califatului Abbasid și a rămas sub
administrarea sa până la cucerirea de către dinastia Fatimidă în secolul al IX -lea.
Califul fatimid al -Hakim i -a persecutat pe creștinii și evreii care locuiesc în Palestina
și a poru ncit distrugerea multor regiuni cu biserici și sinagogi. Turcii selgiucizi au

17 Mark Te ssler, op.cit., p.69 -73.
18 Benny Morris, A History of the First Arab -Israeli War, Yale University Press, New Haven and
London, 2008, p.19

preluat controlul din Ierusalim și o parte din Palestina în 1071, aducând aceste zone
din nou sub administrație abbasidă. Cruciații europeni au invadat regiunea încercând
să recu pereze Țara Sfântă pentru creștinătate și au reușit, transformând -o în Regatul
Ierusalimului. Controlul cruciat asupra Palestinei s -a sfârșit în 1187 când musulmanul
Saladin a învins o mare forță cruciată în bătălia de la Hattin, punând stăpânire pe
Ierusa lim și integrând Palestina la provincia Siria. În 1192, Regele Angliei Richard
Inimă de Leu încearcă să recupereze cele două teritorii însă fără succes, în cea de -a
treia cruciadă. Trei sute de rabini francezi și englezi au avut voie să se stabilească în
Ierusalim în 1212, dar Ierusalimul a fost destrămat de tătari în 1244 și apoi de
mongoli în 1259 -1260. Dinastia Mamelucă îi va da afară pe mongoli din Palestina la
foarte scurtă vreme și vor administra regiunea de la Cairo. Aceștia de asemenea au
eradicat ș i ultimele state cruciate în Palestina, Acre și Qaysariyya, în 1291. Deși evreii
din Spania sau din alte regiuni s -au reinstalat în Palestina, proasta administrație a adus
la o scădere drastică a populației teritoriului ajungând la chiar 200.000 de oameni în
secolul al XV -lea.19
Imperiul Otoman a început o guvernare de mai bine de 400 de ani peste Palestina,
după ce sultanul Selim I, a învins mamelucii din Siria în 1516, acaparând Ierusalimul
și Gaza. Egiptul Mameluc a fost de asemenea încorporat în Imp eriu în 1517 iar
Soliman Magnificul a reconstruit Ierusalimul în perioada 1535 -1538, în 1541 sigilând
Poarta de Aur prin care tradiția evreiască susține că Mesia avea să intre în oraș.
Importanța Palestinei ca țară de tranzit comercial s -a diminuat când au fost
descoperite căile de navigație către est. Conflictele sunt foarte rare între secolele XVII
și început de secol XIX. În 1705, otomanii vor restricționa accesul evreilor după ce
Iuda he -Hasid va intra cu 1000 evrei așkenazi în Ierusalim ceea ce va pro voca o criză
pe plan local, fluxul fiind foarte mare.20
Persecuțiile evreilor din Europa de est au dus la migrare a o parte din aceștia spre
Palestina și a dus la instituirea Petach Tikva, adică prima comunitate agricolă sau
primul așezământ sionist. E vreii reprezentau un număr de 25.000 din cei 450.000 de
rezidenți ai Palestinei în 1881, 90% din populație fiind de religie musulmană iar restul
de 10%, creștini sau evrei. Ierusalimul era principalul oraș al țării cu o populație de
30.000 de locuitori. Ap roximativ 80% din arabi locuiau în 700 -800 locuiau în sate iar

19 Spencer C. Tucker, Priscilla Roberts , op.cit., 777 -779
20 Ibidem, p.779.

restul în orașe foarte mici, incluzând Gaza, Hebron, Nablus, Tiberias, Jaffa, Haifa sau
Acre. Mulți locuitori din mediul rural, în special cei din zonele joase erau fermieri iar
pământurile lor erau deținute într -o relație semi -feudală de moșierii de la oraș,
denumiți ei și ” efendis ”. Un nou val de migranți evrei, denumit și Alya, a fost la
sfârșitul secolului al XIX -lea, numărul fiind unul fără precedent, aproximativ treizeci
de mii. Scopul a cestor coloniști era de a stabili un nucleu în expansiune treptată a
orașelor evreiești și a așezărilor rurale care în final după o majoritate evreiască să
instituie un stat independent.21
Sultanul însă considera Palestina un pământ sacru islamic la fe l ca toate celelalte
care îi aparțineau și că imperiul lui vast va avea de suferit datorită naționalismului din
Balcani, cât și a dorințelor imperialiste alea occidentalilor, așa că a decis că ar fi
inoportun să renunțe la Palestina. Sioniștii astfel au pă strat discreția cu privire la
scopul pe care -l urmăreau. Desigur că integritatea teritoriului otoman nu era singurul
obstacol în calea unui stat evreu. S -au opus de asemenea și locuitorii autohtoni arabi,
una cu o majoritate covârșitoare, Evreii s -au pus d e acord asupra unei strategii de
cumpărare ocazională a pământurilor din Palestina însă pe lângă faptul că acest proces
se desfășura cu viteza unui melc, autoritățile otomane nici nu erau deschise unei
vânzări.22
Astfel la 1891 este o primă revoltă a notabi lilor arabi din Ierusalim care se opun
imigrării și achiziționării pământurilor de către evrei. Guvernul Otoman le va interzice
acestora intrarea în Palestina la cererea americanilor iar restricția a fost așa de severă
încât timp de un an nici un evreu nu a venit. Asta i -a deranjat extrem de tare pe
filantropii de la Londra care considerau că acel tărâm le aparține. Aceste restricții au
fost datorate și faptului că exista o epidemie de holeră iar sancțiunile ocazionale vor
exista până la sfârșit de secol da torită epidemiilor. Relațiile dintre evrei și vecinii lor
arabi erau per total unele destul de bune. O problemă serioasă a fost când druzii și
arabii din nord, în zona Trans -Iordaniei atunci când administrația Rothschild a
cumpărat o porțiune foarte mare d e teren care îi lăsa pe chiriașii din zonă fără case. În
cele din urmă Rothschild a trebuit să amâne intrarea evreilor care urmau să vină să

