Razboi Hibrid Si Multiple Provocari

Introducere

Lucrarea de față își propune să prezinte aspectele teoretice ale conceptului de geopolitică, relații economice internaționale și diplomație precum și cauzele, efectele și implicările diplomatice ale crizei izbucnite în Ucraina la începutul anului 2014.

Conținutul lucrării prezintă cauzele izbucnirii crizei, referendumul din Crimeea in vederea anexării la Federația Rusă, integrarea propriu-zisă, recunoașterea internațională dar și tensiunile dintre polii mondiali de putere.

Metodologia cercetării a constat în consultarea unui larg spectru al literaturii de specialitate din domeniul geopoliticii și al relațiilor internaționale, care cuprinde atât lucrări de referință precum:

– „Tratat de geopolitică” Bădescu Ilie – București: Mica Valahie, 2004 -2 vol.

– „Bazele geopoliticii și viitorul geopolitic al Rusiei” – Aleksandr Dughin, Editura Eurasiatica

cât și articole de presă internațională, studii online și consultarea siteurilor unor organizații internaționale și grupări regionale precum NATO, Banca Mondiala, CIA sau UE.

În acest fel a fost asigurată obiectivitatea opiniilor formulate, întrucât prima parte a lucrării a urmărit doar expunerea generală a teoriilor geopolitice aparținând unor specialiști pe fondul cărora a fost elaborat studiul de caz cu privire la conflictul din Ucraina.

Capitolul 1: Cadrul teoretic general

1.1 Conceptul de geopolitică

Asupra termenului de geopolitică există o multitudine de viziuni, una dintre ele subscriind ideii că geopolitica este știința efectelor pe care le au organizările spațiale dominante (state, imperii, sisteme mondiale, în genere etc.) asupra vieții popoarelor, respectiv influența vieții colective în toate formele ei, în frunte cu viața popoarelor, asupra spațiului. Este vorba așadar despre o știință a relațiilor dintre state ca actori internaționali și entitățile substatale sau suprastatale de natură economică, politică, culturală, religioasă imprimate în structuri și sisteme teritoriale. Lumea este mai complicată azi decât ieri, se spune. Spectrul geopolitic este unu larg, cu singuranță mult lărgit față de secolul trecut și cu atât mai lărgit față de alte secole în care relațiile internaționale subscriau exclusive statelor percepute prin relațiile monarhale existente. Daca în urmăă cu câteva secole relațiile teritoriale dintre state erau determinate de relațiile monarhilor lor, astăzi statele naționale sau federale, dar și marile corporații transnaționale sau organizațiile internaționale compun o formă de relaționare de un tip atât de special încât reclamă propria lor viziune geopolitică.

În plus, complexitatea colaborării economice dintre state îmbogățește sfera de cercetare a geopoliticii, întrucât unele chestiuni de actualitate cum este și problema integrării economice (în speță integrarea economică europeană) sunt supuse în egală măsură abordărilor geopolitice, relațiile economice dintre state neputând să facă abstracție de această complexitate a lumii actuale. Popoarele, elitele acestora, marile și micile așezări umane, chiar și cele mai vechi se disting între ele și prin reprezentările asupra spațiului, care, în forma lor cea mai reprezentativă, aderă la valorile culturale, astfel că geopolitica este în egală măsură o știința a reprezentării colective asupra spațiului din punct de vedere cultural. Prin urmare, putem afirma că geopolitica este știința dimensiunii spațiale a vieții politice, economice dar și culturale și religioase a popoarelor, ceea ce implică și o plurivalență a acestui termen, sensul său ptând fi interpretat de contextul în care este plasat.

Geopolitica și organizarea spațiului în viziunea lui H. Mackinder

Spațiul geopolitic este structurat în popoare, care în funcție de specificul territorial pot fi puteri ale uscatului și ale mărilor. În viziunea lui H. Mackinder, pământul și marea au indus un dualism fundamental. În linia unei tradiții prestigioase a gândirii geopolitice, acesta distinge între telurocrație și talasocrație, adică între forța terestră și forța maritimă. Acest dualism a creat întotdeauna conflict între civilizațiile comerciale precum Cartagina și Atena și civilizațiile militare precum Sparta sau Roma. Această referință filosofică asupra geopoliticii aparține lui Mackinder autorul celebrei hărți a zonelor concentrice. În această teorie, cercul spațial intracontinental sau heartland (pământ central) este "pivotul istoriei", "axa geografiei și a istoriei", suprapunându-se geografic cu Eurasia. Centura "zonei de țărm", numită și "centură internă sau continentală", rimland, este zona care înconjoară heartlandul. Această imagine geopolitică este, în viziunile geopoliticianului rus, A. Dughin, un produs imagologic al unei epoci în care Anglia a devenit o mare putere maritimă (secolele al optsprezecelea și al nouăsprezecelea). "Epoca marilor descoperiri geografice începută la sfârșitul secolului al cincisprezecelea a atras după sine statornicirea definitivă a talasocrației ca organizare planetară independentă, care s-a rupt de Eurasia și de țărmurile ei și s-a concentrat în lumea anglosaxonă (Anglia, America) și în colonii. «Noua Cartagină» a capitalismului și industrialismului anglo-saxon s-a cristalizat în ceva unitar și întreg și de atunci dualismul geopolitic a câștigat forme ideologice și politice distincte".

Putem distinge în acest fel o formă anume de manifestare colectivă : activitatea comercială a oamenilor a indus o nouă modelare a spațiului, care-și mută centrul de pe uscat pe mare, dinspre lucrul pământului spre activitățile mobile ale mărilor. Alte viziuni asupra expansiunii marilor centre comerciale afirmă că această expansiune n-a generat un tip de modelare dualistă a spațiului planetar, ci una în trepte, cunoscută grație teoriei "centru-periferie". În lumina ei, spațiul are o organizare perdelată, în centre, semiperiferii și periferii, astfel că tensiunea este integral una lăuntrică sistemului, nu una polaristă, adică intersistemică. Am putea spune că geopolitica este o știință în cadrul căreia s-au elaborat două mari concepții asupra spațiului: cea dualistă, specifică bipolarismului postbelic și cea monopolaristă, reflectată în concepțiile americane asupra sistemului mondial modern, unic și expansionar, guvernat de puterea unei mari metropole care este și centrul sistemului și e de esență urbană. Această concepție holistă va triumfa în geopolitica erei nucleare și a globalismului stratosferic.

Epoca Războiului Rece este prin definită pe plan internațional de dualismul geopolitic al sistemului internațional, dar, cum arată Wallerstein, însuși "sistemul socialist" promovat de polul sovietic a fost parte a sistemului mondial modern; în ciuda elementului său imperialist, el a rămas totuși supus dinamicii sistemului capitalist, care a fost tot timpul mai puternic (nu doar în 1989) decât alte sisteme candidate la poziția de sisteme hegemonice (printre care și sistemul comunist). Aceleiași teorii subscribe și interpretarea lui Mackinder, care pune accent tot pe tensiunile interne ale sistemului unic, ceea ce se distinge în sistem fiind lupta pentru stăpânirea heartlandului și a rimlandului, iar această luptă presupune doi sau mai mulți competitor. Cazul unui sistem cu doi competitori reprezintă de fapt o particularitate a sistemului cu mai mulți competitori care se confruntă pentru cucerirea și stăpânirea heartlandului. În acest context, putem afirma oare că înțelegerea ruso-americană actuală este un exemplu de coaliție între doi competitori pentru gestionarea heartlandului eurasiatic și deci a lumii întregi? 

Ce-a mai rămas din vechiul „dualism geopolitic”? Totul s-a topit precum ceața în fața realismului geopoliticii celor două mari state. Nu este aceasta o strategie defensivă în fața insurgenței unor candidați noi care, fiind mai mulți, pot amenința actuala configurație a puterii? Prin urmare, Mackinder nu poate fi socotit adeptul dualismului geopolitic planetar, ci, cel mult, al unui model de competiție geopolitică bipolarizantă pentru controlul heartlandului. Incât modelul dualist creează confuzie în măsura în care menține imaginea unei confruntări bipolariste care a lăsat de mult locul unei alianțe pentru gestionarea lumii, adică pentru controlul popoarelor, al culturilor, năzuind chiar spre un control la scară mondială a religiilor, singurele care nu pot fi integrate în acest nou sistem mondial pe care cercetătorii au început să-l identifice ca atare, denumindu-l sistem global sau globalizare.

Dar să examinăm lucrările lui Mackinder pentru a ne convinge că el nu este adeptul teoriei dualiste pur și simplu. In referatul său, "Axa geografică a istoriei", publicat în 1904, el afirmă, într-adevăr, că avantajul geopolitic provine din controlul zonei centrale, a centrului lumii, care, în viziunea lui Mackinder, se suprapune, cum s-a precizat deja, Continentului eurasiatic. In centrul acestuia este "inima lumii" sau "heartland"-ul. Această arie pivot este "axa geografică a istoriei" sau "arealul axial", înconjurată fiind de un al doilea cerc concentric, care este"centura internă sau de margine" (inner or marginal crescent). In această zonă se localizează leagănul civilizațiilor. Civilizația, așadar, a apărut pe malurile marilor fluvii și pe țărmurile mărilor. Al treilea cerc concentric este acela al "centurii exterioare sau insulare" (outer or insular crescent). In această vedere, cele trei zone, dar în principal heartlandul .și outlandul (centura exterioară), cum se subliniază și în prezentarea lui A. Dughin, au produs și competitorii majori la stăpânirea spațiului cu cea mai mare densitate civilizațională, în cazul acesta, centura internă sau rimlandul. Astfel, heartlandul a produs primele atacuri masive asupra crescentului interior prin acei "pirați ai uscatului", așa cum o arată "cuceririle mongole". Aceștia au fost precedate de sciți, huni, alani etc.Aceste rostogoliri poartă cu ele structuri autoritare, ierarhice, nedemocratice, necomerciale. La rândul ei, centura externă sau insulară a produs "pirații mărilor", expedițiile coloniale, care contracarează "impulsurile uscatului". Aceste "expediții" poartă cu ele comerțul, formele democratice etc. (Atena sau Cartagina intră aici, așa cum la celălalt pol ar fi Sparta și Roma antică).

Iată legea formulată de Mackinder: "Acela care ține sub control Europa de Est domină asupra heartlandului, acela care domină asupra heartlandului domină asupra Insulei Mondiale, acela care domină asupra Insulei Mondiale, domină asupra lumii". In lumina acestei legități, Mackinder identifică principalii candidați la competiția geopolitică pentru controlul heartlandului și apoi a Insulei Mondiale care cuprinde Asia, Europa și Africa, în vederile lui. Aceștia sunt în principal doi, Rusia și Germania și se subînțelege că pe aceștia trebuie să-i contracareze Anglia, adică cel de-al treilea candidat la hegemonia geopolitică. Instrumentul pentru aceasta nu este altul decât rimlandul. Cine controlează Rimlandul poate gestiona relația dintre candidații geopolitici la competiția mondială. Iată ce scrie chiar Mackinder: "Rusia ocupă aceeași poziție strategică centrală în lumea întreagă precum Germania în Europa. Ea poate să întreprindă atacuri în toate direcțiile și să fie supusă lor din toate direcțiile, cu excepția nordului… ". În consecință, geopolitica anglosaxonă ar consta în strategia utilizării rimlandului, ca zonă tampon între Rusia și Germania (căci ar opri înaintarea Rusiei spre Adriatica și totodată ar preveni alianța Germaniei cu Rusia, adică strategia Drang nach Osten a Germaniei).

