Raspunderea Statului Pentru Prejudiciul Cauzat de Erori Judiciare
RĂSPUNDEREA STATULUI PENTRU PREJUDICIUL
CAUZAT DE ERORI JUDICIARE
CUPRINS
PRIMA VERBA
CAPITOLUL I.
RĂSPUNDEREA STATULUI IN CONSTITUȚIA ROMÂNIEI
Secțiunea 1. Noțiuni introductive
1. Drepturile si libertățiile fundamentale ale omului
2. Definirea conceputului de “răspunderea administrativ-patrimonială
3.Cadrul legal al răspunderii administrativ-patrimonială in Constituția României
4. Principiile constițutionale ale răspunderii statului
5. Caracterul si particularitățile răspunderii administrativ-patrimonială
6. Noțiunea de eroare judiciară
7. Formele răspunderii juridice
Secțiunea a 2-a. Reglementările legale cu privire la răspunderea statului pentru prejudiciul cauzat de erori judiciare
Secțiunea a 3-a. Natura juridică a răspunderii statului pentru prejudiciul cauzat de erori judiciare
1. Punerea problemei
2. Teza naturii juridice administrative
3. Teza naturii juridice civile
4. Poziția noastră privind natura juridică a răspunderii statului
Secțiunea a 4-a. Fundamentul răspunderii civile
1. Considerații generale cu privire la fundamentul răspunderii civile
2. Fundamentul răspunderii Statului pentru prejudiciul cauzat de erori judiciare
Secțiunea a 5-a. Condițiile generale ale răspunderii statului pentru erori judiciare
1. Vinovăția
2. Eroarea judiciară
3. Prejudiciul
4. Raportul de cauzalitate
CAPITOLUL II
RĂSPUNDEREA STATULUI PENTRU PREJUDICIUL
CAUZAT DE ERORI JUDICIARE
Secțiunea 1. Erori judiciare în cauzele penale
Secțiunea a 2-a. Erori judiciare în alte cauze decât cele penale
CAPITOLUL III
EFECTELE RĂSPUNDERII STATULUI PENTRU
PREJUDICIUL CAUZAT DE ERORI JUDICIARE
Secțiunea 1. Dreptul la acțiunea civilă pentru acordarea de despăgubiri
1.Titularii dreptului la acțiune
2. Instanța competentă să soluționeze acțiunea pentru reparare
3.Termenul de introducere a acțiunii și natura lui juridică
4. Cuantumul și condițiile acordării reparațiilor
5. Gratuitatea acțiunii sau obligația depunerii unei cauțiuni
Secțiunea a 2-a. Dreptul de regres al statului
Secțiunea a 3-a. Răspunderea civilă a magistraților
1. Răspunderea civilă a judecătorului sau a procurorului în raport de dispozițiile art. 538 C. proc.pen., pentru erorile judiciare săvârșite în cursul proceselor penale
2. Răspunderea civilă care operează în raport de dispozițiile art. 96 alin. 4 din Legea nr.303/2004, respectiv atunci când erorile judiciare au fost săvârșite în alte procese decât cele penale
3. Proiectul de completare a Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor
Secțiunea a 4-a. Considerații în legătură cu revizuirea hotărârilor judecătorești în cazul pronunțării de către C.E.D.O. a unor hotărâri de condamnare a statului român
IV. CONCLUZII ȘI PROPUNERI DE LEGE FERENDA
V. BIBLIOGRAFIE
PRIMA VERBA
În viața și spiritualitatea științifică instituția răspunderii juridice ocupă un loc deosebit de important. Aceasta alcătuiește întreg edificiul, „turnul de veghe" al existenței noastre umane și menține la cote înalte ordinea, inteligența, disciplina și civilizația.
Printr-o analiză riguroasă a procesului complex ce definește starea culturii juridice actuale în consens cu dezvoltarea dreptului responsabilității, profesorul univ. dr. Victor Duculescu în lucrarea sa sugestiv intitulată „ în pragul mileniului III", referindu-se la problemele și sarcinile de viitor ale cercetătorilor, oamenilor de știință și factorilor politici afirma: „ trebuie detectate cele mai importante direcții către care omenirea va acționa în viitor spre a face față marilor sarcini de care depinde atât supraviețuirea cât și progresul său".
Cred cu statornicie că viața omenirii se va schimba în bine și într-o măsură mai mare decât până acum. însă motorul acestor schimbări și prefaceri îl va constitui și de aici înainte inteligența umană. în această privință, este relevantă cugetarea împăratului Napoleon: „Viitorul înseamnă inteligență, industrie și pace".
După această succintă introducere – inspirată din scrieri și cugetări – urmează introducerea stăpânului lector în atmosfera și cadrul ideilor, conceptelor, noțiunilor și mai ales instituției RĂSPUNDERII. Astfel stăruie întrebarea lui Juvenal: quis custodes custodiet? într-adevăr, cine ne protejează față de cei care ne protejează?
Ideal ar fi – cum s-a mai spus – ca autoritatea publică, acționând cu desăvârșită corectitudine și chiar altruism, să spulbere orice suspiciune a persoanei care se află în fața ei, dobândindu-i astfel încrederea, iar persoana, trăind într-o astfel de ambianță, aflată sub protecția autorității publice, să manifeste lealism fără rezerve. Este forma încă idilică de relație între autoritate și persoană, pentru „zidirea" căreia timpul lucrării pare o veșnicie. Până atunci, persoana trebuie să beneficieze de mijloace sigure și eficiente de protecție față de autoritate și, corelativ, de angajare a răspunderii acesteia.
Răspunderea socială – și, ca unele dintre formele acesteia, răspunderea politică sau cea juridică ori amândouă – nu numai că nu contravin esenței democrației, dar chiar îi accentuează expresivitatea și o separă net de absurda lume a voluntarismului, situată dincolo de hotarele civilizației.
Constituția – „cartea tehnică a sistemului puterii"- nu conferă numai prerogativele; ea stabilește și limitele pentru exercitarea acestora. Dincolo de aceste limite se află excesul sau arbitrarul, și care nu pot rămâne fără sancțiune.
Titlul prezentei lucrări este „Răspunderea statului pentru prejudiciul cauzat de erori judiciare", lucrare care se dorește a fi o sistematizare cât mai corectă a acestei problematici atât de importante a secolului XXI, în care drepturile cetățenilor ar trebui protejate atât pe plan intern cât și internațional.
Lucrarea este structurată în trei capitole, fiecare capitol având mai multe secțiuni. Prin capitolul întâi se realizează introducerea în raspunderea administrativ- patrimoniala a statului, principiile și formele acesteia, urmând apoi abordarea temei principale a lucrării, răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate de erori judiciare, începând cu temeiul legal. Ultimele două secțiuni ale primului capitol se referă la natura juridică și fundamentul răspunderii statului.
Al doilea capitol se ocupă de structurarea cauzelor care pun problema răspunderii statului pentru erori judiciare, atât în procesele penale cât și în cele civile și prezentarea unor soluții de spețe ale instanței supreme și ale Curții Europene a Drepturilor Omului.
In ultimul capitol sunt prezentate efectele asumării răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate de erori judiciare: nașterea dreptului la acțiune civilă pentru acordarea de despăgubiri, dreptul de regres al statului asupra celor care acționând cu rea-credință sau gravă neglijență, au dus la nașterea erorilor judiciare, răspunderea judecătorilor, și problematica revizuirii hotărârilor judecătorești române în cazul pronunțării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a unor hotărâri de condamnare a statului român.
Am finalizat lucrarea prin prezentarea concluziilor deprinse în urma studierii doctrinei și jurisprudenței și deasemenea prin prezentarea unor propuneri de lege ferenda.
Pornind de la pregătirea pentru elaborarea acestei lucrări, m-am convins de importanța și înțelepciunea dictonului potrivit căruia: „II n'y a que le premier pas qui coute" – numai începutul este greu. De aceea, după ce am realizat cât de vast și plin de conținut este acest subiect (al răspunderii ) – tocmai prin amploarea problematicii sale – am crezut că este mai rezonabil să mă opresc numai asupra acelor probleme care au fost mai puțin tratate în literatura de specialitate, pentru ca astfel să încerc să aduc o cât de mică contribuție într-un domeniu atât de important al vieții juridice.
Drept urmare, am consultat tratate, cărți, monografii, articole precum și jurisprudență pentru a putea să mă fixez asupra a ceea ce avea să constituie textul prezentei lucrări, ținând seama și de cerința specifică juriștilor de a spune mult în cuvinte puține.
CAPITOLUL I
RĂSPUNDEREA STATULUI IN CONSTITUȚIA ROMÂNIEI
Secțiunea 1
Noțiuni introductive
1.Drepturile și libertățile fundamentale ale omului ,constituie nu doar o realitate, ci și o finalitate a întregii activități umane, bineînțeles a aceleia democratice și progresiste. De aici și atenția cuvenită care este acordată aproape peste tot în lumea actuală, problemelor teoretice și practice referitoare la drepturile omului, la protecția și respectul libertăților fundamentale ale persoanei umane.
Problematica drepturilor si libertăților fundamentale ale omului si cetățeanului este reglementată de dreptul constituțional în plan intern si este în acelasi timp obiect al reglementărilor de drept internațional public.
Conceptele de „drepturi ale omului” și „drepturi ale cetățeanului” solicită o analiză atentă în interferența, dar și în individualizarea lor, deoarece, ele se condiționează, dar nu se suprapun în mod perfect. Conceptul drepturilor omului, astfel cum a fost elaborat pe plan internațional, servește ca un important suport pentru fundamentarea ideii existenței drepturilor și libertăților cetățenești. Conceptul drepturilor omului are o semnificație mult mai largă decât acela al drepturilor cetățenesti, deoarece drepturile omului sunt drepturi universal valabile, aplicabile tuturor ființelor umane, în timp ce drepturile cetățenesti sunt, potrivit însăsi denumirii lor, specifice unui anumit grup de oameni si anume cetățenii unui anumit stat .
Deoarece normele constituționale se găsesc în fruntea ierarhiei celorlalte norme juridice, acestea trebuind să fie conforme cu normele constituționale, urmarea este că drepturile fundamentale, deoarece sunt prevăzute și garantate de Constituție, se ridică prin forță lor juridică deasupra tuturor celorlalte drepturi subiective. Totodată astăzi, sub forma de drepturi ale omului, drepturile fundamentale ale cetățenilor, spre deosebire de alte drepturi, îsi găsesc ocrotire si în o serie de documente internaționale, cum ar fi Declarația universală a drepturilor omului si cele două Pacte din 1966 adoptate de Adunarea Generală a O.N.U.
2. Definirea conceputului de “răspunderea administrativ-patrimonială” În doctrina, răspunderea administrativ – patrimonială a fost definită ca reprezentând acea forma a răspunderii juridice care constă in obligarea statului sau, după caz, a unitaților administrativ-teritoriale la repararea pagubelor cauzate particularilor printr-un act administrativ ilegal sau prin refuzul nejustificat al administrației publice de a rezolva o cerere privitoare la un drept recunoscut de lege sau la un interes legitim.
3. Cadrul legal al răspunderii administrativ-patrimonială
Actuala Constituție conține mai multe dispoziții, din care o semnificație aparte au articolele 21 (orice persoana se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertaților si a intereselor sale legitime, nici o lege neputând ingrădi exercitarea acestui drept), 44, 52 (persoana vătămată intr-un drept al său ori intr-un interes de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesolutionarea in termenul legal a unei cereri este îndreptațită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului si repararea pagubei), 53 si 123 alin.(5). De aici putem sa credem ca actuala Constituție recunoaște dreptul fundamental al cetațeanului român de a fi despăgubit pentru prejudiciile produse prin actele administrative ale autorităților publice.
4. Principiile constituționale ale răspunderii statului ,(organelor sale reprezentative) pentru daunele cauzate (formele răspunderii administrativ-patrimoniala): răspunderea administrativ-patrimonială exclusivă a statului pentru prejudiciile cauzate prin orice erori juridice. In acest caz se poate introduce acțiune in regresește ca un important suport pentru fundamentarea ideii existenței drepturilor și libertăților cetățenești. Conceptul drepturilor omului are o semnificație mult mai largă decât acela al drepturilor cetățenesti, deoarece drepturile omului sunt drepturi universal valabile, aplicabile tuturor ființelor umane, în timp ce drepturile cetățenesti sunt, potrivit însăsi denumirii lor, specifice unui anumit grup de oameni si anume cetățenii unui anumit stat .
Deoarece normele constituționale se găsesc în fruntea ierarhiei celorlalte norme juridice, acestea trebuind să fie conforme cu normele constituționale, urmarea este că drepturile fundamentale, deoarece sunt prevăzute și garantate de Constituție, se ridică prin forță lor juridică deasupra tuturor celorlalte drepturi subiective. Totodată astăzi, sub forma de drepturi ale omului, drepturile fundamentale ale cetățenilor, spre deosebire de alte drepturi, îsi găsesc ocrotire si în o serie de documente internaționale, cum ar fi Declarația universală a drepturilor omului si cele două Pacte din 1966 adoptate de Adunarea Generală a O.N.U.
2. Definirea conceputului de “răspunderea administrativ-patrimonială” În doctrina, răspunderea administrativ – patrimonială a fost definită ca reprezentând acea forma a răspunderii juridice care constă in obligarea statului sau, după caz, a unitaților administrativ-teritoriale la repararea pagubelor cauzate particularilor printr-un act administrativ ilegal sau prin refuzul nejustificat al administrației publice de a rezolva o cerere privitoare la un drept recunoscut de lege sau la un interes legitim.
3. Cadrul legal al răspunderii administrativ-patrimonială
Actuala Constituție conține mai multe dispoziții, din care o semnificație aparte au articolele 21 (orice persoana se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertaților si a intereselor sale legitime, nici o lege neputând ingrădi exercitarea acestui drept), 44, 52 (persoana vătămată intr-un drept al său ori intr-un interes de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesolutionarea in termenul legal a unei cereri este îndreptațită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului si repararea pagubei), 53 si 123 alin.(5). De aici putem sa credem ca actuala Constituție recunoaște dreptul fundamental al cetațeanului român de a fi despăgubit pentru prejudiciile produse prin actele administrative ale autorităților publice.
4. Principiile constituționale ale răspunderii statului ,(organelor sale reprezentative) pentru daunele cauzate (formele răspunderii administrativ-patrimoniala): răspunderea administrativ-patrimonială exclusivă a statului pentru prejudiciile cauzate prin orice erori juridice. In acest caz se poate introduce acțiune in regres a statului impotriva magistraților care nu si-au exercitat atribuțiile corespunzător legii ( funcție de rea-credință si gravă neglijentă); răspunderea administrativ-patrimonială a autorități publice pentru pagube cauzate prin acte administrative sau prin nesoluționarea cererilor intr-un termen prevăzut de lege; răspunderea administrativ-patrimonială solitara a autoritații administrației publice și a funcționarilor pentru pagubele cauzate in domeniul public și pentru incompetența atribuțiilor de funcționar public;răspunderea administrativ-patrimonială exclusivă a autoritaților administrației publice pentru limitele serviciului public.
Dar, nu numai in Constituție intâlnim dispoziții referitoare la răspunderea administrativ-patrimonială, ci și în Legea organică care reglementează această instituție este Legea nr. 554/2004 . Se instituie astfel o noua bază legală pentru instituția răspunderii administrativ -patrimonială, dupa ce timp de 14 ani, angajarea răspunderii autoritaților publice pentru prejudiciile aduse prin acte administrative ilegale sau prin limitele serviciului public prestat cetățenilor, se facea in baza unei legi preconstituționale, pentru a cărei aplicare se facea raportare la textul Constituției.
In legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ găsim reglementată posibilitatea exercitării a trei forme de acțiune:
acțiune indreptată numai impotriva autorițatii pârâte;
acțiune indreptată exclusiv impotriva funcționarului;
acțiune indreptată concomitent impotriva autoritații și funcționarului.
Legea contenciosului administrativ, prin art.1 consacră că “Orice persoană care se consideră vătămată intr-un drept al sau ori intr-un interes legitim, de către o autoritate publica, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea in termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competenta, pentru anularea actului, recunoasterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public”.
Actuala Constituție, ca si Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, consacră soluționarea acestor litigii de către instanțele judecătorești de aceasta natură: secțiile speciale de contencios administrativ si fiscal din cadrul tribunalelor, al Curților de Apel si al Inaltei Curți de Casație si Justiție. Judecătorul de contencios administrativ este cel care se poate pronunța atât asupra legalitații actului, cât si asupra oportunitații lui.
Legea nr. 554/2004 prevede in art. 18 alin. (3) că “În cazul admiterii cererii, instanța va hotărî si asupra despăgubirilor pentru daunele materiale si morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.”
5. Caracterul si particularitățile răspunderii administrativ-patrimonială. Răspunderea administrativ-patrimonială este o răspundere cu caracter autonom , supusa unor reguli speciale, proprii, altele decât cele care sunt consacrate de Codul civil si care guverneaza regimul răspunderii particularilor .
Este necesar de a scoate in evidența și unele particularități de bază de care necesită a se ține cont la aplicarea răspunderii administrativ-patrimoniale autorităților administrației publice:
a) responsabilitatea este stabilită doar prin lege;
b) drept temei pentru aplicarea răspunderii administrative servește ilegalitatea comisă;
c) aplicarea sancțiunilor;
d) sancțiunile pot fi aplicate la un cerc larg de autoritați ale administrației publice si funcționarilor publici, vina cărora a fost stabilita ;
e) sancțiunile sunt aplicate in temeiul normelor de drept care reglementează natura juridica a formei de ilicit administrativ.
Comparatie cu răspunderea administrativ-disciplinară.
In comparație cu răspunderea administrativ-patrimonială , răspunderea administrativ-disciplinară este definită ca fiind situația juridică ce constă în complexul de drepturi si obligații conexe, conținut al raporturilor juridice sancționatorii, stabilite, de regulă, intre un organ al administrației publice sau, dupa caz, un funcționar public și autorul unei abateri administrative , abatere care nu este contravenționala.
Sancțiunile administrativ-disciplinare sunt măsuri de constrângere, cu efect educativ, care se iau fața de funcționarii publici care au săvârșit cu vinovație abateri disciplinare. Prin aplicarea sancțiunilor administrativ-disciplinare se urmărește apărarea ordinii si disciplinei in instituție, educarea funcționarilor publici in spiritul exercitării cu răspundere a atribuțiilor care le revin și prevenirea săvârșirii altor abateri disciplinare.
Răspunderea administrativ-patrimonială a functionarului public.
Această forma de răspundere juridică sancționeaza conduita ilicită a organelor administrației publice cauzatoare de prejudicii prin actele de putere nelegale.
Teoria si practica juridică au parcurs un drum lung si greu pană la acceptarea ideii de răspundere a statului pentru daunele cauzate prin acte de putere.
Adepții concepției potrivit căreia statul răspunde pentru daunele cauzate prin acte de putere au considerat că trebuie sa se țina cont de două principii:
– egalitatea tuturor in fața sarcinilor publice;
– solidaritatea socială.