21 Benny Morris, op.cit., p.2 -3.
22 Ibidem, p. 3-4.

locuiască pe acele terenuri. Locuitorii evrei din Palestina aveau o extrem de mare
determinare în a -și dezvolta și exercita naționalismul pe acest teritoriu.23
Timp de ani ei au fondat școli, universități și chiar 22 de publicații în
Palestina. Instituțiile continuau să crească ca număr iar asta nemulțumea cumplit
guvernul turc care știa că în mare măsură problema îi sc apă din mâini. Totuși odata cu
începutul secolului al XX -lea o parte din orașele Palestinei au început să se dezvolte.
Excluzând nomazii și aceștia în număr foarte mic, zona sudică, exceptând Gaza și
micile sate, a fost goală aproape în tot secolul al XIX -lea. Până în anul 1900,
Beersheba nu a avut locuitori stabili acest lucru schimbându -se odată cu ocuparea de
către guvern al Negebului și pentru a oferi o siguranță viitorilor locuitori, s -a instaurat
o protecție față de beduini. Până la 1909 orașul devine unul cochet, mult diferit față de
ce era înainte. Existau însă cu toate astea localități deșertice în care aproape că nu
exista viață. În una din acele zone evreii au construit orașul Tel -Aviv, la un an
distanță.24
Politica de turcificare a teritoriilor e ra una cât se poate de vizibilă, oficialii
turci refuzând să vorbească araba in mod oficial. În 1910 datorită problemelor
financiare ale guvernului și a legilor aspre, o mișcare răspândită pentru descentralizare
a început să zguduie provinciile. Aceste rep ercusiuni au fost manifestate în Siria și
Palestina. În 1912 mișcarea a luat așa amploare încât a devenit o direcție periculoasă
spre separare. Pentru a preveni un eșec de proporții încât imperiul chiar să se
destrame, guvernul a aprobat o lege provizorie a vilayetului care să acorde oarecum o
anumită autonomie locală provinciilor pentru a mai scade tensiunile. Această lege a
fost elaborată în 1913 și modificată în continuare prin Legea Otomană în 1914. În
această formă, autonomia locală era planificată pe hârtie. Războiul cu Italia din 1911 –
1912 a dus Imperiul Otoman la un adevărat colaps având în vedere că în următorul an
a fost implicat și într -un război în Balcani. Acest lucru a slăbit imperiul și l -a dus
aproape de sfârșit. În Palestina guvernul a încer cat cât se poate de mult să -și păstreze
status -quoul însă investitorii străini reușeau să intre și sa aibe un mare impact în plan
economic, social sau chiar teritorial pentru că mulți dintre ei investeau în ferme.
Palestina cu excepția Libanului era cel ma i avansat dintre districtele asiatice din

23 Jacob de Haas, History of Palestine: The last two thousand years, The MacMillan Company, New
York, p.441.
24 Ibidem , p.445.

Imperiul Otoman. Rezidenții săi la număr precum și coloniile germane și evreiești,
ultimele chiar ajungând la impresionantul număr de 59, erau într -un progres continuu.
În general guvernul palestinian mărea taxele acestora văzând cât de ușor reușeau
aceștia să prospere. Totuși în Palestina domnea o stare de pace și armonie însă nimeni
nu prevestea mai târziu nebunia care urma să fie adusă odată cu Primul Război
Mondial.25