În fapt, cele două tratate încheiate prin Pacea de la Brest-Litovsk (între Rusia și Germania, la 3 martie 1918) și pactul Ribbentrop-Molotov sunt expresia acestor încercări, eșuate mereu, de a săvârși uniunea Germaniei cu Rusia. La vremea aceea, Anglia a descurajat această unire. In 1919 Mackinder scrie, cum s-a reținut deja, cartea sa "Idealurile democratice și realitatea", etalând o concepție care a și susținut infrastructura spirituală a Păcii de la Trianon. Mackinder a fost unul dintre inspiratorii Tratatului de la Trianon, în care s-a cristalizat tocmai sistemul geopolitic interbelic bazat pe alianțe regionale ale statelor tampon (rimlandul est-european) sub garanțiile Angliei și Franței, spre a preveni o alianță ruso-germană și deci implicit, ofensiva puterilor revizioniste. Lupta contra revizionismului a avut ca fundament, în mare parte, tocmai acest concept geopolitic forjat de Mackinder dimpreună cu viziunea geopolitică solidară. Problema este dacă acest concept este încă viabil. Ce putem spune, deocamdată, este că el se află sub presiunea dublă: aceea a subversiunii Mitteleuropei, pe de o parte, și a aceea a subversiunii neokominterniste (o ideocrație), de alta, adică a unei rețele internaționaliste care perpetuează orientarea agresivă contra ordinii spirituale a națiunilor și a religiei creștine, în genere, a religiilor mari ale lumii.

Germania, la rândul ei, și-a elaborat, începând cu finele secolului al nouăsprezecelea, propria ei gândire geopolitică ofensivă și deci o concepție germană asupra spațiului, iar reprezentanții acestei întreprinderi sunt, la acel prag de epocă, F. Ratzel și, de pe la mijlocul secolului al douăzecilea, K. Haushofer. Această viziune asupra spațiului este fără îndoială dependentă de particularitățile politicii germane, dar, pe de altă parte, ea întrunește și unele caracteristici de valabilitate generală, care fac din geopolitica germană o contribuție la ceea ce s-ar putea denumi o știință europeană medială, legată, altminteri spus, de spațiul central european. Vom examina concepția geopolitică medială, al cărei prim inspirator a fost Germania, și care se ilustrează prin cei trei exponenți ai acesteia, F. Ratzel, suedezul R. Kjellen și K. Haushofer.

Ar fi fost necesară o examinare aprofundată a unor modele geopolitice americane și rusești și deopotrivă a concepțiilor geopolitice foarte recente, a noilor strategii geopolitice, sintetizate în teorii nu mai puțin celebre ca cea a lui Spykman, Cohen ori Savițki și Gumiliov în Rusia sau a lui Haushofer în chestiunea panideilor, I. Wallerstein în problematica expansiunii sistemului mondial modern sau Huntington, unul dintre cei ce s-au opus "triumfaliștilor" post-războiului rece din SUA. Inspirați de teorii precum cele menționate putem intui cât de vag modelul geopolitic al lumii actuale. Acesta devoalează procese teritoriale tradiționale de tipul celor care garantează echilibrul statelor naționale, ca actori geopolitici tradiționali, peste care se desfășoară procese teritoriale induse de expansiunea sistemului mondial modern (capitalist), căruia i se datorează nașterea noului peisaj geoeconomic și geopolitic al unei lumi cu centre, semiperiferii și periferii, pentru ca manifestarea panideilor și a internaționalelor să adauge fațete neașteptate aceluiași peisaj geopolitic despre care se spune că se află mai ales sub efectul modelator al globalizării. 

Pe de altă parte, analiza geopolitică și configurația spațiului sunt în continuare îndatorate acelor formațiuni geopolitice pe care le-a evidențiat H. Mackinder la începutul secolului al XX-lea: heartlandul, crescentul interior (rimlandul) și crescentul exterior, acesta din urmă fiind produsul modelării "forțelor mării", opuse "forțelor uscatului", care au influențat în chip decisiv geopolitica lumii vechi. Vom stărui aici, într-un scurt intermezzo, asupra rimlandului într-o abordare de geopolitică aplicată, conștienți fiind de riscul unei asemenea abordări căreia nu-i conferim, de aceea, decât o semnificație limitată și în orice caz una care nu ne trece de pragul ipotezelor.

1.2 Conceptul de Relații Economice Internaționale

În contextul globalizării economiei mondiale, relațiile economice internaționale s-au diversificat și au căpătat noi dimensiuni. Ca urmare, și politica statelor naționale în acest domeniu a dobândit noi valențe. Sintetic, ea poate fi caracterizată prin două tendințe majore și în mare măsură, contradictorii: pe de o parte, începând chiar din primele decenii postbelice, constatăm o intensificare a efortului colectiv al statelor naționale în direcția eliminării restricțiilor și barierelor din calea comerțului internațional, eforturi ce s-au soldat cu succese notabile. Pe de altă parte, în cvasi-totalitatea lor, statele și grupările de state au manifestat o intensă preocupare și au întreprins numeroase acțiuni individuale prin care au urmărit exact contrariul, adică întărirea restricțiilor în vederea protejării propriilor economii de concurența străină. Vom analiza în capitolul de față (și în următoarele două) principalele pârghii, mijloace și instrumente prin care guvernele pun în aplicare aceste acțiuni.

Politica comercială, ca parte componentă a politicii guvernamentale reglementează unul din cele mai importante domenii de care depinde bunăstarea unei națiuni: relațiile economice cu străinătatea. Comerțul cu străinătatea a constituit, încă din cele mai vechi timpuri, obiect de preocupare și intervenție din partea guvernelor de pretutindeni. Explicația acestui fapt pornește de la o realitate incontestabilă: relațiile economice externe sunt un puternic factor de creștere economică și acumulare de avuție. Nici un stat din lume, indiferent de posibilitățile și resursele de care dispune, nu-și poate permite să ignore acest lucru.

În cursul istoriei, statele naționale s-au implicat în fel și chip în reglementarea relațiilor comerciale cu alte națiuni. Imixtiuneaguvernelor în comerțul exetrn al țărilor lumii s-a exercitat adesea în mod unilateral, nu în sensul stimulării relațiilor de schimb ci al frânării lor, prin varii mijloace, numite generic „bariere publice” în calea comerțului. Acestea pot fi de natură tarifară,dacă utilizează ca principal instrument taxele vamale, s au netarifară, în cazul când sunt utilizate alte instrmente decât taxele vamale.

De-a lungul timpului, statele lumii au promovat trei tipuri principale de politici comerciale: de liber schimb, protecționiste și autarhice. Politicile comerciale de liber schimb s-au aplicat pe scară largă în deceniile 6 și 7 ale secolului al XIX-lea, fiind susținute teoretic de către școala clasică engleză. În viziunea reprezentanților acestei școli, dacă comerțul internațional se desfășoară liber, fără restricții, el realizează o alocare eficientă a resurselor la nivel mondial, contribuind la creșterea bunăstării tuturor națiunilor participante. Prin contrast, politicileprotecționiste au drept principal obiectiv restricționarea accesului produselor străine pe piețele naționale. Ele s-au aplicat pe scară largă în țările europene și în Statele Unite în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În acea perioadă, o serie de gânditori și oameni de stat au combătut politica liberului schimb, arătând că ea era în avantajul unor țări precum Anglia și Franța, unde revoluția industrială începuse mai devreme; în schimb – susțineau ei – națiunile care au pășit mai târziu pe drumul industrializării (Germania, SUA etc.) își pot vedea industriile ruinate întrucât acestea nu pot concura cu produsele de export engleze. Protecționismul cunoaște astăzi o recrudescență îngrijorătoare, însă nu în forma sa clasică (a taxelor vamale) ci în forme mai voalate. Politicile comerciale autarhice conțin măsuri îndreptate spre interior, spre izolarea economică a statului respectiv. În realitate, nu există autarhie absolută pentru că nici un stat din lume nu se poate izola complet de comunitatea internațională; există numai tendințe autarhice, ce se manifestă în dublu plan: (1) la nivelul politicii economice, prin dorința de a dezvolta cu orice preț anumite ramuri sau sub-ramuri; (2) la nivelul politicii comerciale, printr-un protecționism agresiv.

1.3 Conceptul de diplomație

Diplomația reprezintă arta, știința și practica desfășurării de negocieri între reprezentanții unor grupuri saustate. Într-un sens mai strict, termenul este în general aplicat diplomației internaționale, procesului complexde interrelaționare între diplomații de profesie ce reprezintă poziția oficială a unui stat, a unei organizații interntionale sau a unui alt actor pe scena internațională și care conduc negocieri pe teme de pace, comerț, cultură etc. Subiectul acestor negocieri o reprezintă tratatele internaționale, ce deseori sunt ratificate de către factorii de decizie interni după ce sunt în prelabil finalizate negocierile la nivel diplomatic, fapt ce evidențiază importanța activitatiidiplomatice în relațiile internaționale.

Din păcate însă, termenul „diplomatie” este destul de des greșit folosit drept sinonim pentru „politica externa”. Diferența rezidă în faptul că cea din urmă poate fi privită drept fundamentul pe care se desfășoară activitatea diplomatică, determinând substanța și scopurile politicii extene a unui stat și relațiile cu alte entități pe scena internațională, pe când diplomația reprezintă doar unul dintre instrumentele ce sunt utilizate pentru atingerea acelor scopuri.

O altă definiție a diplomației afirmă că aceasta este „arta de a conduce relații pentru câștig în lipsa conflictului”. Privită din această perspectivă, diplomația este principalul instrument al aplicării politicii externe într-o lume în care agresiunea deschisă este privită cel puțin sceptic decatre opinia publică. Totuși, chiar și într-o lume în care transparentizarea procesului diplomatic atinge un nivel nemaintalnit până acum (atât în mod asumat cât și „accidental” a€“ vezi scandalul WikiLeaks), diplomația rămâne un domeniu de activitate în care discreția este o piatră de temelie. De la acorduri secrete între trimiși acreditați (uneori în paralel cu negocieri publice ale liderilor pe aceleași teme, dar de cel mai multe ori cu alte rezultate) până la acorduri internaționale complet transparente și modificarea legilor interne, activitatea diplomatică își cristalizează rezultatele într-o pleiadă de forme, toate având însă ca determinant central interesul național. Scopul implicit sau explicit al oricărui diplomat va rămâne astfel mereu obținerea de rezultate pozitive pentru satisfacerea interesului național, așa cum este el dictat de către ideologia politică, geografie, istorie sau economie.

