Razboaiele Ruso Otomane Si „chestiunea Orientala” Sfarsitul Secolului AL Xviii Lea Si Prima Jumatate A Secolului AL Xix Lea
RĂZBOAIELE RUSO-OTOMANE ȘI „CHESTIUNEA ORIENTALĂ”.
SFÂRȘITUL SECOLULUI AL XVIII-LEA ȘI PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX – LEA
Cuprins
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I – Apariția “chestiunii orientale”
I.1. Decăderea Imperiului Otoman
I.2 Interesele Marilor Puteri
I.3 „Chesiunea română” ca parte componentă a „chestiunii orientale”
CAPITOLUL II – Războiul ruso-otoman din 1768-1774
II.1 Criza Imperiului otoman din a doua jumătate a secolului al XIII-lea.
II.2 Contextul internațional
II.3 Debutul războiului ruso-turc
II.4 Particularitățile războiului ruso-turc (1768-1774)
II.5 Pacea de la Kuciuk – Kainargi (21 iulie 1774)
CAPITOLUL III – Războaiele ruso-otomane din prima jumătate a sec. XIX
III.1 Contextul internațional
III.2 Războiul ruso-turc din 1806-1812
III.3 Tratatul de Pace de la București.
III.4. Războiul ruso-turc din 1828-1829
III.5 Tratatul de la Adrianopol și urmările sale
CAPITOLUL IV – Consecințele războielor ruso-otomane de la sfârșitul sec. XVIII începutul sec. XIX
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
Introducere
INTRODUCERE
Apariția „Chestiunii orientale”
CAPITOLUL I
Apariția „chestiunii orientale”
Prin „ Problema Orientală” înțelegem problema menținerii echilibrului politic european, în condițiile decăderii Imperiului Otoman și ascensiunii Rusiei.
Conform lui Mustafa Kemal Atatürk „ A scrie istorie este tot atât de important ca și a făuri istoria. Dar dacă cel care o scrie nu rămâne credincios celor care au făurit-o, atunci adevărul, invariabil, capătă un conținut care derutează omenirea”.
Apariția „ chestiunii orientale” este strâns legată de cea mai complicată problemă internațională a secolului al XΙX- lea, mai exact declinul Imperiului Otoman. Această perioadă ne este cunoscută sub denumirea de „ chestiunea orientală”, o problemă de care atârna în mare parte soarta viitoare a Europei, și prin urmare aceea a lumii întregi. „În partea orientală a Europei secolului al XIX, alături de Rusia și Austria ( Austro- Ungaria de la 1867) exista un al treilea imperiu, cel turc sau otoman care acoperea totalitatea sud-estului continentului dintre Dunăre și peninsula Moreea, insulele grecești, un teritoriu imens în Africa și Asia. Imperiul Otoman constituia, în consecință, un stat fundamental mediteranean și cu o amplă prezență în Europa, chemat să îndeplinească o funcție deopotrivă activă și pasivă în relațiile internaționale ale epocii”. Declinul Imperiului Otoman este unul lent, însă categoric, iar denumirea de „chestiunea orientală”, rezultă dintr-un proces de dezmembrare a dominației turce care se găsea în Balcani. Sfârșitul secolului al XVΙΙΙ – lea însemna pentru turcii otomani declinul puterii, un declin atât de puternic încât Imperiul Otoman se transformase în „ omul bolnav al Europei”. Pe plan intern sunt de semnalat forțe reformiste admise de către administrația otomană cu scopul de a moderniza imperiul, însă realizările sunt, în general, mici. Odată cu acest eveniment s-a ajuns la afirmarea noilor state balcanice, și anume: Grecia, România, Serbia, Bulgaria, Muntenegru și Albania între anii 1829 și 1913.
„ Declinul lent dar de necontestat al Imperiului otoman este numit Chestiunea Orientului, expresie care rezumă un proces de dezmembrare a dominației turce centrată în Balcani”.
„ În plan internațional, realitatea turcă a fost dominată de apetitul teritorial al puterilor vecine, traduse prin pierderea de teritorii în favoarea Rusiei și Austriei. De asemenea Imperiul Otoman a trebuit să cedeze, în favoarea altor puteri europene (Marea Britanie și Franța, și mai târziu Germania și Italia) în schimbul garantării supraviețuirii și a sprijinului ferm față de amenințarea Rusiei. Concesiuni făcute se concretizează în privilegii exorbitante: maritime, mercantile, economice (mine, căi ferate, etc.), financiare (împrumuturi ruinătoare, înglodări în datorii, control străin asupra principalelor intrări financiare) și inclusiv politice (extinderea protecției consulilor europeni, nu numai asupra naționalilor lor, ci și asupra numeroșilor supuși ai sultanului și asupra bunurilor lor care scăpau astfel de jurisdicția ordinară și plata impozitelor). Totul a condus la subminarea slabelor fundamente ale statului otoman și la compromiterea viitorului său. Privilegiile nu excludeau cesiunile teritoriale. Astfel Ciprul și Egiptul au fost cedate Marii Britanii între 1878 și 1882; Algeria și Tunisia au fost cedate Franței între 1830 și 1881; Tripolitania și Cirenaica (actualmente Libia) au fost cedate Italiei în . Chestiunea Orientală a dominat politica europeană până în secolul al XΙX – lea. Imperiul Otoman era bine plasat din punct de vedere comercial și strategic, ocupând o mare parte din Orientul Mijlociu, Africa de Nord și Balcani, iar acest lucru a dus la stârnirea de conspirații și rivalități între marile puteri europene, însă nici poparele native nu s-au lăsat mai prejos. Toate acestea atrag atenția asupra faptului că Imperiul Otoman devenise o chestiune internațională cu o însemnătate majoră, care influența direct desfășurarea istoriei universale.
Chestiunea Orientală reprezintă o perioadă din istoria Europei, declanșată în anul 1774, când Imperiul Otoman a fost înfrânt în războiul început în anul 1768 și care implică eforturile de soluționare a problemelor politice și diplomatice stârnite odată cu decăderea Imperiului Otoman. Disoluția Imperiului Otoman părea o convingere, iar puterile europene au început o luptă pentru putere cu scopul de a-și proteja interesele militare, comerciale dar și strategice din acea zonă. Rusia si Austria au fost principalele beneficiare ale acestei situații din secolul al XVΙΙΙ – lea, în timp ce Austria stăpânise Ungaria și Transilvania, dar își făcuse apariția și în Bacani, Rusia s-a extins până la țărmurile Mării Negre, cu dorința de a se întinde spre Marea Mediterană.
Cu alte cuvinte, intrarea în declin a Imperiului Otoman, după 1683, când puterile sale au fost învinse în bătălia de la Viena, a însemnat ceea ce numim chestiunea orientală. Evenimentele care au compus această perioadă au devenit evidente în timpul războaielor ruso – turce din secolul al XVΙΙΙ – lea. Primul dintre aceste războaie din 1768 – 1774 s-a încheiat cu semnarea tratatului de la Kuciuk – Kainargi.
Acest război a deschis la nivel european o „ problemă românească”, ca o componentă a „ chestiunii orientale”. Prin „Tratatul de la Kuciuk – Kainargi, din 21 iulie consacrat de drept poziția de preeminență a Rusiei în Principatele Române, ceea ce avea să-i aducă un atu în plus în competiția pentru avansul ei expansionist în sud – estul Europei”. De asemenea, prin acest tratat „ Rusia a obținut punctele strategice Kinburn , Enikale și Kerci din Crimeea sau în apropierea acesteia, precum și o porțiune de coastă la Marea Neagră, la vest și la est de peninsulă, care ajungea până aproape de Caucaz, incluzând și Azovul. Tătarii din Crimeea au fost proclamați independenți, deși aceștia îl recunoșteau pe sultan drept calif, adică lider religios al islamului. Rusia a obținut dreptul de liberă navigație în apele turcești, inclusiv permisiunea de a trimite negustori ruși prin strâmtoare. Moldova și Valahia au fost returnate turcilor, cu condiția ca acestea să nu fie exploatate prea tare, Rusia rezervându-și dreptul de a interveni în favoarea lor. De asemenea, Rusia a mai obținut dreptul de a construi o biserică ortodoxă la Constantinopol, iar turcii au promis să protejeze bisericile creștine și să accepte reprezentanții ruși ai noii biserici ce avea să fie construită în capitală. Prevederile tratatului referitoare la creștini și religia creștină au devenit baza multor pretenții rusești ulterioare impuse Turciei”.
Un nou conflict ruso – turc a fost declanșat în anul 1787. Împărăteasa Ecaterina ΙΙ-a a semnat o alianță cu împăratul Iosif al ΙΙ-lea, cu privire la împărțirea Imperiului Otoman, alianță ce a îngrijorat mai multe forțe europene, cum ar fi: Franța, Regatul Unit, Prusia.
Evenimentele militare produse de izbucnirea conflictului ruso – austro – turc (1787-1792) duc la expansiunea Rusiei pe seama Imperiului Otoman ceea ce convinge marile puteri de necesitatea menținerii statu-quo-ului în zona sud-estică a Europei. În perioada de după războiul încheiat în anul 1792, Poarta a oscilat între prudență și interesele tradiționale. Pacea de la Campo Formio învecinează Franța cu Imperiul Otoman și deschide noi căi de intrare în Balcani pentru Austria. Războiul lui Bonaparte în Egipt a dus la tratatul din 1798 cu Rusia, inclusiv la războiul declarat de Poartă Franței. Încheierea la 23 decembrie tratatului de alianță defensivă ruso-turc, o alianță cerută nu de Rusia, ci de Poartă, care, în schimbul garantării posesiunilor sale, oferea rușilor libera ieșire prin Strâmtori.
Imperiul Otoman va adera la tratatul de la Amiens, va acorda libera navigație pe Marea Neagră francezilor și englezilor, va încerca să țină piept cererilor rusești care o vor conduce la hatișeriful din 1802. Convenția ruso-turcă din întărit poziția Rusiei în Principate și Balcani, dar i-a slăbit-o la Constantinopol. Poarta va amâna recunoașterea lui Napoleon ca împărat până după Austerlitz și va reînnoi tratatul de alianță cu Rusia, pe care însă sultanul nu-l va ratifica. În aprilie 1806, Poarta interzice navelor de război rusești trecerea prin Strâmtori.
