Razboaiele Balcanice din Perspectiva Celor 6 Principii ale Realismului

Războaiele Balcanice prin prisma realismului politic

Războaiele Balcanice sunt de fapt două războaie care au avut loc consecutiv în perioada 1912-1913 între statele peninsulei balcanice pentru teritoriile europene ale Imperiul Otoman. Efectul lor asupra sistemului alianțelor la nivelul continentului european a fost unul devastator, ele contribuind la crearea volatilității care a dus la izbucnirea primul război mondial în vara anului 1914.

Realismul politic este un curent din domeniul relațiilor internaționale care pune accent pe ideea rațiunii de stat ca forță de a propaga la nivelul comunității internaționale interesele diverse ale statelor.

Scopul lucrării de față este de a analiza un eveniment cu o semnificație considerabilă pentru evoluția mediului relațiilor internaționale la începutul secolului XX, prin prisma aplicării principiilor realismului politic asupra lui. În acest sens, lucrarea va conține o scurtă prezentare a principiilor realismului politic, urmate de o analiză a evenimentelor selectate dintr-o serie de perspective: cadrul de desfășurare al celor două confruntări, gradul de implicare al Marilor Puteri, precum și o prezentare detaliată a celor două războaie. În această parte a lucrării vom încerca să arătăm felul în care se reflectă principiile realismului politic în evoluția evenimentelor.

Având în vedere faptul că lucrarea de față este una analitică, vom insista mai mult asupra analizei evenimentelor și a condițiilor care au dus la manifestarea lor, în timp ce prezentarea evenimentelor va fi una succintă.

Principiile realismului politic

Realismul politic este un curent din domeniul relațiilor internaționale care a fost conturat foarte mult după încheierea celui de-al doilea război mondial de către Hand Morgenthau în lucrarea ”Politics among Nations” apărută în 1948. Această lucrare este cea care a concretizat principiile de bază ale realismului politic, punând astfel fundamentele diplomației contemporane, deoarece cele șase principii ale realismului politic sunt de fapt și principiile după care se conduc de multe ori și relațiile dintre state la nivelul comunității internaționale.

Dincolo de cele șase principii, Morgenthau este responsabil de teoretizarea celor trei nivele ale construcției filozofice a realismului politic: nivelul individual, nivelul statal și cel sistemic.

Nivelul individual se referă la natura umană, caracterizată ca fiind una profund egoistă, îndreptată spre lupta pentru putere, dornică să-și afirme dominația. Această caracterizare se referă la omul politic, care este însă doar o parte a individului în general. Având în vedere faptul că lucrarea de față se referă la chestiuni de politică internațională, ne vom limita analiza numai la impactul avut de omul politic asupra mediului internațional. Astfel, această natură egoistă, dornică de putere și dominație trebuie aplicată liderilor politici. Prin prisma nivelului individual se pot judeca și analiza deciziilor oamenilor politici care urmăresc anumite intenții pentru a-și contura o poziție la nivelul mediului internațional.

Nivelul statal se referă expres la state ca fiind principalii actori în relațiile internaționale. Astfel, mediul internațional este rezultatul strict al relațiilor dintre statele-națiune în anumite condiții, deoarece, din perspectiva lui Morgenthau, statul-națiune este ”punctul fundamental de referință al politicii externe”. Prin urmare, la fel ca și individul, statul manifestă o serie de interese pe care le va defini în mod egoist, în termen de putere și pe care le va urmări pentru a-și maximiza puterea și securitatea. Statul va urmări îndeplinirea acestor interese chiar dacă ele sunt conflictuale și pot declanșa conflicte armate într-un viitor apropiat.

Nivelul sistemic se referă la faptul că, în ceea ce privește comunitatea internațională, aceasta este lipsită de o autoritate superioară, care să beneficieze de recunoaștere din partea statelor și care să poată gestiona în mod corespunzător relațiile dintre ele. Astfel, se poate spune că sistemul internațional este unul anarhic. Statele decid singura care le sunt interesele, precum și căile pe care le vor urma pentru și le promova și atinge. De asemenea, la nivelul sistemului internațional, statele au putere inegală, dată de o serie de elemente precum poziția geografică, resursele solului, demografia, capacitățile economice, tehnologice și sociale, poziția sa în ceea ce privește diplomația la nivelul comunității internaționale. Inevitabil, aceste elemente contribuie activ atât la conturarea politicii externe a statului respectiv dar și la afirmarea sau ponderarea puterii sale la nivelul comunității internaționale.

În cele ce urmează vom prezenta pe scurt cele șase principii, urmând să le detaliem ulterior. Cele șase principii ale realismului politic sunt următoarele:

Politica internațională este guvernată de legi similare celor care guvernează natura umană.

Interesul statelor este definit de puterea acestora.

Interesul definit în termeni de putere este o chestiune obiectivă, universal valabilă, fără a avea totuși un înțeles fix și ultim.

Principiile morale universale nu pot fi aplicate statelor în forma lor abstractă, ci trebuie particularizate în funcție de situația respectivă, dar și în funcție de circumstanțele temporale și spațiale.

Există o distincție clară între aspirațiile morale ale unei națiuni manifestate la un moment dat și legile universale morale.

Sfera politică este autonomă în raport cu celelalte sfera care trebuie să i se subordoneze.

Primul principiu se referă la faptul că politica internațională este guvernată de legi similare celor care guvernează natura umană. De asemenea, aceasta este orientată spre câștigarea de putere și dominarea celorlalți. Extrapolând acestea variante de manifestare de la nivelul naturii umane se pot pune bazele unei teorii raționale a politicii manifestate la nivelul mediului internațional. O astfel de teorie se fundamentează pe opțiunile disponibile pentru un actor politic în anumite condiții date și alegerile acestuia. Pentru conturarea unei politici raționale, Morgenthau arată că există două opțiuni pentru cercetător – fie să analizeze motivațiile și intențiile actorului politic din prisma alegerii făcute, fie să analizeze consecințele politicii respective. Totuși, axarea analizei pe primul caz nu este elocventă deoarece o cunoaștere a motivelor și intențiilor unui actor politic nu presupune neapărat și reușita acțiunilor sale la nivelul comunității internaționale și, implicit nici consecințele intenționate.