25 Ibidem , p.446 -449.

2.Impactul Primului Război Mondial
2.1 Scrisoarea lui Sir Henry McMahon
De-a lungul ultimelor secole, puterile europene au înclinat spre o balanță a
puterii în Europa. Astfel de la declanșarea războiului efectul de ” domino ” a fost
inevitabil iar formarea unor alianțe a fost inevi tabilă. Imperiul Otoman care avea
Rusia drept inamicul numarul unu se va alia cu Germania care la rândul ei declarase
deja război Imperiului Țarist. De vreme ce o parte din țările participante erau puteri
coloniale sau aveau în componența lor un amalgam de etnii, era inevitabilă dorința
unor populații din interiorul Imperiilor de a -și crea propriul stat și a deveni
independente. Promisiunile independenței populațiilor locale și sprijinul principiului
„guvernului prin acord” au fost acordate pentru a câștiga parteneri locali și pentru a
obține sprijin american împotriva Imperiului German și aliatului său otoman. Unele
au rezultat din inițiative private care nici nu au fost discutate cu guvernele respective.
Nevoia de a căuta securitate într -o situație de mare insecuritate a condus să
dezonereze comportamentul și jocurile duble din toate părțile, inclusiv partea arabă.26
Preocuparea Marii Britanii pentru zonele de influență otomane au început încă de
la 1907 când petrolul a fost descoperit în sud -vestul Iranului , importante resurse de
petrol. Iranul a devenit în scurt timp un furnizor principal pentru britanici. La scurtă
vreme a aflării veștii că otomanii vor lupta de partea germanilor, britanicii vor ataca
Iraqul și vor ocupa pe rând Egiptul și Kuweitul și le v or transforma în protectorate
britanice. Palestina cu toate că avea o importanță religioasă nu a prezentat interes în
faza de început a războiului. Hussein bin Ali, un membru proeminent din familia
Hașemită, a rămas inițial aliat cu otomanii dar a început negocierile secrete cu
britanicii la sfatul fiului său Abdullah, care a servise în parlamentul Otoman până în
1914, că ar fi cazul să se dezică de administrația otomană naționalistă. Britanicii au
răspuns negativ în primă fază însă ulterior după declarația sultanului, care declarase
jihadul împotriva dușmanilor islamului, mai exact Marea Britanie și Franța, i -a
încurajat pe palestinieni să se revolte. Noul secretar de război, Lordul Kitchener fost
agent britanic și consul în Egypt, a trimis instrucțiuni cla re secretarului pe probleme
din Orient care se afla la Cairo, Ronald Storrs, unde a menționat în prealabil, printre

26 Gudrun Kramer, From the Ottoman Conquest to the founding of the state Israel, Princeton
Universi ty Press, Princeton and Oxford, 2008, p.142.

altele, despre un eventual sprijin britanic pentru națiunea arabă și un Calilfat Arab, pe
care Kitchener l -a văzut drept centru al lumii isl amice. Scrisoarea pe care Storrs
ulterior i -a scris -o lui Hussein nu a reușit să lămurească toate punctele de vedere clar.
Așa se va ajunge ulterior la corespondența dintre Hussein și Sir McMahon, care urma
să devină subiectul unor controverse amare în per ioada interbelică.27
Într-o notă scrisă la mijlocul lunii iulie 1915, Șariful a pretins un califat arab
independent care ar cuprinde întregul Levant, Mesopotamia și Peninsula Arabică, cu o
singură prezență britanică și aceea în Aden. Răspunsul primit de la Sir McMahon a
fost unul foarte indulgent, mult față de ce voia să ofere Londra. Acesta afirmă că
speră ca britanicii să producă independența țărilor arabe și că erau pregătiți să
recunoască acest Califat sub tutela unui descendent al Hașemiților. În ceea c e privește
problema frontierelor, Sir McMahon a dat de înțeles că încă nu e cazul pentru a
discuta o asemenea problemă. Marii Britanii îi surâdea ideea unui Califat pro -britanic
având în vedere numărul de musulmani care se aflau în imperiu, gândindu -ne la India
spre exemplu. Acest fapt nu era însă unul care să îi convină și Franței însă. Hussein îl
va trimite pe fiul său Faisal, care mai târziu va ajunge rege al Siriei și al Iraqului
pentru a se întalni cu arabii naționaliști din Damasc.28
În răspunsul său d in 9 septembrie, Hussein a insistat la un acord privind limitele
propuse. Acest lucru i -a pus pe britanici sub presiune. McMahon i -a trimis lui Hussein
extrem de controversate care au făcut vâlvă de atunci. Acesta vorbea în mod deliberat
și făcea observați i confuze despre regiuni, districte și porțiuni cu o populație fie pur
arabă, fie nu, care au dat naștere la interpretări conflictuale. De asemenea acele
scrisori au alimentat sentimentele arabe care fuseseră păcăliți de britanici. Hussein se
gândea în ter meni de limbă și descendență și considerente arabe la acele regiuni ai
căror locuitori, indiferent de apartenență religioasă, erau arabi din punct de vedere
lingvistic și etnic. Altminteri, McMahon a echivalat clar arabii cu musulmanii și din
acest motiv u nele regiuni în care se aflau arabi creștini sau druzi în proporție mai
mare au fost declarate ca fiind nearabe.29
În scrisoare nu este menționată cedarea Palestinei iar Britanicii au susținut după
război că această omisiune a fost una intenționată, justifi când astfel refuzul lor de a