Astfel, pentru orice diplomat este esențial ca fiecare acțiune ce o întreprinde în exercițiul funcțiunii să ajute la salvgardarea independenței, a securității și integrității naționale, păstrând totodată cel mai larg specru de opțiuni diplomatice viitoare și, per total, să maximizeze avantajul național (în termeni absoluți sau comparativ) fără uzul forței și preferabil fără a cauza resentimente altor actori pe scenă internațională.În șine un concept larg, diplomația cunoaște o ramificare bogată în funcție de o serie de criterii, precum subiectul tratat în negocieri, tipologia relației diplomatice etc.

Pentru exemplificare am ales să expun diplomația economică, deoarece într-o lume multipolară echilibrul puterii găsește în factorul economic o pârghie mult mai fină de reglare decât cea militară de pildă. Diplomatiaeconomica poate fi astfel definită pe scurt drept diplomația ce se ocupă de problemele economice. Mai în amănunt, diplomația economică denotă procesul complex ce îmbină luarea de decizii, adoptarea de politici și reprezentarea directă a intereselor economice a uneientitati, de pildă, a unui stat. Așadar, de exemplu, un diplomat ce activează în această arie particulară de diplomație ar putea să monitorizeze și să raporteze aplicarea unor politici economice de interes strategic dint-o țară străină pentru a oferi factorilor de decizie interni informațiile necesare pentru a-și ajusta influența externă în scopul de a maximiza interesele naționale. Printre resursele tactice utilizate de către diplomtia economică, cele mai utilizate sunt sanciunile și recompensele financiare, acestea fiind folosite pentru a obține diverse obiective politice. Dincolo de acest aspect tehnic însă, obiectivele pentru care diplomația economică există ca ramură de sine stătătoare a diplomației sunt mai complexe:

Să reprezinte interesele naționale prin „lobby” la nivelul instituțiilor, organizațiilor și afacerilor din exterior.

Să rezolve (de preferință amiabil) disputele comerciale și să negocieze liberalizarea fluxurilor comerciale internaționale.

Să formuleze poziții oficiale pentru dezvoltare și recomandări pentru decidenții guvernamentali.

Să faciliteze negocierile între parteneri (sau posibilii parteneri) pentru încheierea de tratate și înțelegeri comerciale.

Să coordoneze politica comercială, să supravegheze restricțiile și auto-restricțiile de export/import.

Să indentifice și să coordoneze asistența financiară pentru zonele defavorizate; să ridice nivelul de trai atât în țara de origine cât și în țările partenere.

Să promoveze colaborarea la nivel multilateral sau bilateral în domenii conexe dezvoltării economice, precum protecția mediului, colaborarea științifică și tehnologică.

Pentru a aduce la împlinire toate aceste obiective, versatilitate, flexibilitate, o logică impecabilă și cunoașterea ireproșabilă a domeniului de negociere sunt calități insurmontabile ale personalului diplomatic.

Capitolul 2 – Context actual

2.1 Conflicte inghețate și crize – la limita de est a NATO și UE

Ordinea mondială care a urmat Războiului Rece, dominând Europa de Est pentru mai mult de douăzeci de ani, este pe cale să se rupă, unii spun chiar că este pe cale să explodeze. În Kiev, zgomotoasă revoluție de pe Maidan a dat naștere unui guvern nou fragil, iar Ucraina oscilează în pragul unui război civil. Peninsula Crimeea aparține acum Rusiei, care a masat luni de zile trupe de-a lungul frontierei estice a Ucrainei. Iar în mijlocul acestui haos, Washingtonul și Moscova și-au adresat continuu insulte, acuzându-se reciproc pentru conflict.Într-adevăr, relațiile dintre SUA și Rusia au ajuns fără îndoială la cel mai scăzut nivel de la destrămarea URSS. Potrivit lui Jack Matlock (Ambasador al Statelor Unite în Uniunea Sovietică, 1987-1991), situația ar fi putut fi evitată. Matlock, a putut urmări de foarte aproape sfârșitul Războiului Rece și consideră tensiunile actuale drept în mare măsură rezultatul proastelor alegeri în materie de politică externă din ultimele decenii.

Conflictele înghețate și crizele de la limită de est a NATO și a Uniunii Europene au continuat și continuă să reprezinte un obstacol major în calea cooperării multilaterale și stabilității regionale.

Rusia, cel mai mare vecin al UE și partener important pentru realizarea unei cooperări strategice, ține cu orice preț să demonstreze Occidentului (Statelor Unite și UE) cât de eficiente sunt pârghiile ei în a€œvecinatatea europeana”, în Caucazul de Sud, Asia Centrală și recentă Ucraina. Cu atât mai mult cu cât Moscova a preluat aproape toate resursele energetice din Asia Centrală (Kazahstanul și Turkmenia au bătut palmă cu Rusia). Și, poate, din acest motiv se crede că Moscova rămâne pe poziții și nu este dispusă să facă concesii.

Ucraina, una dintre acele țări aflate în spațial de confluent eurasiatică, cu mare rol în realizarea viitoarei entități de Securitate eurasiatica a devenit brusc un spațiu al contrastelor și paradoxurilor politice. Ieșită din spațial sovietic cu obsesia identității cu orice preț, Ucraina duce încă o politic ape muchie de cuțit, atât în spațial intern cât și în relațiile internaționale.

Chiar și după conflictul ruso-georgian, fostul președinte ucrainean Viktor Iuscenko, a cerut accelerarea procesului de aderare a Ucrainei la NATO, că singura modalitate de a proteja viața și bunăstarea familiilor și copiilor lor, nu toți cetățenii acestei țări fiind în favoarea acestei decizii. Surprinzător sau nu, printre critici a fost însuși premierul ucarinean, Iulia Timosenko, nu de mult aliat al fostului lider de la Kiev.

Ucraina, adică marginea slavilor estici, trece zilele acestea prin mari chinuri, chinuri care foarte probabil vor zămisli o stare de lucruri cu totul nouă, dar nu neașteptată, la frontiera noastră de est. Din multe puncte de vedere, Ucraina este o soră vitregă pentru România, având o istorie zbuciumată și în majoritatea cazurilor interesele sale au lovit în cele ale comunităților istorice românești, cu sprijinul Rusiei și uneori al Germaniei. Asta nu înseamnă că suferința vecinilor noștri ar trebui să ne bucure, pentru că ceea ce se întâmplă acolo e foarte probabil să ne afecteze și pe noi, cât de curând.

După ce în perioada sovietică această entitate statală, creată inițial de Germania pentru a slăbi Rusia, a fost folosită de Rusia sovietică că pretext pentru a îngloba noi teritorii de la statele cu care se învecina, printre care și România, începând cu 1990 statul independent numit Ucraina s-a menținut pe hartă tocmai datorită unei permanente echilibristici între Est și Vest.

Numărul mare de minorități, mai ales cea rusă, înglobate în acest stat-tampon este foarte probabil să ducă la o fragmentare, prin regionalizare, federalizare sau chiar separare completă a anumitor teritorii, totul fiind accelerat de tendințele antagonice dintre Vestul A«pro-european A» și Estul tributar orientării pro-ruse, susținute de majoritatea rusă și cazaci.

Studiu lingvistic din 2011, la data adoptării legii folosirii limbilor regionale

Practic, în ultimii 15 ani prăpastia între cele 2 regiuni și orientări s-a adâncit iar luptele de stradă de la Kiev din ultimele luni nu au făcut decât să confirme acest hău care se cască între cele 2 lumi.

Presiunile UE, pe de-o parte, și ale Rusiei lui Puțin, pe de altă parte nu au făcut decât să radicalizeze cele două tabere iar armistițiul negociat cu mare profesionalism de miniștrii de externe ai Germaniei, Franței și Poloniei cu Yanukovici doar amâna un deznodământ, marele câștig fiind însă încetarea temporară a violențelor.

  Următoarele luni, marcate cu siguranță de o revenire în forță a Rusiei, ne vor spune dacă alegerile anticipate reprezintă o soluție de separare cât-de cât asnica, prin federalizare sau chiar secesiune de facto, sau de fapt doar o perioadă de refacere după care taberele rivale, alimentate și încurajate din exterior, se vor angajă într-o nouă luptă pe viață și pe moarte, cu lecțiile învățate din ultima confruntare. Amenințările de separare de Ucraina au început să curgă dinspre zonă estică și Crimeea încă de la începutul anului 2014 și este foarte posibilă o activare a Transnistriei, nu doar pentru o reglare de conturi cu Chișinăul, punând bazele unui nou status-quo pentrua următorii 20 de ani în regiune, dar și pentru a-și adjudeca o ieșire la Marea Neagră, prin Odessa, o zonă fără o majoritate confortabil pentru ucraineni. O Transnistrie extinsă, pe modelul celei interbelice, dar înglobând de acesta data nu doar zonă Baltă ci și Odessa precum și Bugeacul ar putea reprezenta o soluție mult-visată de geo-strategii de la Kremlin, echivalând și chiar depășind performanță obținută cu Kaliningdradul la Marea Baltică. Astfel Rusia ar controla din nou, direct, nu doar Basarabia ci și guril Dunării și ale Nistrului, reducând la o fâșie între Odessa și Oceakov ieșirea la mare a ceea ce rămâne din Ucraina. Iar Odessa în șine, este un mare premiu, nu doar pentru flotă rusă dar și economic, că al treilea oraș că mărime în Ucrainad după Kiev și Harkov. Pentru românii din Transnistria și Bugeac, că și pentru România, o astfel de răsturnare de situație ar fi extrem de neplăcută, nu că sub administrație ucraineană viață ar fi fost pe roze.

Revenind la situația de ansamblu a Ucrainei, o campanie electorală cu tensiuni crescânde și acuze reciproce, pe fondul unei degradări a situației economice și a lipsei unei finanțări externe solide, poate da startul unui nou scenariu yugoslav. Iar minoritatea română ca și altele se pot găsi confruntate cu un scenariu de epurare etnică din partea unor lideri de miliții locale, miliții care se pot dota în voie din nenumăratele depozite de armament și vehicule rămase din timpul armatei sovietice. Deja legea cu privire la limbile regionale, printre care și cea română, a fost abolită de Rada de la Kiev, lucru deplorabil deoarece semnifică nu numai reluarea asimilării forțate a românilor, dar și adoptarea unei poziții de forță față de cea mai importantă minoritate a Ucrainei, cea rusă. Iar asta Rusia nu va putea accepta!

2.2. Anexarea Crimeei de către Federația Rusă

Anexarea Crimeei de către Federația Rusă se referă la un proces politic, care a avut loc în 2014, prin care Peninsula Crimeea, la acel timp parte a Ucrainei, a intrat sub controlul Rusiei și a fost integrată ca doi subiecți federali – Republica Crimeea și orașul federal Sevastopol.Anterior Rusia a semnat tratatul de frontieră cu Ucraina și Memorandumul de la Budapesta prin care garanta integritatea teritorială a Ucrainei.