Al doilea principiu se referă la interesul de stat ca element determinant în formularea politicii externe a statului respectiv. Definirea interesului de stat se face în termeni de putere, aceasta fiind un element esențial al realismului politic, ea stând la baza dezvoltării relațiilor dintre state la nivelul comunității internaționale. Totodată, aceasta este cea care asigură autonomia sferei politice în raport cu alte sfere importante ale statului, precum economia, programele sociale, demografia, religia etc. Conceptul de putere este responsabil de asigurarea unei coerențe a politicii externe a statului în mediul internațional, indiferent de culoarea politică de la nivel intern sau de motivațiile oamenilor politici. Acest lucru este posibil deoarece puterea reprezintă un concept unitar, astfel încât toți liderii politici vor căuta s-o maximizeze și s-o asigure.

Maniera în care Morgenthau susține ideea de ”interes de stat” ne duce cu gândul la acel ”raison d’etat”, un concept de la care se poate spune că și-a extras esența cel al lui Morgenthau. ”Raison d’etat” se referea la faptul că deciziile de politică externă precum și acțiunile produse ca urmare a deciziilor se subscriau interesului statului de a acumula cât mai multă putere la nivel internațional.

Cel de-al treilea principiu face referire tot la interesul definit în termeni de putere, accentuând caracterul său universal valabil. Astfel, statele acționează pe baza intereselor stabile de ele, în funcție de obiectivele de politică externă. Fiind un concept girat prin suveranitatea de stat, acesta nu-și poate pierde valabilitatea indiferent de schimbările spațiale și temporale care pot avea loc la nivelul statului. Cu toate acestea, deși interesul de stat rămâne neschimbat, acesta trebuie să manifeste un mare grad de flexibilitate și adaptabilitate în fața condițiilor schimbătoare ale mediului internațional. Astfel, contextul internațional prin schimbările la nivelul pozițiilor statelor și al echilibrului de putere, afectează inevitabil maniera de trasare a politicii externe. Re-evaluarea și reformularea politicii externe trebuie făcută, spune realismul politic, ținând cont de legile similare naturii umane și nu pe baza unor principii abstracte cum sunt cele susținute de idealism.

Cel de-al patrulea principiu se referă la faptul că principiile morale universale nu pot fi aplicate acțiunilor statelor la nivelul lor abstract, ci trebuie adaptate la condițiile temporale și spațiale oferite de mediul internațional. Având în vedere caracterul subiectiv al moralei, principiile morale nu pot fi considerate suficiente pentru a contribui eficient la crearea unei politici externe de lungă durată. De asemenea, în absența unei autorități la nivelul mediului internațional, căreia statele să i se supună și care să elaboreze un set de reguli și de parametri dincolo de care orice acțiune comisă să fie considerată una reprobabilă, acțiunile statelor la acest nivel nu pot fi analizate prin prisma moralității. Chiar dacă politica internațională este guvernată de legi similare celor care guvernează natura umană, principiile morale nu pot fi aplicate, prin extrapolare statului, deoarece ne-ar confrunta cu două mari erori de gândire: în primul rând interesul național nu ar mai avea acel grad de combativitate dat de faptul că statele urmăresc, întâi de toate supraviețuirea lor în integritate la nivelul comunității internaționale, iar în al doilea rând, lipsa de egalitate între state este un impediment în abordarea din punct de vedere moral a politicii internaționale. O astfel de abordare dezvoltată de Morgenthau a fost criticată de susținătorii izolaționismului și wilsonianismului. Prin urmare, o anumită doză de prudență este recomandată în relații internaționale, punând un accent mare pe consecințele politice ale acțiunilor realizate. Inevitabil, aceasta va duce la nevoia unei etici politice care se va ocupa strict de analiza acestor consecințe. Desigur, absența oricăror principii morale din politica internațională va conduce la revenirea acelui realpolitik al lui Bismark, un concept care, deja la începutul secolului XX ar trebuie să fie demult îmbunătățit. Însă, așa cum vom vedea în analiza celor două războaie balcanice, realpolitik-ul nu era la vremea respectivă atât de îndepărtat încât să nu constituie o opțiune.

Cel de-al cincilea principiu se referă la nevoia stabilirii unei distincții clare între aspirațiile morale ale unei națiuni și legile morale, pentru a împiedica statele cu o putere semnificativă la nivelul mediului internațional să formeze alte state, mai slabe din punctul de vedere al puterii, după chipul și asemănarea lor. În condițiile unui mediu internațional anarhic, în care statele fac eforturi considerabile pentru a-și maximiza puterea, încercările de a ”reforma” alte state, poate duce foarte ușor la izbucnirea unor conflicte, așa cum a fost cazul Serbiei înaintea primului război balcanic. Deși, din perspectiva realismului politic, politica internațională este, în esență un ”joc cu sumă nulă”.

Ultimul principiu se referă la menținerea autonomiei sferei politice față de alte domenii. Acest ultim principiu este mai degrabă o statuare a poziției sferei politice în raport cu alte sfere, decât un principiu care ar putea fi dezbătut pe larg.

Astfel, se poate concluziona că realismul este un curent care pune accentul pe nevoia urmăririi interesului de stat și maximizării acestuia, întță de alte domenii. Acest ultim principiu este mai degrabă o statuare a poziției sferei politice în raport cu alte sfere, decât un principiu care ar putea fi dezbătut pe larg.

Astfel, se poate concluziona că realismul este un curent care pune accentul pe nevoia urmăririi interesului de stat și maximizării acestuia, într-un context internațional anarhic în care atitudinea statelor replică atitudinea naturii umane, dornică de putere și de maximizare a acesteia.

Cadrul de desfășurare al celor două Războaie Balcanice

La sfârșitul războiului ruso-turc din 1877-1878, Tratatul de la Berlin, semnat în data de 13 iulie 1878 prevedea crearea unui principat autonom al Bulgariei, urmând ca restul teritoriului statului, Rumelia Orientală, să fie plasat sub controlul imperiului otoman. În 1885, Rumelia Orientală a fost zguduită de o puternică revoluție, astfel că provincia a fost alăturată Bulgariei. Anexarea voluntară a acestui teritoriu a dus la tensiuni în relația cu Imperiul Țarist.

