Razboaiele Arabo Israeliene

Drept

Razboaiele Arabo Israeliene

Byadmin ianuarie 1, 2024

Diplomația română și războaiele arabo-israeliene

CUPRINS

INTRODUCERE………………………………………………………………………………….3

CAPITOLUL I. Istoria conflictului……………………………………………………………….5

Drumul Palestinei în istorie…………………………………………………………………..5

Marile Puteri și Palestina……………………………………………………………………10

Palestina sub mandat britanic………………………………………………………………12

Constituirea statului Israel………………………………………………………………….14

CAPITOLUL II. Războaiele arabo-palestiniene în viziunea diplomaților români de la Tel Aviv……………………………………………………………………………………………….21

2.1. Războiul de independență (1948-1949)…………………………………………………….21

2.2. Războiul din Suez (1956)…………………………………………………………………………………………..27

2.3. Războiul de șase zile (1967)……………………………………………………………………………….32

2.4. Războiul de Yom Kippur (1973)……………………………………………………………………….36

CAPITOLUL III. Atitudinea României față de criza din Orientul Apropiat…………………………38

3.1. Relațiile diplomatice dintre România și Israel …………………………………………………………..38

3.2. Legături politico-diplomatice între România și O.E.P. (Organizația pentru Eliberarea Palestinei)

3.3. Inițiative românești pentru stabilirea păcii în Orientul Apropiat……………………………………….

CONCLUZII…………………………………………………………………………………………………………………

Bibliografie…………………………………………………………………………………………………………………

b#%l!^+a?

INTRODUCERE

b#%l!^+a?

CAPITOLUL I. ISTORIA CONFLICTURLUI

Drumul Palestinei în istorie

Istoria Palestinei este dintre cele mai bogate istorii ale unei civilizații, fiind locul de care se leagă o serie de profeții de-a lungul secolelor, dar și locul de întâlnire al multor mari civilizații. Țara are o poziționare strategică, fiind amplasat între Egipt, Siria, Mesopotamia, și Asia Mică. Parte din Palestina este Ierihonul, cel mai vechi oraș din lume și locul marilor descoperiri arheologice. Prima atestare documentara a Ierihonului, confirmată de arheologi, este din anul 600.000 i.Hr.

Regiunea a fost locul în care sau perindat o sumedenie de „seminți”, printre care, cele mai relevante sunt reprezentate de: semiți, evrei (adesea numiți și israeliți și, uneori iudei), arabi. La acestea adaugându-se și filistenii și romanii.

Palestina este cunoscută în scrierile biblice și ca „Țara Sfântă” sau „Caannan”, țara în care „Avraam” și soția sa „Saara” s-au așezat și a primit făgăduința Divină, cu privire la nașterea unui Mântuitor. Pornind de la menționări biblice există autri care susțin ipoteza potrivit căreia fii lui Avraam s-au născut în Palestina, însă Avraam face parte dintr-o familie de imigranți. Iosif, fiul lui Isaac și nepotul lui Avraam a ajuns rob în Egipt, unde își cheamă și familia nevoită să plece din Caannan datorită foametei.

De asemenea, nici unul dintre descendenții lui Iacov n-au trăit mai mult de o generație în Palestina. Aceste afirmații sunt ale celor care încearcă să dovedească contrariul faptului că Palestina ar aparține de drept israeliților pledând pentru cauza arabilor. Mai mult decât atât, Moise scapă de sub robia eipteană și ajunge în Canaan. Vom reveni însă asupra acestor controverse în capitolele ce urmează, nu înainte de a puncta perspectiva tratată în lucrarea „The invention of Israel”, a profesorului Shlomo Zand. Această carte este semnificativă, deoarece este prima încercare care utilizează metodologile istorice cu privire la „pretențiile” liderilor palistinieni asupra Palestinei. Este demn luat în seamă ideea conform căreia israeliții și-au inventat istoria.

Cele trei aspecte de bază ale lucrării menționate, pot fi rezumate după cum urmează:

1.) Aproximativ acum o jumătate de secol, istoria Palestinei a fost redusă la tăcere în mod intenționat, înăbușită, sufocată, ștearsă și / sau minimizată în mod intenționat, prin intermediul lucrărilor unor arheologi sioniști și a unor susținători ai acestora, precum și în mod neintenționat de alți cercetători ai istoriei Bibliei.

2.) Palestinienii de azi sunt decendenți direcți ai filistenilor (al căror nume a fost corupt de romani în „palestinienii”) și ai altor non-israeliși locuitori ai Palestinei vechi, cei care au adevărata istorie pe aceste teritorii, care au ajuns să fie numite mai târziu Țara Sfântă și patrie a israeliților.

3.) Până de curând, cercetătrii bibliei modern și arheologii au complotat, realizând o istorie fictive a Israelului pentru justifica pretențiile israelienilor asupra Palestinei și pentru a se legitima ca un popor sacrificat.

Deși lucrarea utilizează un limbaj academic adecvat, aceste idei sunt de fapt o modalitate de propagandă. În acest sens, este relevant de menionat că cercetătorii istoriei Bibliei din ultimul secol, parte din ei, nu erau nici sioniști, nici everei, prin urmare nu aveau niciun motiv sa falsifice o istorie.

Autorul incriminează o serie de cercetători de mare valoare, printre care și William Foxwell Albright, Martin Noth, John Bright, G. E. Wright, Albrecht Alt și William Dever. Toți acești specialiști ai studiului biblic, nu au fost creștini, dar nicidecum fundamentaliști care au interpretat Biblia în mod literal. Toți au fost atenți la corpusul antic extra-biblic. Cu toate acestea, dreptul israelienilor aspupra Palestinei nu este validat, chiar dacă lucrarea amintită nu surprinde istoria în mod obiectiv. Aceste aspecte fac, însă obiectul altor cercetăi, scopul lucrării de față este acela de a stabili modul în care problema razboiului Israeliano-Palestinian este b#%l!^+a?privită din sfera diplomației românești și a celei internaționale.

Alte susrse suțin faptul că Canaaniții, au fost un popor semitic care vorbeau o limbă foarte apropiată de ebraică. O parte dintre aceștia erau agricultori, în timp ce altă prte era reprezentată de păstori (nomazi). Istoria ni-i relevă ca fiind extrem de necivilizați. Folosind orașele din Mesopotamia ca model și-au construit imitații modeste ale acestora. Tot de la mesopotamieni au învățat, de asemenea, tehnologia militară, tactici de război și dreptul.

Astfel, atunci când evreii au ajuns la Canaan, au început procesul lung de soluționare a problemei terenului, dar fiind necivilizați și un popor de nomazi s-au confuntat cu o serie de inamici pentru apărarea pământurilor. Chiar și Biblia atestă în cărțile Iosua și Judecători, tabloul ocupațiilor. Canaaniții sunt conduși în cele din urmă la câmpiile de coastă și forțați să se stabilească în valea râului Iordan. Dintre inamicii cu care s-au înfruntat, trebuie să îi amintim pe filisteni, un popor destul de cumpătat cu o armată puternică care au reușit să câștige importante teritorii.

Monarhia, 1020 – 920 î.Hr. – domnia lui Saul, 1020-1000 înainte de Hristos

Dupa 200 ani de succes doar marginal în ocuparea și deținerea terenuri în Palestina, evreii, care au fost inițial un popor de triburi, „atestat” prin Chivotul Legământului, unit sub o serie de regi puternici, începând cu Saul, un fermier din seminția lui Beniamin. Saul a luptat pentru teritoriile ocupate de filisteni, însă această reușită îi aparține în final regelui David din Betleem, cel care la succedat la domnie. Acesta din urmă a continuat efortul lui Saul și a stability capitala la Ierusalim.

Perioada lui David, 1000-961 î.Hr.

Model al cetății, David este cunsocut prin înfrângerea lui Goliat, uriaș provenit din rândul filistenilor. Filistenii au stabilit un stat independent de-a lungul coastei de sud provocând daune pentru evreii, fiind superiori acestora prin organizare și prin deținerea unor arme de fier și a unor tehnici militare avansate. După secole de conflicte fără rezultat, evreii îi înving în cele din urmă pe filisteni în mod clar sub conducerea militară genială al lui David. Potrivit istoriei biblice, David a fost un tânărviteaz, dar la momentul în care l-a atacat pe Goliat nu avea arme. Când Saul i-a oferit propria sa armură și arme lui David, acesta a refuzat. Folosindu-se doar de praștie și cinci pietricele netede l-a doborât pe Goliat și apoi a folosit sabia să îl ucidă.

Sub conducerea lui Solomon, 961-922 î.HR

Solomon a fost fiul lui David și a fost cunoscut pentru înțelepciunea sa. Sub acest al treilea împărat, statul evreiesc unit a ajuns să fie comparabil cu monarhiile opulente din Orientul Mijlociu și Egipt. Domnia lui Solomon a fost una pașnică. Solomon nu și-a extins teritoriul, dimpotrivă politica acestuia s-a bazat pe construirea de alianțe. Cea mai mare realizarea a acestuia rămâne, însă construirea templului și a palatului. Acestea au fost repere pentru evreii care au simțit că acestea au fost simboluri ale națiunii sacre. După moartea acestuia, țara a fost împărțită după cum urmează:

Partea de nord a rămas Israel;

Sudul a devenit Iudeea.