Procesul a stârnit multe controverse și este considerat de către UE, G7, OSCE, NATOsiONU drept o anexare ilegală, care a început ca urmare a intervenției Rusiei în Republica Autonomă Crimeea și în orașul Sevastopol, diviziuni administrative ale Ucrainei, și după ce autoritățile locale nerecunoscute și-au declarat independența față de Ucraina și au organizat un referendum, sub ocupație militară rusă, referendum nerecunoscut și considerat ilegal de guvernul de la Kiev și de comunitatea internațională.

Rusia consideră procesul acesta ca aderarea națiunii independente „Republica Crimeea”, proclamată atunci când regiunile s-au unit și, ulterior, au solicitat admiterea lor în Rusia, în conformitate cu un referendum care, care conform poziției ruse, reflecta astfel de dorință. Ucraina contestă tratatul, deoarece nu recunoaște independența Republicii Crimeea sau aderarea în sine ca fiind legitime. Aceași poziție este luată și de Adunarea Generală a Națiunilor Unite, care a adoptat Rezoluția 68/262, confirmând „integritatea teritorială a Ucrainei în cadrul granițelor sale recunoscute pe plan internațional”. Vladimir Putin a recunoscut în cele din urmă că în timpul referendumului armata rusă era prezentă în toată peninsula, după ce anterior declara că trupele înarmate sunt forțe de autoapărare locale.

Pe 15 martie 2015, canalul public rus de televiziune Rossia 1, a difuzat filmul documentar „Crimeea. Drumul spre casa”, în care este prezentat că Rusia era pregătită să apeleze la arme nucleare în caz că SUA și aliații săi ar fi intervenit militar în favoarea Ucrainei. În film apare și însuși președintele Rusiei, Vladimir Putin, declarând că în Crimeea au fost amplasate baterii de rachete de coastă, dotate cu rachete antinavale Yakhont / Onyx "Bastion". El a menționat că aceste sisteme au fost instalate în așa fel încât să poată fi văzute dinspre mare și de sateliți, pentru a descuraja orice fel de tentativă de atac asupra peninsulei.

Majoritatea covârșitoare a populației din Crimeea (94%) și Sevastopol (96%) apreciază pozitiv consecințele intrarea în Republica Federația Rusă, în conformitate cu fondul "Opinia publică". FOM a publicat rezultatele unui sondaj telefonic realizat pe optsprezece-22 aprilie 2015 între 1671 respondenți din Republica Crimeea, iar printre 494 respondenți din Sevastopol.

Potrivit sociologilor, un an în urmă, includerea Crimeea către Rusia vrea 90% din locuitorii republicii și 93% din locuitorii din Sevastopol.

Așteptările legate de acest eveniment, justificat în general 71% și 68% din Crimeea Sevastopol. Faptul că așteptările lor sunt oarecum justificate, dar nu este ceva, a spus 22% și 27%, respectiv.

Crimeea este o zonă majoritar rusească, populația fiind compusă din 58,32% ruși, 24,32% ucraineni și 12,03% tătari (populația tătară, deși majoritară nu mult timp în urmă, a scăzut dramatic de-a lungul ultimului secol datorită pogromului rusesc).

Peninsula Crimeea este o zonă cu mare importanță socio-economică pentru Rusia. Se pare de asemenea că aici sunt multe case de vacanță ale oficialilor de la Moscova, iar bazele militare de aici sunt greu de mutat.

În perioada protestelor pro-europene din Ucraina guvernul pro-rus al lui Viktor Ianukovici a fost înlocuit cu cel pro-european condus de Oleksandr Turcinov.

Cel din urmă, caracterizat de către guvernul rus ca „un guvern naționalist, a suprimat drepturile minorităților de a folosi limbile: rusă, română, maghiară și tătară, acestea pierzându-și oficialitatea în raioanele în care majorează” (deși o lege a fost adoptată de Parlament în sensul limitării drepturilor de utilizare a limbilor minoritare și regionale, ea nu a fost promulgată și nu a intrat în vigoare, minoritățile păstrându-și drepturile obținute). Pe acest motiv Consiliul Federației Ruse a autorizat intervenția armată pe teritoriul Ucrainei, la solicitarea președintelui Putin (fost ofiter KGB).

Forțele separatiste (pro-ruse) din Crimeea au susținut aderarea la Rusia. Se pare ca aceste forte sunt urmasele colonistilor rusi care au fost relocate pe teritoriul Crimeii de catre Stalin si alti lideri sovietici.

Intervenția armatei ruse în Ucraina a început la 24 februarie 2014, ca urmare a Revoluției ucrainene pro-europene soldate cu o lovitură de stat, când trupe speciale ruseștifără însemne au preluat controlul asupra celei mai mari părți a peninsuleiCrimeeadinUcrainasituatăpe coasta de nord a Mării Negre, inclusiv clădiri civile, aeroporturi și baze militare.În aceeași zi, legiuitorul rus a aprobat prezența militarilor ruși în Crimeea și estul Ucrainei. Totodată oficialii ruși au continuat să susțină că prezența forțelor militare ruse în Crimeea nu încalcă niciun acord existent între Rusia și Ucraina. Răspunsul ucrainean a fost moderat până acum, fără nicio acțiune militară din partea guvernului Ucrainei, care a fost instalat la Kiev cu mai puțin de o săptămână înainte de ocupație. Totodată, parlamentul ucrainean a solicitat ca semnatarii Memorandumului de la Budapestasă își reafirme angajamentul față de principiile garantate prin acest tratat.Conform acordului bilateral între Ucraina și Rusia cu privire la staționarea unor structuri militare ruse până în 2047, Rusia poate avea circa 25 de mii de militari, peste 500 de nave în portul de la Sevastopol, 100 de guri de tun cu calibru 100 mm și 22 de avioane de luptă.Toate informațiile privind mișcările de trupe trebuiesc trimise Kiev-ului de către partea rusă, iar militarii ruși trebuie să rămână în anumite zone prestabilite.

Potrivit președintelui rus Vladimir Putin, trupele din Crimeea au doar rolul de a proteja activele militare rusești conform tratatelor bilaterale ruso-ucrainene, în timp ce „grupuri de autoapărare” și nu armata rusă au preluat controlul asupra infrastructurii și instalațiilor militare din Crimeea. Într-un interviu televizat din 17 aprilie 2014 Putin a spus tocmaiopusul vorbelor sale anterioare, recunoscând că în Crimeea au acționat soldați ruși fără însemne.Departamentul de Stat American a precizat că aceste trupe înarmate fără însemne militare vorbesc rusă și au echipamente militare (grele) cu număr de Rusia și neaccesibile cetățenilor de rând. Politicienii ruși sunt de acord că guvernul ucrainean este nelegitim și că Ianukovici rămâne liderul legitim al Ucrainei. Conform președintelui rus Vladimir Putin, Kievul a încercat să destabilizeze situația din Crimeea, Parlamentul ucrainean se află sub influența extremiștilor și teroriștilor și că bazele militare ruse, dar și populația rusofonă în general, se află în pericol. Potrivit oficialilor ruși, în Ucraina ar avea loc o criza umanitară și sute de mii de oameni ar fi fugit din țară spre Rusia, în căutarea unui refugiu, fără a preciza câți dintre aceștia au plecat de fapt la muncă în Rusia. Conform Rusiei, acțiunile SUA și UE de a tolera o lovitură de stat la Kiev ar reprezenta o încălcare a Memorandumului de la Budapesta, care garanta integritatea teritorială și suveranitatea Ucrainei.

În timp ce Comisia de la Veneția declară neconstituțional referendumul din Crimeeaprecum și comunitatea internațională condamnă în general anexarea la Rusia, populația locală din Crimeea și Sevastopol salută alipirea la „țara-mamă”, iar Putin neagă că este vorbă despre o intervenție militară a Rusiei pentru că nu ar fi fost tras niciun foc de armă. Ucraina acuză Rusia de destabilizarea țării prin intermediul unor "militanți" pro-ruși pentru a căuta pretexte de invadare militară a restului teritoriului și pentru a îngreuna alegerilor prezidențiale anticipate stabilite pentru 25 mai 2014.

În timp ce Federația Rusă neagă vehement că ar avea trupe armate în zona de conflict din sud-estul Ucrainei, pe 21 ianuarie 2015, președintele Ucrainei, Petro Poroșenko a declarat că peste 9.000 de militari ruși se aflăp pe teritoriul Ucrainei.

2.2.1 Referendumul pentru independență și aderarea la Rusia

Referendumul cu privire la aderarea Crimeei la Federația Rusă a avut loc în Republica Autonomă Crimeea pe 16 martie 2014. Rezultatele oficiale arată că 95% din participanții la scrutin au votat în favoarea alipirei Crimeei la Rusia. Totuși, rezultatele referendumului sunt sub semnul întrebării, cifrele fiind considerate „umflate”, iar legitimitatea sa nu a fost recunoscută de Ucraina și comunitatea internațională.

Primirea în cadrul Federației Ruse a unor teritorii sau state străine este reglementată de legea constituțională federală «cu privire la ordinea primirii în Federația Rusă și formarea în cadrul ei a noi subiecte federale», adoptată în 2001. Conform legii, inițiativa trebuie să parvină de la teritoriul ce dorește să fie inclus în Federația Rusă.

18 martie 2014, președintele Rusiei Vladimir Putin a inițiat procedura de alipire a Crimeei, înștiințând guvernul, Duma de Stat și Consiliul Federației despre propunerea Consiliului de Stat al Crimeei și a Adunării legislative a Sevastopolului cu privire la primirea lor în Federația Rusă și formarea de noi subiecte federale.După care Vladimir Putin a remis către parlament legea cu privire la primirea Crimeei și Sevatopolului în Federația Rusă, ținând un discurs⁠în fața Adunării Federale a Rusiei.Apoi a urmat semnarea acordului „interstatal” cu privire la primirea Republicii Crimeea în Federația Rusă,în conformitate cu care în Federația Rusă s-au format noi subiecte — Republica Crimeea și orașul de importanță federală Sevastopol. Acordul a intrat în vigoare la data ratificării de către Adunarea Federală, 21 martie, dar a fost plicat în practică temporar de la data semnării.

18 martie la Curtea Constituțională a Rusiei a parvenit o cerere de la președintele Rusiei cu privire la verificarea constituționalității acordului de alipire a Crimeei la Federația Rusă. Cererea a fost primită spre examinare fără audiții publice și pe 19 martie Curtea Constituțională a declarat că acordul este în concordanță cu constituția. În aceeași zi Vladimir Putin a remis acordul spre ratificare la Duma de Stat.

20 martie Duma de Stat a ratificat acordul cu un singur vot contra.