Congresul de la Berlin, din 1878 a stabilit în sud-estul Europei un regim de compromis între interesele Marilor Puteri și aspirațiile statelor din zonă. Unele dintre acestea au devenit independente, însă în interiorul granițelor lor se regăseau doar o parte a etniilor respective. Regimul stabilit la Berlin în anul 1878 a suferit mai modificări începând din 1908, atât din cauza realităților politice și naționale din zonă, dar și al restructurării de forțe și alianțe politico-militare ale Marilor Puteri. Astfel, s-au succedat în ritm alert serie de evenimente și fenomene, începând cu revoluția Junilor Turci, unirea Cretei cu Grecia, proclamarea independenței Bulgariei, anexarea de către Austro-Ungaria a Bosniei și Herțegovinei, elemente care au impus situația din sud-estul Europei în prim-planul preocupărilor cancelariilor și opiniilor publice europene. Astfel, realitățile balcanice deveneau o chintesență a contradicțiilor internaționale care se manifestaseră până atunci. De asemenea, devenea tot mai evident faptul că procesul formării statelor naționale care avusese deja loc în spațiul vestic al continentului european trebuia să se mute și în această zonă. În aceste condiții complexe, Războaiele Balcanice din 1912-1913 au constituit forma de soluționare parțială a idealurilor naționale din zonă, prin nașterea unei realități politice noi.

În timp ce Țarul a retras toți ofițerii ruși care serveau în armata bulgară, regele Milan al Serbiei a considerat că acesta este momentul propice pentru a-și pune în aplicare aspirațiile teritoriale. La data de 14 noiembrie 1885, Serbia a declarat război Bulgariei. Într-o campanie care a durat mai puțin de cinci luni, Serbia a fost înfrântă și cât pe ce să fie distrusă, dar a fost salvată la timp de intervenția Austriei. După aceasta au urmat o serie de conspirații. Prințul Alexandru I de Battenberg a fost răpit de conspiratori bulgari și ruși, dar eliberat la câteva zile după. Cu toate acestea, a fost forțat să abdice și să părăsească țara în septembrie 1886. Un an mai târziu, succesorul său a fost Ferdinand I de Saxa-Coburg-Gotha.

Austria a jucat un rol particular în toate aceste perturbări în Balcani. Scopul miniștrilor de externe austrieci era de a produce disconfort intern atât la nivelul statelor slave (Bulgaria Și Serbia), dar și al celor non-slave (Grecia și România). Rezultatul a fost că un război era cât pe ce să izbucnească atunci când Austria a anexat Bosnia și Herțegovina, o mișcare semnificativă pentru Serbia.

În anii 1911-1912 s-a format alianța balcanică, incluzând cele patru state de la sud de Dunăre: Grecia, Bulgaria, Serbia și Muntenegru. Această alianță este produsul unei dorințe comune de a se obține eliberarea conaționalilor care se aflau încă în zona numită Turcia europeană la vremea respectivă. Pe parcursul a 8 luni s-a dus un fel de război de eliberare națională, care a pus capăt stăpânirii otomane în zona cuprinsă între Marea Neagră și Marea Adriatică, făcând posibilă nașterea unui nou stat – Albania. România a recunoscut legitimitatea acțiunii popoarelor balcanice și i-a oferit sprijinul, mai ales că societatea românească se îndrepta spre aceleași idealuri. Primul război balcanic a schimbat fundamental situația în zonă din punct de vedere teritorial – politic, lucru care a avut implicații și pentru statul român. Autoritățile de la București aveau și ele propriile obiective de urmărit: instaurarea unei păci drepte și durabile, asigurarea securității la granița sudică, inclusiv printr-o întregire teritorială în spațiul dobrogean și garantarea drepturilor care să le susțină existența românilor din Balcani.

Poziția României înainte și în timpul Războaielor Balcanice

Întreaga acțiune a României în anii premergători primului război mondial și mai ales în perioada 1912-1913 a fost dictată de mai mulți factori, subsumați de fapt idealului general al imperativului național. După ce devenise de domeniul trecutului menținerea unor relații pașnice și stabile în zonă și după ce creștinii din Balcani au eliminat stăpânirea Junilor Turci, România a acționat diplomatic mai întâi, militar apoi (dar fără a declanșa un război propriu-zis), pentru restabilirea rapidă a păcii. De fapt, intervenția fermă a României, apreciată de toată lumea a dus la restabilirea rapidă a păcii și la încheierea unei păci între micile state, fără intervenția Marilor Puteri, cu rezultate valide și astăzi. În această manieră, statul român asigura și consolidarea securității granițelor sale sudice în perspectiva viitoarelor acțiuni. România nu a urmărit niciodată o expansiune spre sud. Adevăratele interese naționale, așa cum o vor arăta evenimentele anilor următori, se îndreptau spre alte direcții, respectiv spre Carpați și spre Nistru, acolo unde aveau să fie mai târziu granițele României Mari.

Într-adevăr, implicarea României în al doilea război balcanic, precum și acțiunea sa pe teritoriul Bulgariei a fost și în legătură cu problema Dobrogei de Sud, chestiunea Cadrilaterului fiind în continuare una controversată. Spațiul dintre Dunăre și Mare a avut de-a lungul timpului o istorie extrem de zbuciumată care a generat, între altele, și o situație etno-demografică complexă, elementului românesc adăugându-i-se turco-tătari, lipoveni, greci și chiar bulgari. Congresul de la Berlin, datorită Rusiei, nemulțumită mai ales de opoziția românească la înstrăinarea județelor basarabene și dorind să întărească principatul Bulgariei, atunci bază rusească în Balcani, a dat o graniță necorespunzătoare în spațiul dintre Dunăre și Marea Neagră, producând astfel problema Cadrilaterului, adică a Dobrogei de Sud. În deceniile următoare, problema Dobrogei de Sud a rămas deschisă în cadrul raporturilor româno-bulgare, mai cu seamă datorită faptului că cercurile sofiote au considerat că alături de Bulgaria propriu-zisă există și alte părți componente ale patrimoniului lor național, și anume: Macedonia, Tracia și Dobrogea. În 1913, Dobrogea de Sud suferise însemnate modificări demografice în raport cu 1878, prin diminuarea sensibilă a elementului musulman, turco-tătar, majoritar mai înainte și creșterea corespunzătoare, printr-o intensă acțiune colonizatoare a elementului bulgăresc. Revendicările României în problema Cadrilaterului puteau fi la începutul veacului justificate din punct de vedere politico-strategic, dar nu și etnic. Oricum, problema Cadrilaterului s-a rezolvat definitiv chiar dacă nu în formele cele mai convenabile, în toamna anului 1940, printr-o convenție care a reglementat și problema bunurilor, dar mai ales a locuitorilor.