Astfel gloria din vremea lui David și a lui Solomon nu avea să se mai întoarcă, iar puterea țării a scăzut, odată cu pierdera teritoiilor. Israeliții au format capitala în cetatea Samariei, iar iudeii au păstrat capitala în Ierusalim. Aceste regate au rămas state separate vreme de peste 200 ani. Imperiul limbii ebraice se prăbușește sub revolta moabiților împotriva lui Iuda, iar Amon se rupe cu succes din Israel. După un secol de moartea lui Solomon, regatele Israel și Iuda au devenit două state mici mici. Situate direct între regatele mesopotamiene în nord-est și puternicul stat Egipt în sud-vest, Israel și Iudeea au fost cu private cu interes, datorită importanței comerciale și militare a vecinilor.

O țară slăbită, nu și-a putut susține independența pe termen nelimitat; prin urmare, Israelul a fost cucerit de Asiria aproximativ în 722 î.Hr., babilonienii cucerind în cele din urmă și Iudeea, în 586 î.Hr.. Asirienii erau un popor semitic care trăiau în întinderile de la nord ale Mesopotamiei; erau agresivi și eficace, ocupând o poziție dominantă în istoria Orientului Mijlociu.

Cu scopul de a asigura pacea în teritoriile cucerite, asirienii i-au forțat pe locuitorii nativi să se mute în alte părți ale imperiului lor. În acest sens, asirienii alegeau mai ales clasele superioare și mai puternice, neavând nici un motiv să se teamă de masa generală a populației. Când asirienii au cucerit Israelul l-au cucerit, reușind să împrăștie populația în tot Orientul Mijlociu. b#%l!^+a?

După aceste două cuceriri, a venit rândul stăpânirii romane. Iudeea era condusă de un procurator roman care era responsabil de putera politică, militară și afacerile fiscale. Structura sa guvernamentală a fost reorganizată de Gabinius, guvernatorul roman al Siriei 57-55 î.en, care a împărțit țara în cinci synhedroi, sau districte administrative. Acest aranjament a fost destinat în mod clar pentru destabiliza puterea națiunii, prin urmare, stăpânirea romană dorea să se asigure că rezistența populară ar fi imposibilă.

Iulius Cezar restaurat anumite teritorii în Iudeea și l-a numit Hyrcanus II conducător al națiunii. Hyrcanus a fost o figură slabă care pe cont propriu nu putea administra afacerile din Iudeea nici colecta impozitele. Din acest motiv, a fost înlocuit de Antipater, al cărui tată a fost convertit forțat la iudaism în timpul lui Ioan Hyrcanus. Ioan Hyrcanus a condus statul Hasmonean de la 134 î.Hr. până moartea sa, în 104 î.e.n. În timpul domniei sale, statul mult extins, prin cucerire, a inclus și Samaria, Transiordania și Idumeea. Când Ioan Hyrcanus cucerit Idumeea, s-a convertit la iudaism la Idumeans.

La decizia lui Antipater au fost instalați guvernatori, Irod peste Galileea și Phasael peste Ierusalim. Irod avea douăzeci și cinci când a avut loc procesul „tâlharilor”, dar care, în realitate, ar fi putut fi un fel de mișcare de rezistență împotriva dominației romane. Prin 47 sau 46 î.en, metodele de guvernare ale lui Irodși mai puternice, neavând nici un motiv să se teamă de masa generală a populației. Când asirienii au cucerit Israelul l-au cucerit, reușind să împrăștie populația în tot Orientul Mijlociu. b#%l!^+a?

După aceste două cuceriri, a venit rândul stăpânirii romane. Iudeea era condusă de un procurator roman care era responsabil de putera politică, militară și afacerile fiscale. Structura sa guvernamentală a fost reorganizată de Gabinius, guvernatorul roman al Siriei 57-55 î.en, care a împărțit țara în cinci synhedroi, sau districte administrative. Acest aranjament a fost destinat în mod clar pentru destabiliza puterea națiunii, prin urmare, stăpânirea romană dorea să se asigure că rezistența populară ar fi imposibilă.

Iulius Cezar restaurat anumite teritorii în Iudeea și l-a numit Hyrcanus II conducător al națiunii. Hyrcanus a fost o figură slabă care pe cont propriu nu putea administra afacerile din Iudeea nici colecta impozitele. Din acest motiv, a fost înlocuit de Antipater, al cărui tată a fost convertit forțat la iudaism în timpul lui Ioan Hyrcanus. Ioan Hyrcanus a condus statul Hasmonean de la 134 î.Hr. până moartea sa, în 104 î.e.n. În timpul domniei sale, statul mult extins, prin cucerire, a inclus și Samaria, Transiordania și Idumeea. Când Ioan Hyrcanus cucerit Idumeea, s-a convertit la iudaism la Idumeans.

La decizia lui Antipater au fost instalați guvernatori, Irod peste Galileea și Phasael peste Ierusalim. Irod avea douăzeci și cinci când a avut loc procesul „tâlharilor”, dar care, în realitate, ar fi putut fi un fel de mișcare de rezistență împotriva dominației romane. Prin 47 sau 46 î.en, metodele de guvernare ale lui Irod l-au adus în fața justiției, însă intervenția lui Antipater l-a salvat. Dificultățile lui Irod cu frații săi au avut nici un impact asupra relațiilor sale cu romanii, care l-au numit guvernator și general al zonei de sud-vest a Palestinei și Siriei.

În 43 î.e.n. Antipater a fost otrăvit, lăsând soarta Palestinei ân voia sorții. Irod și Phasael a reușit să-și păstreze puterea, chiar și după numirealui Antoniu ca domnitor al Asiei. În 42 î.Hr. în ciuda plângerilor de conaționalii săi, Irod obține titlul de tetrarh. Însă soarta acestora este schimbată semnificativ cu invazia parților în 40 î.Hr. Parții s-au aliat cu Antigonus II (Matatia), cel mai tânăr fiu al Aristobul al II-lea (și nepotul de Ilyrcanus II), care, a încercată să câștige puterea peste Iudeea. Imposibil pentru a opri invazia, Phasael și Hyrcanus al II-lea au fost atrași în capcană parților. Hyrcanus a fost mutilate, tăindu-se ureche cu scopul de a-l descalifica să fie preot, iar Irod a prevăzut capcana și a scăpat.

Iudeea avea din nou un rege de oigine hasmoneană, iar Irod, în scopul de a recâștiga puterea nu avea altă opțiune decât să caute sprijin la romani. A convins senatul roman s-l declare rege al Iudeii, în ciuda armatei slabe a acestuia. Irdo era practice un guvernator vândut romanilor. În anul 37 î.HR.,Irod a supus aproape toată țara. Prin Ordonanța data de Antoniu, guvernatorul roman al Siriei, Irod a reușit în cele din urmă să cucerească și Ierusalimul. Antigonus a fost capturat și decapitatt, iar țara a fost eliberată.

Marile Puteri și Palestina

Interesele marlor puteri au favorizat instabilitatea Palestinei, iar acest lucru a fost evident mai ales în timpul Primului Război Mondial. Astfel, Franța și Anglia cu sprijinul URSS au semnat Acordul Sykes-Picot. Acordul Sykes-Picot este un accord secret realizat în timpul primului război mondial între guvernele britanic și franceze referitoare la împărțirea Imperiului Otoman între Puterile Aliate. Rusia a fost de asemenea introdusă în discuție.

Orientul Mijlociu pe Acordul Sykes-Picot.

Prima rundă de discuții a avut loc la Londra, la 23 noiembrie 1915 cu guvernul francez reprezentat de François-Georges Picot, un diplomat profesionist cu o vastă experiență în Levant, iar delegația britanică era condusă de Sir Arthur Nicolson. A doua rundă de discuții au avut loc 21 decembrie cu britanicii acum reprezentați de Sir Mark Sykes, un lider expert.

După expunerea dezideratelor tuturor părților interesate – și anume britanicii, francezii și rușii – cele doi demnitari au elaborat o soluție de compromis. Termenii acordului dintre partiții au fost menționați într-o scrisoare din data de 9 mai 1916, realiată de Paul Cambon, ambasadorul francez la Londra, adresată lui Sir Edward Grey, secretarul britanic de externe. Acești termeni au fost ratificați printr-o scrisoare raspuns, din partea lui Grey, pe data de 16. Acordul devenind oficial într-un schimb de note între cele trei puteri aliate la 26 aprilie și 23 mai 1916. b#%l!^+a?

Potrivit acordului:

Franța exercita putere în Siria, Libana, nordul Irakului și sud-estul Turciei, zona era denumită „Blue Zone”;

La est, era „Zona Roșie”, prin care Marea Britanie și-a asigurat accesul la Marea Mediterană cu dreptul de a construi o cale ferată de acolo la Bagdad. Influența Marii Britanii cuprindea sudu Irakului, Iordania și o mica parte din Palestina. Teritoriu care cuprindea partea de est de la râul Iordan și deșertul Negev, la sud de linia care se întinde din Gaza la Marea Moartă, a fost alocat protecției britanică („Zona B”). La sud de „Zona albastră”, sub influența Franței, aproximativ zona din Gaza la Marea Moartă, era o zonă a administrației internaționale („Brown Zone”).

În anii care au urmat, Acordul Sykes-Picot a devenit ținta criticilor, atât în Franța, cât și în Anglia. Lloyd George făcea referire la document ca la un document extraordinar. Aspirațiile sioniste au fost însă și ele luate în seamă, deoarece se cunoștea faptul că evreii aveau pretenții asupra zonei denumite „Beown Zone”. În acest sens a fst stabilit un acord în cadrul Conferința de la San Remo, în aprilie 1920, prin care se stabilea Mandatul Marii Britanii pentru Palestina.

