. Rata Dobanzii Bancare Si Calcularea Dobanzii

Capitolul I

Considerații generale privind dobânda

Definiții cu privire la dobândă

Teoria dobânzii a constituit una din problemele cele mai discutate de filozofi, sociologi și economiști. S-au confruntat, din cele mai vechi timpuri, pe un câmp de luptă și în termeni economici, dar, în fapt, ca răbufniri ale disputelor fiziologice și religioase.

Astfel, dobânda era considerată ca ceva contrar eticii, în ciuda faptului că realitatea relațiilor economice afirma permanent prezența acestui “accident” economic în cadrul procesului de creditare. Opoziția teologilor, profeților și a filozofilor s-a manifestat din timpurile cele mai vechi și a durat secole. Abia la Calvin se întâlnește o adevărată justificare a dobânzii și o superficială analiză a acestui fenomen.

Când știința economică a început a lua formă, de a se structura eliberată de diatribele filozofilor și dogmatismul teologilor, între problemele analizate în primul rând de economiștii care se afirmau, a fost acest fenomen pe care relațiile capitalismului modern îl relevau constant. Din acest moment multe școli au intenționat să construiască o teorie a dobânzii. ” Dobânda este în mod firesc atașată conceptului de capital și elementelor timp și risc”.

Aceste concepte și elemente se regăsesc în cele mai succinte formulări ale dobânzii.

Astfel, dobânda poate fi considerată ca o remunerare pe care capitalistul o primește pentru folosirea capitalului propriu sau pentru capitalul împrumutat altor persoane pe o anumită perioadă de timp și pentru destinație specifică.

În sens restrâns, dobânda este suma ce revine proprietarului la rambursarea sumei împrumutate sau prețul folosirii capitalului și reprezintă remunerarea riscului pe care îl implică împrumutul respectiv. Unii analiști precizează chiar și unele aspecte legate de originea dobânzii, legile de formare și justificare a acesteia, aspecte cum ar fi:

dobânda unui capital se produce independent de activitatea economică a capitalistului;

dobânda este o calitate firească a capitalului și are o durată nedeterminată de constituire.

Dobânda reprezintă prețul serviciului făcut de către creditor debitorului, pentru a dobândi dreptul de a folosi o sumă de bani în cursul unei perioade determinate.

Dobânda reprezintă o cheltuială pentru cel care o plătește și un venit pentru cel ce o primește. Sub aspect economic, dobânda este un preț, prețul creditului.

Mărimea dobânzii se stabilește pe piață în funcție de cererea și oferta de capital și ține de o serie de factori economici și politici precum și de mărimea procentului inflaționist.

Dobânda poate fi analizată atât din punct de vedere absolut, cât și relativ, sub formă de rată a dobânzii, calculată ca raport între suma dobânzii pe un an și suma capitalului împrumutat.

Din punct de vedere al băncii comerciale, dobânda este principalul venit din care trebuie să-și acopere cheltuielile, inclusiv dobânda plătită deponenților creditori și să obțină profit.

Creditorul are prin dobândă o sursă de venituri, iar tendința acestuia este de a o maximiza. Debitorul împrumutat percepe dobânda ca pe o povară și tinde să o minimizeze.

Pentru băncile comerciale, dobânda este o pârghie de realizare a politicii monetare ale acestora.

Guvernul, în general, consideră că dobânda este un instrument important de relansare a economiei și de realizare a programelor guvernamentale.

Întreprinzătorul analizează nivelul rentabilității financiare al capitalurilor împrumutate. Pentru acesta, capitalizarea dobânzii poate fi o variantă a activității productive.

Conform clasicilor, având ca reprezenatnți pe David Ricardo, Alfred Marshall, dobânda este abordată ca fiind influențată de rata profitului ce se poate obține prin folosirea capitalului, sau ca preț ce trebuie plătit pentru folosirea capitalului, preț stabilit ca echilibru între cererea globală de capital și stocul de capital oferit pe piață.

După neoclasici (un reprezentant fiind economistul american Irving Fisher), dobânda reprezintă prețul banilor în momentul actual, exprimat în funcție de un termen viitor.

După marxiști, al căror obiectiv la întemeietori au fost „exproprierea expropriatorilor” și lichidarea capitalismului, dobânda apare ca formă de redistribuire a plusvalorii, formă particulară de participare a bancherilor la însușirea fără plată a plusvalorii. Această doctrină susține ideea de ilegitimitate a dobânzii si caracterul ei de abuz. Cu toate acestea, doctrina marxistă a pus în evidență laturi esențiale privind mecanismul dobânzii. Ea analizează limitele extreme între care se poate situa, de principiu, nivelul dobânzii. Limita superioară a dobânzii este reprezentată de rata mijlocie a profitului. O dobândă care ar absorbi întregul profit ar elimina motivația contractării creditului. În ceea ce privește nivelul minim al ratei dobânzii, el poate coborî, în funcție de împrejurări, foarte mult, fără însă a compromite acoperirea cheltuielilor raționale pe care administrarea creditului le presupune inevitabil, plus un oarecare profit, ca factor stimulativ. Marxiștii au explicat, de asemenea, tendința de lungă durată de scădere a ratei dobânzii prin reducerea ratei medii a profitului în condițiile absenței inflației. Ei au relevat concludent teza cu privire la rolul raportului concret dintre cererea și oferta de credit pentru situarea la un nivel dat a ratei dobânzii între cele două limite extreme, care totuși sunt prea îndepărtate pentru a servi la stabilirea nivelului concret al dobânzii.

Keynes definește dobânda ca fiind recompensa obținută ca urmare a renunțării la lichiditate pentru o anumită perioadă de timp, iar rata dobânzii poate fi un instrument de influențare a volumului de investiții și de combatere a recesiunii și șomajului. Această idee este respinsă de monetariști, care o consideră ineficace pe termen mediu și lung.

Astfel, diversitatea de interese și complexitatea implicațiilor dobânzii au condus la apariția mai multor teorii referitoare la dobândă:

1 – teoria productivității și a utilizării capitalului, care pornește de la capacitatea productivă sau “forța productivă” a capitalului;

2 – teorii privind costul formării capitalului suportat de deținătorii datorită renunțării utilizării prezente a bunurilor și profitului;

3 – teoriile rarității capitalului;

4 – teoria riscului pierderii totale sau parțiale a capitalului împrumutat.

5 – teoria dobânzii ca impozit al profitului;

6 – teoria lui Irwing Fisher care leagă rolul dobânzii reale de productivitatea marginală a capitalului;

7 – teoria lui Wicksell care leagă rata dobânzii de cererea și oferta de capital și productivitatea marginală a capitalului;

8 – teoria lui Keynes sau a preferinței pentru lichiditate pusă în evidență de cererea de monedă din motiv speculative.

„O contribuție importantă la analiza dobânzii și a semnificației economice a acesteia au avut-o și reprezentanții Școlii austriece, dintre care Bohm-Baerek se remarcă prin lucrarea „Dobânda și Capitalul: un parcurs critic al teoriri economice”. Ideea de bază susținută de acesta poate fi formulată astfel: „dobânda este o calitate firească a capitalului, se formează fără epuizarea capitalului inițial, și se produce independent de activitatea personală a capitalului având o durată eternă de constituire”.

Importața dobânzii, oricare ar fi teoria monetară care încearcă să o explice, se manifestă diferit în unele funcții economice caracteristice economiei de piață moderne. Fără ea, nu ar fi posibil a se asigura o echilibrare monetară a pieței.

„Evoluția dobânzii decurgând din cerințele spontane ale dezvoltării economice, sau derivată prin politicile monetare și de credit, are un rol deosebit în orienatarea și uneori dirijarea tendințelor economice în ansamblu și îndiferitele sale sfere. Optimizarea ei în funcție de potențialul ei și de cerințele reale ale economiei reprezintă o chestiune majoră în economia de piață contemporană.”

1.2. Nivelul dobânzii și factorii determinanți ai acestuia

Nivelul dobânzii este determinat de o multitudine de factori și poate fi controlat administrativ sau poate fi subvenționat de guvern sau Banca Centrală.

Ca element al contractului de credit , nivelul dobânzii este acceptat, în fiecare caz în parte, de creditor și debitor ca urmare a unei negocieri de durată sau mai operative.

Fiecare dintre părți dorește să aibă, în contextul acceptării soluției, anumite orientări care să motiveze și să justifice decizia adoptată. Se pune astfel problema factorilor de acceptabilitate generală care sunt luați în considerare în procesul negocierii, și anume:

Rata profitului – este esențială atât pentru investitor, cât și pentru utilizatorul de capital. Întreprinzătorul, când își propune să mobilzeze un capital suplimentar, trebuie să evalueze realist rentabilitatea activității sale, respectiv, dimensiunile profitului, deoarece din profit se remunerează creditul adică se suportă dobânda. Pe de altă parte, deținătorii de capitaluri trebuie să aprecieze gradul real de productivitate a capitalului atunci când formulează pretenții cu privire la dobânzi, astfel încât întreprinzătorul să poată continua activitatea și să poată fructifica și în viitor capitalul oferit.

Lichiditatea – independent de orice condiții, creditorii vor prefera acea formă de împrumut care să le asigure rambursarea cât mai rapidă, deci preferă să investească, dar pe termen scurt. Nivelul dobânzii este cu atât mai mare cu cât lichiditatea este mai mică, adică termenul de rambursare este mai îndepărtat.

Stabilirea nivelului dobânzii este expresia compromisului între creditorii care doresc o cât mai mare lichiditate și utilizatorii de capital interesați în a plăti cât mai puțin pentru acesta.

Riscul nerambursării este un alt factor ce determină nivelul dobânzii. Rambursarea la termen este o condiție a perpetuării raporturilor de credit și a sistemului de credit. Rambursarea este o cerință generală care poate fi asigurată dacă în cazurile particulare se iau măsurile necesare de evitare și acoperire a acestui risc.

Aceste cerințe, în general acceptate, conduc la separarea elementelor de structură a dobânzii în:

dobânda pură care este costul utilizării capitalului, și

plata necesară pentru recuperarea riscului nerambursării, respectiv pentru acoperirea pagubelor suferite pe această cale.

O asemenea considerare a riscului și a soluțiilor de acoperire motivează o politică personală a băncilor în domeniul dobânzilor, orientată după gradul de risc pe care îl presupune fiecare credit acordat, funcție de condițiile reale pe care le are fiecare debitor.

De asemenea, la rândul lor, deponenții care asigură partea preponderentă a resurselor băncilor sunt, în mai toate țările, asigurați prin instituții speciale cu privire la redobândirea integrală a sumelor depuse. Evident, plățile pentru asigurarea depozitelor prezintă un cost pentru bănci, un element de cost al creditului.

Raportul dintre oferta și cererea de credite este evident un alt factor esențial în determinarea nivelului dobânzii. Oferta de credite este determinată primordial de nivelul economisirii în țara de referință, de opțiunile tradiționale ale populației pentru consum și economii. Evoluția nivelului de economisire poate fi stimulată de nivelul dobânzii, dar oricare ar fi nivelul dobânzii există un nivel dat al economisirii. Determinant în preferințele familiilor de a economisi este nivelul individual al veniturilor și implicit nivelul și preferințele de consum.

Stabilitatea economică și politică are și ea un rol deosebit în a încuraja formarea capitalului. Orice fenomen de instabilitate politică și de dezechilibru economic, în special inflația, diminuează nivelul economisirii și influențează negativ dimensiunile resurselor de creditare.

Cererea de credite este intercondiționată de cei trei mari debitori: guvernul, agenții economici și familiile, deopotrivă influențați de evoluția activității economice și tendințele de dezvoltare a investițiilor.

1.3. Structura ratelor de dobândăoperire a acestui risc.

Aceste cerințe, în general acceptate, conduc la separarea elementelor de structură a dobânzii în:

dobânda pură care este costul utilizării capitalului, și

plata necesară pentru recuperarea riscului nerambursării, respectiv pentru acoperirea pagubelor suferite pe această cale.

O asemenea considerare a riscului și a soluțiilor de acoperire motivează o politică personală a băncilor în domeniul dobânzilor, orientată după gradul de risc pe care îl presupune fiecare credit acordat, funcție de condițiile reale pe care le are fiecare debitor.

De asemenea, la rândul lor, deponenții care asigură partea preponderentă a resurselor băncilor sunt, în mai toate țările, asigurați prin instituții speciale cu privire la redobândirea integrală a sumelor depuse. Evident, plățile pentru asigurarea depozitelor prezintă un cost pentru bănci, un element de cost al creditului.

Raportul dintre oferta și cererea de credite este evident un alt factor esențial în determinarea nivelului dobânzii. Oferta de credite este determinată primordial de nivelul economisirii în țara de referință, de opțiunile tradiționale ale populației pentru consum și economii. Evoluția nivelului de economisire poate fi stimulată de nivelul dobânzii, dar oricare ar fi nivelul dobânzii există un nivel dat al economisirii. Determinant în preferințele familiilor de a economisi este nivelul individual al veniturilor și implicit nivelul și preferințele de consum.

Stabilitatea economică și politică are și ea un rol deosebit în a încuraja formarea capitalului. Orice fenomen de instabilitate politică și de dezechilibru economic, în special inflația, diminuează nivelul economisirii și influențează negativ dimensiunile resurselor de creditare.

Cererea de credite este intercondiționată de cei trei mari debitori: guvernul, agenții economici și familiile, deopotrivă influențați de evoluția activității economice și tendințele de dezvoltare a investițiilor.

1.3. Structura ratelor de dobândă

Nvelul dobânzii se stabilește pornind de la dobânda de bază (dobânda d ereferință) la care se adaugă în mod firesc factorul de risc, marja de risc, care majorează diferențiat, nivelul dobânzii pentru fiecare din solicitanții de credit . Mărimea dobânzii se exprimă în diferitele segmente ale piețelor de credit și în diferitele raporturi dintre debitori și creditori, în special între bănci și clienții lor, în variate tipuri și mărimi.

Dobânda de referință a BNR se calculează ca medie, ponderată cu volumul tranzacțiilor, între dobânda la depozitele atrase de BNR și vânzările reversibile de titluri de stat de aceasta în luna anterioară celei pentru care se face anunțul.

Nivelul ratei de refinanțare este stabilit de către Banca Centrală și are un nivel fix, nivelul acesteia stabilindu-se în concordanță cu solicitările băncilor comerciale. Această rată, este cunoscută în prealabil, și este valabilă pe perioade mai lungi.

Diferitele tipuri de rate de dobânzi existente, specifice în diverse relații sunt structurate în cadrul unor legături reciproce semnificateive și acționează în cadrul unui mecanism.

Analiza tipurilor de dobânzi se face în funcție de mai multe criterii.

Din punct de vedere al băncii, se disting două tipuri de dobănzi :

– dobânda bonificată

– dobânda percepută.