O problemă majoră care a dus la urmărirea cu multă atenție a realităților balcanice și la implicarea statului român în zonă a fost cea a românismului balcanic. Rezultat al unui proces de etnogeneză desfășurat în egală măsură la nord și la sud de Dunăre, românismul balcanic, împrăștiat și disparat în insule printre popoarele balcanice, a supraviețuit de-a lungul veacurilor, diminuându-se continuu în urma unui permanent proces de deznaționalizare, proces care s-a accelerat în epoca modernă. La începutul secolului XX, soarta sutelor de mii de români din Peninsula Balcanică, din zona Timocului, din anumite zone din Grecia și din apropierea Mării Adriatice, a constituit o preocupare majoră și susținută pentru societatea românească, fiind alături de chestiunea conaționalilor din Transilvania, Bucovina și Basarabia. Ca rezultat al unei duble acțiuni, a fruntașilor lor naționali din zonă și a guvernului de la București, în cadrul imperiului otoman, mai ales după 1860, românii balcanici au reușit șă-și vadă împlinite o parte din aspirațiile lor privind accesul la educație și slujbe religioase în limba lor., să fie reprezentați în administrația locală etc. Excepție au făcut locuitorii Timocului, încorporați în Bulgaria sau Serbia, cărora nu li se recunoștea identitatea națională, fiind supuși unui intens proces de deznaționalizare promovat de statele respective.

Situația românilor din Turcia europeană a fost, comparativ cu alte zone locuite de români, mult mai bună, mai ales după iradeaua din 1905 și în anii următori revoluției Junilor Turci din 1908. Intrarea lor într-o nouă realitate politică, cea a tinerelor state naționale, victorioase, care au eliminat puterea turcă în Europa, trezea legitime preocupări și mai degrabă îngrijorare în legătură cu viitorul lor ca etnie distinctă, cunoscute fiind tendințele asimilatoare și naționaliste ale popoarelor din zonă, care, fără excepție, nu le recunoșteau, cel puțin în fapt, niște drepturi legitime, pe care de altfel, ele însele le urmăriseră decenii în șir în statul otoman din care făcuseră parte. Implicarea statului român în criza balcanică a anilor 1912-1913 urmărise ca în noile state balcanice, rotunjite teritorial, în care urmau să trăiască, românii să se bucure de drepturi în plan educațional, cultural și bisericesc precum și de posibilitatea de a beneficia în continuare de sprijin material în acest scop din partea autorităților de la București. Toate statele balcanice și-au luat angajamente solemne în această direcție și pe care, mai devreme sau mai târziu, le vor încălca.

Implicarea României în evenimentele sud-dunărene a mai avut, de asemenea, încă o semnificație majoră. Aderarea României la Puterile Centrale în 1883 fusese un act justificat, în fond, singura soluție care a asigurat consolidarea tinerei independențe românești și dezvoltarea de sine stătătoare a statului român în următoarele decenii. La începutul secolului XX, problema națională din Austro-Ungaria, ca și schimbările survenite în constelația Marilor Puteri au determinat o reorientare a politicii externe a statului român, o îndepărtare continuă de Puterile Centrale. Conflictul balcanic și mai cu seamă semnarea Tratatului de la București reprezintă de fapt ruptura dintre România și Tripla Alianță.

Primul război balcanic

Statele balcanice au văzut Revoluția Junilor Turci din 1908-1909 și războiul Italo-turc din 1911-1912 ca fiind oportunități de a retalia împotriva Imperiului Otoman. În acest context s-a exercitat și politica Marilor Puteri, mai ales a celor vecine, direct interesate în zonă, respectiv Austro-Ungaria și Rusia. Apărea din nou perspectiva periculoasă ca, într-un viitor poate chiar apropiat, Marile Puteri să rezolve problema divizării Turciei în funcție de propriile lor interese specifice, în dauna popoarelor din zonă, așa cum se profila de altfel situația și în ceea ce privește regiunea Orientului Apropiat. Criza tot mai manifestă a structurilor interne în Imperiul Otoman genera dorințe de a profita din partea tuturor celor interesați de zonă. O primă acțiune directă a avut loc în ultimul teritoriu pe care Constantinopolul îl mai stăpânea efectiv în Africa de Nord. În octombrie 1911, acolo au debarcat, în scopuri de cucerire, trupele italiene care încercau anexarea Tripolitaniei. Începerea războiului italo-turc a influențat în mod direct situația internă a statului otoman, îndeosebi în părțile sale balcanice. Obținând o victorie relativ facilă (neconsolidată totuși datorită mișcării de partizani ce a durat mai multă vreme), după anexarea Tripolitaniei, Italia și-a trimis flota în bazinul răsăritean al Mării Mediterane și a ocupat, iar apoi anexat, insulele Dodecanezului. Totodată, au devenit tot mai evidente pretențiile Italiei la anexări teritoriale în Balcani, în special în ținuturile albaneze.

Astfel de împrejurări anunțau noi pierderi teritoriale ale Turciei, după cele din 1908 care modificaseră harta stabilită la Congresul de la Berlin. În același timp, conștiința că niciunul dintre statele balcanice nu-și poate înfăptui țelurile singur, într-un război cu Turcia a impus ca singură soluție de rezolvare o înțelegere reciprocă și a accelerat activitatea pentru formarea unei alianțe balcanice. Atunci, ca și în alte împrejurări istorice, relațiile interbalcanice au stat într-un raport direct de condiționare și intercondiționare cu Marile Puteri, ce au căutat să folosească situația pentru a-și realiza propriile țeluri. În urma unor mari eforturi, prin tratative care s-au purtat aproape un an de zile s-a ajuns la formarea unei alianțe cuprinzând Serbia, Bulgaria și Muntenegru.