Palestina sub mandat britanic

Preocupate să-și lărgească sfera de influență, Marea Britanie, Franța și Rusia și-au manifestat interesul față de teritoriul stăpânit de Imperiul Otoman (1300-1919). Așa cum arătam în subcapitolul precedent, în cursul primului război mondial, britanicii au închehiat o serie de acorduri cu privire la viitoarea împărțire a Orientului Mijlociu. Un astfel de accord prevedea împărțirea orientului și crearea unui nou stat arab care includea include Hejaz (porțiunea de la granița Peninsula Arabică la Marea Roșie), Iordania, Siria, Irak și în schimbul unei revolte a arabilor împotriva otomanilor.

Un al doilea acord între britanici și francezi, cunoscut sub numele de Pactul Sykes-Picot, despre care am vorbit mai sus. Al treilea era reprezentat de Declarația Balfour din 1917. Aceasta a fost o declarație prin care guvernul britanic promitea stabilirea poporului evreu în Palestina și declararea Palestinei ca fiind teritoriu național al evreilor. Această promisiune vedea ca urmare a influenței pe care o avea partea evreiasc asupra zone disputate și avea să determine emigrările massive ale evreilor în Palestina după război. b#%l!^+a?

După război, prin acordul San Remo din 1920, Pactul Sykes-Picot a fost pus în aplicare. Ca parte a acestui acord, britanicii au primid în mod oficial Palestina în cadrul sistemului mandatului Ligii Națiunilor. În cadrul acestui sistem, teritoriilor coloniale urmau să fie administrate de către o putere străină până la data la care populația locală era pregătită să se auto-guverneze.

Datele demografice din Palestina au început să se schimbe dramatic în anii 1920 și 1930, deoarece nu au crescut imigrările evreilor europeni. Acesta imigrare a fost rezultatul mai multor factori, mai ales datorită creșterii ideologiei sioniste și datorită înrăutățirii condițiilor politice pentru evreii care aveau această stare șie rau în Germania. Sionismul (sau naționalismul evreiesc) este o combinație între credință religioasă și politică. Religia și cultura evreiască sunt pătrunse de simbolurile conectării poporului evreu în țara lui Israel. Evreii se consideră un popor strămutat care trăiește în exil după ce a fost dispersat în întreaga lume. Conceptul dreptului de întoarcere este esențial pentru tradiția iudaică.

Din punct de vedere politic, a existat o teamă în raport cu creșterea antisemitismului în locuri cum ar fi Rusia / Uniunea Sovietică și Germania nazistă, deoarece evreii erau imposibil de asimilat în structurile politice și economice ale neamurilor și prin urmare, a existat o nevoie de a crea o patrie evreiască. Fapt ce a avut profunde efecte demografice locale. Prin urmare, procentul evreilor în Palestina era de:

6% din populația Palestinei în anul 1880;

aproximativ 8% în 1918;

18 la sută în 1931;

31 la sută în 1939.

Totodată, în această perioadă a existat un sentiment tot mai mare de naționalism palestinian bazat pe angajamentele luate de liderii britanici. În toată această perioada de mandat, britanicii au încercat să gestioneze concurența și conflictele care decurgeau din promisiunile fcute evreilor.

Deși nu se poate vorbi de o presiune constantă care forțarea evreilor să emigreze în Palestina, pentru a permite creșterea imigrației evreiești în Palestina, totuși situația evreilor nu era una bună, fapt ce a dus la o serie de nemulțumiri din partea acestora. Datorită imposibilității atingerii unui compromis între evrei și palestinieni, britanicii au decis după al doilea război mondial să renunțe la controlul asupra Palestinei. Responsabilitatea pentru această problemă spinoasă a fost acum acordată Ligii Națiunilor Unite.

În luna iulie 1922, Liga Națiunilor a încredințat Marii Britanii mandatul pentru Palestina. Recunoscând „conectarea istorică a poporului evreu în Palestina”. În esență, în urma mandatului Marii Britanii, autoritățile britanice au acordat comunităților evreiești și arabe dreptul de a-și gestiona afacerile interne. Guvernul Obligatoriu nu a reușit în menținerea obigațiilor asumate din partea britanicilor și sub presiunea arabă, britanicii s-au retras din angajamentul lor, în special în ceea ce privește imigrația și achiziția de terenuri.

Cartea albă din 1930 și 1939 a dus la restricționarea imigrării evreilor și interzicerea achiziționării de terenuri de către evrei. După ce Adunarea Generală a ONU a adoptat rezoluția de a împărți Palestina la 29 noiembrie 1947, Marea Britanie a anunțat încetarea mandatului său asupra Palestinei. Acordul de încetare a manatului britanic s-a soluționat în 15 mai, 1948. La 14 mai 1948, statul Israel a fost proclamat independent.

1.4. Constituirea statului Israel

În mai 1948, Israelul a devenit stat independent după ce a fost recunoscut de Organizația Națiunilor Unite ca țară de sine stătătoare în Orientul Mijlociu. Chiar dacă de la această decizie, a dus la tensiuni extreme de mari, aceste dificultăți erau nesemnificative în raport cu ralizarea obținerii unui stat propriu al evreilor. Israel a devenit un stat de sine stătător, însă conflictele cu arabii au crescut treptat ca urmare a nemulțumirii arabilor cu privire la constituirea unui stat nou. Pe fondul nemulțumirilor, Israel a fost atacat de un număr de națiuni arabe. Însă în cazul în care Israelul dădea greș în aceast prim obstacol, ar fi încetat să b#%l!^+a?existe ca stat, indiferent de ceea ce a decretat Organizației Națiunilor Unite.

La 14 mai 1948, la Tel Aviv, agenția evreiască a președintelui David Ben Gurion proclama statul Israel, fiind prima instituire a statului evreu în 2000 de ani. Într-o ceremonie ținută după-amiaza la Muzeul de Artă din Tel Aviv, Ben-Gurion a citit declarația de independență, care avea să producă mult bucurie, dar și mult neliniște.

Israelul modern își are originile în mișcarea sionistă, stabilitî la sfârșitul secolului al XIX-lea de către evreii din Imperiul rus care solicitau crearea unui stat evreiesc teritorial după o perioadă de persecuție. În 1896, jurnalistul evreu-austriac Theodor Herzl a publicat un pamflet politic influent numit Statul evreu, prin care susținea că înființarea unui stat evreiesc era singura modalitate de a proteja evreii de antisemitism. Herzl a devenit liderul sionismului, la convocarea primului Congres Sionist în Elveția în 1897. În acea perioadă, otomanii controlau Palestina, locul de unde au plecat inițal evreii și locația cea mai râvnită pentru un stat evreiesc. Herzl cerut, fără succes, guvernulului otoman permisiunea de a forma acest stat.

După ce a eșuat Revoluția Rusă din 1905, un număr tot mai mare de evrei din Europa de Est și Rusia au început să emigreze în Palestina, aceștia s-au alturat altor câtorva mii de everei sosiți mai devreme. Pronind de la argumentul numărului mare al evreilor, aceștia au insistat să își utilizeze propria limbă (ebraica) în spațiul coupat de otomani, fat care nu a fost permis la acea vreme, însă odată cu prăbușirea Imperiului Otoman în timpul Primului Război Mondial, Marea Britanie a preluat Palestina.

În 1917, Marea Britanie a emis „Declarația Balfour”, prin care își declara intenția de a stabili o patrie evreiască în Palestina. Deși viza și pe arabi, Declarația Balfour a fost inclusă în mandatul britanic asupra Palestinei, care a fost autorizat de către Liga Națiunilor în 1922. Din cauza opoziției arabe cu privire la stabilirea oricărui stat evreiesc în Palestina, britanicii și-au continuat politicile vreme de zece ani, între anii 1920 și 1930.

Începând cu 1929, arabi și evrei a încercat să lupte în mod deschis pentru Palestina, iar Marea Britanie a încercat să limiteze imigrația evreiască ca un mijloc de a-i îmbuna pe arabi. Ca urmare a Holocaustului din Europa, mulți evrei au intrat ilegal în Palestina în timpul celui de-al doilea război mondial. Lupta evreilor s-a făcut prin intermediul grupurile de evrei radicale angajați în acte de terorism împotriva forțelor britanice din Palestina, deoarece considerau că britanicii au trădat cauza sionistă.

La sfârșitul celui de-al doilea război mondial, în 1945, Statele Unite ale Americii a preluat cauza sionistă. Marea Britanie a fost găsită în imposibilitatea de a găsi o soluție practică, nu a avut altă soluție și a votat pentru împărțirea Palestinei.

La nivel politic, în scopul de a rezolva cât mai repede posibil situația de conflict, administrația britanică a elaborat, la sfârșitul anului 1935, un proiect legislativ privind crearea Consiliului Legislativ din Palestina, cu participarea reprezentanților întregii populații. Responsabilitățile Consiliului au fost limitate la controlul imigrației și problemele administrative. Protestul evreilor a fost vehement la acest moment, de asemenea; consiliul în formula propusă de britanici a afectat procesul de imigrare și poziția evreiescă în Palestina; pe de altă parte, arabii au adoptat noi modalități de protest.