Din punct de vedere al nivelului la care se practică dobânda, se disting:

– la nivelul băncilor comerciale: taxa privată a scontului;

– la nivelul Băncii Centrale: taxa oficială a scontului;

– la nivelul întreprinzătorilor: dobânda practicată între întreprinzători;

– dobânda practicată pentru titluri guvernamentale și efecte de comerț emise de societăți comerciale.

Din punct de vedere al relației existente între rata dobânzii și rata inflatiei se disting:

– dobânda nominală;

– dobânda reală.

1.3.1. Rata dobânzii la bonurile de tezaur

În economia unor țări ca SUA, Anglia, piața creditului aferentă bonurilor de tezaur implică un volum mare de operațiuni, iar nivelul dobânzilor practicate pe această piață este orientativ sau hotărâtor pe piețele creditului pe termen scurt.

Bonurile de tezaur se vând pe piață la valoarea lor actuală, nivelul dobânzii putând fi astfel determinat. Un exemplu de determinare a ratei dobânzii pe piața bonurilor de tezaur din Anglia este ilustrativ. Dacă un bon de tezaur în valoare nominală de 10000 lire se vinde primului beneficiar (casele de scont) cu prețul de 9757 de lire înseamnă că dobânda de 243 lire ( calculată ca diferență între valoarea nominală de 10000 și prețul de vânzare de 9757) este aferentă celor 91 zile, pentru care se emit aceste bonuri, ceea ce înseamnă că peste 91 zile debitorul va încasa de la Tezaur 10000 lire.

Rata scontului se va determina astfel:

%

Rata dobânzii la care se valorifică capitalul investit de cumpărătorul bonurilor de tezaur este:

Rd = ( %

În cazurile în care operațiunile cu bonuri de tezaur sunt preponderente pe piețele creditului în țara respectivă, nivelul acestei rate este la rândul său hotărâtor pentru stabilirea ratei medii de piață a dobânzii.

Rata dobânzii pe piața monetară interbancară

Rata dobânzii pe piața monetară interbancară se stabilește zilnic pe baza cererii și ofertei de credit negociate între bănci și adesea sub influența băncii de emisiune.

Dat fiind că nivelul acestei rate reprezintă prețul de cost al creditului pentru principalele bănci, acesta devine orientativ în legătură cu stabilirea scărilor de dobânzi pe piața respectivă.

Ratele interne bancare ale dobânzii

Fiecare bancă își stabilește o scară a dobânzilor creditaore și debitoare (active, pasive) care reflectă implicit raportul dintre cheltuielile și veniturile băncii și posibilitățile de a obține profit.

Pe de o parte, banca procură resurse prin depozite ce le constituie în relațiile cu clienții și de la furnizorii de resurse, alte bănci sau Banca de Emisiune, pe care trebuie să le remunereze la nivelul dat de regulă de nivelul pieței.

Pe de altă parte, față de debitorii săi, fiecare bancă aplică un anumit nivel de dobânzi, în măsură să-i acopere cheltuielile cu dobânzile și de funcționare și implicit un nivel al profitului.

„Între dobânzile interne practicate de bănci, rata dobânzii la depozite este de o importanță majoră pentru nivelul general al dobânzii interne. Mărimea acesteia determină nivelul dobânzii practicate ulterior pentru creditele acordate de bănci”.

Rata de bază a dobânzii – rata dobânzii anuale fixată de o bancă – reprezintă pentru fiecare bancă nivelul fundamental în raport de care se constituie o serie de rate ale dobânzilor practicate ulterior pentru creditele acordate de bănci.

Pe o primă treaptă se află o dobândă normală, comercială, care se construiește adăugând câteva puncte la rata dobânzii de bază (2-3 procente).

Funcție de gradul de risc, unele firme se creditează cu dobânzi sporite prin adăugarea la dobânda de bază a încă 4, 5, 7 puncte.

Rata dobânzii pentru împrumuturile personale este la nivel real foarte ridicată, deoarce cum este de înțeles vizează operațiuni ce implică o mulțime de debitori și multiple riscuri.

Împrumutul are la bază încrederea de care se bucră debitorul, reputația lui de a-și îndeplini promt obligația, calitățile morale ale solicitantului, dar și situația lui materială. Chaiar dacă nu se cere o garanșie efectivă sub raport juridic, ca în cazul creditului real, calitățile morale ale debitorului nu pot fi ignorate.

După natura lor, împrumuturile personale pot fi considerate acoperite sau descoperite. Un credit personal negarantat cu bunuri reale nu este neapărat descoperit, ci devine acoperit în cazul în care o terță persoană își ia angajamentul să ramburseze împrumutul la scadență.

Privite în ansamblul lor, dobânzile practicate de bănci față de clienții lor se află în corelația necesară de coeziune a unui mecanism. Examinarea ratelor interne ale dobânzii subliniază posibilitatea băncii de a a vea o politică proprie față de clienții săi în general, îndeosebi vis-a-vis de fiecare dintre ei, în special. Banca este obligată în același timp să se alinieze la evoluțiile pieței, care-i determină propria atitudine prin diverse și multiple influențe.

Curbele de randament

În aprecierea nivelului dobânzii un rol deosebit se acordă atât sub aspect teoretic cât și practic a curbelor de randament.

Curba de randament este o curbă continuă care descrie relația funcțională între randamentul la data scadenței și numărul de ani ce intrevin înaintea scadenței, pentru titlurile cu venit fix, la un moment dat.

Sunt cuprinse și reprezentate, de asemenea, creanțe considerate egale din alte puncte de vedere: risc de rambursare, lichiditate, preț de achiziție, etc. În SUA fac obiectul unei astfel de reprezentări bonurile de tezaur.

Deși se rezumă numai la numite creanțe (care, însă, au o greutate specifică mare) curbele de randament sunt semnificative pentru întreaga piață a creditului.

Potrivit conjuncturii de moment, curbele de randament pot avea trei modalități de expresie:

curba plată, subliniază ca randamentele titlurilor pe termen scurt, mijlociu și lung sunt practic aceleași și deci raporturile dintre cerere și ofertă sunt echilibrate pe ansamblul pieței;

curba orientată îm sus relevă că titlurile pe termen lung au un randament ridicat și sugerează că cererea de fonduri pe termen scurt este foarte puternică în raport de ofertă față de cererea de fonduri pe termen lung;

Curba orientată în jos exprimă că titlurile pe termen scurt au un rqndament foarte ridicat, ceea ce înseamnă că cererea de fonduri pe termen lung este foarte puternică în raport de ofertă față de cererea de fonduri pe termen scurt.

În aprecierea raporturilor subliniem rolul diferit al elementelor preț și randament. Ran-damentul, în cazul nostru, este rezultatul investiției, iar prețul creanței este investiția însăși. Ele se găsesc în raport invers. Dacă prețul de achiziție al creanței va fi mare randamentul va fi mic.

Economiștii și-au pus întrebarea care sunt cauzele acestor aspecte diferite ale curbelor de randament în diferite perioade. Răspunsurile au fost diferite, inspirate de interpretările moderne ale dobânzii.

Pentru explicarea configurațiilor curbelor de randament ale dobânzii au fost avansate trei ipoteze.

Ipoteza preferinței pentru lichiditate se explică prin aceea că investitorii dau prioritate lichidității, respectiv posibilității de a conveti rapid și fără pierderi, activele în bani lichizi. Întrucât titlurile pe termen scurt sunt, relativ, mai lichide decât titlurile pe termen lung, ele vor avea un preț mai ridicat și în consecință un randament mai slab decât titlurile pe termen lung

Această ipoteză nu ține cont de interesele investitorilor pe termen mijlociu și lung, interese care au drept criteriu de orientare, perpetuarea plasamentului cu maximum de randament.

Ipoteza segmentării pieței afirmă că există piețe separate pentru titlurile cu venit fix pe termen scurt, mijlociu și lung și că cererea și oferta determină pe fiecare piață nivelul randamentului.

Astfel curba poate lua diverse aspecte, funcție de randamentul diferit pe fiecare din piețe. De fapt, structura fiecărei dintre aceste piețe nu este imobilă, și că în mod curent, funcție de fluctuații operate în portofoliu, de către instituții publice sau societăți comerciale, rezultă modificări ale structurii scadențelor.

În special modificarea structurilor este posibilă prin emisiunile noi care sunt orientate funție de evoluția randamentelor.

Ipoteza anticipațiilor este ipoteza în care anticipațiile investitorilor privind evoluția ratei dobânzii, determină relația între randamentele pe termen scurt și pe termen lung.

Dacă investitorii se așteaptă la creșterea dobânzii pe termen scurt, curba randamentului va fi oerientată în sus.

Dacă se prevede o scădere a dobânzii pe termen scurt, curba va fi orientată în jos.

Dacă se presupune că dobânda rămâne la același nivel, curba va fi plată.

În această ipoteză nu se admite segmentarea pieței, totae titlurile fiind considerate substituibile. Faptele, însă, indică contrariul. Există investitori preponderenți pe termen scurt (băncile comerciale) și alții specializați pe termen lung cum ar fi casele de economii și societățile de asigurări.

Astfel, fiecare ipoteză are argumente credibile, dar și puncte vulnerabile.

„Studiile empirice se pare că acordă prioritate ipotezei anticipațiilor, care explică mai bine structura ratelor dobânzii și în consecință, diversitatea formelor curbelor de randament.”

Dobânda nominală, dobânda reală și inflația

Aprecierile privind nivelul dobânzii sunt valabile atâta timp cât stabilitatea monetară asigură, la expirarea termenului împrumutului, recuperarea integrală a valorii avansate, respectiv o putere de cumpărare echivalentă momentului acordării împrumutului. Perioada actuală influențează acest proces și pune pe prim plan riscul eroziunii capitalurilor.

Riscul eroziunii capitalurilor se referă la posibilitatea pierderilor pe care creditorul le poate suferi prin faptul ca valoarea reală, la momentul de referință, a ratelor de rambursare a împrumutului să nu poată acoperi integral capitalul împrumutat , evaluat în aceeași termeni.

În aceste condiții creditorul nu renunță la acordarea de împrumuturi, dar va căuta să-și protejeze capitalul împrumutat prin ridicarea nivelului dobânzii.

Datorită procesului inflaționist, rata dobânzii implică două componente:

dobânda nominală, exprimată ca atare, prin rata curentă, de piață. Aceasta este înscrisă în contractul de credit și depinde de variați factori cum ar fi: gradul de eficiență a valorificării capitalului, cererea și oferta de capital de împrumut, riscul de capital, de dobândă și de imobilizare, bonitatea debitorului.

dobânda reală exprimă gradul de apărare a intereselor creditorului și se sabilește în funcție de evoluția ratei nominale a dobânzii și a ratei inflației.

În acest context, dobânda reală este direct proporțională cu dobânda nominală și invers proporțională cu rata inflației.

Rata dobânzii reale este dată de relația:

unde:

Rr – rata reală a dobânzii;

Rn – rata dobânzii nominale;

Ri – rata inflației.

Când rata inflației Ri = 10% iar Rn = 20% vom avea:

, respectiv 9,09%

Între dobânda nominală și dobânda reală există mari disparități care variază de la țară la țară, funcție de gradul de inflație existent în fiecare țară.

Evoluția ratei dobânzii nominale, ratei inflației și a ratei dobânzii reale în România este prezentată în tabelul 1.1.

Tabel 1.1. Evoluția ratei dobânzii bancare nominale, ratei inflației și ratei dobânzii bancare reale în Romănia, în perioada 2002 – 2006

– procente pe an –

* pentru operațiunile in RON

Sursa : buletin lunar ianuarie 2006 al BNR, p.20, raport asupra inflației august 2005, p.30

Analizând graficul 1.1. remarcăm faptul că în perioada 2002 – 2006, perioadă de expansiune a creditului acordat sectorului privat, dobânzile active nu au înregistrat scăderi majore decât începând cu anul 2005 . Diminuarea relativ modestă adobânzilor la creditele nou acordate ar reprezenta un alt argument în favoarea ideii de piață bancară oligopolistă, însă putem identifica suplimentar și alte explicații cum ar fi: așteptări superioare privind nivelul inflației, lacune în implementarea principiilor de guvernanță corporatistă, precaritate în exercitarea drepturilor creditorilor (în special dificultăți în executarea creanțelor) și posibilitatea de o obține câștiguri superioare, mai ales în condițiile în care multe bănci-mamă din Europa traversează o perioadă caracterizată de profituri mai reduse.

Grafic 1.1. Evoluția ratelor dobânzii active și pasive

În ceea ce privește evoluția ratelor dobânzii reale (graficul 1.2.), se constată permanența valorilor real pozitive pentru dobânzile active în perioada analizată. Nu același lucru este valabil pentru dobânzile reale pasive. Acest fenomen al iluziei monetare se poate explica atât prin gradul mai redus al culturii bancare și volatilitatea ratei inflației, cât și prin faptul că populația, de regulă, se ghidează după valorile nominale, acestea fiind mai ușor de calculate.

Grafic 1.2. Evoluția ratelor dobânzii reale

Un alt element care a atras atenția se referă la dinamica relativ timidă a spread-urilor (Graficul1.3), în condițiile în care rata inflației a cunoscut o tendință descrescătoare evidentă.

Grafic 1.3. Evoluția spread-urilor de dobândă la creditele și depozitele nou acordate

Sursa: Florian Neagu, Angela Mărgărit, Mihai Copaciu, Irina Racaru, Romulus Mircea, Arpad Andrassy, Creditul neguvernamental în România: perspective și impicații, caiet de studii nr.15/februarie 2006, p.15,www.bnr.ro

S-a pus astfel întrebarea dacă nu cumva există alți factori, inclusiv la nivel microeconomic, mult mai importanți care determină mișcarea spread-urilor în România, ideea esențială fiind aceea că nu numai elementele macroeconomice au rol semnificativ în dinamica spread-urilor, ci și cele microeconomice. Din prima categorie evoluția ratei dobânzii de referință a băncii centrale și creșterea PIB au influență asupra marjelor de dobândă, în timp ce rata inflației nu este factor semnificativ. La rândul lor, factorii microeconomici joacă un rol foarte important în dinamica spread-urilor, cei mai reprezentativi fiind legați de eficiența cheltuielilor salariale, rentabilitatea activelor și ponderea creditelor neperformante în totalul operațiunilor cu clientela.

Calculul dobânzilor bancare

Calcularea dobânzii bancare atât la depozitele atrase cât și la creditele acordate se realizează utilizând anumite formule de calcul.

1.6.1. Calculul dobânzilor la împrumuturile pe termen scurt

La toate creditele pe termen scurt, cuantificarea cheltuielilor legate de dobândă se realizeayă folosind formula dobânzii simple. Însă, în mod concret, se folosesc și alte metode de calcul atât la plasamentele pe termen scurt, cât și la creditele pe termen scurt, astfel încât suma dobânzii determinată este mai mare, în favoarea băncii.