Pe baza teoriei ,,riscului serviciului” si a teoriei ,,relei funcționări” a serviciului, putem distinge intre răspunderea ,,obiectivă” si răspunderea ,,bazată pe culpa” a administrației pentru pagubele produse terților prin acte de putere publică.
In categoria răspunderii obiective, în general, se include răspunderea statului pentru prejudiciile create prin erorile judiciare, precum si aceea a autorităților administratiei publice pentru limitele serviciului public.
Mai importanta pentru dreptul administrativ decât răspunderea statului pentru prejudiciile create prin erori judiciare este răspunderea bazată pe culpa, ințeleasa ca răspundere a adminitrației si funcționarilor ei pentru pagubele create prin acte administrative, precum si pentru defectuoasa funcționare a serviciilor publice.
Pentru a se considera că este o răspundere bazată pe culpă trebuie indeplinite condițiile următoare:
Actul administrativ individual producător de daune sa fie ilegal. Încalcarea condițiilor de legalitate a actelor trebuie sa fie constatată de către instanța de judecată, potrivit prevederilor Legii nr. 554/2004.
Actul administrativ ilegal sa fie cauzator de prejudicii materiale sau morale.Cuantumul pejudiciilor va fi stabilit de catre insțanta de contencios administrativ.
Raportul de cauzalitate dintre actul ilegal si prejudiciu. Instanța va cerceta sursa ilegalitații și, numai dacă aceasta a cauzat prejudiciul, va acorda despăgubirile corespunzătoare.
Culpa autoritătii publice- reprezintă o anume conduită psihica a autorului fața de fapta ilegală, faptă care poate fi reprezentata de emiterea actului ilegal, de refuzul de a rezolva o cerere, de nesocotirea unui drept sau interes legitim. Partea vătămată nu trebuie sa facă dovada culpei autoritătii publice. Putem fi în fata culpei personale a funcționarului public sau in fața culpei de serviciu a administrației, generată de reaua funcționare a acesteia.
Regimul juridic. Dintre particularitățile procedurale ale răspunderii administrativ-patrimoniale precizez:
Acțiunea în daune este necesar a fi introdusă cu acțiunea in anulare.
In cererea de anulare ori de constatare a ilegalității actului administrativ, respectiv de constatare a refuzului nejustificat de emitere a unui act, ambele asociate cu incălcarea unui drept sau interes legitim, trebuie formulate, in subsidiar, si pretențiile despăgubirilor, afară de cazul in care reclamantul nu cunoaște la data respectivă, intinderea acestora.
Obligarea la despăgubiri pentru prejudicul material sau moral va figura in dispozitivul hotărârii judecătorești, după soluția referitoare la anularea actului.
Parțile chemate in judecată pot fi atât autoriatea publica emitenta a actului ilegal, cât si funcționarul acestuia care a elaborat sau se face vinovat de refuzul rezolvării cererii (art. 16 din Legea nr. 554/2004).
In cazul admiterii acțiunii, persoana funcționarului va putea fi obligata la plata daunelor solidar cu autoritatea pârâtă.
Procedura prealabilă este obligatorie atunci când acțiunea in despăgubiri este subsidiară acțiunii in anulare.
Atunci când persoana vătămată introduce o acțiune separată pentru depăgubiri, ulterioară celei de anulare, conform art.19 din Legea nr. 554/2004, este necesară parcurgerea procedurii administrative prealabile. In această situație termenul de prescriere pentru cererea de despăgubiri curge de la data la care a cunoscut sau ar fi trebuit sa cunoască intinderea pagubei.
Instanța trebuie să constate in mod obligatoriu nulitatea actului.
Astfel, instanța trebuie sa constate in prealabil pronunțării asupra cererii de despăgubiri, indiferent dacă actul lucru a fost sau nu cerut de către reclamant. Aceste aspecte se consemnează in motivarea soluției.
6. Notiunea de eroare judiciară, eroare comisă la judecarea unei cauze, constând în greșita stabilire a faptelor, ceea ce a avut ca urmare, în procesul penal, condamnarea definitivă sau arestarea pe nedrept a unei persoane nevinovate sau exonerarea de răspundere a unei persoane vinovate de săvîrșirea unei infracțiuni. Legea prevede posibilitatea reparării pagubelor în caz de condamnare sau arestare pe nedrept și instituie o procedură specială în acest scop (art. 538-541, C.proc.pen.).
7. Formele răspunderii juridice. în dreptul civil există două forme de răspundere: delictuală și contractuală. Ambele sunt dominate de idea fundamentală a reparării unui prejudiciu cauzat altuia, de regulă, printr-o faptă ilicită și adeseori culpabilă.
Codul Civil român supune răspunderea civilă, cel puțin pe plan teoretic, unor regimuri sensibil deosebite, după cum este delictuală sau contractuală.
Răspunderea civilă delictuală este obligația unei persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia printr-o faptă ilicită extracontractuală sau după caz, prejudiciul pentru care este chemată prin lege să răspundă. Ultima parte a definiției este de natură să releve faptul că în materie delictuală putem fi obligați să reparăm o pagubă cauzată de o altă persoană, de un lucru, animal sau de ruina unui edificiu. De asemenea în cazul răspunderii Statului pentru prejudiciul cauzat de erori judiciare, suntem în prezența răspunderii civile delictuale.
Răspunderea statului este o răspundere civilă delictuală specială.
Răspunderea civilă contractuală este îndatorirea debitorului unei obligații născută dintr-un contract de a repara prejudiciul cauzat creditorului său prin faptul neexecutării lato sensu a prestației datorate. Prin neexecutarea lato sensu a obligației se înțelege executarea ei cu întârziere, executarea necorespunzătoare ori neexecutarea propriu-zisă totală sau parțială.
Între cele două forme de răspundere civilă nu există deosebiri fundamentale. Ambele se angajează în prezența acelorași condiții. Astfel, atât în ipoteza răspunderii delictuale cât și a răspunderii contractuale este necesară întrunirea următoarelor condiții: un prejudiciu cauzat altuia, o faptă ilicită extracontractuală sau contractuală, aducându-se prin aceasta o atingere unui drept subiectiv, culpa sau vinovăția autorului faptei și existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.
Secțiunea a 2-a.
Reglementările legale cu privire la răspunderea statului pentru
prejudiciul cauzat de erori judiciare
Sediul legal al materiei în dreptul român și internațional. Art. 52 alin. 3 din Constituția României, revizuită dispune: „ Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. Răspunderea Statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență”. Instituția răspunderii patrimoniale a Statului pentru erori judiciare a existat și în forma anterioară a Constituției (art. 48 alin. 3) însă era limitată numai la erorile judiciare săvârșite în procesele penale. în ambele situații însă, stabilirea răspunderii Statului se face în condițiile legii. Din punct de vedere al legislației interne la această răspundere se referă și art. 2 pct. 1 lit. h C. pr. civ. când stabilește competența materială a tribunalului în judecarea cererilor pentru repararea prejudiciilor cauzate de erori judiciare săvârșite în procesele penale. în ceea ce privește soluționarea acțiunilor, ce se referă la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale, neexistând o reglementare expresă, competența revine judecătoriei sau tribunalului, aplicându-se dreptul comun în materie, după criteriul valoric, al unei acțiuni în pretenții.
Erorile judiciare în procesele penale au și o reglementare aparte în cuprinsul art. 538- 542 C. proc. pen. Astfel art. 538 alin 1 si 2 prevede că: „Dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară
(1) Persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desființarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedește că s-a produs o eroare judiciară, s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.
(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat în lipsă, dacă după rejudecare s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.”.
Art. 540 C. proc. pen. se referă la felul și întinderea reparației. Astfel: „(1) La stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării nelegale de libertate, precum și de consecințele produse asupra persoanei, asupra familiei celui privat de libertate ori asupra celui aflat în situația prevăzută la art. 538.
(2) Reparația constă în plata unei sume de bani sau în constituirea unei rente viagere ori în obligația ca, pe cheltuiala statului, cel reținut sau arestat nelegal să fie încredințat unui institut de asistență socială și medicală.
(3) La alegerea felului reparației și la întinderea acesteia se va ține seama de situația celui îndreptățit la repararea pagubei și de natura daunei produse.
(4) Persoanelor îndreptățite la repararea pagubei, care înainte de privarea de libertate ori de încarcerare ca urmare a punerii în executare a unei pedepse ori măsuri educative privative de libertate erau încadrate în muncă, li se calculează, la vechimea în muncă stabilită potrivit legii, și timpul cât au fost private de libertate.
(5) Reparația este în toate cazurile suportată de stat, prin Ministerul Finanțelor Publice ”.
Acțiunea pentru repararea pagubei în acest caz este consacrată de art.541 C.proc. pen:
„(1) Acțiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptățită, potrivit art. 538 și 539, iar după moartea acesteia poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în întreținerea sa la data decesului .
(2) Acțiunea poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată, precum și a ordonanței sau încheierilor organelor judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate.
(3) Pentru obținerea reparării pagubei, persoana îndreptățită se poate adresa tribunalului în a cărei circumscripție domiciliază, chemând în judecată civilă statul, care este citat prin Ministerul Finanțelor Publice.
(4) Acțiunea este scutită de taxa judiciară de timbru ”.
Art. 542 C. proc. pen. prevede că: „(1) În cazul în care repararea pagubei a fost acordată potrivit art. 541, precum și în situația în care statul român a fost condamnat de către o instanță internațională pentru vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 538 și 539, acțiunea în regres pentru recuperarea sumei achitate poate fi îndreptată împotriva persoanei care, cu rea-credință sau din culpă gravă, a provocat situația generatoare de daune sau împotriva instituției la care aceasta este asigurată pentru despăgubiri în caz de prejudicii provocate în exercițiul profesiunii.
(2) Statul trebuie să dovedească în cadrul acțiunii în regres, prin ordonanța procurorului sau hotărâre penală definitivă, că cel asigurat în condițiile alin. (1) a produs cu rea-credință sau din culpă gravă profesională eroarea judiciară sau privarea nelegală de libertate cauzatoare de prejudicii.”.
Legea nr.303/2004 privind statutul magistraților stabilește condițiile generale ale răspunderii patrimoniale a statului și magistraților pentru erori judiciare. Astfel art. 96 din lege prevede:
„ (1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.
Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.
Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedură penală.
Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în cares-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a magistratului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.
Nu este îndreptățită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârșirea erorii judiciare de către magistrat.
Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.
După ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea prevederilor alin. (6), statul se poate îndrepta cu o acțiune în despăgubiri împotriva magistratului care, cu rea-credință sau gravă neglijență, a săvârșit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii.
Termenul de prescripție a dreptului la acțiune în toate cazurile prevăzute de prezentul articol este de un an".
În privința răspunderii civile a judecătorilor și procurorilor în materia hotărârilor pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului împotriva României, coroborate cu art. 96 din Legea 303/2004 (republicată) statul are drept de regres împotriva persoanelor care, prin activitatea lor, cu vinovăție au determinat obligarea sa la plata sumelor stabilte prin hotărâre a Curții sau prin convenție de rezolvare pe cale amiabilă, această dispoziție fiind, de altfel, concordantă cu dispozițiile constituționale revizuite, instituite prin art.52 alin.3.
În dreptul internațional la 16 decembrie 1966 Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a adoptat Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale, și culturale și Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice – cunoscute sub denumirea de Pacte ale drepturilor omului. Sediul materiei referitor la răspunderea statului pentru erori judiciare se regăsește în art. 14 act. 6 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, care reglementează răspunderea patrimonială pentru erori în materie penală.:
„Când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau se acordă grațierea deoarece un fapt nou sau nou descoperit dovedește că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă în urma acestei condamnări va primi o indemnizație în conformitate cu legea, afară de cazul când s-a dovedit că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut ei îi este imputabilă, în întregime sau în parte”.
Totodată art. 3 din Protocolul 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, încheiat la Strasbourg în 22 noiembrie 1984, reglementează răspunderea patrimonială pentru erori judiciare în materie penală într-o formulare asemănătoare cu cea din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice: „ Atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau când este acordată grațierea pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedește că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în Statul respectiv, cu excepția cazului în care se dovedește că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă, în tot sau în parte”.
Secțiunea a 3-a
Natura juridică a răspunderii statului pentru prejudiciul cauzat de erori judiciare
1. Punerea problemei. La început în literatura de specialitate și practica judiciară s-a consacrat principiul iresponsabilității statului. Cercetările juridice ale sistemului dominat de epoca anilor imediat următori adoptării Codului Civil au identificat următoarele justificări ale iresponsabilității statului: existența ideologiei politice dominate în acea vreme care venea în contradicție cu ideea responsabilității statului și lipsa unor principii juridice care ar fi fost de natură a permite tratarea delictului public altfel decât cel privat stipulat în Codul lui Napoleon.
Problema responsabilității Statului s-a putut pune abia după 1789, grație principiilor Revoluției franceze consemnate în Declarația drepturilor omului, până atunci opunându-se principiul suveranității naționale. Această doctrină se explică cel mai bine prin adagiul din dreptul anglo-saxon: „ the king can’t do wrong”, adică regele nu poate greși, înțelegându-se că regele simbolizează statul. în dreptul nostru principiul iresponsabilității Statului, a existat, până când în 1905 printr-o modificare a legii Curții de Casație s-au creat condițiile juridice pentru ca statul, administrația să poată fi trase la răspundere, efect al nevoii tot mai stringente de a se da un răspuns problemei răspunderii statului, care a început să se pună odată cu dezvoltarea societății și a conștientizării necesității garantării funcției publice. Au urmat modificările legislative din 1912 și 1923 prin care s-a consacrat principiul responsabilității statului. Cu toate acestea unii autori, inclusiv prof. A. Teodorescu, au apreciat că dispozițiile Constituției din 1923 nu echivalează cu proclamarea responsabilității integrale a statului cum au făcut-o alte constituții străine. Textele de lege care au intervenit în dezvoltarea textelor Constituției nu au făcut decât să dezvolte principiile acesteia, dar nu s-a putut pune problema principiului răspunderii integrale.
Dată fiind această situație, autorii au fost nevoiți, receptând teze ale dreptului comparat, să construiască mai multe teorii cu privire la răspunderea statului pentru daune, corespunzător să fundamenteze mai multe feluri de responsabilități administrative pentru daune.
Odată cu apariția Legilor din 1905 și 1912 au început a se dezvolta două curente referitoare la competența instanțelor, regimul și natura juridică a acțiunilor privind răspunderea statului. Primul curent, promovat de C. G. Rarincescu, considera că legile indicate ca și Legea contenciosului adminstrativ din 1925, nu au ridicat dreptul tribunalelor ordinare de a judeca acțiunile privind despăgubirile civile, îndreptate împotriva statului. Al doilea curent, considera că legile arătate, fiind legi speciale, au devenit singura bază juridică a acestor acțiuni, fiind vorba de o răspundere administrativă specială.
De aici au început de fapt controversele asupra naturii răspunderii statului. în perioada interbelică, majoritatea autorilor au achiesat la idea că răspunderea statului, rezultând din culpa in eligendo sau in vigilando, are ca temei reglementarea prev. art.1357 și urm. din Noul Cod Civil.
În perioada postbelică, în ceea ce privește problema răspunderii juridice a răspunderii statului, cele două curente amintite se dezvoltă, și își fac apariția, pe de o parte teza naturii juridice civile a răspunderii patrimoniale a statului, ca o răspundere civilă delictuală, iar pe altă parte teza naturii juridice administrative a răspunderii patrimoniale a statului.
Statul în activitatea sa acoperă trei domenii esențiale: funcția legislativă, executivă și judiciară sau jurisdicțională. în prezent toată doctrina și practica judiciară sunt unanime în a aprecia că statul răspunde pentru exercitarea funcțiilor sale, respectiv în privința funcției legislative pentru facerea legilor, în privința funcției executive pentru aplicarea corectă a legilor, iar în cazul funcției judiciare de asigurarea controlului asupra aplicării legilor, respectiv a nu se da loc la erori judiciare. S-a mai arătat că în timp ce legislativul stabilește regulile generale, la nivelul comunității naționale, pentru activitățile private sau publice administrația asigură gestionarea aplicării legilor. Pentru a se delimita administrația de activitatea judecătorească în literatură se precizează că judecătorul aplică dreptul soluționând litigii el neintervenind decât în caz de contestare a modului de aplicare a legii, iar rolul său se termină când s-a pronunțat soluția. Administrația, însă spre deosebire de judecător, ar avea propria sa mișcare, urmărind nu numai să fie respectat dreptul dar și să satisfacă necesitățile publice, apărând idea de oportunitate a administrației.
În ce privește dreptul postrevoluționar din țara noastră deși în consacrarea expresă prevăzută de Constituția României din 1991, răspunderea statului era limitată de erorile judiciare în materie penală, ulterior pentru a se ține pasul cu necesitățile sociale și cu dezvoltarea raporturilor juridice, s-a prevăzut în art. 52 alin. 3 din Constituția modificată în anul 2012, răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare „ în condițiile legii”. Dacă în materie penală răspunsul este că se face trimitere la prevederile art. 538-539 C. proc. pen., în ceea ce privește erorile judiciare comise în altă materie nu au la prima vedere un alt suport legal decât reglementările Constituției și ale Legii nr. 303/2004 actualizata in 2012. Se pune însă problema în acest caz cum se va stabili răspunderea statului, ce criterii și condiții vor sta la baza acestei răspunderi, fiind necesară și calificarea naturii răspunderii statului. Iată de ce jurisprudența a venit deja în întâmpinarea rezolvării acestei probleme și, printr-o serie de decizii, a făcut trimitere și la alte prevederi legale decât cele expuse mai sus respectiv prevederile art.1357 și urm. din Noul Cod Civil. S-a mai apreciat în literatura de specialitate că răspunderea civilă a statului are natură legală și funcționează indiferent de situația generatoare de daune, respectiv dacă aceasta se datorează relei-credințe, neglijenței grave sau erorii organelor statului care au provocat-o.
2. Teza naturii juridice administrative. în timp răspunderea, la început inexistentă, a statului pentru greșelile agenților săi, a devenit principală, iar răspunderea acestora a devenit secundară. în mod clar se preferă tragerea la răspunderea a statului din ce în ce mai mult, deoarece acesta oferă o garanție de recuperare a prejudiciului mult mai rapidă și sigură, iar răspunderea pentru erori este una patrimonială. Totodată statul răspunde de formarea oamenilor, agenți ai săi care îl reprezintă, astfel încât prin această formare trebuie să se evite existența vreunor carențe în pregătirea acestora.
Încă de mai mult timp, începând de la sfârșitul sec. al XlX-lea, există controverse și în dreptul românesc asupra naturii răspunderii statului, în special între autorii de drept administrativ și cei de drept civil. Astfel într-o primă etapă, s-a pus problema răspunderii statului pentru acte administrative ilegale. Până la intrarea în vigoare a Legii nr. 1/1967 privind controlul judecătoresc al actelor administrative ilegale, majoritatea covârșitoare a doctrinei a apreciat că repararea prejudiciului cauzat printr-un act administrativ are loc potrivit regulilor de drept comun, în cadrul răspunderii civile delictuale. Au fost însă și opinii care au susținut că această răspundere patrimonială aparține dreptului administrativ, respectiv contenciosului administrativ. Ulterior apariției Legii nr.1/1967 au început din nou discuțiile pe marginea naturii acestei răspunderi. Astfel prof. M. Lepădătescu a susținut că obligația organelor administrației de stat de a repara prejudiciile cauzate prin acte administrative ilegale este o răspundere patrimonială specială, străină dreptului civil, și care aparține în întregime dreptului constituțional și dreptului administrativ.
