RAȚIONALITATEA SEMNIFICANTĂ ȘI OPERAȚIONALĂ ÎN DISCURSUL POLITIC [302062]
MINISTERUL EDUCAȚIEI AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA
FACULTATEA DE ISTORIE ȘI FILOSOFIE
DEPARTAMENTUL FILOSOFIE ȘI ANTROPOLOGIE
DODON DIANA
RAȚIONALITATEA SEMNIFICANTĂ ȘI OPERAȚIONALĂ ÎN DISCURSUL POLITIC
Domeniul general de studiu- 22 Științe umanistice
Domeniul de formare profesională- 221, Filosofie
Specialitatea – 221.1 Filosofie
Teză de licență
Șef Departament:
___________________[anonimizat]. hab., prof. univ.
Coordonator științific:
___________________ Svetlana Coandă
dr. hab., conf. univ.
Autor:
_________________ Dodon Diana
CHIȘINĂU – 2016
Cuprins
Adnotare(în limba română și engleză) 3
Introducere 4
CAPITOLUL I. DISCURSUL POLITIC CA IPOSTAZIERE A RAȚIONALITĂȚII SEMNIFICANTE 7
1.1. Înțelesuri și conceptualizări a discursului politic 7
1.2. Relația discursului politic cu alte forme discursive ale raționalității semnificante 15
1.3. Manifestări ale raționalității semnificante în discursul politic 20
CAPITOLUL II. DISCURSUL POLITIC CA EXPRESIE A RAȚIONALITĂȚII OPERAȚIONALE 27
2.1. Relația dintre raționalitatea semnificantă și raționalitatea operațională în discursul politic 27
2.2. Moduri de operaționalizare a raționalității semnificante în discursul politic 32
2.3. Strategii de eficientizare a relației dintre raționalitatea semnificantă și raționalitatea operațională în discursul politic(Studiu de caz) 39
Concluzii și recomandări 48
Bibliografie 50
Anexe 52
Adnotare(în limba română și engleză)
Adnotare la teza de licență cu tema
RAȚIONALITATEA SEMNIFICANTĂ ȘI OPERAȚIONALĂ ÎN DISCURSUL POLITIC, a student: [anonimizat], [anonimizat] 2016
Teza cu tema „Raționalitatea semnificantă și operațională în discursul politic” [anonimizat], [anonimizat], bibliografie cu ? titluri, 12 anexe, perfectată pe ? pagini, ? pagini text de bază.
[anonimizat], cum ar fi: discurs, politică, [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], persuasiune, PR(Relații publice), PR Politic.
Scopul și obiectivele tezei. Scopul cercetării constă în faptul că există o [anonimizat] o [anonimizat] o [anonimizat]; iar obiectivele cercetării constituie: explicarea conceptele principale: discurs, [anonimizat], retorică; [anonimizat]; relatarea despre înțelesurile și conceptualizările discursului politic; distingerea dintre relația discursului politic cu alte forme discursive ale raționalității semnificante; determinarea manifestărilor raționalității semnificante a discursului politic; demonstrarea relația dintre raționalitatea semnificantă și raționalitatea operațională în discursul politic; identificarea modurilor de operaționalizare a raționalității semnificante în discursul politic; și propunerea unor strategii de eficientizare a [anonimizat].
Valoarea teoretică și valoarea aplicativă a cercetării rezidă în
Introducere
Actualitatea temei. [anonimizat] s-o cercetez în teza de licență este, după părerea mea, este destul de importantă și actuală, deoarece discursul politic este o componentă esențială a limbajului în epoca contemporană, limbajul devenind principala armă de atac al adversarului politic. Discursul politic este foarte important în campanile electorale, el asigurând, în mare măsură, forța, capacitatea concurențială a actorilor politici. Este important de a cunoaște
structura și regulile convenționale ale discursului politic, limbajele nonverbale, limbajele specializate, diferite vocabulare, pe baza căruia un actor social prezintă interlocutorilor săi o interpretare a unor fapte. Actuală este evaluarea acelor strategii și tehnici ce asigură credibilitatea discursului politic.
Ipoteza: Raționalitatea semnificantă este importantă dar nu mai mult decât raționalitatea operațională care are și ea un rol prim în analiza discursului politic.
Scopul cercetării constă în faptul că există o relație între raționalitatea semnificantă și raționalitatea operațională, relație pe care vreau să o demonstrez prin diferite metode de cercetare, iar această relație dintre ele le apropie anume prin importanța ce o au într-un discurs politic.
Obiectivele:
– Să explic conceptele principale: discurs, discurs politic, elocvență, retorică;
– Să evidențiez obiectivele, compoziția și funcțiile discursului;
– Să relatez despre înțelesurile și conceptualizările discursului politic;
– Să disting relația discursului politic cu alte forme discursive ale raționalității semnificante;
– Să determin manifestări ale raționalității semnificante a discursului politic;
– Să demonstrez relația dintre raționalitatea semnificantă și raționalitatea operațională în discursul politic;
– Să identific moduri de operaționalizare a raționalității semnificante în discursul politic;
– Să propun strategii de eficientizare a relației dintre raționalitatea semnificantă și cea operațională în discursul politic, în baza analizei discursurilor politicianului Vlad Filat.
Suportul teoretico – științific și metodologic al tezei îl constituie un șir de lucrări consacrate discursului politic și raportului lui cu alte forme discursive ale raționalității semnificante: Daniela Roverța-Frumușani. Analiza discursului. Ipoteze și ipostaze. București, 2012; Codoban A, Semn și interpretare, Cluj-Napoca, 2001; Zafiu, R. Limbaj și politică, București, 2007; Sălăvastru C. Critica raționalității discursive. Iași: Polirom, 2001; Mucchielli A. Arta de a comunica: metode, forme și psihologia situațiilor de comunicare. Iași: Polirom, 2005; ș.a.
Metodele de cercetare sunt: metoda analizei și sintezei, interpretarea textului și aprecierea concluziilor, deducția cu referire la importanța teoriilor și ideilor analizate, metoda comparativă.
Structura lucrării: Lucrarea de licență este alcătuită din Introducere, două capitole, fiecare capitol fiind alcătuit din trei subcapitole, Încheiere, Bibliografie și Cuprins.
În primul capitol intitulat Discursul politic ca ipostaziere a raționalității semnificante vom aborda teme precum: Înțelesurile și conceptualizările discursului politic, unde vom defini conceptele de bază: discurs, politică, discurs politic, vom menționa cum se alcătuiește un discurs, vom propune mai multe definiții ale discursului politic și care e diferența discursului politic de alte tipuri de discurs. O altă temă abordată în acest capitol va fi despre Relația discursului politic cu alte forme discursive ale raționalității semnificante unde vom prezenta relația discursului politic cu alte forme discursive: standard, jurnalistic, juridic și administrativ, vom discuta despre limbajul politic, importanța semnelor în limbajul politic, deoarece cum spune Virgil Măgureanu discursul politic reprezintă „limbajul politic într-una din manifestările sale concrete, sub formă de alocuțiuni, rapoarte, apeluri, conferințe de presă etc, cu rol îndeosebi de propagandă și cu efecte specifice în planul mobilizării politice, al expansiunii suportului politic, al orientării potențialilor aderenți într-o anumită direcție”. Iar în ultimul subcapitol vom vorbi despre Manifestările raționalității semnificante în discursul politic adică vom aborda miturile și ideologiile politice prin intermediul diferitor studii ale cercetătorilor fiindcă miturile politice au lăsat o amprentă majoră în mentalitatea noastră, îndeosebi mitul comunist, însă mai multe găsiți în respectivul subcapitol.
Capitolul doi este alcătuit din trei subcapitole, în acest capitol ne propunem să explicăm relația dintre raționalitatea semnificantă și cea operațională în discursul politic, să oferim modalitățile de operaționalizare a raționalității semnificante în discursul politic și să propunem la studiul de caz niște strategii de eficientizare a relației dintre raționalitatea semnificantă și cea operațională în discursul politic. Acest capitol vine deja cu partea practică și anume la studiu de caz – analiza discursului unui actor politic(Vlad Filat), limbajul nonverbal, rolul PR-ului, ș.a.
În primul subcapitol, intitulat Relația dintre raționalitatea semnificantă și raționalitatea operațională în discursul politic vom explica care este relația dintre aceste două raționalități. În linii generale raționalitatea semnificantă ține de ideologii, doctrine, adică parafrazând, ideea discursului politic. Iar raționalitatea operațională ține de transpunerea în act, cu alte cuvinte, modalitățile mai eficiente de punere în act a discursului politic. Autorii la care voi face referire sunt Aurel Codoban, Adrian Miroiu, ș.a. În subcapitolul doi, intitulat Moduri de operaționalizare a raționalității semnificante în discursul politic vom prezenta modurile prin care ideea discursului este transpusă în act, și anume vom evidenția careva tehnici și strategii care sunt folosite de actorii politici pentru a-și atinge scopurile propuse, despre echipa din spatele actorului politic care îl îndrumă și îl ajută prin intermediul diferitor tehnici și strategii să își creeze o imagine. Iar în ultimul subcapitol ne vom axa mai mult pe limbajul nonverbal analizând două discursuri diferite ale politicianului Vlad Filat. Primul discurs va fi „Declarațiile lui Vlad Filat după negocieri din 22 iulie 2015” și al doilea discurs analizat va fi „ultimul său discurs rostit în Parlament la data de 15 octombrie 2015”. Tot aici vom vorbi despre gesturi și importanța lor, ce semnifică comunicarea prin gesturi, ș.a.
Veți vedea că un discurs politic reușit pune în mișcare toate mijloacele pentru a-și atinge scopul. Eșecul în acțiune este eșecul în discurs. Poate că nicăieri practica discursivă și rezultatul ei nu e în așa strânsă legătură ca în discursul politic.
CAPITOLUL I. DISCURSUL POLITIC CA IPOSTAZIERE A RAȚIONALITĂȚII SEMNIFICANTE
Nu ar exista o societate dacă discursul politic ar fi absent, iar cum există atâtea societăți în fiecare din ele e prezent discursul politic. E vizibil astăzi că acest tip de discurs provoacă un mare interes în rândul cercetărilor științifice de către cercetători din domenii diferite. Și e evident că această categorie a discursului politic este una largă ținând cont de semnificația celor doi termeni „discurs” și „politică”, dar relația dintre ei e și ea una semnificativă. În acest capitol vom discuta despre înțelesurile și conceptualizările discursului politic, despre relația discursului politic cu alte forme discursive ale raționalității semnificante și despre manifestările raționalității semnificante în discursul politic.
1.1. Înțelesuri și conceptualizări a discursului politic
Pentru început aș dori să definim termenii principali: Discurs și Politic. Există mai mulți termeni care se întâlnesc atunci când vorbim despre discurs, aceștia sunt:
DISCÚRS, discursuri, s. n. Specie a genului oratoric, constând dintr-o expunere făcută în fața unui auditoriu pe o temă politică, morală etc.; cuvântare.
ORATORÍE s. f. Arta de a compune și de a rosti discursuri; arta de a vorbi în public; elocvență, retorică, oratorism. – Din lat. oratoria. Cf. it. oratoria.
ELOCVÉNȚĂ s. f. Însușirea de a fi elocvent; arta de a vorbi frumos, emoționant, convingător.
RETÓRICĂ, retorici, -ce, s. f. Arta de a vorbi frumos; arta de a convinge un auditoriu prin măiestria argumentației, frumusețea stilului și a limbii etc.; ansamblul regulilor care ajută la însușirea acestei arte.
Acești termeni desemnează discursul, sunt legați unul de altul, formează cea mai mare artă creată de omenire. Aristotel spunea că retorica este tehnica discursurilor și că scopul oricărui discurs este obținerea credibilității, adică oratorul trebuie să fie demn de încrederea publicului. Credibilitatea este cheia acțiunii practice, iar pathosul și credibilitatea sunt elemente necesare ale convingerii. Retorica este și o modalitate de a elabora discursul, o tehnică a expunerii, o practică socială; este arta și știința elaborării discursului în general, având drept funcții persuasiunea, justificarea, demonstrația, deliberarea. Un alt mare filosof, Platon spunea că orice discurs trebuie gândit rațional și totodată să aibă funcții persuasive. Adică orice discurs e alcătuit din:
Preambul(problemă specifică ce urmează a fi discutată).
Expunerea conținutului
Aducerea dovezilor
Înaintarea argumentelor verosimile
Re/Confirmarea unei idei
Orice discurs are careva obiective: Încântarea discursului, seducerea sau emoționarea audienței și convingere/probarea unor dovezi fiindcă de regulă oamenii judecă ceea ce fac alții, cum arată ceilalți și cum spunem ceea ce spunem.
Atunci când îți creezi un discurs trebuie să ții cont de compoziția discursului, adică cele 5 etape:
Invenția(evrica – descoperire) – momentul de bază care ne pune pe gânduri. Treapta de documentare.
Dispoziția- compoziția retorică care se referă la o anumită ordine a discursului. Este etapa organizării discursului, a structurării și a compoziției sale. Este gândită durata, ordinea expunerii, tipul de argumente/dovezi, contraargumente, temeiuri în favoarea discursului nostru. Aceasta la rândul ei este alcătuită din:
Exordiu – sarcina lui este încălzirea publicului. Exordiu poate fi realizat prin zâmbet, gest, expresie introductivă.
Propunere – enunțarea temei. Tema trebuie să intrige, să fie laconică și să nu fie încărcată. Propunerea poate fi simplă și compusă.
Diviziune – planul discursului. Calculăm durata discursului, ordinea expunerii, obiective, ipoteze.
Narațiune – expunerea discursului construit acasă. Esența e intriga. Noi trebuie să intrigăm publicul. Structura: Construim o succesiune temporală a faptelor relatate. Narațiunea are un sfârșit și un început. Narațiunea are exact o finalitate. Avem nevoie ca narațiunea să aibă un personaj, un erou. Narațiunea trebuie să se încheie cu o maximă sau cu o morală. Calitățile narațiunii sunt: claritatea în expunere, întindere mică a narațiunii (narațiunea durează până la 30 min), evitarea cuvintelor de prisos(fiindcă, pentru că, deoarece)(de la 3 la 5 cuvinte în propoziție), suspansul/intriga, verosimilitate(veridic sau nu).
Confirmare – concluzii, idei la care ai ajuns în urma discursului. Ea presupune argumentarea a ceea ce a fost enunțat în narațiune și ea mai presupune tipuri de argumente, dovezi, date statistice, mărturisiri, exemple. Susținerea și repetarea unor idei. Demonstrarea valabilității întregului discurs.
Respingere – aduce contraargumente. Respingerea presupune demonstrația argumentelor contrare și a posibilelor obiecții ce pot fi anticipate din partea publicului. Se evită etichetările.
Perorația – epilog. Încheiere și scopul ei e ultima încercare de a cuceri audiența. Recapitulăm ideile principale, rezumăm întregul nostru discurs, readucem audiența la starea de exordiu, adică o readucem la o stare pozitivă.
Digresiunea – o glumă, o poveste scurtă care relaxează, înveselește, trezește indignare sau înduioșare, poate fi o speculație asupra unei întâmplări sau asupra unei probleme.