27 Ibidem, p.142 -144
28 Ibidem , p.144.
29 Ibidem , p.145.

acorda arabilor independența în Palestina după război. De asemenea și McMahon va
declara că a crezut că s -a făcut bine înțeles că Palestina nu va face parte din
angajament. Cu toate acestea arabii vor susține că scrisorile cons tituiau o promisiune
de independență pentru arabi.30
2.2 Acordul Sykes -Picot (1916)
Asemenea Marii Britanii, Franța dorea și ea o parte din viitoarele teritorii care
urmau să apară după destrămarea Imperiului Otoman. Acordul Sykes -Picot este
exemplul perfec t prin care putem arăta modul în care superputerile colonialiste au
delimitat părți ale lumii fără a ține cont de aspectele etnice sau geografice ale zonei.
Acest tip de diviziune poate arată perfect politica internațională de -a lungul secolului
al XIX -lea iar Primul Război Mondial este să spunem așa, un vârf al acestui proces.31
Până să se ajungă la acest acord, în martie 1915, Franța a cerut Rusiei să fie de
acord cu dorința sa de a guverna Siria și Palestina, însă a primit aviz negativ și de la
Petrograd și de la Londra. Pentru a stabili și a clarifica mai bine situația cele două
superputeri și -au trimis la negocieri diplomații, Franța pe Georges Picot iar Marea
Britanie pe Sir Mark Sykes. La aceste discuții, Picot a fost șocat de faptul că în
corespondenț a dintre Hussein și McMahon, cel din urmă le acorda arabilor Siria și că
de fapt Franța ar trebui să ar trebui să aibă în autoritate litoralul Sirian de la Nord de
Acra pe granița palestino -libaneză până la Alexandretta și care, în corespondența
Hussein -McMahon, Damscul, Homs, Hama și Aleppo erau incluse sub dominație
arabă dar acum sub cea franceză. Chiar și așa, Picot va ridica miza informându -i pe
britanici că nu vrea nimic mai mult decât Siria și Palestina, exceptând locurile sfinte.
Pretențiile au păr ut foarte ridicate iar negocierile au intrat în impas.32
În discuțiile secrete ulterioare, aceștia s -au deplasat în Rusia cu ideea de a vedea
viziunea acestora într -o eventuală împărțire, Rusia fiind aliatul acestora. După
tratativele cu secretarul de exter ne rus Sazonov, Rusiei i -a fost acordată ocuparea
Constantinopolului, ambele maluri ale Bosforului și bucăți din partea otomană a
Armeniei. Franța a revendicat Libanul și Siria la est către Mosul. Marea Britanie urma

30 Mitchell G. Bard , op. cit., p.10 -11.
31 Gideon Biger, The Boundaries of Modern Palestine: 1840 -1947, Routdlege,London and New York,
2004, p.43.
32 C.W.R . Long, The Palestinians and British Perfidy: The Tragic Aftermath of the Balfour
Declaration, Sussex Academy Press, Brighton, 2018, p.37 -39.

să aibă accesul dorit la Marea Meditera nă prin Golful Haifa și alte teritorii din Iraq.
Rusia și -a dorit să revendice Palestina datorită multor lăcașe sfinte Ortodoxe dar acest
lucru a fost contracarat de Sykes și Picot deoarece era posibilă la nivel diplomatic
doar o administrație internaționa lă. Acordul Sykes -Picot era însă incompatibil cu
promisiunile pe care le făcuse mai înainte McMahon arabilor.33
Rusia, aliat al Antantei, a aprobat inițial acordul dar apoi a renunțat la el odată
cu Revoluția Bolșevică din noiembrie 1917. Publicarea ulterio ară a Rusiei a acordului
Sykes -Picot, împreună cu alte documente secrete, au stârnit în mod natural îndoielile
arabe. Cu toate acestea britanicii au gestionat bine situația și au reușit să potolească
temerile arabe, trimițându -i lui Hussein două telegrame în care erau reafirmate
promisiunile lor către arabi. Aceștia au declarat că acordul Sykes -Picot nu a fost un
tratat formal ci doar niște discuții pe fondul eliminării tensiunilor dintre Franța și
Marea Britanie. La acea vreme aceste asigurări erau suficie nte. Arabii în schimb au
rămas pe poziții și au refuzat propunerea otomanilor de pace, continuând lupta alături
de aliați.34
2.3 Declarația Balfour (1917)
Făcând o mică recapitulare, lucrurile stăteau în felul următor în anul 1914 și
anume: Germania convins ese Imperiul Otoman să intre de partea lor în război iar
Kaiserul va abandona cauza sionistă care nu conta la fel de mult ca și ajutorul militar
pe care i -l ofereau otomanii. Marea Britanie va face o declarație prin prim -ministrul
ei, Albert Asquith în car e dă de înțeles că decizia sultanului va fi fatală și promitea
sau mai bine zis încerca să -i demobilizeze pe cei 100 de milioane de arabi din
Imperiul Otoman, spunându -le că odată cu fărămițarea imperiului aceștia vor fi liberi.
Prin alungarea turcilor din Palestina, cei mai câștigați erau evreii pe care nimeni nu i –
ar mai fi împiedicat să migreze și să -și construiască un stat acolo. Dușmanul cel mai
mare al evreilor însă lupta de partea Antantei și se numea Rusia Țaristă. Toți
intelectualii evrei erau germ anofili și nu doreau să intre în război împotriva
Germaniei. Singurii care nu se împotriveau erau cei din aripa extremei stânga. O
delegație de intelectuali evrei condusă de Max Libermann va semna un memorandum