Totodată, în doctrină s-a mai arătat că răspunderea patrimonială a organelor administrației de stat este una administrativ-patrimonială. De asemenea, teoria naturii juridice administrative se argumentează prin faptul că din moment ce prevederile referitoare la răspunderea statului se regăsesc în Constituție a continua să se susțină că ea rămâne o variantă a răspunderii civile pentru prejudicii, pe baza prevederilor Codului civil, înseamnă să afirmăm că reglementarea de către Constituție a unor relații, care în măsură erau de drept civil, ar fi consecințe juridice.
Controversele referitoare la acest subiect nu s-au stins nici după apariția Legii nr.29/1990. în ceea ce privește răspunderea patrimonială a statului în unele lucrări s-a arătat chiar că aceasta este cuprinsă în răspunderea administrativă, deoarece ea „ este acea parte a răspunderii juridice care se angajează în cazurile în care statul,…, încalcă normele de drept care prevăd angajarea acestei răspunderi, în alte cuvinte săvârșesc abateri administrative”. S-a afirmat că natura răspunderii depinde de natura normei de drept încălcată, ori dacă sunt încălcate norme de drept administrativ și răspunderea este una administrativă.
Chiar și după apariția Legii nr.554/2004,controversele referitoare la natura juridică a răspunderii statului se mențin, în doctrină arătându-se că aceasta este o formă a răspunderii administrativ-patrimoniale. Trebuie remarcat însă că pentru prima oară se pune în discuție și răspunderea patrimonială a statului pentru erori judiciare, considerându-se că și aceasta constituie o formă a răspunderii administrative.
În ce privește răspunderea administrativă doctrina nu a ajuns la o opinie unitară referitor la formele acesteia. Astfel unii autori au susținut existența a două forme de răspundere administrativă, contravențională și administrativ-patrimonială, iar alții au apreciat că în dreptul administrativ există trei forme de răspundere administrativă, administrativ-disciplinară, administrativ-contravențională și administrativ- patrimonială.
Având în vedere problematica abordată, ne vom opri asupra răspunderii administrativ- patrimoniale, mai ales că în doctrina juridică au apărut și opinii conform cărora răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare este o răspundere administrativă. Astfel s-a apreciat că este vorba de o răspundere obiectivă, deși există și o culpă generală, datorată faptului că actul de justiție este un serviciu public organizat de stat, eroarea juridică apărând ca un risc, limită internă a serviciului public. S-a considerat că răspunderea statului operează în virtutea textului constituțional, intervenind imediat ce s-a făcut dovada erorii judiciare, persoana fizică neavând altceva de făcut decât să-și formuleze cuantumul pretențiilor. Se consideră de către doctrină, că actele care fac obiectul prevederilor art.52 din Constituție pot fi împărțite în două categorii de acte prejudiciabile ale autorităților publice: actele administrative, pe de o parte, și actele jurisdicționale, pe de altă parte.
În categoria actelor administrative ar intra toate actele emise de autoritățile publice, nu doar cele emise de autoritățile administrației publice, ci și actele administrative emise de alte autorități publice din sfera celorlalte două puteri (legislativă și judecătorească). Este vorba aici bineînțeles de actele emise, de exemplu, de către conducătorii instanțelor sau de colegiile de conducere ale acestora, și nu de hotărârile judecătorești.
În opinia unora dintre autorii de drept administrativ, răspunderea statului pentru erori judiciare ar fi deci o răspundere administrativă patrimonială care intervine ca urmare a nefuncționării corecte a serviciului public al statului, în timp ce alți autori apreciază că răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate persoanelor prin hotărâri judecătorești este o răspundere civilă, instituită constituțional, chiar dacă autoritățile judiciare fac parte din noțiunea de autoritate publică.
Argumentele identificate în sprijinul tezei naturii juridice administrative a răspunderii statului pentru erori judiciare sunt, așadar:
– răspunderea administrativă este o răspundere specială, față de răspunderea civilă care este o răspundere generală, or răspunderea patrimonială a statului pentru erori judiciare făcând parte din categoria răspunderii administrativ-patrimoniale, aparține dreptului administrativ, neputând aparține în același timp mai multor domenii de drept;
– răspunderea civilă intervine numai în cazul inexistenței unor prevederi ale legii speciale, care reglementeză raporturile juridice cu administrația și implicit cu statul. Se susține că răspunderea statului, potrivit Constituției, este stabilită în condițiile legii, precizare care poate avea și semnificația unei legi speciale, dar poate avea și semnificația dreptului comun;
– răspunderea statului pentru daune prevăzută în Constituție, constituie izvor comun al tuturor formelor de răspundere a organelor statului pentru prejudiciile cauzate de acestea, fiind un izvor de drept administrativ;
– natura răspunderii depinde de natura normei de drept încălcată; dacă este vorba de norme de drept administrativ și răspunderea este una administrativă;
– s-a considerat că răspunderea statului operează în virtutea textului constituțional, intervenind imediat ce s-a făcut dovada erorii judiciare, persoana fizică neavând altceva de făcut decât să-și formuleze cuantumul pretențiilor;
– s-a apreciat că este vorba de o răspundere administrativă obiectivă, datorată faptului că actul de justiție este un serviciu public organizat de stat, eroarea judiciară apărând ca o defecțiune, o limită de structură inerentă acestui serviciu public.
3. Teza naturii juridice civile. în una din primele lucrări publicate după adoptarea Legii contenciosului administrativ din 1967 se susține natura civilă a răspunderii patrimoniale a organelor administrației de stat, plecându-se de la două idei esențiale:
a) Această răspundere nu se pune în câmpul relațiilor de subordonare a organelor adminstrative; b) prevederile de drept civil referitoare la răspunderea delictuală constituie, în lipsa unor reglementări speciale, dreptul comun în materia răspunderii patrimoniale. Astfel, se arată că răspunderea patrimonială a organelor administrației de stat pentru prejudiciile cauzate prin acte administrative ilegale, vătămătoare de drepturi, constituie mijlocul de aplicare a unei sancțiuni patrimoniale civile pentru încălcarea unor relații sociale apărate de normele dreptului nostru.
Într-o valoroasă monografie consacrată răspunderii civile, M. Eliescu aduce noi argumente pentru teza naturii civile a răspunderii organelor administrației de stat. Astfel, deși se recunoaște că prin art. 35 și art. 103 alin. 3 din Constituție (1965) s-a creat, sub un anumit aspect, o instituție calitativ nouă, se susține, totodată, că acest element și anume, transformarea competenței excepționale a tribunalelor într-o competență generală, pusă sub ocrotirea . Constituției, ar fi încercat o prefacere calitativă care să-l scoată din ramura de drept căreia îi aparține. Tocmai de aceea autorul aprecia că nu numai structura răspunderii patrimoniale pentru paguba pricinuită prin act administrativ ilegal, dar și obiectul acestei răspunderi sunt întru totul acelea ale delictului civil, în ambele cazuri se reglementează dreptul celui păgubit la repunerea unui avut vătămat în starea anterioară păgubirii, fiind vorba, deci, de răspundere disciplinară, de prevederile art. 1386 din Noul Cod Civil.
Totodată după apariția Legii nr. 29/1990 s-a arătat că principiul dominant al răspunderii civile, mai ales al răspunderii delictuale, este repararea integrală a unui prejudiciu, în scopul repunerii victimei în situația anterioară. Răspunderea patrimonială este în principiu, și va continua să rămână o răspundere civilă.
În literatura de drept civil s-a argumentat că nu poate fi negată existența unor anumite particularități în privința acestei răspunderi, însă ceea ce este esențial constă în faptul că ea se antrenează în prezența condițiilor generale ale răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1381-1382 Noul Cod Civil. fiind necesar a se întruni elementele răspunderii civile delictuale respectiv existența unui prejudiciu, existența faptei ilicite și a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, iar cu privire la culpă necesitatea dovedirii acesteia intervine doar în anumite situații. S-a mai arătat că natura obligației de reparare a prejudiciului nu depinde de natura normei de drept încălcate.
În ce privește însă răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, doar mai recent au început să se contureze opinii asupra naturii sale civile. S-a arătat că în cazul prejudiciilor cazate ca urmare a condamnării ori a luării unei măsuri preventive pe nedrept, răspunderea este una civilă specială cu aplicarea în completare a dispozițiilor din dreptul civil delictual.
Totuși s-a apreciat că această răspundere este una specială, cu reguli specifice și se distinge prin faptul că statul și magistratul nu răspund solidar, iar victima erorii judiciare nu poate să se îndrepte direct împotriva magistratului, respectiv răspunderea statului se angajează independent de vinovăția magistratului. Statul nu poate chema în garanție pe magistrat.
De asemenea alți autori au considerat că textul constituțional referitor la răspundera statului pentru prejudiciile cauzate unei persoane constituie temeiul răspunderii civile a autorităților publice, această răspundere fiind circumscrisă răspunderii civile delictuale.
În concluzie în sprijunul tezei naturii juridice civile s-au adus următoarele argumente:
răspunderea civilă delictuală este răspunderea comună în materia răspunderii statului pentru prejudicii;
Răspunderea primordială, a oricărei persoane, aparține dreptului civil;
Pentru existența răspunderii statului pentru prejudicii trebuie întrunite elementele răspunderii civile delictuale;
Prin atragerea răspunderii statului, se urmărește înlăturarea unui prejudiciu, a unei pagube și repunerea patrimoniului persoanei vătămate în starea inițială sau compensarea persoanei.
Natura răspunderii primordiale pentru prejudicii, nu diferă în funcție de norma încălcată, fiind întotdeauna aceeași, o natură juridică civilă.
4. Poziția noastră privind natura juridică a răspunderii statului. După cum rezultă din dispozițiile art. 53 alin. 3 din Constituția României, răspunderea statului este o răspundere de natură patrimonială, pentru că are ca obiectiv repararea prejudiciilor cauzate prin acele hotărâri judecătorești sau măsuri procedurale care au lezat drepturile subiective ale cetățenilor sau interesele lor legitime.
Analizând din punct de vedere structural această formă de răspundere civilă, constatăm că ne aflăm în prezența unui delict civil, care constă în producerea unor prejudicii, urmare a pronunțării unor hotărâri nelegale sau luării unor măsuri abuzive, în derularea unor litigii judiciare.
Aceste hotărâri sau măsuri au un caracter ilicit deoarece aduc atingere drepturilor subiective ale justițiabililor (dreptul la securitate și libertate, dreptul de proprietate, dreptul la libera exprimare, dreptul la viață etc.). Consecințele erorii judiciare pot fi de natură economică, socială, psihologică sau juridică. Dacă prin săvârșirea acestor delicte au fost cauzate persoanelor vătămate prejudicii materiale și morale, se impune antrenarea răspunderii statului ca garant al legalității actului de justiție, respectiv a activității coercitive și jurisdicționale, în scopul protejării persoanelor vătămate.
În consecință, răspunderea statului pentru erori judiciare este o răspundere de natură civilă delictuală, fiindu-i aplicate principiile prevăzute de art. 1381-1382 Noul Cod Civil . Ilicitul civil, după cum s-a arătat în literatura noastră juridică, poate fi generat și de încălcarea normelor aparținând altor ramuri ale dreptului, dar temeiul juridic al acestei răspunderi îl constituie prevederile Codului Civil.
Trebuie să precizăm faptul că această răspundere are anumite trăsături caracteristice, distincte față de alte forme de răspundere delictuală pentru fapta proprie, trăsături care o particularizează, fără însă a dilua natura civilă a esenței sale. Activitatea jurisdicțională este supusă normelor dreptului public, dar poate produce, prin disfiincționalități sau prin săvârșirea unor abuzuri, efecte de natură civilă, concretizate
În prejudicii de natură materială sau morală justițiabililor sau altor persoane, efecte care cad sub incidența legii civile.
Statul ca persoană responsabilă răspunde pentru consecințele păgubitoare produse în desfășurarea activităților specifice organelor judiciare, dar nu pentru o faptă săvârșită de o altă persoană, ci, în condițiile legii, în calitate de garant al legalității și independenței actului de justiție. Deoarece statul este o entitate de sine stătătoare, nu se poate invoca o anumită conduită culpabilă, astfel că răspunderea va fi angajată independent de orice culpă, pe temei obiectiv. Ideea justificativă o constituie garanția obiectivă pentru riscurile pronunțării unor hotărâri sau luării unor măsuri nelegale, abuzive, de natură a prejudicia persoanele justițiabile.
Prin prisma acestor argumente, considerăm că răspunderea statului pentru consecințele prejudiciabile ale erorilor judiciare este o răspundere de natură civilă, fiindu-i aplicabile regulile generale ale răspunderii delictuale prevăzute de art. 1381 din Noul Cod Civil, izvorâtă din sfera raporturilor juridice de drept public reprezentând activitatea organelor jurisdicționale, dar limitată la cazurile și condițiile speciale prevăzute de lege.
Secțiunea a 4-a
Fundamentul răspunderii civile
1. Considerații generale cu privire la fundamentul răspunderii civile.
Fundamentul răspunderii este problema centrală a acestei instituții. Ea a fost și este mult discutată și controversată în doctrina juridică.Terminologic, „a fundamenta" înseamnă „a pune baze temeinice unei idei, unei teorii, unui program", precum și „a demonstra cu argumente științifice".
Analiza evoluției în timp a concepțiilor referitoare la fundamentarea răspunderii civile, cu privire specială la cea delictuală, ne permite să constatăm că, în principiu, ea se întemeiază pe ideea de culpă, greșeală sau vinovăție. Concepția potrivit căreia poate fi cenzurată și sancționată numai o conduită culpabilă a fost, în cursul vremii, și este și astăzi dominantă în literatura juridică și în jurisprudență. Și totuși, ideea răspunderii obiective, în afară de culpă, este prezentă evolutiv, încă de la; începutul conturării noțiunii de răspundere în conștiința umană1. Astfel au apărut mai multe teorii care se grupează în: teoria răspunderii subiective, teoria răspunderii obiective și teoria care explică această răspundere pe un temei mixt.
A) Teoria răspunderii subiective. Dispozițiile cuprinse în Codurile Civile sau legile organice sintetizează legislativ un principiu general al răspunderii civile, după care orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu obligă pe acela din a cărui culpă s-a produs a-1 repara. Această teorie este întemeiată, fără rezerve pe culpă și este consacrată în dreptul nostru în art 1349 din Noul Cod Civil. Adepții acestei teorii consideră că răspunderea civilă este o sancțiune specifică dreptului civil, cu caracter reparator, aplicabilă numai în cazul săvârșirii de fapte ilicite cauzatoare de prejudicii. Pentru a putea fi angajată, răspunderea trebuie să se întemeieze pe culpa autorului faptei, ea fiind condiționată de atitudinea psihică a autorului sau a persoanei răspunzătoare față de consecințele faptei prejudiciabile.
De regulă, culpa persoanei răspunzătoare trebuie dovedită de către victimă, care uneori duce la inconveniente și dificultăți. Dovada culpei este o sarcină foarte grea pentru cel prejudiciat, fiind vorba de un element psihic, de atitudinea internă a autorului faptei nesusceptibile de observare directă.
Pentru a depăși aceste dificultăți, în teoria răspunderii subiective se consideră că culpa este prezumată de lege, fiind suficient ca victima să dovedească celelalte condiții (cu caracter obiectv) ale răspunderii. în cazul răspunderii delictuale pentru fapta proprie victima trebuie să dovedească culpa autorului prejudiciului, pe rând în celelalte cazuri de răspundere, inclusiv în materia de răspundere contractuală, culpa este prezumată.
B) Teoria răspunderii obiective. Dezvoltarea mașinismului, concretizată printre altele, în capacități de producție tot mai complexe, au făcut ca viața să devină tot mai greu de conciliat cu grija și prudența necesară pentru a evita accidentele și primejdiile ce puteau interveni într-o atare activitate. în lumina prevederilor Codului Civil, care fundamenta subiectiv răspunderea civilă, exista pericolul ca, în absența dovezii culpei persoanei responsabile, victima să suporte consecințele nefastului eveniment, ceea ce era o soluție vădit inechitabilă. Cauzarea unor prejudicii accidentale, adeseori anonime și fortuite, a creat necesitatea reglementării mijloacelor juridice pe care victima le avea la îndemână pentru a putea acționa în vederea despăgubirii sale.
În afară de transformarea radicală a societății ca urmare a revoluției industriale și aplicarea cercetărilor științifice și tehnice, a crescut numărul activităților calificate ca fiind periculoase, riscante care au ridicat problema nevoii cetățeanului de securitate și siguranță. Protecția juridică oferită de fundamentarea subiectivă s-a dovedit a fi insuficientă.
În doctrina actuală există o nouă orientare asupra funcțiilor răspunderii civile delictuale. Astfel rolul prioritar al răspunderii statului trebuie sa revină funcției reparatorii, deoarece scopul principal al răspunderii civile îl constituie despăgubirea victimei. Sub influența acestei orientări, treptat, se constată diluarea rolului normativ al răspunderii și se apreciază că este mai puțin importantă latura spirituală, moralizatoare și sancționatoare a răspunderii, față de dezideratul central privind repararea prejudiciului produs. în acest context, s-a pus problema răspundem pentru riscul creat în societate de persoana responsabilă, la început alături de ideea unui comportament culpabil, iar ulterior, independent de orice culpă.
O altă cauză a profundelor transformări în domeniul răspunderii civile delictuale îndeosebi sub aspectul fundamentării și a întinderii obligației de reparare a prejudiciului este dezvoltarea sistemului de asigurări, la începutul secolului XX, în țările puternic industrializate. Legiuitorul a intervenit prin instituirea unui sistem obligatoriu de asigurări pentru anumite activități considerate a fi riscante. Prin încheierea contractului de asigurare a fost creată alternativa obținerii despăgubirilor, chiar și în absența desemnării unei persoane culpabile pentru producerea prejudiciului. Răspunderea civilă a devenit doar suportul contractului de asigurare, deoarece obligația asigurătorului în garantarea riscului nu a fost condiționată de îndeplinirea condiției dovedirii culpei celui care a cauzat prejudiciul.
Toate acestea au avut drept consecință declinul culpei subiective și consacrarea unei răspunderi de plin drept. Prin propunerea de a înlătura culpa, fundamentul clasic, s-au căutat alte criterii care ar putea justifica angajarea răspunderii civile delictuale, conturându-se teoria obiectivă, în variantele sale, riscul și garanția. Teoria riscului a avut cea mai mare audiență, ca o expresie a principiului „ Ubi emolumentum est ibi onus debet esse”, unde este câștigul acolo trebuie să fie și riscul pagubei. în viziunea acesteia răspunderea civilă nu este o sancțiune, ci o reparație a patrimoniului victimei, o simplă repunere a acestuia în situația anterioară producerii prejudiciului. Se consideră că datorează reparație cel care desfășoară o activitate în profitul său dacă astfel a cauzat altora un prejudiciu. Profitul nu trebuie să fie pentru unul iar riscul pentru altul. Este așa numita idee a riscului-profit.