Începuturile alianței balcanice, prin tratative între Bulgaria și Serbia, s-au aflat sub egida Rusiei. Într-o primă formă, Rusia a mizat pe constituirea unei alianțe balcanice, incluzând și Turcia, ca o barieră împotriva Triplei Alianțe. O vreme, această intenție a fost sprijinită de Serbia, direct amenințată de Austro-Ungaria, dar nu putea să strângă laolaltă toate țările balcanice ce erau interesate în primul rând de lichidarea stăpânirii otomane. Astfel, la început, prin Rusia, alianța balcanică s-a legat de Antantă, păstrându-și însă o relativă autonomie și detașându-se apoi complet. Antanta balcanică s-a format printr-o serie de acorduri și întâlniri bilaterale, începând din octombrie 1911, pe parcursul a aproape un an de zile. La prima întâlnire din 11 octombrie 1911, a lui M. Milovanovici cu I. Gheșov, ce îndeplineau funcțiile de președinți ai guvernelor și miniștri de externe ai Serbiei și Bulgariei, acceptarea alianței, pe baze defensive, așa cum declarau aceștia, era făcută luându-se în considerare trei cazuri distincte, dintre care unul neconcordant cu realitatea. Alianța defensivă trebuia să se încheie pentru colaborare în cazul unui atac din partea Turciei pentru ambele țări sau din partea Austro-Ungariei împotriva Serbiei, ceea ce era just și se putea întâmpla. Bulgaria a insistat însă pe lângă Serbia pentru angajarea totală a acesteia alături de ea în cazul unui atac la Dunăre împotriva Sofiei, din partea României, eventualitatea unei astfel de acțiuni nefiind de altfel niciodată până atunci nici măcar luată în considerație de autoritățile românești a căror acțiune prietenească față de Bulgaria era notorie de ceva vreme. Cei doi demnitari au luat în considerație orice încercare de ocupare a vreunui teritoriu turcesc din Balcani de către un alt factor, precum și o alianță ofensivă împotriva turcilor și împărțirea teritoriului ce urma a fi eliberat și un eventual arbitraj al Rusiei. Acest prim contact a fost urmat de discuții ce s-au prelungit aproape o jumătate de an, miza fiind împărțirea Macedoniei, o zonă dorită de ambele părți.

La 13 martie 1912, au fost semnate tratatul de alianță și prietenie și o anexă secretă care cuprindea mai multe articole. Articolul 1 prevedea pornirea unui război împotriva Turciei. Articolul 2 stipula repartiția pe porțiuni a ținuturilor macedonene fiecăruia dintre semnatari. La 12 mai 1912, la mănăstirea Rila, cei doi șefi de stat-major I. Ficev și R. Putnic, semnau o convenție militară, cu obligații ale părților contractante, atât pentru război ofensiv, cât și defensiv. Articolul 2 al convenției militare între cele două state prevedea următoarele: ”Dacă România atacă Bulgaria, Serbia se obligă să-i declare imediat război, și să-și îndrepte toate forțele , având cel puțin 100.000 de combatanți, fie pe Dunărea Mijlocie, fie pe teatrul de operațiuni din Dobrogea…Dacă Serbia, singură sau împreună cu Bulgaria, se va afla în acel moment deja în război cu un al treilea stat, ea va angaja contra României toate trupele pe care le are la dispoziție”. Aceasta nu este doar o mostră de planificare strategică, ci și un exemplu de urmărire a interesului de stat prin prisma realismului politic. Articolul 3 al acestei convenții stipula faptul că Bulgaria se obliga să ajute Serbia cu cel puțin 200.000 de oameni în cazul unui atac austro-ungar.

Ceea ce a urmat a fost formarea alianței bulgaro-grecești, după ce Atena respinsese teza bulgară a unui autonomii macedonene, autonomie care, în cercurile grecești, era interpretată ca o etapă intermediară înaintea ocupării de către autoritățile de la Sofia.

Astfel, la 29 mai 1912 a fost semnat un tratat de apărare, iar la 5 octombrie 1912 a fost semnată și convenția militară bulgaro-greacă. În iulie 1912 se ajunsese la o înțelegere verbală bulgaro-muntenegreană, care prevedea, între altele, ca Muntenegru să declanșeze primul acțiuni militare împotriva Turciei. La 27 septembrie 1912 s-a semnat o convenție politică și militară sârbo-muntenegreană, cu caracter ofensiv față de Turcia și defensiv față de Austro-Ungaria. Între Serbia și Muntenegru, pe de o parte, și Grecia, pe de altă parte, au fost diferite contacte, fără a se semna tratate de alianță.

În toată această perioadă a tratativelor s-a intensificat propaganda în favoarea unui război împotriva Turciei, concomitent cu organizarea unor acțiuni și atentate ce urmăreau dezordini în Turcia, pretexte și justificări ale unei intervenții militare din afară. Marile Puteri, în special Franța, căreia i-a fost adus la cunoștință de către Rusia formarea alianței balcanice, au încercat, prin diverse avertismente, să împiedice conflictul. Îmbinând presiunea unor eventuale sancțiuni economice cu promisiunea unor demersuri energice pentru a obliga Turcia să îmbrățișeze calea reformei, acțiunea Marilor Puteri s-a dovedit ineficientă. Rusia sperase că alianța va fi îndreptată împotriva Austro-Ungariei, dar se înșelase în previziuni și era, la momentul respectiv, doritoare să se mențină pacea. Germania era categoric împotriva războiului și a oricărei modificări a situației din Balcani, în special, și a celei din Imperiul Otoman în general. Având în vedere tradiția unor încercări de reformă în spațiul otoman, eșuate în majoritate, speranțele aliaților nu puteau merge prea departe.

Pe scurt, în martie 1912, Serbia a încheiat o alianță cu Bulgaria. În luna mai a anului următor, Grecia a încheiat o convenție militară cu Bulgaria. Tensiunile au crescut în Balcani mai ales în vara anului 1912, după 14 august, când autoritățile bulgare au trimis o notă guvernului otoman cerând autonomia Macedoniei, până atunci provincie otomană. Refuzul de care s-au lovit a determinat mobilizarea statelor balcanice, începând de la 30 septembrie, urmând ca opt zile mai târziu, Muntenegru să declare război Imperiului Otoman. La data de 18 octombrie, aliații din Balcani au intrat în război de partea Muntenegrului, precipitând astfel declanșarea Primului Război Balcanic.

În primele două luni de la declanșarea războiului, alianța balcanică a obținut câteva victorii decisive împotriva Imperiului Otoman, determinându-l să renunțe la Albania, Macedonia și la practic toate posesiunile sale din sud-estul Europei. La sfârșitul lui noiembrie 1912 otomanii au cerut un armistițiu în același timp cu aliații balcanici, care a și fost semnat la data de 3 decembrie 1912, de către toți aliații balcanici cu excepția Greciei, care a continuat operațiunile militare împotriva otomanilor.