Elocuțiunea- maniera de a vocifera, de a expune o anumită informație. Instrumentul e corpul și tonalitatea vocii. Trebuie să seducem, să convingem. Elocința este etapa de înfrumusețare/ornamentare a discursului și vizează stilul artistic, descrierea fluidă a faptelor, figurile retorice. Elocuțiunea este alcătuită din: latino dicere(oratorul posedă bine limba vorbită și cunoaște limbajul audienței, adică oratorul trebuie să vb în aceeași limbă cu a audienței), ornate/ornamentarea(îmbrăcarea ideilor în haine potrivite. Discursul după context trebuie să fie înnobilat cu figuri retorice.), apte(potrivirea după context, improvizarea pe loc), numeroze(ritm, armonie, potrivirea vocii care roastește discursul. Evitarea cacofoniilor, a cuvintelor parazite, utilizarea pauzelor tactice,repetitivitatea.), eleagantia(eleganța disursului).
Memorare – notițe. Tehnici utilizate pentru a expune discursul mai bine.
Acțio/pronunțio – acțiunea pronunțării discursului. Moment final pentru care ne-am pregătit.
Ținând cont de aceste etape discursul tău va fi unul reușit. Ca să prindă la public trebuie să știi și cum să-l rostești, ce tehnici să folosești, strategii, ș.a. Cercetătoarea Mirela Gheorghe în articolul intitulat Elemente de retorică a discursului politic, din revista Acta Universitatis Danubius, Nr.1/2009 o citează pe Daniela Roverta-Frumușani care la rândul său pentru a explica cum îl putem convinge pe celălalt, o citează pe Michel Meyer care distinge mai multe forme „retorice” al căror scop este acela de a persuada auditoriul – manipularea, seducerea, persuadarea etc.- propunând o schemă a diferitelor modalități de a convinge:
Figura 1. Formele persuadării
Deci, pentru a putea persuada auditoriul, în cazul nostru actorul politic – cetățenii, trebuie să se țină cont și de aceste forme ale persuadării. Aceasta este schema completă prin care suntem „mințiți frumos” de către actorii politici. Cercetătoarea Mirela Gheorghe mai adaugă că „În contextul științelor politice, retorica este sursa jocurilor de influență și a căutării unui consens, între politică și retorică existând o strânsă legătură, subliniată, de altfel, de către Aristotel, ce afirmă că retorica presupune „l'aptitude au raisonnement syllogistique, la connaissance spéculative des caractères, celle des vertus, troisièmement des passions, de la nature et des modalités de chacune, des causes et des habitus qui la font naître chez les auditeurs”. Conform acestui raționament, retorica nu ar fi altceva decât „une ramification de la dialectique et de la science morale, qu'il est juste de dénommer politique”, motiv pentru care își pune „le masque de la politique, et ceux qui ont la prétention de la pratiquer font de même, tantôt faute de culture, tantôt par charlatanisme, tantôt encore pour d'autres raisons humaines."
Termenul politic/ă are diferite definiții și semnificații, e interpretat diferit de diferiți cercetători. Cercetătorul Adrian Miroiu în lucrarea Fundamentele politicii: preferințe și alegeri colective ne spune că politica are de a face cu guvernarea unui stat, cu acele activități car urmăresc obținerea puterii și care permit realizarea obțiunilor dorite prin intermediul statului. Lucru cu care sunt de acord, prin intermediul statului actorii politici își îndeplinesc diferite scopuri. Politica e alcătuită din actorii politici, care își ating scopul printr-o anumită dibăcie sau șiretenie cum menționează Miroiu, adăugând că astfel politica vizează în primul rând sfera relațiilor noastre cu alții.
Politica poate semnifica și orientarea, activitatea și acțiunea unui partid (sau a unor grupări), exercitată în domeniul guvernării problemelor interne sau externe. Sub acest sens, ea poate fi asimilată ideologiei partidului. Două definiții frecvent utilizate în științele politice aparțin lui Harold D. Lasswell – „Cine ia, ce, când și cum" (1936) – și David Easton – „Atribuirea imperativă de valori pentru o societate” (1950). Însă pentru o altfel de înțelegere a politicului vom trage o privire la geneza acestuia și anume la ipoteza marxistă care spune că activitatea politică s-a născut pe o anumită treaptă de evoluție a colectivității umane în condițiile în care produsul muncii colective depășea necesarul de consum și exista posibilitatea acumulării unor bunuri în interes privat. Această stare de lucruri diferită de starea anterioară a dat naștere la opoziție a unor membri ai colectivității, născându-se lupta dintre cei ce posedă și cei ce nu posedă. Miza fiind bunurile acumulate, existau două posibilități: fie repartiția se făcea just, fie se iniția lupta pentru menținerea stării create de această diferență. Odată intrată în logica luptei colectivitatea se scindează fiecare parte dorind a instaura raporturi favorabile sieși prin intermediul forței ce începe să se structureze ierarhic ca grup armat, dând naștere germenului statului. Odată apărut elementul statal, cei mai inteligenți dispuneau de instrumentul social ce garanta regulile de comportament a subgrupurilor și indivizilor componenți ai comunității, în conformitate cu scopurile proprii. Ulterior, întreaga activitate politică s-a desfășurat în jurul instrumentului puterii, adică a statului, ca acaparare a aparatului statal, ca subordonare și menținere în subordine a sistemului statal.
O altă interpretare a politicii vine din domeniul filosofiei politice care se ocupă cu studiul statului, guvernului, politicii, proprietății, dreptului și aplicarea codului legal prin coerciția autorității: ce sunt ele, de ce societatea are nevoie de ele, ce legitimează un guvern, ce drepturi și libertăți ar trebui acesta să protejeze și de ce, ce formă ar trebui să ia și de ce, ce este legea, și ce datorii au cetățenii față de un guvern legitim (în cazul în care este legitim), și când poate fi răsturnat în mod legitim. Cercetătorul Adrian Miroiu în lucrarea Introducere în filosofia politică spune că filosofia politică ar fi o „modalitate specifică de a studia fenomenele politice: cea care, pe de o parte, are în vedere concepte, idei sau fenomene generale, iar pe de altă parte se concentrează asupra întemeierii și justificării acțiunilor și instituțiilor politice. Filosofia politică are doua caracteristici definitorii. Prima se concentrează asupra caracteristicilor foarte generale ale procesului politic.[…] O a doua caracteristică definitorie a filosofiei politice constă în faptul că ea este într-o măsură semnificativă o abordare normativă a politicului.” Adică o analiză filosofică a politicului ia în calcul în primul rând valorile politice, cum ar trebui să se comporte actorii politici și nu cum se comportă ei de facto. T. D Weldon în Vocabulary of Politics, este de părere că filosofia politică trebuie să-și reducă ambițiile la clasificarea conceptelor politice, renunțând la orice preocupare normativă, întrucât axiomele din care s-ar putea infera norme de comportament politic sunt atât de vagi încât nu se pot deduce din ele recomandări concrete. Această părere referindu-se perioadei de după celui de-al II-lea război mondial însă aș spune eu că sunt actuale și până astăzi.
Odată ce am luat cunoștință cu semnificația celor doi termeni putem vorbi deja despre semnificația termenului Discurs politic. Discursul politic este o componentă esențială a limbajului începutului secolului XXI-lea, ceea ce a provocat un interes deosebit printre cercetătorii științifici. Democratizarea înregistrată în majoritatea statelor europene în ultimul deceniu a făcut ca limbajul să devină principala armă de atac al adversarului politic. Această armă e aruncată în campania electorală prin intermediul discursului electoral pe care îl are unde actorul politic poate genera evenimente. Odată ce discursul electoral este lansat în câmpul concurențial al campaniei, el se află într-o continuă mișcare de reorganizare și negociere conform unor reguli convenționale care includ careva părți alocate participanților protagoniști: alți candidați, mass-media, cei care comentează evenimentul, electoratul, ș.a. Orice discurs înainte de a fi prezentat publicului este cizelat și bine construit, având în spate o echipă întreagă de specialiști. Analizând și interpretând câteva articole și cercetări referitoare la discursul politic am sesizat că fiecare autor al propriului articol sau cercetare vorbește despre discursul politic transpunând informația acumulată prin propria concepție, lucru care nu îl condamn, ci îl validez. Faptul cum văd alții discursul politic mi-a părut destul de interesant de interpretat motiv pentru care asta și voi face în continuare.
Discursul este un mod de utilizare a limbii și a limbajelor: limbaje nonverbale, limbaje specializate, diferite vocabulare, pe baza căruia un actor social prezintă interlocutorilor săi o interpretare a unor fapte. În măsura în care, utilizând o limba și anumite limbaje, producem efecte asupra unor fapte, efecte asupra interlocutorilor noștri direcți și indirecți. Orice act de comunicare are o dimensiune discursivă. Când se elaborează un discurs, se pune în mișcare anumite fapte și în același timp se caracterizează faptele respective; i se atribuie respondentului și interlocutorilor o poziție în funcție de situația în care se află respondentul, indicând cât de mult se implică în actul de comunicare și cât de importantă este pentru el situația în care comunică. Un discurs este politic atunci când prețuiește situații de interes public. Ceea ce face discursul politic diferit de alte tipuri de discurs este convenționalitatea sa: oricât de originală ar fi supoziția care declanșează acest discurs, este imediat normalizată printr-un comentariu adecvat rangului instituției sau partidului politic și a celui care reprezintă instituția sau partidul politic. Orice discurs politic funcționează pe baza unor argumente convenționale care justifică, pe de o parte rolul instituției și, pe de alta parte, imaginea publică a celui care reprezintă instituția, imaginea însemnând foarte mult pentru instituția sau partidul dat. În al doilea rând, un discurs este politic atunci când se autoevaluează ca fiind „adevărat” și „corect”. Și poate cel mai important într-un discurs politic este argumentarea, fără de care discursul politic nu ar mai putea fi numit un discurs. Discursul politic în comparație cu alte tipuri de discurs ar fi cel care comunică varianta „corectă” a unor fapte, precum și implicarea maximă a autorului în ceea ce privește veridicitatea conținutului. Lucru cu care sunt de acord, dacă un discurs politic se autoevaluează ca fiind „corect” și „adevărat”, atunci faptul că se consideră a comunica varianta corectă a unor fapte e tot propria evaluare și nu evaluarea de către ceilalți. Cum se dovedește că cele spuse sunt veridice, prin intermediul autorului discursului? Dacă da, ar fi ca și cuvântul meu contra cuvântului tău. Faptul că materialul discursului politic provine din faptul că actorul politic activează, în funcție de situația de comunicare, anumite strategii de credibilitate menite a comunica adevărul – e corect, deoarece în spatele actorului politic stă o echipă întreagă de PR care îl pregătește, îl instruiește ca discursul său să pară a fi adevărat. O întrebare care apasă gândurile oricărui cercetător sau cetățean de rând ar fi următoarea: De ce opinia publică critică sau condamnă minciuna politică, iar actorii politici continuă promisiunile adesea fără acoperire? Un răspuns ar fi acela că probabil pentru că politicianul are nevoie nu doar să afirme adevăruri, ci și să fie perceput de către electorat ca fiind persoana care spune adevărul atât în situația dată, cât și adevărul în general, indiferent de situație. Ei sunt prea preocupați să-și construiască credibilitatea, de aceea promit prea mult sau spun cu prea mare ușurință ceea ce vor oamenii să audă. Pe de alta parte, regimul mediatic în care acționează actorii politici, contribuie la dezvoltarea unor tehnici de credibilitate din ce în ce mai sofisticate. Astfel, dacă într-o primă etapă discursul politic se întemeia pe “adevăr” pe baza de criterii ideologice, în epoca mediatizării, politicienii beneficiază de un întreg dispozitiv tehnologic și șcenic care produce “imagini adevărate”.
Cercetătoarea Daniela Roverța-Frumușani în lucrarea sa Analiza discursului. Ipoteze și ipostaze menționa că comunicarea politică a devenit un câmp de studiu interdisciplinar, împărțit de semiologi, antropologi, lingviști, consilieri de imagine și comunicare, analiști politici care își propun să realizeze, gestioneze și distribuie „realitatea politică”, „jocul politic”.
Potrivit lui Dominique Wolton comunicarea politică se află la intersecția spațiului politic cu cel public și comunicațional. Laura-Elena Bejinariu în lucrarea sa de licență intitulată Analiza discursului mediatic. Ironia „ochilor în 3,14” din Dilema Veche, într-un subcapitol vorbește despre discursul politic și spunea că politica nu se poate defini ca un ansamblu de sectoare izolate, căci în orice moment o problemă socială poate deveni una politică. Activitatea politică pune în prim plan conceptul de comunicare, deoarece orice problemă poate să-și găsească soluționarea în urma unor discuții care propun modalități de rezolvare sau tehnici și tactici de negociere. Lucru care este adevărat, prin comunicare poți rezolva multe probleme, însă nu orice iese pe gură este și îndeplinit, concretizat prin fapte. Tot ea spune că astăzi numeroși politicieni par a prefera să „ia decizii la televizor”, adică între decizia politică și momentul în care acesta a fost mediatizată se scurge un interval foarte scurt de timp. Instituțiile media concurează pentru a fi primele care dau informația politică, deoarece aceasta este în strînsă legătură cu sfera socială. Apoi, presiunea mediei asupra vieții politice influențează „agenda” politicienilor care vor trebui să aibă pregătit un discurs seducător, convingător, ușor de înțeles și de reținut pentru jurnaliști și electoratul lor. Evident că mass media concurează mai ales în societatea noastră unde orice instituție media aparține actorilor politici care se întrec între ei cu fel de fel de discursuri manipulatoare și veridice. Fiecare instituție plasează informația în favoarea acelui lider politic pe care îl susține.
Aș vrea să închei acest subcapitol cu un citat care pe mine mă motivează și sper să motiveze și pe alții: „Ce trebuie să facă un discurs? Dacă el își propune să-i convingă pe toți, el e cu siguranță ratat. Dacă își va propune să fie cea mai frumoasă încercare lingvistică rostită vreodată, el va fi lamentabil ca și eficiență. Iar dacă nu-și propune nimic, este chiar posibil să iasă bine.” (apud O. Henry).
1.2. Relația discursului politic cu alte forme discursive ale raționalității semnificante
Discursul politic reprezintă „limbajul politic într-una din manifestările sale concrete, sub formă de alocuțiuni, rapoarte, apeluri, conferințe de presă etc, cu rol îndeosebi de propagandă și cu efecte specifice în planul mobilizării politice, al expansiunii suportului politic, al orientării potențialilor aderenți într-o anumită direcție”. Adică limbajul politic se manifestă prin intermediul limbii pe care o vorbești sau o scrii. „Indiferent de regimul politic în contextul căruia este utilizată, limba este forma cea mai reprezentativă a raporturilor de putere și, în egală măsură, instrumentul ideal de control și de influențare a opiniei, limbajul politic având, în consecință, un rol determinant în reflectarea manifestărilor puterii politice și a valorilor promovate de către aceasta. Cuvintele, expresiile, și metaforele ce compun limbajul politic sunt, astfel, investite cu semnificații care impun receptorilor o modalitate specifică de a gândi și de a judeca atât manifestarea unei anumite conduite politice, cât și situațiile ce derivă din aceasta.” Însă țin să menționez că orice tip de discurs are propriul limbaj fiindcă „limbajul este un fenomen social determinat și care determină, la rândul său, celelalte fenomene. Limbajul reprezintă cel mai utilizat canal de comunicare socială; limbajul creează o imagine a lumii. Noi ne construim frazele și gândurile cu cărămizile limbajului, așa cum arhitectul construiește o casă. Limbajul este opera comună și continuă a tuturor membrilor corpului social.” Fiecare își creează opera după propriile capacități, alții mai repede, unii mai greu, mai încet, însă fiecare își construiește propriul limbaj fiindcă cum remarcă și doamna Eugenia Bogatu „Limbajul poate fi considerat ca formă fundamentală a activității noastre cognitive. Într-adevăr, experiența noastră în ceea ce privește realitatea se elaborează prin mijlocirea activităților raționale de a cunoaște și a discerne, iar acestea se manifestă în semnele lingvistice cu ajutorul cărora prin semnificațiile lor ne referim la realitatea extralingvistică ca la ceva știut.”