Depunerea de către Poartă a domnitorilor C. Ipsilanti și Al. Moruzi a fost una din cauzele războiului ruso-turc izbucnit în 1806. Este o luptă pentru supremație în sud-estul continentului. Poarta încalcă hatișeriful din 1802 care preciza că domnii nu pot fi schimbați înainte de 7 ani decât pentru un delict dovedit. Pentru a trece peste prevederile actului din 1802, Poarta a făcut presiuni asupra lui Al. Moruzi să demisioneze. Rușii au repetat avertismentele, dar intervenția lui Napoleon I a decis Poarta să înlocuiască domnitorii, schimbați cu Al. Suțu și Scarlat Callimachi. „ Vreau, îi scria Napoleon lui Talleyrand la 9 iunie 1806, să redăm porții stăpânirea absolută asupra Moldovei și Valahiei. Nu vreau să împart imperiul de la Constantinopol. Eu vreau să reîntăresc și să consolidez acest mare imperiu și să mă servesc astfel de el ca opoziție contra Rusiei” . La 20 iunie 1806, scrisoarea lui Napoleon către Selim III cuprindea următoarele: „ în ceea ce privește Moldova și Valahia, dacă Înălțimea Voastră vrea să nu piardă aceste provincii, ea trebuie să folosească toate ocaziile favorabile pentru a rechema vechile familii la tron; prinții greci care le guvernează sunt agenți ai rușilor”. Reacția Principatelor Române față de confruntările continentale de care depindea soarta lor era una nesemnificativă deoarece ele erau lipsite de independență, iar mijloacele de exprimare în politica internațională erau limitate, ca și cum nu ar fi existat. Cu toate că influența rusească la Constantinopol, ca și la Iași și București creștea, domnitorii numiți după războiul din 1792, Al. Moruzi în Muntenia și Mihai Suțu în Moldova, nu se arătau înclinați să i se supună. Totuși, Poarta nu avea încredere în aceștia, mai ales în Moruzi, din cauza legăturilor sale cu Franța. Urmașul lui Al. Moruzi, prințul Al. Ipsilanti părea indecis; austriecii și rușii abuzează continuu de coruperea anturajului său. Cu polonezii situația este alta, se poartă prudent datorită sprijinului de care se bucurau la Constantinopol. Domnitorii fanarioți „ nevânduți rușilor” credeau că o schimbare de statut a Principatelor putea însemna pierderea sursei de îmbogățire. C. Ipsilanti, numit domn în 1799 se remarcă printr-o concepție proprie asupra practicii politice. Îemnificativă deoarece ele erau lipsite de independență, iar mijloacele de exprimare în politica internațională erau limitate, ca și cum nu ar fi existat. Cu toate că influența rusească la Constantinopol, ca și la Iași și București creștea, domnitorii numiți după războiul din 1792, Al. Moruzi în Muntenia și Mihai Suțu în Moldova, nu se arătau înclinați să i se supună. Totuși, Poarta nu avea încredere în aceștia, mai ales în Moruzi, din cauza legăturilor sale cu Franța. Urmașul lui Al. Moruzi, prințul Al. Ipsilanti părea indecis; austriecii și rușii abuzează continuu de coruperea anturajului său. Cu polonezii situația este alta, se poartă prudent datorită sprijinului de care se bucurau la Constantinopol. Domnitorii fanarioți „ nevânduți rușilor” credeau că o schimbare de statut a Principatelor putea însemna pierderea sursei de îmbogățire. C. Ipsilanti, numit domn în 1799 se remarcă printr-o concepție proprie asupra practicii politice. În realitate, Ipsilanti era un soi de partizan al Rusiei, însă servea interesele acesteia atunci când erau în acord cu ale sale: „dorea unirea Moldovei și Munteniei într-un singur stat, formarea unei armate sub comanda sa”. O ruptură avea să se producă între Ipsilanti și ruși în timpul războiului din 1806-1812, când va fi eliminat din viața politică din pricina rolului la care nădăjduia și care se abătea de la tendințele de anexare a Principatelor. Între anii 1806-1812 domniile lui Al. Suțu în Moldova și Mihai Suțu în Muntenia au jucat mai mult rolul unui intermezzo. În 1806 Rusia ocupă Principatele, și tot atunci se întoarce la București C. Ipsilanti cu titlul de „ domn al Moldovei și Țării Românești”, însă poziția lui nu este una sigură. Armata rusă a intrat în Moldova cu gânduri pașnice, pentru a restabili vechile raporturi ruso-turce potrivit tratatelor. Alexandru I își expune ferm atitudinea, aceea nu de a alătura ori rupe Principatele de Imperiul Otoman. Însă la Tilsit s-a hotărât împărțirea sferelor de stăpânire și influență a Imperiului Otoman între Napoleon și Alexandru: Principatele și Serbia pentru Rusia, „ Albania turcească” și posesiunile Venețiene pentru Franța. Întâlnirea de la Tilsit a constat în semnarea a două tratate: prin cel dintâi Rusia declara război Angliei, iar prin cel de-al doilea se stipula medierea de către Franța a păcii ruso-turce, iar dacă Poarta nu accepta acea mediere, Franța și Rusia vor sustrage Imperiului Otoman provinciile sale europene. Deși tratatul de la Tilsit prevede evacuarea Principatelor de cele două armate după semnarea armistițiului, prevederea era doar în avantajul Porții. Astfel că la 20 august același an, țarul a dat ordine ca armata rusă care începuse evacuarea, a făcut cale întoarsă, deși armistițiul fusese ratificat”. Cele două părți și-au aruncat reproșuri reciproce privitoare la neexecutarea evacuării. Țarul a repudiat armistițiul. La Erfurt, Napoleon și Alexandru au renunțat la împărțirea posesiunilor otomane, Petersburgul limitându-se la dobândirea Principatelor fără mediația franceză. Convenția secretă ruso-franceză de la Erfurt a confirmat cedarea Principatelor și a Finlandei către Rusia, cedare care devenea o condiție a păcii cu Anglia. Însă, chiar și partizanii cei mai înfocați ai anexării Principatelor realizează marile dificultăți ale împlinirii acestui obiectiv. Iminența războiului cu Franța face ca Rusia să încheie războiul cu turcii, măcinați de tulburările interne, pace ce se semnează la București în aprilie 1812. Tratatul de la București din 28 mai 1812 prevedea că râul Prut până la confluența cu Dunărea și malul stâng al Dunării până la Chilia și Marea Neagră formează limitele imperiilor otoman și rus. Tratatul n-a mulțumit pe nimeni. Moldova era înjumătățită, sârbii, deși li se acorda autonomia dar erau departe de a atinge țelurile lor și vor reîncepe revolta armată. În regimul intern al Principatelor, tratatul din 1812 nu a adus modificări sensibile. Nu se schimbă nici condiția domnitorului fanariot. Stabilirea unei noi ordini europene la Congresul de la Viena n-a avut un efect imediat prea mare asupra Principatelor. Tratatul de la Viena din 9 iunie 1815 conținea anumite clauze care aveau să afecteze dezvoltarea viitoare a Principatelor Române. După congresul de la Viena, Rusia și-a redobândit predominanța pe care o avusese în Moldova și în Țara Românească înainte de 1812. În plus, românii erau siguri că eliberarea lor de sub dominația otomană va fi înfăptuită de Rusia și nu de Austria sau de puterile occidentale și și-au oferit fără rețineri colaborarea. Răscoala lui Tudor Vladimirescu avea să pună capăt ordinii fanariote însă numai cu prețul protectoratului rusesc. Noii domnitori – Grigore Ghica în Țara Românească (1822-1828) și Ioan Sandu Sturdza în Moldova (1822-1828) – au fost numiți la 1 iulie, iar forțele de ocupație otomane au părăsit teritoriul puțin mai târziu în același an. La 17 martie 1826, guvernul rus trimite un ultimatum la Constantinopol, cerând ca prevederile de la București din 1812 să fie complet îndeplinite”. Sultanul Mahmud al ΙΙ –lea a proclamat Rusia ca inamic al islamului, iar ca urmare a decis să stopeze accesul în Dardanele pentru ruși și a repudiat Convenția de la Akkerman, care reconfirmase prerogativele Rusiei, în calitate de putere protectoare în Moldova și Țara Românească. Țarul a declarat război Turciei la 26 aprilie 1828, București-ul fiind ocupat la 12 mai și Principatele au fost puse sub administrație civilă provizorie. Războiul s-a încheiat cu tratatul de la Adrianopol, care implica condiții dificile pentru otomani. Prin acest tratat poziția autorității ruse asupra Principatelor a adus schimbări majore în viața publică, iar una dintre aceste schimbări constă în introducerea Regulamentului Organic. Contele Pavel Kiseleff este cel care a vegheat asupra aplicării prevederilor tratatului de la Adrianopol. În anii 1830, problema orientală și-a îndreptat atenția asupra posesiunilor otomane din Orientul Mijlociu, conducătorul Egiptului, Mehemet Ali, a cucerit Siria de la otomani, care erau suveranii săi nominali, dar intervenția Marii Britanii a dus la restaurarea statutului anterior al provinciei. O altă problemă importantă este cea legată de strâmtorile Bosfor și Dardanele, aflate sub stăpânire turcească, care fac legătura între Marea Neagră și Marea Mediterană, aceasta deoarece un acord internațional încheiat în 1841, prevedea ca nici o navă de război să nu traverseze strâmtorile atâta timp cât Turcia era în stare de pace. Rușii nu au fost de acord cu această îngrădire, însă ea a continuat să funcționeze până în anul 1923. În a doua jumătate a secolului al XΙX – lea, Rusia a bifat două victorii majore asupra Turciei, fapt ce a dus la impunerea unor condiții exagerate, care datorită celorlalte puteri europene au putut fi controlate. Acest lucru a fost posibil mai întâi prin pacea de la Paris din 1856, în urma unui război din Crimeea(1854- 1856), unde Rusia a fost învinsă de către Marea Britanie și Franța. Cel de-al doilea acord a fost încheiat în cadrul Congresului de la Berlin(1878) din dorința evitării unui război general. Pe scurt, „Chestiunea orientală” s-a încheiat odată cu sfârșitul primei conflagrații mondiale, care a avut ca efect dezmembrarea Imperiului Otoman.
I.1. Decăderea Imperiului Otoman
După cum ne spune Mustafa Ali Mehmed în lucrarea Istoria turcilor : „(…) în decursul existenței lor, turcii au trecut prin toată gama situațiilor posibile în istorie. Astfel, uneori ei au trăit ca supuși ai altor popoare, alteori au servit ca mercenari în armatele străine, iar în anumite perioade au dominat alte popoare, după care a trebuit ca ei înșiși să lupte pentru cucerirea independenței lor naționale, cum a fost războiul de independență condus de Mustafa Kemal Atatürk – făuritorul Turciei moderne. Dar, fie în calitatea lor de „ cavaleri ai Orientului“ , când cutreierau stepele Asiei, sau de cuceritori ai Anatoliei, pe vremea selciukizilor, fie în epocile de mari încleștări cu lumea europeană, sub sultanii otomani, turcii și-au făurit propria lor istorie în interferență permanentă cu istoria altor popoare, iar după Primul Război Mondial au creat o Turcie nouă, cu limite teritoriale bine definite și cu un popor ale cărui aspirații diferă fundamental de ale înaintașilor lor”. „Fără îndoială, în decursul acestor epoci, turcii au îndeplinit și rolul unui popor de legătură între Orient și Occident. Fluxurile și refluxurile repetate ale diferitelor grupuri de popoare turcice mai cu seamă spre Apus au imprimat acestor legături un caracter aproape constant, încât nu se poate trasa o linie de demarcație între Orient și Occident. Dealtfel, culturile și civilizațiile celor două zone s-au întrepătruns fără contenire, fiecare popor aducându-și contribuția sa la patrimoniul comun al umanității”.
„Criza Imperiului Otoman de-a lungul secolului al XIX-lea, până la lichidarea sa finală în 1918, este cunoscută sub numele de „Chestiunea Orientului”. Istoriografia occidentală prezintă în mod invariabil Turcia ca omul „infirm” prin prisma situației europene și mediteraneene anterioare primului război mondial”. „Un infirm săpat de contradicții interne și de incapacitatea sa de autoreformă și a cărui supraviețuire era un miracol zilnic. Singura explicație logică a acestui miracol era dezacordul marilor puteri pentru a proceda la împărțirea sa. Această teză conține un mare adevăr, dar ea însăși nu poate explica în mod satisfăcător „decadența”, declinul otoman care încă de la finele secolului al XVI-lea se manifesta și a rezistat în mod acceptabil cu trecerea timpului și la atacuri exterioare directe. Rațiunea menținerii Turciei este simplă. Turcia se fundamenta pe toleranța minorităților religioase și culturale, bazată pe un pact economic satisfăcător pentru ambele părți și pe un aparat militari eficient, capabil să mențină ordinea internă și de a ține calea oricărei amenințări exterioare. Abilitatea politică de a divide și a stăpâni funcționa atât pentru a neutraliza minoritățile interioare cât și pentru a înfrunta inamicii externi. Această abilitate politică funcționa și în aplicarea reformelor parțiale pentru a se adapta fiecărei conjuncturi. Accelerarea istoriei cunoscute de Occident din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea a adâncit criza otomană respectivă în estul Europei. În Turcia nu a poposit nici revoluția industrială și nici liberalismul. Problema de bază a Turciei tradiționale nu a fost extensia enormă și dispersia teritoriilor sale pe trei continente, disparitatea raselor, popoarelor și religiilor, absența solidarității între variatele componente și nici voracitatea Rusiei și a celorlalte puteri. Problema de bază era incapacitatea otomană de a aborda cu success modernizarea prin intermediul reformelor structurale în contextual unui stat laic.
Modernizarea se putea face numai prin demontarea modelului statal – religios existent fundamentat pe Islam, fapt care a devenit posibil abia în 1922, însă prea târziu. „Chestiunea Orientului” a preocupat toți observatorii și analiștii contemporani. Între primii, Karl Marx, s-a ocupat de această temă la Londra, în 1853, în ajunul crizei Crimeii. El a fost de aceeași opinie ca și majoritatea observatorilor occidentali că Imperiul Otoman era un rău necesar, un stat în ruine care trebuia fie un fel de zid în fața Rusiei în expansiune. Absența libertății popoarelor creștine și musulmane subjugate nu păreau a fi preocupante pentru teoreticienii germani, dar „libertățile europene” erau amenințate de avansul Rusiei către Europa Centrală și Mediterana. Marx se gândea ca statul țarist era (alături de Turcia) ultimul bastion al autocrației în Europa. Deci, chestiunea Orientului, în dimensiunea sa fundamentală a crizei Balcanice, a recuperat toată actualitatea sa și protagonismul său”.
Cu alte cuvinte, declinul Imperiului Otoman a fost marcat de o serie de transformări ale aspectelor vieții otomane, această perioadă caracterizându-se printr-o mulțime de eșecuri economice, militare și politice.