33 Robert John, Behind the Balfour Declaration: Britain's Great War Pledge To Lord Rothschild,
Institute for Histo rical Review, p.10.
34 Gideon Biger, op.cit., p. 65.

prin care transmit că nu vor lupta contra ger manilor, Einstein fiind printre singurii
care nu a dorit să semneze.35
A existat însă și cineva care a prefigurat însemnătatea deciziei britanicilor de a
subdiviza ceea ce a mai rămas din Imperiul Otoman, acel om fiind Chaim Weizmann.
El era unul din cei ma i importanți partizani ai mișcării sioniste și un lider la fel de
remarcabil ca Herzl și avea avantajul că era înțeles și de evreii răsăriteni, el fiind unul
dintre ei.36
Evreu născut în Belarusul de astăzi, școlit în Germania și Elveția dar care abia
ajuns în Anglia a reușit să lupte cu adevărat pentru cauza sionistă. Înainte de începutul
Primului Război Mondial, acesta va face cunoștință cu un celebru editor de la ziarul
Manchester Guardian. Prin el, Weizmann va ajunge să se cunoască cu oameni politici
foarte importanți cum ar fi Arthur Balfour, lider al conservatorilor britanici, pe
Winston Churchill și nu în ultimul rând, pe Lloyd George. Toți acești indivizi vor
deveni ulterior susținători ai sionismului datorită lui Weizmann. Cel care îl va ajuta
însă pe Weizmann în a pune proiectul pe picioare va fi Herbert Samuel. Acesta era
parlamentar liberal încă din 1909 și era primul evreu care ajungea într -o astfel de
poziție. În secret, el cu Weizmann vor pune la cale un o strategie de a gestiona
intrarea otoma nilor de partea Germaniei. Samuel va merge cu o întrebare fulger la
ministrul de externe, Sir Edward Grey pe care -l va întreba ce părere are despre o
patrie a evreilor. Grey i -a răspuns că ar fi de acord în cazul în care s -ar ivi ocazia. La
fel a procedat și în cazul lui Lloyd George, ministrul de finanțe, astfel aceste
conversații influențând mai târziu ulterioarele negocieri pentru Palestina.37
În practică, situația era destul de grea. Asquith nu era deloc un prieten al
sionismului, ba chiar am putea spun e că era un antisemit. Acesta privea cu răutate
felul în care Samuel a prezentat planul său cabinetului. Totuși situația războiului în
anul 1916 nu era una stabilă. Războiul era unul de uzură iar numărul de trupe era
foarte important datorită masacrelor de pe front. Orice ajutor era bine venit iar Marea
Britanie se îndrepta spre a cere ajutor comunității evreiești mondiale. Britanicii nu

35 Paul Johnson, op.cit., p.333.
36 Chaim Weizmann, Trial and Error: The Autobiography of Chaim Weizmann, Harper&Brothers,
New York, 1949, p. 15 -24.
37 Paul Johnson, op.cit., p.334 -335 apud Ronald Sanders , The High Walls of Jerusalem: A History of
the Balfour Declaration and the Birth of the British Mandate for Palestina, Holt, Rinehart and Winston,
New York, 1984 , p. 64 -69.

credeau că evreii pot din punct de vedere militar să întoarcă balanța războiului însă ar
putea să -l finanțeze.38
Așa că în 1916, interesele Britanice asupra sionismului și Palestinei vor crește
atunci când guvernul lui Asquith cade iar prim -ministru va deveni David Lloyd
George. El era dornic de a se implica însuși în probleme de politică externă. În 1917,
au început f rământările revoluționare care au dus în cele din urmă la răsturnarea
regimului țarist cu cel bolșevic. Idea că după retragerea Rusiei, germanii se vor axa
doar pe frontul estic a dus la eforturi de promovare a sionismului ca mijloc de
convingere a evreilo r ruși, pentru a influența cercurile revoluționare în păstrarea
Rusiei în război. Sioniștii de la Londra au încurajat această idee în speranța unei
declarații oficiale ulterioare a britanicilor cu privire la o poziție pro -sionistă chiar dacă
știau că o ast fel de încercare cu privire la evreii ruși va eșua. Cu toate acestea, ajutorul
evreilor a venit atunci când cu ajutorul influenței unor persoane din jurul președintelui
Woodrow Wilson, aceștia l -au încurajat să intre în război de partea Antantei.
Adăugând toți acești factori, interesul pentru evreii europeni a dus la „ Declarația
Balfour ” din 2 noiembrie 1917, care le -a promis evreilor o casă națională în
Palestina. Deși nu îndeplinea toate cerințele sioniste, aceasta a fost acceptată de cei de
la Londra c are au susținut aprobarea sa.39
Una din faptele care au accelerat procesul declarației a fost faptul că Weizmann
făcuse o descoperire care avea să fie una de mare însemnătate pentru război. Acesta
descoperise o procedură chimică prin care se putea pr oduce acetona. Aceasta era
foarte importantă deoarece cu ea se putea fabrica explozibilul numit „cordită”. Numit
în fruntea laboratorului de cercetări chimice de la Londra, Weizmann a pus în aplicare
producția de acetonă. Pe baza acestei invenții s -au pus bazele unei industrii militare de
mare urgență. Așa a reușit Weizmann să -și întărească relațiile cu ministrul
armamentului, Lloyd George și cu Winston Churchill. Această contribuție a lui
Weizmann la război cât și abilitatea sa de a face lobby cauzei evrei lor a influențat
cercurile înalte britanice de a public „Declarația Balfour”.40