Semnele sunt cele care ne organizează nu doar cunoașterea noastră asupra realității, comunicarea, ci și existența în sine, pentru că suntem înconjurați de semne. Existență, cunoaștere, comunicare – acești termeni reprezintă trilema lui Gorgias, sofist grec, care a schematizat întreaga istorie a filosofiei occidentale în felul următor: mai întâi, nu există nimic; apoi, chiar dacă ar exista, nu putem cunoaște; în fine, chiar dacă putem cunoaște, nu putem comunica. Intenția lui era de a nega realitatea, însă astăzi această trilemă este văzută altfel peste această intenție de negare, ba dimpotrivă anticipează succesiunea marilor tematizări din istoria filosofiei „căci, în istoria ei, filosofia occidentală s-a comportat de parcă prin problematica ei ar fi încercat, rând pe rând, să
răspundă adversativ alternativelor trilemei: ba există ceva, ba putem cunoaște, ba putem comunica.”Putem comunica însă singura realitate este semnul fiindcă ceea ce este real poate fi cunoscut iar ceea ce nu cunoaștem nu poate fi real. Deci, „prima tematizare filosofică, cea a existenței, susținea că în această lume a schimbărilor, a inconsistenței, există ceva real, ceva consistent și persistent, succesorul, de fapt și de drept, al sacrului, absolutul, temeiul, principiul.
Cea de a doua tematizare, cea a cunoașterii, reducea realul la ceea ce este cunoscut conform formulei: a fi înseamnă a fi cunoscut. Sensul celei de-a treia tematizări, a comunicării, reduce realul la ceea ce poate fi comunicat sau semnificat, sau la limbaj: nu există decât ceea ce este exprimat, comunicat, semnificat.” Ceea ce comunici te reprezintă în totalitate fiindcă ceea ce spui devine real dându-i o semnificație. De aceea în cazul limbajului politic, actorul trebuie să gândească bine ceea ce va comunica, cum utilizează cuvântul pentru a transmite un mesaj. Limbajul politic îndeplinește numeroase funcții, printre care cea de informare și cea cognitivă, la care se adaugă atât funcția de stimulare și de persuasiune, precum și cea de participare a actorilor sociali la viața politică. Mai mult decât atât, în situații de criză, limbajul politic are rolul de a calma, de a liniști și de a destinde „conduitele marcate de panică și de confuzie, ca urmare a acțiunilor contradictorii ale stimulenților sociali.” Aceste funcții pentru a se putea manifesta depind atât de conținutul cât si de forma, claritatea, concizia, logica și coerența mesajului. „Scopul principal al limbajului politic este acela de a determina adeziunea la programul politic al unui partid, la sensul organizării societății, conform sistemului de valori promovate de către acesta. Limbajul și strategiile semantice și politice sunt astfel interdependente, oferindu-i manipulării politice terenul de joc de care are nevoie.” Cercetătoarea Rodica Zafiu în cursul său de Analiza discursului politic, Curs1. Limbajul politic – caracterizare generală. Tipologia discursului politic(16 octombrie 2013) menționează că „limbajul politic nu are, din perspectiva stilisticii funcționale, o individualitate clar marcată: se identifică în bună măsură cu limbajul standard, seamănă foarte mult cu limbajul jurnalistic – care îl preia, dar îl și influențează –, utilizează un inventar de termeni specifici, dar nu o terminologie riguroasă, interferează cu limbajul juridic (mai ales în activitatea parlamentară) și cu cel administrativ (în guvernare, în administrație).
Cercetătorul Lucian T. Chișu în sinteza de curs intitulată Limbajul jurnalismului contemporan referitor la limbajul standard menționează că este o consecință a modernizării exprimării literare în urma contribuției pe care și-o aduc scrierile literare, lucrările științifice precum și documentele elaborate în sectoarele de activitate reprezentând instituțiile statului: administrație, justiție, armată, etc. Unificarea se manifestă prin asumarea colectivă a unui sistem de reguli generale, dar și printr-o echilibrată acceptare a fenomenelor mai importante care guvernează limbajul în act, un exemplu edificator constituindu-l pătrunderea neologismelor în limbaj. Într-un alt suport de curs destinatarul căruia nu e specificat e menționat faptul că „Pentru unii cercetători, limbajul standard se identifică cu limba literară. De fapt, varietățile stilistice actuale ale limbii literare au ca bază limbajul standard, dar ies în afara lui prin terminologiile de specialitate și prin formalizare (limbajele tehnico-științifice), prin includerea unor elemente arhaice sau dialectale, prin coduri specifice și prin inovații lexicale, sintactice, retorice (limbajele literaturii), prin acceptarea unui număr mare de mărci ale oralității familiare și chiar argotice (limbajele din mass-media).” Deci limbajul standard se identifică cu limbajul literar cu limba scrisă, dar este și limba folosită în comunicarea orală în situații formale și semi-formale de vorbitorii instruiți.
Limbajul jurnalistic are stilul său aparte și a apărut ca varianta a stilurilor funcționale alături de stilurile: juridico-administrativ, beletristic și științific. Cercetătorul Chișu Lucian vorbește în lucrarea sa despre genurile jurnalistice pe care le caracterizează în parte, eu doar o să le enumăr pentru a avea o idee a genurilor limbajului jurnalistic. „Limbajul jurnalistic își centrează informația pe direcția următoarelor formate sau genuri jurnalistice, care îi influențează semnificativ turnura mesajului: știrea, știrea dezvoltată, grupajul de știri, editorialul, articolul de ziar sau revistă, interviul, reportajul, cronica, masă rotundă, talk-show-ul, etc.”
Cercetătoarea Luminița Roșca în lucrarea Producția textului jurnalistic spune că limbajul jurnalistic reprezintă o modalitate specifică de selecție și asamblare a faptelor de limbă, ca o consecință a rigorilor impuse de o situație de comunicare. Această situație fiind generată de un cadru instituțional și de un grup socio-profesional determinate, al căror scop este realizarea unei comunicări eficiente cu segmente bine marcate ale societății. Cercetătoarea menționează care sunt condițiile de manifestare a limbajului jurnalistic, și anume: transmiterea unor mesaje scrise sau orale; – de către un jurnalist; -unui receptor; – în contextul unei instituții mass-media. Deci, structura limbajului jurnalistic e condiționată de către cititor și de contextul în care are loc comunicarea, relația jurnalist-receptor instituind un cod specific presei.
Ce ține de limbajul juridic și administrativ cercetătoare Zafiu Rodica-Ileana în cursul său de Stilistică ne propune funcțiile dominante ale limbajului juridic și administrativ într-o situație de comunicare prototipică:
– funcția conativă sau persuasivă care se orientează către receptor (+ cea referențială sau informativă orientată către referentul mesajului și metalingvistică care transmite informații despre un anumit cod)
– limbaj instituțional, care are capacitatea de a schimba realitatea socială
– emițător: o instanță impersonală, obiectivă, anonimă
– receptor: cel mai larg cu putință (nimănui nu-i este permis să ignore legea)
tensiune între nevoia de precizie și nevoia de accesibilitate
tensiune între abstract și concret (generalizare versus enumerarea tuturor situațiilor posibile)
– limbaj conservator care permite puține inovații.
Acestea fiind spuse este greu de definit printr-o listă de trăsături pur lingvistice (lexicale și morfosintactice), limbajul politic este totuși ușor de identificat prin raportare la domeniul de utilizare și la situația de comunicare, care determină asocierea unui vocabular specific cu o serie de strategii discursive.” Fiecare tip de limbaj are un vocabular specific. Sunt de acord cu faptul că limbajul politic se aseamănă cu limbajul standard, jurnalistic, că interferează cu cel juridic și cel administrativ însă nu doar acestea. Cum mai menționa doamna Zafiu, „limbajul politic prototipic este cel al discursurilor publice și al dezbaterilor parlamentare; discursul campaniilor electorale se apropie de cel publicitar; există discurs politic publicistic, dar și un limbaj al științelor politice. În studiile consacrate comunicării politice, discursul politic este clasificat în funcție de rolurile politice ale protagoniștilor și de situația de comunicare: se vorbește, de exemplu, de comunicarea prezidențială, guvernamentală, de partid, de comunicarea politică locală, internațională, electorală. Diferențele dintre aceste tipuri de comunicare țin mai ales de inventarul de teme și strategii specifice, fără a presupune obligatoriu diferențe de limbaj. Sunt importante și stilurile personale ale politicienilor: concis sau prolix, rațional sau emoțional, precis sau vag, simplu sau pretențios, arhaizant sau modern, tensionat sau monoton etc.”
Discursul politic are foarte mari tangențe cu discursul electoral care constituie principala modalitate prin care actorul politic poate genera evenimente într-o campanie electorală. Discursul politic este și electoral în momentul când este generat de un eveniment convențional ca spre exemplu campania electorală și este fondat pe baza unor convenții de interacțiune și comunicare specifice. Campanile electorale atribuie actorilor politici diverse roluri discursive înainte chiar ca aceștia să se lanseze în competiție. Așadar, fiecare actor politic acționează concomitent în calitate de:
candidat care deține puterea politica în timpul campaniei versus candidat situat în opoziție
contracandidat
politician care dispune deja de o imagine publică alimentată de un trecut politic și de o memorie colectivă.
Participând la această interacțiune relativ pre-stabilită, candidatul își poate construi în mod legitim o identitate în condiții de publicitate.
O altă tangență a discursului politic este cu cel publicitar distincție analizată de Adriana-Maria Robu în Discursul electoral ca tip de discurs publicitar unde menționează că „spațiul de anihilare a limitelor dintre discursul publicitar și discursul politic este reprezentat de caracterul electoral al celui din urmă, încât, în formularea Cameliei Cmeciu, pe urmele unor reputați exegeți ai domeniului, discursul politic este un „discurs (publicitar) politic electoral”, având ca punct final persuasiunea. Orice discurs politic, asemenea discursului publicitar, transmite către public un mesaj care nu are ca scop informarea, ci influențarea. Ca și în cazul discursului publicitar, în cel politic electoral se intenționează convingerea publicului spre a acționa, ca urmare a manipulării prin seducție de ordin discursiv.” De aceea discursul politic electoral la fel ca cel publicitar utilizează o serie de procedee ca „falsificarea intenționată a lucrurilor” sau „insinuarea”, care îl plasează pe destinatar fie în imposibilitatea de a verifica validitatea mesajului politic, fie de a-i da o interpretare inocentă.
1.3. Manifestări ale raționalității semnificante în discursul politic
În acest subcapitol vom discuta despre ideologii și mitologii politice, fiindcă nu e politică dacă nu există mituri politice. Vom explica aceste concepte făcând referire la studiile diferitor cercetători. E de la sine înțeles că politica se vrea a fi „corectă” și „adevărată” acționând în conformitate cu propriile dorințe și idei. Și de-a lungul istoriei politicii s-au creat, au apărut diferite mituri despre politică care astăzi sunt folosite cu deferite scopuri, pentru a legitima careva acțiuni sau într-un scop explicativ. Cercetătorul Lucian Boia în lucrarea Mitologia științifică a comunismului vorbește despre o mitologie a raționalității care e ca o gură de aer după mitologia comunistă și care are două trăsături caracteristice: „explicarea completă a lumii și în același timp reamenajarea sa potrivit propriilor gusturi”. Această concepție a sa e bazată pe faptul că în domeniul culturii are loc o evoluție iar această evoluție „conduce spre raționalismul epocii Luminilor”. „În momentul când s-a decis că universul, istoria, societatea, omul însuși nu se pot cunoaște și explica” a apărut mitologia raționalistă pentru a oferi răspunsuri, explicații. Astfel „lumea apărea ca un mecanism ale cărui piese funcționau potrivit unor legi simple și implacabile. Legi care așteptau să fie descriptate de Rațiune și folosite spre marele profit al omenirii”.Putem spune că în societatea noastră mitologia raționalistă e folosită spre marele profit al politicului și mai puțin al oamenilor. De aceea foarte bine spune Lucian Boia că mitologia comunistă nu a fost „un accident, nici o revelație neașteptată, providențială sau catastrofală, ci împlinirea unei îndelungate căutări, a unei aspirații profunde.” De aici vine și explicația faptului că mitologia comunistă a avut un potențial imens de seducție și o influență asupra intelectualilor care erau porniți să asalteze lumea. Mitologia comunistă se adresează unor oameni convinși dinainte. Acea epocă ne prezintă o îmbinare de mituri, iar Lucian Boia ni le numește pe cele mai evidente și anume:
Mitul rațiunii (despre care am menționat și mai sus) – potrivit căruia Rațiunea are întotdeauna dreptate, ceea ce este logig fiind și adevărat.
Mitul Științei – potrivit căruia știința are dubla vocație de a oferi o explicație completă și definitivă a lumii și de a modifica lumea.
Mitul Unității – potrivit văruia Universul, natura, societatea, omul se integrează într-un Tot coerent și guvernat de legi riguroase.
Mitul determinismului – potrivit căruia o înlănțuire perfectă de cauze și efecte ar conduce destinele lumii.
Mitul legilor istorice – care e în strânsă legătură cu mitul determinismului și potrivit căruia ar exista un mecanism al istoriei, manifestat prin legi, care pot fi cunoscute și utilizate în folosul oamenilor.
Mitul previziunii științifice – potrivit căruia Știința și Rațiunea, mizând pe stăpânirea legilor științifice, pot să prevadă realități care se refuză observației sau experimentului, precum cele situate în viitor departe în spațiu. De menționat e că societatea comunistă decurge din acest principiu mitologic.
Mitul Progresului – e susținut prin mitul Evoluției, potrivit cărora ar exista un sens ascendent în istoria Universului, a vieții și a omenirii.
Mitul transformării lumii – potrivit căruia omul va recrea lumea, atât natura cât și societatea, potrivit unui plan științific și rațional.
Mitul lumii noi – potrivit căruia lumea de mâine, creată de om, va fi esențial diferită de epocile precedente ale istoriei.
Mitul omului nou – potrivit căruia lumea nouă va fi populată de oameni noi.