1.2 Interesele marilor puteri
Chestiunea orientală este rivalitatea Rusiei și a Europei apusene, de la stăpânirea peninsulei balcanice.
„ Sfârșitul secolului al XVΙΙ – lea, mai precis, înfrângerea din fața Vienei marchează începutul sfârșitului Imperiului otoman. Pe plan european se produc mutații profunde. Austria și Rusia, mai ales, în plină expansiune, se înscriu cu cele mai multe șanse în competiția pentru împărțirea moștenirii omului bolnav, a Imperiului, angajat, fără putință de întoarcere, pe panta declinului istoric. În aceste noi condiții, Problema orientală, creată Europei de nevoia de a se apăra împotriva expansiunii otomane, se transformă în secolul al XVΙΙΙ – lea, într-o problemă a echilibrului european. Pentru a opri înaintarea Austriei în Balcani și accesul Rusiei la strâmtori și Constantinopol, puterile occidentale invocă principiul integrității Imperiului Otoman ar cărui violare ar reprezenta o amenințare pentru pacea continentului. Rivalitatea dintre puteri – dacă a salvat Turcia – a creat, totodată, obstacole în calea luptei popoarelor din Balcani aflate sub dominația Porții. Cert este că, în secolul al XVΙΙΙ – lea, centrul de greutate al politicii continentale s-a deplasat de la vest la est unde Rusia și Austria se afirmă ca puteri de prim rang. Și Austria și Rusia aveau aceleași interese în împărțirea moștenirii turcești. Austria însă nu avea suficiente forțe pentru a desfășura, în același timp, o politică de hegemonie și în Italia și Germania, ca și în Balcani. Mai mult decât atât, ostilitatea Prusiei a împiedicat-o să se angajeze cu toate forțele în politica orientală. În cele din urmă, a fost constrânsă să accepte principiul integrității ca normă a atitudinii sale față de Imperiul otoman. Rusia, care nu a recunoscut acest principiu – a cărei credință ortodoxă reprezenta o garanție pentru popoarele din Balcani, s-a bucurat de încrederea acestora și – în tot cursul secolului – a desfășurat o abilă politică. Prin războaie victorioase sau prin convenții și tratate, a smuls mereu noi concesii Turciei, i-a șubrezit mereu pozițiile, a pregătit, cu migală și perseverență, distrugerea acesteia. Aflate la o confluență strategică foarte importantă, reprezentând un punct obligatoriu de trecere, pe uscat, pentru trupele ruse, Principatele, întotdeauna, se poate spune, s-au aflat în centrul evenimentelor. Scoțându-le, tot mai mult, de sub influența Porții, Rusia s-a străduit să le situeze în orbita propriei sale influențe”.
Chestiunea Orientală a devenit cu adevărat evidentă doar în timpul războaielor ruso-turce din secolul al XVIII-lea. Primul dintre aceste războaie din 1768 – 1774 s-a încheiat cu semnarea tratatului de la Kuciuk-Kainargi. Acest tratat a permis țarului să devină „protector” al creștinilor ortodocși aflați sub suzeranitatea sultanului și a asigurat Imperiului Rus statutul de putere navală la Marea Neagră. Un nou conflict ruso-turc a izbucnit în 1787. Împărăteasa Ecaterina a II-a semnat o alianță cu împăratul Iosif al II-lea. Cei doi au căzut de acord asupra împărțirii Imperiului Otoman, alarmând prin această alianță o serie de puteri europene – Regatul Unit, Franța și Prusia.
„ Poziția marilor puteri europene față de Imperiul Otoman a devenit clară la începutul secolului al XIX-lea. Rusia era cea mai interesată în Chestiunea Orientală. Imperiul Rus dorea să dețină controlul în Marea Neagră și să obțină accesul la Marea Mediterană (în principal prin ocuparea Constantinopolului și a strâmtorilor Bosfor și Dardanele). Rusia dorea cu ardoare să își asigure drepturi de navigație liberă în regiune pentru vasele comerciale și militare, negând însă aceste drepturi altor puteri europene. Rusia se arăta interesată și de apărarea intereselor creștinilor ortodocși din Imperiul Otoman, dat fiind faptul că era cea mai mare putere ortodoxă. Faptul că cea mai importantă patriarhie ortodoxă, cea a Constantinopolului era sub stăpânirea otomană, oferea rușilor un motiv în plus pentru acțiunile lor militare și politice împotriva otomanilor”.
„ Austria era puterea care se opunea cel mai puternic intereselor rușilor în Imperiul Otoman. În ciuda faptului că habsburgii fuseseră cei mai mari inamici ai otomanilor în trecut, Austria considera că amenințarea turcilor la Dunăre era mai puțin importantă decât cea a rușilor. Austria se temea de asemenea că dezintegrarea Imperiului Otoman ar fi dus la crearea mai multor state naționale, ceea ce ar fi dus la creșterea naționalismului în rândul etniilor din imperiu. Din toate aceste motive, Austria și-a făcut un țel principal din menținerea unității Imperiului Otoman. Pe de altă parte, Regatul Unit considera că limitarea puterii Imperiului Rus este vitală pentru asigurarea securității posesiunilor coloniale din India. De asemenea, britanicii considerau că în cazul în care Rusia ar deține controlul asupra strâmtorilor Bosfor și Dardanele, aceasta ar putea afecta dominația Londrei în estul Mediteranei și ar pune în pericol importanta rută navală prin Canalul Suez. Regatul Unit considera de asemenea că echilibrul puterilor ar fi fost grav afectat în cazul prăbușirii Imperiului Otoman”.
Ca o concluzie putem spune că atât Rusia cât și Austria au manifestat interes în ceea ce privește moștenirea turcească, Austria neavând însă suficiente forțe, în timp ce Rusia s-a dovedit a fi mult mai abilă, și prin războaie victorioase sau prin tot felul de tratate a reușit să smulgă noi teritorii ale Turciei.
I.3 „Chesiunea română” ca parte componentă a „chestiunii orientale”
„Existența unei „chestiuni române” ca problemă internațională ca și, depildă, a unor „chestiuni” italiene, polone, germane sau grecești (fiecare cu particularitățile, însemnătatea și consecințele ei deosebite) a fost adeseori afirmată. Însă, dăinuie încă unele confuzii legate fie de geneza ei, fie de înțelesul dat noțiunilor de „chestiune” sau „problemă“ ”. Dimitrie Onciul și Al. Procopovici, de exemplu, au scris studii speciale despre tema care face obiectul preocupărilor noastre, înfățișându-ne „chestiune română“ ca un fenomen istoric izvorât din confruntări interstatale prilejuite de formarea poporului și a statelor feudale române, ea prelugindu-și existența până în contemporaneitate.
Pentru a putea dezbate „ chestiunea română“ trebuie mai întâi să lămurim problema orientală.
„ Decăderea Imperiului Otoman, vizibilă prin înfrângerile repetate în fața Austriei și Rusiei( sfârșitul secolului al XVΙΙ – lea și secolul al XVΙΙΙ- lea), a declanșat criza (problema) orientală. Problema orientală a pus în evidență competiția dintre puterile europene pentru moștenirea Imperiului Otoman. Numai contradicțiile dintre Austria, Rusia, Anglia și Franța au împiedicat dispariția statului turc, considerat „ omul bolnav al Europei”. În acele condiții, nemaiavând încredere în domnii pământeni, otomanii au instaurat în Țara Românească și Moldova regimul fanariot; în cadrul acestuia, domnii, considerați funcționari otomani, n-au mai avut inițiative de politică externă, fiind în general, simple unelte ale puterii suzerane. Degradarea statutului Țărilor Române este evidențiată de scăderea puterii lor militare”.
„ Firește, „chestiunea română“ n-a apărut spontan. Ea are o geneză, a trecut deci printr-un proces de naștere care coincide cu profunde schimbări structurale și suprastructurale în societatea românească: dezagregarea feudalismului și ascensiunea capitalismului, formarea conștiinței naționale și dezvoltarea luptei naționale, etc., teme largi dezbătute în istoriografia noastră actuală, care a demonstrat fără putință de tăgadă că „chestiune română“ nu este rezultatul unor împrejurări externe sau al combinațiilor diplomatice, ci rodul luptei românilor înșiși ajunși în stadiul conștiinței de sine ca națiune, când ei izbutesc să impună puterilor europene necesitatea soluționării „chestiunii române“ în sens național. Evident, condițiile istorice ale evoluției poporului român și a țărilor române explică rolul factorului extern în geneza „chestiunii române“. (…) Se cuvine subliniat, din capul locului, că incidențele internaționale ale genezei „chestiunii române“ sunt inseparabile de factori care au oferit Principatelor Române o situație particulară. Este vorba, în primul rând, de statutul lor juridic internațional. Tributare inițial Porții otomane, ele și-au conservat o independență condiționată, progresiv știrbită, redusă la un statut juridic internațional propriu: autonomie internă, domnitori și administrații de stat, un teritoriu separat care nu forma corp comun cu cel otoman nici măcar din punct de vedere vamal, turcilor fiindu-le interzise achiziționarea de bunuri imobiliare, practicarea cultului musulman, ocuparea armată etc.; în vreme ce legile otomane n-aveau nici o autoritate în Principate, românii se bucurau în Turcia de imunități asemănătoare cu cele ale supușilor statelor suverane. Într-un cuvânt deși socotite părți integrante ale Imperiului otoman, Principatele Române aveau un statut juridic pe care nu-l întâlnim la nici unul dintre statele sau provinciile Turciei europene”.
Se poate observa cu ușurință faptul că există o relație strânsă între dezintegrarea Imperiului Otoman și geneza „chestiunii române “ ca problemă internațională.
„ Destinului Imperiului otoman, care începând cu secolul al XVΙΙΙ – lea se confunda până la un punct cu „criza orientală“, îi erau subsumate tot atâtea „ chestiuni“ câte entități naționale centrifuge existau. Una dintre ele a constituit „ chestiune română“, care s-a pus în diferite feluri și a trecut prin mai multe faze: de la cea uniformă și văduvită de sens național modern a eliberării de sub jugul otoman a tuturor creștinilor, la cea a creării unui stat național unitar și independent”.
Țara Românească și Moldova au devenit teatru de război în conflictele dintre Rusia , Austria și Imperiul Otoman: 1711, 1716-1718, 1736-1739, 1768-1774,1787-1791/1792, 1806-1812. „ Războaiele au avut drept consecință mari pagube pentru economia principatelor și pentru populație, ceea ce a contribuit la înapoierea lor economică. De asemenea, în urma acestor războaie, amestecul Rusiei în problemele Țărilor Române devine tot mai accentuat. Astfel, după pacea de la Kuciuk- Kainargi, Rusia devine putere protectoare a celor două principate românești”.
„ Anul deschis seria războaielor și negocierilor ruso-tuce sau austriaco-ruso – turce care au plasat Principatele Române pe primul plan al politicii europene. În timpul Ecaterinei a II-a – observa cu justețe militarul și diplomatul austriac (fost și prim ministru) Ficquelmont – Rusia, luând locul Poloniei, a intrat în contact nemijlocit cu Imperiul otoman; de atunci, „cele două principate au devenit terenuri pe care s-au întâlnit cele două imperii“ ; au devenit un măr al discordiei între cele trei imperii din centrul și estul continentului, un măr pe care puterea suzerană se străduia din răsputeri să și-l conserve, în vreme ce concurentele erau pregătite să și-l apropie sau să muște cât mai adânc din el. Ce-i drept, dobândind în 1774 protecția asupra Principatelor, Rusia s-a socotit îndreptățită să refuze celorlalte puteri europene amestecul în problemele românești, ceea ce i-ar fi înlesnit confiscarea lor pe calea mărginirii la un diferend cu Poarta. Succesul a fost vremelnic și parțial de vreme ce soarta Moldovei și Țării Românești rămânea strâns legată de cea a Imperiului otoman. Cum bine a fost spus, dezmembrarea Poloniei anunța pe cea a Turciei și nu exista cabinet sau om de stat să nu aibă un proiect de împărțire a Imperiului Otoman ținut în rezervă pentru momentul oportun. Privită din acest unghi de vedere, suzeranitatea otomană a constituit o piedică în calea anexării Principatelor de către alte puteri, în calea declanșării unei tragedii asemănătoare celei poloneze. Toate proiectele de această natură includeau și Principatele, dar o „ chestiune română” în înțelesul pe care-l urmărim noi încă nu se definise. De pildă, proclamațiile țariste răspândite în Principatele Române cu prilejul războaielor ruso-turce, ca și calculele oamenilor politici ai puterilor europene, nu se adresau (respectiv nu vizau) națiunii române, ci unor creștini supuși ai Porții otomane aflați într-o situație particulară în raport cu aceasta din urmă, alcătuind o entitate etnică și religioasă.