Baza acestui armistițiu de partea Marilor Puteri era următoarea: 1) cedarea către aliați a tuturor teritoriilor ocupate, în afara acelora a căror soartă urma a fi reglementată de Marile Puteri, un exemplu în acest sens fiind situația Albaniei; 2) evacuarea Adrianopolului, Ianninei, Shkodrei și Bitoliei (Monastir); 3) transferarea către statele balcanice a unei părți a datoriei otomane; 4)semnarea unui tratat de comerț; 5) posibila plată a unei despăgubiri de război. De cealaltă parte, Turcia propunea autonomia Macedoniei și păstrarea Traciei și insulelor egeene, ceea ce a stârnit o revoltă majoră în statele balcanice.

La sfârșitul lunii, reprezentanți ai beligeranților și ai Marilor Puteri s-au reunit la Londra pentru a decide asupra chestiunii balcanice. Reprezentanți ai Imperiului Otoman au respins condițiile păcii cerute de statele balcanice, iar conferința a luat sfârșit la 6 ianuarie, 1913. Șaptesprezece zile mai târziu, pe 23 ianuarie, o lovitură de stat la nivelul Imperiului Otoman a adus la putere o grupare naționalistă, și, o săptămână mai târziu luptele au fost reluate.

În confruntările care au urmat Grecia a reușit să captureze Ioanina. Albania și Adrianopole au fost prăzile de război ale Bulgariei. La 19 aprilie 1913, otomanii au semnat un armistițiu cu Bulgaria, Grecia și Serbia, Muntenegru acceptându-l câteva zile mai târziu.

O altă conferință de pace, reunind Marile Puteri europene ca mediatori a avut debutat la Londra pe 20 mai 1913 și s-a încheiat zece zile mai târziu, pe 30 mai cu Tratatul de La Londra, prin care otomanii cedau insula Creta Greciei și renunțau la toate teritoriile europene aflate la vest de linia trasată între porturile Midye de la Marea Neagră și Enez, un orășel pe coasta Mării Egee. Chestiunea granițelor și statutul Albaniei și al insulelor din Marea Egee urmau a fi dezbătute de o comisie internațională.

Semnarea tratatului părea să aducă în Balcani și pacea mult dorită, dar și rezolvarea unor situații care duraseră mult prea mult. Astfel, se lichida Imperiul Otoman împreună cu stăpânirea sa anacronică și seculară. Locul unei entități multinaționale era astfel luat de state naționale. Statele învingătoare primeau recunoașterea unirii la frontierele anterioare a unor importante teritorii. Muntenegru primea o parte din sangeacul Novipazar, din Metohia și din zona Scutariotă, în timp ce Serbia primea cea mai mare parte a sangeacului care era, de fapt, ”vechea Serbie”. Grecia își asigura unirea unei însemnate părți a Epirului și se întregea cu Thessalia. Bulgaria primea importante teritorii în Tracia. Însă soarta viitoare a Macedoniei rămânea încă nesoluționată. Stabilirea acolo a unui regim de ocupație bazat pe un condominium bulgaro-sârbo-grec era rodul unor orientări politice divergente legate de aspirațiile capitalelor respective, de neînțelegerile din perioada încheierii alianței, când problema fusese discutată fără a se ajunge la un acord, astfel încât tendințele acestor state deschideau drum liber unui nou conflict ale cărui semne se făcuseră simțite chiar înainte de semnarea tratatului de la Londra care se dorea a fi o garanție a păcii balcanice.

Al doilea război balcanic

Cel de-al doilea război balcanic a fost declanșat de Bulgaria prin atacarea foștilor aliați în scopul unei expansiuni teritoriale care să-i asigure în egală măsură stăpânirea unor teritorii străine și hegemonie balcanică. Acțiunea bulgară a fost susținută și de Austro-Ungaria, ea având în sine și un caracter antiromânesc, astfel că România a fost îndreptățită să se implice, nu doar politic, ci și militar în cel de-al doilea război balcanic. Mobilizarea a circa o jumătate de milion de oameni și campania românească spre sud în Dobrogea, și până în podișul Sofiei a avut drept rezultat stingerea rapidă a unui conflict care risca, în condițiile de atunci, să se transforme într-o conflagrație la nivel continental. A fost o acțiune îndreptățită pentru spațiul sud-est european și pentru întregul continent.

Tratatul de la Londra a marcat încheierea războiului și a creat fricțiuni între aliații balcanici, în special între Serbia și Bulgaria. Printre cauze se numărau refuzul Bulgariei de a recunoaște dreptul Serbiei la anumite porțiuni ale Macedoniei deținute de Bulgaria. De asemenea, Serbia își manifesta puternic nemulțumirea de a fi eșuat în obținerea de teritorii de-a lungul Mării Adriatice. La 1 iunie 1913, Grecia și Serbia au încheiat o alianță îndreptată împotriva Bulgariei.

Cel de-al doilea război balcanic a început pe 29 iunie 1913. La data respectivă, un general bulgar a lansat un atac asupra pozițiilor defensive sârbe, fără a avea acordul guvernului său. Chiar dacă guvernul bulgar a dezaprobat acest atac, pe 8 iulie Serbia și Grecia au declarat război. În următoarele două săptămâni, Muntenegru, România și Imperiul Otoman au intrat în război împotriva Bulgariei. La data de 30 iulie, Bulgaria, incapabilă să facă față unei asemenea coaliții, a cerut armistițiul, încheiat la Niș. La acordul de pace semnat la București pe 10 august 1913, Bulgaria a pierdut un teritoriu considerabil, aproximativ 7700 de km pătrați în favoarea României. Tot acest acord acorda o mare parte a teritoriului Macedoniei către Serbia și Grecia. Prin acorduri ulterioare, Bulgaria pierdea teritorii și în favoarea Imperiului Otoman. Deoarece scopul lucrării de față este de a analiza războaiele balcanice din perspectiva realismului politic, ne vom concentra atenția asupra procesului de luare a deciziei, precum și asupra negocierilor care au avut loc după încheierea ostilităților pe câmpul de luptă, preferând astfel să prezentăm pe scurt evoluția tehnică a celor două conflicte, pentru a ne putea axa mai mult pe analiza conținutului deciziei politice efectuate de liderii vremii, atât din statele implicate direct în cele două războaie balcanice, dar și din Marile Puteri ale continentului european care manifestau și ele interes în evoluția acestor conflicte.