21 martie acordul a fost ratificat și de către Consiliul Federației și a fost adoptată o lege constituțională federală referitoare la formarea a două noi subiecte federale ale Rusiei. Pe 21 martie Vladimir Putin a semnat legea de ratificare a acordului de alipire Crimeei și legea constituțională federală cu privire la procedura de integrare a Crimeei și Sevastopolului în Federația Rusă și perioada de tranziție în integrarea noilor subiecte federale. În aceeași zi a fost creat districtul federal Crimeea. Reprezentantul împuternicit al președintelui Federației Ruse în Crimeea a fost numit Oleg Belabențev.

2 aprilie Putin a semnat decretul de includere a Crimeei în districtul militar de sud.

11 aprilie au fost adoptate constituțiile Republicii Crimeea și a orașului cu însemnătate federală Sevastopol și tot în aceeași zi noile subiecte federale au fost incluse în Constituția Federației Ruse.

din 25 aprilie 2014 între Crimeea și Ucraina a fost instituită „legal” unilateral frontiera de stat a Rusiei.

2.2.2 Integrarea în Federația Rusă

Integrarea Crimeei în Federația Rusă este procesul de încorporare a Crimeei în Rusia. Integrarea este oficial asociată cu o perioadă de tranziție, stipulată în art.6 din acordul de alipirea a Crimeei la Rusia, care va dura până la 1 ianuarie 2015.

Integrarea Crimeei în Rusia a fost organizată și înfăptuită într-un mod destul de rapid de conducerea Rusiei. Astfel, începând deja din luna martie până în mai-iunie 2014 o mare parte din caracteristicile, elementele și structurile sociale, economice, administrative ș.a. au fost racordate la standardele Federației Ruse.

27 martie, ministrul învățământului din Rusia, Dmitri Livanov, a anunțat că toți absolvenții din Crimeea vor primi atestate de model rusesc

Pe durata lunii aprilie Banca Centrală a Federației Ruse a creat în regiune Banca Crimeei și a trecut sfera financiară din administrarea ucraineană în cea rusă, încetând activitatea în regiune a o serie de bănci ucrainene. Valuta oficială în regiune a devenit rubla rusă, iar circulația hrivnei ucrainene a fost limitată printr-o lege a Dumei de Stat din 16 mai.

Din 11 august, oficiile de stare civilă din Crimeea activează în conformitate cu legislația rusă, eliberând certificate de tip rusesc.

31 octombrie Guvernul Federației Ruse a instituit în Crimeea o zonă economică liberă.

2.2.3 Recunoașterea la nivel mondial

Marea majoritate a comunității internaționale nu a recunoscut Republica Crimeea și Sevastopol ca parte Rusiei. Multe țări din America de Nord, Europa, Oceania și America Centrală, precum și din Asia și Africa, au denunțat deschis referendumul și alipirea, și continuă să considere Crimeea ca diviziune administrativă a Ucrainei. De menționat că, totuși, unele state au recunoscut referendumul. Celelalte rămase și-au păstrat opinia neutră. Rezoluția 68/262 a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite (susținând poziția că Crimeea și Sevastopol rămân parte a Ucrainei) a adunat 100 voturi pentru și 11 contra, alte 58 de state abținându-se, iar 24 din 193 state membre nu au luat parte la voting din motiv că au absentat. Cele 100 de state care au votat în favoarea Ucrainei, reprezintă aproximativ 34% din populația globului, cele 11 care au fost contra reprezintă circa 4.5%, cele 58 care s-au abținut reprezintă circa 58%, iar cele 24 absente reprezintă circa 3.5%.

2.2.4 Apărarea flotei ruse de la Sevastopol

În urma evenimentelor tensionate de la Kiev, pe care Moscova le-a catalogat ca fiind o lovitură de stat dată de forte considerate fasciste, Rusia a declanșat o agresiune de amploare împotriva Ucrainei, prin folosirea ilicită a forței militare și amenințarea cu folosirea forței, prin infiltrarea pe teritoriul ucrainean a mii de luptători din cadrul forțelor speciale pregătite pentru acțiuni de diversiune, subversiune și teroriste, prin activizarea și alimentarea grupărilor paramilitare separatiste – evident ilegale ale forțelor rusofile din estul și sudul Ucrainei, precum și prin lansarea unor ample operațiuni de război psihologic și informațional. Instrumentele militare principale de acțiune ale Rusiei au fost gruparea militară operativă concentrate în apropierea graniței ruse-ucrainene și forțele militare dislocate în Crimeea sub pretextul apărării Flotei Ruse staționare la Sevastopol, care au fost întărite până la nivelul de 20.000-25.000 de militari. Dacă privim acțiunile desfășurate în acea perioadă, forțele angajate, retorica și propaganda care le însoțește, maniera de acțiune și ideile doctrinare care le animă, precum și experiența istorică privind comportamentul internațional al Rusiei, se poate aprecia că agresiunea rusă împotriva Ucrainei – rămasă în prima fază nesancționată de ONU, de Comunitatea Euro-Atlantică și de opinia publică internațională – ar avea următoarele obiective strategice: 1) redobândirea pozițiilor dominante la Marea Neagră și la Marea Baltică, prin extinderea zonelor de coastă controlate; 2) fragmentarea, anarhizarea și transformarea Ucrainei într-un focar de conflict de lungă durată, pentru a împiedica angajarea acestui stat pe calea evoluției europene; 3) golirea de conținut a conceptului de parteneriat cu NATO; 4) compromiterea credibilității Alianței Nord-Atlantice ca organizație de apărare colectivă eñcientă în estul Europei. Prima fază a acestei agresiuni a început cu ocuparea așa-zis „pașnică” a Peninsulei Crimeea, prin acțiuni regizate aleformatiunilor paramilitare separatist locale, acțiunea forțelor speciale aleRusiei și presiunea unităților miltare ruse dislocate în regiunea separatistă. Obiectivul minimal al operațiunii a fostrepede atins, Rusia eliminând Ucraina din ecuația geostrategică a Mării Negre. El ar urma să fie consolidat prin instituirea controlului asupra altor regiuni dinestul și sudul Ucrainei și asigurarea legăturii pe uscat cu teritoriul Peninsulei Crimeea. Acțiunea, care își are sorginteaîn teoriile geopolitice ale spațiului vital,din arsenalul nazist și bolșevic, are, celmai probabil, ca obiectiv maximal, șiinstituirea controlului asupra Gurilor Dunării, prin desprinderea de subautoritatea statului ucrainean a Regiunii Odessa, a Basarabiei istorice (a regiuniiBuceag) și a Insulei Șerpilor – fie prinautonomizarea lor după modelul transnistrean, fie prin încorporarea lor efectivă la Rusia. Rezultatul final alacțiunii ar fi redobândirea de către Rusiaa unei poziții capabile să-i permită uncontrol efectiv asupra spațiului pontic, încontrapondere la poziția Turciei, membră NATO, care deține controlul accesului în Marea Neagră.

Dacă privim lucrurile din perspectiva analizei evocate mai sus, s-ar putea anticipa, cu suficiente argumente faptice și logice, că Rusia preconizează atât extinderea ariei de operații în Bazinul Mării Negre, cât și atingerea unor obiective asemănătoare în segmentul nordic alistmului pontico-baltic. Din perspectivamodului de gândire de la Kremlin – probat de faptele de până acum și de multitudinea de idei promovate prin operațiunilede război psihologic – logica evenimentelor ne-ar spune că următoarea țintăstrategică ar putea fi, cel mai probabil,Estonia, fără însă ca alte state baltice sauPolonia să fie excluse. Estonia este, însă,un stat membru NATO și, ca urmare,abordarea ar putea fi mai complexă, oasemenea acțiune încadrându-se nu doarîn logica geopolitică a extinderii fațadeimaritime, ci și intrând sub incidențaobiectivului strategic de compromitere acredibilității Alianței Nord-Atlantice ca organizație de apărare colectivă eficientă.

Capitolul 3 – Război hibrid și multiple provocări

3.1 Armament, diplomație și noua tablă de șah din estul Europei

Tensionarea relațiilor diplomatice dintre Rusia și SUA

Într-o recentă discuție desprerolul SUA în secolulal XXI-lea, posibilul candidat republicanla președinția SUA, senatorul Marc Rubio (F lorida),spunea: „De la fineleRăzboiului Rece, amenințărildela adresa Americii s-au schimbat, însănu și nevoia, carea crescutdin ce în ce mai mult, cu câtlumea a devenit maiinterconectată, de a aveao Americă puternică.

În deceniilerecente, a mai precizat Rubio,tehnologia a demolatbarierele economice, transformândeconomia americanăîntr-una globală. Frământările, în orice colț allumii, potafecta familiile americanela fel ca oricare altele, desfășuratelângă propriul cămin. Acestea potcauza pierderi de vieți omenești,de slujbe ori falimen tul unor industrii și,astăzi, ca nicihjodată în trecut, politica externăamericană a devenit, de fapt, opoliticăinternă. Americaîși regândește politica externă după Administrația Obama, iarrepublicanii candidați la nominalizareapartidului pentru p oziția de președinteauieșit la atac. Senatorul Rubio spunea, cu îngrijorare, că lipsa fondurilor îns echiparearmatei va face ca trupele de uscat să arate caînaintede Al Doilea Război Mondial, marina ca înainte de Primul Război Mondial iar aviația să râmână cucea mai mică forță de luptă dinistorie. Într-adevăr, deteriorareaputerii milita re, ca urmare a crizei economico-financiare atât în SUA, cât și în Europa, acondus la o lume mai periculoasă. În acestecondiții, Federația Rusă a anexat Crimeea și adeclanșat o criză în zona estică a Ucrainei, StatulIslamic s -a dezvoltat, ocupând teritoriidin Siria și Irak, apelânghdla brutalități de neînchipuit împotrivacelor ocupați și a patrimoniului istoric, încercândinstaurarea unui Califat, crizaumafnitară din Siria a devenit o catastrofă care a declanșatcea mai mare migrație de la cel de Al DoileaRăzboi Mondial încoace, supunând o întreagăregiune la riscul radicalizării și împovărândcu imigr anți o Europă si așa dezagregată în privițasprijinului acestora.

China își extinde capabilitățile militare cu rapiditate și conduce acțiuni agresive în Marea Chinei de Sud (construcția de insule artificiale cu avanposturi militare) și, pestef toate acestea, cea mai amenințătoare provocare este cea a Iranului, care-și extinde influența asupra Orientului Mijlociu și amenințăh Israelul odată ce se apropie de realizarea programului nuclear. În Europa, avem două forțe militare, care sunt în stare de alertă: NATO și armata Federației Rus ie. Alianța Nord-Atlantică va suplimenta prezența militară în Europa, în special în statele estice, aplicând cel mai amplu dispozitiv de apărare colectivă de după Razboiul Rece, pe fondul investițiilor făcute de Rusia șiChina în echipament militar de ultimă tehnologie. Secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, af irma: Suntem pe cale să aplicăm cel mai amplu dispozitiv de apărare colectivă de dupăi încheierea Războiului Rece. Acest aspect este doar începutul modului de adaptare la noile realități de securitate din Europa ale unei Alianțe ciare și-a dovedit utilitatea în peste 60 de ani de la constituire. Potrivit lui Stoltenberg, strategia viitoarea N ATO va viza contracararea modelului de război hibrid – o combinație de tehnici de război convenționale, de gherilă urbană și cibernetică, folosită în prezent în estul Ucrainei.