În 1936 ostilitatea palestinienilor față de guvernul străin și colonizare au crescut. Acest lucru a durat mai mulți ani, până la explozia de-al doilea război mondial. Ecourile palestinieni ofensați au crescut și s-a ajuns la nemulțumiri chiar în Siria și Egipt, unde liderii naționaliști locali au reușit, cu ajutorul manevrelor create să convingp Franța și Marea Britanie să revină la masa de negocieri. Evenimentul care a început ca un conflict minor între arabi și evrei, în 1936, s-a transformat ulterior într-o insurgență imensă. Această insurgență a durat din 1936-1939 și se baza pe dezamăgirile acumulate de cele două națiuni din Palestina.

Prin declarația de la Balfour, s-a recunoscut, totuși, justețea cererilor arabe, însă s-a cnstatat că națiuneaarabă și israelienii nu pot ajunge la un consesn, prin urmare s-a propus divizarea teritoriului în două părți. Recomandările privind repartizarea teritoriu palestinian au b#%l!^+a?fost acceptate de către britanici prin intermediul Cartei Albe în 1937. Conform acestui document, Palestina urma să conțină:

1. statul evreu format din Galileea și zona coastei Palestina, care cuprinde orașele Jaffa și Haifa;

2. Statul arab care conține Palestina și Transiordania;

3. Ierusalimul;

De asemenea, s-a considerat că pe teritoriu evreiesc, în conformitate cu o evaluare aproximativă, avea 225000 arabi, în timp ce pe teritoriul arab doar 1250 de evrei.

Prin acest document, s-a consolidat convingerea că arabii ar obține independența dorită, și ar fi, prin urmare, lipsiți de orice teamă privind o posibila dominație a evreilor. Pe de altă parte, această divizie ar asigura crearea Casei Naționale evreiești, însă diviziunea părea să fie inacceptabilă pentru palestinieni, a căror luptă pentru auto-determinare i-a convins pe britanici să recunoască disfuncționalitatea mandatului. Astfel, raportul Peel a devenit subiectul unor dezbateri puternice în timpul Congresului Sionist din Zurich, în august 1937. Weizmann considera că oferta britanică ar trebui acceptată, deoarece la nivel internațional se dorea realizarea unui stat evreiesc. O mare parte din cei prezenți la Congres au considerat că era prea devreme să accepte oferta care privea doar o parte din teritoriul palestinian pentru crearea Israelului.

Având în vedere reacția celor două părți, Marea Britanie a creat o nouă comisie – Comisia Woodhead pentru a găsi o soluție viabilă pentru ideea de împărțire a teritoriului palestinian. În primul rând această comisie a atras atenția deoarece precedentul planul de împărțire al Palestinei a fost sortit eșecului datorită faptului că teritoriul alocat statului evreu (prin planurile de diviziune) a fost locuit de mai mult de jumătate de populație arabă.

Au fost propuse două planuri noi de diviziune: unul dintre ele prevedea includerea Galileii sub mandat și a prezentat, în timp ce al doilea plan a mers pe aceeași idee de diminuare a teritoriului și de creare a unui stat al evreilor pe teritoriul dintre regiunea de coasta Zikhron Yaaqov și Rehovoth, în timp ce nordul Palestinei și a regiunii dintre Esdraelon și Izreel, împreună cu regiunile semi-aride din sudul Palestinei ar fi plasate sub un alt mandat. Bazându-se pe raportul acestei comisii, britanicii au invitat atât evreii și arabii la o conferință pentru a discuta și a dezbate subiectul în scopul de a găsi o soluție. Conferința din 1939, cunoscută sub numele de Conferința Masei rotunde, s-a confruntat cu dificultăți de la bun început.

Delegație palestiniană condusă de muftiul Ierusalimului a refuzat să discute direct cu reprezentanții evrei conduși de Weizmann, pentru că a susținut că ei nu au recunoscut legitimitatea agenției evreiești. Având în vedere că nu a putut ajunge la un acord, britanicii a luat o decizie unilaterală, și au pus în vigoare acordul Cartei Albe la 17 mai 1939 care prevedea crearea unui stat independent numit Palestina și guvernat de arabi. Noul stat arab urma să fie sub administrarea britanicilor pentru o perioadă de tranziție de zece ani. Cartea albă a trecut în Camera Comunelor, cu un total de 269 de voturi. În schimb, agenția evreiască și membrii opoziției din Camera Comunelor au denunțat noua orientare a politicii conduse de puterea obligatorii, considerând-o ca o trădare a spiritului și mandatului.

Insurgența palestiniană, raportul Comisiei din 1937 și noile direcții indicate în Cartea albă din 1939 au reprezentat o serie de schimbări dramatice pentru obiectivul sionismului politic privind crearea unui nou stat în Palestina. Trei caracteristici ar defini modul abordat de către sioniști în raprt cu acestea: imigrările ilegale, terorismului și o încercare de a obține sprijin din partea Statelor Unite.

La izbucnirea celui de-al doilea război mondial, problema palestiniană a fost de departe de a fi rezolvată. Această nou conflagrație mondială pune Marea Britanie în poziția de a suporta o politică prietenoasă față de cele două națiuni, care au avut aceleași aspirații, incompatibile între ele. În timpul anilor de război, Churchill a sperat că Marea Britanie ar putea b#%l!^+a?controla destinul Palestinei. Conferința sionistă de la 9 mai 1942 a solicitat, în afară de dreptul nelimitat de imigrație, crearea unei comunități evreiești în Palestina.

Cererea unui stat nou a devenit mai imperativă la Conferința Mondială sionistă, convocată la Londra după sfârșitul războiului în august 1945. În același timp, după crearea Ligii Statelor Arabe (1945) – care a avut la a face cu „interesele generale ale țărilor arabe” – acesta au reafirmat atât drepturile Palestinei, cât și dorința ca Anglia să respecte angajamentul de oprirea a imigrărilor evreilor și crearea condițiilor necesare pentru dobândirea independenței Palestinei. În aceste condiții, sioniștii și-au reorientat efortul principal de la Marea Britanie spre Statele Unite.

În timpul războiului, cauza sionistă a fost adoptată de către cei doi lideri americani din anii '40, Franklin D. Roosevelt și Harry S. Truman. Principala preocupare a americanilor a fost de a convinge Marea Britanie să recunoască evreii din Palestina și să îi trateze cu mai multă generozitate și cât mai curând posibil. Într-octombrie 1945 o comisie formată special a trebuit să analizeze teritoriul în Palestina. Raportul final al acestei comisii a fost favorabil pentru 100.000 de evrei fără adăpost din Tel Aviv, fapt ce a condus la o ripostă antiteroristă britanică.

După respingerea Marii Britanii a raportului comisiei anglo-americane, s-a impus ideea de a reîmpărți teritoriului Palestinei. Ambasadorul Henry Grady, în numele Statelor Unite și ministrul britanic de Interne, Herbert Morrison, au elaborat în iulie 1946 un plan de cu privire la crearea a două regiuni autonome, dar nu suverane. Truman a respins planul. Discuțiile au continuat din septembrie 1946 până în februarie 1947. Ei nu au ajuns la nici un acord. Situația a fost tensionată și au dus la o serie de acțiuni teroriste ale evreilor.

În cazul în care zicala „istoria se repeat” este adevărată, aceasta poate fi ilustrată prin această situație complexă: antagonismul arabo-evreiesc. Problematica sa a fost mult mai complicată decât fusese cu două decenii înainte. Cererile, dorințele și abilitățile de a apara drepturile celor două comunități s-au schimbat complet. Marea Britanie a trebuit să decidă să pună această problemă în discuție a forurile internaționale. La 29 noiembrie 1947, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a votat împărțirea Palestinei în două, un stat evreiesc și un stat arab, care a fost pus sub administrație internațională. După această decizie, puterea obligatorie din Marea Britanie, a făcut public faptul că renunță la Palestina pe 15 mai 1948, reiterând hotărârea de a pune capăt administrației sale, astfel s-a ajuns la crearea noului stat Israel, care avea să fie „casa” evreilor prigoniți vreme de 2000 de ani. Însă aceste decizii aveau să fie un alt măr al discordiei pentru confruntările dintre evrei și arabi.

CAPITOLUL II. Războaiele arabo-palestiniene în viziunea diplomaților români de la Tel Aviv

2.1. Războiul de independență (1948-1949)

În termeni umani, Războiul de Independență a fost cel mai costisitor război al Israelului, cu peste 6.000 de israelieni uciși și peste 15.000 răniți. Războiul a constat din 39 de operațiuni separate, și a avut loc între frontierele libaneze ale Peninsulei Sinai și Eilat. În decembrie 1946 – după război a avut loc Congresul Sionist de la Basel . La acest congress, David Ben Gurion ș-a asumat portofoliul de apărare, inclusiv responsabilitatea pentru Haganah, care, la momentul respective era concentrat pe lupta împotriva britanicilor.

Deși cu restricții din partea britanicilor, armata palestiniană s-a dezvoltat, Ben-Gurion a decis de timpuriu că aceasta are o sarcină decisive în construirea unei forte care să fie pregătită pentru un asalt al armatelor din țările arabe, astfel încât armata palestiniană să poată face față fără suportul forțelor externe.

Deoarece deăfășurarea importului de arme grele nu a decurs așa cum își doreau palestinienii, deoarece britanicii ocupau Palestina, s-a decis ca forță de muncă ar trebui să fie pregătită în țară și echipamentele achiziționate din străinătate – pentru a fi pregătiți din timp pentru un atac din aprtea arabilor, dacă nu puteau preveni atacul din partea arabilor în data de 15 mai 1948, ziua prevăzută pentru încetarea mandatului britanic, Israelul nu își putea declara independența.