Însă după Boia cel mai activ și puternic mit, peste cele enumerate, este mitul milenarist care e un arhetip durabil al imaginarului, atât în varianta religioasă, cât și în versiunile sale secularizate mesajul căruia preconiza un „viitor radios” în secolul al XIX-lea. Tradiția milenaristă a fost sursa principală și sursa reală a comunismului „științific”, considerându-se că „lumea tehnologică de mâine nu poate fi decât o lume comunistă. Nu există o altă posibilitate de „a organiza științific omenirea”.” Cu toate acestea, lumea nouă despre care este vorba în mitul omului nou, presupune fabricarea unui om nou care se dovedește a fi revoluționarul și care are misiunea de a construi o societate nouă. Acest lucru este forțat printr-o metodologie științifică adecvată care a dus la o antiteză a omului vechi. „Metamorfoza pretindea în primul rând extirparea individualismului care potrivit psihologiei comuniste nu este inerent individualității, constituind doar manifestarea unei stări conflictuale între individ și societate. Un om lipsit de individualism dispunea de o personalitate mai puternică și mai bogată decât „omul vechi”.” Însă mă întreb la ce bun crearea unei personalități puternice și bogate fără individualism? Ba din contra, am spune, individualismul întărește personalitatea, o cultivă și o îmbogățește. Lucian Boia mai menționează în lucrarea de față că potențialul individual putea fi împlinit numai în colectiv și prin colectivitate. Mitologia comunistă a sistemizat fiecare element al noii lumi. Lipsa individualismului unui individ dar cu o personalitate puternică rămâne a fi ca o operație practicată fără anestezie, asupra societății în ansamblul ei. Un lucru de menționat este că această societate nouă „privilegia și absolutiza munca care în societatea nouă a comunismului era o activitate liberă în beneficiul tuturor. Acest lucru motiva și schimba atitudinea muncitorului despre muncă. Dintr-o activitate penibilă, munca devenea o necesitate morală și, chiar mai mult, o a doua natură.” Însă consider că aceasta se datorează nu modificării care era considerată a fi una benefică omului, ci mai degrabă a fricii de a nu continua a fi sclavi, șerbi sau proletari care erau obligați să muncească pentru alții sau pentru a-și plăti datoriile. Concluzia autorului despre întreaga mitologie comunistă este că „impactul ei s-a transpus printr-o completă restructurare socială și economică, a cărei singură logică a fost cea a imaginarului. Iar ca rezultat al acestora a reeșit o economie colectivizată și o societate atomizată, funcționând doar mulțumită constrângerii exercitată de puterea politică.” De aceea comunismul a fost o capcană a istoriei iar ca orice capcană este mai ușor să întri decât să ieși cum mai menționează autorul. Într-adevăr comunismul e o capcană în care au căzut oamenii și din care au ieșit cu greu însă în locul rănilor au rămas semne care nu se vindecă lăsând o amprentă pronunțată în mentalitatea fiecăruia.
Un alt cercetător Raoul Girardet în lucrarea Mituri și mitologii politice identifică patru mituri fundamentale “de care orice discurs politic, din orice zonă geografică și istorică poate dispune, pentru că există o mare capacitate mobilizatoare a mitului, născut dintr-o realitate politică fracturală: produs al realității sociale și producător de realitate socială”. Aceste mituri sunt:
Mitul conspirației – Mitologia complotului are în centrul ei imaginea înspăimântătoare a Organizației. Însușirea ei de căpetenie e secretul. Complicii sunt legați prin jurământul tăcerii și o pedeapsă cumplită îi va lovi dacă vor trăda. De exemplu: după mai multe săptămâni de criză politică cauzată de refuzul lui Anatolie Șalaru de a demisiona din funcția de ministru al Apărării, o parte a presei a explicat toată această stare prin faptul că Șalaru era mason. Oricare ar fi natura și motivația aparentă a conspirației – complotul iezuit sau masonic, complotul vânzărilor de arme sau al savanților lumii – pentru cei ce o conduc ea înseamnă satisfacerea unei nepotolite voințe de putere, împlinirea acelui vis al unificării lumii sub aceeași autoritate deplină. Oricare ar fi denumirea, natura sau motivația conspirației ea se înscrie într-un climat psihologic și social de nesiguranță, frică, angoasă. O specialitate incontestabilă și aproape exclusivă a discursului politic specific crizelor de orice natură este diversiunea. Mecanismul este ușor de redat, însă punerea ei în aplicare presupune antrenarea multor factori. Se construiește un discurs amplu, agresiv, incriminant la adresa cuiva; acest discurs (aparținând de regulă nu-se-știe-cui) este preluat și amplificat de mai toată mass-media, născându-se curente pro sau contra. Mitul Complotului este deocamdată cel mai prezent în discursul politic.
Mitul salvatorului – Accentul se pune pe mediocritatea personajului și a destinului său – este mediocru prin locul natal, prin mediul social căruia îi aparține, mediocru prin viața sa particulară consideră R. Girardet. Iar politicianul francez R.G. Schwartzenberg afirmă că în cazul acesta “simplitatea nu mai este doar deliberată, ea devine ostentativă”. Mulțimile sunt astfel motivate, obligate chiar să se identifice cu el. Mecanismul de identificare a unui destin individual cu destinul colectiv este principiul care tronează discursul politic al Salvatorului. El are autoritate, Max Weber identifică trei tipuri de autoritate și de legitimitate. Autoritatea tradițională se bazează pe uzanță și obicei, ca acea a seniorului sau a monarhului ereditar. Autoritatea legal-rațională, bazată pe instituții, pe un statut, este cea a guvernatorului într-un stat modern. Nu ne supunem persoanei ci funcției cu care Constituția l-a investit. În fine, există autoritatea charismatică a Salvatorului, a Profetului și chiar a Demagogului. Există un timp al așteptării și al chemării – un timp în care se formează și se răspândește imaginea unui Salvator – apoi un timp al prezenței Salvatorului, ca în final timpul amintirii, în care figura sa, proiectată în trecut se va modifica în conformitate cu “capriciile” memoriei, cu mecanismele sale selective, cu refulările și exagerările sale. Poate părea paradoxal, dar mulți dictatori, extremiști politici, prin întreținerea bine gândită a cultului personalității au luat înfățișarea Salvatorului. La noi, mitul Salvatorului a fost concretizat în așteptarea americanilor, cel puțin până în anii `56. După 1960 a căpătat o alură ironică, de contra mit. Traumele acestei mitologii supraviețuiesc și azi, în supraevaluarea ori subevaluarea Occidentului, suprapus pe un alt mit zonal, născut odată cu statele moderne: cel al sincronizării europene. Salvatorul poate lua și imaginea Protectorului: el are misiunea să calmeze lucrurile, să se instaleze încrederea, să înfrângă amenințările răului. Este suficient să privim afișele candidaților la primării și să ne dăm seama după sloganul inclus (“Împotriva dezordinii și sărăciei”) că acest mecanism este funcțional.
Mitul vârsta de aur – Reprezintă persistența unui ritm de viață, intimitate protectoare a unui grup social închis, solidar, strict ierarhizat. Sunt viziuni ale unui prezent și ale unui trecut definit în funcție de ceea ce a fost sau de ceea ce se consideră a fi fost. Cu o periodicitate (mai mult sau mai puțin exactă) de patru ani – în campaniile electorale – revine în discursul politic invocarea perioadei interbelice, un fel de “vremurile bune” ale deschiderii culturale, ale civilizației, ale democrației, ale simțului civic. Candidații la primăria capitalei își fac o datorie de onoare din a promite că Chișinăul va deveni un oraș „dezvoltat” – un alt mit cu tonalitate nostalgică, până la panteism de duzină, adică de calitate proastă.
Mitul unității – “Tot ceea ce este împărțit tinde spre unificare” (apud. J. de Maistre). Esența cu adevărat nobilă a omului se confundă cu necontenitul efort de a impune o voință unică și ordonată. Putem vorbi astfel de existența unei Unități (NATO, UE) către care unii aspiră, având convingerea unor avantaje, iar alții se țin cu încăpățânare deoparte, puternica lor individualitate permițându-le acest lucru. În funcție de aceste două tendințe există, desigur, și două tipuri de discurs politic: unul centrat pe argumentarea nevoii de unitate, altul accentuează dezavantajele aderării la aceste organisme. Fără a avea pretenția că am fi epuizat toate aspectele discursului politic putem concluziona cu precizarea că discursul politic este poate cea mai amplă desfășurare de forță intelectuală, un balet mai mult sau mai puțin elegant de adevăr și minciună, de persuasiune și manipulare, de dezvăluire și ocultare ce continuă să seducă și să fascineze.
Raoul Girardet pe lângă interpretarea acestor mituri ne aduce la cunoștință și faptul că anumite mituri comuniste se grefează pe o „realitate subjacentă”, pe marile construcții mitice religioase. Cercetătorul observă că „totalitarismele moderne s-au construit pe realitatea subjacentă a Răului ce trebuie exorcizat, a mântuirii ce trebuie asigurată”. Mitul „vârstei de aur”, al „revoluției salvatoare”, ori al „complotului malefic”, intens utilizate de toate societățile comuniste, fac parte din „inventarul clasic” al imaginarului politic. „De la teroarea iacobină la teroarea stalinistă, acuzația de complot nu a încetat să fie folosită de putere pentru a se debarasa de suspecți sau oponenți”.Toate aceste mituri politice sunt un produs al realității sociale și un producător al realității sociale. Tot acest proces de mitogenie cum menționează cercetătorul, se desfășoară continuu, chiar sub ochii noștri, influențate de posibilitățile reduse de informare corectă asupra trecutului nostru apropiat.
Dacă ar fi să vorbim despre mitul politic la general, atunci citându-l pe Girardet am spune că „mitul politic înseamnă multă fabulație, este deformare sau interpretare ce refuză în mod obiectiv realul. Dar deși e o legendă, e adevărat că el exercită o funcție explicativă, furnizând un anumit număr de chei pentru înțelegerea prezentului, constituind o grilă care pare a ordona haosul tulburător al faptelor și evenimentelor”.
Însă nu putem vorbi de mit politic fără a ști ce e ideologia politică. Însă înainte de a discuta spune ce este ideologia politică e necesar să știm ce înseamnă ideologie. Virgil Măgureanu în lucrarea Studii de sociologie politică spune că termenul dat, de-a lungul timpului a cunoscut o dezvoltare rapidă determinată de modernizările politice. Dacă în 1796 filosoful iluminist francez Destutt de Tracy, a definit ideologia ca fiind „știință despre idei”, mai târziu în deceniul cinci al secolului XIX, Marx în lucrarea Ideologia germană dă o altă definiție a ideologiei, pe care o identifică cu o concepție despre lume(Weltnschanung). Însă Marx mai oferă și o a doua definiție noțiunii de ideologie, cea de ”conștiință falsă”, ”denaturată” a realității sociale, bazată pe o ”concepție eronată asupra istoriri umane”. Astfel Marx face o trecere de la condițiile generale ale existenței la cele social-politice concrete. El susține că cauzele constituirii ideologiilor se află în realitatea socială, în societatea concret-istorică, în locul pe care-l ocupă clasele sociale în lupta pentru satisfacerea intereselor sau a pozițiilor câștigate în societate.
Acestea fiind spuse e necesar să menționăm trăsăturile ideologiei în opera lui Marx, fiindcă ele ne arată realitatea în care trăim. Aceste trăsături le menționează Virgil Măgureanu în lucrarea sa: „ideologia este o reflectare a vieții materiale, a modului de producție, este o iluzie(oamenii cred sincer că acționează în numele unor idealuri nobile ale umanității, când, de fapt, ei acționează în numele propriilor interese). Fiind iluzie, ideologia poate fi și mistificatoare, adică deformatoarea conștientă a acestor idealuri în valori ale clasei dominante; ideologia este o armă, o forță activă. Clasa dominantă nu se mulțumește numai cu conservarea pozițiilor sale la nivelul bazei, al infrastructurii. Ea nu se mulțumește numai să domine, ea caută să își impună legitimitatea dominației și claselor dominate, prin organizarea și activizarea suprastructurii(instituțiile)”. Deci, ideologia inhibă conștiința particulară și îl înstrăinează pe individ de responsabilitate. Până la urmă ideologia este un stereotip, deoarece propune clișee gata pregătite, toposuri, forme de răspuns. Ideologia este imobilă, adică este un model susținut prin norme, reguli, scheme cognitive.
Ideologiile politice, scrie cercetătorul Virgil Măgureanu, sunt acele ideologii care mobilizează oameni la acțiune și justifică această acțiune prin schimbarea politică în favoarea unui lider, partid sau mișcare politică. Cât ține despre atitudinea față de schimbare, ideologiile politice pot fi grupate în patru categorii:
Ideologii politice conservatoare, care apără și raționalizează ordinea politică, socială și economică.
Ideologii politice revoluționare, care susțin schimbări de perspectivă în ordine socială, economică și politică existentă.
Ideologii politice reformiste, care susțin schimbări treptate și graduale în ordinea politică, economică, menite să perfecționeze sistemul și nu să îl schimbe.
Ideologii politice extremiste, care militează pentru o schimbare totală a ordinii politice și/sau economice, prin mijloace ilicite(teroare și violență fizică).
Ceea ce schimbă o idee în ideologie este conexiunea cu natura conflictuală a relațiilor economice și sociale care caracterizează procesul muncii. La baza acestor conflicte stau doi factori: diviziunea muncii și existența proprietății private. Existența acestor factori duce la lupta de clasă, care, împreună cu baza ei economică, este factorul care conferă ideilor baza lor ideologică. Societatea, fiind sfâșiată de conflicte de interese, își poate păstra integritatea și funcționalitatea doar dacă toate contradicțiile sunt învelite într-o sumă de idei care încearcă să portretizeze societatea în manieră pozitivă și nu conflictuală. Deci, ideile clasei conducătoare, adică ale acelei clase interesată să păstreze o viziune luminoasă asupra societății, ascunzând petele negre și inegalitățile, sunt de fapt ideile societății însăși.
În aceste condiții, sunt ideologice doar acele idei care contribuie la camuflarea contradicțiilor sociale. Astfel, toate clasele sociale au capacitatea de a elabora ideologii, dar ceea ce elaborează ele este ideologie doar atunci când aceasta servește intereselor clasei conducătoare.
CAPITOLUL II. DISCURSUL POLITIC CA EXPRESIE A RAȚIONALITĂȚII OPERAȚIONALE
În acest capitol ne propunem să explicăm relația dintre raționalitatea semnificantă și cea operațională în discursul politic, să oferim modalitățile de operaționalizare a raționalității semnificante în discursul politic și să propunem la studiul de caz niște strategii de eficientizare a relației dintre raționalitatea semnificantă și cea operațională în discursul politic. Acest capitol vine deja cu partea practică și anume analiza discursului unui actor politic, limbajul nonverbal, rolul PR-ului, ș.a.
2.1. Relația dintre raționalitatea semnificantă și raționalitatea operațională în discursul politic
În acest subcapitol vom explica diferența dintre raționalitatea semnificantă și cea operațională în discursul politic apelând la diferite studii, cercetări în domeniu. În linii generale raționalitatea semnificantă ține de ideologii, doctrine, adică parafrazând, ideea discursului politic. Iar raționalitatea operațională ține de transpunerea în act, cu alte cuvinte, modalitățile mai eficiente de punere în act a discursului politic.