Începând cu mijlocul secolului al VIII – lea, românii au trecut însă într-o nouă fază a evoluției lor istorice. Se vădesc tendințe și semne ale modernizării societății; pătura intelectuală română din Transilvania se conturează politicește și pune bazele teoretice ale demonstrației unității naționale; se naște în Imperiul Habsburgic o „Chestiune română”; către sfârșitul secolului și începutul celui următor, românii acuză o conștiință embrionară a necesității unității lor național-politice peste granițele vremelnice. Date fiind dificultățile (ce se înfățișau ca insurmontabile) realizării idealului național, românii au căutat căi și trepte intermediare care să ducă spre deplina emancipare națională. Totuși, din cele 209 (câte a numărat Vlad Georgescu) de proiecte românești de reformă între 1769 și 1830 adresate marilor puteri, zece revendicau independența (între care patru aparțin anilor 1772-1791), iar restul, aproape toate, întărirea autonomiei al cărei țel final era independența. Țel final pentru că o bruscă înlăturare a suzeranității otomane putea atrage după sine grave primejdii externe. Invocarea de către români a dreptului istoric a integrității teritoriale, lupta împotriva regimului fanariot, împotriva jurisdicției consulare, pentru autonomie eclesiastică, pentru forțe militare pământene erau fațete ale aceleiași direcții politice, după cum invocarea capitulațiilor învedera aceeași dorință a neatârnării statale. Că desfășurările și demersule spre atingerea acelor obiective n-au rămas fără ecou, se înțelege de la sine. Interesul marilor puteri europene pentru Principatele române urmează o curbă crescândă ce însoțește evoluția economică și politică, dezvoltarea raporturilor internaționale. Ascendența relațiilor capitaliste pe continent impune grabnica atragere a țărilor noastre în orbita acțiunilor lucrative. În acest sens, una dintre numeroasele dovezi o constituie și înființarea consulatelor străine în București și Iași; rusesc (1782), austriac (1783), prusian (1785), francez (1798), englez (1803 – funcționând din 1801). Ele rup cercul ruso-turco-austriac, operează o mai largă deschidere către Europa. Agenții consulari sunt numiți pentru ambele principate, iar în cazul ca sunt doi, cel de la București are rangul de consul general, ceea ce învederează recunoașterea unei realități: ambele principate alcătuiesc o entitate. În cursul războiului din 1768 – 1774, deci într-o vreme când decizia asupra viitorului posesiunilor europene ale Turciei trece din mâna acesteia în mâna Europei , soarta Principatelor Române devine cu adevărat o piatra de încercare a sistemului de relații între marile puteri interesate. Deși, netăgăduit, pe primul plan al politicii ruse se afla Crimeea, țările noastre formează principala piesă a jocului politic în estul continentului. Ce-i drept, este vorba fie de o piesă de schimb, fie de un obiect de împărțire sau anexare, alternative care vizau și alte teritorii și care corespundeau perfect spiritului feudal ce prezida diplomația oficială a epocii. În ceea ce privește Principatele Române, este însă de subliniat prezența unei constante frecvent și insistent agitate în acei ani, și anume ideea unirii și independenței lor cu toate că ea nu avea ca punct de pornire, exceptându-i parțial pe români, considerente decurgând dintr-o chestiune românească, ce s-ar fi cuvenit rezolvată și potrivit unor interese național-românești. De altfel, situația politică se înfățișa atât de complicată și amenințătoare pentru țările noastre, dorința românilor de a înlătura în condiții de perfectă securitate dominația otomană era atât de mare, încât chiar unele grupe de boieri au oferit țarinei „închinarea” Principatelor sau luarea lor sub protecție. În ședința din XVI septembrie consiliului imperial rus se și hotărâse chiar încorporarea lor , idee repede abandonată din cauza „greutăților extraordinare” pe care înfăptuire ei ar fi întâmpinat-o din partea puterilor europene . Această încheiere echivala cu recunoașterea situației particulare a Principatelor Române, modificarea ei angajând interese ce depășeau mult cadrul regional. Atunci, ca și întotdeauna, anexarea lor se dovedea impracticabilă, existența lor, fie și sub suzeranitatea otomană apărând ca un element indispensabil echilibrului de forțe în această parte a continentului. Este însă de observat că „închinarea” și jurămintele de credință față de țarină nu aveau o semnificație națională ci „creștinească“ . În 1774, de pildă, un memoriu românesc înaintat curții de la Petersburg prevedea „închinarea” Principatelor după ce, în prealabil, ele ar fi format un stat al Daciei, iar alte proiecte ținteau la dobândirea unui statut asemănător Curlandei sau chiar la crearea unei republici românești după modelul Raguzei . Indiferent din ce parte ar fi venit însă planurile de stăpânire țaristă asupra Principatelor Române, fie ele și sub forma unei „sechestrări vremelnice”, Austria rămânea una dintre puterile care ridica (din motive bine cunoscute) în calea traducerii lor în viață obstacole insurmontabile. Cu prilejul întâlnirii de la Neisse (1769), Iosif II i-a spus foarte limpede și hotărât lui Frederic II că „nici el, nici mama sa nu vor accepta vreodată ca rușii să rămână în posesia Moldovei și Valahiei“ , cuvinte repetate de oamenii politici austrieci în toate tonurile și nuanțele comunicate și de prințul Henric, fratele lui Frederic II, Ecaterinei a II-a. Curtea de la Viena – nota regele Prusiei – era pe atât de plină de proiecte pe cât de plină Ungaria de trupe austriece și printre acele proiecte nu puține erau cele care vizau anexarea Bucovinei (ceea ce se va întâmpla în 1775), Olteniei ( clauză înscrisă în convenția de subsidii, turco-austriacă din 1771) sau chiar a ambelor principate . Acest din urmă țel se dovedea însă de neatins și pentru austrieci. Împlinirii lui i se opuneau, „ de moarte“, Turcia, de asemenea Rusia și, în anume împrejurări, Prusia”.
„ Revenind la Principatele Române, se uită de regulă cum comportamentul marilor puteri vecine a fost dictat și de factori obiectivi, ca cei geo-politici, etnici, naționali etc. Tocmai ei explică neputința uneia sau alteia dintre marile puteri de a tranșa în favoarea sa obiectul confruntărilor și nu voința subiectivă sau calculul politic al cârmuitorilor. Existența Principatelor Române, conservarea ființei lor statale și naționale ni se înfățișează, așadar, indubitabil ca o necesitate istorică ”.
„ Principalul fapt care ne interesează însă, și care este strâns legat de geneza „chestiunii române“ ca problemă internațională îl constituie, în continuare, cultivarea proiectelor ce țineau la independența Moldovei și Tării Românești, ca state separate sau, mai ales, unite. În vremea războiului din 1768 – 1774, independența a fost revendicată cu insistență în primul rând de români, cu deosebire de frații Pârvu și Mihai Cantacuzino, care au angajat în acest scop o corespondență directă cu Maria Teresa și țarină .Dar, pe de altă parte, neatârnarea a format obiectul unor vii și frecvente schimburi de vederi între Rusia, Austria și Prusia, cea dintâi punând-o în dezbaterea consiliului imperial care a acceptat-o temporar, susținând-o ca un mijloc de întărire a influenței sale în sud-estul continentului și de obținere prin supralicitare a unor clauze favorabile la încheierea păcii”.
„ Ideea desprinderii fatale a Principatelor Române de Poarta otomană continua însă să câștige teren în ciuda legitismului lovit de ubicuitate. În 1816, de pildă, Ioan Capodistria, secretar de stat la ministerul de externe al Rusiei expunea țarului un plan politic realizabil în două etape. În cea dintâi, Moldova, Țara Românească și Serbia ar fi format trei state unite, conduse de trei regi aleși din case domnitoare germane, sustrase dominației otomane și puse sub garanția Rusiei și a Austriei și dacă era nevoie, a Angliei și Franței; în cea de-a doua etapă, s-ar fi creat statul elen. Patru ani mai târziu, Wilkinson scria că Principatele Române era o sursă de discordie între ruși și turci, că ele tulburau liniștea Europei și că, în consecință, Turcia trebuia să renunțe la ele, pentru a fi declarate fie independente sub protecția Rusiei, fie împărțite între aceasta din urmă și Imperiul habsburgic.După cum se vede, nu era vorba, așadar, de o „chestiune română”, Principatele continuând sa fie incluse în diferite proiecte de aranjamente destinate aplanării și diferendelor și contradicțiilor din zonă ale marilor puteri. Conturarea procesului de formare a conștiinței naționale românești, dezvoltarea luptei pentru emancipare politică, pe de o parte, sporul evident al cunoștințelor pe plan european despre români, cuprinderea Principatelor Române în cele mai variate proiecte și acțiuni politice continentale și, îndeosebi, extinderea și adâncirea pe plan internațional a ideii, fie și lipsită de sens național modern, de constituire a unui stat românesc, pe de altă parte, învederează crearea premizelor apropiate ale genezei „ chestiunii române“ ca problemă internațională”.
O altă prezentare a relațiilor statelor românești cu marile puteri, mai exact a legăturii dintre chestiunea română și chestiunea orientală o găsim în următoarele rânduri: „ Împrejurările care au condus la nașterea României moderne sunt legate de zbuciumatul secol al XVΙΙΙ- lea. Ele au pregătit mutațiile fundamentale pe care le-a suferit societatea românească în secolul următor. O direcție importantă a procesului de modernizare a fost modificarea statutului internațional al Principatelor românești extracarpatice, rezultată din interferența creșterii capacității autohtone de rezistență cu decăderea Imperiului Otoman și interesele marilor puteri ale vremii în sud-estul Europei.
Înfrângerea turcilor sub zidurile Vienei în 1683 și pacea de la Karlowitz(1699) au marcat începutul declinului Imperiului Otoman. Vechiul conținut al “ problemei orientale ” a fost înlocuit cu unul nou (dificultatea menținerii echilibrului politic european în condițiile decăderii Porții și ascensiunii Rusiei).
Concurența acerbă din secolul al XVΙΙΙ –lea dintre Habsburgi și Romanovi a avut ca obiect împărțirea teritoriilor “ omului bolnav” al Europei. O serie de războaie au zbuciumat sud-estul european și au determinat importante pierderi teritoriale pentru otomani.
La început, aceste conflicte au atras doar atenția Prusiei, îngrijorată de creșterea puterii Habsburgilor. Apoi, toate cabinetele europene și-au conceput proiecte proprii pentru împărțirea Imperiului Otoman ( T. C. Djuvara menționează o sută de asemenea proiecte). Spre sfârșitul secolului al XVΙΙΙ –lea, ambasadele din Constantinopol și-au intensificat activitatea. Marile puteri au fondat în Principatele Române consulate la Iași și București, viceconsulate la Brăila și Galați (în 1782 au luat ființă consulate ruse, în 1783 austriece, în 1785 prusiene, în 1798 franceze și în 1803 engleze). Importanța strategică, diplomatică și economică a statelor românești în cadrul ” problemei orientale ” a sporit.
Intervenția Franței și Angliei în sud- estul Europei s-a permanentizat în primele decenii ale secolului al XΙX- lea. Pregătite să-și asume hegemonia în zonă și să anexeze Principatele, Rusia și Austria s-au lovit de un adversar neașteptat, care a impus principiul integrității Imperiului Otoman și statelor românești. Momente decisive, în acest sens, au fost războiul Crimeei (1853-1856) și Congresul de la Paris(1856). Prin intervenția Angliei, Franței, Austriei, Prusiei și Sardiniei, expansiunea rusă în Balcani a fost oprită, menținerea Imperiului Otoman a devenit condiția păstrării echilibrului politic european. Conjunctura politică din sud-estul Europei legată de conturarea noului conținut al “ problemei orientale” a oferit românilor noi posibilități de acțiune diplomatică în vederea modificării statutului internațional al Moldovei și Țării Românești.