NATO trebuie să intensifice sistemele de alertă situaționailă rapidă, pentru a ști când avem de a face cu un atac. Tehnicile hibride încearcă să profite de orice deficiență, a explicat Stoltenberg, îndemnând țările membre ale AlianțeiNord-Atlantice să suplimenteze bugetele apărării, în contextul investițiilor masive în echipamente militare făcute în ultimii ani de Rusia.   Zgomot belicos de arme Armată rusă a suferit după colapsul URSS, devenind, treptat, o umbră a ceea ce a fost în timpul Războiului Rece. Venirea la Kremlin a lui Vlad imir Putin a condus la revenirea anilor de Război Rece, când producerea de echipamente avansate tehnologic era o prioritate. Oprimă consecință a fost radicalizarea politiciiexterne a Moscovei în relațiile internaționale în specia l în zona adiacentă granițelor federației fapt demonstrade intervențiile militare din Georgia și Ucraina.

Care sunt, pe scurt, capabilitățile convenționale ale Federației Ruse? În privința militarilor și aechipamentelor, iRusia depășeste țările est-europene sau fostelerepublici sovietice din Asia Centrală. Rusia a re trupe staționate în Armenia (3.300 de militari), Georgia (Abhazia și Osetia de Sud, 7.000 de militari), Moldova (Transnistria. 1.500 de militari), Kirghiztan (500 de militari), Tadjikistan (5.000 de militari) și Crimeea (20.000 de militari). Una din măsurile luate a fost modernizarea și profesionalizarea, serviciul militar rămânând obligatoriu (un an serviciul militar obligatoriu, pentru tinerii cu vârste între 18 și 27 de ani). Rușii își pregătesc forțeleterestre pentru conflicte de scăzut ă și medie intensitate. Forțele aeropurtate, care vor fi în valoare de 35.000 de militari și al căror comandant raportează direct lui Putin, devin forța de elită a Federației Ruse. Acestă forță de reacție rapidă a fost creată în 2013 pentru a desfășura opaerații speciale în afara granițelor țării. Rusia a început remilitarizarea Arcticii refăcând din 2013 bazele și aeroporturile militare din vremea URSS și creând un Comandament Arctic care să coordoneze acțiunile de protecție a liniilor navale care trec prin zona arctică rusă, dar și zonele bogate în resurse de hidrocarburi. Rusia are mult der investit în dotarea cu echipamente noi, pentru că ceea ce are acum este învechit, mai ales în privința triadei nucleare (aviația strategică, submarinele nuclere, rachetele balistice). Forțanavală a Rusiei nu este mai mare decât o forță de protecție a coastei, toate navele de lu ptă (inclusiv singurul portavion non-nuclear Kuznețov) fiind fabricate în anii URSS (prin comparație, SUA au 10 portavioane nucleare și construiesc zeci de nave de luptă noi, anual!).

Prognoza este că Rusia va avea o flotă nouă în minimum zece ani de acum înainte (Flota Pacificului, în frebruarie 2015, consta în 73 de vase de diverse categorii – 23 de submarine și 50 de vase divers e, cinci submarinebalistice nucleare, cinci submarine nucleare de atac, cinci submarine nucleare multiscop purtătoare de rachete ghidate și opt submarine de atac convenționale; laacestea se vor adăuga șase submarime nucleare de atac clasa Iasen). Obiectivul marinei ruse este sărestabilească echilibrul naval, construind o nouă flotă (în primă inrstanță, submarine nucleare și vase mici de război, pentru apărarea coastelor și protecția liniilor navale, o prioritate pentru ruși). În 2013 a fost lansată clasa Borei a submarinel or nucleare, care reprezintă prima generație de submarine rusești după 1990, marcând, în fapt, renașterea flotei de submarine rusești. Submarinul are 12-16 rachete Bulava (cu 6-10 capete nucleare și sisteme avansate de protecție împotriva bruiajului, rachete similare celor terestre Topol-M SS-27), coboară la o adâncime de 45r0 m, are o viteză de 30 de noduri și o rază deacțiune de 8.300 km. Forța aeriană va rămâne a doua ca mărime în lume, cu 2.500 de avioane înr serviciu, deși marea majoritate a ei a fost construită în anii ’80. Noua variantă de Suhoi, Flanker, un avion de atac multirol, este așteptat să servească în operațiimilitare pentru următorii 20 de ani.

Între timp, Suhoi dezvoltă mai multe modele de avioane avansate, de generația a cincea, stealth, precum T-50. Rusia nu operează drone, dar în viitor și acest sector va fi populat cu câteva tipuri. Există un vast arsenal nuclear, pes te 1.500 de capete nucleare plasate în rachete balistice desfășurate în diferite zone continentale, pe submarine sau avioane strategice. Numerele corespund cu așa numitul Tratat New START, intratîn vigoare în 2011. În 2000, Rusia a schimbat doctrina nucleară, admițând că poatre răspunde nuclear la un atac convențional care pune în pericol existența statului (prin comparație, în timpul URSS, o lovitură nucleară era aprobată ca răspuns la una similară din afară). În 2014, acestă teză a fost reap robată în noua doctrină militarărusă. Din 2000 s-a început modernizarea triadei nucleare și există un plan în acest sens (rachete balistice, avioane și submarrine strategice).

În aceste c ondiții, Polonia se înarmează consistent (rachete antiaeriene baterii Patriot, elicoptere de atac, avioane F-16, submarine și tancuri) alocând 30 de miliarde de euro pentru o perioadă de zece ani. Guvernul de la Varșovia a legiferat acordarea a 2% din PIB pentru armată și a emis o lege prin care permite cetățenilor polonezisă doneze bani pentru dotarea armatei poloneze. Țările Baltice cumpără armament antitanc și consolidează capacit ățile de război cibernetic.  Înarmarea Ucrainei, dilemă srtrategică Cefacem noi? Exercițiile militare în comun cu forțele americane sunt binevenite și duc la creșterea interoperabilității și a capacității de cooperare și coordonare, dar toate acestea trebuie susținute de echipamente militare de ultimă generație. Și mai este o problemă: securitatea Ucrainei înseamnă securitatea flancului estic al NATO. Înarmăm Ucraina sau nu? Orice s-ar putea crede despre această soluție, în detrimentul celei diplomatice, numai discuția la Wasinghton despre posibila înarmare a adus urgent la masa tratativelor beligeranții. În luna ianuarie, Angela Merkel, François Hollande, Petro Po roșenko, și Vladimir Putin au anulat oîntâlnire după alta, nereușind să-și coordoneze agendele. Odată ce Washingtonul a luat în serios perspectiva înarmării Ucrainei, liderii Germaniei, Franței, Ucrainei și Rusiei au găsit timpul necesar pentru a discuta soluțiile de criză în cazul conflictului din estul Ucrainei. Și de aici conclutzia că înarmarea Ucrainei este contraproductivă acum , după aceste discuții. Din punctul meu de vedere, înarmarea Ucrainei este însă o necesitate. De ce?

În primul rând, o acceptare a câștigurilor teritoriale ale separtiștilor va fi greu de digerat de Rada ucraineană. Va fi o înfrângere și estul va deveni un conflict înghețat dacă nu va fi reintegrat în Ucraina (este, de fapt, partea slabă a Tratatului de la Minsk).  Înn al doilea rând, Ucraina are nevoie de bariere împotriva unei noi ofensive a separatiștilor, în estul Ucrainei. Liderii separatiști au un răgaz strategic pe timpul iernii, dar au anunțat că doresc mai mult teritoriu sub comanda lor în cele două republici separatiste, Donețk și Luhansk. Rusia continuă să livreze arme separatiștilor, conform unor surse NATO. Pentru a păstra pacea este nevoie ca armata ucraineană să se doteze cu armament defensiv de ultimă generație.  Și, nu în ultimul rând, SUA și aliații trebuie să analizeze atent probblema strategică generată de președinte le Vladimir Putin. În timpul Războiului Rece, conceptul de descurajare era pe masa strategilor militari (Containment Strategy) care trebuiau să evite confruntarea militară dintre cele două blocuri. Această strategie este actuală, fiind crucială împiedicarea dezvoltării conflictului din Ucraina. Înseamnă aceasta ajutor politic, militar și economic oferit Ucrainei? Da. Pentru că Ucraina nu poate continua sing ură în fața provvocărilor separatiștilor din est care, în fapt, amenință stabilitatea Europei.

3.2 Perspective ale Ucrainei

3.2.1 NATO și Ucraina

Marcin Zaborowski, directorul Institutului Polonez de Relații Internaționale este de părere că „NATO ar trebui să ajute Ucraina cu reforma din domeniul securității, iar pentru realizarea acestui scop, cooperarea pe care o avem deja în cadrul Comisiei NATO-Ucraina este suñcientă. Se prevăd acolo consultări în multiple domenii și face posibilă o asociere tot mai profundă a Ucrainei cu NATO. Pe termen scurt, trebuie, totuși, să ne concentrăm pe pregătirea forțelor armate ucrainene și pe consiliere în domeniul securității. Doar așa cred că poate acționa NATO la ora actuală. La acest moment, Ucraina nu s-a hotărât încă dacă dorește sau nu să intre în NATO, actualul președinte, Petro Poroșenko, nedeclarând deocamdată nimic în această direcție. Odată ce această dorință va fi declarată, vom deschide o altă discuție și vom ñ intr-o cutotul altă paradigmă”.

3.2.2 Europa și Ucraina

La întrebarea: „Cum se poate „vinde” integrarea europeanăliderilor și cetățenilor ucraineni, când aceștia se confruntă cu „diplomația energetică"rusească și cu sancțiunile economicepreconizate? Ce așteptări față de UEtrebuie să construim în Ucraina pentru a facilita procesul de „europenizare”?”, domnul Zaborowski a precizat „Nu accept în totalitate ideea, foarte vehiculată de altfel, conform căreia Uniunea Europeană nu ar fi făcut prea multe sau nu ar fi capabilă să facă multe în ceea ce privește transformarea Ucrainei. Cred că dacă Ucraina aplică întru totul Acordul de Asociere și Acordul privind Zona de Liber Schimb Aprofundată și Cuprinzătoare (DCFTA), acestea vor transforma țara complet, în același fel în care au fost transformate România și Polonia în anii '90. Aproximativ 70% din legislația ucraineană va trebui să devină similară cu cea din UE. Iar dacă Ucraina face acest lucru în mod corespunzător, ucrainenii vor avea o țară foarte diferită, o țară în care legea va fi respectată și unde regulile vor fi mai transparente și mai clare. În acest sens, cred că soft power-ul Uniunii Europene nu trebuie neglijat. Noi nu-I putem ajuta pe ucrainieni decât să se ajute singuri. Ei trebuie să aibă această determinare, precum au avut-o românii și polonezii. Însă, nimeni nu îi poate forța să facă o schimbare de care nu sunt complet convinși. Apoi, țările membre ale Uniunii Europene, SUA și Canada pot ajuta Ucraina cu adaptarea legilor europene la dreptul ucrainean și la realitățile locale, pentru transformarea acesteia într-o țară mai liberală, mai transparentă și, până la urmă, într-o țară mai bună.”