Cercetătorul Aurel Codoban în lucrarea Semn și interpretare face o distincție a raționalității semnificante și a raționalității operaționale, cea dintâi fiind reprezentată de semn, cuvânt, idee, ceea ce semnifică; cea de-a doua reprezintă transpunerea în act a cuvintelor, ideilor prin diferite semne, simboluri, gesturi care au și ele la rândul lor o semnificație. „Limitele și direcțiile evoluției logos-ului în gândirea occidentală sunt înscrise în ruajul situației antropologice a omului. Într-adevăr, el este prins între polul cuvântului și al gestului sau, mai general, între demers și discurs. Mutația ontologică ce a dus la apariția omului, concomitentă cu apariția limbii, a deplasat tot ceea ce este omul spre cuvânt, adică spre semnificare. Chiar și operaționalitatea adaptativă a hominidelor a fost mutată în sfera semnificării, gesturile transformându-se în semnificanți.” Orice cuvânt rostit de noi, orice frază, discurs este însoțit de gesturi în susținerea celor spuse sau din contra gesturile trădează spusele și deseori spun mai mult decât cuvintele. Pentru susținerea celor menționate mai sus cercetătorul Codoban face referire la religiozitatea postulată de Mircea Eliade care are caracteristicile situării în semnificare a tot ceea ce constituie umanul. Menționând că experiența religioasă a înregistrat și a păstrat acest moment prim al apariției omului, moment în care totul semnifică. În distincțiile dintre manifestarea sacrului preponderent ca și hierofanie și cratofanie fiind prelungite de simbol religios și mit, prima referindu-se la gândire magică iar a doua la ritual, regăsim „polaritatea primă a cuvântului și gestului, a demersului și a discursului, precum și ridicarea gestului operațional la nivelul semnificării cuvântului.” Orice semnifică, tot ce ne înconjoară semnifică fiindcă trăim într-o lume unde semnul domină, semnul este real. În completarea celor spuse vine Claude Levi-Strauss spunând că „[…]Exista, în primul rând, dincolo de rațional, o categorie mai importantă și mai temeinică, aceea a semnificativului, expresia cea mai înaltă a raționalului, dar pe care profesorii noștri nici măcar nu-l menționau. Apoi, opera lui Freud îmi revela faptul că aceste opoziții nu erau cu adevărat antinomice, de vreme ce tocmai comportamentele, în aparență cele mai afective, operațiile cele mai puțin raționale, manifestările declarate prelogice sunt de fapt cele mai semnificative.” Într-adevăr astăzi se pune accent mai mult pe rațional în defavoarea acelor lucruri mărunte care sunt cele mai semnificative. Îmi place foarte mult cum spune cercetătoarea Roverța Frumușani în cursul său de semiotică, făcând o pledoarie pentru o cultură a semnului și a comunicării, spune că ”periplul nostru semiotic participă la ameliorarea competenței semiotice prin intermediul unui nou raport identitate/alteritate: plăcerea narării, a gestului elocvent, a obiectului semnificativ. “Scopul dorinței nu este plăcerea,
ci relația”, afirma Fairbirn, citându-l pe Freud. Țara hedonismului nu este imoralitatea, ci falsitatea lui”, adăugând apoi „“Omul nu devine om decât printre oameni”, afirma Fichte și, adăugăm noi, citind, citând, învățând semnele-prezențe ale celuilalt.” Într-adevăr cât trăim învățăm să-l citim pe celălalt, să-i înțelegem semnele și să le învățăm.
Cercetătorul Codoban menționează în lucrarea sa că în epistema epocii noastre, care a dus foarte departe operaționalitatea, mutând logica în matematică, în așa fel încât știința a devenit mai degrabă demers decât discurs, mai degrabă ceva de făcut decât ceva de rostit, semnificativul oferă o posibilitate maximă de înțelegere a lumii, cea mai largă posibilitate de comprehensiune a realului. Dar totuși ce este raționalitatea semnificantă, raționalitate pentru care semnificativul este cea mai înaltă categorie? Raționalitatea definește domeniul aplicării rațiunii. La rândul ei rațiunea trimite la gândirea abstractă, discursivă, la facultatea logică a spiritului uman caracterizată de raționament. Raționalismul, care este curentul istoric din teoria cunoașterii, exagerează tocmai rolul acestei facultăți. El stabilește că sursa cunoașterii este gândirea logică, rațională, activitatea intelectuală opusă și superioară cunoașterii empirice, experimentale sau sensibile. De aceeași părere este și Adrian Miroiu susținând că termenul „rațional” e aplicat mecanismului prin care din anumite premise erau inferate concluzii; rațional este argumentul sau „raționamentul” folosit pentru a extrage o nouă cunoaștere. Însă Miroiu ne mai dă un mod de a folosi acest termen și anume că el se aplică nu felului în care facem judecăți, ci modului în care acționăm sau ne comportăm.Continuând ideea cercetătorului Aurel Codoban, lumea ne este dată prin cunoaștere care devine construcția lumii cu realitatea. Noi nu percepem și nu gândim lumea așa cum e ea, ci numai construind-o; noi nu putem cunoaște „lucrul în sine", conștiința noastră poate doar „construi", prin experiență, obiectul. Iar ceea ce vedem cu ochii noștri și ceea ce auzim cu urechile noastre nu există cu adevărat. Nu există culori în natură, ci doar radiații electromagnetice, cu lungimi de undă diferite; nu există sunete în natură, ci numai vibrații cu anumite frecvențe. Culorile, ca și sunetele, există doar în mintea noastră, în a doua tematizare, în care logos-ul a devenit logică, raționalitatea definește principiul de construcție al realului, conform cu derivabilitatea, respectiv calculabilitatea a ceea ce este real pornind de la principii și utilizând reguli valabile. Felul în care înțelegem realul depinde de modul în care l-am construit. Omul este cel care conferă raționalitate lumii, nu invers, dar autonomia activității spiritului e susținută de o coincidență principială cu realul. Apoi, omul conferă raționalitate lumii prin ceea ce poate face, deci această inteligibilitate legată de gest este una operațională. Desigur, putem deduce în mai multe feluri realitatea. Dar în spatele tuturor raționamentelor noastre se ascunde, de fapt, determinarea cauzală, nomologică. Dacă derivăm rațional ceva, o facem printr-o deducție în cele din urmă cauzală.
Un lucru evident este că în discursurile oamenilor există și alte figuri decât cele logice, ale raționamentelor: tropii retoricii cum menționează cercetătorul. Mulțimea figurilor retoricii se poate restrânge la două forme fundamentale: metafora și metonimia. Importanța și tăria discursivă a metaforei și metonimiei, a figurilor retorice, ne sunt suficiente pentru a pune în paralel cu facultatea gândirii logice din planul tematizării cunoașterii, o facultate a limbajului mai profundă, pentru că, dacă nu figurile retoricii, măcar categoriile gramaticii sunt mai profunde, ireductibile și prealabile categoriilor logicii. Oricum, limbajul primează cunoașterii: copilul învață mai întâi să vorbească și felul cum își reprezintă el lumea este îndatorat ordinii prime a semnificațiilor. Însă cum ar exista limbajul fără punerea întrebărilor, deoarece nu am putea ființa fără a pune întrebări. Pe lângă întrebările ce ni le punem fiecare din noi mai sunt întrebări ce ni se adresează în diferite situații. Spre exemplu după orice discurs politic, actorului politic i se adresează întrebări la care poate răspunde sau nu.
Cercetătorul Constantin Sălăvăstru în lucrarea Critica raționalității discursive, în legătură cu ce am menționat anterior spune că individul, în cazul nostru actorul politic, găsește întotdeauna și altceva care să-i confirme o idee, să-i statornicească un sentiment sau să-l determine la o acțiune. Completează citându-l pe Pierce care spune că „știm, în general, când dorim să punem o întrebare și când dorim să pronunțăm o judecat, pentru că există o diferență între sentimentul de îndoială și cel de convingere.”Orice actor politic când preferă să nu răspundă la întrebări găsește scuze sau se eschivează să răspundă din motive de îndoială sau nesiguranță. Dacă tot am vorbim de limbaj, filosoful Aurel Codoban menționează în Semn și interpretare că „Apariția limbii marchează o discontinuitate. Animalele trăiesc în mediu; omul trăiește în lume. Mediul se constituie la nivelul stimulilor și indicilor, a semnalelor și simptomelor, pe când lumea nu poate apărea decât la nivelul semnelor. Omul apare concomitent cu lumea sa și ambele sunt ocazionate de mutația ontologică produsă de apariția limbii. Pentru că un sistem semnificant cum este limba trebuie dat cu totul dintr-o dată, apariția lui înseamnă trecerea de la stadiul în care nimic nu avea semnificație la stadiul în care totul semnifică. […]Semnul este primordial pentru că lumea nu există decât în măsura în care există limba, iar cunoașterea este relativă la comunicare pentru că ordinea comunicării este prealabilă cunoașterii. Logos-ul lumii noastre este inteligibilitatea semnificantă, întemeiată de limbă, de existența sistemelor semnificante.” De aceea eu consider că într-un discurs fie el politic sau nu, totul semnifică, nu doar cuvintele ci și ceea ce le însoțește.
Lingvistul genevez Ferdinand de Saussure (1858-1913) este considerat drept întemeietorul lingvisticii structurale. Teza de bază a lingvisticii structurale este conceperea limbii ca fiind sistem sau rețea de relații, unitățile lingvistice nu există independent de rețea. “Limba este un sistem de semne în care esențială este doar unirea sensului cu imaginea acustică și faptul că cele două părți ale semnului sunt psihice” menționează lingvistul. Ceea ce vreau să evidențiez este că pentru Saussure semnul este „cheia de boltă” a construcției sale. Conform concepției sale psihologice despre limbă ca sistem, “Semnul lingvistic nu unește un lucru cu un nume, ci un concept cu o imagine acustică”. Așadar el spune că Semnul este o entitate cu două fețe: fața semnificantă (semnificant) și fața semnificată (semnificat). Prin definirea aceasta a semnului ca o unitate semnificant/semnificat, Saussure depășește granițele lingvisticii generale, incluzând toate semnele ce servesc comunicării “în cadrul vieții sociale”, începând de la semnele scrierii până la alfabetul surdomuților, de la formulele de politețe până la modă, obiceiuri, ritualuri, de la semnale militare la pantomimă.
Așadar valoarea și semnificația unui cuvânt este întru totul în funcție de sistemul din care face parte cuvântul: “Nici un sistem nu este închis perfect (serré) ca limba: închis perfect implică precizia valorilor (cea mai mică nuanță schimbă cuvintele); multitudinea tipurilor de valori; numărul imens de termeni, al unităților acționând în cadrul sistemului; dependența reciprocă și strânsă a unităților (a tuturor termenilor) între ele; totul este sintactic în limbă, totul este sistem”
Întemeietorul semioticii moderne C.S. Peirce (1839-1914) între 1865 și 1914 a redactat circa 75 de caracterizări (definiții) ale semnului ce evidențiază esența relației semiotice spunând că ”semnul ține locul a ceva într-o anumită privință” iar “lucrul” – cu caracteristica: de a ține locul a ceva – este denumit representamen. “Semnul ține locul obiectului nu sub toate aspectele ci numai în raport cu un fel de idee pe care am numit-o fundament (ground) al representamenului”. Semnul peircian este o relație triadică dependentă de cele trei categorii: ale primității, secundității și terțității altfel spus ale calității posibile, existenței reale și gândirii mediatoare . Vârfurile A (semnificant), B (semnificat) și C (referent) sunt în acord cu analiza tradițională a semnificației. Relația indirectă între A și C (mediată de concept) este indicată în diagramă printr-o linie punctată. Semnul apare la Peirce ca “ceva care stă pentru cineva în locul a ceva într-o anumită privință”. El se adresează cuiva, ceea ce înseamnă că creează în mintea acelei persoane un semn echivalent sau mai dezvoltat. Acest semn pe care îl creează îl numesc interpretant al primului semn. Semnul stă in locul a ceva, obiectul său. El stă in locul acestui obiect in raport cu un fel de idee“ . Peirce definește această acțiune triadică a semnului, acest proces în care semnul are un efect cognitiv asupra interpretului, ca semioză și anume că orice acțiune dinamică sau acțiune a forței brute, fizice sau psihice, are loc între doi subiecți (care reacționează în mod egal și unul și celălalt sau unul este agent și celălalt pacient, parțial sau integral) sau este rezultatul unei acțiuni între perechi. Dimpotrivă, prin semioză el înțelege o acțiune sau influență care implică cooperarea a trei subiecți care sunt semnul, obiectul său și interpretantul, această influență tripartită nefiind rezolvabilă în acțiune între perechi.
Poate v-ați întreba cum semnul are semnificație, păi are semnificație fiindcă semnul trimite la o realitate. Raportând la acest lucru Pierce propune niște soluții care arată faptul că semnul capătă semnificație, soluții care sunt grupate in trei categorii:
Categoria semantică sau reprezentaționistă care denotă lucrul pe care îl reprezintă. Semnificația aici este o referință care e fizică și mentală.
Categoria sintactică care ține de structură, semnificația fiind o funcție care are un rol în sistemul de semne.
Categoria pragmatică care ține de utilizarea contextuală a semnului, semnificația aici fiind anume utilizarea semnului.
Deci, semnul este ca o piesă de joc ce poate fi folosit. El trebuie doar să aibă o semnificație.
2.2. Moduri de operaționalizare a raționalității semnificante în discursul politic
În spatele oricărui discurs politic stă un scop bine stabilit, să influențeze, să manipuleze, să persuadeze în masă. Acest lucru realizându-se prin intermediul actului comunicării și a unei echipe de PR care pregătește actorul politic pentru a-și îndeplini scopul. Orice comunicare este o încercare de a influența, ea urmărește să transmită un sens, lucru care nu e realizabil fără influențare. Influența după cercetătoarea Diana Bencheci este o formă de manifestare a puterii politice, realizată prin urmărirea unor modele concrete de comportament în cadrul unor programe strategice. Actorul politic este cel care prin influență, manipulare, persuasiune și alte strategii pentru a convinge, își satisface propriile țeluri și interese, considerând că prin ceea ce vociferează impune putere. Ceea ce fac ei defapt nu este altceva decât să introducă în creierul omului o idee pe care trebuie să o accepte. Toate campaniile electorale, panourile din tot orașul, discursurile „adevărate” și „corecte” ale actorilor politici nu sunt altceva decât niște așa zisele fapte, „argumente” ce susțin cele spuse de ei. Însă acest lucru nu e de ajuns cred eu pentru a demonstra veridicitatea celor spuse. Toate strategiile folosite de actorii politici pentru a manipula în masă sunt bine gândite, începând de la alcătuirea discursului, modul în care e dat publicului, poziția corpului, gestică, tonul vocii, contactul cu cel ce privește etc. și terminând cu îmbrăcămintea.
Cercetătorul George David în lucrarea Tehnici de relații publice. Comunicare cu mass-media. menționează că discursurile oamenilor politici sau ale președinților de corporații sunt pregătite de specialiști în relații publice, care acordă atenție nu numai textului propriu-zis, ci și modul în care va fi livrat publicului(crearea unor momente de captare a atenției, mimarea naturaleței și spontaneității, jovialitate, utilizarea limbajului nonverbal etc.). Aceste lucruri nu sunt invenții ale modernității, captarea simpatiei, înțelegerii, bunăvoinței și câștigarea sprijinului unei comunități cu ajutorul elocinței nu e ceva nou, are peste 2500 de ani. Vorbeam mai sus de PR-ul politic și aș vrea să menționez că acesta se desfășoară în baza unor reguli și folosește careva strategii ele fiind importante pentru standardizare și pentru a compara diferitele campanii politice, imagini ale actorilor politici precum și diferitele moduri prin intermediul cărora un politician (sau partid politic) reușesc să devină (și să se mențină) atractive în ochii electoratului. Politicianul Flaviu Călin Rus în suportul de curs intitulat PR Politic discută despre principalele strategii ale comunicării și PR-ului politic:
1. Strategia de proiectare: Scopul acestei strategii este acela de a crea un proiect de imagine al actorului politic consiliat. Pentru a ne face o imagine de ansamblu asupra ceea ce reprezintă un actor politic, trebuie în primul rând să îl evaluăm. Din punctul nostru de vedere în cadrul PR-ului politic putem vorbi de 2 tipuri de evaluare:
a. Evaluarea potențialului de ordin individual al actorului politic și aici ne referim al aspectele psihice și fizice ale acestuia.
b. Evaluarea potențialului politic al actorului politic altfel spus care e poziția acestuia în cadrul partidului de proveniență sau în viziunea electoratului.