La sfârșitul secolului al XVΙΙ –lea și începutul secolului al XVΙΙΙ – lea declanșarea “ crizei orientale” a încurajat inițiative de emancipare ale domnilor români printr-o apropiere de Habsburgi (Ștefan Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu) sau de Romanovi ( Constantin Brâncoveanu, Dimitrie Cantemir). Reacția Porții nu a întârziat. Vechiul sistem al dominației otomane bazat pe autonomie și dreptul „țării” de a-și alege domnul a fost înlocuit cu regimul “ domniilor fanariote”. Autonomia a fost grav afectată: domnii numiți de sultan dintre grecii sau creștinii grecizați din Fanarul constantinopolitan reduși la statutul de simpli funcționari ai Porții, orice inițiativă de politică externă în folos propriu anulată, atribuțiile esențiale ale instituțiilor interne pierdute, obligațiile economice față de turci în continuă creștere. La acestea s-au adăugat războaiele ce aveau ca spațiu de desfășurare teritoriu românesc, perioadele de ocupație militară și pierderile umane și teritoriale( Transilvania anexată de Habsburgi în 1699, Banatul și Oltenia în 1718, Bucovina în 1775 și Basarabia anexată de ruși în 1812). În cursul acestor confruntări, Principatele Române au devenit obiect de dispută între marile puteri din zonă. Proiectele de împărțire a teritoriului Imperiului Otoman nu au exceptat statele românești.
Pe de altă parte, criza acestui imperiu a situat Principatele Române la confluența intereselor marilor puteri și le-a dat posibilitatea să medieze între aceste interese în beneficiu propriu.
Momentul a coincis cu intrarea societății românești într-o nouă fază a evoluției sale istorice, identificată prin apariția semnelor certe ale modernizării și conturarea conștiinței embrionare a necesității unității politice naționale. Elita politică erijată în “ partida națională” a știut să găsească atunci modalitățile potrivite pentru emanciparea statelor românești. Au fost concepute numeroase proiecte de reformă și înaintate memorii marilor puteri prin care se solicita modificarea statutului internațional al Principatelor ( istoricul Vlad Georgescu a identificat 209 asemenea proiecte întocmite între 1772- 1830, din care zece vizau independența). Astfel s-a născut “ chestiunea română”, iar Principatele s-au transformat din obiect de dispută în subiect conștient, făuritor de istorie” .
„ Problema românească ” a Principatelor a intrat în rândul problemelor de interes european odată cu izbucnirea revoluției grecești dar și a celei conduse de Tudor Vladimirescu. „ Pe fondul unor importante transformări interne și într-o conjunctură externă menită să încurajeze cel puțin un grup de inițiați într-o revoltă antiotomană care ar fi avut sprijinul Rusiei, mișcarea din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu a acționat cu prudență și a conturat un program de reforme interne care a menținut-o în limite legale. Totuși, idealurile politice transpar în lupta pentru “ dreptățile țării”, în cerința îndepărtării grecilor din funcțiile laice și ecleziastice, în exprimarea intenției de a înființa o armată națională și a delimita piața românească de cea otomană.
Îndepărtarea “ fanariotismului” a fost un obiectiv minimal, dar criza din 1821 și Congresul Sfintei Alianțe de la Leybach au pus în evidență importanța Principatelor pentru menținerea echilibrului european. Metternich, cancelarul Austriei, susținea statu-quo-ul în zonă, iar secretarul său, cavalerul von Gentz avertiza că ocuparea Principatelor “ ar antrena, negreșit, un război în toată forma […] care ar răsturna de sus până jos întregul sistem stabilit în Europa” la congresul de la Viena(1815). Același principiu al integrității adoptat de marile puteri, precum și pierderea încrederii în Rusia după instaurarea protectoratului, le-a impus românilor (chiar și în condițiile în care revoluțiile europene din 1848-1849 încercau distrugerea sistemului de la Viena) să adopte o atitudine prudentă, limitându-și cererile din programele oficiale doar la respectarea autonomiei. Forțele interne românești au fost silite să se acomodeze cu situația internațională. Rivalitatea dintre marile puteri a plasat Principatele indirect, sub raportul integrității teritoriale, în cadrul unei garanții europene sui generis. Acest principiu va triumfa definitiv în 1856 cu prilejul Congresului de la Paris. (…) Câțiva ani mai târziu, războiul Crimeei a readus în prim planul politicii europene “ problema orientală”, implicând toate marile puteri. Congresul de la Paris a creat un nou echilibru bazat tot pe principiul integrității Imperiului Otoman. Cu această ocazie “chestiunea română” a devenit o problemă europeană. Ideea unui “stat tampon” realizat prin unirea Principatelor dunărene, având statut de neutralitate garantat de marile puteri, a fost prezentată de Franța ca soluție a “ problemei orientale” și a oferit o nouă ocazie pentru schimbarea situației juridice internaționale a românilor. Tratatul semnat la Paris ( 18/ 30 martie 1856) a păstrat autonomia Principatelor și suzeranitatea otomană, dar a înlocuit protectoratul rus cu garanția colectivă a celor șapte mari puteri. Era un pas important către unire, în condițiile aprigelor dispute dintre marile puteri (1859) ”.
Drept concluzie a „ chestiunii române” ca parte componentă a „ chestiunii orientale” stă următorul paragraf: „ Afirmarea “ problemei orientale” în forma sa modernă a concentrat atenția marilor puteri spre sud-estul Europei. Aceasta a oferit “ partidei naționale” românești o conjunctură favorabilă pentru a obține modificarea statutului internațional al Principatelor Române privite în cele din urmă, datorită poziției lor strategice, drept “ cheie” a problemei orientale. Într-o jumătate de secol, folosindu-se de rivalitățile dintre marile puteri, românii au transformat problema lor într-o problemă de interes european, au înlăturat regimul “ domniilor fanariote”, au schimbat protectoratul rus cu garanția colectivă a marilor puteri, și-au extins considerabil autonomia și au pus bazele statului național român modern”.
CAPITOLUL II – Războiul ruso-otoman din 1768- 1774
Anul fost anul care a deținut cheia deschiderii războaielor și negocierilor ruso-turce sau austriaco-ruso-turce.
În lucrarea O istorie a Rusiei a lui Nicholas V. Riasanovsky, războiul ruso-otoman din 1768-1774 ne este înfățișat astfel: „ În lupta lor împotriva Turciei, rușii au dorit să ajungă la Marea Neagră și să obțină astfel ceea ce putea fi considerat frontiera lor sudică naturală, precum și să recupereze pământurile fertile pierdute în fața invadatorilor asiatici încă din timpul statului kievean. Tătarii din Crimeea, succesori ai Hoardei de Aur din acea zonă, recunoscuseră suveranitatea sultanului turc. Extinzându-se spre sud, Ecaterina cea Mare urma exemplul, apreciat în timp, al țarilor moscoviți și al predecesorilor săi imperiali, Petru cel Mare și Ana”.
Primul război cu Turcia, 1768- 1774, s-a purtat atât pe uscat, cât și pe mare. O armată rusească condusă de Rumeanțev a pătruns în Basarabia și în Balcani, obținând victorii impresionante împotriva unor mari armate turcești și convingându-i pe creștini să se răzvrătească contra stăpânilor, și a cucerit, până la urmă, Crimeea. O flotă rusească condusă de Aleksei Orlov a navigat de la Baltica până în apele teritoriale turcești și a scufundat marina turcească în Golful Ceșme, pe 6 iulie 1770, dar nu a avut curajul să intre în strâmtoare. După expediția lui Aleksei Orlov, Rusia a păstrat pentru o bună perioadă de timp un interes direct în Mediterană- ca dovadă eforturile lui Pavel, la sfârșitul secolului, de a obține Malta și Insulele Ionice – și a renunțat la încercarea de a-și crea o bază acolo, până în timpul domniei lui Alexandru Ι, când a făcut aceasta sub presiune britanică. Cu toate că incursiunea rusă în Balcani se împotmolise, Turcia a consimțit, în vara anului 1774, să încheie pacea”.
În continuare, am ales să prezint expunerea făcută de către Andrina Stiles asupra ceea ce a însemnat războiul ruso-turc din 1768-1774: „ Intervenția rușilor în Polonia în numele Disidenților ortodocși a dus formarea acolo a Confederației antiruse de la Bar în 1768. În luptele de gherilă care au urmat, un grup de cazaci ortodocși au trecut granița otomană în urmărirea confederaților polonezi și au produs pagube însemnate. Guvernul otoman se plânsese deja de prezența trupelor rusești în Polonia și fusese informat de către trimisul rușilor că acestea erau în plin proces de retragere. Acum însă otomanii se lămuriseră că, departe de a fi retrase, trupele rusești soseau într-un număr din ce în ce mai mare în Polonia, o bună parte din ele acționând în apropierea frontierei otomane și amenințând astfel siguranța Imperiului. În octombrie 1768 sultanul a emis un ultimatum în care se cerea retragerea imediată a rușilor din Polonia, dorind totodată să ia sfârșit garantarea constituției poloneze de către ruși și protecția rusească asupra Disidenților. Respingând aceste doleanțe, trimisul Rusiei a fost închis imediat. Războiul dintre cele două țări începuse”.
Războiul început s-a dovedit a fi unul dintre cele mai dezastruoase pentru populația turcă, deoarece după treizeci de ani de pace armata, se afla într-o stare deplorabilă.
Din prezentarea lui Robert Mantron în lucrarea Istoria Imperiului Otoman reiese că armata otomană a plecat la război slab pregătită, fără provizii, echipamentul era incomplet dar și lipsită de sprijinul ferm al locuitorilor Crimeii.
De asemenea, Frederic al ΙΙ – lea a declarat malițios că: „ se luptau chiorul cu orbul”. Marele vizir nu avea experiență militară, existau probleme cu proviziile, iar restanțele de plată provocaseră serioase probleme de disciplină printre ieniceri. Rușii erau ceva mai bine organizați decât dușmanul, chiar dacă în momentul declanșării campaniei, la începutul lui 1770, armata lor număra doar 200 000 de oameni, față de cei 400 000 pe care reușiseră până la urmă să-i mobilizeze otomanii.
Deci rușii și-au organizat mult mai bine planul de luptă decât otomanii, astfel în anul 1769, aprilie, ei atacă pe toate fronturile, din Podolia până în Georgia, apoi, la sfârșitul anului 1769, cuceresc cetatea Hotin și ocupă Moldova.
Armata otomană a pornit la război cu o serie de avantaje, care s-au dovedit a nu fi de folos deoarece „au suferit câteva înfrângeri grele în vara lui 1770, de-a lungul graniței cu Ucraina, pe valea Dunării și în Crimeea. Marina rusă a intrat și ea în acțiune cu succes, în ciuda faptului că singurul acces la mare al Rusiei era prin estul Mării Baltice. Surprinzătorul plan care a fost pus la punct prevedea ca vasele să facă înconjurul Europei, lăsând ancora pe drum în porturile prietene pentru provizii și reparații, să treacă prin Strâmtoarea Gibraltar și să ajungă în Adriatica, locul de întâlnire cu noul lor amiral, Alexei Orlov. Acesta nu avea deloc experiență la comanda pe mare și se părea că nici nu mai urcase la bord înainte de numire, însă Ecaterina avea mare încredere în el. Din fericire pentru Rusia, încrederea ei a fost justificată. […] Timp de o lună după aceea flota rușilor și cea otomană s-au vânat reciproc în Marea Egee. Ce a urmat a fost o repetare a grelei înfrângeri navale suferite de otomani cu două sute de ani mai devreme la Lepanto, deși de data asta bătălia a avut loc între vase ce aveau la bord armament greu, nu între galioane cu armament ușor. Și de data asta amiralul otoman a fost indus în eroare. Căzând pradă panicii, el și-a retras vasele în portul Ceșme. Pe timpul nopții rușii au deplasat în port vase cu încărcătură incendiară. Întreaga flotă otomană a fost distrusă, iar numărul victimelor s-a ridicat la 11 000. Cu toate acestea, succesul spectaculos pe care l-au repurtat rușii nu a fost continuat cum ar fi trebuit de flota lor, iar tentativa de a instrui o blocadă în Dardanele a eșuat. În noiembrie flota Rusiei a plecat din Marea Egee ca să rămână peste iarnă la Leghorn, în nord- vestul Italiei”.
În continuare vom vorbi despre anul 1771, care după relatările istoricilor nu a implicat victorii sau înfrângeri spectaculoase, din cauza ciumei care se pare cuprinsese atât Europa sudică cât și cea răsăriteană. Însă Rusia se poate mândrii în această perioadă cu ocuparea Crimeii, fapt ce a însemnat pentru ruși, o adevărată izbândă, în sensul că aveau dreptul de a menține garnizoane în câteva din porturile cu ieșire la Marea Neagră, mai exact Kerci și Enikale. Odată cu semnarea unui tratat ce recunoștea independența Crimeeii, erau posibile cele expuse anterior.