Unii autori au susținut că ideea riscului profit este prea îngustă, lăsând la o parte celelalte acțiuni ale oamenilor. Profitul poate consta nu numai într-un avantaj patrimonial, ci și într-un interes moral. în această accepțiune largă s-a considerat că teoria riscului profit poate fi denumită drept teoria riscului creat.
O altă variantă a teoriei riscului este că cei care au desfășurat o activitate prin alții, astfel încât aceștia au lucrat după ordinele și directivele primite, răspund de activitatea pe care au ordonat-o și pe care au condus-o . Această teorie presupune existența unor raporturi de autoritate, în cadrul cărora se organizează și conduce o activitate. Unde este autoritatea, acolo este și riscul. Este așa-zisul risc de autoritate sau de activitate.
S-a arătat însă că a adopta doar teoria riscului, fără a cerceta culpa, înseamnă a ne lansa în necunoscut, existând pericolul răspunderii în cazuri nejustificate, și a înmulțirii proceselor. Și dacă s-ar putea admite derogări în unele cazuri expres prevăzute sau stabilite de practica judiciară nu poate fi vorba în nici un caz de o înlăturare a fundamentului culpei.
De altfel se observă că prevederile art.1349 din Noul Cod Civil fac referire la greșeala celui care a pricinuit paguba, consacrând astfel răspunderea subiectivă în această situație. Chiar dacă nu a înlăturat concepția răspunderii subiective, teoriile răspunderii obiective suplinesc lipsurile ei, și a găsit teren fertil de aplicare inclusiv în jurisprudență.
Concepția dualistă, mixtă încearcă să arate că nici una din cele două concepții, subiectivă și obiectivă, nu poate explica ea singură întreaga instituție a răspunderii civile, deoarece sunt cazuri când răspunderea se antrenează fără a putea dovedi culpa, și sunt alte cazuri când culpa se impune a fi examinată și în condițiile în care răspunderea este întemeiată pe ideea de ri. Pentru unii ideea de culpă rămâne predominantă, ideea de risc intervenind doar subsidiar, iar pentru alții culpa și riscul se află pe același plan, coexistând. Așa și-a făcut apariția teoria garanției, care grupează prejudiciile în două categorii: pe de o parte prejudiciile corporale și materiale, iar pe de alta prejudiciile economice și morale.
Prin teoria garanției s-a considerat că dacă prejudiciul cauzat este unul corporal sau material va funcționa ideea unei garanții obiective, fără a fi necesară dovedirea culpei, iar dacă prejudiciul cauzat este unul de natură pur economică sau morală, responsabilitatea autorului prejudiciului nu va putea fi antrenată decât dacă se dovedește o culpă a acestuia.
Teoria garanției a început să cunoască o tot mai mare aplicabilitate, determinată și de faptul că aceasta corespundea necesității de a atrage răspunderea celor care, deși nu au săvârșit vreo faptă din culpă, sunt chemați să răspundă, datorită raporturilor juridice avute cu autorul faptei culpabile, raporturi născute în mod convențional sau legal. Astfel de pildă în unele cazuri chiar legea consacră unele situații de răspundere bazată pe ideea de garanție. Și totuși teoria garanției nu este împărtășită de majoritatea autorilor din doctrină.
În concluzie, fiecare din teoriile prezentate își are locul său în fundamentarea răspunderii civile, culpa având rol preventiv educativ rămânând numitorul comun a celor mai multe din formele răspunderii civile. Odată cu dezvoltarea societății, a ramurilor de drept și cu apariția tot mai multor legi speciale, considerăm că răspunderea obiectivă va dobândi o tot mai mare audiență, cu variantele sale, răspunzând necesității reparării prejudiciului cauzat victimei, în spiritul echității și limitelor morale. Este necesar a ne raporta nu doar la culpa autorului faptei, dar și la restul elementelor răspunderii, respectiv existența unei fapte ilicite, precum și a unui prejudiciu, care nu s-a produs din culpa victimei și care este necesar a fi reparat.
2. Fundamentul răspunderii Statului pentru prejudiciul cauzat de erori judiciare. în ce privește fundamentul și caracterul reparației pecuniare a erorilor judiciare s-au conturat mai multe concepții. Prima consideră reparația ca o datorie de asistență, ca o obligație morală a statului față de victima erorii judiciare. Conceptul nu a rezistat până astăzi, fiindcă datoria morală de asistență reducea reparația la un sentiment de milă, ceea ce a lăsat loc arbitrarului, umilinței și contrazicea rolul reparației erorii judiciare. într-o altă viziune reparația pentru eroarea judiciară era considerată ca o adevărată creanță a victimei, căreia i-ar corespunde obligația juridică a statului de a repara prejudiciul produs prin defectuoasa funcționare a justiției. Această obligație a statului ar deriva din existența unei culpe, ceea ce ar fi însemnat că statul ar fi putut înlătura obligația menționată invocând cazul fortuit, forța majoră, dolul condamnatului; fie, ar fi putut să diminueze întinderea obligației în cazul în care culpa condamnatului ar fi contribuit, de asemenea, la producerea erorii judiciare. Într-o altă concepție se consideră că eroarea judiciară nu este rezultatul unei culpe, ci al insuficienței obiective a mijloacelor de probă de care dispune judecătorul.
O altă teorie este cea a răspunderii statului pentru actele agenților, însărcinaților cu înfăptuirea justiției. Statul răspunde pentru prejudiciile cauzate justițiabililor prin erorile comise de organele judiciare.
După teoria riscului social eroarea judiciară este considerată un fel de risc social inerent funcționării justiției, precum accidentul de muncă este un risc profesional inerent exercițiului unei meserii. Statul, cel care administrează justiția, asigură celor care îi sunt victime, o indemnizație proporțională cu prejudiciul suferit. Numai forța majoră și dolul condamnatului exonerează statului de această obligație, nu însă și cazul fortuit ori culpa victimei.
După teoria egalității cetățenilor în fața sarcinilor publice nu se poate impune unui individ determinat un sacrificiu special și superior celui impus celorlalți cetățeni. în caz de eroare judiciară, întreaga procedură judiciară și detenția au avut loc în interesul tuturor, represiunea fiind un interes colectiv. Victimei erorii judiciare trebuie să i se dea o compensație pentru sacrificiul nemeritat pe care l-a suferit în numele unei ordini generale.
Dintre teoriile enunțate, cea mai adecvată este aceea după care statul răspunde pentru repararea materială cuvenită victimelor erorilor judiciare având o răspundere obiectivă, fundamentată pe ideea de garanție și risc de activitate, independentă de orice culpă, bazată numai pe cauzalitatea fizică dintre eroarea judiciară și prejudiciul suferit de victimă.
Fiind o răspundere obiectivă, se aseamănă cu răspunderea comitentului pentru fapta prepusului însă cu unele particularități:
a) Statul este răspunzător pentru repararea daunelor cauzate prin condamnarea pe nedrept sau al privării sau restrângerii de libertate în mod nelegal, precum și în caz de erori judiciare în alte procese decât cele penale independent de existența ori dovedirea vinovăției magistratului care a instrumentat cauza, câtă vreme are obligația de a asigura toate condițiile pentru evitarea unor erori judiciare, fiind răspunzător pentru alegerea, numirea și promovarea magistraților.
Este exclusă răspunderea in solidum a statului și a magistratului care a instrumentat cauza, cel îndreptățit la despăgubiri având posibilitatea de a chema în judecată numai statul.
Statul nu are posibilitatea de a chema în garanție magistratul, indiferent că acesta a acționat cu sau fără vinovăție, acesta neputând fi tras la răspundere direct de victima unei erori judiciare.
întrucât ne situăm în domeniul răspunderii delictuale, sunt pe deplin aplicabile principiile acestei răspunderi, impunându-se deci, dovedirea existenței faptei ilicite, a vinovăției, a prejudiciului și a legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciu.
Opinia noastră este că dispozițiile Constituției României consacră obligația de garanție din partea statului a desfășurării serviciului justiției fără erori judiciare. Ori de câte ori apare vreo greșeală în desfășurarea procesului , chiar și fără culpa organului statului, răspunderea sa va fi angajată, găsindu-ne în prezența unei răspunderi obiective, având ca fundament garanția obiectivă, ce are ca suport riscul de activitate.
Secțiunea a 5-a
Condițiile generale ale răspunderii statului pentru erori judiciare
Răspunderea patrimonială a statului pentru erori judiciare se fundamentează pe principiile răspunderii civile delictuale, motiv pentru care urmează a fi abordată din perspectiva celor patru condiții clasice în materie: existența prejudiciului, fapta ilicită, vinovăția, legătura de cauzalitate.
1. Vinovăția. Răspunderea statului se întemeiază pe ideea de garanție și de risc al activității fiind deci o răspundere obiectivă (similară răspunderii comitentului pentru fapta prepusului său). Fundamentate pe această idee, statul este răspunzător pentru erorile judiciare independent de dovedirea vinovăției magistratului, statul fiind cel obligat să asigure toate condițiile pentru ca erorile judiciare să nu se comită și tot el este răspunzător pentru alegerea și pentru numirea magistraților. Răspunderea statului este totuși o formă de răspundere specială cu reguli specifice pe care le-am enumerat mai sus la secțiunea despre fundamentul răspunderii statului. Statul răspunde indiferent de forma de vinovăție cu care acționează magistratul de la intenție până la cea mai mică culpă, sau chiar dacă a acționat fără vinovăție. O astfel de idee se bazează și pe faptul că, în cazul erorilor judiciare, prin instituția răspunderii patrimoniale a statului trebuie asigurată o protecție nu numai a victimei, ci și a magistratului, care nu poate răspunde direct față de victimă în nici o situație, spre deosebire de dreptul comun unde răspunderea comitentului pentru fapta prepusului este instituită ca o măsură de protejare a intereselor victimei și ca o garanție suplimentară a acoperirii prejudiciului, exclusiv în favoarea victimei.
Desigur trebuie amintit și faptul că o eroare judiciară poate fi cauzată și din vina altor participanți la proces (martori, experți, interpreți), spre exemplu o expertiză greșită care a dat naștere la o eroare judiciară. Se poate ridica întrebarea dacă în aceste cazuri există o răspundere a statului pentru acea eroare judiciară. Dacă în alin. 1 teza 1 a art. 52 din Constituție se face referire la eroare judiciară, fără distincție sub acest aspect, totuși în teza a II-a se folosește expres sintagma „ răspunderea magistraților”. Statul are acțiune în regres împotriva aceluia care, cu rea-credință sau din gravă neglijență a provocat situația generatoare de daune”. De subliniat că textul citat face referire la „ acțiunea în regres” a statului, acțiune care nu este reglementată în art. 94 din Legea nr. 303/2004 actualizata și, pe de altă parte, nu prevede că această acțiune poate fi introdusă de stat împotriva magistratului ci împotriva „ aceluia” care a provocat situația generatoare de daune. Apreciem că nu putem interpreta Constituția în sensul că se referă numai la răspundera statului pentru fapta magistratului. Prin urmare, suntem de părere că textul are ca rațiune oferirea unui cadru real, în care să funcționeze garanția de care este ținut statul pentru erorile judicare, indiferent de sursa acestora.
2. Eroarea judiciară. în ceea ce privește fapta ilicită, aceasta se identifică cu însăși eroarea judiciară comisă. Realizarea operei de justiție se înfăptuiește printr-un complex de activități umane și cum orice activitate umană, tocmai fiindcă este umană, este supusă riscului unor deviațiuni ilicite sau fortuite de la corecta ei desfășurare, duce firesc la concluzia că o bună orânduire a normelor procesuale nu este întotdeauna la adăpost de riscul producerii unor erori judiciare.
În legislația noastră nu există o definiție a erorii judiciare și nu se face nici o referire la natura cauzelor în care acestea ar putea determina angajarea răspunderii statului sau a magistraților. Față de această situație, considerăm că este necesară includerea unei definiții în textul legal, în care ar trebui avute în vedere cele trei criterii fundamentale: nelegalitatea hotărârii judecătorești, arbitrarul soluției pronunțate și gravitatea greșelilor săvârșite de îndeplinirea actului de justiție care au avut drept consecință producerea unui prejudiciu persoanei vătămate.
Prin coroborarea dispozițiilor comunitare cu cele constituționale și legale, vom încerca să conturăm principalele trăsături ale erorii judiciare, ca fapt generator de răspundere civilă delictuală, ca fiind încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, cu prilejul soluționării unui litigiu sau luării unor măsuri procesuale de către judecători și procurori sau personalul auxiliar care deservește serviciului public al justiției, dacă sunt de natură a cauza prejudicii de natură patrimonială sau nepatrimonială.
Eroarea judiciară constă în condamnarea pe nedrept a inculpatului pentru săvârșirea unei anume infracțiuni, de regulă cu pedeapsa privativă de libertate, după care în urma rejudecării cauzei, acesta a fost achitat, pentru unul din cazurile prevăzute de art. 16 alin. 1 lit. a-j C.proc.pen.. Cu alte cuvinte, inculpatul a fost condamnat inițial pentru săvârșirea unei infracțiuni, a fost arestat preventiv și a executat o parte din pedeapsa aplicată, după care în urma rejudecării și a probelor administrate, a fost achitat.
Achitarea ulterioară a inculpatului în baza art. 16 alin. 1 lit. a-j C.proc.pen. nu poate fi decât rezultatul unei cercetări amănunțite și aprecieri corecte a faptei de către instanța de judecată, în raport de care hotărârea de condamnare anterioară este considerată o eroare judiciară producătoare de prejudicii, paguba persoanei vătămate urmând a fi recuperată conform procedurii instituite în art. 538 C.proc.pen., în concluzie, dacă cel condamnat pe nedrept, a fost achitat ulterior în urma rejudecării cauzei, acesta are dreptul la repararea pagubei materiale și a daunei morale suferite, ca urmare a încălcării drepturilor sale fundamentale, precum și pentru lezarea onoarei, demnității ori statutului social și profesional.
Are dreptul la repararea pagubei, conform art. 539 alin. 1 C.proc.pen. și persoana care, are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate. Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei, pentru cauza prevăzută de art. 16 alin. 1 lit. i C.proc.pen. ori prin hotărârea instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau încetare a procesului penal, pentru cauza prevăzută la art. 16 alin. 1 lit. i C.proc.pen. Prin urmare în acest caz este vorba de o eroare judiciară săvârșită atât de procuror în timpul urmăririi penale, cât și de judecător în timpul cercetării judecătorești. Poate fi eroare judiciară nu numai pronunțarea unei hotărâri judecătorești contrare dispozițiilor legale în vigoare, ci și luarea unei măsuri de natură prejudiciabilă, cum ar fi efectuarea abuzivă a unei percheziții domiciliare sau luarea măsurii arestării preventive prin privarea nelegală de libertate. în celelalte procese decât cele penale legiuitorul nu s-a preocupat de enumerarea cazurilor care ar putea constituii erori judiciare, precizând doar că stabilirea răspunderii statului se face în condițiile legii.
Recunoașterea erorii judiciare nu este însă suficientă pentru a înlătura toate consecințele pe care un act de injustiție le-ar putea produce. Aceasta, în fapt nici nu este posibil fiindcă sunt consecințe care pot înceta pe viitor, dar rămân nestinse pentru trecut. De aceea problema acestor urme ale erorilor judiciare se pune sub aspectul reparațiilor pe care societatea este datoare să le acorde celui care a suferit pe nedrept de pe urma unei erori judiciare sau mai exact a acelor consecințe susceptibile de a fi reparate pe calea judecătorească a dezdăunării.
3. Prejudiciul. Nu orice eroare judiciară este susceptibilă de a produce un prejudiciu. Prejudiciul acoperit prin această formă de răspundere poate fi material sau moral, acoperindu-se atât pierderea efectivă, cât și beneficiul nerealizat, în temeiul principiului reparării integrale și juste a prejudiciului,
Modalitatea de acoperire a prejudiciului se poate stabili în condițiile dreptului comun. Prin prejudiciu se înțeleg rezultatele dăunătoare, de natură patrimonială sau nepatrimonială, efecte ale încălcării drepturilor subiective și intereselor legitime ale unei persoane în cazul de față printr-o eroare judiciară. În opinia noastră prejudiciul este cel mai important element al răspunderii statului pentru erori judiciare, fiind o condiție esențială și necesară a acesteia, de sine stătătoare. De aici nu se poate susține că dovada existenței prejudiciului este suficientă pentru angajarea răspunderii statului, dar se poate afirma că în lipsa unui prejudiciu nu suntem în prezența acestei răspunderi. Prejudiciul trebuie să fie urmarea încălcării unui drept subiectiv sau a unui interes legitim. Prejudiciile cauzate de erori judiciare se pot clasifica în prejudicii patrimoniale și nepatrimoniale sau materiale și morale.
Prejudiciile patrimoniale sau materiale sunt acelea care au un conținut economic, putând fi evaluate pecuniar, cum ar fi: privarea de libertate a unei persoane, în consecință pierzând câștigul obișnuit; vătămarea sănătății unei persoane prin detenția pe nedrept, urmată de diminuarea sau pierderea capacității de muncă și a câștigului obișnuit.
Prejudiciile nepatrimoniale sau daunele morale sunt consecințe dăunătoare care nu pot fi evaluate în bani și rezultă din atingerile și încălcările drepturilor personale, fără conținut economic. Drepturile personale extrapatrimoniale definesc personalitatea umană. Astfel de consecințe dăunătoare sunt: durerile fizice și psihice cauzate de detenția pe nedrept, atingerile aduse onoarei, cinstei, demnității, prestigiului sau reputației unei persoane, restrângerea posibilităților ființei umane de a se bucura de satisfacțiile și plăcerile vieții, toate acestea cauzate de privarea de libertate în mod ilegal.
4. Raportul de cauzalitate. Legătura de cauzalitate trebuie să existe între eroarea judiciară și prejudiciul produs. Cu alte cuvinte, pentru ca obligatia de dezdaunare sa ia fiinta, trebuie sa se stabileasca existenta unei legaturi de la cauza la efect intre fapta comisa de o persoana si prejudiciul suferit de cealalta. Asadar, raspunderea civila constind in reparatia prejudiciului nu poate exista in lipsa raportului cauzal dintre fapta ilicita si prejudiciu, indiferent daca ne referim la raspunderea delictuala sau cea contractuala. Fara existenta prejudiciului si fara constatarea ca el este un efect al faptului ilicit comis de autor, fapta nu poate fi reprimata civilmente; de aceea orice hotarire judecatoreasca care ordona repararea fara sa stabileasca existenta raportului de cauzalitate dintre fapta si prejudiciu este casabila. Stabilirea legaturii de cauzalitate intre fapta autorului si dauna incercata de reclamantul in actiunea in raspundere este o chestiune de fapt lasata la suverana apreciere a judecatorilor de fond: proba existentei acestei legaturi incumba reclamantului deoarece el se pretinde creditor in virtutea unui delict sau, putindu-se face prin orice mijloc de dovada prevazut in dreptul comun.