Mediul în care a început Polonia și Româniatransformarea era de asemenea foarte instabil. Sigur, era o situație cu odinamică diferită, pentru că UniuneaSovietică era în plin proces de dezintegrare, iar Rusia era foarte slăbită de acesteevoluții. Noi am folosit această oportunitate pentru a merge înainte cu propria noastră transformare. Condițiile în careUcraina trebuie să facă aceste schimbărisunt într-adevăr mai dificile. Sunt mai grele pentru două motive. În primul rând pentru că Rusia și-a revenit din punct de vedere geopolitic și este mult maiputernică decât acum 20 de ani. Dar, deasemenea, și pentru că ucrainenii au ratat alte oportunități. Atunci când Ucraina și-a declarat independența în 1991, a fost prima oară când avea șansa să meargă înainte cu transformările, precum aufăcut-o România și Polonia. Atunci,PIB-ul pe cap de locuitor în Polonia șiUcraina era aproape egal. Acum, PIB-ul pe cap de locuitor înPolonia este de celpuțin trei ori maimare decât este înUcraina. Asta ne facesă ne gândim căUcraina nu a profitatde Oportunitățile din1991 cât ar fi putut.Apoi, în 2004, dupăRevoluția Portocalie,s-a ratat iarăși ooportunitate.Multeleconflicte interioaredin tabăra portocalieau zădărnicit toateplanurile detransformare și de reformă în Ucraina. Însă, de data aceasta,cred că determinarea ucraineană este maiputernică. Condițiile sunt intr-adevăr maidificile, dar sunt convins că dacăucrainenii vor avea voința să schimbelucrurile, vor reuși, iar alții îi vor ajuta săfacă pașii necesari. Însă, repet, ei trebuiesă aibă voința pentru așa ceva. Trebuie săștie ce vor.

Ucrainenii trebuie să înceteze să seconsidere un fel de pivot geopolitic și sănu mai creadă că Rusia și Vestul nu au caprioritate decât căutarea unui mod de a-i aduce pe aceștia de partea lor. Aceastăgândire a fost o mare piedică în trecut:considerându-se tot timpul capabili săschimbe tabăra și mereu atractivi pentruceilalți, ucrainenii adesea nu găseau„motivația” pentru a îndeplini reformelenecesare modernizării. Sunt cu adevăratatractivi, fiind o țară cu mare potențial,având o populație educată, cu oamenitineri și doritori de reformă. Ucraineniitrebuie să mențină acest avânt, aceastădeterminare. Alții nu o vor face pentru ei.

3.3 Provocarea păstrării zonelor tampon

Apropierea NATOde Georgia și, „cu atât mai grav”, de Ucraina a reprezentat o eroziune extraordinară a spațiului-tampon pe care Rusia l-a menținut mereu ca primă linie de apărare în calea unui atac, în special în zona est-europeană. Istoria le dă dreptate rușilor, care au învins atacurile convenționale ale lui Napoleon și Hitler, în principal prin uzura suferită de trupele acestora în timpul marșului îndelungat către inima teritoriului rusesc. Diplomatul american George F. Kennan, părintele politicii de „containment” a Uniunii Sovietice de cãtre Statele Unite, remarca într-o faimoasă telegram această particularitate a priorităților rusești, o conștientizare a vulnerabilității geopolitice care transcende considerente ideologice sau aspecte de organizare politică teritorială. Din vremea țarilor și până la Vladimir Putin, spațiul-tampon al Rusiei la vest de Ural a reprezentat garantul supraviețuirii acesteia. Venirea la putere a lui Putin a marcat începutul revenirii Rusiei din declinul înregistrat în perioada post-URSS. Trendul de creștere a prețurilor la materii prime și energie nu i-a oferit doar resurse financiare importante, ci și posibilitatea de a crește economic fără o liberalizare importantă, care fusese deja discreditată în timpul tranziției eșuate de la începutul anilor 1990. Industriile strategice rusești s-au menținut subordonate Centrului, pentru a fi adăugate la panoplia de „arme strategice” ale Rusiei, dintre care cea mai faimoasă este cea energetică, cu care este subminată puterea colectivă a Uniunii Europene și în jurul căreia se coagulează Uniunea Eurasiatică.

Marșul puternic al Rusiei către această construcție, fie că vecinii săi caucazieni și central asiatici o doresc sau nu, se datorează rolului central pe care și-l rezervă Rusia în controlul asupra spațiului eurasiatic. Războiul din Georgia, ca preambul la criza din Ucraina, este un eveniment considerat drept primul semnal de alarmă cu privire la trecerea Rusiei într-o nouă fază de asertivitate și dominanță în vecinătatea sa strategică. Alarma a fost, de asemenea, și de partea țărilor care au ajuns să depindă, în mod real sau psihologic, de parteneriatele strategice cu Vestul pentru garantarea securității în fața unui adversar istoric perceput ca fiind agresiv sau revanșard, fie că acesta se numește Rusia, China sau Iran. Analistul american Ross Douthat vedea ca inevitabil faptul că o țară suficient de îndrăzneață va expune bazele șubrede ale securității mondiale bazate pe o profuziune de parteneriate fondate pe retorică și nu pe substanță sau, cu atât mai puțin, pe gândire strategică.

Șovăiala NATO în cazul Georgiei și irelevanța Memorandumului de la Budapesta (a se reține – memorandum, nu tratat) în cazul Ucrainei dovedesc faptul că Vladimir Putin a luat măsura corectă a celor pe care îi consideră adversari. Faimoasa resetare a relațiilor dintre americani și ruși datează din perioada imediat după conflictul din Georgia, evidențiind prioritățile Vestului și o anumită desconsiderare a amenințării reprezentate de Rusia. Spre deosebire de mișcările rapide de judo ale lui Vladimir Vladimirovici, mișcările Rusiei pe arena internațională au fost îndelung precedate în documente de referință ale țării, cum ar fi strategiile de apărare. Era scris, negru pe alb, faptul căRusia va apela la forță pentru apărareaintereselor comunității rusești, căinteresele de securitate rusești suntpredicate pe menținerea influenței învecinătatea sa și că apropierea NATO vadeveni o situație insuportabilă pentruRusia. În plus, Vladimir Putin a început sărepudieze tratatele la care a aderat Rusiadintr-o „poziție de slăbiciune”, adică în anii1990, de când datau și acordurile deprietenie și asistență cu Ucraina. De ce oarepe cele două maluri ale Atlanticului puținiau fost cei ce au decodat însemnătateaacestor semnale? Probabil că Vestul și, înspecial, Statele Unite au neglijat nevoia dedurabilitate a capacității de „intelligence”cu privire la Rusia, considerând că vecheasuperputere nu mai reprezintă oamenințare.

Ordinea mondială post-1989 și, în special,extinderea NATO către Est au reprezentat oprovocare la adresa unui precept fundamental al securității rusești. De la peste o mie dekilometri între granițele URSS-ului și NATOîn timpul Războiului Rece, aderareabalticilor a plasat Alianța la numai 100 dekilometri de Sankt Petersburg, al doilea celmai important oraș rusesc. NATO, înabsența unui obiectiv clar definit, a venit înîntâmpinarea cererii de garanții desecuritate din partea esticilor, încurajândastfel reintegrarea lor în familia europeană.Pe de altă parte, NATO pare să fi acceptat, înperioada de maximă vulnerabilitate aRusiei, nevoia ei de a avea un spațiu-tampon, obținând un accept al Rusiei înfavoarea „abandonării” unor foști sateliti înschimbul garanțiilor că NATO nu va plasaarme strategice sau forțe convenționalemajore în spațiul ce urma a fi integrat.

Dezechilibrul se menține și astăzi, așacum evidențiază următoare statistici: înanul 2012, conform unui raport al Institutului Internațional pentru Studii Strategice,23 din 28 de baze europene ale NATO seaflă în Vestul Europei, numai 150 de soldațiamericani din peste 66.000 plasati înEuropa se aflau în Est și nicio armănucleară nu se află la Est de Berlin. Practic,trupele NATO din Est sunt cele ale țărilorestice, cărora li se face „un rebranding”statistic. Situația se va schimba, cel maiprobabil, încetul cu încetul, însă dezechilibrul militar dintre Rusia și vecinătatea saeuropeană se va menține.

Focusul Vestului asupra promovăriivalorilor sale a contrastat cu pragmatismulrusesc înprivința intereselor proprii.Pentru Vest, integrarea Ucrainei în UE șiNATO reprezintă, în primul rând, o parte aunui proces transformator pentrueconomia și societatea țării respective, așacum a fost pentru Polonia și România.Pentru Rusia, însă, ea reprezintă oamenințare existențială, ceea ce a forțat-osă recurgă la tot arsenalul dezvoltat înultimii ani pentru a menține statu quo-ul,sau a genera un nou scenariu care să îimențină interesele (federalizare, alipireteritorială a regiunilor rusofile etc).

Rusia a dezvoltat o serie de instrumentefoarte eficace pentru destabilizarea unuiadversar sau subminarea unității unui blocde adversari – de la arhicunoscuta armăenergetică și stimulente sau sancțiunifinanciare sub formă de investiții,împrumuturi sau restricții la export,mergând până la atacuri cibernetice,infiltrarea minorităților rusești, manipularea legilor internaționale ș.a. Să nu uitămcă Rusia se dovedește unul dintre cei maiabili utilizatori de actori non-statali, printer care se numără companii de stat si private,grupuri de interese, oligarhi, grupuri decrimă organizată sau diaspora rusească.Chiar și pentru țări care s-ar considera,nominal, dincolo de amenințările militarerusești, influența rusească se poate resimțiprin intermediul terților.

Exceptând intervențiile militare pe carele-a considerat necesare, Rusia distrageatenția Vestului prin acțiunile sale dejucător major în conflictele globale cele maiimportante (Siria, Iran, Afganistan), încursa pentru rute și resurse arctice, prinprezența în grupul BRICS sau implicareadin ce în ce mai puternică în AmericaLatină și chiar și o apropiere față de Israel.De asemenea, Rusia este un partenerimportant în mai multe domenii deanvergură globală, cum ar fi lupta împotriva terorismului și criminalității transfrontaliere, explorarea și cercetarea spațiului, șiîn cadrul variilor instituții globale. Dacă arfi să luăm numai cooperarea spațialăSUA-Rusia, intrarea într-o cursă asancțiunilor reciproce poate avea unimpact major asupra securității planetarepe termen lung.