Calcularea dobânzii la bonuri de casă și certificate de depozit

Bonurile de casă reprezintă titluri de îndatorare pe termen scurt, emise de bănci sau societăți comerciale și subscrise de agenți economici sau bănci. De regulă, pentru aceste titluri, scadenșa este de 3 luni. Suma dobânzii se antecalculează astfel încât, la cumpărare se achită valoarea nominală din care se scade suma dobânzii, iar la scadență se restituie valoarea nominală.

Certificatele de depozit sunt titluri emise de bănci, în sume fixe, pentru primirea, spre fructificare, a unor sume de la persoane fizice sau juridice. Dat fiind faptul că se urmărește atragerea disponibilităților bănești existente pe piață, dobânda la aceste titluri este destul de avantajoasă.

a. Dobânda simplă post – calculată

Suma dobânzii se calculează și se plătește investitorului la scadenșa creditului sau a certificatelor de depozit. Astfel, valoarea de rambursare a creditului sau acertificatelor de depozit va fi egală cu creditul acordat sau plasamentul efectuat plus suma calculată a dobânzii.

Formula de calcul este următoarea:

unde:

D – suma anuală a dobânzii;

C – capitalul sau valoarea nominală a titlului;

d – rata anuală a dobânzii;

T – timpul până la scadență.

Valoarea de rambursare se calculează după formula :

unde :

Cf – capitalul final.

b. Dobânda simplă antecalculată

Suma dobânzii se calculează și se bonifică investitorului în momentul achitării bonului de casă, ceea ce înseamnă că prețul plătit în momentul încheierii contractului – capitalul efectiv investit, Ce – este egal cu valoarea nominală a bonului minus dobânda natecalculată. La scadență, investitorul primește valoarea nominală a bonului care, în acest caz este capitalul final.

Formula de calcul este următoarea:

unde:

D – suma anuală a dobânzii;

Cf – capitalul final;

Ce – capitalul investit.

Capitalul investit se calculează după următoarea formulă:

, iar capitalul final :

c. Rata efectivă a dobânzii

randamentul unui plasament cu dobândă simplă antecalculată nu este egal cu rata nominală a dobânzii (d). Investitorul utilizează un capital mai mic decăt valoarea nominală a bonului de casă achiziționat, înschimb beneficiază de o sumă a dobânzii calculată la valoarea nominală. Astfel, rata efectivă a dobânzii este mai mare decât rata nominală.

Formula de calcul utilizată este următoarea:

unde:

De – rata efectivă a dobânzii.

Calcularea sumei dobânzii la depozitele bancare

Pentru a stimula constiturea de depozite la termen, unele bănci practică fenomenul de capitalizare a dobânzii, cuvenită pentru perioade mai mici de un an. Titularii au posibilitatea să-și încaseze dobânzile la sfârșitulperioadei de capitalizare sau să le păstreze în depozit, caz în care dobânda pentru următoarea perioadă se va calcula folosind formula dobânzii compuse.

Rata dobânzii anuale compuse – RDAC – se calculează după următoarea formulă:

unde:

i – rata anuală a dobânzii simple;

n – numărul de perioade capitalizate cuprinse într-un an.

Remunerarea depozitelor bancare se face în funcție de numărul de chenzine (factorul timp). Orice depunere înseamnă un credit caordat instituției financiare pentru care aceasta bonifică dobânzi; orice retragere din cont semnifică, dimpotrivă, un împrumut acordat de instituție, pentru care se percep dobânzi.

Formulă de calcul:

unde:

Nq – numărul de chenzine

unde:

L – luna depunerii sau retragerii din cont;

t – coeficientul de timp.

La depuneri :

dacă ziua depunerii se află între 1 – 15 ale lunii, atunci t =1;

dacă ziua depunerii se află între 16 – 30 ale lunii, atunci t=2.

La retragere:

dacă ziua retragerii se situează între 1- 15 ale lunii, atunci t=0;

dacă ziua retragerii se situează între 16 – 30 ale lunii, atunci t=1.

Sistemul de calculare a dobânzilor aplicat de bănci, la care factorul timp este luat în considerare în funcție de numărul chenzinelor, creează un oarecare avantaj institușiilor respective; comparativ cu calculul dobânzilor, în funcție de numărul de zile, la fiecare depunere se bonifică un volum mai mic de dobândă, iar la fiecare retragere se percepe o dobândă ceva mai mare.

Calculul sumei dobânzii la operațiunile de încasări și plăți în contul curent

Calcularea dobânzilor este o operațiune periodică, anual, trimestrial sau la alte termene stabilite în prealabil cu banca, pe baza formulei dobânzii simple, adaptată pentru punerea pe calculator a acestor operațiuni.

Formula utilizată este:

unde:

D – suma dobânzii;

N – soldul sau suma(S), existentă la un moment dat, înmulțită cu numărul de zile pănă la operațiunea următoare sau până la epocă.

Divizorul fix

Formula folosită este dedusă din formula clasică a dobânzii simple, în felul următor:

Calculul dobânzii la creditele de scont

Scontarea este operațiunea de transformare a unei creanțe l atermen, în lichiditățila vedere. Beneficiarul unei cambii sau emitentul unui bilet la ordin pot prezenta efectele comerciale respective unei bănci comerciale spre scontare, primind imediat, în schimb, contravaloarea lor, mai puțin taxa de scont. În plus, cel care cedează o trată prin scont rămâne, în continuare, solidar răspunzător cu trasul pentru onorarea ei la scadență. Astfel, scontul reprezintă un credit pe termen scurt acordat de bancă celor care prezintă efecte comerciale spre scontare.

Scontul poate fi : comercial și rațional.

Scontul comercial (Sc) reprezintă costul operațiunii de scontare, adică suma dobânzii la creditele de scont, suportată de cel care prezintă efectul comercial. Practic, scontul reprezintă o dobândă simplă antecalculată.

Formulă de calcul:

unde :

Sc- scontul comercial;

Vn – valoarea nominală a efectului scontat;

Tx – taxa nominală a scontului;

T – scadența efectului comercial.

Valoarea actuală (Va) se calculează după următoarea formulă :

Scontul rațional (Sr) reprezintă diferența dintre valoarea tratei în ziua prezentării la scontare și valoarea sa la scadență. Acesta este mai puțin oneros decât scontul comercial, deoarece se calculează asupra valorii actuale a tratei și nu asupra valorii nominale.

unde:

Sr- scontul rațional;

Vn – valoarea nominală a efectului scontat;

Tx – taxa nominală a scontului;

– T – scadența efectului comercial

Calcularea dobânzii la împrumuturile pe termen lung

Împrumutul pe termen lug acoperă nevoi durabile ale întreprinderii care se concretizează în creșteri economice însemnate, dezvoltări, modernizări, de la care se așteaptă rentabilitate corespunzătoare în anii următori.

Pe de altă parte, pentru bănci, înprumuturile pe termen lung presupun o imobilizare însemnată de fonduri, pe o perioadă îndelungată, care poate implica riscuri multiple, fapt din care rezultă și exigența creditorilor pentru o remunerare adeecvată.

În cazul împrumuturilor pe termen lung, apare posibiliatatea calculării dobânzii compuse, ceea ce presupune ca la sfârșitul fiecărui an sau perioade suma dobânzii neplătite să se adauge la capitalul împrumutat, generând ea însăși dobândă, în condițiile contractului inițial. Aplicarea dobânzii compuse pentru creditele mai mari de un an se face prin acordul ambelor părți.

Pentru calcularea dobânzii sunt folosite următoarele formule:

unde: u = 1 + i;

;

;

unde:

C – capitalul plasat (creditul);

Cf – capitalul final, respectiv, creditul plus dobânda aferentă la sfârșitul perioadei de plasament;

n – perioada sau numărul de ani pentru care se calculează dobânda compusă;

d – rata anuală a dobânzii;

i – rata dobânzii la o unitate monetară (d / 100)

Rata dobânzii și rolul său în cadrul teoriilor monetare

Teoria preferinței pentru lichiditate a fost dezvoltată de către economistul John Maynard Keynes, în cadrul acesteia, echilibrul ratei dobânzii stabilindu-se în termenii cererii și ofertei de monedă.

Analiza pornește de la luarea în calcul a două categorii principale de active preferate de populație pentru a-și conserva averea : banii și titlurile pieței de capital.

În general, în economie, averea totală trebuie să fie egală oferta totală de obligațiuni plus cantitatea de monedă oferită, iar totalul obligațiunilor și moneda pe care populația dorește să le dețină trebuie să fie egale cu totalul averii deținute.

Pentru determinarea ratei dobânzii în condiții de echilibru se urmează același raționament, prin luarea în considerare a cererii și ofertei de titluri, și prin scrierea ecuației cererii și ofertei de monedă.

Acest model al preferinței pentru lichiditate ce analizează piața monetară nu este altceva decât analiza caracteristică pieței obligațiunilor. Însă, în practică, abordarea este diferită, deoarce luându-se în considerare doar două tipuri de active, moneda și obligațiunile, preferința pentru lichiditate ignoră orice efecte ale ratei dobânzii asupra activelor reale.

Nivelul ratei dobânzii este determinat pornind de la naliza mai multor factori, cum ar fi: modificarea veniturilor, nivelul prețurilor și oferta de monedă.

„Potrivit definiției date monedei de Keynes, în structura acesteia sunt incluse numerarul, care nu produce dobîndă, și depozitele la vedere, cares unt purtătoarele unor niveluri scăzute ale dobânzii. Astfel, se presupune că moneda prezintă o rată a rentabilității egală cu zero. Obligațiunile, ca singura alternativă a banilor, în concepția lui Keynes prezintă o rată a rentabilității egală cu rata dobânzii rd. Dacă această rată crește, atunci rata de rentabilitate a depozitelor scade, comparativ cu rentabilitatea obligațiunilor și, potrivit teoriei, cererea de monedă se diminuează.”

Deci, se observă existența unei relații de negativitate între cererera de monedă și rata dobânzii. Dacă se utilizează conceptul de cost de oportunitate, care definește nivelul dobânzii la care se renunță prin deținerea de obligațiuni, atunci nivelul acesteia crește dacă rata dobânzii la activele alternative (obligațiuni) crește. Astfel, lichiditatea este mai puțin preferată, iar cantitatea oferită trebuie să scadă.

Pentru practicarea modelului pregerinței pentru lichiditatea este necesară cunoasterea modului în care diferite variabile, cum ar fi nivelul veniturilor și al prețurilor, genereză modificări în nivelul ratei dobânzii.

Pentru a evidenția efectele unui factor asupra ratei dobânzii , ceilalți se consideră a fi constanți.

Conform analizei lui Keynes, cererea de monedă este determinată de nivelul veniturilor și cel al prețurilor.

Efectul veniturilor este prezent în economie în următoarele situații:

atunci când economia este în expansiune și nivelul veniturilor sporește, populația va manifesta o preferință pentru deținerea de moneă, ca rezervă a valorii;

în aceleași condiții de creștere economică, populația realizează un volum mai mare de tranzacții utilizând moneda, rezultâns astfel preferința pentru deținerea acestui tip de active;

un nivel înalt al veniturilor generează creșterea cererii de monedă. Grafic, acest efect se manifestă printr-o deplasare acurbei cererii de monedă spre dreapta.

Pentru a demonstra efectul niveluli prețurilor, Keynes ia în considerare cantitatea de monedă deținută de populație în termeni reali, respectiv sub forma bunurilor și serviciilor ce pot fi achiziționate. Atunci când nivelul prețurilor crește, cu aceeași cantitate de monedă se va achiziționa un volum mai mic de bunuri și servicii.

Pentru a restabili echilibrul, se va manifesta preferința populației pentru deținerea de monedă, în expresie nominală, într-o cantitate mai mare. Astfel, creșterea nivelului prețurilor conduce la creșterea cererii de monedă; grafic evidențiindu-se prin deplasarea spre dreapta a curbei cererii.

Factorii care influențează oferta de monedă se manifestă într-un proces complex care implică participarea băncii centrale,a băncilor comerciale și a altor instituții ale piței monetare. Acești factori sunt oferta de monedă și modificările produse la nivelul acesteia.

La Keynes este luată în considerare majoritatea ofertei de monedă, rezultată ca urmare a acțiunilor băncii de emisiune. Orice majorare a ofertei de monedă conduce la deplasarea curbei ofertei spre dreapta.

Această analiză și modul în care este influențată rata dobânzii prezintă importanță practică, deoareece pe baza acestor aspecte este posibilă evaluarea efectelor politicii monetare asupra ratei dobânzii.

„Analiza realizată de Keynes stabilește o legătură între „sfera monetară” și sfera „reală” prin intermediul ratei dobânzii. Conform teoriei keynesiste, rata dobânzii creează o legătură între sfera monetară și sfera reală, influențând în același timp cererea de monedă și investițiile. Prin urmare, rata dobânzii reprezintă principalul canal de transmitere a efectelor politicii monetare asupra economiei reale. Așadar, Keynes a respins dihotomia între fenomenul monetar și cel real (specifică clasicilor) și caracterul neutru al monedei.”

Inflația anilor ’70 a determinat economiștii să reevaluze teoria dobânzii. Ei s-au bazat pe analiza neoclasică ce fusese dezvoltată de Irving Fisher în 1930. principalii susținători ai noii viziuni asupra dobânzii sunt: Milton Friedman și Eugen Fama. La realizarea de cercetări s-au implicat și William Gibsen, M. Levi și I. Makin.

Susținătorii acestui curent afirmă că rata nominală a dobânzii este egală cu suma dintre rata reală a dobânzii și rata anticipată a inflației.

Această teorie se bazează pe un model de expresie neoclasică și are la bază următoarele coordonate:

Ca punct de plecare se presupune o economie în care se manifestă o înaltă utilizare a factorilor de producție, într-un regim de echilibru dinamic, astfel că rata dobânzii reale este egală cu rata dobânzii nominale. Pe termen lung se consideră că rata de creștere a masei monetare este egală cu rata de creștere reală, prețurile rămânând constante;

Modificarea începe cu majorarea ratei de creștere a masei monetare. Astfel, rata dobânzii va scădea, veniturile vor crește și cererea pentru bunuri se va accentua în sens ascendent. Agenții economici, gândind că majorarea cererii le este bine venită, își vor utiliza resursele în mod intensiv și vor angaja resurse de rezervă. Pe măsură ce cererea, veniturile și producția cresc, cererea de monedă se va majora și ea și dobânda de piață va urma un trend ascendent. De asemenea, prețurile și salariile se vor majora și ele, după care are loc o evoluție în sens invers;

Creșterile enumerate mai sus, ale veniturilor, producției, prețurilor, salariilor, vor conduce la scăderea stocului real de monedă, vor influenșa creșterile dobânzii nominale, având efecte negative asupra producției și exercitându-și influența în a facilita tendințele de diminuare a producției, nivelul producției revenind la stadiul inițial.