CAPITOLUL II
RĂSPUNDEREA STATULUI PENTRU PREJUDICIUL CAUZAT
DE ERORI JUDICIARE
Secțiunea 1
Erori judiciare în cauzele penale
Codul de procedură penală admite că în activitatea autorităților judiciare se pot produce erori judiciare; de aceea, s-a prevăzut soluția de achitare, care repune pe inculpat în situația de dinainte de învinuire. Activitatea judiciară eronată poate produce prejudicii materiale și morale celui ce a fost condamnat pe nedrept sau a fost supus privării de libertate pe nedrept. Ca urmare, legislațiile de procedură penală prevăd proceduri speciale prin care se pot obține despăgubiri civile pentru prejudiciile produse printr-o condamnare sau arestare preventivă pe nedrept.
Potrivit art. 538 C.proc.pen., eroarea judiciară se poate referi la o persoană care a fost condamnată pe nedrept sau la o persoană împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă, după care s-a constatat că în mod ilegal s-a procedat la privarea sa de libertate ori la restrângerea libertății sale. Codul se referă astfel la două categorii de persoane:
a) Persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desființarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedește că s-a produs o eroare judiciară, s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare în oricare din cazurile de achitare prevăzute de art. 16 lit. a-j C.proc.pen.
b) În al doilea rând, beneficiază de dreptul la reparații de la stat pentru pejudiciile suferite, Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate. De asemenea, au dreptul la repararea pagubei suferite și persoanele care au fost private de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei, deoarece măsura preventivă apare vădit ca nelegală. Jurisprudența română este bogată în această materie, existând atât decizii prin care au fost admise acțiunile reclamanților, cât și decizii prin care au fost respinse. în continuare vom prezenta una dintre deciziile Î.C.CJ. (secția civilă și de proprietate intelectuală nr. 6976 din 9 decembrie 2004).
La 2 august 2001, reclamantul P.D. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru a fi obligat la plata sumelor de 37.782.623 de lei și respectiv 150.000 de dolari SUA, cu titlu de despăgubiri materiale și daune morale.
Reclamantul a arătat că: prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Suceava a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 260 Cod penal; ulterior, prin sentința penală nr. 2015 din 20 septembrie 2003 a Judecătoriei Satu-Mare, rămasă definitivă prin decizia nr. 801/R din 5 decembrie 2005 a Curții de Apel Oradea, secția penală s-a dispus achitarea sa, în baza art. 11 pct. 2 lit. c și art. 10 lit. d din Codul de procedură penală; daunele materiale și morale sunt justificate de cheltuielile efectuate în cursul judecății și respectiv de stresul psihic la care a fost expus pe parcursul soluționării cauzei, atât la urmărirea penală, cât și în instanță.
Tribunalul Suceava, secția civilă, prin sentința nr. 684 din 1 noiembrie 2007, a respins acțiunea ca nefondată reținând, în esență, că: în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 504 Cod procedură penală, întrucât textul se referă doar la situația persoanei condamnate definitiv sau împotriva căreia s-a luat măsura arestării preventive, dacă ulterior s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârșit fapta fiind scos de sub urmărire penală sau achitat; reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art.1357 din Noul Cod Civil, text care nu poate constitui temei pentru angajarea răspunderii materiale a statului.
Curtea de Apel Suceava, secția civilă, prin decizia nr. 25 din 14 aprilie 2009, a admis apelul declarat de reclamant și a schimbat sentința în sensul admiterii în parte a acțiunii și a obligării Statului Român – prin Ministerul Finanțelor, de a plăti reclamantului suma de 37.782.623 de lei, daune materiale și suma de 10.000.000 de lei, daune morale.
S-a reținut că, în conformitate cu dispozițiile art. 14, ale art. 19 și ale art. 20 din Codul de procedură penală, persoana vătămată are posibilitatea de a alege între instanța penală și cea civilă, acest drept neputându-i fi îngrădit inculpatului achitat, care, avându-se în vedere situațiile limitativ prevăzute de art. 504 din același cod, își poate întemeia pretențiile pe dispozițiile art.1357 din Noul Cod Civil, ce constituie dreptul comun în materia răspunderii civile.
Împotriva deciziei dată în apel, au declarat recurs reclamantul, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Suceava și Ministerul Public- Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava.
În recursul său, reclamantul a susținut că suma stabilită ca daune morale este simbolică, total nesatisfăcătoare în raport de suferințele fizice și psihice la care a fost supus urmare a trimiterii sale în judecată.
Pârâtul Statul Roman și Ministerul Public prin Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava susțin că hotărârea criticată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, după cum urmează:
în cauză, nu sunt întrunite cerințele art. 504 Cod procedură penală, întrucât reclamantul nu a fost privat de libertate și nici nu a fost condamnat definitiv pentru săvârșirea infracțiunii în legătură cu care a fost trimis în judecată.
greșit s-a asimilat calitatea de inculpat achitat, pe care o deține reclamantul, cu calitatea de persoană vătămată într-un proces penal.
este greșită interpretarea potrivit căreia dispozițiile art. 504 alin. 1 Cod procedură penală, constituie o aplicare concretă a principiilor consacrate de art. 1357 din Noul Cod Civil.
Asupra recursurilor se rețin următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 504 din Codul de procedură penală, în redactarea în vigoare la data soluționării cauzei, orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârșit fapta imputată ori că acea faptă nu există; aliniatul al 2-lea al textului stipula dreptul la repararea pagubei și în favoarea persoanei împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă iar ulterior a fost scoasă de sub urmărire penală sau achitată.
Ca atare, răspunderea Statului este strict circumscrisă celor două ipoteze avute în vedere de legiuitor, respectiv arestarea, ca măsură preventivă și condamnarea definitivă, fiind o răspundere directă cauzată de erorile judiciare săvârșite în procesele penale.
În speță, trimiterea în judecată a reclamantului pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă, nu s-a finalizat printr-o condamnare definitivă, el fiind achitat prin sentința penală nr. 2015 din 20 septembrie 2008 a Judecătoriei Satu-Mare, hotărâre confirmată ulterior și în căile de atac. Pe parcursul urmăririi penale, nu s-a luat împotriva acestuia nici o măsură privativă de libertate sau prin care să i se restrângă libertatea în mod nelegal.
Trimiterile instanței de apel la dispozițiile art. 14, ale art. 19 și ale art. 20 din Codul de procedură penală, care reglementează posibilitatea persoanei vătămate de a se constitui parte civilă în procesul penal, duc la concluzia asimilării calității de inculpat achitat cu calitatea de persoană vătămată într-un proces penal, ceea ce este inadmisibil.
De asemenea, nu poate fi luată în considerare nici susținerea potrivit căreia, în cauză, ar putea fi incidente prevederile dreptului comun din materia răspunderii civile delictuale, respectiv art. 1357 din Noul Cod civil, în condițiile în care există dispoziții legale exprese, aplicabile reparării pagubei materiale sau a daunei morale, în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal (Capit.IV- art. 504-507 Cod procedură penală).
Pe de altă parte, actele procedurale săvârșite de organele de urmărire penală nu pot fi incluse în categoria „erorilor judiciare”, pe toată perioada cercetării penale individul beneficiind de prezumția de nevinovăție, care, în speță, s-a și concretizat prin dispozițiile hotărârii definitive care a vizat achitarea reclamantului, pentru fapta în legătură cu care s-a dispus trimiterea în judecată.
Pentru aceleași considerente, ca cele expuse mai sus, recursul reclamantului se privește ca nefondat si nu se mai pot face discuții asupra cuantumului daunelor morale stabilite în sarcina pârâtului atâta vreme cât, reclamantul nu se afla în una din situațiile expres reglementate de lege care să-i confere calitatea de victimă a unei erori judiciare, săvârșită într-un proces penal.
Față de cele arătate, s-au admis recursurile declarate de Ministerul Public și de pârât, s-a casat decizia instanței de apel și s-a respins apelul reclamantului, iar recursul acestuia din urmă a fost respins.
Așadar, dobândirea dreptului la repararea pagubei în cazurile arătate (prevăzute de art. 538 C.proc.pen.) este supusă îndeplinirii unor condiții și anume: condamnarea să fie declarată nedreptă în urma rejudecării cauzei, printr-o hotărâre definitivă de achitare.
Rezultă că nu poate cere repararea pagubei persoana care a fost achitată în primă instanță sau ca urmare a exercitării căii de atac a recursului câtă vreme este deschisă posibilitatea controlului jurisdicțional. în consecință, achitarea persoanei condamnate pe nedrept trebuie să intervină ca urmare a administrării căii extraordinare de atac. Cum termenul juridic al reparației îl constituie „nedreptatea” actului se pune problema de a ști dacă dreptul la despăgubiri se naște în toate cazurile în care, potrivit legii, instanța pronunță achitarea.
Din examinarea conținutului dispoziției din art. 538 C.proc.pen., rezultă că aceasta prevede dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desființarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedește că s-a produs o eroare judiciară, s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. Această interpretare a dispozițiilor art. 538 alin. 1 din C.proc.pen. este în concordanță cu prevederile constituționale dar și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
În acest sens s-a pronunțat și instanța supremă care a statuat că principiul responsabilității statului față de persoanele care au suferit din cauza unei erori judiciare în procesele penale trebuie aplicat tuturor victimelor unor asemenea erori, indiferent de ipoteza achitării celui condamnat pe nedrept.
Putem concluziona că răspunderea statului un este condiționată decât de întinderea pagubei suferite de cel îndreptățit la acțiune, fără nici o restricție sau distincție în raport cu natura sau componentele prejudiciului ori cu forma, modalitatea culpei.
Nelegalitatea măsurii preventive sau restricția de libertate trebuie stabilită ca atare prin ordonanța procurorului de revocare, de scoatere de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 16 alin. 1 lit. i ori prin hotărârea instanței de revocare, prin hotărâre definitivă de achitare sau încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art. 16 alin. 1 lit. i din C.proc.pen..
Potrivit dispozițiilor din art. 538 alin. 1 si 539 alin.1 din C.proc.pen. recunoașterea nelegalității măsurii preventive poate interveni în cursul desfășurării procesului penal atât în faza de urmărire penală, cât și în faza de judecată. Din cuprinsul textelor menționate, rezultă că are drept la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate. In situația în care măsura preventivă a încetat prin revocare se pune problema de a ști care sunt motivele ce pot constitui temeiul pentru introducerea unei acțiuni.
Din lumina art. 539 alin.1 din C.proc.pen., considerăm că dreptul la repararea pagubei se naște numai în situția în care măsura preventivă a fost luată cu încălcarea prevederilor legale.
Analiza comparativă a prevederilor art. 538 alin.1 art.539 alin 1 din C.proc.pen. și a dispozițiilor art. 5 paragraf 5 din Convenția pentru aprarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale relevă concordanța lor din punct de vedere literal. Practic, art. 539 alin. 1 din C.proc.pen., citit în sine, se încadrează perfect în textul art. 5 par. 5 din Convenție („ orice persoană victimă a unei arestări sau detenții în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are drept la despăgubiri”), care are în vedere un drept la reparație al victimei unei arestări sau dețineri ce contravine dispozițiilor acestui articol.
Se pune problema dacă textul concordă și în conținut cu textul art. 5 paragraf 5 din Convenție și în ce limite. Legat de interpretarea art. 5 al Convenției, Jurisprudența C.E.D.O. a stabilit de principiu următoarele:
scopul Convenției este acela de a proteja drepturi concrete și efective, iar libertatea individuală este o valoare fundamentală protejată de Convenție (a se vedea cauza Kamasinski c. Austria, Hotărârea din 19 decembrie 1989, seria A nr. 168, par. 65, citată în cauza Grava c. Italiei, Hotărârea din 10 iulie 2003),
scopul art.5 este acela de a se asigura că nimeni nu este lipsit de libertate în mod arbitrar adică să nu fie sau să nu rămână privat de libertate decât cu respectarea exigențelor paragrafului 1 al art. 5.
excepțiile înscrise în art. 5 par. 1 al Convenției au un caracter exhaustiv și numai interpretarea lor restrictivă corespunde cu scopul dispoziției din art. 5.
Orientarea C.ED.O., conformă acestor principii, a fost verificată nu doar în situații în care persoana arestată sau deținută a fost, ulterior, scoasă de sub urmărire penală sau achitată în temeiul dispozițiilor legislației interne, ci și atunci cînd există o condamnare, dar victima acestei condamnări a considerat că pedeapsa efectiv executată nu a fost corespunzătoare dispozițiilor art. 5 al Convenției, în concret, prevederile art.5 par. 1 lit. a.. în cauza Grava c. Italia, prin Hotărârea din 10 iulie 2003, C.E.D.O. a decis că executarea unei pedepse cu două luni și patru zile mai mari decât cea care rezultă din condamnarea pronunțată împotriva inculpatului și la a cărei reducere acesta avea dreptul, constituie o încălcare a art. 5 par. 1 lit. a din Convenție. Acest „surplus de detenție" nu corespunde unei detenții legale, în sensul pe care îl are în vedere Convenția.
Se impune concluzia că dispozițiile art. 539 alin.1 din C.proc.pen. nu pot fi restrânse numai la ipotezele prevăzute în alin. 3 din acest text, ci, el are autonomie proprie, înscriind dreptul la repararea pagubei pentru privarea ori restrângerea de libertate în mod ilegal în orice ipostaze s-ar regăsi astfel de privări sau retrângeri.
Conveția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu restrânge dreptul la acordarea de reparații ca urmare a unei privări sau restrângeri de libertate numai la situațiile în care s-a dispus achitarea, scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea procesului penal prin hotărâre definitivă, ci admite și consacră acest drept pentru orice situații de restrângere sau privare nelegală de libertate, inclusiv când aceasta este rezultatul unei condamnări.
Și instanța supremă pare a înclina spre o asemenea opinie statuând, într-o speță, cu valoare de principiu, este adevărat, referitor la prescrierea dreptului la acțiune, că exercițiul dreptului la despăgubiri trebuie interpretat și aplicat conform Convenției, potrivit principiului preeminenței sale, consacrată de art. 20 alin. 2 din Constituția României, precum și jurisprudența C.E.D.O. Amintim în acest context cazul Lukanov contra Bulgariei, judecat de instanța europeană, care examinând situția arestării fostului lider comunist a constatat că privarea de libertate a acestuia nu a constituit „detenție legală” dispusă pe baza existenței „unor motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune”.
În acest sens, în cazul Chahal versus Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Curtea Europeană examinând procedura „legalității detenției” a statuat că aceste noțiuni nu se referă numai la obligația autorităților de a se conforma regulilor de procedură esențiale ale legislației naționale, ci ea trebuie, ca orice privare de libertate, să fie în concordanță cu scopul art. 5.
În cazul persoanei care a fost privată de libertate pentru o faptă penală dezincriminată sau după ce a intervenit prescripția ori amnistia, dreptul la reparație se naște în situția în care măsura preventivă a încetat prin scoaterea de sub urmărire penală sau achitare pentru cauza prevăzută în art. 16 lit. f din C.proc.pen., respectiv prin încetarea urmăririi penale sau a procesului penal pentru cauza prevăzută de art. 16 lit. f din C.proc.pen..
Cu titlu de jurisprudenta, în acest sens instanța supremă a decis că arestarea dispusă după amnistierea faptelor imputate, menținută chiar împotriva dispozițiilor art. 140 din C.proc.pen de la 1968, referitoare la încetarea de drept a măsurii preventive în cazul încetării urmăririi penale sau a procesului penal, se constituie vădit într-o măsură abuzivă luată pe nedrept și, ca urmare, generatoare de răspundere.
De altfel, dispozițiile art. 538 alin. 3-4 din C.proc.pen. exclud angajarea răspunderii statului în cazul în care față de persoana care a fost privată de libertate persoana prevăzută la alin. (1) și (2) dacă, prin declarații mincinoase ori în orice alt fel, au determinat condamnarea, în afara cazurilor în care au fost obligate să procedeze astfel si nu este îndreptățită la repararea pagubei nici persoana condamnată căreia îi este imputabilă în tot sau în parte nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit.
O a treia condiție pentru dobândirea dreptului la repararea pagubei este existența prejudiciului suferit de persoana condamnată pe nedrept sau care a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod ilegal. Paguba trebuie să fie consecința condamnării pe nedrept sau a privării ori a restrângerii de libertate în mod ilegal, considerate ca situații susceptibile de a fi generatoare de daune.
recentă soluție pronunțată de Curtea de Apel Craiova oferă prilejul unei discuții privind temeiul juridic al răspunderii statului în cazul în care privarea ilegală de libertate a unei persoane (situație generatoare de daune) este consecința punerii în executare a unui mandat de închisoare contravețională.
Dreptul la despăgubire al persoanei, victimă a unei arestări sau detenții în condiții contrare dispozițiilor art. 5 paragraf 1 și 4 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, se referă la orice fel de privare ilegală de libertate din care să decurgă în mod direct un prejudiciu material sau moral, închisoarea contravențională executată în penitenciar constituie o privare de libertate în sensul art. 5 alin. 1 din Convenție. Așadar, problema esențială de drept privește aplicarea directă a art. 5 din Convenție în ordinea juridică națională, în strânsă legătură cu art. 23 și 52 alin. 3 din Constituție.
Noul text constituțional introdus prin legea de revizuire este concordant cu cel din Convenție și constituie un teniei neechivoc al răspunderii obiective a statului pentru eroarea judiciară comisă în speță.
Cum România a ratificat la 20 iunie 1994 Convenția europeană a drepturilor omului, de la această dată ea a devenit, conform art. 11 alin. 2 din Constituție, parte a dreptului intern, având prioritate față de reglementările interne
Edificator este că prin Legea de revizuire din 18 octombrie 2003 s-a înlăturat din Constituție expresia „săvârșite în procesele penale" și astfel s-a extins răspunderea statului și pentru alte erori judiciare.
Relevantă este totodată forța obligatorie a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 5 alin. 1 din Convenție privind calificarea contravenției ca delict și asimilarea închisorii contravenționale cu privarea de libertate ca sancțiune penală, ceea ce constituie o violare a dreptului fundamental la libertate și siguranță cu consecința despăgubirii morale și materiale pentru prejudiciul produs.
De altfel, prin Legea de revizuire a Constituției s-a introdus la art. 23 pct. 13 conform căruia „sancțiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală"
Secțiunea a 2-a
Erori judiciare în alte cauze decât cele penale
Deși constituțiile si legislațiile modeme, inclusiv cea actuală românescă consacră si reglementează răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, fără a distinge în privința naturii acestora, atunci când, aceasta intervine în practică, este vorba aproape exclusiv de nedreptăți comise în domeniul penal. Cele în materie civilă, mult mai numeroase (în sens larg, dosarele de acest gen reprezentând circa trei sferturi din totalul cauzelor judiciare) si tot atât de grave rămân în afara oricăror discuții în pretoriul justiției.