Războiul sa purtat de-a lungul întregii granițe a țării:

împotriva Libanului și Siriei în nord;

Irak și Transiordania – redenumită Iordania în timpul războiului – în est;

Egipt, care a asistat contingentelor din Sudan – în partea de sud;

palestinieni și voluntari din țările arabe, în interiorul țării.

Acesta a fost cel mai sângeros din războaiele Israelului. Numai în ziua de 20 iulie 1949 au murit 6373 de soldați, aproape 1% din comunitatea evreiască – deși această cifră includea un număr destul mare de noi imigranți și voluntari străini.

În prima fază, arabii palestinieni au fost cei care au luat ofensiva, cu ajutorul voluntarilor din țările vecine; evreii au avut puțin succes și au suferit pierderi grave. În a doua etapă evreii au luat inițiativa, și în șase săptămâni a fost capabili să captureze părți din Tiberias, Haifa și mai târziu, de asemenea, Safed și Acre, deschizând temporar zona rutier spre Ierusalim și reușind obținerea controlului teritoriului al actualului stat evreu. A treia fază, considerată cea mai critică, a deschis asaltul simultan.

La data de 31 mai, Haganah a fost redenumit „Forțele de Apărare Israeliene”. IDF a suferit eșecuri inițiale, inclusiv pierderea zona de Mishmar Hayarden în nord și Yad Mordehai în sud, dar după trei săptămâni ofensiva a fost oprită. A patra faza (19 iulie 1948 – 20 iulie 1949) a fost caracterizată prin inițiative israeliene:

Armata Yoav a abut succes, iar în luna octombrie, și-a făcut drumul spre miazăzi, culminând cu capturarea Be'er Sheva;

la sfârșitul lunii octombrie, capturarea Galileei Superioară;

Victoria armatei Horev în decembrie 1948 și cea a Uvda în martie 1949, au culminat cu captarea Negev.

În același timp, țările arabe au semnat acorduri de armistițiu:

primul venit Egipt – 24 februarie 1949;

urmat de Liban – 23 martie;

Iordania – 03 aprilie;

Siria – 20 iulie.

Numai Irak nu a semnat un acord de armistițiu cu Israelul. Acesta a preferat să-și retragă trupele de pe sectorul Legiunii arabe al Iordaniei. În cele din urmă Israel ajuns nu numai la invadatoare forțele arabe, dar de asemenea, a capturat în jur de 5.000 km2 peste zonele alocate de către Organizația Națiunilor Unite.

În mijlocul Războiului de Independență, IDF s-a născut, nu la 15 mai, ci două săptămâni mai târziu; pentru mai multe de două săptămâni Ben-Gurion a negociate cu organizațiile armate „disidente”, Etzel și Lehi, convingându-le să se desființeze voluntar înainte de a le desființa la Ordinul de constituire a IDF la 31 mai 1948. Această ordonanță prevedea o singură forță armată, subordonat guvernului constituțional.

La sfârșitul războiului IDF a avut peste 100.000 de bărbațiiși femei în armată, în comparație cu simpla mana de soldati cu normă întreagă la începutul său. În plus față de 12 brigăzi de infanterie deținute la început, au avut mai multe regimente de artilerie. Primele Regimentele blindate au fost echipate cu vehicule blindate ușoare, unele capturate, unele reachiziționate de la trupele britanice care se pregăteau să plece; și câteva tancuri – două Cromwell luate ca urmare a retragerii britanicilor și unele reconstituit din resturile tancurilor americane.

Marina a beneficiat de dotări provenite de la imigranții ilegal care sau reconvertit. Au fost elementele ale forțelor aeriene, dobândite în principal în Cehoslovacia, în plus Haganah a utilizat și o bază de comunicații. O parte din bombardiere au fost achiziționate de la fier vechi de la americani. Prin intermediul acestor echipamente militare a fost realizat primul lor atac strategic la Cairo, în drum spre Israel.

De îndată ce au fost semnate acordurile de armistițiu și pericolul imediat a trecut, IDF – cu excepția unui nucleu mic – nu numai că a fost demobilizat, dar a fost desființat în mod eficient. Noul stat a avut sarcini urgente care au necesitat toate resursele, mai ales că a absorbit un potop de noi imigranți, care în cele din urmă au reușit să vină „acasă”. O încercare de a menține soldații demobilizați într-un fel de cadru de rezervă a eșuat. Cu toate acestea, pentru moment nu a existat dorința părții arabe de a reîncepe lupta pe scară largă. Chiar dac arabii nu au fost de accord cu faptul că dreptatea este de partea israelienilor, și-au dat seama că pentru a lupta împotriva Israelului este necesară o pregătire temeinică.

Între timp au gasit ceea ce era considerat un instrument perfect pentru a arăta propriului popor că războiul nu era terminat încă și, în același timp, forțele externe sunt un pericol entru securitatea Israelului. Liderii palestinieni au plătit o serie de trupe (trupe sinucigașe) pe care le-au infiltrat peste granite, cu scopul de a reaminti faptul că nici un loc din Israel nu este departe de frontiera: infiltrații au furat echipamente agricole, au ucis persoane civile într-un număr foarte mare. Trupele au fost instruite, plătite și echipate de forțele inteligente egiptene. Aceste forțe, au operat în principal din baze din Iordania, astfel încât Iordania să ducă greul de represaliilor, ceea ce a urmat era inevitabil. De fiecare dată Israel s-a răzbunat, chiar dacă condamnare guvernelor arabe era aproape imposibilă datorită forțelor sovietice.

Infiltrații au produs o serie de evenimente dureroase, att din punct de vedere military, cât și din punct de vedere diplomatic. Însă acestea au fost nu mai mult dect o diversiune de la principala preocupare a IDF: pregătirile pentru runda a doua. Yigael Yadin, care a preluat de la Ya'akov Dori șefia Statului Major General, și-a dedicat energia pentru organizarea rezervelor și raționalizarea structurii de comandă – elemente care au rămas în vigoare până în prezent.

În același timp, o atenție deosebită a fost acordată dezvoltării armatei. Inferioritatea numerică a Israelului în raport cu cu vecinii săi și potențialii dușmani; realizarea acestuia, din cauza lipsei de profunzime strategică a vecinilor i-a obligat pe israelieni să ducă lupta cât mai curând posibil pe teritoriul inamic și avantajul a dus la o serie de manevre rapide, de multe ori improvizate, însă toate nu puteau fi realizate fără echipamente militare adecvate .

În acest sens s-au realiat alianțe militare cu Franța, care la momentul crizei Suez i s-a oferit ocazia unică de a dota o parte importantă a IDF cu tancuri franceze. Acest „miracol„, a avut loc într-un moment de disperare, când nici o altă țară, din est sau vest, nu era dispusă să furnizeze arme Israelui, în timp ce țările din Orient și din Occident s-au grabit să-și ofere marfa arabilor. Deosebit de ingrijoratoare a fost afacerea cehilor și egiptenilor cu arme, care au amenințat Israelul.

Războiul arabo-israelian din 1948 a izbucnit atunci când cinci națiuni arabe au invadat teritoriul din fostul mandate palestinian imediat după anunțarea independenței statului Israel la 14 mai 1948. În 1947, și din nou la 14 mai 1948, Statele Unite ale Americii au oferit recunoaștere de facto a guvernului provizoriu israelian, dar în timpul războiului, Statele Unite ale Americii a menținut un embargo asupra armelor împotriva tuturor beligeranților.

La 29 noiembrie 1947, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a adoptat Rezoluția 181 (de asemenea, cunoscută sub numele de rezoluția Partition), care diviza fostul mandat palestinian al Marii Britanii în state evreiești și arabe mai 1948. Zona de semnificație religioasă, încadrând Ierusalimul era destinată controlului internațional administrat de Organizația Națiunilor Unite. Arabii palestinieni au refuzat să recunoască acest aranjament, deoarece au considerat ca favorabil evreilor și inechitabil pentru populația arabă care va rămâne pe teritoriul evreiesc. Statele Unite au căutat o cale de mijloc prin sprijinirea Rezoluției Organizației Națiunilor Unite, dar, de asemenea, încurajau negocierilor dintre arabi și evrei în Orientul Mijlociu.

Rezoluția Organizației Națiunilor Unite a stârnit un conflict între grupurile de evrei și arabi în Palestina. Lupta a început cu atacuri ale benzilor neregulate ale arabilor palestinieni pe lângă unitățile locale ale Armatei de Eliberare arabe formate din voluntari din Palestina și țările arabe vecine. Aceste grupuri au lansat atacuri împotriva orașelor, așezărilor și forțele armate evreiești.

Forțele evreiști au fost compuse din Haganah – grupări ale comunității evreiești din Palestina și două grupuri neregulate mici Irgun și Lehi. Scopul arabilor era inițial de a bloca rezoluția Partition și de a preveni crearea statului evreu. Evreii, pe de altă parte, au sperat să obțină controlul asupra teritoriului alocat în cadrul planului Partition.

După ce Israel și-a declarat independența la 14 mai 1948, luptele s-au intensificat cu alte forțe arabe care erau reprezentate de arabii palestinieni uniți cu scopul de a ataca teritoriul din fostul mandate britanic. În ajun de 14 mai, arabii au lansat un atac aerian asupra Tel Avivuui, atac la care israelienii au rezistat. Această acțiune a fost urmată de invazia fostuluiteritoriu aflat sub mandate britanic de armatele arabe din Liba, Siria, Irak și Egipt. Arabia Saudită și-a trimis și ea armata în încercarea de a preua cmanda egipteană, iar forțele instruiției britanici de la Transiordania în cele din urmă au intervenit în conflict, doar în zonele care au fost desemnate ca parte a statului arab în cadrul planului Partition al Organizației Națiunilor Unite. După lupta tensionată, forțele israeliene, acum sub comanda comună, au reușit să câștige ofensiva.