„Modelul contemporan presupune că rata dobânzii nominale își menține tendința de creștere, chiar dacă rata reală de creștere a masei monetare a revenit la nivelul anterior, iar prețurile încetează să mai crească. Atâta timp cât rata de creștere a masei monetare depășește rata de creștere a produsului intern, există o cerere excedentară de bunuri și indivizii vor anticipa inflația. Deponenții vor insista să beneficieze de o dobândă nominală, cel puțin egală cu rata reală a dobânzii, majorată cu rata anticipată a inflației. La rândul lor, debitorii vor fi gata să plătească dobânzi majorate, întrucât ei știu că ridicarea prețurilor le va permite să plătească dobânzi la un nivel superior ratei reale a dobânzii. Astfel, teoria contemporană a dobânzii reunește teoriile reale și monetare prin intermediul efectului de anticipație a prețurilor.”

Concluziile sustrase servesc pentru autorități politice din țări diferite ca niște „trasee” de urmat pentru îndeplinirea obiectivelor. Astfel, dacă se dorește o scădere a ratei dobânzii, atunci se majoreză oferta de monedă, în condițiile în care efectul d elichiditate este dominant comparativ cu celelalte. Se recurge la o diminuare a ofertei d emonedă atunci când celelalte efetcte domină lichiditatea, iar efectul inflației ajustează rapid rata dobânzii. Dacă celelalte efecte domină efectul lichiditate, iar inflația antrenează modificări lente ale ratei dobânzii, atunci creșterea sau descreșterea ofertei de monedă poate fi dirijată în funcție de ceea ce se urmărește pe termen lung sau scurt.

Posibilitățile autorităților monetare de a influența în practică ratele dobânzilor sunt limitate, doar în cazul tranzacțiilor pe termen foarte scurt acestea putând fi influențate. Pe termen lung, intervențiile oferă doar o imagine asupra credibilității politicii economice.

În prezent se utilizează rata dobânzii pe termen scurt în vederea echilibrării echilibrării cantității de monedă. O astfel de practică este opusă la ceea ce susține teoria, respectiv, cantitatea de monedă oferită este cea care generează un anumit nivel al ratei dobânzii și nu invers.

Capitolul II

Dobânda bancară și implicațiile sale

Una dintre principalele componente ale sistemul financiar bancar, cu adânci implicații în economie de piață este dobânda. Nivelul dobânzii se exprimă în diferitele segmente ale piețelor creditului și în diferite raporturi între debitori și creditori, în special între bănci și clienții lor, în variate tipuri și variate mărimi.

2.1. Formele dobânzii bancare și fundamentarea acestora

Din punct de vedere al băncii se disting două tipuri de dobândă: dobânda bonificată și dobânda percepută.

Dobânda bonificată reprezintă dobânda cu care sunt remunerate disponobilitățile bănești ale titularilor de conturi constituite ca depozite la bancă. Capitalul mobilizat la dispoziția băncilor este fructificat în procesul creditării.

Nivelul dobânzilor bonificate este dependent de următorii factori:

rata inflației;

rata de refinanțare (taxa oficială a scontului);

ratele dobânzilor practicate de celelalte bănci comerciale.

Dobânda percepută este dobânda pe care o încasează băncile de la clienții lor în calitate de debitori, corespunzator creditelor acordate.

Factorii de influență asupra nivelului acestei dobânzi sunt:

erodarea monetară;

nivelul cheltuielilor cu operațiunile bancare;

gradul de risc;

profitul bancar;

rezerva minimă obligatori.

În fiecare bancă se instituie o scară a dobânzilor creditoare și debitoare care reflectă implicit raportul între cheltuielile și veniturile băncii și posibilitățile sale de a obține profit.

Pe de oparte, banca procură reusrse prin depozitele ce le constituie în relațiile cu clienții și de la furnizorii deresurse, alte bănci sau Banca de Emisiune, pe care trebuie să le remunereze la nivelul dat, de regulă la nivelul pieței.

Pe de altă parte, față de debitorii săi fiecare bancă aplică un anumit nivel al dobânzilor în măsură sa-i acopere cheltuielile, cu dobânzile și de funcționare, și implicit un anumit nivel al profitului.

În corelare între nivelul dobânzilor încasate și plătite, banca trebuie să-și asigure competitivitatea urmărind atragerea clienților, și printr-un cuantum avantajos, pentru ei, a dobânzilor.

Astfel, între dobânzile interne practicate de bănci, rata dobânzii la depozite este de o importanță majoră pentru nivelul general al dobânzilor interne. Această rata are un nivel foarte csăzut întrucât se palică pentru depozitele la vedere și asigură deponenților un grad înalt de lichiditate, care, urmărind în special acest aspect, acceptă un asemenea regim al dobânzilor.

Rata dobanzii la creditele acordate(dobanda percepută) este la nivel real, foarte ridicată deoarece vizează operațiuni ce implică omulțime de debitori și multiple riscuri. Astfel, dobânzile practicate de bănci față de clienții lor, privite în ansamblul lor, se află în corelația necesară de coeziune a unui mecanism.

Examinarea dobânzii bancare subliniază posibilitatea instituției de a avea o politică proprie față de clienții săi, în genera, și îndeosebi vis-a-vis de fiecare dintre ei, în special. În același timp este evident că opțiunile sale privind politica de dobânzi, banca este „obligată” să se alinieze la evoluțiile pieței care-i determină propria atitudine prin diverse și multiple influențe.

În ceea ce prinește riscul legat de rata dobânzii, majoritatea băncilor consideră ca acesta este legat de procesul de intermediere financiară, considerându-l sursa câștigurilor.

„Orice activitate economică implică un risc, dar în cazul băncilor, dictonul « riscul este meseria mea » se potrivește ca o mănușă, fiindcă, într+adevăr, ce poate fi mai riscant decât să colectezi bani disponibili de pe piață și să-i îmorumuți diverșilor clienți – persoane fizice și juridice – pe perioade mai lungi de timp, bazându-te, în principal, pe promisiuni și prognoze privind afacerea sau proiectul auditat și mai puțin pe colaterale (non)cash, care fie insuficiente, fie foarte greu sau chiar imposibil de realizat.

Și totuși, chiar în aceste condiții, băncile sunt printre cele mai prospere instituții din lume. Care să fie secretul? Răspunsul nu poate fi decât unul singur, un management adecvat al riscurilor.”

Riscul ratei dobânzii reprezintă sensibilitatea rezultatelor financiare ale unei bănci la schimbările ratei dobânzii.

Maniera în care bancă își structurează activele și asivele determină poziția riscului ratei dobânzii. Exemplul cel mai frecvent este cel al unei bănci care finanțează active pe termen lung cu dobândă fixă din pasivele pe termen scurt cu dobândă variabilă. Având în vedere că dobânzile pe termen scurt sunt mai mici decât cele pe termen lung, asemenea bănci obțin profituri luând cu împrumut de pe piețele cu termene scurte și dând cu împrumut pe piețe cu termene lungi.

Consecința unei astfel de strategii este faptul că că banca își asumă un risc al artei dobânzii. Atunci când dobânziile pe termen scurt cresc, crește și costul resurselor atrase în timp ce dobânzile la activele pe termen lung rămân relativ fixe. În această situație marja dintre câștigul din active și costul pasivelor poate deveni negativă.

Chiar dacă această marjă ar fi pozitivă venitul net din dobânzi al băncii va fi insuficient să acopere cheltuielile generale ale băncii, fapt ce conduce la pierderi care vor eroda capitalul.

În majoritatea băncilor, estimarea ratei dobânzii se face apreciind modul în care anumite schimbări ale ratei dobânzii vor afecta câștigurile băncii.

Într-o bancă, dobânzile la psive se restabilesc mai rapid decât la active, iar câștigul din dobânzi crește dacă dobânzile scad. El va scădea și atunci când dobânzile cresc. Contrariul se realizează în cazul, mai puțin obișnuit, în care dobânzile la active se restabilesc mai repede decât la pasive.; câștigul din dobânzi va crește când dobânzile cresc și va scădea când dobânzile scad.

Riscul ratei dobânzii are două componente:

prima componentă se referă la riscul venitului. Acesta reprezintă riscul realizării unor pierderi în ce privește venitul net din dobânzi ca urmare afaptului că mișcările ratelor dobânzii la resursele înprumutate nu sunt perfect sincronizate cu cele ale împrumuturilor acordate.

a doua componentă, numită riscul investiției, este risculproducerii unor pierderi în patrimoniul net (diferența între valoarea de piață a activelor și cea a pasivelor ce nu intră în componența capitalului)ca rezultat al unor schimbări neașteptate ale ratei dobânzii.

Pentru ușurarea controlului asupra riscului ratei dobânzii au fost dezvoltate metode de măsurare a expunerii bîncii la riscul ratei dobânzii.

Una dintre cele mai folosite metode este metoda GAP (metoda discrepanței activ-pasiv) și are următoarele caracteristici:

GAP este definit în funcție de activele și pasivele cu dobândă sensibilă, active și pasive a căror scadență se situează în orizontul de planificare sau a căror dobândă este revizuită în cadrul orizontului de planificare considerat;

GAP este diferența dintre activele cu dobândă sensibilă șipasivele cu dobândă pasivă;

Venitul net din dobânzi este complet izolat de riscul ratei dobânzii când GAP este egal cu zero.

Se presupune că ratele dobânzii cresc ușor de la o lună după începerea planificării. Atunci când pasivele sensibile la risc ajung la scadență sau le este ajustată rata dobânzii ele vor fi înlocuite cu pasive ce au rate înalte ale dobânzii ducând astfel la creșterea cheltuielilor cu dobânzi și reducând net dobânzile. Și activele sensibile la risc vor fi înlocuite cu cative cu rate înalte ale dobânzii, ducând astfel la creșterea venitului din dobânzi al băncii.

Cu un GAP inițial egal cu zero se obține un venit net aproape neschimbat din dobânzi. Venitul net din dobânzi este, de asemena, neschimbat dacă ratele dobânzii coboară în mod neașteptat după începerea orizontului de planificare din cauza reducerii cheltuielilor cu dobânzi.

Ca oricare altă metodă, metoda GAP are atât puncte tari cât și puncte slabe.

Metoda este ușor de înțeles și de aplicat. G.A.P.-urile periodice indică riscurile ratei dobânzii aferente fiecărui orizont sugerând amploarea modificărilor ce trebuie operate în portofoliu pentru a micșora riscul.

Punctele slabe ale metodei G.A.P. constau în următoarele:

Nu ține cont de frecvența schimbărilor ratei dobânzii, banca neputând controla fluctuațiile ratei dobânzii.

Se ignoră evoluția valorii banilor în timp în cadrul orizonturilor, nu și diferențiază cash-flow-ul de la începutul orizontului și cel de la sfârșitul orizontului. Dacă o bancă câștigă când ratele dobânzii cresc sau scad depinde numai de sincronizarea cash-flow-urilor pe fiecare orizont. O bancă cu un G.A.P.== 0 poate să aibă surpriza să-și vadă venitul net din dobândă că se schimbă la fluctuațiile ratei dobânzii.

Se ignoră modificările valorice ale activelor și pasivelor care apar la fluctuațiile ratei dobânzii și deci riscul pe care-1 antrenează aceste modificări tocmai prin faptul că metoda G.A.P. nu ia în considerare valoarea de piață a portofoliului băncii.

Depozitele la vedere în multe bănci sunt considerate pasive insensibile la fluctuațiile ratei dobânzii. Analiza G.A.P. nu ia în considerare vreun risc generat de fluxurile de cash-flow a depozitelor la vedere chiar dacă unele bănci pierd din aceste depozite când ratele dobânzii pe termen scurt cresc.

Pentru a fi eficientă, analiza G.A.P ar trebui să structureze aceste depozite pe orizonturi de timp în funcție de sensibilitatea ratei dobânzii pe termen scurt.

2.2. Calculul dobânzii bancare

Dobânda bancară, atât la depozitele atrase cât și la creditele acordate, se poate calcula utilizând formule de calcul pentru dobânda simplă și cea compusă.

2.2.1. Dobânda simplă

Dacă pe întreaga perioadă de plasare t valoarea considerată în calcul a sumei So nu se modifică, vom spune că avem un proces de dobândă simplă sau că plasarea sumei So s-a efectuat în regim de dobândă simplă.

Formula utilizată pentru calculul dobânzii simple este următoarea:

D (So,t) = So * i * t = D (So,t,i) unde: (2.2.1)

– D – dobânda simplă;

So – suma inițială;

t – perioada de timp, exprimată în ani;

i – dobânda anuală;

p – procent anual, p = 100i;

Dacă m este un număr de diviziuni egale ale anului și notăm cu un număr de astfel de diviziuni ale anului pentru a avea relațiile = mt sau t = , atunci relația de calcul pentru dobânda simplă devine:

D (So,t) = = So * (2.2.2)

Un caz particular de fracționare de an este acela în care durata operațiunii este exprimată în zile. Pe plan internațional, în operațiunile bancare sau bursiere, se cunosc trei proceduri de calcul practic și prin urmare de considerare a anului bancar sau a celui calendaristic și anume:

procedura engleză, pentru care anul bancar are 365 de zile iar lunile bancare sunt cele calendaristice cu 28, 29, 30 sau 31 de zile;

procedura franceză, pentru care anul bancar are 360 de zile iar lunile bancare sunt cele calendaristice cu 28, 29, 30 sau 31 de zile;

procedura germană, pentru care anul bancar are 360 de zile iar lunile bancare ale anului sunt toate egale între ele cu câte 30 de zile.

În cazul particular al anului bancar de 360 de zile, m = 360, când durata operațiunii t se exprimă în zile, avem expresia cunoscută și consacrată în practica bancară a dobânzii simple:

D(So,t) = (2.2.3)

Frecvent în calcule financiare, produsul So x se numește „număr”, iar raportul 360/i este numit „divizor fix” relativ la dobândă simplă, pentru un procent anual p = 100i sau pentru un i dat.

Elementele dobânzii simple

Având în vedere formula (2.2.1), pot fi deduse prin calcul următoarele mărimi numite și elemente ale dobânzii simple : suma revenită sau valoarea finală, suma inițială sau valoarea actuală, procentul de plasare și dobânda unitară , durata de plasament sau scadența operațiunii.

A. Suma revenită sau valoarea finală S(So,t,i) = St

În cazul procentului anual constant pe toata durata operațiunii, valoarea finală este dată de relația de fructificare sau de acumulare următoare:

S(So,t,i) = So x (1 + i + t) = St unde:

St – valoarea finală;

i – dobânda anuală;

So – suma inițială;

t – perioada de timp.

În cazul procentului constant pe fracțiuni ale duratei t , formula de calcul este următoare:

St = S(So,t,i) = So x

B. Suma inițială sau valoarea actuală So

Aceasta este dată de relația de actualizare:

So = ,

după cum plasarea este cu procent anual constant sau nu.