Odată cu trecerea timpului atitudinea Ecaterinei se schimbă oarecum, în sensul că părea atrasă de ideea de a face pace cu otomanii, însă nu din pioșenie ci din cauza faptului că: „ Războiul presupunea cheltuieli foarte mari, creșterea taxelor și a dărilor provocase tulburări sociale, iar ciuma care ajunsese la Moscova la sfârșitul verii lui 1771 scosese multă lume pe străzi și acolo. În plus, pe Ecaterina o preocupau intențiile Prusiei și ale Austriei în Polonia. În 1770 otomanii abordaseră deja atât Prusia, cât și Austria, propunându-le o mediere comună. Aflând însă care erau condițiile de pace ale rușilor, Frederic al ΙΙ – lea refuzase să mai ia parte la discuții și să mai joace vreun rol, pe motiv că pretențiile rușilor erau absurde. Ecaterina nu a fost de acord. Ea avea de gând să nu renunțe la ceea ce câștigaseră armatele sale, așa că a condamnat noua formulă diplomatică l' équilibre d'Orient (echilibru de forțe răsăritean) ca fiind nerealistă și nedreaptă prin raportare la izbânzile rușilor ”.
În continuare ne sunt expuse evenimentele care au dus la un acord temporar de încetare a ostilităților, mai exact: „ Austria a demarat negocieri secrete cu otomanii în vederea unei alianțe anti- ruse prin care părțile cădeau de acord ca prima să primească Țara Românească dacă reușea – prin forța armelor sau prin mediere- să asigure retrocedarea către otomani a tuturor cuceririlor făcute de ruși în dauna lor. În cele din urmă, vestea acestui tratat a ajuns la urechile Ecaterinei la începutul lui 1772. Desprinderea Austriei din această alianță cu otomanii înainte ca ea să poată declara război Rusiei era esențială. Ea a fost realizată prin momirea Mariei – Tereza cu o ofertă imediată(și acceptată) de împărțire a Poloniei. Din clipa aceea, prima împărțire a Poloniei a devenit inevitabilă. Un acord temporar de încetare a ostilităților a fost semnat de Rusia și Imperiul otoman la sfârșitul lui mai 1772. Au existat întârzieri în începerea negocierilor de pace, iar situația s-a complicat din punctul de vedere al Ecaterinei prin amenințarea neașteptată a unui război nordic cu Suedia, provocat de o lovitură de stat care avusese loc acolo. Prin urmare, era important să se împiedice reluarea ostilităților în sud, fiindcă în acest fel Rusia ar fi fost obligată să lupte pe două fronturi”.
Ecaterina s-a dovedit a fi de fier, deoarece nu a renunțat nici o secundă în privința condițiilor de pace propuse turcilor, iar în 1773 au luat sfârșit tratativele de pace și Rusia începea o nouă campanie împotriva otomanilor. Atacul lor de la sud de Dunăre a fost respins de către otomani, dar Rusia nu s-a lăsat și: „ (…) s-au elaborat planuri pentru o nouă ofensivă în Balcani. Cu toate acestea, înainte de aplicarea lor, situația s-a schimbat odată cu moartea sultanului la începutul lui 1774. Au fost începute imediat convorbiri de pace cu succesorul lui, dar progresele au fost nule din clipa când Ecaterina l-a informat că nu era dispusă la compromisuri cu privire la independența Crimeii « nici dacă războiul mai durează zece ani». Partea otomană a rămas la fel de inflexibilă, încurajată și de dificultățile provocate Rusiei de răscoala lui Pugaciov”.
În iunie 1744, operațiunile militare au fost reluate, Ecaterina a ΙΙ – a pornește o ofensivă în Bulgaria, iar cum principala concentrare de trupe otomane a fost luată prin surprindere și a fugit, tabăra otomanilor a fost învinsă, iar sultanul este nevoit să încheie un tratat de pace la data de 21 iulie 1774, intitulat tratatul de la Kuciuk- Kainargi.
Acest tratat se dovedește a fi cel mai nefavorabil tratat semnat până atunci de otomani, având rolul de a confirma locul ocupat de către ruși în problemele internaționale dar și succesul expansiunii lor.
În lucrarea O istorie a Rusiei acest război, precum și tratatul de la Kuciuk- Kainargi este privit astfel: „ Deși primul război cu Turcia din timpul domniei Ecaterinei a ΙΙ – a a marcat prima înfrângere decisivă a Turciei de către Rusia și deși Tratatul de la Kuciuk – Kainargi a confirmat victoria rusească, obiectivele rusești au fost doar parțial satisfăcute. Parte din litoralul nordic al Mării Negre a rămas turcesc, iar Crimeea devenise independentă. Din punctul de vedere al otomanilor, războiul fusese un dezastru, care putea fi remediat doar printr-o revanșare prin forță armată care să reașeze Turcia în poziția anterioară”.
Astfel, putem spune că acest război a fost pentru Turcia un dezastru, a început dezastruos din cauza slabei pregătiri militare și s-a încheiat la fel de dezastruos, prin înfrângerea suferită la Kozluca.
ΙΙ.1 Criza Imperiului otoman din a doua jumătate a secolului al XVΙΙΙ –lea
Robert Mantron ne prezintă în lucrarea sa intitulată Istoria Imperiului otoman o privire atât generală cât și particulară asupra a ceea ce a însemnat Imperiul otoman în secolul al XVΙΙΙ- lea: „ Pentru statul otoman, secolul al XVΙΙΙ –lea este marcat de două aspecte majore; pe de o parte, problemele externe constituie o sursă de conflicte intermitente cu statele vecine, în special cu Rusia și cu Austria, care au provocat otomanilor pierderi de teritorii și o degradare considerabilă a imaginii, atât în ochii occidentalilor, cât și în cei ai supușilor imperiului, degradare evidențiată de tratatul dezastruos de la Kuciuk- Kainargi; pe de altă parte, câteva personalități otomane luminate devin conștiente de necesitatea reformelor în funcționarea mecanismelor esențiale ale statului, începând cu armata și marina, care au suferit înfrângeri serioase și care nu au putut opri înaintarea rușilor spre Marea Neagră și inițierea intervenției lor pe lângă populațiile ortodoxe ale imperiului. Acesta nu mai primește sprijinul, fie și moral, al Franței și Angliei, prinse în alte regiuni ale lumii, încercând cel mult să intervină ca mediatori în caz de negocieri. Dacă provinciile europene fac obiectul interesului rușilor și austriecilor, provinciile arabe, departe de a da un ajutor conducerii otomane, dau dovadă tot acum de o intenție foarte clară de autonomie, fie că este vorba de Siria, Egipt sau de provinciile Africii de Nord. În plus, statul otoman suportă o presiune economică externă din ce în ce mai puternică și care îi limitează posibilitățile de venituri financiare. Și în acest domeniu, reformele de structură sunt indispensabile; lumea nu este încă pe deplin pregătită să le adopte. Dacă anii 1770 – 1774 sunt catastrofali, ei vor avea drept consecință punerea în practică a primelor încercări adevărate de reînnoire a imperiului ”.
Mustafa Ali Mehmed ne face o adevărată incursiune în ceea ce a însemnat criza Imperiului otoman din a doua jumătate a secolului al XVΙΙΙ – lea, anume: „ Întreaga evoluție a evenimentelor de la asediul Vienei și până la mijlocul veacului al XVΙΙΙ – lea reprezintă mărturii evidente ale adâncirii procesului de dezmembrare a Imperiului Otoman”.
Tot el continuă: „ În această ordine de idei, trebuie relevat în primul rând faptul că, în sistemul relațiilor social – economice, mai cu seamă modul de stăpânire a pământurilor statului (miri) se apropia mereu de condițiile regimului proprietății particulare absolute, zisă mülk. Extinderea fenomenului respectiv era înlesnită și de arendarea unor întinse terenuri ale autorității centrale, numite mukataa, cu bani peșini și pe termene de 10 – 15 ani sau chiar pe viață (malikâne), iar uneori și cu drept de moștenire. În felul acesta se lărgeau bazele economice ale dezvoltării unei adevărate aristocrații funciare în Imperiul otoman. Consolidarea domeniilor feudale particulare fie în dauna proprietății statului, fie prin lichidarea micilor feudali, sau prin însușirea posesiunilor (çiftlik) țăranilor, a favorizat, totodată, slăbirea continuă a autorității centrale, deschizând tot mai larg porțile anarhiei politice feudale prin tendințele de autonomie ale tuturor forțelor centrifuge din imperiu”.
În continuare se poate spune că „ în astfel de condiții, aristocrația agrară găsea mijloace suficiente pentru a se eschiva de la îndeplinirea obligațiilor către stat, inclusiv militare, obținând adeseori și scutiri legale de la o serie de sarcini. Astfel de fenomene vor influența în sens negativ organizarea militară care, timp de mai multe secole, își găsise baza materială în feudele concesionate (timar, zeamet, hass etc.) și în veniturile directe ale fiscului otoman. Transformarea necontenită a posesiunilor condiționate în proprietăți depline. Mai ales sub forma ciftlicurilor ( çiftlik), și consolidarea unor categorii sociale interesate din ce în ce mai mult de producția de mărfuri pentru piață însemnau, în fond, adâncirea și generalizarea schimbărilor care se petreceau în interiorul societății feudale otomane, dar mai ales în sistemul relațiilor agrare, atrăgând totodată după ele și agravarea sarcinilor maselor direct producătoare (re ' aya) din cuprinsul imperiului. O dovadă în acest sens o constituie și faptul că atât sultanul Osman al ΙΙΙ – lea (1754- 1757) cât și Mustafa al ΙΙΙ –lea (1757- 1774) vor fi determinați să renunțe, în momentul urcării lor pe tron, la încasarea dărilor obișnuite ( bakșiș) de la posesorii de feude, de la stăpânii de ferme ( mukkataa), ca și pentru reînnoirea beratelor feudale, înlesnind aristocrației, reprezentată de obicei de aiani, să-și consolideze și mai mult baza ei materială.
Astfel, în urma transformărilor intervenite în cadrul raporturilor agrare din imperiu, stăpânii particulari de proprietăți vor avea tot mai mult mână liberă pentru perceperea dărilor în folosul lor propriu. Creșterea rolului și atribuțiilor seniorilor( a'yan, eșraf,çorbaci etc.) în reglementarea unor treburi financiare, administrative sau militare ușura realizarea acestei tendințe, caracteristice aristocrației feudale de pretutindeni. Pe lângă aceasta, interveneau adeseori impuneri directe și din partea puterii centrale fie în timp de război, fie în timp de pace. Ele determinau fuga țăranilor și o veșnică fluctuație de populație, adâncindu-se astfel mereu declinul producției economice în general”.
În istoria Imperiului otoman, secolul al XVΙΙΙ –lea marchează adevăratul început al ofensivei marilor puteri europene, atât în domeniul militar și diplomatic cât și în domeniul economic, fără a mai vorbi de influența ce începe să se exercite în domeniul tehnic și cultural.
„ Mai exact, secolul al XVΙΙΙ – lea, este martorul unei lumi otomane amenințate în diverse feluri: pe plan militar, rușii și austriecii repurtează victorii decisive care duc la un recul al frontierelor imperiului, pe plan economic, unde venețienii nu mai au decât un rol redus, francezii și, în mai mică măsură, englezii și olandezii își sporesc influența. (…) În fine, ei exercită o presiune de un tip nou, favorizând anumite minorități, presiune cu caracter social care se va transforma ulterior în susținere politică”.
Tot Mustafa Ali Mehmed ne expune în continuare următoarele: „ Înapoierea economică, la care era condamnată de forțele interne și externe, ca și ruinarea continuă țărănimii, datorită exceselor și abuzurilor fiscale, nu mai îngăduiau Imperiului otoman „ să-și adapteze organizarea militară la marile progrese ale tehnicii și să suporte cheltuielile legate de armamentul modern”. Din aceste considerente sunt părăsite tot mai mult restricțiile impuse altă dată corpului de ieniceri, care se descompune, în timp ce oastea de provincie a spahiilor, bazată pe feude ( timar, zeamet, etc) se autolichida cu timpul sub presiunea transformărilor generale ale regimului agrar otoman”.
„ Schimbările care se petreceau în relațiile sociale feudale din Imperiul otoman aveau repercusiuni și asupra altor sectoare ale organizării statale, dar în primul rând adânceau procesul de fărâmițare politică, prin slăbirea continuă a autorității centrale în cuprinsul imperiului. Acest proces se desfășura mână în mână cu apariția unor puternice forțe centrifuge, care reușesc de mai multe ori să devină complet autonome față de puterea centrală. Se manifestă tot mai evident tendința de emancipare a unor guvernatori de provincii, mergând până la atârnarea nominală de suverani. Provincii importante ca Arabia, Siria, Egiptul, Tunisul, Algerul, Marocul ș. a. scapă tot mai mult autorității sultanilor otomani.