Deși Rganizația Națiunilor Unite a intermediat de două ori incetarea focului în timpul conflictului, lupta a continuat în 1949. Israel și statele arabe nu au ajuns la nici un acord de armistițiu oficial până în februarie. Sub acorduri separate între Israel și statele vecine din Egipt, Liban, Transiordania, Siria și, aceste națiuni riverine au încheiat un de acord cu privire la liniile formale ale armistițiului.

Israel a câștigat unele teritorii acordate anterior pentru arabii palestinieni în baza Rezoluției Organizației Națiunilor Unite în 1947, în timp ce Egipt și Iordania au păstrat controlul asupra Fâșiei Gaza și Cisiordania. Aceste linii de armistițiu a avut loc până în anul 1967. Statele Unite ale Americii nu s-au implicat direct în negocierile de armistițiu, dar sperau că instabilitatea din Orientul Mijlociu nu va interfera cu echilibrul internațional de putere între Uniunea Sovietică și Statele Unite ale Americii.

b#%l!^+a?

2.2. Războiul din Suez (1956)

În 1956 Canalul de Suez a fost naționalizat de Gamal Abdel Nasser, președintele egiptean, fapt ce a dus la nașterea crizei din Canalul Suez, însă cauzele crizei sunt mult mai complexe. În 1956, Statele Unite ale Americii, care promisese că va oferi un ajutor Egiptului pentru un proiect irigare foarte mare (High Dam la Aswan), dintr-o dată și-a retras oferta. Ca răspuns la aceasta, guvernul egiptean a naționalizat nu mai puțin brusc Canal Suez la 26 iulie 1956, și a preluat administrarea canalului.

Marea Britanie a condus Egiptul pe întreg parcursul secolului XX. Acest lucru a condus la un controlul în comun asupra canalului Suez de către Marea Britanie și Franța. Canalul Suez reușește un număr mare de kilometri și permitea accesul europenilor la peițele asiatice și invers, fiind făcut o călătorie în jurul Capului Bunei Speranțe. Cu toate acestea, prezența britanică în Egipt nu a fost binevenită din partea multor egipteni, deoarece britanicii i-au făcut să se simtă cetățeni de mâna a doua în propria lor țară.

Orientul Mijlociu a fost un domeniu-cheie în contextul Războiului Rece și în Orientul Mijlociu, iar Canalul Suez a fost văzut ca fiind vital. În 1951 britanicii au avut 80.000 de trupe staționate de-a lungul Canalului Suez ceea ce a făcut din aceasta cea mai mare baza militara din lume. Pentru mulți, controlul Mareii Britanii asupra Canalul de Suez era un semn al puterii al Marii Britanii în zonă. Pentru mulți egipteni era o emblemă a unui imperiu de care ascultau în trecut, până la terminarea celui de-al Doilea Război Mondial. Egiptenii au făcut presiuni asupra britanicii pentru a avea acces la canalul Suez, iar rezistența față de ocupația britanică în Egipt a crescut rapid.

Colonelul Nasser a vrut să profite de această situație. În primul rând el a fost conștient de faptul că mulți egipteni au fost profund nemulțumiți preznța britanicilor în Egipt. În al doilea rând, el a fost, de asemenea, conștient de faptul că corupția era în floare în poziții de conducere în cadrul Egiptului și acesta a fost cel mai bine exemplificat prin stilul de viață al regelui Farouk.

În 1952, atacurile asupra trupelor britanice din Egipt s-au înrăutățit. Între 1951 și 1952, treizeci de mii de oameni au fost uciși și peste șaizeci de mii au fost răniți. Poliția egipteană, care avea menirea să mențină ordinea publică, oferea informații cu privire la mișcarea de rezistență a trupelor britanice, fapt ce a dus la eliminarea completă a poliției. În acest sens, arata britanică trecea prin momente dificile în anul 1952. Aceasta a fost o represiune complet asupra poliției egiptene. Cu toate acestea, a fost nevoie doar de un incident la declanșa o revoltă pe scară largă și acest lucru s-a întâmplat la Ismailia.

Brigăzile de Infanterie britanice au înconjurat sediul poliției la Ismailia și au invitat oamenii din interiorul acesteia să se predea. După discuții scurte, poliția în cadrul clădirii a refuzat să facă acest lucru și a făcut clar că ei erau pregătiți să lupte. Britanicii adus și alte vehicule blindate și au atacat. Sediul poliției a fost preluat. Au existat unele victime britanice dar cincizeci de polițiști egipteni au fost uciși și mai mulți au fost răniți. Peste 800 de oameni au fost arestați și luați prizonier. Un localnic fotograf a realizat fotografii cu scenele atacului, le-a publicat, ia acest lucru a servit la inflamarea situație ideja foarte tensionate. Ce sa întâmplat la Ismailia i-a înfuriat pe mulți egipteni.

Anthony Eden a mobilizat 40.000 soldați în Egipt în termen de 24 de ore pentru a restabili ordinea și a-i proteja pe britanicii de acolo. Deși cererea lui Eden era imosibilă din punct de vedere logistic, acest eveniment era un semn clar că Eden avea puțină înțelegere a problemelor, cum ar fi logistica, problema a ramas în grija șefilor armatei care au spus c părăsesc zona și îi lasă pe cetățenii britanici neprotejați.

Ce s-a întâmplat la Ismailia și ceea ce a urmat apoi, a fost o oportunitate pentru Nasser să preia puterea. Regele a fost pașnic scos din palatul său, dus la Alexandria, unde a urcat în iaht și a plecat din Egipt. Nasser înființa imediat Consiliul Comandamentului Revoluției. Deși Nasser nu a condus Consiliul, era evident că forța cea mai puternică era el.

Acest lucru s-a întâmplat pe un fond al crizei datorat ocupației britanice, care a creat multe problem financiare. Costul angajamentului militar în Egipt ridicat, Eden a luat decizia de a începe negocieri cu Consiliul Comandamentului Revoluției a-și retrage trupele britanice din Canalul de Suez.

Cu toate acestea, viteza negocierilor nu a fost suficient de rapid pentru naționaliști egipteni. Atacurile asupra trupelor britanice a continuat, dar o nouă dinamică s-a adăugat atacurilor asupra familiilor trupelor de aprare. Cu 27.000 de cetățeni britanici din Egipt, aceasta a fost o evoluție nouă și îngrijorătoare. Liderii de rezistență au utilizat discuțiile în avantajul lor. Când britanicii păreau că stagnează, atacurile s-au înrăutățit. În 1954 s-a ajuns la un acord prin care trupele britanice promiteau că părăsesc Egiptul în termen de douăzeci de luni de la semnarea acordului. Semnarea acestui acord s-a încheiat cu atacurile asupra trupelor britanice.

Nasser și Eden întâlnit pentru prima și ultima dată în februarie 1955. Eden a sosit la Cairo cu două obiective. Primul a fost ca Egiptul să oprească emisiunile radio anti-britanice, iar al doilea a fost de a face Egiptul să se alăture Pactulului de la Bagdad recent format – o alianță pro-occidentală și anti-comunistă a Orientului Mijlociu precizează că Egiptul nu sa alăturat.

Mai mult niciunul dintre cele două obiective nu a fost atins. Chiar și invitația la cină a lui Nasser, la Ambasada Marii Britanii a fost un eșec, deoarece Nasser a sosit în uniformă militară pentru a fi întâmpinat de către Eden în ținută de seară. În acest sens, Nasser a fost conștient că cina se vroia să fie una formală și a ajuns la concluzia că așa trebuie să apară. Mulți analiști diplomatici considră că acesta a fost motivul neînțelegerilor, dar nu există dovezi clare în acest sens. Dar în contextul a ceea ce se întâmplă apoi, pentru egiptenii care au avut acces la informații prin intermediul postului de radio „Vocea din Egipt”, a fost o încercare deliberată de a-l umili pe Nasser.

La o săptămână după întâlnirea dintre Eden și Nasser, Israel a percheziționat teritoriul egiptean în Gaza omorand peste treizeci de persoane. Acest raid a slăbit froța militară a Egiptului și Nasser a încercat să cumpere arme din străinătate. Aambele încercări de procurare a armelor, de la americani și britanici au eșuat. Prin urmare, Egiptul a apelat la blocul sovietic. Pentru ruși această extindere a influenței în Marea Mediterană și Orientul Mijlociu a fost o lovitură de stat majoră.

Pentru a moderniza Egipt, Nasser a vrut să construiască un baraj la Aswan pentru a valorifica râul Nil. În mod evident Egipt nu avea bani pentru a finanța acest lucru. 200 milioane dolari ceruți de la Banca Mondială nu au fost acordați, deoarece americanii și britanicii făceau eforturi să restabililească influență în zonă, atât Marea Britanie și cât America nu au fost de acord să sprijine financiar proiectul, deși inițial au promis acest lucru.

Eden nu au încredere Nasser. Într-o emisiune publică el a declarat că Nasser nu este un om de încredere pentru a păstra un acord. Eden, acum prim-ministru, a găsit rapoarte care atestau faptul că Nasser este din ce în ce mai pro-Moscova. Nu a fost puține dovezi în acest sens, însă în ciuda faptului că Uniunea Sovietică oferea arme Egiptului părea să faca acest lucru pentru propriile scopuri. Cu toate acestea, rapoartele cu privire la apropiera lui Nasser de ruși aveau să sporească mânia lui Eden.