În urma acestei evaluări consilierul PR va construi un profil de imagine al actorului politic, profil care trebuie să reprezinte cea mai bună variantă de prezentare a actorului politic în fața electorilor.
2. Strategia de promovare sau de aducere la cunoștința opiniei publice: Profilul de imagine propus trebuie făcut cunoscut. În acest sector PR-ul se apropie cel mai mult de publicitate. În general în cadrul PR putem vorbi de două tipuri de promovare: prin mass-media și prin mijloace proprii.
3. Strategia de formare a încrederii intrasistemice: Această strategie încearcă sa creeze și să mențină o anumită prețuire a membrilor de partid față de un actor politic. De asemenea, pentru a accede la o anumita demnitate publică, actorul politic trebuie să aibă o poziție cât mai bună în cadrul propriului partid. Această strategia mai are un rol și anume acela de a întări încrederea actorului politic în sine însuși.
4. Strategia verbală și nonverbală: Această strategie este folosită pentru a crea un tot unitar între comportamentul nonverbal al actorului politic și discursul său. Orice discordanță dintre palierul verbal și cel nonverbal este sesizabilă de către electorat și poate aduce minus de imagine actorului politic.
În cele ce urmează mă voi axa pe strategia verbală și nonverbală care mă interesează în mod special și care consider că astăzi actorii politici o controlează foarte bine. Mulți dintre noi cunosc că discursurile politice sunt doar vorbe aruncate în vânt, mulți sunt conștienți că actorii politici mint însă oricum „nu știu cum, dar m-a convins”. Ceea ce puțini cunosc este că orice discurs politic funcționează pe baza unor argumente care justifică instituția sau partidul din care face parte și imaginea actorului politic respectiv. Am menționat la un moment dat în subcapitolele anterioare, când am vorbit despre înțelesuri ale discursului politic că compoziția lui provine din faptul că actorul politic acționează, în funcție de situația de comunicare, anumite strategii de credibilitate menite să ne comunice așa zisul “adevăr”. Și am pus întrebarea: De ce oare opinia publica critică sau condamnă “minciuna politică”, iar actorii politici continuă promisiunile adesea fără acoperire? La care am răspuns că probabil politicianul are nevoie nu doar să precizeze adevăruri, ci și să fie perceput de către electorat ca fiind persoana care spune adevărul atât în situația dată, cât și adevărul “în general, indiferent de situație”. Tot mai sus am menționat că actorii politici devin și chiar sunt prea preocupați să-și construiască credibilitatea, promit prea mult sau spun cu prea mare ușurință ceea ce vor oamenii să audă iar acest lucru pune careva semne de îndoială. Și am mai zis că regimul mediatic în care acționează actorii politici, contribuie la dezvoltarea unor tehnici de credibilitate din ce în ce mai sofisticate, tehnici care produc “imagini adevărate”, care ne face să credem în ”adevărul” lor. Însă, vreau să menționez că am observat că în societatea noastră actorul politic pune accent mai mult pe tehnicile de credibilitate decât pe calitățile oratorice de care trebuie să dea dovadă și care împreună cu modalitatea de realizare a discursului poate acumula un plus din partea electoratului și a cetățenilor. Nu pot să nu menționez că cea mai mare contribuție în crearea unei imagini a actorului politic e în perioada campaniilor electorale unde fiecare candidat luptă cu diferite tehnici să ajungă să ”muște” din ”pâinea politică”. Pe lângă toate strategiile folosite de actorul politic pentru a manipula și a persuada publicul, un discurs trebuie să fie original. Într-un articol scris de psihologul Mirela Zivari intitulat „Discursul politic – o analiză a determinanților și efectelor sale” menționa că discursul este cel mai frumos mod de a-i manipula pe oameni, atunci când ești convins de la început și fără nici o ezitare că nu crezi un cuvânt din ce ai de gând să spui. Iar dacă se întâmplă să crezi cu adevărat că adevărul este acolo și că singura menire a discursului este să-l prezinte într-o manieră elegantă, atunci fie ești orator, fie ești pierdut. Comunicarea umană exprimă strategia directă și fermă de influențare socială a comportamentului politic al inșilor, printr-un impact direct pe care îl are asupra atitudinilor, deprinderilor și credințelor lor. Cercetătoarea Mirela Zivari în articolul dat îl menționează pe Mc. Guire care consideră că impactul persuasiv al comunicării parcurge la nivelul conștient al individului 4 procese: atenția, înțelegerea, acceptarea, reținerea și, în final, efectul se observă în comportamentul politic al individului. Și oferă ca exemplu următoarea situație: obiectivul discuției candidatului politic pe un post radio sau TV este să determine la ascultători un comportament de votare. Chiar dacă receptorul este atent la comunicare, impactul persuasiv este mic dacă nu înțelege argumentele sursei din cauză că sunt prea complexe (eșec de înțelegere) sau dacă nu acceptă concluziile candidatului (eșec de așteptare). Presupunem că auditoriul a fost convins, deci a acceptat mesajul electoral, dar dacă schimbarea atitudinală nu este durabilă și de profunzime oamenii își schimbă opinia indusă chiar înainte de ziua alegerilor.
De aceea informația sau mesajul pe care îl primim de la un anumit candidat trebuie prelucrat/ă, analizat/ă critic, pus/ă în relație cu experiența anterioară a candidatului. Mesajul candidatului trebuie să fie unul bine argumentat pentru a căpăta încrederea publicului. Cercetătoarea mai adaugă că mesajul candidatului poate fi acceptat chiar și în lipsa unei motivații logice dacă individul capătă credibilitate și prezintă atractivitate. Prin încrederea acordata de alegatori și totodată competența acestora, candidatul este investit cu credibilitate. Eficiența mesajului este mai mare cu cât nivelul de educație, statutul social, inteligența și competența profesională atribuite candidatului vor crește. Și, ca urmare a aprecierii acordate acestuia, mesajul va fi considerat că deține informații pertinente, adevărate. Cât ține de competența actorului politic, cercetătorul Virgil Măgureanu în lucrarea Studii de sociologie politică vorbește despre dorința ”nebună” a actorului politic de aderare la puterea politică și el spune că pentru a deține această putere e necesar să ai anumite competențe fiindcă competența este putere. Bine menționează Măgureanu că asistăm în zilele noastre la o puternică profesionalizare a clasei politice și că de altfel, toate domeniile societăților moderne sunt atinse de această tendință, cu consecințe atât pozitive cât și negative. Iar pentru a descifra această profesionalizare cercetătorul apelează la un alt cercetător, Matei Dogan, care spune că „profesionalizarea constă în câștigarea unei competențe specifice. Este contrariul amatorismului… în politică însă, este vorba de o competență generală. Omul politic nu trebuie să fie expert într-un sector anume, ci trebuie să aibă cunoștințe nespecializate într-un mare număr de domenii. Este un generalist, la fel ca medicul generalist.” (Dogan, 1999, p.95). această profesionalizare a clasei politice se produce în primul rând prin dedicarea vieții de adult, politicii, prin experiență acumulată în ascensiunea politică, prin voința de a nu abandona politica la terminarea unui mandat spre exemplu. Un politician profesionist după Dogan trebuie să aibă 3 criterii: „alegerea precoce a carierei politice, durata mandatului parlamentar și reticența de a părăsi scena politică după terminarea unui mandat sau după ce partidul din care face parte trece în opoziție.” Ce trebuie de reținut este că un politician profesionist trăiește din politică iar cel care are capacitatea de a rezolva probleme cruciale într-un anumit domeniu deține o anumită putere sau chiar toată puterea. Fiindcă „un șef nu trebuie să fie cel mai bun în toate domeniile, el trebuie să înțeleagă limbajele, obiectivele și strategiile subordonaților și să coordoneze acțiunea lor comună”. Acesta și este secretul unei competențe reale în exercitarea puterii. Consider că puțini politicieni din societatea noastră cunosc secretul, poate doar unul, sau poate nu.
Deci, orice actor politic sau candidat la puterea politică trebuie să aibă competențele necesare pentru a putea influența, fiindcă oamenii sunt foarte ușor de influențat dacă ai sau înveți să ai un comportament similar cu al lor, sau nu e neapărat necesar, unii sunt convinși, influențați doar pentru că vede în tine ceva ce îi lipsește, astfel ai un punct în plus din partea astfel-or de persoane. Având competențele necesare, lucrând asupra ta și dedicându-te vieții politice devii un bun manipulator în masă, devii o persoană influentă și prestigioasă în viața politică. Însă acest lucru nu se obține atât de ușor, trebuie să ai acel „ceva aparte” ca să reușești.
Până acum am vorbit despre tehnicile de manipulare și persuasiune printre rânduri însă acum aș vrea să dezvolt un pic acești termeni și să ne aprofundăm pe tehnicile de manipulare și persuasiune ca mai apoi să putem vorbi și despre strategiile nonverbale într-un discurs politic. Vreau să menționez că manipularea și persuasiunea sunt două lucruri diferite. Manipularea e atunci când cu anumite tehnici destul de agresive domin persoana și o influențez ca să aibă anumite idei. Adică emițătorul captivează receptorul și îl reține. Un exemplu ar fi atunci când îi spui copilului tău să facă ordine în cameră ca mai apoi să-i spui că dacă nu face nu va merge la odihnă. Dar persuasiunea este un mod mult mai fin de a convinge, e atunci când devii mult mai simpatic pentru receptor. Spre exemplu mergi cu soția într-un magazin de haine de firmă și ea probează niște rochii. Când intrați în magazin vânzătorii vă zâmbesc, vă propune să luați loc și vă întreabă ce doriți să consumați: ceai, cafea, biscuiți ele oferindu-ți-se gratis. Și să admitem că soția nu și-a ales nici o rochie, iar vânzătorii nu îți spun ”dă-mi cafeaua înapoi” sau ”vomit-o”, ci îți spun „Noi putem să păstrăm rochiile ce le-ați ales deoparte până mâine și dacă doriți veniți și le luați. Vă mulțumim că ați intrat pe la noi, ușile noastre mereu vor fi deschise, vă așteptăm cu drag”. Atunci tu ieșind din magazin, necumpărând nimic, cum te simți? respectat, bine nu-i așa? Iar atunci când vei mai dori să cumperi haine vei ști mereu că acel magazin e mereu deschis pentru dumneavoastră. Ceea ce vreau să spun prin asta este că eu ca emițător am pierdut acum însă voi câștiga în dinamică. Cel care persuadează se pregătește bine înainte de întâlnirea cu tine, se interesează ce îți place, ce cărți citești ca să intre mai ușor sub pielea ta și astfel tu să capeți încredere îl el ca mai apoi când va avea nevoie de ajutorul tău, tu să îl oferi cu mare plăcere fiindcă te-ai simțit bine în compania lui, pentru că ai văzut că aveți lucruri în comun.
Termenul de persuasiune de-a lungul istoriei filosofiei a căpătat diferite înțelesuri. Din antichitatea greacă, în timpul sofisticii ateniene, s-a început utilizarea anumitor tehnici de influențare a juraților. Grecii gravitau mai mult pe rațiune, pe logică mai mult decât pe emoție. În evul mediu s-a schimbat structura socială, puterea deciziei și a argumentului depindea de interpretarea textului biblic. Ierarhia și straturile sociale erau bine conturate. Rețeaua comunicativă era prin excelență una verticală. Revoluția renașterii zdrobește sistemul ierarhic(valori, principii, etc). Pe arena socială apare burghezia(negoțul, activitate dominantă în burghezie). Omul de jos a început să fie solicitat pe piață(producător-cumpărător). Distanțele interpersonale s-au micșorat și au dus la apropierea valorilor(mai „general umane”). Deci observăm cum persuasiune capătă diferite înțelesuri în diferite perioade însă defapt persuasiunea s-a născut în contemporaneitate. Apare odată cu dezvoltarea psihologiei ca știință(aplicarea principiilor psihanalitice-inconștientul). Persuasiunea s-a dezvoltat în 2 direcții:
În domeniul politicii: imagologia(persoane care creează imagini), răspândirea ideologică a unor programe politice, teroare psihologică și propaganda, etc.
În economie(psihologia reclamei, cumpărătorului, etc.): se creează laboratoare de studiere a comportamentului unui cumpărător și vânzător. Se utilizează tehnici subconștiente de manipulare a cumpărătorului.
Nicoleta Neșu în articolul său intitulat „Specificul strategiei argumentative în discursul politic” îl citează pe Perelman, după care discursul persuasiv se adaptează auditoriului ce trebuie convins, fiindcă el se dezvoltă de la ceea ce auditoriul permite și considerând discursul politic ca persuasiv prin excelență, vizând să provoace adeziunea destinatarului (faire croire) și, mai ales, o acțiune din partea acestuia (faire faire), cercetătoarea afirmă că discursul politic implică două tipuri de relații epistemice intersubiective(S1 și S2, S1=subiectul 1 și S2=subiectul2):
Relația persuasivă S1 – S2 (sau insider – outsider ca un cuplu devenit „arhetipal” pentru orice fel de relație de dominare cognitivă),
Relația S2 – S1 (care presupune la S1 o „autoritate”, iar la S2 încredere în S1)
menționând că, spre deosebire de alte tipuri discursive în care apar relațiile de mai sus (cel științific, didactic etc.), funcția și funcționarea lor poate și este, de cele mai multe ori, diferită în cazul discursului politic. În ceea ce privește prima relație, se impune precizarea că S1 nu este un simplu „participant” la acțiune, ci este un „rol social” dublat de o „instituție” pe care o reprezintă (aici devine pregnant și argumentul „autorității”); în ceea ce privește a doua relație, cea care are o valoare fictivă, se preia acest rol al autorității la S1, dar factorul „încrederii” în S1 din partea lui S2, deși extrem de important pentru reușita discursului politic, poate avea în aceeași proporție și o componentă negativă, de „neîncredere”, de „sancționare” a lui S1, ceea ce subminează însuși substratul acestui tip de relație în textul politic.
Deci, diferența între persuasiune și manipulare se învârte în jurul unui singur element și anume intenția. Definiția de manipulare presupune conducerea iscusită și înșelătoare, în special folosită în avantajul celui care face uz de ea. Cel care are beneficii în urma manipulării este numai inițiatorul acesteia. Iar celălalt se simte folosit, trădat etc. Manipularea este des folosită în viața de zi cu zi a fiecăruia din noi, începând din familie unde ” micuțul daca nu își bea tot lăpticul nu va primi ciocolata mult dorită.” până la cele mai complexe relații de comunicare: comerț, negocieri, politică, etc, unde tacticile de manipulare sunt învățate și exersate. Însă un lucru este cert într-o relație în care se practica manipularea nu poate fi vorba de o colaborare sau prietenie de lunga durată. În concluzie această tehnică este negativă. Raportând aceasta la politică ne dăm seama că între actorii politici nu ar există o relație de prietenie sau colaborare, însă în societatea noastră și nu numai anume în politică sunt create cele mai strânse prietenii și chiar rudenii, de colaborare nici nu mai spun, acolo ei complotează tot ce vor.