Este adevărat că răspunderea patrimonială pentru erori judiciare își găsește expresia cea mai clară în cauzele penale. în această materie se poate stabili mult mai evident dacă există o eroare judiciară, aici se poate face o mai clară distincție între adevăr și eroare (fapta a fost comisă sau nu, fapta a fost comisă de un anumit făptuitor sau nu etc.), spre deosebire de dreptul civil, în care judecătorul recurge de mai multe ori la o interpretare a normelor juridice care au un caracter preponderent dispozitiv și a voinței legiuitorului, potrivit echității și propriei sale conștiințe. în plus, în materie penală, mai mult decât în alte domenii, erorile judiciare au un impact mai mare asupra persoanelor, aducându-se atingere celor mai importante valori, precum libertatea individuală, inviolabilitatea domiciliului, libertatea de circulație și, în unele sisteme de drept, chiar dreptului la viață.
Cu toate acestea, iată că un caz excepțional petrecut în Franța pune pe tapet răspunderea statului si pentru nedreptățile provocate de magistrați pe tărâm civil. Familia Esnault (Jacques si Nelly) a introdus, la 10 septembrie 2008, o nouă acțiune în răspundere patrimonială împotriva statului francez pentru o gravă eroare a justiției în soluționarea unui dosar civil, după ce anterior obținuse un câștig de cauză semnificativ.
Totul a pornit de la faptul că cei doi soți, exploatanți ai unui hotel-restaurant la Saint- Pierre ă la Fougeres, au acționat în judecată în 1984 pe proprietarii imobilului pentru a-i obliga să execute lucrările de reabilitare necesare. Instanta de fond sesizată, lecturând cu superficialitate concluziile unei expertize efectuate în cauză, a respins cererea sub motivul că imobilul era deja parțial distrus. Doi ani mai târziu, hotărârea era confirmată prin decizia Curții de Apel, care estima că imobilul era în ruină. Dar aceasta întrucât, cu numai o luna înainte, un uragan smulsese o parte a acoperișului clădirii. Iată cum justiția fusese premonitorie, într-adevar construcția devenind astfel parțial distrusă, După asemenea hotărâri judecătorești, familia Esnault a continuat lupta, promovând un recurs în casație. Nenorocirile au continuat însă: în 1994, imobilul, unde se afla sediul curții de apel, a ars, inclusiv o parte din dosarele cauzei, între timp, Tribunalul de comerț dispune lichidarea judiciara a hotelului-restaurant. Disperat, J. Esnault s-a adresat atunci ministerului justiției si mediatorului (avocatul poporului) Republicii, dar a primit simple răspunsuri pompoase. în cele din urma, cei doi soți au fost primiți, în 1995, în audiență de președintele Curții de Apel din Rennes; pentru a scăpa de ei, acesta i-a trimis la președintele Camerei care a semnat decizia ce îi privea direct. Scrupulos, spre a le lămuri dilemele, acesta a studiat pe îndelete dosarul, iar după aceea le-a răspuns în scris că se află în fața „unei impresii dezagreabile de o hotărâre dată cu superficialitate”; că decizia a fost pronunțată sub presiunea intolerabilă a timpului si numărului nepermis de mare al dosarelor aflate pe rol, „în condiții de muncă extreme, care au fost de natură să antreneze o disfuncțiune în administrarea justiției”.
în explicarea gestului său, magistratul a declarat că a fost în fața unui caz de conștiință, fapt pentru care a făcut un lucru neobișnuit pentru un judecător: recunoașterea nedreptăților săvârșite. Grație acestei scrisori, afacerea soților Esnault a încetat sa mai reprezinte una privată, între proprietari si chiriași, devenind una de stat, prin acționarea spre răspundere patrimonială a acestuia. Ministerul Justiției s-a pus în mișcare, iar reprezentanții Inspecției judiciare s-au deplasat la Rennes. Cei doi Esnault au fost primiți chiar de ministrul de resort, care însă a refuzat o rezolvare pe cale amiabilă.
Spre stupoarea tuturor, în 2000 Tribunalul din Rennes constată culpa statului și admite cererea în răspundere. Sentința a fost confirmată si de Curtea de Apel din Angers care a acordat daune-interese în suma de 344.400 ,euro. Instanța evaluase prejudiciul la 688.800 euro, dar a dat numai jumătate, pe motivul că reclamanții nu ar fi câștigat neaparat primul proces, chiar în caz de funcționare corectă a instituției judiciare. Faptul că s-a ajuns la condamnarea statului francez a fost deosebit de reconfortant pentru cei doi nedreptățiți. „Când esti declarat falit, esti considerat a nu mai fi bun de nimic. Oamenii trec pe celălalt trotuar când te întâlnesc. Aceste hotărâri judecătorești ne-au permis sa recâștigăm considerația oamenilor. Era o formă de reabilitare socială si profesională, iar justiția își recunoștea propriul eșec” declara J. Esnault. Totuși, hotărârea definitivă nu i-a mulțumit pe deplin pe aceștia, iar recursul la CEDO nu s-a soldat cu succes, ceea ce i-a determinat să acționeze, din nou, la 10 septembrie, la Tribunalul din Paris, statul francez.. Morala acestei odisee judiciare? După mai bine de două decenii de ostilități, J. si N. Esnault au reușit să obțină ca statul să fie condamnat de două ori, în fond si recurs, pentru culpă grav, întrucât judecătorii au tranșat greșit o cauză civilă. A fost singura lor consolare, căci el a fost ruinat economic, fizic si moral, iar ea s-a îmbolnăvit si nu-și va mai redobândi niciodată sănătatea pierdută prin sălile pașilor pierduți. Și, totuși, o lecție importantă rămâne aceea că si statul, greșind prin magistrații săi, poate fi obligat să plătească.
Teoretic, pentru cea de-a doua categorie de procese care pot da naștere la erori judiciare, și anume „alte procese decât cele penale" răspunderea patrimonială a statului este reglementată de art. 94 alin. 4 și 5 din Legea nr. 303/2004.
Din aceste dispoziții legale reies unele condiții specifice acestei răspunderi:
Existența erorii judiciare. Legea nr. 303/2004 actualizata, spre deosebire de C.pr.p., nu definește situațiile care constituie erori judiciare. Teoretic, eroarea este o falsă ori greșită reprezentare a realității – „eroarea" ca antonim al cuvântului „adevăr". în materia la care ne referim, există eroare judiciară ori de câte ori instanța pronunță o hotărâre greșită în fond, cele stabilite de instanță fiind contrare realității, cu condiția ca acea hotărâre definitivă să fie desființată ca urmare a exercitării căilor de atac prevăzute de lege. O astfel de definiție legală a erorii judiciare ar fi mult prea generală și ar crea mari dificultăți în aplicare. Considerăm că circumstanțierea, respectiv, determinarea situațiilor ce constituie erori judiciare ar reprezenta o „definiție" mult mai utilă și clară. Legea ar putea face referire la motivele căilor extraordinare de atac enumerate de lege, respectiv, la cele apreciate de legiuitor că ar putea da naștere la erori judiciare.
Astfel dintre motivele de recurs prevăzute de C.proc.civ, pot constitui erori judiciare următoarele: când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei (art. 488 pct. 6), când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 pct. 8). De asemenea, dintre motivele de revizuire care pot da naștere la erori judiciare, le meționăm pe următoarele : un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracțiune privitoare la pricină (art. 509 pct. 3); Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă (art. 509 pct. 10).
Eroarea judiciară trebuie să fie descoperită, identificată, calificată prin promovarea unei căi de atac extraordinare, care a determinat desființarea hotărârii nelegal pronunțate. Dacă apreciem că izvorul răspunderii statului îl constituie producerea unei erori judiciare, invocarea unor nelegalități sau netemeinicii ale hotărârii sau măsurii nu sunt suficiente. Eroarea judiciară trebuie să fie precis stabilită, apreciată ca atare, iar hotărârea pronunțată în baza acesteia trebuie să fie desființată. Această condiție, deși nu este prevăzută expres de textul legal, considerăm că se impune cu necesitate.
c) Pentru ca statul să răspundă pentru eroarea judiciară produsă în alte procese decât cele penale se impune o condiție specială, aceea ca eroarea să fie consecința comiterii, în cursul judecății procesului, a unei fapte penale sau abateri disciplinare a judecătorilor sau procurorului.
Modul de formulare a dispozițiilor art. 96 alin. 4 din Legea nr. 303/2004 actualizata a dat naștere unor interpretări variate, ajungându-se la concluzia că această condiție suplimentară, aplicabilă doar pentru erorile din alte procese decât cele penale, poate conduce, practic, la imposibilitatea obiectivă a angajării răspunderii statului, având în vedere următoarele aspecte:
eroarea judiciară trebuie să fie consecința directă a săvârșirii de către magistrat sau procuror a unei fapte penale sau a unei abateri disciplinare, ceea ce presupune încălcarea atribuțiilor de serviciu;
faptele trebuie comise în timpul procesului;
cu privire la aceste fapte, să existe o hotărâre definitivă care să stabilească răspunderea penală sau o hotărâre a Secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii privind sancționarea disciplinară a judecătorului sau a procurorului;
Este aproape imposibil de imaginat o situație în care aceste condiții să poată fi întrunite cumulativ, pentru a putea argumenta o cerere de despăgubiri îndreptată împotriva statului, iar din informațiile pe care le deținem nu au existat asemenea situații. Dintre abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 304/2004 actualizata, privind Statutul magistraților și procurorilor, doar unele cazuri ar putea provoca prejudicii persoanelor vătămate, respectiv colegilor, justițiabililor, martorilor, experților sau avocaților, cum ar fi: intervențiile pentru soluționarea unor cereri, pretinderea sau acceptarea rezolvării intereselor personale sau ale membrilor familiei ori ale altor persoane altfel decât în cadrul legal reglementat pentru toți cetățenii (lit. c) ; refuzul nejustificat de a îndeplini o îndatorire de serviciu (lit. i); exercitarea funcției cu rea-credință sau din gravă neglijență (lit. j); efectuarea cu întârziere a lucrărilor, din motive imputabile (lit. k);
abaterea disciplinară trebuie să determine eroarea judiciară. Cu privire la aceasta trebuie să fie aplicată o sancțiune definitivă ceea ce înseamnă că în absența sancțiunii, deși fapta a cauzat prejudicii, aceasta nu poate constitui temei pentru angajarea răspunderii statului. Dat fiind faptul că aplicarea unei sancțiuni disciplinare este atributul C.S.M., rezultă că acest for decide, alături de sancțiunea magistratului sau procurorului, implicit și situațiile în care statul poate fi obligat la despăgubiri civile pentru erori judiciare, în alte cauze decât cele penale. Caracterul definitiv al sancțiunii presupune fie neatacarea acesteia, fie respingerea definitivă a contestației adresată instanței de judecată. în această ultimă situație, există posibilitatea admiterii contestației, fie prin admiterea unor excepții procedurale, fie prin reaprecierea gravității încălcării raportate la sancțiunea aplicată. Rezultă că există numeroase posibilități ca fapta considerată a fi abatere disciplinară, chiar și în situația în care se află în legătură directă, nemijlocită cu eroarea judiciară să nu fie sancționată definitiv, astfel ca răspunderea statului să fie înlăturată.
Aspectul esențial criticabil în domeniul cauzelor civile îl constituie însă condiționarea răspunderii statului de vinovăția penală sau disciplinară a magistratului sau procurorului. Astfel, dacă admitem caracterul autonom al răspunderii statului pentru erori judiciare, fundamentată obiectiv pe ideea de garanție a legalității actului de justiție, antrenarea acestei răspunderi nu ar trebui să fie influențată de lipsa de probitate morală și profesională a magistraților și procurorilor învestiți cu aceste înalte funcții publice,dat fiind faptul că eroarea s-a produs, deci prejudiciul trebuie reparat. Majoritatea erorilor judiciare se produc fără rea credință sau gravă neglijență, dar, cu toate acestea, justițiabilul vătămat nu are posibilitatea de a solicita repararea pagubei.
Este o profundă inechitate includerea acestei condiții numai pentru situațiile apărute în alte procese decât cele penale, deoarece această diferențiere este inadmisibilă. Orice eroare judiciară care produce prejudicii, indiferent de natura pricinii, trebuie să atragă răspunderea statului, în cazurile și condițiile stabilite. în acest domeniu, pot exista numeroase situații care ar putea fi considerate erori judiciare, ceea ce nu exclude posibilitatea clasificării și nominalizării celor mai importante și mai grave, cu menționarea lor în textul legal. Prin posibilitatea promovării căii de atac extraordinare de retractare a revizuirii, ca o condiție obligatorie prealabilă, se oferă o șansă reparării prejudiciului produs în cadrul procesului civil, de la partea care, în urma rejudecării, va cădea în pretenții. Dar, până la obținerea acestei soluții, se produc numeroase prejudicii, materiale și morale care nu vor mai putea fi reparate.
Legiuitorul a ales o soluție imposibilă: fără a defini eroarea judiciară în alte cauze decât cele penale și fără a preciza care sunt situațiile și condițiile în care aceasta ar putea fi antrenată, a inclus o condiție specială, independentă de situația persoanei vătămate și sursa prejudiciul suferit, care privește tocmai culpabilitatea persoanei direct implicate în actul de justiție, magistratul sau procurorul. Astfel spus, pedepsirea sau sancționarea persoanei direct implicate în producerea erorii judiciare a .devenit o condiție de admisibilitate a acțiunii civile în pretenții împotriva statului, în condițiile în care această persoană a fost învestită cu exercitarea funcției de către stat, a depus un jurământ de credință și este integrată în sistemul instanțelor judecătorești și al parchetelor, autorități care exercită puterea judecătorească în stat.
Pentru a putea angaja răspunderea statului, în accepțiunea textului legal invocat, persoana vătămată trebuie să parcurgă un adevărat carusel al litigiilor judiciare, antrenând eforturi materiale și psihice deosebite:
litigiul în care s-a pronunțat hotărârea nelegală de către instanța învestită cu soluționarea acțiunii sau cererii reclamantului;
litigiul declanșat prin exercitarea căii de atac de retractare (revizuire sau contestație în anulare) sau în fața C.E.D.O., prin care a fost stabilită nelegalitatea hotărârii reprezentând o eroare judiciară;
desființarea hotărârii atacate și rejudecarea cauzei pe fond;
un alt litigiu privind sancționarea penală sau disciplinară a magistratului sau a procurorului care presupune pronunțarea unei hotărâri de condamnare sau soluționarea eventualei contestații împotriva măsurii disciplinare aplicate;
litigiul prin care persoana vătămată acționează statul român prin Ministerul Economiei și Finanțelor pentru obținerea de despăgubiri civile;
litigiul prin care statul se îndreaptă cu o acțiune în regres împotriva magistratului sau procurorului pentru a recupera despăgubirile acordate.
CAPITOLUL III
EFECTELE RĂSPUNDERII STATULUI PENTRU PREJUDICIUL
CAUZAT DE ERORI JUDICIARE
Secțiunea I
Dreptul la acțiunea civilă pentru acordarea de despăgubiri
Titularii dreptului la acțiune. În conformitate cu dispozițiile art. 538 alin. 1 din C.proc.pen., acțiunea pentru repararea pagubei materiale sau a daunei morale poate fi pornită, mai întâi, de persoana îndreptățită, iar după decesul acesteia poate fi pornită sau continuată de persoanele care se aflau în întreținerea sa.
Din economia textului rezultă că aceste persoane pot fi și altele decât soțul sau soția supraviețuitoare ori rudele apropiate, câtă vreme singura condiție cerută de lege este aceea de a se fi aflat în întreținerea persoanei îndreptățite la reparații, care a decedat. Legat de aceste din urmă persoane, s-a pus problema dacă are loc numai o simplă subrogare în drepturile autorului lor sau pot formula și pretenții proprii, în calitate de victime indirecte ale erorii judiciare. Răspunsul nu poate fi decât pozitiv, obligația statului la reparații funcționând și într-o asemenea ipoteză.
Jurisprudenta , instanței supremă a statuat, cu valoare de principiu, că victimă a erorii judiciare poate fi nu numai persoana condamnată pe nedrept ci și soțul/soția, precum și copiii acestuia care sunt titulari ai acțiunii în despăgubire întemeiată pe dispozițiile art. 504-505 din C.proc.pen de la 1968. și art 1357din N C.civ.
Reclamanții, în calitate de copii și, respectiv soția supraviețuitoare a antecesorului lor, condamnat pe nedrept în anul 1959 la pedeapsa de 10 ani închisoare și confiscarea averii și achitat în anul 1999 de Curtea Supremă de Justiție, au solicitat între altele, obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata unor daune morale. Aceste daune au fost acordate cu motivarea că arestarea și condamnarea tatălui lor a afectat starea fizică și psihică a celor trei copii, în vârstă de 13 și 14 ani și a mamei lor, precum și îngrijirea și creșterea minorilor, care au fost strămutați forțat în alte localități.
Într-o altă speță, instanța supremă a stabilit că soția victimei erorii judiciare – prin arestarea preventivă pe nedrept – are dreptul la daune materiale constând în diferența dintre salariul ce a avut și pensia pentru invaliditate ce i-a fost creată datorită arestării preventive pe nedrept a soțului.
Nu are drept la despăgubiri persoana care, în cursul urmăririi penale sau al judecății, cu intenție sau din culpă gravă, a stânjenit sau a încercat să stânjenească aflarea adevărului, cauzând luarea măsurii preventive. Ca efect al prezumției de nevinovăție nu poate fi sancționată atitudinea pasivă a persoanei cercetate și judecate pentru comiterea unei infracțiuni dar în cazul în care, aceasta, depășind limitele dreptului de apărare, a determinat luarea unei măsuri preventive sau chiar o condamnare nedreaptă, cu intenție sau dintr-o culpă gravă, se exclude dreptul la despăgubiri.
Astfel, când din anumite motive de ordin personal (rudă apropiată, soț sau prieten) sau din interes material, învinuitul sau inculpatul a luat asupra sa o faptă penală, furnizând uneori și probe false, ori deși avea un alibi evident nu a făcut nici o încercare de a se dezvinovăți, contribuind la stabilirea unei stări de fapt neconforme cu realitatea, provocând o eroare judiciară și scăpându-1 de tragerea la răspundere penală pe un vinovat de comiterea unei infracțiuni; în asemenea cazuri, atitudinea celui împotriva căruia s-a luat o măsură preventivă sau a fost condamnat pe nedrept înlătură posibilitatea obținerii de despăgubiri. Exceptarea o regăsim și în dispozițiile din actele internaționale invocate și privesc situația când nedreptatea se produce din cauze imputabile celui care a suferit pe nedrept o măsură privativă sau o condamnare.
2. Instanța competentă să soluționeze acțiunea pentru reparare. în vederea reparării pagubelor în cazul condamnării sau luării unei măsuri privative pe nedrept, legea prevede că singura instanță competentă este tribunalul în a cărui circumscripție domiciliază persoana îndreptățită să promoveze acțiunea, chemând în judegată civilă statul care este citat prin Ministerul Finanțelor Publice (art. 541 alin. 3 C.proc.pen.).
Cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate de erori judiciare în procesele penale sunt de competența instanțelor civile.
Procedura de soluționare a cererii se desfășoară potrivit regulilor prevăzute de C.proc.pen.. Instanța civilă aplică în verificarea regularității și temeiniciei acțiunii de reparare a pagubei – sub raportul termenului de introducere, al îndrituiții celui care a pornit acțiunea și al condițiilor cerute pentru acordarea de reparației – dispozițiile din C.proc.pen.
Hotărârea penală dată asupra erorii judiciare are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile
Dovedirea și evaluarea pagubei suferite se fac potrivit dispozițiilor din C.pr.civ., iar hotărârea va fi supusă recursului, de asemenea, după regulile procedurii civile.
iar conform art.541 punctul 4 „acțiunea este scutită de taxa judiciară de timbru „.
3. Termenul de introducere a acțiunii și natura lui juridică. în conformitate cu dispozițiile art. 541 alin. 2 din C.proc.pen., acțiunea poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată, precum și a ordonanței sau încheierilor organelor judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate, prevăzute în art. 538, prin care s-a stabilit caracterul nelegal al privării ori restrângerii de libertate sau caracterul nedrept al condamnării.
Doctrinar și jurisprudențial, s-a stabilit că, în cazul despăgubirilor pentru erori judiciare, acțiunea titularului este o acțiune personală, având ca obiect un drept de creanță, care poate fi valorificat în condițiile art. 2517 cod civil , referitor la prescripția extinctivă. In același sens, Curtea Constituțională a României a statuat că termenul de introducere a acțiunii în reparație pentru erori judiciare este un termen de prescripție. Consecința acestei calificări este că termenul se supune regimului instituit de art. 2517 cod civil, în ceea ce privește data de la care începe să curgă, repunerea în termen, suspendarea și întreruperea cursului prescripției.
Potrivit art. 541 alin. 2 din C.proc.pen., termenul curge de de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată, precum și a ordonanței sau încheierilor organelor judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate. Această dispoziție nu poate fi, însă, aplicată ad literam în toate cazurile, pentru că ar crea o limitare artificială a dreptului la despăgubiri, astfel că el curge numai de la data când s-a născut acest drept, adică de la data când cel îndreptățit a luat la cunoștință de ordonanța de scoatere de sub urmărire penală sau de hotărârea definitivă de achitare, în condițiile dreptului comun în materie, art. 2517 cod civil .
Cererea este susceptibilă de repunere în termen, în condițiile art. 186 alin.3 Cod civil, instanța învestită cu cererea de despăgubiri a victimei erorii judiciare fiind în drept să dispună, chiar din oficiu, judecarea pe fond a cauzei când, pe baza susținerilor reclamantului și a probelor, constată ca fiind temeinic justificate cauzelor pentru care termenul de prescripție a fost depășit.
4. Cuantumul și condițiile acordării reparaților. C.proc.pen., reglementând special instituția reparației pagubei în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal are în vedere atât prejudiciul de natură materială, cât și prejudiciul moral suferit de către persoana aflată în situațiile de la art. 538 C.proc.pen. sau de către persoanele ce se află în întreținerea acesteia.
În acest sens, Î.C.C.J., Secția civilă, prin decizia nr. 204 din 20 ianuarie 2004 pronunțată în dosarul nr. 1309/2003, ținând seama de principiile care stau la baza erorilor săvârșite în procesele penale potrivit cărora compensarea trebuie să fie integrală și efectivă, cuprinzând atât pierderea suferită, cât și beneficiul nerealizat, a decis că este îndreptățită la despăgubiri soția reclamantului care a făcut dovada că acesta a suferit material de pe urma arestării sale nelegale.
C.proc.pen. nu condiționează dreptul la repararea pagubei de începerea executării pedepsei sau de durata acesteia (sau a măsurii preventive). Acest ultim element poate însă servi la determinarea întinderii pagubei . Situația economică a celui îndreptățit la reparare este de asemenea irelevantă sub aspectul acordării reparațiunii.
În ceea ce privește felul dezdăunării ca și întinderea acesteia, capitolul privitor la repararea pagubei conține dispoziții speciale în art. 540 alin. 2 din C.proc.pen.. Potrivit reglementării din art. 540 alin. 2, reparația constă în plata unei sume de bani sau în constituirea unei rente viagere ori în obligația ca, pe cheltuiala statului, cel reținut sau arestat nelegal să fie încredințat unui institut de asistență socială și medicală. Cu privire la despăgubirile echivalente unui prejudiciu nepatrimonial, instanța supremă a decis ca la stabilirea cuantumului acestora să se aibă în vedere o serie de criterii cum ar fi consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.
Pentru ca instanța să poată aplica aceste criterii, apare însă necesar ca cel care pretinde daune morale să producă un minimum de argumente și indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale ocrotite prin Constituție i-au fost afectate prin măsura preventivă ilegală și pe cale de consecință să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul, acestea însă neputând excede noțiunii de „satisfacție echitabilă" consacrată de practica Curții Europene de Justiție în aplicarea art. 50 din Convenția eurpeană a drepturilor omului, în acest sens s-a pronunțat și Î.C.C.J., Secția civilă, Decizia nr. 339 din 31 ianuarie 2006, dosar nr. 3498/2004, respectiv Decizia nr. 450 din 7 februarie 2008 pronunțată în dosarul nr. 2680/2006.
Reparația mai poate consta, potrivit dispozițiilor art. 540 alin.4 din C.proc.pen. și în restabilirea, când este cazul, a situației anterioare sub aspectul vechimii și continuității în muncă. Astfel, persoanele îndreptățite la repararea pagubei care înainte de privarea de libertate erau încadrate în muncă li se calculează, la vechimea în muncă stabilită potrivit legii și timpul cât au fost private de libertate.
În practica judiciară s-a statuat că lipsirea reclamantului de salariul pe perioada cuprinsă între data arestării și data rămânerii definitive a soluției de achitare reprezintă un prejudiciu cert, atât în privința existenței, cât și în privința posibilității de evaluare, iar cum actualizarea sumelor solicitate pentru salariile neîncasate capătă, în procesul civil, natura juridică de despăgubiri, s-a stabilit drept criteriu unic și exact de actualizare rata inflației.
5. Gratuitatea acțiunii sau obligația depunerii unei cauțiuni. Pentru a ușura accesul la o despăgubire rapidă a celor care au fost victime ale unor erori judiciare, aceste acțiuni au fost și sunt scutite de plata taxelor judiciare de timbru potrivit art. 29 lit. d din O.U.G 80/2013 , privind taxele judiciare de timbru.
Secțiunea a 2-a
Dreptul de regres al statului
Codul de procedură penală reglementează și posibilitatea ca persoanele ce s-au făcut vinovate de situația generatoare de daune să fie trase la răspunderea civilă pe calea acțiunii în regres.
Dispozițiile din art. 542 din C.proc.pen. prevăd în acest sens că in cazul în care repararea pagubei a fost acordată potrivit art. 541, precum și în situația în care statul român a fost condamnat de către o instanță internațională pentru vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 538 și 539, acțiunea în regres pentru recuperarea sumei achitate poate fi îndreptată împotriva persoanei care, cu rea-credință sau din culpă gravă, a provocat situația generatoare de daune sau împotriva instituției la care aceasta este asigurată pentru despăgubiri în caz de prejudicii provocate în exercițiul profesiunii.
Pentru folosirea acțiunii în regres nu este nevoie să existe o hotărâre de condamnare împotriva celui care s-a făcut vinovat de provocarea situației generatoare de daune, fiind suficient să se facă dovada că cel chemat să răspundă a contribuit cu rea-credință (intenție) sau printr-o gravă neglijență la producerea situației generatoare de daune.
Greșelile simple ce se pot ivi în cursul desfășurării activității procesuale nu sunt deci de natură să atragă răspunderea civilă. Reaua-credință este implicit dovedită când există hotărâri de condamnare împotriva unor persoane care s-au făcut vinovate de producerea unei erori judiciare .
O problemă ivită în practica judiciară a instanțelor a fost aceea a calificării temeiului juridic al răspunderii statului în cazul în care privarea ori restrângerea ilegală de libertate este consecința unor erori ale administrației judiciare și ale poliției. în acest sens, instanța supremă a decis ca, în sfera noțiunii de „eroare judiciară" prevăzută în art. 504 și urm. din C.proc.pen. de la 1968 și art. 48 alin. 3 din Constituție, nu sunt incluse și actele de administrație judiciară de putere în executare a hotărârilor judecătorești, temeiul juridic al răspunderii statului fiind cel prevăzut în art. 1357din Noul Cod civil, texte care consacră dreptul comun al răspunderii civile delictuale. Drept urmare s-a conchis că termenul de prescripție este cel din art. 2515 cod civil de 3 ani, care începe să curgă de la data încetării detenției ilegale.
Motivarea din decizie contravine însă dispozițiilor constituționale menționate (art. 48 alin. 3) care au fost modificate prin Legea de revizuire a Constituției în sensul că s-a înlăturat din conținutul lor expresia "săvârșite în procesele penale" (a se observa art. 52 alin. 3 din Legea fundamentală).
Așa fiind, apreciem că s-a extins răspunderea statului și pentru alte erori judiciare, inclusiv abuzul administrației constând dintr-o gravă neglijență privind punerea în executare a unei hotărâri de condamnare care a fost anulată și în privarea ilegală a persoanei.
Cum activitatea de punere în executare a hotărârilor judecătorești este componentă a procesului penal, cuprinzând dispoziții care reglementează desfășurarea acestuia, iar eroarea a intervenit în aceasată fază procesuală, răspunderea civilă a statului se constituie într-o răspundere legală care operează indiferent dacă situația generatoare de daune adică condamnarea sau arestarea pe nedrept a fost determinată de reaua-credință, de neglijență gravă sau eroarea în care s-au aflat organele sale care au provocat-o.
De altfel, dispozițiile art. 543 din Codul de procedură penală sunt în concordanță cu cele constituționale la care am făcut referire, acțiunea în regres putând fi îndreptată și împotriva acelei persoane, alta decât magistratul, care a provocat situația generatoare de daune (arestarea ilegală).
Legea privind Statutul magistraților a reglementat, în titlu IV, capitolul I, intitulat "Răspunderea magistraților – dispoziții generale", procedura prin care statul poate recupera de la magistratul care și-a exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență contravaloarea reparației acordate persoanei care a suferit din cauza unei erori judiciare.
în acest sens dispoziția din art. 94 alin. 7 prevede că "după ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile, statul se poate îndrepta cu o acțiune în despăgubiri împotriva magistratului care, cu rea-credință sau gravă neglijență, a săvârșit eroarea cauzatoare de prejudicii".
Potrivit alin. 8 termenul de prescripție a dreptului la acțiune în toate cazurile prevăzute de art. 94 este de 1 an.
Cum textul enunțat face trimitere la "toate cazurile" care antrenează răspunderea statului pentru erorile judiciare, considerăm că termenul de prescripție în care statul se poate îndrepta cu o acțiune in regres întemeiată pe dispozițiile art. 542 din Codul de procedură penală este tot de 1 an.
Această interpretare este în concordanță atât cu normele constituționale, cât și cu cele din tratatele internaționale la care România este parte, care nu prevăd imprescriptibilitatea dreptului la acțiune nici în cazul statului prejudiciat prin acordarea reparației.
De remarcat că dispozițiile din art. 94 alin.4 și urm. din Legea privind Statutul magistraților cuprinde reglementarea legală care îndrituiește victimele unei erori judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale să solicite despăgubiri.
Considerăm însă, cu motivarea deja expusă pe parcursul lucrării, că dispozițiile menționate nu-și găsesc aplicabilitatea în cazul erorii judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale, dar cu consecința privării de libertate a unei persoane.
Departe de a epuiza vasta și complexa problematică a reparării pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal apreciez că ar fi bine ca de lege ferenda să se rglementeze doar situațiile în care statul nu răspunde pentru erorile judiciare așa cum s-a procedat atunci când s-a redactat art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertății fundamentale.
Secțiunea a 3-a
Răspunderea civilă a magistraților
Această formă de răspundere este reglementată de Legea nr. 303/2004 actualizata și de Codul de procedură penală și se referă la răspunderea patrimonială a judecătorilor și procurorilor pentru erorile judiciare săvârșite în procesele penale, precum și în alte procese decât cele penale. Răspunderea civilă operează numai în raport cu statul, care are ulterior posibilitatea să formuleze o acțiune în regres împotriva judecătorului sau procurorului care a acționat cu rea-credință sau gravă neglijență. Statul nu are obligația să formuleze acțiunea în regres împotriva judecătorului sau procurorului, fiind la latitudinea Ministerului Finanțelor Publice să aprecieze asupra oportunității formulării acțiunii. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 96 alin. 6 din Legea nr. 303/2004 „statul se poate îndrepta cu o acțiune în desăgubiri" iar în raport de dispozițiile art. 542 C.proc.pen. „statul are acțiune în regres". Ca urmare, în raport de reglementarea actuală, răspunderea civilă a judecătorului sau procurorului este subsidiară și indirectă, iar justițiabilii nu pot formula acțiune civilă în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului.
Pentru a analiza modul cum opereaza răspunderea civilă a judecătorului și procurorului trebuie subliniat faptul că în temeiul legii pot fi formulate două acțiuni cu titulari diferiți, având cauze juridice distincte și anume:
acțiunea în despăgubiri formulată de partea care a fost vătămată prin săvârșirea erorii judiciare împotriva statului, care poate avea ca temei atât dispozițiile art. 538 C.proc.pen., cât și art. 96 alin. 1 și 4 din Legea nr. 303/2004 actualizata.
acțiunea în regres a statului împotriva judecătorului și procurorului, care este subsecventă acțiunii în despăgubiri formulată de parte. Acțiunea în regres a statului are ca temei juridic dispozițiile art. 542 C.proc.pen. și art. 96 alin. 7 din Legea nr. 303/2004 actualizata.
Răspunderea civilă a judecătorului și procurorului trebuie analizată în contextul dreptului la acțiunea în regres formulată de stat și a condițiilor ce trebuie îndeplinite pentru a promova această acțiune.
.Răspunderea civilă a judecătorului sau a procurorului în raport de dispozițiile art. 542 C.proc.pen., pentru erorile judiciare săvârșite în cursul proceselor penale.
Condițiile prevăzute de art. 542 C.proc.pen. pentru formularea acțiunii în regres de către stat:
a) Numai statul poate formula acțiune în regres împotriva judecătorului sau procurorului pentru recuperarea despăgubirilor plătite persoanei vătămate prin săvârșirea erorii judiciare.
b) Repararea daunelor a fost acordată de stat în temeiul unei hotărâri definitive. Acest aspect exclude posibilitatea ca în timpul judecării cauzei statul acționat în judecată să cheme în garanție judecătorul sau procurorul care au pronunțat soluția ce a dus la eroarea judiciară. Pentru ca statul să poată formula acțiunea în regres, trebuie ca hotărârea pronunțată împotriva sa să fie irevocabilă și să se fi executat. Apreciem că pentru identitate de rațiune ca și în cazul acțiunii în regres formulată de stat pentru recuperarea daunelor cauzate în alte procese decât cele penale, o condiție de admisibilitate este aceea ca statul să fi acoperit prejudiciul, deci hotărârea împotriva acestuia să fi fost executată. în caz contrar acțiunea în regres a statului va fi lipsită de interes.
Termenul de prescripție a dreptului la acțiune, pentru ca statul să formleze acțiunea în regres, este de 1 an. Potrivit dispozițiilor art. 96 alin. 8 din Legea nr. 303/2004 actualizata, termenul de prescripție în toate cazurile este de 1 an. Fiind o lege ulterioară C.pr.p., apreciem că termenul de prescripție este stabilit de Legea nr. 303/2004, care este și lege specială în ceea ce privește și răspunderea judecătorilor și procurorilor. Sintagma „în toate cazurile" include și ipoteza formulării acțiunii în regres de către stat pentru acoperirea daunelor pentru erorile judiciare săvârșite în cursul proceselor penale.
Persoana împotriva căreia se îndreaptă statul, inclusiv judecătorul sau procurorul, să fi acționat cu rea-credință sau gravă neglijență. Art. 542 C.proc.pen. se referă la orice persoană care cu rea-credință sau neglijență a provocat o situație generatoare de daune, ceea ce include pe judecători și procurori. Reaua-credință și grava neglijență trebuie demonstrate în cursul acțiunii în regres intentate de stat împotriva judecătorului sau procurorului.
Răspunderea civilă care operează în raport de dispozițiile art. 96 alin. 4 din Legea nr. 303/2004 actualizata, respectiv atunci când erorile judiciare au fost săvârșite în alte procese decât cele penale.
Condițiile prevăzute de art. 96 alin. 7 din Legea nr. 303/2004 pentru formularea acțiunii în regres de către stat împotriva judecătorului și procurorului:
Numai statul poate formula acțiune în regres împotriva judecătorului sau procurorului pentru recuperarea despăgubirilor plătite persoanei vătămate prin săvârșirea erorii judiciare.
Prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul unei hotărâri irevocabile. Acest aspect exclude posibilitatea ca în timpul judecării cauzei statul acționat în judecată să cheme în garanție judecătorul sau procurorul care au pronunțat soluția ce a dus la eroarea judiciară. Pentru ca statul să formuleze acțiune în regres, trebuie ca hotărârea pronunțată împotriva sa să fie irevocabilă și să se fi executat
S-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului, iar fapta săvârșită este de natură să determine o eroare judiciară.
Judecătorul trebuie să fi acționat cu rea-credință sau gravă neglijență.
Întrucât condiția este ca răspunderea judecătorului sau procurorului să fi fost stabilită printr-o hotărâre disciplinară sau penală, rezultă că acesta trebuie să fi săvârșit abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. h din Legea nr. 303/2004 sau o infracțiune la care elementul subiectiv este intenția directă ce poate fi echivalată cu reaua-credință sau infracțiunea de neglijență în serviciu.
Termenul de prescripție a dreptului la acțiune pentru ca statul să formuleze o acțiune în regres de 1 an.
Din analiza condițiilor care trebuie îndeplinite pentru formularea acțiunii în regres de către stat împotriva judecătorului sau procurorului rezultă două importante garanții procesuale și anume:
Inadmisibilitatea acțiunii directe formulate de către persoana vătămată prin săvârșirea erorii judiciare, împotriva judecătorului sau procurorului. Potrivit art. 542 C.proc.pen. și art. 96 alin. 6 din Legea nr.303/2004, acțiunea în despăgubiri poate fi formulată numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.
Inadmisibilitatea acțiunii în garanție formulată de stat, ca titular al acțiunii în regres împotriva judecătorului și procurorului, în timpul judecării acțiunii în despăgubiri formulate de persoana vătămată prin săvârșirea erorii judiciare. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 542 C.proc.pen. și art. 96 alin. 7 din Legea nr. 303/2004 actualizata, acțiunea în regres a statului poate fi formulată numai după pronunțarea unei hotărâri irevocabile, iar prejudiciul a fost acoperit, deci numai după ce hotărârea a fost executată.