Nasser a beneficiat de sprijinul Uniunii Sovietice, fiind sprijinit și de restul statelor comuniste, cu excepția României, deoarece președintele communist, Nicolae Ceaușescu nu a fost de acord cu nimicirea Israelului.

Când trupele britanice au părsit Egiptul după o coupație de 74 de ani, Nasser a devenit președinte al Egiptului. Cu toate acestea, fără nici o referire la Marea Britanie, America a anunțat brusc că nu mai era de gând să sprijine financiar proiectul Aswan Dam. Marea Britanie urmat exemplul americanilor, iar Nasser a anunțat că un astfel de tratament aplicat Egiptului este o insultă. Pentru a Nasser barajul ar fi un simbol al mândriei arabe și el era hotărât să meargă mai departe cu clădirea acestuia. Rușii au oferit sprijin financiar, cu condiția de a-și plasa forța de munc necesară construirii barajului.

2.3. Războiul de șase zile (1967)

Îm 1967 Războiul arabo-israelian a marcat eșecul eforturilor administrațiile Eisenhower, Kennedy, Johnson de a preveni conflictul arabo-israelian reînnoit după războiul din 1956 pentru Canalul Suez. Nedorind să se întoarcă la vechile probleme, administrația prezidențială Johnson a solicitat retragerea Israelului din teritoriile ocupate în schimbul acordurilor de pace cu vecinii săi arabi. Aceasta formulă a ramas la baza tuturor eforturilor de menținere a păcii ale SUA în Orientul Mijlociu până în prezent.

Președinția Lyndon Johnson și-a asumat rolul pe care urma să îl aibă Statele Unite în conflictul arabo-israelian. Până la începutul anilor 1960, Statele Unite au aderat la termenii Declarației Tripartite din 1950, în care Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franța și-au luat angajamentul de a preveni agresiunile din statele din Orientul Mijlociu și cursei a înarmărilor regionale. Statele Unite au presat Israelul să se retragă din Peninsula Sinai și Fâșia Gaza după Suez, și a respins cererile israeliene de areme.

Până la momentul în care Johnson a preluat mandatul, când toate acestea, au fost considerate a fi plitici nesustenabile de ctre factrii de decizie din SUA. Vânzările de arme sovietice statelor arabe și, în special Egiptului, amenințau să erodeze superioritatea militară a Israelului. Consilierii lui Johnson s-au îngrijorat de faptul că lipsa unei intervenții din parta Statelor Unite va duce la o pierdere a echilibrului de putere, iar liderii din Israel ar putea lansa un război preventiv sau vor dezvolta arme nucleare.

Inițial, administrația Johnson a încercat să-l convingă pe președintele egiptean Gamal Abdul Nasser și conducera sovietică să lucreze la realizarea unui regim regional de control al armelor, dar niciuna dintre părți nu s-au dovedit receptive. Astfel, în 1965, Johnson a fost de acord să vândă tancuri Israelului, vânzare urmată și de un avion în anul 1966. Motivul din spatele acestor vânzări, a fost că se dorea ca arabii să nu câștige în cursă înarmărilor împotriva lui Israel, astfel ar trebui să contribuie pe termen lung la amortizarea litigiului arabo-israelian.

Cu toate acestea, eforturile SUA de a menține echilibrul regional de putere au fost imediat subminat de gruparea Fatah și alte organizații de gherilă palestiniană, care au început să atace în interiorul Israelului. Administrația Johnson a încercat să intervină la liderii grupării sireine, Fatah pentru a preveni represalii israeliene împotriva Iordaniei, unde au fost lansate cele mai multe raiduri palestiniene. Oficialii americani îngrijorați de faptul că represaliile israeliene ar putea submina Iordania, care a fost de acord să păstreze secret faptul că orașul West Banc avea rol strategic, fiind considerate zonă tampon. În noiembrie 1966, cand israelienii au atacat orașul West Bank, administrația Johnson a votat pentru o rezoluție ONU care condamna Israelul.

În timp ce răspunsul administrației de la Samu a ajutat la prevenirea alte represalii israeliene împotriva Iordaniei, nu a reușit să abordeze problema de bază a atacurilor transfrontaliere palestiniene. Până în primăvara lui 1967, israelienii au ținut piept forțelor siriene, ai căror lideri au cerut ca Egiptul să intervină în numele lor.

Pe 13 mai 1967, oficialii sovietici au informat guvernele siriene și egiptene că Israelul a plasat trupe la granița Siriei. Deși raportul a fost fals, Nasser a trimis un număr mare de soldați egipteni în Sinai oricum. La 16 mai, Egipt a cerut ca Forțele de Urgență ale Națiunilor Unite, care au fost trimise în Peninsula Sinai și Fâșia Gaza din 1957, să se retrage de la frontieră Israelului. Secretarul General Thant a răspuns că îi vor retrage privilegiile lui Nasser, cu scopul de a pune presiunea pe acesta deoarece dorea să închidă Strâmtoarea Tiran pentru transportul maritim israelian. Nasser a rămas neclintit, iar pe 22 mai, după ce UNEF s-a retras, el a anunțat că va închide Strâmtoarea. În 1957, președintele Dwight D. Eisenhower a promis că Statele Unite vor trata închiderea Strâmtorilor ca pe un act de război. Johnson a avut acum trei opțiuni nedorite:

Să renege pe promisiunea lui Eisenhower;

Să accepte un atac israelian asupra Egiptului;

Să comande forțelor americane să redeschidă canalul.

În schimb, președintele a căutat sprijin internațional și Congresului pentru Operațiunea Red Sea Regatta, care a solicitat o coaliție a națiunilor maritime pentru a trimite un forțe armate prin Strâmtoare dacă Egiptul refuză să acorde tuturor națiunilor libera trecere. În același timp, Johnson i-a implorat sovieticii să intervină la Nasser și a cerut reținerea israelianului. Administrația nu a reușit să câștige sprijin intern sau extern pentru „Regatta”, iar între timp, Iordania s-a alăturat coaliției arabe, sporind presiunea pentru o grevă israeliană. Desi Johnson a continuat să fie prudent cu Israel pentru a împiedica o posibilă amenințare armată, însă un număr de consilieri ai președintelui au ajuns la concluzia că interesele Statelor Unite ar putea fi cel mai bine servite de Israel dacă acesta este lăsat în pace.

Între 5 iunie și 10 iunie, Israelul a învins Egiptul, Iordania, Siria și au ocupat Peninsula Sinai, în Fâșia Gaza, Cisiordania, Ierusalimul de Est, și Înălțimile Golan. De la început, Statele Unite a căutat încetarea focului, în scopul de a preveni o înfrângere gravă a arabilor, pentru a nu forța Uniunea Sovietică să intervină.

Oficialii americani au fost, de asemenea, îngrijorați de alienanțele regimurile arabe pro-occidentale, mai ales după ce Egiptul și alte câteva state arabe a acuzat Statele Unite că au sprijinit Israelul și au rupt relațiile diplomatice. Cu toate acestea, după 5 iunie, administrația nu a cerut, de asemenea, o corecție negativă israelienilor care au ocupat teritoriile. Oficialii americani credeau că nu trebuie să forțeze Israelul să se retragă cu excepția cazului în care se restabilea pacea în zonele respective.

Conceptul administrației de americane de „teren-pentru-pace” s-a consolidat în urma războiului. Desigur, Johnson a proclamat și mesajul conform căruia trupele trebuie retrase, dar trebuie să existe, de asemenea, a recunoscut drepturile vieții naționale, progresul în rezolvarea problemei refugiaților, libertatea de trecere maritimă, limitarea cursei înarmărilor și respectul pentru independența politică și integritatea teritorială.

Cu toate acestea, după ce statele arabe au respins Reoluția ONU din America Latină, prin care se solicita retragerea completă în schimbul recunoașterii drepturilor tuturor statelor din zona de a trăi în pace și securitate. Deși alarmați de deciziile israeliene cu privire la preluarea Ierusalimul de Est și la stabilirea așezărilor evreiești în teritoriile ocupate, oficialii americani au crezut că arabii au rămas prea inflexibil pentru a justifica presares Israelui să se retragă.

Administrația Johnson nu a re-intrat în lupta diplomatică până în octombrie, când sovieticii au început lansat zvonul că rezoluția va fi promovată. Știind că Israelul va respinge proiectul sovietic, administrația a încurajat Regatul Unit să intorducă o rezoluție alternativă concepută de ambasadorul ONU, Arthur Goldberg.

Rezoluția Consiliului de Securitate 242, adoptată la 22 noiembrie, a cerut retragerea Israelului din „teritoriile ocupate în recentul conflict” în schimbul „încetării tuturor creanțelor sau stărilor de beligeranță și respectarea și recunoașterea suveranității, integrității teritoriale și independenței politice a fiecărui stat din zonă și dreptul lor de a trăi în pace în siguranță și de a le fi recunoscute limitele granițelor, fără a fi amenițate cu acte de forță. Modul diferit de interpretare al acestei rezoluții, din aprtea israelienilor și arabilor, va rămâne totuși piatra de temelie a tuturor eforturilor ulterioare americane de a rezolva disputa arabo-israeliană.