Capitolul 4 – Concluzii

Conceptul de bază al „reset”-ului promovat de Administrația Obama avea un defect magistral: SUA continuă să, citez, a€œsustina forțele democratice din Rusia”. Vladimir Putin crede, de fapt, că Revoluția Portocalie din Ucraina și Revoluția Rozelor din Georgia au fost planuri secrete puse în aplicare de CIA și că SUA încearcă să facă același lucru în Rusia. Când oamenii au început să demonstreze în Moscova, acum doi ani, iar Washingtonul s-a declarant public dezamăgit de revenirea la putere a lui Putin putem vorbi clar de o greșeală diplomatică.

Din punctul nostru de vedere, criza din Ucraina a fost în mare parte consecința politicii de extindere nelimitată a NATO către Est. Dacă Ucraina nu ar fi avut posibilitatea de a deveni membră a NATO, și, prin urmare, Sevastopolul nu risca să devină o bază NATO, Rusia nu ar fi invadat Crimeea.

Americanii s-au ghidat timp de aproape două secole după doctrina Monroe. De ce nu înțelegem că alte țări sunt foarte sensibile când este vorba de crearea de baze militare ale unor potențiali rivali la granițele lor și mai ales când acești rivali preiau teritorii pe care aceste țări le consideră din punct de vedere istoric că posesiunile lor de drept?! Acestea sunt situații extrem de sensibile, de care orice lider autoritar se poate folosi pentru a-și consolida controlul asupra puterii. După mai bine de două decenii deconstrucție a unui mediu de securitate postRăzboi Rece, acesta, departe de a fi perfect,a permis evoluții istorice în Europa caîntreg cât și în fiecare țară în parte – inclusiv în Rusia. După acțiunile întreprinse înultimul timp, Rusia trebuie să primeascăun răspuns pe măsură din partea Vestului.Pasul următor ar fi ca toată lumea să seașeze din nou la masa tratativelor pentru oreconstrucție a încrederii, la un nou formatde cooperare și securitate pentru deceniilecare vin. Probabil că multe lucruri nu vormai putea fi ca înainte, însă efortul trebuiefăcut. În ceea ce îl privește, chiar dacăVladimir Vladimirovici Putin este tentatacum să construiască un „Mare Zid Rusesc”la granița sa vestică, el nu ar trebui să uitecă marile provocări ale Rusiei vor veni maipuțin din afară cât din interiorul acestui celmai mare teritoriu național din lume.

Termenulde „superputere energetică” este un pic optimist: adică, odependență de petrolridică o națiune și ocoboară, alternativ.Rusia de astăzi mă facesă mă întreb cum seraportează Putin & Co larezervele lor masive depetrol – în special dincauza faptului căeconomia rusă suferă sub greutatea prețurilorîn cădere ale energiei și asancțiunilor impuse înurma crizei din Ucraina.Dacă Vladimir Putin alege să sprijine rebeliidin Ucraina de Est preamult Rusia se va găsi într-osituație desupraîntindere: țara areprobleme mai maridecât alimentareaarmatei și cheltuirea decapital politic peaventuri minore. Pe dealtă parte. dacă seimplică prea puțin, rușiivor începe să se întrebede ce liderul lor a datgreș atât în ceea ceprivește conducereaeconomiei, cât și înapărarea drepturilorrușilor de peste hotare.Cred că Ucraina se poateaștepta la un impasgroaznic, dar stabil înestul sãu pânã cândprețurile petrolului îșivor reveni. Dupã aceea,totul este posibil.

Concluziile privind evoluția actualei situații sunt destul de pesimiste. Aventurându-ne într-un prognostic cu privire laevoluția crizei din Ucraina, revenirea lastatu quo anteeste, cel puțin pe termen scurt, poate și mediu, imposibilă. Cel maiprobabil scenariu este cel al înghețăriisituației actuale din Ucraina într-o formula sau alta convenită de părți. Eficiența acesteiformule depinde însă de viziunea strategicăa liderilor americani și europenideopotrivă, viziune care pare să lipseascăactualmente. Dacă mesajul SUA către aliațiieuropeni este acela de a solicita exact ce tipde sprijin și suport american le este necesarpentru a face față provocării de Securitate rusești în mod solidar, mesajul lideriloreuropeni față de Washington este cel puținambiguu, variind între chemarea la arme(Polonia) și chemarea la dialog comprehensiv și substanțial cu Rusia (Franța,Germania). Dacă în estul Europei neoliberalismul și interdependența și-au datmăsura ineñcienței în relațiile cu Rusia, fiind necesară o trezire din reverie liberală la o crudă realitate realistă, în care jocurilegeopolitice de sumă nulă ale unor figure precum Vladimir Putin pun sub semnulîntrebării integritatea teritorială a unoractori internaționali suverani recunoscuți,în vest, neoliberalismul și interdependențanu și-au epuizat încă atuurile. Business asusual este o chestiune ce aparține dejatrecutului, marcând faptul că în timp ceOccidentul trăiește în epoca post-modernă și neoliberală, a câștigurilor reciproce, ajocului de sumă pozitivă, restul sistemuluiinternațional, inclusiv Europa de Est șiRusia, trăiesc în ochiul furtunii realismuluipolitic, al dilemei securității, al agresiuniimilitare și land grab-urilor, al câștigurilorrelative de putere. IarRomânia este statulde graniță între aceste două lumi.

În concluzie, Ucraina marcheazăintensificarea confruntării strategice dintreOccident (mai ales SUA) și Rusia, daraceasta nu se prefigurează a fi una de tipulRăzboi Rece 2.0, nici chiar una de tipulRăzboiului din Golf (I și II) sau al celui dinGeorgia. Ne aflăm în fața unei confruntăristrategice mult mai complexe, care se vaîntinde mult în viitorul previzibil. Chiardacă singură Rusia nu dispune de resurselepentru a răsturna ordinea mondialăliberală, seria de crize pe care le faciliteazăși le instigă îi servește interesul de a devein un factor din ce în ce mai influent înafacerile internaționale, fie și dintr-opoziție de vulnerabilitate politică șieconomică. Rusia nu și-a jucat încă ultimacarte în jocul strategic împotriva SUA și UE,ținând obiectivele liberale, postmoderneoccidentale ostatice strategiei sale derealpolitik clasic – deși nu putem decât săsperăm că, pentru moment, președintelePutin a mers în Ucraina cât de departe eradispus sămeargă pentru a-și impunepunctul de vedere. În egală măsură, nuputem decât să sperăm că și Statele Unite șiUniunea Europeană vor realiza că regimulPutin nu va accepta cu ușurință și fără oluptă vehementă condițiile occidentalilor.Dacă merge în continuare pe implementarea strategiei actuale, Occidentul trebuiesă ñe pregatit să sacrifice mai mult decâtpropriile valori și norme internaționale,pentru care a plătit cu sânge în Al DoileaRăzboi Mondial și în Războiul Rece, șitrebuie să fie conștient că va trebui săacomodeze concesiuni strategice semnificative ale Rusiei, dincolo de Ucraina. Sau vaacționa disproporționat la o provocare desecuritate a Rusiei de intensitate mult maimică față de actuala criză, atunci cândpragul occidental de toleranță va fi fostatins. Ambele scenarii sunt exemple clasiceîn Teoria Relațiilor Internaționale, desituații care intensifică, nu de-escaladeazărivalitățile strategice și, implicit, grăbesc,nu descurajează izbucnirea războaielor.

Bibliografie:

„Tratat de geopolitică” Bădescu Ilie – București: Mica Valahie, 2004 -2 vol.

„Bazele geopoliticii și viitorul geopolitic al Rusiei” – Aleksandr Dughin, Editura Eurasiatica – Postfață Prof. univ. dr. Ilie Bădescu

https://bogdanmandru.wordpress.com/relatii-internationale-economice-politica-comerciala-si-importanta-politicii-comerciale/ accesat la data de 30.04.2015

http://geopolitics.ro/o-clarificare-a-conceptului-de-diplomatie/ accesat la data de 30.04.2015

http://www.rumaniamilitary.ro/sora-vitrega-ucraina-si-cutremurul-geopolitic-care-se-va-abate-si-asupra-romaniei – Marius Zgureanu, accesat la data de 05.05.2015

http://tass.ru/en/russia/724785 accesat la data de 07.05.2015

http://tass.ru/en/russia/724749 accesat la data de 08.05.2015

http://romanian.ruvr.ru/2014_04_17/Putin-a-recunoscut-prezenta-militarilor-ruSi-in-Crimeea-8283/ accesat la data de 09.05.2015

http://www.brookings.edu/blogs/brookings-now/posts/2014/03/nato-secretary-general-russia-annexation-crimea-illegal-illegitimate accesat la data de 06.05.2015

https://rusiaucraina.wordpress.com/conflict-4/ accesat la data de 06,05,2015

http://tass.ru/en/world/724950 accesat la data de 10.05.2015

http://www.state.gov/r/pa/prs/ps/2014/03/222988.htm accseat la data de 10.05.2015

Foreign Policy Romania nr. 40 – editia iunie-iulie 2014

http://m.adevarul.ro/international/in-lume/arme-diplomatie-nouatabla-sah-est-europeana-1_555c1094cfbe376e356429c4/index.html Alexandru Grumaz – accesat la data de 15.05.2015

Foreign Policy România nr. 41 (august/ septembrie 2014)

Bibliografie:

„Tratat de geopolitică” Bădescu Ilie – București: Mica Valahie, 2004 -2 vol.

„Bazele geopoliticii și viitorul geopolitic al Rusiei” – Aleksandr Dughin, Editura Eurasiatica – Postfață Prof. univ. dr. Ilie Bădescu

https://bogdanmandru.wordpress.com/relatii-internationale-economice-politica-comerciala-si-importanta-politicii-comerciale/ accesat la data de 30.04.2015

http://geopolitics.ro/o-clarificare-a-conceptului-de-diplomatie/ accesat la data de 30.04.2015

http://www.rumaniamilitary.ro/sora-vitrega-ucraina-si-cutremurul-geopolitic-care-se-va-abate-si-asupra-romaniei – Marius Zgureanu, accesat la data de 05.05.2015

http://tass.ru/en/russia/724785 accesat la data de 07.05.2015

http://tass.ru/en/russia/724749 accesat la data de 08.05.2015

http://romanian.ruvr.ru/2014_04_17/Putin-a-recunoscut-prezenta-militarilor-ruSi-in-Crimeea-8283/ accesat la data de 09.05.2015

http://www.brookings.edu/blogs/brookings-now/posts/2014/03/nato-secretary-general-russia-annexation-crimea-illegal-illegitimate accesat la data de 06.05.2015

https://rusiaucraina.wordpress.com/conflict-4/ accesat la data de 06,05,2015

http://tass.ru/en/world/724950 accesat la data de 10.05.2015

http://www.state.gov/r/pa/prs/ps/2014/03/222988.htm accseat la data de 10.05.2015

Foreign Policy Romania nr. 40 – editia iunie-iulie 2014

http://m.adevarul.ro/international/in-lume/arme-diplomatie-nouatabla-sah-est-europeana-1_555c1094cfbe376e356429c4/index.html Alexandru Grumaz – accesat la data de 15.05.2015

Foreign Policy România nr. 41 (august/ septembrie 2014)