În general, expresiile (1 + i x t) și 1/(1 + i x t) sunt denumite respectiv factor de fructificare și factor de actualizare pe durata t și cu procentul p în regim de dobândă simplă și ca urmare, din relația de mai sus putem scrie:

Suma finală = Suma inițială x Factorul de fructificare și

Suma inițială = Suma finală x Factorul de actualizare

C. Procentul de plasare p și dobânda unitară i

Acestea sunt date de următoarele relații:

D. Durata de plasament t sau scadența operațiunii

Aceasta se calculează conform relației:

2.2.2. Dobânda compusă

Dacă valoarea luată în calcul a sumei plasate So se modifică periodic pe durata de timp t după o anumită regulă, iar între două modificări consecutive sumei modificate i se aplică o dobândă simplă, atunci vom spune că avem un proces de dobândo compusa sau că plasarea sumei So s-a efectuat în regim de dobândă compusă.

Fie So suma plasată pe durata t și să presupunem că t = T1 + T2 +…+ Tn iar pe perioada de timp Tk procentul anual este = 100 , 1 ≤ k ≤ n.

Notăm cu S(So,Tk) valoarea luată în calcul a sumei plasate So la sfârșitul perioadei Tk, unde To = 0 și S(So,To) = S(So,0) = So, iar cu D(So,Tk) dobânda simplă corespunzătoare plasării în regim de dobândă simplă a sumei S(So,Tk-1), pe durata Tk sau altefl yis dobânda corespunzătoare plasării sumei So pe durata T = T1 + T2 + … + Tk = în regim de dobândă compusă.

În baza celor enunțate mai sus putem deduce:

Dacă pe fiecare perioadă Tk, 1 ≤ k ≤ n, avem :

S(So,Tk) = S(So, T) + D(So,Tk), 1 ≤ k ≤ n

D(So,Tk) = S(So, T) x i x Tk, D(So, To) = 0,

atunci suntem în condițiile unui plasament al sumei So în regim de dobândă compusă și ca urmare valoarea finală a operațiunii este :

S(So,t) = So x (a)

Ca urmare a formulei (a) rezultă că dobânda compusă corespunzătoare plasării capitalului So pe durata și procentele considerate este :

D(So,t) = So x [] -1

Având în vedere relația (a) rezultă că:

dacă T1 = T2 = … = Tn = t/n, atunci suma finală este :

S (So,t) = So x

dacă T1 = T2 = … = Tn = 1 an, atunci suma finală este:

S (So,t) = So x

dacă T1 = T2 = … = Tn = 1 an și i= i= … = i = i, atunci suma finală este:

S (So,t) = So x (1 + i )

dacă t = n + t/m, unde t reprezintă numărul de fracțiuni de tip m ale anului (n +1) fracționat în m părți egale , atunci suma finală este:

S (So,t) = So x x (1 + i x )

dacă t = n + t/m și i= i= … = i = i, atunci suma finală este:

S (So,t) = So x (1 + i ) x (1 + i x )

Toate aceste relații constituie formule de calcul practic ale sumei finale ale capitalului acumulat corespunzătoare unor situații reale ale activităților financiar – bancare diverse.

Elementele dobânzii compuse

Analog dobânzii simple, putem deduce prin calcul următoarele mărimi denumite și elemente ale dobânzii compuse.

A. Suma revenită sau valoarea finală

Aceasta se calculează după următoarea formulă:

S (So,t) = So x (1 + i )

Expresia u = 1 + i se numește factor de fructificare anuală, iar produsul

FFG = se numește factor de fructificare în regim de dobândă compusă.

B. Suma inițială sau valoarea actuală So

Se calculează după următoarea formulă:

So = S (So,t) x (1 + i) =

Expresia v = u = (1 + i) se numește factor de actualizare anuală, iar inversul factorului de fructificare globală FAG = 1:FFG se numește factor de actualizare globală în regim de dobândă compusă, adică:

FAG =

C. Procent de plasare p și dobânda anuală unitară i

Apar ca soluții ale ecuației valorii finale și sunt date de relațiile:

p = 100 x [] sau i = []

D. Durata de plasare sau scadența t

Valoarea efectivă a duratei de plasare t poate fi obținută cu ajutorul tabelelor de logaritmi sau a tabelelor financiare în baza următoarei relații:

t =

Dacă suma So este plasată, cu dobândă, pe durata t și cu procentul anual p = 100i, vom avea dobânda:

DS = So x i x t, în regim de dobândă simplă și

DC = So x [(1 + i ) – 1], în regim de dobândă compusă, putem deduce :

dacă t < 1 an, atunci DS > DC;

dacă t = 1 an, atunci DS = DC;

dacă t > 1 an, atunci DS < DC.

În baza considerațiilor și raționamentului de mai sus rezultă că dacă nu se precizează dobânda cu care se lucrează, atunci pe termen scurt (t < 1 an) se va calcula dobânda simplă, iar pentru durate de peste un an se va calcula dobânda compusă.

Operațiunile de plasare a sumei So pe durata t în regim de dobândă simplă cu procentul anual p = 100i sau în regim de dobândă compusă cu procentul anual q = 100j sunt echivalente, prin dobândă, dacă determină aceeași dobândă.

Operațiunile de plasare a sumei So pe durata t în regim de dobândă simplă cu procentul anual p = 100i sau în regim de dobândă compusă cu procentul anual q = 100j sunt echivalente prin dobândă, atunci între dobânzile unitare corespunzătoare celor două procente au loc relațiile:

i = 1/t x [(1 + j ) -1] sau j = (1 + i x t) – 1

Se observă fără dificultate că pentru t > 1 an avem întotdeauna i > j, ceea ce arată că pentru a realiza aceeași valoare finală sau aceeași dobândă prin plasarea sumei So pe durata t, procentul anual în regim de dobândă simplă este sau trebuie să fie mai mare decât cel de dobândă compusă.

2.3. Evoluții și implicații ale ratei dobânzii bancare în România în perioada de după 1991

Indiferent de teoria monetară care înceracă să explice impoetanța dobânzii, managementul ratelor dobânzii reprezintă opreocupare majoră în practica bancară, atât pentru Bnaca Centrală, în stabilirea obiectivelor sale specifice privind rata dobânzii și influențarea în acest sens a tuturor ratelor dobânzii din economie, cât și pentru băncile comerciale, în stabilirea dobânzilor la depozitele atrase și creditele acordate.

De-a lungul timpului în țările socialiste s-au practicat dobânzi simbolice atât în cazul creditului pentru activitatea curentă a întreprinderii, cât și în relațiile cu populația. În România s-au practicat până în anul 1967 dobânzi anuale de 1-2% la creditele pe termen scurt, după care, sub influența exigențelor FMI, acestea au fost majorate la 4-5% și chiar 7-8 %. Fiind însă suportate prin costuri, care la rândul lor erau temei pentru majorarea prețurilor, dobânzile nu au îndeplinit un rol real în reducerea apelului întreprinderilor la credite bancare. În condițiile în care relațiile țării noastre cu FMI s-au înrăutățit și statul a hotărât să nu mai contracteze noi împrumuturi și să restituie toate creditele externe angajate, politica dobânzilor a fost radical reconsiderată, în ideea lipsei lor de influență reală. Astfel, în cadrul măsurilor introduse din iulie 1986, menite să contracareze fenomenul stocurilor supranormative, s-a trecut la înăsprirea condițiilor de creditare, dar, paradoxal, și la reducerea nivelului ratelor dobânzii, în flagrantă contradicție cu intenția de a promova politica de credit restrictiv.

În ceea ce privește dobânzile bonificate la depunerile populației, acestea au fost considerate oficial „venituri fără muncă”, ce trebuie să fie descurajate.

În condițiile tranziției la economia de piață, rolul dobânzii a fost în mare măsură reconsiderat, aceasta corelându-se cu rata inflației. Trecerea la constituirea de depozite de către întreprinderi și populație, în condiții de liberalizare a nivelurilor de dobânzi și a sumelor minime necesare pentru constituirea de depozite la termen, a potențat considerabil rolul dobânzilor în acumularea de disponibilități, constituirea de resurse de finanțare și combatere a inflației. Fenomenele de deteriorare a situației financiare a unor bănci și a unor fonduri comune de investiții survenite în ultimul timp au contracarat în bună măsură aceste evoluții pozitive.

Terapia antiinflație prin manevrarea dobânzii, în sensul majorării acesteia, este eficientă cu aplicare la populație și întreprinderi private și cu eficiență scăzută în cazul întreprinderilor de stat, chiar dacă acestea sunt liberalizate. În general, întreprinderile de stat, sensibile doar la măsurile de autoritate, reacționează foarte puțin sau chiar deloc la terapia prin instrumentele valorice de genul dobânzilor.

În România, pentru perioada de după 1989, o trecere în revistă a comportamentului băncilor, din perspectiva managementului dobânzilor, trebuie facută pe mai multe perioade, ținând cont de transformările produse, de maturizarea pieței monetar-bancare, de creșterea concurenței în sectorul bancar, de excesul structural de lichiditate de pe piață.

Un moment de referință, în această evoluție, este anul 1993, când este definită politica monetară a BNR și totodată anul înființării Trezoreriei Statului, fapt care a eliminat finanțarea automată a deficitului public de către Banca Centrală.

Dobânzile practicate de către BNR pentru refinanțarea sistemului bancar și implicit a economiei naționale au fost, cel puțin în anumite perioade ale anilor 1994-1995 și cu deosebire la începutul anului 1997, excesiv de pozitive, acestea fiind considerate de unii specialiști „abuziv de pozitive” sau „aberante”, depășind cu mult rata inflației, fiind prohibitive pentru majoritatea agenților economici, așa cum rezultă și din tabelul 2.1.

Acest lucru a fost posibil și s-a amplificat în absența predominării economiei de piață și în condițiile unui sistem bancar preponderent etatist. Având în vedere contextul în care caționa Banca Centrală, în prezența uni exces structural de masă monetară pe piață, poate fi de înțeles necesitatea sterilizării unei părți a masei monetare și limitării expansiunii creditului, în lipsa alternativelor la acel moment, prin ridicarea dobânzilor de refinanțare la un nivel la care economie să reacționeze, acesta fiind prețul plătit pentru limitarea creșterii inflației.

În periaoda 1997-începutul anului 2000 BNR a fost nevoită să aibă o pziție de „captivitate” față de bănci, pentru a impune un contrpl monetar riguros. Astfel, ratele dobânzilor bonificate de Banca Centrală și cele la certificatele de trezorerie nu au constituit variabile relevante ale politicii monetare, influențând în mică măsură prețurile pieței depozitelor și creditelor în monedă națională, situându-se mult deasupra ratelor dobânzilor la creditele bancare.

Contracția creditului bancar, dezintermedierea financiară accentuată, demonetizarea economiei au fost factori ce au diminuat eficacitatea transmiterii impulsurilor politicii monetare. Totuși, prin măsurile luate,BNR a reușit în perioada respectivă să prevină acțiunile speculative vizând moneda națională, pe care unele bănci le inițiau ca mijloc de presiune asupra ratelor dobânzii Băncii Centrale și ale certificatelor de trezorerie.

Tabelul 2.1. Evoluții ale ratei dobânzii la creditele de refinanțare în perioada 1992- 2006 (dec./dec.)

procente –

Linie de credit până la 31 iulie 1995;

Taxa oficială a scontului până la 1 februarie 2002;

Credit pe termen fix până la 31 iulie 1995;

Credit overdraft până la 31 iulie 1995;

Credit special până la 31 iulie 1995.

Sursa : Rapoartele anuale și buletinele lunare ale BNR, 1997-2006

Această practică a băncilor a devenit mai evidentă și cu impact mai profund în momentul în care Ministerul de Finanțe a fost nevoit să se împrumute de pe piața internă, accesul la finanțările externe fiind suspendat pentru o periaoadă. Conjunctura creată, coroborată cu gradul de risc mai ridicat presupus atunci de acivitatea de creditare bancară, a dus la propagarea efectului de avicțiune, băncile preferând plasarea lichidităților în titluri de stat, în detrimentul creditarii economiei.

În aceste condiții, Trezoreria Statului alimenta profitul băncilor prin remunerări „aberante” ale titlurilor de stat. Evoluția ratele dobânzilor la titlurile de stat emise s-au situat, conform datelor din rapoartele BNR, a fost următoarea: în 1998 între 47-206%, în 1999 între 48-105%, în 2000 între 39,88-92,5%, în timp ce rata inflației a fost de 40,6; 54,8 și respectiv 40,7%.

Din anul 2001, în condițiile în care s-a lărgit foarte mult accesul Ministerului Finațelor Publice la surse de finanțare externe și la cele interne nebancare, s-a putut impune reducerea ratelor dobânzii la titlurile de stat pe termen scurt. Dobânzile mai mici, comparativ cu perioada anterioară au determinat scăderea atractivității acestor titluri, băncile fiind, astfel, determinate să plaseze lichiditățile deținute în economie, prin credite acordate sectorului nebancar.

În semestrul I 2004, procesul de întărire a politicii monetare inițiat în ultima parte a anului 2003 a continuat, deși cu o intensitate mai scăzută, BNR păstrând constant nivelul nominal al ratei dobânzii de politică monetară (21,25 la sută), în pofida declinului aproape continuu al ratei anuale a inflației. Reținerea Băncii Centrale de la inițierea coborârii ratei dobânzii în acest context a reflectat cu precădere preocuparea acesteia pentru prevenirea dezvoltării potențialului inflaționist al creșterii neașteptat de viguroase a ambelor componente ale absorbției interne. De altfel, natura conflictuală a acestui cadru macroeconomic, caracterizat prin derularea simultană a fenomenului de dinamizare fără precedent a cererii interne – având ca rezultantă pe termen scurt adâncirea dezechilibrului extern – și a dezinflației, s-a menținut și chiar s-a adâncit treptat în anul 2004. Înăsprirea condițiilor monetare prin majorarea componentei reale a ratei dobânzii BNR din prima parte a anului a fost motivată, în principal, de necesitatea temperării vitezei de creștere a creditului neguvernamental, care, în contextual producerii unei relative relaxări a politicii veniturilor, devenise nesustenabilă din perspectiva obiectivului dezinflației. Consecvența politicii ratei dobânzii de politică monetară a avut ca efect potențarea preluării majorărilor operate de banca centrală în ultima parte a anului precedent de către ratele dobânzilor la creditele în lei acordate populației.

Îmbunătățirea condițiilor de creditare, semnalele din partea Băncii Centrale de reducere a dobânzii de referință în contextul scăderii ratei inflației, reducerea costului de finanțare a deficitului și a serviciului datoriei externe au determinat înscrierea ratelor de dobândă pe un trend descendent (garficul 2.1.).

Graficul 2.1. Evoluția ratelor de dobândă*

* Din septembrie 2004 cifrele sunt aferente randamentului obligațiunilor de stat cu dobândă și nu certificatelor de trezorerie cu discont.