Definiția persuasiunii presupune a induce angajarea într-o anumită activitate sau acceptarea unui punct de vedere prin mijloace raționale sau rugăminți. În această situație există posibilitatea ca două persoane să se înțeleagă asupra unei păreri sau situație din care amândouă să aibă de câștigat.
2.3. Strategii de eficientizare a relației dintre raționalitatea semnificantă și raționalitatea operațională în discursul politic(Studiu de caz)
Dacă în subcapitolul anterior am vorbit despre câteva strategii ale actorului politic în discursul politic în acest ultim subcapitol ne vom axa strict pe limbajul trupului analizând două discursuri diferite ale politicianului Vlad Filat. Primul discurs este intitulat „Declarațiile lui Vlad Filat după negocieri din 22 iulie 2015” și al doilea discurs analizat va fi „Ultimul său discurs rostit în Parlament la data de 15 octombrie 2015”.
Înainte de a analiza discursurile, a le compara și interpreta e nevoie să știm semnificația gestului. Ținând cont că limbajul trupului este o formă de comunicare non-verbală mentală și fizică a omului, constând din poziția corpului, gesturi, expresia facială și mișcarea ochilor. Trimiterea și interpretarea acestor semnale se face aproape în întregime în subconștient. Limbajul corpului oferă indicii cu privire la atitudinea sau starea de spirit a unei persoane. De exemplu, acesta poate indica agresiune, minciuna, atenție, plictiseală, relaxare, uimirea, neplăcerea, plăcere, distracție, etc. Limbajul corpului poate arăta sentimentele altor persoane, care lucrează în schimbul altor persoane. Oamenii care au un limbaj al corpului ușor de descifrat își pot dezvălui sentimentele și gândurile la fel de ușor. Cu alte cuvinte, gestul este o practică socială, o moștenire culturală, un fenomen social care are tangență cu identitatea individului și a comunității.
În afara apartenenței naționale, gesturile mai indică:
Statutul social, nivelul de inteligență(„maniere”).
Profilul individului: anxioși, timizi, nesiguri(gesturi mici, vagi și seci).
Profilul psiho-emoțional de moment al persoanei: emoții de bucurie, tristețe, furie sau descurajare.
Statisticile spun că comunicarea noastră e alcătuită în felul următor: 70%-vorbire nonverbală; 8%- verbală; 22%- gestuală. Deci gesturile au un rol foarte semnificant în comunicarea noastră lucru asupra căruia foarte puțini atrag atenția.
Perspectiva contemporană asupra comunicării(verbale-nonverbale) presupun următoarele postulate:
Este imposibil să nu comunici
Comunicarea se desfășoară pe 2 nivele: al conținutului și al relației instituite: conflict, prietenie, cooperare, iubire, etc.
Comunicarea lingvistică(digitală) este dublată de cea gestuală(analogică).
Comunicarea se desfășoară pe secvențe: inițiativă/reacție, replică/răspuns.
Relația comunicativă se instituie între parteneri similari poziționați în ierarhia socială – determină o relație simetrică; dar în condițiile interlocutorii sunt cu statut și rol diferit – asimetrică.
În orice discurs fie el politic, standard, juridic sau de orice fel este însoțit de gesturi fie că le controlezi, fie că nu, dar ele mereu sunt prezente în comunicare. Kinezica, din greacă chineziz = mișcare, este știința comunicării prin gest și expresie facială. Kinezica este caracteristică prin:
Stricta codificare, adică are posibilitatea de transpunere a semnificațiilor în limba verbală.
Dependența gesturilor de o comunitate socio-culturală, adică fiecare cultură are propriile norme de interacțiuni ce se transpun în sisteme de gesturi.
Integrarea într-un sistem plurinivelar care implică utilizarea spațiului și a timpului, intensitatea, durata, amplitudinea și fluxul degetului(parachinezică sau mai e numită prozodia gesturilor).
Contextualizarea, adică semnificația nu decurge din gestul în sine, ci de situațiile în sens larg.
Comunicarea prin gest evident cuprinde și câteva gesturi universale care sunt valabile oriunde ca exemplul zâmbetul, ridicarea din umeri, veselia sau tristețea, afirmare sau infirmare care se văd prin modificări asemănătoare ale fizionomiei. Însă acestea sunt gesturi, expresii faciale cum am mai zis universale pe care le poate citi oricine, însă sunt unele care sunt mai greu de citit spre exemplu depistarea minciunii, a dezaprobării, depistarea nesiguranței, a confuziei, etc. sau recunoașterea gesturilor de dominare, plictiseală, ș.a.
Există un limbaj care e citit mai greu decât cel general, un exemplu ar fi limbajul închis și deschis al trupului. Nu toți cunosc că încrucișarea mâinilor sau a picioarele indică faptul că fie suntem agitați și nu ne simțim în largul nostru, fie ascundem ceva. În cazul limbajului deschis gesturile indică faptul că nu avem nimic de ascuns și că suntem deschiși, acest lucru fiind valabil în cazul în care gesticulăm arătând palmele celuilalt sau publicului. Despre Limbajul trupului vorbește cercetătorul Andy Green în lucrarea Comunicarea eficientă în relațiile publice unde ne îndeamnă ca atunci când „comunicăm, ar trebui să fim receptivi și sensibili la limbajul trupului celorlalți, dar să fim atenți și la propriile noastre acțiuni și la semnalele pe care le transmitem auditoriului nostru”. Limbajul nonverbal Consider a fi necesar să se știe care este tipologia generală a gesturilor fiindcă astfel le putem identifica cu ușurință. Acestea ar fi:
Emblemele sunt acele gesturi convenționale specifice unei anumite culturi sau epoci.
Ilustratorii sunt cei care ritmează, accentuează discursul prin mișcări ale mâinilor, capului care concretizează cursul gândirii:
a. ideografele – amplifică narațiunea( un exemplu ar fi felul de a arăta cum merge un băiat/fată pe stradă).
b. chinetografe – evocă acțiuni concrete: A merge, adormi, a citi.
c. pictografele – se sugerează forma și mărimea obiectelor.
Expresii efective sunt mai mult ca semnificație transculturală, relativ identice – bucurie, spaimă, sete, etc.
Regulatorii sunt acele gesturi care arată control și monitorizarea unei comunicări. Gesturi fatice(spre exemplu când vrei să spui: stop, tu, tu, gata ajunge, etc).
Body manipulation sunt acele mișcări de atingere a propriului corp sau obiectelor interpretate ca eforturi adaptative de gestionare a emoțiilor.
A descrie gestualitatea în raport cu verbalul pune în primul rând problema suporturilor semioticii. Chiar dacă toate părțile corpului sunt implicate, gradul lor de participarea variază. Trebuie să cunoști foarte bine fiecare gest, mișcare facială ca să-ți dai seama ce gândește cu adevărat celălalt, fiindcă corpul nostru mereu schițează adevărul fie prin gesturi sau prin mimici.
Scopul meu este să ofer o interpretare a câtorva gesturi, mimici evidențiate de mine în discursul politicianului, iar pentru asta o să fac referire la Joseph Messinger și anume la Dicționar ilustrat al gesturilor, ediția a 2-ua revizuită. Evident că pentru o analiză mai minuțioasă necesită mult mai mult timp și e necesar a ține cont de absolut toate detaliile însă acest lucru poate fi abordat într-o altă cercetare viitoare, de ce nu. Și în completarea scopului ce mi-l propun aș mai dori să adaug că vreau să demonstrez importanța limbajului trupului în discursul politic, să arăt că ceea ce gândești cu adevărat ți se poate citi pe față; chiar dacă ideea este una construită logic și corect, în realitate, cu ajutorul acestui tip de limbaj poți demonstra contrariul, că uneori ceea ce spui nu este adevărat și că trupul arată asta, se opune propriei voințe. De obicei oamenii influenți apelează la specialiști pentru a învăța să-și controleze corpul însă atunci când emoțiile te depășesc îți dai frâu liber corpului și nu mai ții cont de acel control motiv pentru care am ales să analizez aceste discursuri și mesajele sunt transmise de corp.
Politicianul discursurile căruia le-am ales pentru a fi analizate este Vladimir Filat născut la data de 6 mai 1969, satul Lăpușna, raionul Hâncești, RSS Moldovenească, astăzi Republica Moldova, cunoscut mai mult ca Vlad Filat, este un politician și om de afaceri din Republica Moldova, membru fondator și lider al Partidului Liberal Democrat din Moldova, deputat în Parlamentul Republicii Moldova între 2005 și 2009 și începând cu decembrie 2014, fost prim-ministru al Republicii Moldova între 2009 și 2013, fost Ministru de Stat în Guvernul Sturza între 12 martie–12 noiembrie 1999 și fost președinte interimar al Republicii Moldova pentru o scurtă perioadă în decembrie 2010. În linii generale aș vrea să spun că din cele observate cel mai mult domnul Vlad Filat își exteriorizează emoțiile în partea de sus a feței, mai precis fruntea, ochii, sprâncenele. Fie că ori știe foarte bine să-și puncteze ideile și să pună în practică strategiile de PR enumerate în subcapitolul anterior, ori pur și simplu situația dirijează mersul discursului. De-a lungul carierei sale politice politicianul a știut cum să mascheze, cum să controleze lucrurile și oamenii, însă dacă am analiza mai atent toate gesturile care pentru unii nu spun nimic, atunci am afla mult mai multe. Eu nu o să fac asta acum fiindcă necesită un studiu mai profund și mai lung, însă am considerat că ceea ce am ales să fac îmi va fi de ajutor să demonstrez că ceea ce gândim este transpus în act și că nu întotdeauna ne putem controla corpul.
După Messinger avem musculatura facială cea mai bine dezvoltată și cea mai complexă dintre toate primatele. Deținem cel mai subtil și complex sistem de expresii faciale dintre toate animalele. Datorită unor mișcări fine ale mușchilor faciali combinate cu diferite mișcări în cele mai diverse moduri, ajungem să exprimăm o întreagă gamă de schimbări de dispoziție. Fața este cea mai elocventă prin jocurile de expresii ce le deține, să transmită mesaje afective de o diversitate și subtilitate incredibilă. Fața e oglinda climatului mintal, a gândurilor ce ne trec prin minte mai adaugă cercetătorul. Ceea ce gândim se vede pe față. Nu am putut să nu remarc că domnul Filat își susține discursul cu ajutorul mâinilor, dirijând. Defapt, nimeni nu-și poate comunica emoțiile fără să se ajute de mișcările mâinilor. După autorul acestui ilustrat al gesturilor, fruntea este văzută ca sediu al inteligenței logice, partea prefrontală ca fiind sediul simbolic al creativității și inspirației. Simbolismul frunții este considerat ca o entitate indivizibilă între timp și spațiu. Astfel ea poate fi interpretată în felurite moduri. Rolul palmelor într-un discurs sau conversație denotă tandrețea și compasiunea, aceste calități nefiind de origine umană, ci animală pe care omul le-a învățat înainte să devină oameni. Mâna compasiunii ar putea fi dreapta, iar cea a tandreței, stânga. Însă palmele au o calitate uimitoare: stânga este analgezică, alinând durerile, iar dreapta dă putere și stimulează. Privirea are și ea un rol important, ea reprezintă charisma noastră care este o emanație a sufletului și poate unica dovadă a existenței sale. Ea se folosește de privire ca să se exprime și să intre în contact cu inconștientul colectiv. Ochii sunt cei care atrag lumina și dau impresia că sufletul este o fântână de lumină. Funcția ochilor constă în alimentarea flerului cu informații diverse, în motivarea sau producerea dorințelor, în simțul comunicării în sensul larg al ei, în dezvoltarea deprinderilor și a creativității manuale. Ochii servesc drept instrument principal pentru inteligența logică și pentru simțul critic ce i se asociază.
Acestea fiind spuse aș vrea să analizăm mimica și gesturile din primul discurs ales: Declarațiile lui Vlad Filat după negocieri din 22 iulie 2015. Am remarcat că pe parcursul interviului ochii politicianului fugeau spre dreapta în timp ce vorbea ceea ce după Messinger această atitudine marchează o insatisfacție sau un sentiment de anxietate. Însă mai probabil avea un sentiment de anxietate ținând cont că la conducerea guvernului a fost ales Valeriu Streleț care astăzi este președintele Partidului Liberal Democratic din Moldova. Însă o altă posibilă semnificație este că ochiul drept este comandat de emisfera stângă a creierului, este ochiul imaginii paterne sau a viziunii masculine asupra lumii. Rolul său fiind de a stăpâni mediul și creațiile umane. Deci ne dăm seama că Vlad Filat are o viziune masculină a lumii însoțită de o dorință de a stăpâni mediul, întărindu-și spusele fixând 2-3 secunde privirea către un jurnalist pentru a fi înțeles. Privirea fiind însoțită pe alocuri de alte semne precum sprâncenele, despre care vom vorbi mai jos. Însă înainte aș vrea să atrag atenția la un moment, atunci când ia menționat pe colegii lui candidați în funcția de ministru sub formă de ”alegători”, a clipit de câteva ori, mai des ca de obicei, ceea ce denotă o tensiune care are loc atunci când mințim sau este vorba despre un secret sau moment împărtășit. Se pare că ”cetățenii care au solicitat mandat ”alegătorilor” care trebuie să-și asume responsabilitatea conducerii țării” nu și-o vor îndeplini astfel cetățenii dezamăgindu-se din nou și din acest motiv domnul Filat e tensionat.
Fiindcă nu a avut posibilitatea sau spațiul necesar să-și susțină discursul și cu ajutorul mâinilor, sprâncenele și fruntea au fost cele care au afirmat sau infirmat cele spuse de politicianul moldovean. Cercetătorul Messinger spune că expresia feței poate modifica sensul unui enunț. Mișcarea sprâncenelor funcționează ca accentul pus pe unele silabe. Sprâncenele ne ajută să ne punem între paranteze emoțiile, să ne semnalăm schimbările de umoare, chiar dacă funcția lor anatomică primară este aceea de a proteja ochii de transpirația ce se prelinge pe frunte. Funcția lor de bază este aceea de a semnala schimbările de dispoziție. Spre exemplu teama sau surpriza ne fac să ridicăm din sprâncene, mânia le coboară, neliniștea le apropie, nedumerirea le depărtează. Le coborâm și le ridicăm rapid pentru a anunța pe cineva, oricare, că i-am remarcat prezența. Sprâncenele exprimă, în principal, două aspecte ale climatului mintal: uimirea sau suspiciunea. Sprâncenele foarte mobile sunt o dovadă de kinestezică a predominanței acestor două expresii. ”Sprâncenele sunt semaforul feței”.