Războaiele Balcanice au influențat considerabil cursul istoriei europene. Prin crearea unei Serbii puternice și ambițioase, acordurile de pace au generat teamă și un sentiment profund anti-sârb în Austro-Ungaria. Demantelarea Imperiului Otoman și a Bulgariei au creat tensiuni și spaime în sud-estul Europei, contribuind la crearea cadrului unui conflict european major care va urma.

Ca o recunoaștere a rolului, dar și a prestigiului statului român, tratativele de la încheierea conflictului și soluționarea multiplelor probleme din zonă s-au desfășurat la București, sub egida regelui Carol I și a guvernului său. Au fost stabilite frontierele despărțitoare ale statelor din zonă într-o configurație care, cu virtuțile dar și defectele ei, se păstrează în mare măsură până în prezent. Tratatul de la București, în a cărui elaborare românii au avut un rol esențial, a fost acceptat de Marile Puteri care însă, peste un an, nu au ”ratat” ocazia de a declanșa prima conflagrație mondială folosind drept pretext atentatul de la Sarajevo.

Un element important care trebuie menționat în această lucrare, ca o expresie vicleană a realismului politic, este încercarea Turciei la Pacea de la București. La data de 10 iulie 1913, Sefad Bey, ministrul turc la București, propune în cursul unei audiențe participare Turciei la preliminariile de pace, fiind ferm refuzat de Titu Maiorescu. Acesta era decis ca la București să se rezolve numai problema raporturilor dintre statele creștine și nedorind să fie puse în discuție deciziile Marilor Puteri stabilite în mai la Londra. În cazul Imperiului Otoman, granițele sale europene fuseseră trasate la Londra, iar al doilea război balcanic izbucnise în legătură cu teritorii ce nu mai aveau legătură, cel puțin juridic, cu Imperiul Otoman. Constantinopolul căuta să profite de situație pentru a obține o recunoaștere internațională, spre o recuperare teritorială a zonei Adrianopolului, unde, cel puțin din punct de vedere demografic, situația era mai degrabă în favoarea turcilor decât a pretențiilor bulgare. Oricum, participarea Turciei la Pacea de la București ar fi deschis calea unei implicări directe a Marilor Puteri în redactarea tratatului și chiar la o revizuire ulterioară a acestuia.

Situația statelor învingătoare ce urmau să se întâlnească la București era diferită. Grecia, Serbia și Muntenegru erau legate, în contextul relațiilor reciproce printr-un tratat, alcătuind astfel o alianță politică și militară. România, spre deosebire de statele menționate, participase la evenimente fără încheierea unor angajamente formale, ceea ce i-a facilitat rolul de arbitru, precum și recunoașterea unei preeminențe datorate, nu în ultimul rând și rolului ei ca factor militar, și nu doar politic. La reunirea lor la București, aliații erau hotărâți să facă tot posibilul pentru a preveni sau a ocoli o intervenție a Marilor Puteri. Acest efort a fost unul anevoios, în condițiile în care interferențe de acest gen au avut loc. Astfel, pe 14 iulie, Furstenberg, reprezentantul Austro-Ungariei îi prezenta lui Maiorescu o notă oficială a Austro-Ungariei, ce cuprindea dezideratele monarhiei privind împărțirea teritoriilor balcanice.

Conferința de pace de la București a debutat pe 17 iulie 1913, când, pe baza propunerii lui Titu Maiorescu, s-a discutat suspendarea ostilităților, pe baza unui armistițiu, pentru cinci zile, deoarece s-a considerat că armistițiul semnat la Niș nu s-a încheiat pe baze legale. Odată armistițiul intrat în vigoare, ostilitățile au încetat și chiar și după expirarea armistițiului, încetarea ostilităților a fost prelungită până la semnarea definitivă a tratatului de pace. Ideea generală ce anima Conferința de pace era de a se ajunge în comun la statornicirea unei păci care să asigure atât interesele statale ale fiecărei părți, cât și un echilibru între statele implicate. Totodată, exista teama că eventualele tratative duse de Bulgaria cu fiecare din statele interesate, ar fi putut despărți pe aliați. Pentru a se ajunge mai repede la rezultatul final al încheierii unei păci acceptabile, care era dorită de toate părțile implicate în război, s-a decis ca delegațiile să poată trata chestiunile bilaterale privind rezolvarea unor diferende teritoriale în cadru neoficial, separat. Eventualele dezacorduri ce s-ar fi putut ivi în cadrul acestor dezbateri bilaterale urmau a fi discutate în cadrul ședințelor plenare comune. Delegații se obligau să-și comunice reciproc toate dezbaterile particulare, cu eventualele acorduri survenite.

Conferința de la București a fost un moment aparte, atât în ceea ce privește reglementarea de ansamblu a situației din zonă, dar și în privința evoluției raporturilor dintre România și fiecare dintre statele existente în sud-estul european. La 18 iulie 1913 a avut loc o lungă întrevedere între Elefterios Venizelos și Titu Maiorescu, în care au fost abordate câteva chestiuni ce trebuie menționate. Prima a fost cea a românismului balcanic, Venizelos fiind de acord să se dea curs cererilor formulate de șeful guvernului român. În chestiunea Adrianopolului, deci a relațiilor țărilor participante cu Imperiul Otoman, Venizelor a propus doar o declarație colectivă a conferinței împotriva încălcării de către Turcia a celor hotărâte la Londra, nefiind dispus la o colaborare militară, așa cum solicitaseră bulgarii. De altfel, în această problemă, deși au existat mai multe schimburi de vederi, delegațiile nu au ajuns la un acord, învingătorii Bulgariei nefiind dispuși, din diverse motive, să-i acorde acesteia sprijin în recuperarea unui teritoriu și a unui oraș din care decidenții de la Sofia făcuseră deja o chestiune de onoare.Astfel, nu a fost adoptat nici un act referitor la diferendul bulogaro-turc, fiind repetată afirmația că pacea se încheia doar între statele creștine, ceea ce era de fapt, un pretext pentru a nu da un motiv Marilor Puteri să renegocieze tratatul. O altă chestiune discutată a fost cea a portului Cavala, respectiv a ieșirii Bulgariei la Marea Egee, ceea ce a determinat discuții aprinse și implicarea Marilor Puteri pentru a stabili cui va reveni portul Cavala – Greciei sau Bulgariei. Deși Austro-Ungaria își anunțase intenția de a cere revizuirea tratatului în cazul în care nu era de acord cu soluția oferită orașului Cavala, pe care-l dorea atribuit Bulgariei, acesta a fost atribuit de fapt Greciei în urma Tratatului de la București.