Sursa: Florian Neagu, Angela Mărgărit, Mihai Copaciu, Irina Racaru, Romulus Mircea, Arpad Andrassy, Creditul neguvernamental în România: perspective și impicații, caiet de studii nr.15/februarie 2006, p.13,www.bnr.ro

Analiza dobânzilor practicate atât pe piața interbancară, cât și de Ministerul Finanțelor Publice prin intermediul randamentelor certificatelor de trezorerie cu discont arată că evoluția ratei dobânzii în economia românească a fost una coordonată, determinată atât de necesități ce țin de politica monetară, cât și de cea fiscală.

Capitolul III

Rata dobânzii și politica monetară

Politica monetară este un instrument al politicii economice, prin intermediul căruia se acționează asupra cererii și ofertei de monedă din economie. Importanța politicii monetare reiese din obiectivul fundamnetal al acesteia, adică stabilitatea prețurilor, la care se mai adaugă limitarea inflației și menținerea valorii interne și externe a monedei. De îndeplinirea acestor obiective este responsabilă Banca Centrală, aceasta deținând monopolul în formularea și traspunerea în practică a obiecivelor politicii monetare.

Obiectivele finale ale politicii monetare sunt, în principiu, aceleași cu cele ale politicii economice, și anume: creșterea economică echilibrată, ocuparea deplină a forței de muncă, stabilitatea prețurilor și asigurarea echilibrului balanței de plăți externe.

Pentru a obține o creștere economică concomitent cu ocuparea forței de muncă este necesară stabilitatea prțurilor și echilibrarea balanței externe de plăți, care, la rândul lor, se pot asigura prin controlul cantității de monedă. De asemenea ,pentru ca o economie sa funcționeze normal este important ca tranzacțiile și operațiunile de plăți să se deruleze în condiții bune și într-o conjunctură de încredere.

Asigurarea unei creșteri economice durabile, cu o repartiție echitabilă a rezultatelor sale este obiectivul principal al oricărei politici economice naționale. Pentru aceasta trebuie să se asigure corelarea volumului mijloacelor de plată disponibile cu nevoile economiei.

Astfel dacă moneda este mai mică decât necesarul economiei împiedică întreprinderile să-și dezvolte investițiile și, prin urmare, rezultă creșterea economică scăzută. Aceasta întrucât o ofertă de monedă mai mică comparativ cu cererea duce la o creșterea ratelor de dobândă și, prin urmare, creditele se vor scumpi, care, la rândul său, va antrena scăderea cererii de credite. Pe de altă parte, creșterea ratelor de dobândă antrenează intrarea în țară de capitaluri străine speculative, care determină reprecierea monedei naționale care va duce la frânarea exporturilor și stimularea importurilor.

Banca centrală trebuie să stimuleze creația monetară pentru atenuarea unor astfel de tendințe.

În situația inversă, când cantitatea de monedăeste superioară comparativ cu cererea va antrena dezechilibre și reacții în lanț. De exemplu, diminuarea ratelor de dobândă antrenează creșterea cererii de bunuri și servicii, ca urmare a ieftinirii creditelor. În condițiile în care oferta de produse nu răspunde cererii, se înregistrează o creștere generalizată a prețurilor care nu reprezintă altceva decât inflație. La rândul ei, inflația va periclita economia. Inflația prin cerere se repercutează asupra costurilor de producție și determină o scădere a competitivității produselor naționale atât în interiorul țării cât și în exterior. Exporturile se vor reduce și importurile vor crește, înregistrându-se un deficit al balanței de plăți externe, care va determina deprecierea monedei naționale. În această situație, acțiunea băncii centrale trebuie să aibă în vedere frânarea creației monetare, în scopul susținerii cursului de schimb.

Prin urmare, rolul principal al politicii monetare îl reprezintă reglarea volumului mijloacelor de plată utilizabile pe piața bunurilor și a serviciilor, prin folosirea de instrumente specifice (în principal, operațiunile de open – market, rata dobânzii de refinanțare, rezervele bancare minime obligatorii). Totodată, se constată că oferta de monedă are implicații însemnate asupra economiei reale (investiții, producție, gradul de ocupare a forței de muncă, echilibrul balanței de plăți externe etc.)

Rezultă că, obiectivul principal al politicii monetare îl reprezintă menținerea puterii de cumpărare a monedei ,deci, menținerea stabilității prețurilor. Spre exemplu, prin Tratatul de la Maastricht se menționează că „obiectivul principal al politicii monetare și de schimb unice este de a menține stabilitatea prețurilor și, fără a prejudicia acest obiectiv, de a susține politicile economice generale ale comunității”. Această prioritate poate fi apropiată de ideile monetariste, potrivit cărora, obiectivul prioritar al politicii economice îl constituie lupta contra inflației, iar împotriva acesteia trebuie să se acționeze prin intermediul masei monetare.

La monetariști este vizibilă importanța deosebită acordată politicii monetare în reglarea economică conjuncturală, aceștia insistând pe legătura dintre cantitatea de monedă pusă în circulație și inflație. Recomandările monetariștilor pe linia politicii monetare sunt clare și concise:

– politica monetară nu trebuie să fie utilizată în scopuri de relansare întrucât efectele așteptate de la o asemenea politică sunt, pe termen lung, o simplă creștere a nivelului inflației;

– este posibilă reducerea inflației prin diminuarea progresivă a cantității de monedă pusă în circulație.

Argumentul principal în favoarea priorității acordate stabilității prețurilor este legat de critica adusă Curbei lui Philips de către școala neoclasică, la finele anilor 1970. Potrivit acestei școli, există o rată naturală a șomajului, astfel că politica monetară nu poate să aibă o influență durabilă asupra ratei șomajului. Prin urmare, orice politică monetară expansionistă nu poate decât să mărească rata inflației, fiind ineficace în materie de creștere economică și de folosire a forței de muncă.

În legătură cu inflația se pun în discuție două probleme, datorită acordării priorității acesteia:

inflația nu este întotdeauna un fenomen monetar și, prin urmare, pot fi folosite și alte mijloace de acțiune împotriva acesteia (nu doar monetare). De pildă, în Franța, dezinflația din anii 1982 – 1983 a fost obținută printr-o politică de dezindexări a salariilor, cu influență asupra prețurilor. În acest caz, politica monetară a fost doar un simplu susținător al politicii bazate pe stăpânirea formării veniturilor.

masa monetară nu are influență numai asupra prețurilor, ci și asupra mărimilor reale ale economiei, respectiv asupra gradului de folosire a forței de muncă și asupra producției. Prin urmare, politica monetară restrictivă poate să contribuie la încetinirea creșterii prețurilor, dar și să favorizeze o scădere a producției și a forței de muncă. În sens invers, politica monetară poate să fie utilizată pentru a stimula creșterea economică.

La începutul anilor 1990, conflictul dintre obiectivul de creștere economică și cel de stăpânire a inflației a redevenit de actualitate, datorită afirmării ideilor neokeynesiste și, mai ales, a rezultatelor testelor empirice. Cercetările economice întreprinse au încercat să identifice și să măsoare efectele nefavorabile ale unei politici monetare prea stricte.

În ultimii ani, statutul politicii monetare a devenit o problemă centrală de actualitate. Crearea Băncii Centrale Europene și a zonei euro ne arată că ar fi posibilă armonizarea obiectivului de stăpânire a inflației cu cel de creștere economică. Prin Tratatul de la Maastricht se arată că obiectivul final al politicii monetare unice este menținerea stabilității prețurilor, iar Sistemul European al Băncilor Centrale contribuie la susținerea Uniunii Europene, în scopul de a favoriza dezvoltarea armonioasă și echilibrată a activităților economice.

Majoritatea economiștilor analizează politica monetară din punct de vedere al eficacității, prin evidenșierea următoarelor trăsături:

viteză și flexibilitate: comparativ cu politica fiscală a cărei aplicare necesită deliberări parlamentare, cumpărarea și vânzarea de titluri de către Banca Centrală se poate stabili zilnic, pe această bază fiind influențate oferta de monedă și rata dobânzii;

independența față de factorul politic rezultă din durata mandatului consiliului de administrație al Băncii Centrale, pe o perioadă mai mare decât cel politic;

Succesul politicii monetare care s-a manifestat, în țările dezvolate, în perioada anilor 1980-1990 și ulterior pentru a ajuta ieșirea economiilor din starea de recesiune din anii ’90-’92.

În concluzie, în statutul majorității băncilor centrale, inclusiv a Băncii Naționale a României, se precizează că obiectivul fundamental al politicii monetare îl reprezintă asigurarea și menținerea stabilității prețurilor.

3.1. Rata dobânzii – obiectiv specific al politicii monetare

Obiectivele specifice ale politicii monetare sunt:

un nivel optim al masei monetare;

un nivel corespunzător al ratei dobânzii;

practicarea unui nivel optim al ratei de schimb;

alocarea optimă a resurselor financiare în cadrul economiei.

Alegerea unui anumit obiectiv specific al politicii monetare depinde de mai mulți factori, printre care un rol principal îl au:

cadrul instituțional prezent în țara respectivă. De exemplu, în condițiile în care finanțarea economiei se realizează predominant prin credite bancare, cel mai adecvat obiectiv specific al politicii monetare poate să fie considerat controlul masei monetare. Dacă, dimpotrivă, predomină finanțarea directă a economiei prin piața financiară, se poate alege, în calitate de obiectiv specific al politicii monetare, nivelul ratei dobânzii. În condițiile în care o țară optează pentru cursurile de schimb fixe se poate alege, în calitate de obiectiv specific, nivelul cursului de schimb;

– concepția teoretică de referință adoptată de autorități. Spre exemplu, potrivit concepției keynesiste, obiectivul final al politicii monetare îl reprezintă creșterea economică și ocuparea forței de muncă, iar obiectivul intermediar central este controlul ratelor de dobândă. Dimpotrivă, concepția monetaristă susține în calitate de obiectiv final al politicii monetare, stabilitatea prețurilor, iar ca obiectiv intermediar controlul masei monetare

Rata dobânzii și nivelul optim al acesteia a fost considerată ca obiectiv fundamental al politiciii monetare până în anii ’70, situându-se în centrul analizelor lui Keynes, care evidențiază că Banca Centrală poate echilibra piața monetară prin utilizarea unui nivel de echilibru al ratei de dobândă. În prezent, rata dobândzii prezintă un rol important în cadrul politicii monetare, prin faptul că permite menținerea unui anumit nivel al cursului de schimb și influențează investițiile agenților economici.

Începând cu anii 1970, în condițiile accelerării inflației, rata dobânzii a fost abandonată, progresiv, ca obiectiv fundamental al politicii monetare interne, deoarece autoritățile monetare ar fi fost determinate să o mărească la un nivel intolerabil pentru întreprinderi și pentru economia reală, în general. O rată ridicată a dobânzii ar fi descurajat pentru mult timp cererile de credite și ar fi alimentat anticipările inflaționiste de creștere a prețurilor. Pe de altă parte, dacă avem în vedere că până în anii ’80, creditul bancar deținea o pondere ridicată în cadrul resurselor de finanțare a întreprinderilor (predomina finanțarea mediată de către bănci), o rată prea ridicată a dobânzii ar fi blocat creșterea capacităților de producție.

Stabilirea ratei dobânzii în calitate de obiectiv specific (intermediar) al politicii monetare presupune ca banca centrală să fie în măsură să o controleze, întrucât nivelul și evoluția ei influențează, în mod direct, comportamentul agenților nefinanciari în materie de consum și de economisire, precum și opțiunea deținătorilor de capital între investiții și plasamente. Astfel, nivelul ratei dobânzii trebuie să fie suficient de atractiv pentru a stimula economisirea și pentru a asigura o selecție satisfăcătoare a investițiilor, fără să frâneze excesiv creșterea economică.

„În contextul liberalizării financiare, ratele de dobândă nu mai pot să fie utilizate în calitate de obiectiv specific al politicii monetare întrucât, pe de o parte, băncile centrale nu mai pot să controleze decât ratele de dobândă pe termen scurt (cele pe termen lung sunt fixate de piețele financiare), însă nivelul acestora nu poate să fie determinat cu anticipație, iar, pe de altă parte, ele au un impact imprevizibil asupra obiectivelor finale ale politicii monetare (ratele de dobândă nu mai îndeplinesc criteriile utilizate de autoritățile monetare în alegerea obiectivelor intermediare ale politicii monetare)”.

Totuși, rata dobânzii rămâne un instrument important al politicii monetare, atât pe plan intern, cât și extern:

pe plan intern, influențează cererea de credite, volumul investițiilor, ocuparea forței de muncă, arbitrajul dintre titlurile financiare și monedă, și implicit cererea globală;

pe plan extern, rata dobânzii are un impact însemnat asupra fluxurilor de capital pe termen scurt.

Între creșterea masei monetare și nivelul ratei dobânzii poate să apară o contradicție, în cazul în care nu se cunosc efectele variației ratei dobânzii, sau în cazul unui comportament incoerent al autorităților monetare.

Efectele variației ratei dobânzii asupra masei monetare sunt diferite, în funcție de perioada de timp la care se referă, astfel că, în cazul unei analize superficiale se poate crea impresia unei contradicții între cele două obiective ale politicii monetare.

Pe termen scurt, variațiile ratei dobânzii antrenează arbitraje între titlurile financiare și monedă. Astfel, o creștere a ratei dobânzii determină o creștere a cererii de monedă pentru speculații, care antrenează o creștere a masei monetare. În sens invers, scăderea ratei dobânzii diminuează cererea de monedă pentru speculații, care antrenează o reducere a masei monetare. Însă, acest efect nu durează mult întrucât în momentul în care rata dobânzii se stabilizează, anticipațiile, care stau la baza cererii speculative de monedă, se stabilizează și ele și, astfel, arbitrajele încetează. Prin urmare, efectul tranzitoriu al variației ratei dobânzii dispare.

Pe termen mediu, fluctuațiile ratei dobânzii afectează cererea de monedă pentru tranzacții. Astfel, o creștere a ratei dobânzii încetinește creșterea masei monetare, iar o scădere a ratei dobânzii accelerează creșterea masei monetare. În acest caz, apare efectul permanent al variației ratei dobânzii.

Prin urmare, variațiile în sens invers ale masei monetare și ale ratei dobânzii nu trebuie să fie asimilate unei contradicții între obiective. Efectul tranzitoriu al unei variații a ratei dobânzii poate să mascheze efectele sale permanente.

Contradicția dintre creșterea masei monetare și nivelul ratei dobânzii poate să apară în cazul unei incoerențe în comportamentul autorităților monetare, când există dezacord între obiectivul creșterii masei monetare și obiectivul ratei dobânzii. Într-o asemenea situație, contradicția nu poate să fie rezolvată decât prin modificarea unuia din cele două obiective sau a ambelor obiective, în același timp.

3.2. Rata dobânzii – instrument de politică monetară

Pentru atingerea obiectivelor de politică monetară, autoritățile monetare pot utiliza instrumente directe și indirecte.