38 Jonathan Schneer, The Balfour Declaration: The Origins of the Arab -Israeli Confl ict, Random
House, New York, 2012, p.209.
39 Charles D. Smith, Palestine and the Arab -Israeli Conflict: A History and Documents, Bedford/St.
Martin’s, 2012, p. 120 -121.
40 Jonathan Scheer, op.cit., p. 213 -215.

Angajarea britanicilor în susținerea sionistă a avut forma unei scrisori pe care
Balfour, în calitate de ministru de Externe, a adresat -o Lordului Rothschild, șef al
comunități i evreiești din Anglia. Aceasta a fost piesa de rezistență în lupta pentru un
cămin în Palestina. Peste tot în lume, naționalismul și emanciparea câștigau teren.
Aliații erau practic asaltați cu cereri care odată cu o eventuală victorie, să garanteze
drept uri teritoriale pe bază strict numerică, indiferent de criteriu, etnic, lingvistic ori
rasial.41
La o lună după publicarea declarației Generalul Allenby reușise să cucerească
Ierusalimul. Chaim Weizmann s -a dus să -l viziteze în 1918 însă acesta era plin p ână
peste cap de rapoarte militare și administrative, însă cu toate acestea l -a primit cu
ospitalitate. Generalul i -a transmis să aibă răbdare și să fie extrem de atenți deoarece
majoritatea ofițerilor superiori din armata britanică nu știau despre declara ție iar
majoritatea era covârșitoare antisemită.42
Cu toate acestea, Marea Britanie dădea asigurări că va susține la Tratativele de
Pace cauza evreiască. După război, francezii s -au declarat nemulțumiți de mandatul
britanic în Palestina, la negocierile de la Versailles vor trage toate sforile împotriva
acestuia. Aceștia vor permite organizației Al -Fatat să -și instaleze cartierul general în
Damasc pentru activități antisioniste și antibritanice.43 Al Fatat era o organizație
fondată de naționalistul arab Awni Abd al -Hadi, un avocat școlit în Paris. În 1911
acesta crează organizația secretă Al -Fatat, după chipul și asemănarea „Junilor Turci”,
căreia îi dă o conotație antisionistă. Acest Abd al -Hadi va servi drept secretar privat
regelui Faisal al Iraqului și îi va servi drept sfătuitor la Conferința de Pace de la
Paris.44
O greșeală pe care sioniștii au facut -o atât în perioada lui Herzl cât și după a fost
desconsiderarea arabilor și au tratat problema Palestinei de parcă arabii nu s -ar afla pe
acel teritoriu. As tfel arabii și -au redobândit încrederea de sine și credința naționalistă
odată cu Primul Război Mondial, când au fost curtați de ambele tabere, crezând că
sunt foarte importanți în balanța războiului. Aliații care aveau nevoie pentru
câștigarea războiului de forțe proaspete au eliberat o serie de cecuri postdatate. În

41 Paul Johnson, op.cit., p. 337 -338.
42 Chaim Weizmann, op cit., p. 273 -274.
43 Paul Johnson, op.cit., p.341 -342.
44 Spencer C. Tucker, Priscilla Roberts, op.cit., p.20.

urma păcii a ieșit la iveală faptul că arabii au fost folosiți și că toate hârtiile pe care le –
au primit nu valorau nimic. În loc de marele Califat Arab, aceștia s -au ales în schimb
cu protect orate franceze în Siria și Liban și britanice în Palestina, Transiordania și
Iraq. Doar Emirul Feisal care a fost susținut de dinainte de britanici a reușit să câștige
un teritoriu, acela fiind Transiordania. Unul din informatorii arabi ai lui Sykes de pe
timpul războiului a adus mențiunea că în cazul în care zvonurile despre o patrie a
evreilor sunt adevărate, vor fi mari probeleme în zonă iar Orientul Apropiat nu va
dispune de pace.45
La 3 ianuarie 1919, Dr. Chaim Weizmann va semna în numele Organizației
Sioniste un acord politic cu Emirul Feisal, în cadrul Conferinței de Pace de la Paris
care a încheiat Primul Război Mondial. În acest acord, arabii dădeau asigurări și
promisiuni că vor recunoaște Declarația Balfour și că vor permite imigrația și așezarea
evreilor în Palestina. O altă parte importantă a acordului este cea a care prevede
sprijinul libertății religioase și închinarea în Palestina și promite că locurile sfinte
musulmane vor rămâne sub control musulman. În cadrul acestui acord, Organizația
Sionistă se angaja să analizeze posibilitățile economice ale unui stat arab. În ciuda
primirii unei atenții deosebite când a fost anunțat, acordul Weizmann -Feisal a fost
repudiat de liderii arabi la scurt timp după semnarea acestuia și nu a fost niciodată pus
în aplicare. Chiar în timp ce dezbaterea dintre liderii celor două tabere era în
desfășurare, a început o migrare a evreilor care erau în Egipt în Palestina și la fel de
mulți fugari și în rândul evreilor care încercau să scape de pogromurile rușilor albi din
Ucraina. Această schimbare a populației evreiești și instabilitatea guvernului în
Palestina au dus la revolte și tulburări generale.46