Fenomenele analizate mai sus erau favorizate și de sistemul administrativ- politic al Imperiului otoman, care aluneca tot mai mult spre o anarhie și descentralizare. Guvernatorii și ceilalți slujbași, nefiind siguri de viitorul lor, se străduiau să strângă cât mai multe avuții, încât raialele unor apăsări tot mai grele, în timp ce vilaietele erau lăsate în voia soartei. Alte provincii se administrau prin sistemul acordării „ viagere”, numite malikiane, sau chiar pe calea de moștenire, dezlănțuind astfel toți factorii descentralizatori ai Imperiului. Pe de altă parte, procesul general de fărâmițare politică favoriza și intensificarea mișcărilor de eliberare a popoarelor din Europa, Asia și Africa, aflate sub dominația otomană. În condițiile celei de a doua jumătăți a secolului al XVΙΙΙ- lea, această luptă capătă forme noi și mai organizate decât în trecut, luând totodată și o amploare tot mai mare”.
ΙΙ.2 Contextul internațional
Situația internațională a Imperiului otoman în secolul al XVΙΙΙ –lea ni se prezintă drept una de șovăire atât în timpul „războiului de succesiune la tronul Austriei”, cât și în perioada „ războiului de șapte ani”.
În lucrarea Istoria turcilor avem expuse următoarele: „ Dar tocmai în condițiile de izolare a Imperiului otoman se vor încorda relațiile turco – ruse, fără ca Poarta să fi obținut promisiunile de sprijin diplomatic sau militar al vreunei puteri europene. La originea încordării raporturilor ruso- turce din această perioadă se află creșterea influenței rusești atât în răsăritul Europei, cât și în Orient. Mai ales urcarea pe tron a Ecaterinei a ΙΙ- a (1762) marcase începutul reluării politicii de a se atinge „ scopurile nerealizate, care se aflau pe ordinea de zi: realipirea teritoriilor ucrainene și bieloruse, aflate sub polonezi, înaintarea spre Marea Neagră“.
De fapt, interesele Rusiei pentru regiunile din vecinătatea Mării Negre în special izvorau atât din considerente politice cât și din dezvoltarea forțelor de producție în această țară. Pe lângă factorii interni, și conjunctura internațională se prezenta deosebit de prielnică pentru realizarea unor astfel de obiective ale Rusiei. Referindu-se la decăderea Suediei, în nord, ș la faptul că din măreția de altădată a turcilor și tătarilor nu mai rămăseseră decât „vestigii“ , în timp ce Polonia „ se afla în totală destrămare“, Fr. Engels precizează totodată că „ niciodată situația internațională nu a fost atât de favorabilă planurilor de cucerire ale țarismului ca în 1762“. Rusia își schimbase încă în 1762 orientarea politică, apropiindu-se de Prusia, cu care a și încheiat o alianță în 1764 cu obiective cât se poate de precise față de Turcia, Suedia și Polonia. Această alianță, reînnoită de mai multe ori în anii următori, va exercita o influență puternică asupra politicii statelor europene, înlesnind totodată Rusiei „ să rezolve chestiunea succesiunii la tronul Poloniei în sensul intereselor sale și a împiedicat Austria de a interveni în ajutorul Turciei“.
După cum se știe, intervenția Rusiei în evenimentele din Georgia, dar mai cu seamă în problema poloneză, după 1762, neliniștise încă de la început cercurile politice din Imperiul otoman care „ nu vedeau bine apropierea Rusiei de granițele ei, prin Polonia“.
Într- adevăr, faptele istorice din trecut arătaseră că problema polonă constituise mereu unul din punctele nevralgice ale politicii externe otomane, ea încadrându-se astfel în evoluția generală a „ Chestiunii orientale“. De astă dată, Poarta căuta să obțină, cel puțin, un echilibru diplomatic în Polonia, în virtutea tratatelor anterioare, ruptura acestui echilibru echivalând cu recunoașterea influenței rusești în direcția Peninsulei Balcanice. Pasiunile cercurilor conducătoare otomane erau agitate și de promisiunile refugiaților poloni de a preda turcilor Ucraina și Polonia „ în condițiile în care se aflau Principatele: Țara Românească și Moldova“.
Pe de altă parte, asistăm și la intensificarea cererilor tătarilor de a se porni un război imediat împotriva Rusiei, ei mergând până la amenințarea de a se supune de bună voie țarinei.
Dar sistemul echilibrului european suferise treptat modificări esențiale. De aceea, un conflict cu Rusia putea să influențeze profund soarta Imperiului otoman, mai ales că acesta decăzuse de acum în rândul puterilor secundare, înfeudându-se tot mai mult față de economia și politica marilor puteri europene. Așa se explică însăși rezerva de mai mulți ani a Porții față de evenimentele ce se precipitau la hotarele din nord, ea așteptând mai degrabă clarificarea atitudinii celorlalte puteri europene. Această stare de lucruri a creat condiții favorabile și pentru creșterea efectelor diplomației marilor puteri asupra politicii otomane, ele urmărind realizarea intereselor lor proprii prin transformarea Turciei într-un instrument al politicii lor.
De pildă, regele Franței, deși era convins că un conflict cu Rusia putea fi fatal Imperiului otoman, îndemna totuși pe diplomații lui de la Constantinopol să determine izbucnirea războiului, socotind că „ puțin ne va păsa, de vreme ce va fi realizat obiectivul în vederea unei explozii imediate“. Toți factorii interni și internaționali de influență având efecte diferite asupra orientării diferitelor pături ale clasei feudale otomane, se constată o diviziune de opinii în sânul cercurilor conducătoare turcești în precizarea atitudinii față de Rusia, mai ales după 1762, când se pusese din nou la ordinea zilei chestiunea succesiunii la tronul Poloniei. Astfel, în timp ce cercurile din palat, în frunte cu sultanul Mustafa al ΙΙΙ – lea, insistau pentru război, marele vizir Muhsinzade Mehmed pașa și apropiații lui se declarau adepții lichidării divergențelor pe calea tratativelor, motivând aceasta prin insuficienta pregătire a oastei. Din această cauză, marele vizir, considerat pacifist, a fost înlocuit la 3 sept. 1768 cu silahdarul Hamza pașa, din suita sultanului, arătându-se un adept al războiului. Nu mult după aceea, i-a fost prezentat ambasadorului Rusiei, Obreșcov, o notă ultimativă, cerându – i- se semnarea unui act privind obligația de a fi retrase oștile rusești din Polonia sub garanția oficială a aliaților Rusiei ( Danemarca, Prusia, Anglia și Suedia). Refuzul a fost urmat de declarația oficială de război în octombrie .
ΙΙ. 3 Debutul războiului ruso – turc
Lucrarea lui Mircea Brie și Ioan Horga și anume Relațiile internaționale de la echilibru la sfârșitul concertului european (secolul XVΙΙ – începutul secolului XX), ne introduce în subiect astfel: „ Pregătirea unui război ruso – turc a putut fi observat încă din 1767, când țarina Ecaterina a dat dispoziția concentrării de trupe în zona frontierei principatelor române. Explicațiile date ambasadorului turc au fost vagi. Această concentrare de trupe era necesară pentru a asigura intervenția armatei ruse în afacerea poloneză și pentru a respinge o posibilă intervenție otomană în afacerea poloneză”.
După cum ne spune Mustafa Ali Mehmed: „ Nici de astă dată nu au lipsit eforturile de a se rezolva diferendele pe calea negocierilor, până la începerea campaniei în primăvara anului 1769. Cunoscând natura relațiilor anglo – ruse, Poarta otomană nu a respins categoric cererea de mediere a Angliei, dar a condiționat lichidarea conflictului de : evacuarea trupelor rusești din Polonia, garantarea Angliei că Rusia nu va mai interveni în Polonia, dărâmarea unor cetăți, despăgubiri pentru cheltuieli militare. Dar în ianuarie 1769 sultanul Mustafa al ΙΙΙ – lea considera deja imposibilă discutarea păcii înainte de confruntarea militară. La rândul ei, și Ecaterina a ΙΙ – a era hotărâtă în aplicarea politicii față de problema poloneză, chiar cu riscul unei rupturi definitive cu Turcia. De aceea, încercările de a aplana noua criză, intervenită în istoria Europei, nu au dat rezultate”.
„ Războiul dintre Rusia și Imperiul Otoman a devenit inevitabil după ce în octombrie 1768, în căutarea „confederațiilor“ de la Bar, o armată ruso- cazacă a intrat pe teritoriul Moldovei jefuind micul oraș Balta. Sultanul a decis întemnițarea ambasadorului rus, iar războiul acum părea iminent. De altfel, la scurt timp, încurajat de către diplomații francezi, sultanul a declarat război Rusiei. Diplomația franceză savura momentul, considerându-l drept salvarea Poloniei. În realitate, fără voința sa, ea făcea jocul Prusiei.
Războiul izbucnit în cele din urmă, s-a dovedit a fi unul dintre cele mai dezastruoase pentru turci din întreaga lor istorie. Treizeci de ani de pace adusese temuta armată de altădată într-o stare deplorabilă: soldații săi erau prost echipați și instruiți, lipsiți de orice fel de experiență militară, flota turcească aflându-se de asemenea într-o stare jalnică. De altfel, aceste neajunsuri ale armatei otomane au putut fi observate încă de la debutul conflictului, când Rusia, angajată fiind militar și în Polonia, fără să fi dorit și pregătit acest conflict în mod special, a obținut victorii spectaculoase.
După declanșarea războiului în toamna anului 1768, trupele ruse au pornit ofensiva pe direcția Basarabiei și Crimeii. Mai mult, sub protecția flotei engleze, flota rusă din Marea Baltică a fost adusă în Marea Mediterană. Flota rusă, aflată sub conducerea lui Orlof, era alcătuită din 12 nave de linie și 12 fregate. Veneția s-a speriat de acest raid aliindu-și flota. Ea se temea să nu asiste la dispariția ultimelor sale rămășițe în Mediterana orientală. Flota rusă a ancorat la Navarino (martie 1770). În luna mai flota turcă a ieșit din Dardanele și, pe 5 iulie, cele două s-au întâlnit aproape de Chios. O primă bătălie a obligat flota turcă să se refugieze peste noapte în golful Çeșme. În timpul nopții de 7 spre 8 iulie 1770 rușii au împins butoaie cu rășină, ulei și praf de pușcă spre flota turcă pe care apoi au incendiat-o. Flota rusă s-a îndreptat apoi spre Constantinopol, apărarea orașului fiind mult prea puternică însă pentru mica flotă rusă, nevoită să renunțe.
Acest episod a arătat Europei noile ambiții ale Rusiei, dar și amestecul Angliei și Franței, într-un război pentru preponderența în Europa Orientală.
Pe uscat, operațiunile au început cu adevărat în 1769. Armata rusă a pătruns în Moldova, apoi trecând Prutul s-a îndreptat spre Țara Românească. Ocupând Azovul, ei au pătruns de asemenea în Crimeea. Într-un singur an, armata rusă, având și concursul tătarilor cazaci, au ocupat o parte a Crimeii și cea mai mare parte a Moldovei și Țării Românești, ultimele două abandonate de către armata marelui vizir. Impresia a fost considerabilă în Europa. Viena nu putea permite instalarea rușilor în principatele române, stabilindu-se astfel în imediata vecinătate a frontierelor sale. Pentru Frederic al ΙΙ – lea a fost o șansă nesperată: Viena, presată și dinspre sud – est, era tot mai binevoitoare și dispusă să cedeze în fața politicii sale. Astfel, pentru a contracara politica Ecaterinei a ΙΙ – a, Austria era dispusă să facă jocul Prusiei. În anul 1770 evenimentele s-au precipitat, atât pe plan militar, cât și pe plan diplomatic. Populația creștin ortodoxă din Moldova și Țara Românească era eliberată, iar emisarii ruși dăduseră speranță în eliberare de sub stăpânirea otomană și altor popoare din Balcani. Planul rusesc era măreț: armata rusă urma să treacă Dunărea și să se îndrepte spre Constantinopol. În vara anului 1770, marele vizir a trecut iarăși Dunărea însă cu o armată de 5-6 ori mai mare decât cea rusă. Rezultatul nu a fost cel scontat de către turci. La finele anului era reconfirmată prezența rusă atât la Iași, cât și la București. În anul următor rușii și- au reconfirmat superioritatea impunându-se în Crimeea, care întra astfel sub controlul armatei ruse.