Instrumentele indirecte sau principale sunt utilizate de către Banca Centrală în relațiile cu celelalte bănci și agenții nefinanciari. În această categorie sunt incluse instrumentele care permit controlul asupra costului și asupra cantității de monedă centrală și anume: refinanșarea bancară, politica de open-market și rezervele minime obligatorii.

Instrumentele directe sau secundare sunt reprezentate de măsurile care îi afectează, în mod direct, pe utilizatorii și deținătorii de monedă, inclusiv instituțiile financiare. Pentru această categorie menționăm încadrarea creditului, fixarea administrativă a unor rate de dobândă și controlul asupra ratei de schimb.

Astfel, instrumentele indirecte corespund acțiunilor pieței, iar cele directe constituie măsuri ale autorităților monetare.

Politica monetară atrage atenșia, deopotrivă, teoreticienilor și practicienilor, datorită discuțiilor referitoare la formularea obiectivului final și la alegerea instrumentelor eficiente.

Din analiza situațiilor existente, se pot reține următoarele:

adaptarea instrumentelor de politică monetară constituie un proces continuu;

între diferitele instrumente de politică monetară există o strânsă legătură, aceasta necesitând o bună coordonare a acestora;

între nivelul de dezvoltare al pieței financiare și tipul de instrumente utilizate există o relație de cauzalitate;

desemnarea instrumentelor de politică monetară trebuie realizată în funcție de contextul economic și financiar;

dezvoltările în domeniul tehnologic pot avea importante implicații în materie de instrumente de politică monetară

Experiența în domeniul instrumentelor de politică monetară demonstrează că rata dobânzii reprezintă un element cheie, ceea ce determină băncile centrale să adopte o anume structură și un nivel al ratei de dobândă în funcție de scopul urmărit, așa cum este ilustrat în Tabelul 3.1.

Tabelul 3.1. Nivelul ratei de dobândă și scopul acestuia

Sursa: Nicolae Dardac, Teodora Barbu, Monedă, Bănci și politici monetare, Editura Didactică și Pedagogică, București 2005, p. 384

Cu ajutorul ratei dobânzii, autoritățile monetare, pot influența cursul de schimb, printr-o intervenție indirectă pe piața valutară și prin aceasta situația balanței de plăți externe.

În afara perioadelor de speculație monetară, diferențele de rată ale dobânzii de pe diferite piețe financiare influențează semnificativ mișcările de capitaluri, care la rândul lor, au impact asupra cursului de schimb. Deținătorii de capitaluri urmăresc să le plaseze pe piața financiară care asigură cea mai bună remunerare posibilă.

Fluctuațiile ratei dobânzii antrenează intrări sau ieșiri de capitaluri, care au repercusiuni asupra cursului de schimb. Astfel, pentru a contracara tendința de depreciere a monedei naționale, banca centrală poate să intervină printr-o politică a dobânzilor mai mari comparativ cu cele de pe piețele concurente. Prin creșterea ratei dobânzii, plasamentele în țară apar mai rentabile pentru deținătorii străini de capitaluri, care vor cere moneda națională și, prin urmare, valoarea acesteia va crește. În sens comtrar, dacă moneda națională tinde să se reprecieze, banca centrală poate să intervină prin diminuarea dobânzilor față de cele de pe alte piețe. O remunerare mai mică a plasamentelor descurajează intrarea de capitaluri în țară sau chiar încurajează ieșirea acestora din țară, ceea ce determină scăderea valorii monedei naționale.

Aceste arbitraje între devize au căpătat o amploare din ce în ce mai mare odată cu dezvoltarea schimburilor internaționale și a marilor piețe financiare, astfel că ele au un rol din ce în ce mai important.

Modificarea ratei dobânzii de către Banca Centrală a unei țări cu monedă puternică are consecințe în lanț. De exemplu, de fiecare dată când Banca Germaniei a majorat rata dobânzii, Banca Franței a fost obligată să o urmeze, pentru a nu dezechilibra piața franc francez – marcă germană. Un alt exemplu ilustrativ este crahul bursier din 19 octombrie 1987 care a avut drept cauză creșterea ratei dobânzii germane, care i-a determinat pe operatorii pieței să se teamă de o creștere a dobânzilor pe piețele americane.

Însă, în perioadele de speculație intensă, când operatorii pe piață anticipează o ajustare a cursurilor, manevrarea ratei dobânzii rămâne fără efect. Aceasta pentru că un ecart important între ratele de dobândă de pe două piețe nu este suficient pentru a compensa speranța la un câștig sau teama unei pierderi de capital.

3.3. Rata dobânzii – canal de transmisie a politicii monetare

Canalelel de transimisie ale politicii monetare și eficiența în înfăptuirea acesteia depind, în principal, de modul de implimentare.controlul direct asupra creditului și ratei de dobândă poate cauza o ineficiență semnificativă a politicii monetare și poate promova dezintermedierea, cu efecte asupra obiectivelor macro.

Băncile comerciale se finanțează de la Banca Centrală atunci când apare necesar cantitate de monedă, aceasta din urmă fiindu-i caracteristică funcția de ultim împrumutător.

Obținerea de împrumuturi de către băncile comerciale, are la bază titlurile, care sunt prezentate spre rescontare. Rata practicată de Banca Centrală în relațiile cu băncile comerciale este denumită rata oficială a scontului sau rata de rescontare. Evoluția nivelului ratei duce la încurajarea sau descurajarea băncilor comerciale de a apela la împrumuturi de la Banca Centrală, prin rescontarea portofoliului de titluri. Mărimea ratei de rescont influențează nivelul rezervelor băncilor comerciale cât și volumul creditelor acordate.

Monopolul în stabilirea și dirijarea ratei oficiale a scontului la care se pot împrumuta băncile comerciale este deținut de Banca Centrală.

Din punct de vedere al băncilor comerciale, această rată reprezintă un cost al împrumutului:

dacă rata scade, băncile comerciale doresc să obțină sume suplimentare de la Banca Centrală, pe baza cărora va spori oferta de monedă, prin acordarea de credite;

dacă rata crește, băncile sunt descurajate să apeleze la Banca Centrală pentru a obține rezerve suplimentare, ceea ce va avea un impact restrictiv asupra ofertei de monedă.

Aceste modificări asupra bilanțului băncilor comerciale și al băncii centrale pot fi redate conform schemei 3.1.

Schema 3.1. Modificări survenite în bilantul băncii centrale si a băncilor comerciale ca urmare a modificării ratei de dobândă.

Sursa: Nicolae Dardac, Teodora Barbu, Monedă, Bănci și politici monetare, Editura Didactică și Pedagogică, București 2005, p.378

3.4. Dobânda de referință și rolul său în cadrul economiei.

Dobânda de referință reprezintă dobânda plătită de băncile comerciale Băncii Centrale pentru creditele acordate în procesul de refinanțare.

Dobânda dereferință a BNR se calculează ca medie, ponderată cu volumul tranzacțiilor, între dobânda la depozitele atrase de către Banca Centrală și vânzările reversibile de titluri de stat de aceasta în luna anterioară celei pentru care se face anunțul.

Această dobândă mai este numită și taxă a scontului datorită faptului că o perioadă mai îndelungată principala formă de acordare a creditului de către Banca Centrală băncilor comerciale a fost rescontarea, însă pe parcurs operațiunile de creditare ale Băncii de Emisiune au

cunoscut o diversificare și o structură nouă, dar aceasta continuă să îndeplinească în economie „rolul de izvor al creditului, legată de funcția sa principală de emisiune.”

În economia de piață există mai multe valori ale dobânzii, în concordanță cu diversitatea condițiilor de creditare formându-se o rată medie a dobânzii, dar toate aceste valori ale ratelor de dobândă se află la o oarecare distanță de taxa oficială a scontului. Rezultă că la orice modificare a ratei scontului, rata medie a dobânzii trebuie să varieze concertat, acest lucru fiind ilustrat în figura 3.1.

„Rescontul se poate defini, pentru Banca de Emisiune, ca o achiziție fermă, cu plata imediată, a unor creanțe în termen, prezentate de băncile comerciale. Un regim similar au și pensiunile, respectiv achizițiile însoțite de angajamentul de răscumpărare la un anumit termen a creanțelor de către banca prezentatoare”.

La baza operațiunilor de rescontare stau următoarele caracteristici :

se desfășoară pe baza unei rate de dobăndă fixă, stabilite de către Banca Centrală, nivelul acesteia stabilindu-se în concordanță cu solicitările băncilor comerciale. Această rată, este cunoscută în prealabil, și este valabilă pe prioade lungi;

Banca Centrală are doar un rol pasiv în procesul rescontării, ea răspunzând acestor solicitări, inițiativa și oportunitatea operațiunilor fiind hotărâte de băncile comerciale;

Furnizarea de lichidități băncilor comerciale atunci când au nevoie.

Nivelul ratei de dobândă la care are loc derularea oeprațiunilor de rescontare reprezintă un factor important al pieței creditului. Locul ocupat de taxa de scont în cadrul panopliei de dobânzi de pe piață determină utilizarea ei ca instrument de politică monetară și de credit.

Taxa scontului influențează piața capitalurilor, sfera creditului și ritmul derulării economiei în ansamblul ei.

Rezultă că o diminuare a dobânzii de referință determină o scădere generală a dobânzilor, sporește eficiența utilizării creditelor pentru firme și le orientează în sensul dezvoltării activității lor pe baza angajării de capitaluri suplimentare.

În sens contrar, când dobânda de referință are tendință crescătoare, având ca rezultat sporirea generală a dobânzilor, are ca efect obținerea mai dificilă de credite și astfel, la întreprinzătorii care utilizează capitaluri suplimentare vor scădea profiturile, și ca urmare vor renunșa la o parte din credite pentru prudență.

O astfel de manevrare a dobânzii de referință duce la atenuare fenomenelor de supraîncălzire a economiei, aceasta fiind considerată ca un mijloc eficient pentru normalizarea dezvoltării economiei, acționând ca un instrument anticiclic.

Însă, această metodă, are și ea unele efecte contradictorii.

Evoluția ratei de referință are efecte și asupra capitalurilor străine. Scăderea acesteia va antrena emigrarea capitalurilor străine și chiar a unor capitaluri indigene, necesarul fiind acoperit doar pe baza capitalurilor interne rămase. În sens contrar, când rata de referință și nivelul general al dobânzilor crește, atrage capitaluri străine în țară. Astfel, vor abunda capitalurile, care vor influența nivelul general al dobânzilor, prin scăderea acestora, iar prezența acestora va contracara rapid efectele preconizate, în sensul restrângerii accesului la credit.

Efectele manevrării taxei scontului asupra afluxului și refluxului capitalurilor străine implică recurgerea la această metodă cu scopul de a echilibra balanța de plăți. De exemplu, creșterea taxei rescontului atrage după sine o invazie de capitaluri străine și are, momentan un efect benefic la echilibrarea balanței de plăți. Afluxul capitalurilor, determinat astfel poate însă veni în contradicție cu conjunctura dezvoltării economice la acel moment, și în special cu obiectivele politicii economice și de credit de influențare a acestei conjuncturi.

Astfel , în condiții de bună funcționare a mecanismului de influențare prin modificarea ratei de scont, factorul capital străin restrânge substanțial efectele pozitive așteptate.

Mecanismul de influențare a ratei scontului poate fi atenuat, însă, de o serie de alți factori :

prin scăderea numărului operațiunilor de scont, în general, aria influenței directe a creditului Băncii Cantrale asupra celorlalte bănci și implicit și influența asupra nivelului ratei de dobândă a scăzut simțiotr. Băncile pot procura resurse din valorificarea efectelor publice, acestea ocupând un loc important in cadrul activelor lor, și la alte operațiuni;

abundența capitalurilor conduce la aceea că marile întreprinderi s-au desprins din sfera creditului propriu-zise, fie că dispun de surse proprii suficiente, fie că sunt finanțate de societăți financiare sau bănci cointeresate, astfel , variația ratei de dobândă nu are nici o importanță;

efectuare de investiții, implicând angajarea de capitaluri pe termen lung, este orientată de alte criterii, de perspectivă, pe care le au în vedere investitorii, aceștia fiind mai puțin influențați de conjunctura economica la momentul respectiv pe care taxa scontului o poate determina;

chiar și pe piața capitalurilor care se află sub acțiunea taxei scontului, influența așteptată prin manevrări asupra taxei scontului are efecte întârziate, partenerii continuând să practice niveluri de dobânzi anterioare, în contextul în care aceștia au angajamente sau previziuni proprii asupra derulării conjuncturii.

Cu toate aceste neajunsuri, aspecte contradictorii, limitative și care întârzie exercitarea funției sale, manevrarea scontului rămâne unul din instrumentele politicii monetare și de credit cu largi aplicații în lumea contemporană.

Ca și celelalte instrumente de politică monetară, luat aparte, rata scontului are influențe mici, de aceea, acesta nu trebuie folosit singur, ci în strânsă corelație cu celelalte instrumente.

Dobânda de referință practicată de BNR nu a înregistrat salturi semnificative din 2002 până în 2005, așa cum este ilustrat în tabelul 3.2.

Tabelul 3.2. Evoluția ratei dobânzii de referință

– procente –

Sursa: www.bnr.ro /info finaciar/piața monetară

Nivelul ratei dobânzii de referință a Băncii Naționale a României pentru luna aprilieie 2006, este de 8,50 % pe an.

Dobânda de referință reintră astfel, pe un trend ascendent după ce, din luna noiembrie, s-a menținut la un nivel de 7,50%, acest lucru fiind mai usor vizibil în graficul 3.1.

Grafic 3.1. Evoluția ratei dobânzii de referință

Cel mai spectaculos salt al ratei dobânzii de referință s-a produs în decembrie 2005, când rata ajunge la 7,50 puncte procentuale, cu 10,46 puncte mai puțin față de aceeași perioadă a anului 2004.

Modificarea dobânzii de referință s-a reflectat și asupra economiei, prin influențele exercitate asupra indicatorilor ilustrați în tabelul 3.3.

Tabelul 3.3. Evoluția principalilor indicatori macroeconomici

Sursa: date preluate din buletinele lunare ale BNR, decembrie 2002 – ianuarie 2006

Cu toate că rata de referință a înregistrat un trend descendent, aceasta s-a situat la un nivel superior față de alte țări, ceea ce a antrenat atragerea de capitaluri străine, influențând balanța de plăți. Astfel, la finele fiecărui an, balanța a înregistrat un deficit, crescător de la operioadă la alta. Se observă, însă, că la începutul acestui an deficitul înregistrat este mai mic de jumătate decât cel înregistrat la finele anului 2005, fapt ce atestă o „însănătoșire” a economiei românești, benefică și din perspectiva aderării României la Uniunea Europeană.

Volumul creditelor acordate economiei a înregistrat, de asemenea, o creștere în ianuarie 2006 cu peste 50% față de decembrie 2002, ca urmare a micșorării dobânzii de referință, sporind eficiența utilizării creditelor de către firme și orientarea acestora spre dezvoltarea activității lor pe baza angajării de capitaluri suplimentare.