45 Paul Johnson, op. Cit., p. 342 -343.
46 Gregory S. Mahler and Alden R.W. Mahler, op.cit., p.6.

3.Mandatul britanic în Palestina
3.1Politica Marii Britanii față de arabi
La scurtă vreme după repudierea acord ului, Feisal va înființa un Regat al Siriei
care la puțin timp va fi anulat dupa deciziile luate la Conferința de la San Remo de
către cele două puteri, Franța și Marea Britanie, din aprilie 1920. Conferința a început
sub premize nefavorabile arabilor care au trebuit să fie de acord cu idea că cele două
mari puteri își vor păstra influența în zonă prin mandate asupra noilor state. Franța
urma să aibă controlul Siriei și al Libanului iar Marea Britanie avea sub tutelă
Palestina și Iraqul. Arabii au condamnat la scurt timp această decizie și Feisal alături
de trupele sale de gherilă va da atacuri în Liban contra francezilor. În cele din urmă
acesta va sfârși exilat iar mai târziu readus să conducă Iraqul sub tutela britanicilor.47
În perioada mandatului britan ic din Palestina, fiecare parte a avut o dezvoltare
separată și a ținut dinadins să -și promoveze separat liderii în scopul intereselor. Lideri
cu diferite abilități, au încercat să mobilizeze masele ca răspuns la unele provocări și
așa criza dintre cele do uă părți, arabe si evreiești, a continuat pe o lungă perioadă de
timp. O dificultate pe care au întâmpinat -o britanicii în relațiile lor cu arabii a fost că
aceștia nu aveau un niciun conducător stabil și oficial. Ca urmare aceștia au creat
titulatura de m are muftiu al Ierusalimului. Cel care a fost desemnat cu această funcție,
Kami al -Huseini a murit în 1921, acesta fiind capul unei familii importante din zonă.48
Cel care avea să -i ia locul era chiar fratele său,, Haj Amin al -Huseini, un personaj
controver sat care în 1920 a instigat în Ierusalim la un atac arab asupra evreilor,
condamnat ulterior pentru acele fapte de către britanici. Acesta s -a refugiat în
Transiordania pentru a scăpa de pedeapsa pe care o primise dar a fost grațiat în 1921
de către Sir He rbert Samuel, primul Înalt Comisar britanic în Palestina. Acesta îi va
acoda titlul de „muftiu” și de asemenea Amin al -Huseini va deveni și conducătorul
noului creat Consiliu Suprem Islamic, făcându -l astfel cel mai important și influent
lider politic al a rabilor din Palestina.49

47 Benny Morris, Righteous Victims: A History of the Zionist -Arab Conflict (1881 -1999), Random
House, 2001, New York, p.88.
48 Elie Kedourie and Sylvia G. Haim, Zionism and Arabism in Palestine and Israel, Frank Cass, 1982,
p. 26 -27.
49 Spencer C. Tucker, Priscilla Roberts, op.cit., p.463 -464.

A fost fondată chiar o Asociație Musulman -Creștină ca răspuns la amenințarea
sionistă, ulterior devenind principala armă de propagandă naționalistă arabă. Mai
multe întâlniri ale asociației au avut loc însă cu o frecvență redusă. Î n afară de politic
comunitară evreiască și cea locală arabă, adevărata putere de a lua decizii cu impact în
administrația de zi cu zi din Palestina nu era nici în mâna arabilor și nici în cea a
evreilor. Cu excepția unei scurte perioade între 1920 -1921, Gu vernul Palestinei a fost
condus pe parcursul perioadei mandatare în stil colonial, fără a părea o democrație
consultativă sau reprezentativă. Pentru britanici a fost din ce în ce mai greu să pună în
aplicare un plan pentru a încuraja dezvoltarea instituții lor de auto -guvernare în
Palestina, luptele sionist -arabe făcând aproape imposibil acest lucru.50
Deoarece guvernul lui Lloyd Geoge era unul cu aspirații pro -sioniste, acesta nu
putea găsi un om mult mai potrivit pentru postul de Înalt Comisar decât pe Her bert
Samuel, nimeni altul decât cel care l -a ajutat pe Chaim Weizmann în obținerea
Declarației Balfour. Numirea acestuia a fost privită cu foarte prost de către arabi, care
vor stârni niște revolte între 1920 -1921, stinse în cele din urmă. Arabii priveau
alegerea lui Samuel ca un câștig sionist și o trădare asupra lor. Era foarte greu de
digerat alegerea iar britanicii nu -și permiteau un eșec în Palestina datorită problemelor
cu care se confruntau după război, Imperiul fiind unul destul de întins și greu de
gestionat. Ca Înalt Comisar, Herbert Samuel a încercat calea de mijloc, între interesele
arabe și cele evreiești. Acesta a adoptat o politică în care voia să câștige încrederea
părții arabe și să îi facă să participe la chestiunile economice, încercând de asemenea
să le apere drepturile civile. Samuel totuși încerca să protejeze de asemenea și cauza
sionistă astfel că nu le -a permis arabilor să oprească fluxul de evrei care veneau în
Palestina.51
O greșeală pe care Samuel o făcuse și pe care o menționasem anterior, a fost
aceea de a -l face pe tânărul Huseini muftiu. Rivalitățile din cadrul conducerii arabilor
palestinieni erau aprige. În momentul în care Huseini pierde primăria Ierusalimului în
dauna lui Raghib al -Nashasibi, lucrurile iau o turnură din ce î n ce mai rea.52 De-a
lungul perioadei mandatului britanic în Palestina, această rivalitate dintre cei doi va