Frederic al ΙΙ –lea avea propriul plan de pacificare a Europei Orientale, la el a fost chemat să se realizeze și Iosif al ΙΙ – lea, asociat la tron de către mama sa Maria Tereza după moartea în tatălui său, ducele de Lorena, Ezitant la început împăratul de la Viena a fost „convins“ de instalarea administrației militare ruse în principatele române. Cei doi suverani s-au întrevăzut la Neustadt (septembrie 1770). Ofertele acestora au fost trimise apoi guvernatorului țarinei și sultanului .
Pentru siguranță, Austria a semnat un tratat de alianță cu Imperiul Otoman(iulie 1771). Sultanul însă nu trebuia să aștepte sprijinul militar al austriecilor, ci doar ajutorul diplomatic în vederea recuperării teritoriilor cucerite de către ruși. În schimbul unei părți din Țara Românească austriecii se mai angajau să acorde sprijin financiar Porții. Declanșarea unui război austro – rus părea iminent. Aflată acum în fața unei noi opoziții, venită dinspre Franța și Austria, Rusia s-a decis să negocieze cu turcii. Un armistițiu a fost concluzionat la Focșani (iunie 1772) în ciuda faptului că negocierile au fost întrerupte de mai multe ori. Independența tătarilor, cerută de către ruși, ca și sprijinul de care se bucura tot mai mult sultanul, a avut darul de a întrerupe iarăși tratativele. Acestea au fost însă reluate în noiembrie 1772, de această dată negociatorii de la Focșani s-au reunit la București. Negocierile nu au reușit să pună definitiv capăt acestui conflict. Operațiunile militare se vor relua, continuând până în .
ΙΙ.4 Particularitățile războiului ruso – turc ( 1768- 1774)
Mustafa Ali Mehmed este cel care ne oferă aceste particularități ale războiului ruso – turc din anii 1768- 1774, și anume: „ Primele ciocniri militare aveau să rețină armatele rusești în fața Hotinului timp de mai multe luni, dar reluarea operațiunilor din anul 1769 s-a soldat cu înfrângerea oștilor turcești pe toate fronturile. Armatele rusești ajung la Dunăre încă în vara aceluiași an, când Moldova și Țara Românească au fost scoase de sub influența Porții, exceptând Oltenia. Succese asemănătoare se obțin și în Orient, unde armatele ruse înaintează în direcția Anatoliei. Oastea otomană, deși numeroasă, se compunea din diverse categorii de trupe nesupuse la disciplina militară, iar artileria, după cum remarca Baron de Tott, era „ prost montată și rău servită“, în timp ce rușii se foloseau de tunuri și obuze „a căror intervenție era încă nouă la Constantinopol“.
Pe de altă parte, războiul ruso-turc început în anul dat un impuls nou și luptei de eliberare a popoarelor din Balcani. De aceea Șeih – ul- islamul a emis o sentință, numită fetva, prin care se dădea voie ostașilor „ să se robească muntenii și moldovenii ca răsculați“ . Se agitară și locuitorii din Moreea, încurajați de sosirea în Mediterană a flotei rusești, care avea să înfrângă puterea maritimă otomană la Ceșme în vara anului 1770 (5iulie). Și muntenegrenii se aflau într-un adevărat război cu turcii. De asemenea, apar mișcări ale populației bulgărești, iar în Egipt asistăm la un război de secesiune prin răscoala condusă de Ali bei, care încearcă să atragă de partea sa până și flota rusă din Mediterană, pentru desprinderea Egiptului de Imperiul otoman (1768- 1773).
O altă trăsătură caracteristică a acestui război a fost alternanța luptelor cu armistiții și negocieri, în funcție de influența factorilor interni și internaționali, care determinau nu numai sensul evoluției operațiunilor militare, dar și condițiile păcii.
De fapt, în perioada războiului au izbucnit cu deosebită tărie toate contradicțiile de interese ale marilor puteri, ca Anglia, Franța, Austria și Prusia, mai ales pe măsura clarificării avantajelor militare de partea Rusiei. În asemenea împrejurări, încercările unor puteri de a susține o parte sau alta vor fi neutralizate de somațiile celorlalte state, încât efectele se vor ține lanț.
Dar, în ciuda acestor contradicții, conflictul ruso – turc dintre anii 1768 – 1774 va imprima totuși o trăsătură comună politicii unei serii de state europene, interesate, direct sau indirect, de soarta Imperiului otoman. Această trăsătură comună se concretiza în manifestarea unei neliniști crescânde în cancelariile marilor puteri, care „ nu vroiau să admită ca Rusia să rezolve chestiunea orientală în avantajul ei exclusiv“.
Astfel, în timp ce N. I. Panin, seful cabinetului rus, propunea formarea unei coaliții ruso-austro-prusace, declarând că „ nu va fi dificil acestei triple alianțe de a pune capăt Imperiului otoman“. Frederic al ΙΙ-lea socotea că „ nu era în interesul Prusiei de a vedea puterea otomană sfărâmițată în întregime, deoarece, în caz de nevoie, ea putea fi folosită pentru diversiuni fie în Ungaria, fie în Rusia, după cum vom fi în război cu una sau alta din puteri“. În același timp, Austria va încuraja politica otomană, dar totodată se va alătura și carului politicii regelui Prusiei, Frederic al ΙΙ – lea. Pe de altă parte, William Pitt recunoștea că menținerea Imperiului otoman este pentru Anglia „ o chestiune de viață și moarte“. La rândul ei, Franța se va agita mereu ca să împiedice împărțirea comerțului din Levant, odată cu ieșirea Rusiei la Marea Neagră și în Mediterană.
Toate aceste contradicții, de o parte, și comunități de interese, de lată parte, își vor găsi treptat rezolvarea și se vor concretiza în așa- zisul principiu al compensațiilor echivalente, destinat să salveze cunoscuta teorie, veșnic dinamică, a echilibrului de forțe în Europa.
Astfel, succesele categorice ale armatelor rusești, care, în urma campaniilor din 1769, scoseseră Moldova și Țara Românească de sub tutela Porții, au determinat Prusia și Austria să inițieze o politică de mediere comună, avertizând în același timp că neacceptarea propunerilor lor, limitate doar la păstrarea cetății Azov de către Rusia, poate da naștere „ la tulburări foarte mari care vor angaja toată Europa în această ceartă“.
Dar dacă în primăvara anului 1770 cererile rusești se prezentau oarecum modeste, în schimb, la sfârșitul aceluiași an, ca urmare a înfrângerilor suferite de armatele turcești propunerile de pace ale Rusiei vizau deja desprinderea unei serii de teritorii de Imperiul otoman.
Mai cu seamă cererea Rusiei, privitoare la stabilirea unui statut nou pentru Moldova și Țara Românească însemnând, în fond, fixarea hotarelor turcești la Dunăre, puterile europene nu au întârziat să reacționeze. Astfel, Anglia renunță să mai sprijine flota rusă din Mediterană, iar Franța își mărește contribuțiile materiale acordate Imperiului otoman. Rivalitatea Austriei s-a concretizat în încheierea unui acord secret cu Poarta la 6 iulie 1771, pentru a determina Ruia să renunțe la cuceririle ei, prin convorbiri sau pe calea armelor. Imperialii garantau „ integritatea teritorială“ a Turciei, în schimbul unor modificări ale tratatului de la Belgrad, în sensul revenirii la clauzele păcii de la Passarowitz(1718) și al unor avantaje financiare.
După cum rezultă din desfășurarea întregii politici din acea vreme, unul din obiectivele cele mai importante ale Rusiei era asigurarea independenței Hanatului Crimeii. Acest fapt i-ar fi făcut inofensivi pe tătari în viitor. După lupte grele, la 1 noiembrie fost semnat cu tătarii la Karasu, în Crimeea, un tratat separat în sensul dorit de Rusia, acesta constituind totodată actul juridic care legifera secesiunea Crimeii de autoritatea sultanilor otomani.
În fața acestor împrejurări noi, Austria va părăsi treptat poziția ei adoptată până atunci în problema Crimeii, dar își va mări intransigența în chestiunea Țărilor Române, în colaborare cu Prusia, pentru a determina Rusia să renunțe la ideea independenței Moldovei și Țării Românești. Referindu-se tocmai la deosebirea politicii austriace față de Crimeea și Țările Române, Maria – Thereza declara că în Moldova și Țara Românească „nu vor fi îngăduite să se facă unele inovații“.
În felul acesta, chestiunea Principatelor dunărene intra iarăși în cercul diplomației europene, ele constituind cheia menținerii sau modificării echilibrului politic în răsăritul Europei. Așa se explică faptul că toate variantele de planuri de pace care vizau Țările Române nu vorputea fi aplicate, renunțarea la ideea independenței Moldovei și Țării Românești formând condiția esențială și punctul de plecare pentru căutarea unor soluții acceptabile de părțile interesate. Se reliefau deci, în toată complexitatea lor, implicațiile internaționale ale problemei libertății poporului român, marile puteri europene „ împiedicând desprinderea țărilor române din cadrul Imperiului otoman“.
De aceea la Congresul de la Focșani din 1772(aug – sept.), care a urmat armistițiului de la Giurgiu (30 mai), nici nu se va mai pune problema independenței celor două Principate, propunându-se restituirea lor către Poartă, cu condiția să fie numit iarăși domn în Moldova Grigore Ghica, aflat pe atunci la Curtea țarinei Ecaterina a ΙΙ – a. În schimb, chestiunea independenței tătarilor va reprezenta un adevărat „ nod gordian“, Poarta otomană opunându-se scoaterii Crimeii de sub autoritatea sultanului”.
Se pare că, în martie 1773 odată cu negocierile de la București, Rusia a prezentat propuneri cu caracter ultimativ și nu după mult timp, mai exact „ în primăvara anului 1774 armatele rusești au trecut în sudul Dunării, unde oștile turcești au suferit alte înfrângeri. Imperiul otoman se dovedea slab și în luptele decisive. Rămășițele armatelor conduse de marele vizir fiind încercuite în Bulgaria, Poarta otomană a fost nevoită să semneze în iulie 1774 pacea de la Küciük – Kainargi, care reprezenta unul din cele mai importante tratate turco – rusești, marcând începutul dezmembrării iremediabile a Imperiului otoman”.
ΙΙ.5 Pacea de la Küciük – Kainargi (21 iulie 1774)
Tratatul de la Küciük – Kainargi a fost semnat la 21 iulie 1774, de către Imperiul rus și Imperiul otoman, după înfrângerea acestuia din urmă în războiul desfășurat între anii 1768 – 1774.
Acest tratat conține un preambul, 28 de articole care sunt publice și 2 articole secrete. Se pare că atât turcii cât și rușii și-au dorit să țină ascuns prevederile acestui tratat, dar din motive diferite. Rusii își doreau să ascundă amploarea câștigurilor obținute, iar otomanii s-au străduit să ascundă pierderile suferite.
Conform lui Robert Mantron: „ Acest tratat, cel mai nefavorabil semnat până atunci de otomani, confirmă locul ocupat de ruși în problemele internaționale și succesul expansiunii lor”.
O lucrare extrem de importantă, și anume Relațiile internaționale de la echilibru la sfârșitul concertului european ne vorbește astfel despre acest tratat: „ Tratatul semnat la 21 iulie marcat un mare moment în istoria chestiunii orientale. Acest tratat scoate în evidență modul de raportare al Rusiei la noile realități din Europa estică. Oamenii de stat ruși înțelegeau deja poziția de care se bucura statul rus, intervenind astfel în politica internă a Imperiului Otoman. Tratatul, fără nici o îndoială, consemnează reculul evident al puterii Imperiului Otoman”. Conform consemnărilor lui Thugut, ambasadorul austriac la Constantinopol, Imperiul Otoman devenea „ un fel de provincie rusească“. Franța își vedea iarăși înfrântă diplomația. O perturbare a echilibrului în Europa Orientală nu a interesat foarte mult statul englez, care de altfel a și ajutat Rusia să-și aducă flota în Marea Mediterană.
Rusia, ca urmare a presiunilor Austriei, a retrocedat statului otoman Moldova și Țara Românească, dar a păstrat teritoriile Kubanului și Terekului, apoi întreaga stepă de-a lungul Mării Negre între Bug și Nipru, inclusiv gurile Niprului. Rusia mai primea controlul Azovului și strâmtorii Kerci. Tătarii din Crimeea își câștigau independența. Practic, în nordul Mării Negre turcii mai păstrau o singură poziție strategică puternic fortificată: Otceakovul. Sultanul mai accepta ca Marea Neagră să fie deschisă în fața flotei rusești, recunoscând astfel libertatea de navigație a acestora.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Razboaiele Ruso Otomane Si „chestiunea Orientala” Sfarsitul Secolului AL Xviii Lea Si Prima Jumatate A Secolului AL Xix Lea (ID: 151365)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.