Reglementarea frontierelor dintre Grecia, Bulgaria și Serbia a fost extrem de dificilă la București, mai ales din cauza pretențiilor extrem de mari ale Greciei și Serbiei, animate de înfrângerea militară a Bulgariei, dar și din cauza obstinației manifestate de bulgari în a refuza să renunțe la pretențiile lor de întindere a graniței spre Marea Egee și în zona macedoneană. Bulgaria s-a bazat mult și pe sprijin din partea Vienei și a Petersburgului, și chiar pe credința că oricum, cele decise la București urmau a fi revizuite de Marile Puteri. De asemenea, Bulgaria nu a rezolvat nimic la București în problema Adrianopolului, ceea ce a determinat-o să fie și mai îndârjită în a obține porțiuni cât mai mari din Tracia și Macedonia. Ea a fost îndemnată, și în cele din urmă nevoită, să se înțeleagă cu Turcia prin convorbiri directe. Ulterior, prin Tratatul de la Constantinopol, semnat între Bulgaria și Turcia la 16 septembrie 1913, în cadrul Turciei europene reintrau nu doar Adrianopole, ci și Lule-Burgas, Kirkilisse și Dimotica.

România, cu ocazia tratativelor de pace, a fost singura țară care, chiar dacă parțial și fără rezultate durabile, a obținut unele garanții pentru conaționalii din Macedonia. Astfel, după modelul acordului din 21 iulie cu partea bulgară, materializat într-o notă din 22 iulie a fost reglementată problema și cu părțile sârbă și greacă.

Concluzii

În urma celor prezentate mai sus putem trage concluzia fermă că Războaiele Balcanice, și mai cu seamă tratativele purtate după încheierea lor sunt o expresie veridică a realismului politic, așa cum a fost el descris de Hans Morgenthau.

În lucrarea de mai sus, având în vedere tematica aleasă, am preferat să punem un accent mai mic asupra desfășurării ostilităților, un element care nu ne-ar fi ajutat în demersul de a prezenta Războaiele Balcanice drept un exemplu de realism politic, ci am ales să prezentăm pe scurt aceste detalii, accentuând mai degrabă mecanismele de luare a deciziei, atât cele vizibile, dar și resorturile interne ale acestor evenimente. Am subliniat, de asemenea, și rolul mare jucat de România în contextul acestor evenimente, deoarece, în zona Balcanilor, la momentul temporal studiat, România nu avea drept opțiune decât posibilitatea de a-și urmări cât mai bine interesul de stat și de a se implica activ în negocierile desfășurate după încheierea celor două războaie. Acesta este un lucru notabil, cu-atât mai mult cu cât România a reușit să câștige nu doar vizibilitate pe scena internațională, ci și câteva rezultate impresionante pentru acea dată (cum ar fi amintitele beneficii pentru românii din Balcani).

Tratatul de la București din 10 august 1913, important pentru toate statele din zonă, are pentru România o semnificație aparte. După aproximativ trei decenii de apropiere a statului român de Puterile Centrale, în virtutea tratatului semnat în 1883, statul român își reorienta politica externă și trecea spre alte legături de alianță. Se poate considera chiar că atunci, datorită, în principal situației românilor din Austro-Ungaria, s-a produs ruptura, a cărui consacrare s-a făcut un an mai târziu prin decizia adoptată la Peleș la 3 august 1914, decizie care deschidea larg drumul spre înfăptuirea României Mari, prin războiul de reîntregire, al cărui preludiu au fost, într-o oarecare măsură, evenimentele din 1913.

Bibliografie

Carr, E.H., Twenty Years' Crisis, 1919-1939: An Introduction to the Study of International Relations, Palgrave Macmillan, 2001;

Dabija, G.A., Amintirile unui atașat militar român la Sofia, București, 1927

Iliescu, Adrian-Paul, Introducere în politologie, București, Editura All, 2005;

Iordache, Anastasie, Criza politică din România și războaiele balcanice 1911-1913, București, Ed. Paideia, 1998;

Kissinger, Henry, Diplomația, București, Editura All, 2003;

Klusmeyer, Douglas, Beyond Tragedy: Hannah Arendt and Hans Morgenthau on Responsibility, Evil and Political Ethics, în International Studies Review, Vol. 11, No.2, June 2009, pp. 332-351;

Maiorescu, Titu, Jurnal, B.N.R.;

Morgenthau, Hans, Politica între națiuni. Lupta pentru putere și lupta pentru pace, Iași, Polirom, 2007;

Zbuchea, Gheorghe, România și Războaiele Balcanice, 1912-1913, Pagini de Istorie sud-est europeană, București, Editura Albatros, 1999;

Williams, Michael C., Why Ideas Matter in International Relations: Hans Morgenthau, Classical Realism and the Moral Construction of Power Politics, în International Organization, Vol.58, No.4, Autumn 2004, pp.633-665;

***, Enciclopedia de Istorie Universală, București, Editura All, 2007;

=== Bibliografiе ===

Bibliografie

Carr, E.H., Twenty Years' Crisis, 1919-1939: An Introduction to the Study of International Relations, Palgrave Macmillan, 2001;

Dabija, G.A.,Amintirile unui atașat militar român la Sofia, București, 1927

Iliescu, Adrian-Paul, Introducere în politologie, București, Editura All, 2005;

Iordache, Anastasie, Criza politică din România și războaiele balcanice 1911-1913, București, Ed. Paideia, 1998;

Kissinger, Henry, Diplomația, București, Editura All, 2003;

Klusmeyer, Douglas, Beyond Tragedy: Hannah Arendt and Hans Morgenthau on Responsibility, Evil and Political Ethics, în International Studies Review, Vol. 11, No.2, June 2009, pp. 332-351;

Maiorescu, Titu, Jurnal, B.N.R.;

Morgenthau, Hans, Politica între națiuni. Lupta pentru putere și lupta pentru pace, Iași, Polirom, 2007;

Zbuchea, Gheorghe, România și Războaiele Balcanice, 1912-1913, Pagini de Istorie sud-est europeană, București, Editura Albatros, 1999;

Williams, Michael C., Why Ideas Matter in International Relations: Hans Morgenthau, Classical Realism and the Moral Construction of Power Politics, în International Organization, Vol.58, No.4, Autumn 2004, pp.633-665;

***, Enciclopedia de Istorie Universală, București, Editura All, 2007;