50 Elie Kedourie and Sylvia G. Haim, op. cit., p. 27.
51 Tom Segev, One Palestine, Complete: Jews and Arabs Under the British Mandate, Time Warner
Book, 2001, p. 182 -199.
52 Rashid Khalidi, Iron Cage: The Story of the Palestinian Struggle for Statehood, One world
Publications, 2007, p.63.

domina o bună parte politica arabă. Pentru a recâștiga încrederea maselor musulmane,
Huseini își va concentra propaganda politică asupra condamnării evreilor. Deja fusese
o revoltă împotriva acestora în 1921 iar cea de -a doua va fi în 1929, la Ierusalim, una
extrem de sângeroasă cu numeroase victime în partea evreilor. La începutul anilor `30
un val de nemulțumiri a fost stârnit de creșterea din ce în ce mai mare emigrației
evreilor. Ineficiența elitelor arabe preocupate mai mult de războaiele interne a stârnit
un sentiment de teamă și deziluzie printre tinerii arabi. Nemulțumirea populației a dus
la mișcări naționaliste, antibritanice și antisioniste, ca Asociația Tinerilor Musulmani,
Partidul Independenței. Cele mai radicale manifestări au fost de pildă întreprinse de
organizația Mâna Neagră. În fruntea acestor acțiuni va rămâne în special muftiul
Palestinei și vărul acestuia Jamal al -Huseini. O acțiu ne extrem de marcantă fiind
greva generală din 1936 care a durat șase luni și a marcat și începutul unei mari
revolte palestiniene.53
Pentru prima dată britanicii erau în fața neplăcutului adevăr, acela că mandatul lor
în Palestina începea să piardă teren. În raportul întocmit de o comisie a Lordului Peel,
se recomanda reducerea numărului de imigranți evrei în țară iar în același timp de
asemenea să se impună și unele restricții pentru achiziționarea de terenuri. S -a propus
o împărțire teritorială în care s ă se întemeieze un stat evreu și unul arab, britanicii
urmând să aibă în administrație o enclavă sub autoritatea Mandatului britanic de la
Ierusalim, prin Lidda și Ramaleh, până la Jaffa. Partea arabă nici nu a vrut să audă de
o astfel de propunere așa că fix în același an au decis să acționeze printr -o nouă
revoltă. În 1938, la conferința pan -arabă de la Cairo, ei s -au gândit la o strategie
politică, prin care toate statele și comunitățile arabe își luau grija de a acționa la nivel
internațional pentru a s topa de acum încolo o eventuală evoluție a statului sionist.
Marea Britanie a renunțat la ideea împărțirii teritoriale în 1939 la conferinta tripartită
de la Londra, asta după ce arabii s -au opus cu înverșunare. De asemenea una dintre
cele mai mari reușite ale lor a fost pe departe reușirea de a îngropa pe deplin
Declarația Balfour, cea care le dădea evreilor speranța unui stat în Palestina. O nouă
Carte Albă a fost publicată iar în ea era menționat faptul că în următorii cinci ani
aveau să fie primiți 75.0 00 evrei, după care imigrația nu va mai putea avea loc decât

53 Ibidem , p. 81 -90.

cu acordul arabilor. Palestinei astfel i se dăduse o șansă importană pentru a continua
drumul spre independeță.54
O dată cu revoltele începute la 1936, Marea Britanie n -a mai ezitat în a -l
îndepă rta pe Hadj Amin al -Huseini. Pe numele acestuia s -a pus un mandat de arestare
însă al -Huseini a reușit să scape și să fugă în Liban. Ceilalți membri ai Înaltului
Comitet Arab din Palestina au fost deportați în insulele Seychelles. Marea Britanie i -a
cerut Franței să -l extrădeze pe al -Huseini deoarece Libanul era sub mandat francez,
însă aceștia au refuzat. Se știa de foarte multă vreme că acesta colabora cu puterile
Axei, Italia și Germania, Huseini evadând din Liban și plecând la Berlin. Acest lucru
va afe cta foarte mult imaginea Palestinei care era asimilată cu cea a fostului muftiu.55

54 Paul Johnson, op. cit., p.349 -350.
55 Rashid Khalidi, op. cit., p.113 -115.