Pe parcursul discursului susținut, politicianul a ridicat sprâncenele de patru ori mai proeminent, atunci când a fost întrebat pe cine au înaintat la negocieri și el a răspuns: „sincer să vă spun, aș vrea acum să spun…”, a doua oară când a spus că „candidatul ales va fi un prim ministru foarte bun”, a treia oară când a spus că „am luat o decizie „responsabilă” de a înainta un candidat la funcția de ministru” și a patra oară când a vociferat că candidatul ales „are calitățile necesare pentru a asigura conducerea guvernul în această perioadă complicată pentru Republica Moldova.” Ridicarea sprâncenelor este folosit frecvent pentru a însoți un discurs. La fiecare accentuare verbală, adăugăm o accentuare vizuală, lucru care denotă faptul că politicianul a accentuat vorbele spuse, sau că adoptă acest reflex atunci când se află în fața camerelor sau când se adresează unui număr mic de oameni. Poziția sprâncenelor variază și în dependență de schimbarea dispoziției. Sau o altă interpretare poate fi aceea că mișcarea arcadelor care se ridică desemnează uimirea. Însă în caz că această practică ajung un tic, capătă o altă semnificație, devine manipulatoare de informație. Dacă această mișcare e folosită abuziv înseamnă că astfel își punctează frazele gestual. În acest caz, trădează nevoia de acreditare a mesajului, de a da zvonului greutatea adevărului. Ridicarea sprâncenelor e însoțită și de încruntarea frunții, aceasta însemnând o mimică a îndoielii la un individ îngrijorat și, mai ales, un cod gestual reprodus de pesimiștii de pretutindeni. Care o fi adevărata însemnătate a mimicelor folosite de politician doar el știe, noi am oferit posibilele motive.
Un moment care mi-a sărit în ochi a fost atunci când a spus că la negocieri „am convenit că liderii nu ar trebui să iasă în prim plan” iar după o pauză de câteva secunde a făcut un gest suspicios după mine pe care vreau să-l descifrăm. Am aflat că buzele absente exprimă dezaprobare sau dorința de a încheia conversația. Cercetătorul Messinger spune că buzele absente exprimă dezgustul și că ne strângem buzele în așa mod atunci când nu putem să ne ținem de nas în public. Dezgustul este sinonim și cu o atitudine globală de respingere. Mizantropia și misoginia sunt la originea unei astfel de mimici. Față de cine are dezgust domnul Filat? O fi mizantrop sau misogin?
Ținând cont de aceste aspecte menționate mai sus, în același ritm să trecem la al doilea discurs ales de mine și rostit de liderul politic, de altfel ultimul său discurs în Parlamentul Republicii Moldova care a fost mult mai înfrumusețat și mai libertin în exprimare. Și mă refer la faptul că de data aceasta și contextul comunicării a fost altul, atitudinea alta, gesticularea frecventă care însoțea discursul, mimica feței care cum am mai spus poate modifica sensul unui enunț. Acest lucru mă face să mă gândesc ”de ce abia acum?”. Însă să purcedem la a descifra fiecare mimică, gest pe care am depistat-o ca fiind de interpretat.
În primul rând am sesizat că postura este diferită decât în alte interviuri sau discursuri, este mai degajată, gesturile sunt deschise și ”îmbracă” fiecare cuvânt, idee sau frază, vocea tremurândă și fermă, am văzut o degajare totală. Acest lucru îl confirmă mâinile care au fost foarte active pe tot parcursul discursului și care au un rol indispensabil în procesul comunicării reprezentând elementul fundamental al creativității umane, ele intervin în nenumărate gesturi involuntare. Un alt lucru ce nu putea fi neobservat a fost mișcarea continuă a picioarelor ceea ce ar însemna nervozitate, îngrijorare, stres sau furie lucru care se datorează probabil faptului că va fi arestat acuzat fiind de fraude bancare și luare de mită. Am mai observat că mâna dominantă a politicianului e mâna dreaptă, mâna de care se folosește pentru a sublinia discursul ceea ce denotă că este o persoană dinamică, beneficiază de o inteligență practică și poate, de o malițiozitate ce rezistă la orice încercare. În momentul în care începi să vorbești e foarte greu să te exprimi fără ajutorul mâinilor, și mai ales al brațelor. Mâinile călătoresc în permanență de la vorbitor către celălalt și execută un balet complicat, ca dansul unei albine care se întoarce la stup. Motiv pentru care întreg discursul politicianului e acompaniat de mâini. Însă dacă observăm atent mâinile lui Vlad Filat atunci când vorbește sunt la aceeași înălțime ceea ce înseamnă că greutatea cuvintelor este echivalentă cu masa specifică a ideilor. El spune ce gândește. Acest lucru fiind acompaniat de ridicarea sprâncenelor.
Nu are cum să nu fie sesizabilă mișcarea frunții și a sprâncenelor în timpul discursului despre care am și vorbit mai sus. Atunci când fruntea se încrețește, iar sprâncenele se ridică în realitate sunt consecința unui tic foarte des întâlnit de fiecare dată când se maschează ceva. Este ticul clasic al mincinosului. O fi corect și în cazul lui Vlad Filat? Atunci când fruntea e încruntată denotă o îndoială a individului care este îngrijorat și, mai ales, un cod gestual reprodus de pesimiștii de pretutindeni. Ce ține de sprâncenele ridicate am vorbit și mai sus, am dat diferite semnificații, fiind întâlnit și în discursul pe care îl analizăm acum. Rolul lor este de a accentua ceva ce dorim să spunem, spre exemplu când și-a cerut iertare de la părinți și colegi menționând cât de rău îi pare că nu s-a ținut de cuvânt față de promisiunile făcute, sprâncenele le-a ridicat în sus.
Sprâncenele într-adevăr spun multe, pe parcursul analizei expresiei faciale a politicianului am observat că împreunează sprâncenele și atunci când zice ceva ce îl doare, de parcă ar avea migrene. Defapt așa gen de mimică e asociată cu un mintal anxios sau cu o mare suferință. Atunci când a pronunțat că „viața bate filmul”, repetând de două ori, s-a citit suferință pe chip. Înseamnă că întreaga sa viață e o suferință? Dar în momentul când a spus că „poate a veni timpul – naibii să sară în aer tot sistemul acesta” sprâncenele s-au încruntat și s-au apropiat spre rădăcina nasului ceea ce pe deoparte reprezintă un mod cam teatral de a chestiona un interlocutor fără a verbaliza întrebările sau un mod de a-ți afișa suspiciunea, dar pe de altă parte ar fi aceea că cel care încrețește în așa mod sprâncenele are un temperament neliniștit. Nu este surprins niciodată, este preocupat, ar vrea să scape de situația în care se află dar nu poate.
Concluzia discursului lui Vlad Filat a fost precedată de un gest după care a vociferat ultimele cuvinte și a părăsit tribuna. Acest gest înseamnă onestitate și sinceritate; cu semnificația: iată, n-am nimic de ascuns.
Evident că pentru a face o analiză completă a discursurilor e nevoie de o cercetare mai amănunțită și un studiu mult mai profund, cum am mai spus. Însă prin munca care am depus-o pentru a prezenta o idee generală a ceea ce vreau să demonstrez și anume că ceea ce gândim este transpus în act prin limbajul nonverbal(prin gesturi, mimici, poziția corpului, îmbrăcămintea, vocea, ș.a) și prin alte tehnici precum manipularea și persuasiunea. Aceste tehnici un actor politic le învață de la echipa de PR din spatele lui, care are un rol major în creare imaginii omului politic și nu numai sau studiu individual în acest domeniu, acest tip de PR fiind politic.
O echipă de PR are misiunea de a face revoluție prin puterea cuvintelor. Îi pasionează să le pună în acțiune. Examinează fiecare caz pe îndelete, ca medicii, pentru a descoperi leacul potrivit. Acționează strategic, pas cu pas, până la victorie. Construim nume cu renume. Imagine. Reputație. Valoare. Păreri. Motivație. Loialitate.
În această înțelegere a lumii, sesizăm un parcurs de tip sistem, și anume acela în care omul caută să descifreze realitatea prin intermediul unor forme abstracte, cum ar fi cuvântul, teoreme matematice sau formule chimice. Însă nu-și dau seama poate, că realitatea astăzi semnifică și este reprezentată prin semne care au o importanță majoră. Aurel Codoban în Semn și interpretare spune că „Lumea a semnificat cu mult înainte ca oamenii să înceapă să cunoască ceea ce ea semnifică și a semnificat de la început tot ceea ce omenirea poate să se aștepte să cunoască. Între limbajul care apare, ca sistem semnificant, tot dintr-o dată și Lumea care îl precede, legăturile se constituie simultan și solidar.” Adică orice semn are semnificație fie o semnificație, fie mai multe la fel cum am oferit și noi mai sus, mai multe semnificații a unui semn. Despre descrierea, producerea și înțelegerea sensului unui semn se ocupă semiotica care are un câmp larg de investigare. „În viziunea lui Umberto Eco (1982) semiotica reprezintă corelarea dialectică a două domenii: teoria codurilor și teoria producției de semne, altfel spus, semiotica semnificării și semiotica comunicării (U. Eco, 1982: 14).” Ceea ce am vrut să accentuez este că realitatea de astăzi e reprezentată prin semn, care are atât de multe lucruri să ne comunice.
Concluzii și recomandări
Consider că mi-am îndeplinit scopul propus, acela de a arăta că există o relație între raționalitatea semnificantă și raționalitatea operațională, relație pe care am demonstrat-o interpretând texte, analizând concepte, relație ce le apropie anume prin importanța ce o au într-un discurs politic. Orice idee poate fi transpusă în act prin diferite tehnici și strategii, depinde cum vrei să ajungă această idee la public. Cred că ipoteza propusă s-a adeverit, raționalitatea semnificantă este importantă dar nu mai mult decât raționalitatea operațională care are și ea un rol prim în analiza discursului politic, dacă nu cel mai important. Limbajul nonverbal este o tehnică foarte frecventă de ”citire” a celuilalt, iar dacă celălalt are un limbaj al corpului ușor de descifrat își poate dezvălui sentimentele și gândurile.
Și la fel, sunt mulțumită că am realizat și obiectivele propuse: am explicat conceptele principale: discurs, discurs politic, elocvență, retorică; am evidențiat obiectivele, compoziția și funcțiile discursului; am relatat despre înțelesurile și conceptualizările discursului politic; am distins relația discursului politic cu alte forme discursive ale raționalității semnificante; am determinat manifestări ale raționalității semnificante a discursului politic; am demonstrat relația dintre raționalitatea semnificantă și raționalitatea operațională în discursul politic; am identificat moduri de operaționalizare a raționalității semnificante în discursul politic; și am propus strategii de eficientizare a relației dintre raționalitatea semnificantă și cea operațională în discursul politic, în baza analizei discursurilor politicianului Vlad Filat.
Pentru mine această cercetare dusă la un bun sfârșit are o valoare însemnată fiindcă a presupus multă muncă, analiză, interpretare, timp dedicat și suflet depus. Cei care de multe ori au fost în pană de idei așteptând ore sau zile pentru ca inspirația să insufle o idee de care aveai nevoie dar nu-ți venea când doreai, cei care au pierdut nervi când nu li se primea ce voiau, cei care au scris și au șters și au rescris idei, cei care au depus suflet în ceea ce au făcut, cei care știu fiecare cuvânt din cercetarea lor, cei care nopțile visează că scriu teză, cei care la o bucată de noapte se scoală și se așază la calculator pentru a schimba o idee sau a scrie alte idei, aceia vor înțelege cât de valoroasă este îndeplinirea fiecărui obiectiv propus, cât de valoroasă este munca lor.
Aș recomanda oricărui actor politic care are de susținut un discurs politic, fie în campaniile electorale, fie în diferite emisiuni televizate sau oriunde există un public, să țină cont de structura unui discurs în primul rând apoi de limbajul trupului, și anume: poziția corpului, gestica care trebuie să susțină ideile discursului; contactul vizual care este foarte important; vocea care trebuie controlată și care necesită o respirație corectă; îmbrăcămintea care și ea are un rol important, felul cum apari în fața unui public spune foarte multe lucruri despre tine și multe altele. Pentru a putea controla aceste lucruri și a le învăța există specialiști în relații publice care au grijă de imaginea ta.
Cum am mai spus, politica este ca o piesă de teatru, jucată în decoruri sociale, actorul principal fiind omul politic, care prin discursul său încearcă să creeze și să-i inducă spectatorului opinii, atitudini ce conduc la realizarea scopurilor proprii.
Una din trăsăturile principale ale discursului politic, fiind chiar un procedeu global specific, este argumentarea și ca finalitate definitorie – persuasiunea. Discursul persuasiv se adaptează auditoriului ce urmează a fi convins. El se dezvoltă în dependență de ceea ce îi permite auditoriul, de încrederea ce i-o acordă acesta discursului. Așadar, auditoriul are un rol social foarte important.
Parafrazăndu-l pe M.Foucault, care susține că orișice discurs este tensiune în raport cu celălat, am putea spune că discursul politic este tensiune în raport cu interlocutorul ce trebuie convins și determinat să acționeze într-un anumit mod. Iar ca acest lucru să fie posibil, discursul trebuie să aibă un traseu bine stabilit, să fie organizat și structurat. Un element esențial în atingerea scopului propus este limbajul folosit de politicieni. Caracteristica principală a limbajului politic, după E.Coșeriu, este insinuarea, „ ascunderea gândirii”, falsificarea intenționată a lucrurilor, „nerespectarea adevărului”, ele fiind puse în slujba eficacității sale persuasive. Discursul politic beneficiază de careva libertăți și anume: varietatea ariei problematice pe care o poate cuprinde textul politic, ce asigură o deschidere considerabilă în raport cu auditoriul; satisfacerea intereselor tuturor și modalitatea prin care politicianul își arată calitățile oratorice; folosirea mai multor procedee discursive; utilizarea mai multor tipuri de secvențe discursive, a canalelor de transmitere a informației: scris, oral, non-verbal etc. Acestea sunt folosite pentru a persuada auditoriul.
Constantin Sălăvăstru în lucrarea Discursul puterii, propune 4 tipuri de argumente pentru temeinicia discursului politic: argumente bazate pe fapte, pe exemple, pe autoritate și pe analogie. Argumentele bazate pe fapte sunt argumentele în funcție de tipul de auditoriu; ele trebuie să fie într-o înlănțuire logică, evidențiate și remarcate pentru auditoriu, să lase impresia de maximă originalitate. Argumentele bazate pe exemple sunt cele ce pun accent pe „puterea” exemplului cu ajutorul căruia convingi auditoriul și îl mobilizezi spre acțiune. Argumentele bazate pe autoritate fac apel la personalități politice ce reprezintă un ideal, spre exemplu, Caesar, Napoleon ș.a. Argumentele bazate pe analogie sunt ca un mecanism de influențare a opiniilor, de convingere a auditoriului.
În concluzie, constatăm că un discurs politic reușit pune în mișcare toate mijloacele pentru a-și atinge scopul. Eșecul în acțiune este eșecul în discurs. Poate că nicăieri practica discursivă și rezultatul ei nu e în așa strânsă legătură ca în discursul politic.
Anexe
Anexa 1. Formele persuadării
Anexa 2. Modelul triadic al semnului (Charles Sanders Peirce)
B
……………………………
A C
Anexa 3. Vlad Filat
Anexa 4.
Anexa 5.
Anexa 6.
Anexa 7.
Anexa 8.
Anexa 9.
Anexa 10.
Anexa 11.
Anexa 12.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: RAȚIONALITATEA SEMNIFICANTĂ ȘI OPERAȚIONALĂ ÎN DISCURSUL POLITIC [302062] (ID: 302062)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.