Ca urmare a scăderii ratei de referință a crescut și volumul masei monetare în economie, băncile comerciale pledând pentru rescontarea efectelor de comerț, la o dobândă mai mică, comparativ cu dobânda încasată, mai mare, ca urmare a acordării de credite din resursele obținute în urma rescontului.

În concluzie, putem afirma că dobânda de referință este cea care dă tonul dobânzilor practicate în economie și modificarea acesteia într-un sens sau altul, are consecințe asupra prețurilor din economie, balanței de plăți externe, sporind sau diminuând creditul în economie, înviorează sau temperează activitatea economică. Manipularea acestei dobânzi de către Banca Centrală conduce la modificarea și celorlalte dobânzi din economie, jucând un rol determinant în reglarea raportului cerere-ofertă pe piața creditului.

3.3. Considerații privind evoluția dobânzii la creditele de refinanțare acordate de BNR

„Mecanismul de refinanțare reprezintă un instrument de politică monetară prin care banca centrală își exercită funcția de creditor de ultimă instanță”.

Banca Centarlă intervine deseori pe piața monetară, fie pentru preluarea excedentului net de lichidități, fie pentru injectarea de lichidități în scopul acoperirii deficitului net rezultat din operațiunile interbancare ale băncilor comerciale. Un alt obiectiv al intervenției Băncii Cnetrale îl reprezintă atingerea obiectivelor de politică monetară prin influențarea dobânzii.

Deși marja dintre rata dobânzii la depozitele atrase și cea la creditele acordate pe piața monetară este determinată liber pe piață, BNR poate prin intremediul său să determine, să amplifice sau să frâneze o anumită tendință a dobânzii pe piața monetraă interbancară

Refinanțarea se concretizează în creditele pe termen scurt acordate de Banca Centrală, în condițiile stabilite de aceasta, având rolul de a alimenta băncile comerciale cu lichidități. Pentru aceste credite, băncile comerciale sunt obligate să-și constituie garanții, acestea fiind diferite în funcție de tipul creditului acordat.

În primul semestru din anul 1991, au fost eliminate plafoanele de credite pentru băncile comerciale; de asemenea s-a trecut la sistemul de refinanțare centralizată, băncile comerciale nu au mai primit credite de la BNR prin sucursalele din județe, ci numai un credit global, în cadrul plafonului stabilit de centrală.

Regulamentul de refinanțare, aprobat de Consiliul de Administrație al BNR și intrat în vigoare de la 1 octombrie 1991, prevedea trei tipuri de credite pe care Banca Centrală le putea acorda sistemului bancar :

linia de credit, numită și credit structural, care se putae acorda pe o perioadă până la 90 de zile, cu o dobândă stabilită de BNR; această perioadă reducându-se în 1992 la 30 de zile;

creditul pe termen fix sau creditul special, considerat instrument de ultimă instanță și acordat în cazuri cu totul deosebite, în condiții restrictive și la un cost penalizator pentru băncile comerciale;

creditul de licitație, devenind cel mai important instrument de politică monetară, fiind o formă de refinanțare larg folostă în țările lumii, rata dobânzii stabilindu-se în funcție de cerere și ofertă.

În 1995, BNR emite un nou regulament de refinanțare, care a instituit obligația băncilor comerciale de a constitui garanții pentru creditele de refinanțare și a introdus restricții la creditele pe descoperire de cont, care preia denumirea de credit lombard.

Conform noului regulament de refinanțare, s-au practicat patru categorii de credite acordate de BNR, și anume:

Creditul structural a reprezentat o formă de refinanțare prin care o bancă era autorizată să preleveze succesiv sume dintr-un cont deschis de BNR, până la un anumit plafon și în cadrul unui interval de timp prestabilit. Acest credit era garantat cu efecte de comerț și alte titluri de valoare, acceptate de BNR. Rata dobânzii aferentă creditului structural, numită și taxa oficială a scontului (taxa de rescont), era stabilită de BNR și putea să fie modificată fără preaviz;

Creditul de licitație, care a prefigurat operațiunile de open – market, a reprezentat principala formă de refinanțare a băncilor comerciale. Acest credit s-a acordat pe termen de maximum 15 zile calendaristice și era garantat cu titluri de stat și cu alte hârtii de valoare acceptate de Banca Națională. Creditul de licitație s-a acordat în cadrul unui plafon stabilit de BNR pentru ansamblul sistemului bancar, cu prilejul fiecărei ședințe de licitație. Rata dobânzii pentru acest tip de credit era determinată în funcție de cerere și ofertă, fiind cel puțin egală cu nivelul de pornire stabilit de BNR;

Creditul special s-a acordat băncilor comerciale solvabile, care se confruntau cu probleme de lichiditate, în vederea evitării unei situații de criză care să afecteze întregul sistem, pe o perioadă de maximum 30 de zile și era garantat cu titluri de stat, alte hârtii de valoare sau cu active reale aflate în patrimoniul băncilor comerciale. Acordarea acestui credit era condiționată de prezentarea unui program de redresare financiară, acceptat de BNR., iar rata dobânzii se stabilea de aceasta;

Creditul lombard sau creditul „de pe o zi pe alta” (day-to-day) a prezen-tat o formă de refinanțare specială, menită să asigure efectuarea plăților zilnice ale unei bănci comerciale aflate în criză de lichiditate. Prin prisma practicii, creditul lombard era reprezentat de soldul debitor înregistrat la sfârșitul zilei de contul curent al unei bănci comerciale deschis la BNR. Acest sold se transfera automat în contul de credit lombard, iar mărimea lui nu trebuia să depășească 75% din fondurile proprii ale băncii comerciale beneficiare. Creditul lombard era garantat prin titluri de stat și alte hârtii de valoare acceptate de BNR, iar rata dobânzii era stabilită de BNR și modificată fără preaviz.

Creditele de refinanțare acordate de BNR băncilor comerciale, au înregistrat mutații de la o perioada la alta.

Astfel, creditul structural a reprezentat până în 1997 principala formă de refinanțare a băncilor comerciale. În marea majoritate a cazurilor, creditele structurale au fost acordate în baza unor legi ale Parlamentului sau a unor hotărâri de Guvern pentru susținerea anumitor sectoare ale economiei, în special agricultură, energie și minerit. Din 1997, autoritățile au optat pentru o subvenționare transparentă a economiei prin intermediul bugetului de stat și nu prin credite direcționate acordate de banca centrală, astfel încât creditul structural a fost, de facto, abandonat.

Creditul lombard a înregistrat, din 1997, niveluri reduse, iar apelul băncilor la acest credit a încetat înainte de intrarea în vigoare a noului statut al BNR (statutul BNR din 1 iulie 1998), care a interzis creditarea pe descoperire de cont a băncilor.

În perioada 1997 – 1998, refinanțarea s-a transformat dintr-un instrument prin care Banca Centrală injecta lichidități în sistemul bancar într-un instrument de absorbție monetară (prin sistarea acordării de noi credite și rambursarea celor vechi).

În perioada următoare, 1999 – 2000, problemele din sistemul bancar românesc (Bancorex, Bankcoop, Banca Agricolă, Banca Internațională a Religiilor) au determinat Banca Națională să revină la refinanțare, în scopul prevenirii unei crize sistemice.

În anul 2000, a fost reluată refinanțarea prin creditul special în favoarea Băncii Agricole aflată în proces de restructurare (2296 mld. lei), pentru Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar, în scopul despăgubirii persoanelor fizice care au deținut depozite la Bankcoop și Banca Internațională a Religiilor (3500 mld. lei) și către CreditBank, în vederea restituirii depozitelor persoanelor fizice (393 mld. lei).

Analizând mecanismul de refinanțare a băncilor comerciale de către BNR, se pot sublinia următoarele aspecte:

funcționarea și eficiența mecanismului de refinanțare au fost distorsionate prin faptul că, în anumite perioade, atât volumul refinanțării, cât și rata dobânzii aferentă acesteia au fost influențate de hotărâri ale Guvernului sau legi ale Parlamentului și nu au fost stabilite, în mod independent, de autoritatea monetară. În aceste condiții, controlul lichidității din sistemul bancar a fost îngreunat, iar prin stabilirea pe cale administrativă (prin acte normative) a ratelor dobânzilor, acestea s-au situat, de multe ori, pe palierul real – negativ (ratele dobânzilor active ale BNR s-au situat, în perioada 1992 – 2000, sub rata inflației), ceea ce semnifică utilizarea redusă a ratei dobânzii în calitate de instrument de politică monetară și de credit;

acordarea de credite în baza unor acte normative și nu pe criterii de piață a favorizat, pe moment, anumite bănci (cu capital de stat, în special Bancorex și Banca Agricolă), care au beneficiat de resurse ieftine fără să facă eforturi în acest sens;

mecanismul de refinanțare a funcționat corespunzător în situațiile în care banca centrală a acționat ca împrumutător de ultimă instanță. Este vorba de criza de lichiditate cu care s-au confruntat băncile Dacia Felix, Credit Bank (în 1996) și Bancorex (în decursul anului 1999). Prin asigurarea lichidităților necesare băncilor amintite, Banca Națională a preîntâmpinat apariția panicii în rândul deponenților, menținând astfel stabilitatea sistemului bancar.

Conform Regulamentului nr. 1/2000, publicat în Monitorul Oficial cu nr. 142/2000, refinanțarea înregistrează o modificare esențială în ceea ce privește operațiunile de piață monetară efectuate de BNR și facilitățile de creditare și de depozit acordate de aceasta băncilor comerciale, facilitățile permanente la care băncile au acces din propria inițiativă se concretizează în facilități de creditare și facilități de depozit.

Facilitatea de creditare (creditele lombard) vizează satisfacerea unor nevoi de lichiditate ale băncilor comerciale, pe termen foarte scurt. Împrumuturile se acordă pentru o singură zi (overnight), iar dobânda plătită este prestabilită de către Banca Centrală, în mod normal ea fiind limita superioară a dobânzilor overnight de pe piața intrebancară. Acest tip de credit este colateralizat, putând fi derulat doar pe baza garantării în proporție de 100% cu active active eligibile desemnate de Banca Centrală.

Activele eligibile aduse în garanție sunt evaluate zilnic pe perioada derulării acțiunii, la valoarea de piață din ziua anterioară datei de evaluare.

Activele eligibile pentru tranzacționare și pentru garantare trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

să fie proprietatea băncii prezentatoare;

să nu fie gajate sau sechestrate în favoarea unui terț;

să aibă o scadență ulterioară scadenței operațiunii efectuate;

să aibă cupoane scadente ulterior scdenței operațiunii efectuate;

să nu fie emise de banca prezentatoare.

Facilitatea de depozit dă posibilitatea băncilor de a plasa overnight depozitele la Banca Centrală, în scopul valorificării surplusului de lichiditate. Remunerarea depozitelor se face la o rată prestabilită de către BNR, care constituie, de regulă, limita minimă a dobânzilor overnight pe piața monetară. Dacă nivelul acestei dobânzi ar fi inferior celui al pieței, ar fi necesară prelungirea scadenței pentru a evita orientarea către dezintermediere, înlocuind plasamentele interbancare prin recurgerea la această facilitate. Există astfel riscul ca băncile să prefere plasarea excedentului de resurse la Banca Centrală, fără să-și asume vreun risc, comparativ cu participarea pe piața interbancară.

Tabelul 3.4. Facilitățile permanente acordate băncilor de către BNR, în perioada

2002 – feb. 2006

Sursa : date preluate din buletinele lunare ale BNR din decembrie 2002-ianuarie 2006

Conform datelor din tabelul 3.4., se observă faptul că dobânda percepută de către BNR la creditele acordate a înregistrat o scădere continuuă, cel mai mare salt înregistrându-se în 2003 (o diferență de 15 puncte procentuale față de aceeașiperioadă a anului precedent).

La depozitele atrase, cu toate ca dobânda a scăzut în ultima perioadă de cinci ori, volumul acestora a crescut de aproximativ 80 de ori, acest lucru atestând faptul că băncile comerciale preferă plasarea exedentelor la Banca Centrală, în cazul existenței riscului pe piața monetară și nu pe piața interbancară

BIBLIOGRAFIE

Alexandru Olteanu, Moneda, credit, banci, Vol.1, Editura Cartea Universitara, Bucuresti, 2004, p.65

Angela Boariu, Politici monetare, suport curs, www.portalfeaa.uaic.ro

Antohi Dorina, Udrea Ioana, Braun Horia, Mecanismul de transmisie a politiciimonetare în România, caiete studii, nr.13, ianuarie, 2003, BNR

Cezar Basno, Nicolae Dardac , Constatin Floricel, Moneda, credit, banci. Aplicatii si studii de caz, EDP, Bucuresti 1997, p.142

Cezar Basno, Nicolae Dardac, Constantin floricel, Moneda Credit Banci, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti 1997, p. 325

Cezar Basno, Nicolae Dardac, Constantin Floricel, Moneda Credit Banci, EDP, Bucuresti 2001, p. 192

Cezar Basno, Nicolae Dardac,Constantin Floricel, Moneda Credit Banci, EDP, Bucuresti, 1997, p.155

Elena Dobre, Moneda Credit Banci, Editura Ex Ponto, Constanta 2003, p.126

Florian Neagu, Angela Margarit, Mihai Copaciu, Irina Racaru, Romulus Mircea, Arpad Andrassy, Creditul neguvernamental în România: perspective si impicatii, caiet de studii nr.15/februarie 2006, p.15,www.bnr.ro

Ilie Mihai, Tehnica si managementul operatiunilor bancare, Editura Expert, Bucuresti, 2003, p.83

Ion Purcaru, Oana Gabriela Purcaru, Matematici financiare. Teorie si aplicatii, Editura Economica, Bucuresti, 2000, p. 82

Mihai Ilie, Tehnica si managementul operatiunilor bancare, Editura Expert, Bucuresti, 2003, p.367

Mihai Toma, Petre Brezeanu, Finante si gestiune financiara.Aplicatii practice, Ed. Economica, Bucuresti,1996, p.139

Nicolae Dardac, Teodora Barbu, Moneda, Banci si politici monetare, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti 2005, p. 381

Nicolae Petria, Moneda, credit, banci, burse, Editura Alma Mater, Sibiu, 2003, p.158

Ovidiu Stoica (coordonator), Bogdan Capraru, Dragos Filipescu, Efecte ale integrarii europene asupra sistemului bancar românesc, Editura Universitatii „Al. I. Cuza”, Iasi, 2005, p.191

Raport anual 2004 al BNR, p.54

Regulamentul privind conditiile si modul de efectuare a refinantarii societatilor bancare de BNR, în Monitorul Oficial nr. 164/1995

Vasile Dedu, Management bancar, Editura Sildan, 1994, p. 105

Vasile Turliuc, Vasile Cocris, Angela Boariu, Ovidiu Stoica, Valeriu Dornescu, Dan Chirlesan, Moneda si credit, Editura Economica, Bucuresti,2005, p.154