2.4. Războiul de Yom Kippur (1973)

Yom Kippur sau războiul din octombrie a avut loc în anul 1973 și a fost precipitată de statele arabe din Estul Orientului Mijlociu, în primul rând Egypt și Siria, într-o încercare de a forța Israelul să vină la masa negocierilor. Protejat fiind prin intermediul teritoriillor cucerite în timpul Războiul de Șase Zile din anul 1967, Israelul avea nevoie de puține stimulente pentru a negocia. Atacurile atent coordonate lansate de Egipt și Siria în Sinai și de pe Înălțimile Golan au fost o tactică a arabilor în acest sens.

La 6 octombrie 1973, atacuri simultane au avut lco pe două fronturi și au luat Israel prin surprindere. Ambele atacuri menite să ia înapoi pe teritoriul ocupat de Israel în urma războiului de Șase Zile din 1967. În sfântă zi a anului evreiesc, forțele israeliene au fost capturate, deoarece erau în mare măsură nepregătite și, prin urmare, a avut loc trecerea egiptenilor în Canalul Suez, și atacul sirian, pe de Golan Heights au fost realizate cu succes. În după-amiaza zilei următoare, o brigadă siriană a fost la mai puțin de 10 km de Marea Galileii.

La masa negocierilor s-au adunat lideri precum Sadat și Mubarak, Meir și Sharon, Nixon și Kissinger, Brejnev și Dobyrnin. A fost un război care a adus lumea arabă și evreii în conflict vicios. Un război în care Israel a declanșat aproape tot arsenal nuclear și a stabilit două mega puteri în ceea ce privește armele nucleare. Și un război care în cele din urmă a adus pace. Dar o pace plină de tensiuni delicate, frontiere în litigiu, și o moștenire de vărsare de sânge în continuare. Față de aceste incidente, România a rămas neutral, deși statele comuniste sprijineau politica țărilor arabe, Nicolae Ceaușescu a preferat să încurajeze la pace, dar să nu adopte o atitudine de conflict cu cele două părți.

Un război pe care Israelul nu l-a crezut a fost posibil, după ce a ieșit victorios. Surprins de furia și executarea excelentă a atacului arab, Israel s-a aflat de a pierde un război din cauza lipsei de muniție, avioane și tancuri, însă Statele Unite ale Americii, după multe ezitari, în cele din urmă ales să ajute Israelul, începând un transport aerian imens, fapt ce a dus la mnia statelor arabe și a Uniunii Sovietice. Din fericire pentru Israel, transportul aerian a venit tocmai la timp pentru ca forțele terestre israeliene să-și stabilizeze poziția.

BIBLIOGRAFIE

Assaraf, Robert, Ariel Sharon și bătăliile lui politice, București, Editura Minerva, 2008.

Burakowski, Adam, Dictatura lui Nicolae Ceaușescu. 1965-1989. Geniul Carpaților, Iași, Editura Polirom, 2011.

Buzatu, Gh., Nicolae Ceaușescu. Biografii paralele. Stenograme și cuvântări secrete. Dosare inedite. „Procesul” și execuția, Iași, Editura Tipo Moldova, 2011.

Buzatu, Gh., Cîrstea, Marusia, Europa în balanța forțelor, vol. III, Iași, Editura Tipo Moldova, 2010.

Calafeteanu, Ion, Cornescu-Coren, Alexandru, România și criza din Orientul Mijlociu (1965-1971), București, Editura SEMPRE, 2002.

Calafeteanu, Ion, coordonator, Istoria politicii externe românești în date, București, Editura Enciclopedică, 2003.

Calvocoressi, Peter, Politica mondială după 1945, București, Editura ALLFA, 2000.

Chouraqui, André, Statul Israel, București, Editura Corint, 2001.

Corm, Georges, Europa și Orientul, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1999.

Cornilă, Cristina, De la religie la terorism. Fundamentalismul islamic și sectele creștine versus mediul actual de securitate, București, Editura Anamaral, 2008.

Defarges, Philippe Moreau, Relații internaționale după 1945, Iași, Institutul European, 2001.

Diaconu, Ion, Relațiile internaționale în epocile modernă și contemporană, București, Editura Fundației România de Mâine, 2008.

Duroselle, Jean-Baptiste, Istoria relațiilor internaționale, vol. I, București, Editura Științelor Sociale și Politice, 2006.

Duroselle, Jean-Baptiste, Kaspi, André, Istoria relațiilor internaționale. 1948 – până în zilele noastre, vol. II, București, Editura Științelor Sociale și Politice, 2006.

Eisenberg, Josy, O istorie a evreilor, București, Editura Humanitas, 1993.

Georgescu, Rodica, Georgescu, Mioara, Dosarul problemei palestiniene, București, Editura Politică, 1977.

Gray, Colin S., Războiul, pacea și relațiile internaționale. O introducere în istoria strategică, Iași, Editura Polirom, 2010.

Hazan, Pierre, Războiul de Șase Zile. Victoria compromisă, București, Editura Corint, 2002.

Hârlăoanu, Alfred, Istoria universală a poporului evreu, București, Editura Zarkony Ltd., 1992.

Hobsbawm, Eric, O istorie a secolului XX. Era extremelor. 1914-1991, București, Editura Cartier, 1999.

Hourani, Albert, Istoria popoarelor arabe, Iași, Editura Polirom, 2010.

Ilinca, Dragoș, O istorie zbuciumată a poporului evreu, București, Editura Niculescu, 1999.

Ioanid, Radu, Răscumpărarea evreilor. Istoria acordurilor secrete dintre România și Israel, Iași, Editura Polirom, 2005.

Ionescu, Crăciun, Zile fierbinți în Orient, București, Editura Politică, 1988.

Idem, Corespondent în Orientul Mijlociu, București, Editura Politică, 1981.

Johnson, Paul, O istorie a evreilor, București, Editura Hasefer, 1999.

Idem, O istorie a lumii moderne, 1920-2000, București, Editura Humanitas, 2005.

Judt, Tony, Epoca postbelică. O istorie a Europei de după 1945, Iași, Editura Polirom, 2008.

Klein, Claude, Israel. Statul evreilor, București, Editura ALL, 2003.

Kissinger, Henry, Diplomația, București, Editura ALL, 2001.

Lache, Ștefan, România în relațiile internaționale. 1939-2006, București, Editura Fundației România de Mâine, 2007.

Malița, Mircea, Tablouri din Războiul Rece. Memorii ale unui diplomat român, București, Editura C.H. Beck, 2007. b#%l!^+a?

Massoulié, François, Conflictele din Orientul Mijlociu, București, Editura Bic All, 2003.

Maur, Moșe, Istoria Israelului – din preistorie până după războiul de Yom Kipur, Tel Aviv, 1987.

Mazilu, Dumitru, Dreptul păcii, București, Editura Academiei, 1983.

Meleșcanu, Teodor, Renașterea diplomației românești. 1994-1996, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002.

Motoc, Iulia, Cioculescu, Șerban Filip, coordonatori, Manual de analiză a politicii externe, Iași, Editura Polirom, 2010.

Nistor, Ionuț, Nistor, Paul, coordonatori, Relațiile internaționale. Lumea diplomației. Lumea conflictului, Iași, Editura PIM, 2009.

Opriș, Petre, Sprijinul militar și umanitar acordat de Nicolae Ceaușescu lui Yasser Arafat (1977-1989), în vol. Convergențe istorice și geopolitice, coordonatori Stela Cheptea, Gh. Buzatu, Iași, Casa Editorială Demiurg, 2009.

Osiac, Daniela, România și conflictul din Orientul Mijlociu. 1948-1989, Craiova, Editura Aius, 2011.

Otu, Petre, Presa română despre războiul de șase zile, în vol. Pace și război în spațiul românesc. Secolul al XX-lea, București, Editura Militară, 2010.

Idem, Poziția României față de războiul israeliano-arab din 1973, în vol. Pace și război în spațiul românesc. Secolul al XX-lea, București, Editura Militară, 2010.

Păiușan-Nuică, Cristina, Istoria relațiilor internaționale și a diplomației (1945-2008), București, Editura Fundației România de Mâine, 2008.

Păiușan, Cristina, Ion, Narcis Dorin, Retegan, Mihai, Regimul comunist din România. O cronologie politică (1945-1989), București, Editura Tritonic, 2002.

Păiușan-Nuică, Cristina, Relațiile româno-israeliene: 1948-1978, București, Editura Universitară, 2008.

Preda, Dumitru, Boștinaru, Victor, coordonatori, România-Israel: 50 de ani de relații diplomatice, vol. I (1948-1969), București, Editura Sylvi, 2000.

Popescu, Lucian, Istoria recentă a lumii mondiale, București, Editura Corint, 2010.

Puia, Ilie, Palestina – istorie și actualitate, București, 1992.

Ross, Stewart, Orientul Mijlociu în flăcări, București, Editura Niculescu, 2011.

Roux, Jean-Paul, Un conflict teribil. Istoria războiului dintre islam și creștinătate. 622-2007, București, Editura Artemis, 2007.

Rus, Raluca, Conflictul din Orientul Apropiat în perioada 1948-2000, Iași, Editura Lumen, 2006.

Segev, Tom, 1967. Anul care a transformat Israelul și Orientul Mijlociu, București, Editura Hasefer, 2008.

Turbăceanu, Aurel, Arabii și relațiile româno-arabe, București, Editura Niculescu, 2010.

Vaïse, Maurice,Relații internaționale după 1945, Oradea, EdituraUniversității din Oradea, 2010.

Vlad, Constantin, Diplomația secolului XX, București, Fundația Europeană Titulescu, 2006. b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?