Una dintre condițiile formulării acțiunii în regres împotriva judecătorului sau procurorului este ca acesta să fi acționat cu rea-credință sau gravă neglijență și de aceea este nevoie să analizăm conținutul acestor concepte, în contextul reglementării actuale.
Conceptele de rea-credință și gravă neglijență primesc mai multe accepțiuni:
O primă accepțiune este aceea care dă conținutul abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h din Legea nr. 303/2004 actualizata, potrivit căruia constituie abatere disciplinară: „exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență dacă fapta nu constituie infracțiune. Conținutul acestei prime accepțiuni nu este necesar a fi definit prin lege, întrucât acesta urmează să fie stabilit prin jurisprudența disciplinară a secțiilor din cadrul C.S.M.
O a doua accepțiune este aceea care poate fi înglobată în elementele constitutive ale unor infracțiuni prevăzute de legea penală. Acest conținut rezultă prin interpretarea dispozițiilor art. 99 lit.h din Legea nr.303/2004. Așa cum am mai arătat: „exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență dacă fapta nu constituie infracțiune". Nici conținutul acestei accepțiuni nu este necesar a fi definit printr-o lege separată, întrucât în legislația penală există suficiente elemente pentru a stabili caracterul penal al faptei săvârșite și gradul de vinovăție, reaua-credință fiind asimilată intenției directe în săvârșirea infracțiunii. Pot fi săvârșite cu intenție directă, deci cu rea-credință următoarele infracțiuni: abuzul în serviciu prevăzută de art. 297 C.pen. și represiunea nedreaptă, prevăzută de art. 283 C.pen., și din culpă infracțiunea de neglijența în serviciu prevăzută de art. 298 C.pen, care incriminează, fiind incriminată deopotrivă și în cazul în care fapta a avut consecințe deosebit de grave.
O a treia accepțiune este aceea care dă conținutul uneia dintre condițiile formulării acțiunii în regres a statului împotriva judecătorului sau procurorului pentru repararea prejudiciului la care statul a fost obligat prin hotărâre judecătorească irevocabilă și pe care l-a acoperit.
În cazul erorilor judiciare săvârșite în alte cauze decât cele penale, această a treia accepțiune trebuie să înglobeze atât pe prima cât și pe cea de-a doua accepțiune, în sensul că în cadrul acțiunii în regres a statului se va stabili că există rea-credință sau neglijență, numai dacă există o hotărâre penală de condamnare a judecătorului sau procurorului sau o hotărâre disciplinară.
Conceptele de rea-credință și gravă neglijență nu sunt definite de lege pentru ipoteza acțiunii în regres formulată de stat împotriva judecătorului sau procurorului pentru erorile judiciare săvârșite în procesele penale Conținutul acestor concepte urmează a fi conturat de jurisprudență.
Cea de-a treia accepțiune constituie un concept nou, introdus de Constituție și preluat de legea statutului judecătorului și procurorului. Pentru ca statul să se îndrepte împotriva judecătorului cu acțiune în regres trebuie să fie îndeplinite o serie de condiții prevăzute de lege, condiții care constituie tot atâtea garanții procedurale în stabilirea răspunderii judecătorilor și procurorilor.
3. Proiectul de completare a Legii nr. 303/2004 actualizata privind statutul judecătorilor și procurorilor.
Magistrații care trimit statul in fata Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO), prin comiterea unor erori judiciare cu rea credință sau gravă neglijență, vor fi cercetați disciplinar de către Consiliul Superior al Magistraturii (CSM), iar Ministerul Economiei si Finanțelor (MEF) va sesiza organele de urmărire penală. MEF se va constitui parte civilă, cu suma plătită pentru repararea prejudiciului.
Ministerul Economiei si Finanțelor a publicat recent pe site-ul propriu un proiect de ordonanță de urgență pentru modificarea si completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor. Proiectul de act normativ stabilește că dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite in alte procese decât cele penale se poate exercita numai in cazul în care s-a stabilit, in prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală a judecătorului sau procurorului pentru o infracțiune săvârșită in cursul judecării procesului si dacă această infracțiune este în raport de cauzalitate cu eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii.
În cazul în care statul a fost condamnat să plătească despăgubiri ca,urmare a producerii unei erori judiciare in procesele penale, hotărârea de condamnare va fi comunicată Consiliului Superior al Magistraturii de către instanța la care aceasta a rămas irevocabilă, in termen de 30 de zile de la motivare, in vederea stabilirii existenței relei credințe sau a gravei neglijențe.
Totodată, dacă CEDO obligă statul român să plătească despăgubiri printr-o hotărâre definitivă, prin care a constatat încălcarea unuia sau mai multor articole din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, iar motivarea hotărârii indică o eroare judiciară într-un proces civil sau penal, Hotărârea Curții de la Strasbourg va fi comunicată CSM, de către Ministerul Afacerilor Externe.
CSM va demara cercetarea disciplinară și va stabili dacă eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii a fost săvârșită cu rea-credință sau gravă neglijență. Dacă se constată abaterea, CSM va aplica sancțiunea disciplinară și va comunica acest fapt Ministerului Economiei si Finanțelor.
În cazul in care a fost stabilită existența relei credințe sau a gravei neglijențe in cadrul acțiunii disciplinare, MEF va sesiza organul de urmărire penală competent si se va constitui parte civilă in cauză, cu suma plătită pentru repararea prejudiciului.
Daca CSM nu constată existența vreunei abateri disciplinare, MEF va clasa dosarul.
Termenul de prescripție pentru exercitarea acțiunii disciplinare, ca urmare a existenței unei hotărâri prin care se constată o eroarea judiciară, va fi de 5 ani si va curge de la data săvârșirii abaterii disciplinare iar termenul de prescripție pentru exercitarea acțiunii in regres împotriva judecătorului sau procurorului, prin constituirea ca parte civilă, este de 1 an si va curge de la data comunicării soluției de către CSM.
Secțiunea a 4-a
Considerații în legătură cu revizuirea hotărârilor judecătorești române în cazul
pronunțării de către C.E.D.O. a unor hotărâri de condamnare a statului român
În vechea legislație ,comparativ cu NCPP (care este armonizat cu directivele U.E.) mai precis prin Legea nr. 576/2004 pentru modificarea și completarea C.proc.pen. de la 1968 au fost abrogate dispozițiile art. 409-4141 privind recursul în anulare în vederea asigurării compatibilizării între legislația procesual penală română și legislația statelor membre ale U.E. și pentru a răspunde criticilor formulate în Raportul periodic pentru anul 2003 privind progresele României pe calea aderării, referitoare la menținerea atribuției procurorului general de a declara recurs în anulare în cauzele penale. Pentru a se asigura existența unei căi extraordinare de atac în vederea reexaminării la nivel intern a cauzelor în care C.E.D.O. constată, printr-o hotărâre definitivă, existența unei încălcări a Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale acest motiv de recurs în anulare a fost reglementat în cadrul revizuirii.
Prin O.U.G. nr. 58/2003 în materie civilă și Legea nr. 576/2004 în materie penală au fost introduse noi cazuri de revizuire a hotărârilor judecătorești pronunțate în cauzele în care C.E.D.O. a constatat o încălcare a Convenției. în materie penală, redeschiderea procedurii interne nu este legată de nici una dintre condițiile prevăzute în Recomandarea nr. R (2000) 2 a Comitetului Miniștrilor al Consiliului Europei, legiuitorul român derogând de la standardul european minimal în favoarea părții vătămate.
Legiuitorul civil a prevăzut o condiție suplimentară, preluată din Recomandare, anume ca partea vătămată să sufere în continuare consecințele grave ca urmare a violării Convenției, iar acestea să nu poată fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.
a) Hotărârile supuse revizuirii. Sunt supuse revizuirii hoărârile judecătorești irevocabile în materie civilă și definitive în materie penală, pronunțate de instanțele române, indiferent dacă soluționează sau nu fondul cauzei întrucât scopul revizuirii în acest caz nu este înlăturarea gravelor erori de
Sub aspectul aplicării legii în timp considerăm că, în materie penală, pot fi supuse revizuirii hotărârile rămase definitive atât înainte, cât și după intrarea în vigoare a NCP respectiv a NCPP, aceasta având caracterul unei legi penale mai favorabile care poate retroactiva.
Cu titlu de comparatie fata de noua legislatie, apreciem că, și înainte de adoptarea Legii nr. 576/2004, se putea apela la revizuirea hotărârilor penale definitive pronunțate în cauzele în care C.E.D.O. a constatat o violare a Convenției, în baza art. 394 alin. 1 C.proc.pen. de la 1968 , prin considerarea hotărârii Curții drept un fapt nou necunoscut de instanță la soluționarea cauzei însă sub condiția pronunțării unei soluții diametral opuse celei anterioare.
În materie civilă pot fi supuse revizuirii numai hotărârile pronunțate și rămase irevocabile după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 58/2003, întrucât hotărârile judecătorești sunt susceptibile de a fi atacate prin căile existente la data pronunțării lor. împotriva unei hotărâri judecătorești pronunțate anterior datei de 28 iunie 2003, în privința căreia C.E.D.O. a constatat o violare a Convenției, putea fi promovat doar recursul în anulare.
b) Pentru promovarea revizuirii este necesar să existe o hotărâre de condamnare definitivă a statului român pentru încălcarea Convenției și a protocoalelor adiționale. Nu se poate cere revizuirea invocându-se hotărâri pronunțate de Curte împotriva altor state în cauze similare, chiar dacă cererea părții vătămate împotriva statului român a fost declarată admisibilă dar nu a fost judecată definitiv. Este indiferent dacă violarea vizează un drept material sau un drept de procedură precum și dacă Curtea s-a pronunțat doar asupra violării Convenției și/sau asupra satisfacției echitabile. Art. 509 pct.10 C.proc.civ. prevede și o condiție suplimentară, respectiv existența unei violări continue, când consecințele grave ale încălcării Convenției continuă să se producă și după pronunțarea hotărârii Curții, neputând fi remediate decât prin revizuirea hotărârii. In aceste situații, satisfacția echitabilă nu este în măsură de a compensa integral prejudiciul suferit de partea vătămată (exemplu încălcarea art. 6 privind dreptul la proces echitabil; sau art. 8 privind dreptul la respectarea vieții particulare sau de familie)
În doctrină s-a arătat, în mod întemeiat, că de lege ferenda ar trebui să fie prevăzută posibilitatea exercitării acestei căi extraordinare de atac și înainte de pronunțarea unei hotărâri de Curte, dar numai după declararea cererii ca admisibilă în principiu, în vederea soluționării amiabile a litigiului și evitării unei posibile condamnări de instanța europeană. Este posibil ca singura modalitate de încheiere a unei convenții de rezolvare pe cale amiabilă a cauzei la nivel european să fie reexaminarea cauzei la nivel intern. Potrivit art. 39 din Convenție, în cazul reglementării pe cale amiabilă, Curtea scoate cauza de pe rol printr-o decizie care se limitează la o scurtă expunere a faptelor și a soluției adoptate.
c) Titularii cererii. în materie civilă pot formula cerere de revizuire: persoana al cărei drept a fost încălcat, care a figurat ca parte în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată sau reprezentanții legali ori convenționali ai acesteia precum și procurorul. In materie penală pot cere revizuirea: persoana al cărei drept a fost încălcat – parte sau orice persoană interesată soțul sau rudele apropiate , rude apropiate sunt: ascendenții, descendenții, frații și surorile, copiii acestora, precum și persoanele devenite prin adopție, potrivit legii, astfel de rude) ale condamnatului chiar și după moartea acestuia, precum și procurorul din oficiu. Când cererea este formulată de substituți procesuali, instanța trebuie să întrebe pe condamnat dacă își însușește cererea.
d) Cererea de revizuire și termenul de introducere. În materie civilă cererea trebuie să cuprindă: numele și domiciliul revizuientului, hotărârea care se atacă, hotărârea Curții prin care s-a constatat încălcarea drepturilor revizuientului, motivarea în fapt și în drept, precum și semnătura. În materie penală cererea trebuie să cuprindă aceleași mențiuni ca și cea formulată în fața instanței civile.
Termenul de revizuire este de 3 luni în materie civilă și de 1 an în materie penală calculat de la dat publicării hotărârii Curții în„Monitorul Oficial al României”,parteal.
e) Judecarea cererii de revizuire. în materie civilă, potrivit art. 510 alin. 1 C.proc.civ., Cererea de revizuire se îndreaptă la instanța care a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere. (prima instanță în cazul hotărârilor definitive prin neapelare, anularea ori perimarea apelului sau care nu pot fi atacate în apel; instanța de apel pentru hotărârile definitive la instanța de apel prin respingerea, anularea sau perimarea recursului; instanța de recurs pentru hotărârile irevocabile din recurs), după dispozițiile prevăzute pentru cererea de chemare în judecată.
Instanța poate suspenda, prin încheiere supusă recursului, executarea hotărârii a cărei revizuire se cere sub condiția dării unei cauțiuni. în cauzele urgente, președintele instanței poate dispune suspendarea provizorie a executării, prin ordonanță președințială, până la soluționarea de completul de judecată a cererii de suspendare, întâmpinarea este obligatorie. Dacă instanța încuviințează cererea de revizuire, va schimba în tot sau în parte hotărârea atacată, în vederea respectării hotărârii Curții și a înlăturării consecințelor grave pe care încălcarea drepturilor garantate de Convenție continuă să le producă. Hotărârea pronunțată este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită (apel pentru hotărârile pronunțate de prima instanță; recurs pentru hotărârile din apel).
În materie penală, competența judecării cererii de revizuire aparține instanței care a judecat cauza în prima instanță. Așadar revizuirea presupune reluarea ciclului procesual din prima fază în vederea respectării drepturilor garantate de Convenție.
În cazul în care în perioada dintre pronunțarea hotărârii supuse revizuirii și formularea cererii de revizuire a intervenit o modificare legislativă, competența judecării aceleiași cauze fiind atribuită altei instanțe, iar sesizarea pentru revizuire s-a făcut după modificarea legislativă, cererea se judecă de instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță la data sesizării.
Spre deosebire de celelalte cazuri de revizuire, cererea se depune direct la instanța competentă fără a se impune efectuarea de acte de cercetare de către procuror.
După sesizare instanța poate dispune, din oficiu, la propunerea procurorului sau la cererea părții, suspendarea executării hotărârii atacate și poate reveni asupra suspendării acordate. Considerăm că numai după admiterea în principiu, ce trebuie analizată cu celeritate, instanța poate dispune asupra suspendării.
După primirea cererii președintele instanței fixează termenul de judecată, dispune citarea părților și desemnează un apărător din oficiu pentru cel arestat.
Prezența procurorului este obligatorie. Persoana arestată este adusă la judecarea cauzei, sub sancțiunea nulității absolute a hotărârii.
CONCLUZII ȘI PROPUNERI DE LEGE FERENDA
Reglementarea dată de textele art. 538-541 din Codul de procedură penală și art. 94 din Legea nr. 303/2004 actualizata privind statutul judecătorilor și procurorilor, în materia acordării de reparații pentru erori judiciare are, așa cum am arătat, un caracter excesiv de restrictiv și este de natură a limita accesul liber la justiție, garantat de art. 21 din Constituția României, pentru înlăturarea „oricărei erori judiciare"
Astfel, instanța supremă a statuat, în una din spețele prezentate în conținutul studiului, asupra inadmisibilității unei acțiuni în reparații, formulată de o persoană trimisă în judecată și în final, achitată, întemeiată pe dispozițiile art. 1357 din NCC, cu motivarea că răspunderea statului este strict circumscrisă ipotezelor din art. 538 Codul de procedură penală. Dacă pe parcursul soluționării cauzei nu a fost luată o măsură privativă de libertate, iar cauza a fost soluționată prin pronunțarea unei hotărâri de achitare, actele procedurale ale organelor de urmărire penală și hotărârea nu pot fi incluse în categoria de erori judiciare, inculpatul beneficiind de prezumția de nevinovăție.
Chiar dacă am accepta această argumentare, care nu este la adăpost de critici, este indiscutabil că inculparea unei persoane nevinovate este de natură să-i cauzeze însemnate prejudicii de ordin moral sau chiar material, care îi dau dreptul la reparații, drept interzis de lege.
Cel cercetat pentru comiterea unei fapte prevăzute de legea penală trebuie să se prezinte la organele de urmărire penală la datele și orele stabilite de acestea, iar odată trimis în judecată este ostracizat de societate, înainte de a fi condamnat definitiv, informațiile referitoare la persoanele cercetate și trimise în judecată apărând în presă înainte de trimiterea în judecată sau pronunțarea unei hotărâri definitive.
Postura de cercetat penal, poate duce la pierderea locului de muncă, la insolvabilitate economică și la cheltuieli legate de prezența la instanță, administrarea de probe, onorarii de avocat, și lista poate continua în funcție de situație.
Astfel, după cum am precizat în prezentul studiu, ar trebui definită legal eroarea judiciară, prin extinderea cazurilor în care poate fi angajată răspunderea statului și a magistraților pentru prejudiciile produse, pe de o parte, precum și prin facilitarea mijloacelor procesuale prin care poate fi promovată o acțiune în pretenții, pe de altă parte.
De asemenea, în materie civilă, este necesară o precizare a cazurilor în care magistrații „își exercită funcția cu rea-credință sau gravă neglijență", invocate în conținutul dispozițiilor art. 52 alin. 3 din Constituție, aceasta deoarece este impermisibil ca la ora actuală în jurisprudența română să nu existe nici o decizie de speță prin care statul să răspundă pentru erori judiciare în alte cauze decât cele penale. Trebuie înlăturate și orice interpretări subiective privind activitatea profesională a magistraților, de natură a dilua funcția reparatorie a răspunderii civile delictuale sau de a genera creșterea numărului sesizărilor privind activitatea jurisdicțională și a cererilor de despăgubire formulate împotriva statului.
A face un proces justiției pentru toate erorile judiciare, spun unii, simțindu-se jigniți, oare n-ar fi nedrept? Sunt de acord. De fapt nu este justiția cea pe care o acuz, ci judecătorii responsabili – și adeseori vinovați prin hotărârea luată – de aceste erori. Fără îndoială, aceștia sunt minoritari, însă sunt protejați printr-un spirit de solidaritate pe care interesul instituției nu-1 justifică deloc.
Ansamblul reglementărilor privind angajarea răspunderii civile a judecătorului și procurorului, considerate novatoare în procesul armonizării legislației noastre cu cea europeană, s-a dovedit a fi insuficient și lipsit de eficiență, prin stabilirea unor condiții speciale aproape imposibile și mijloace procesuale deosebit de dificile.
Astfel, un alt aspect criticabil al reglementărilor analizate îl constiuie condițiile în care poate fi angajată răspunderea patrimonială a magistraților, pentru erori judiciare, conform art. 538 din Codul de procedură penală și art. 94 alin. 7 din Legea nr. 303/2004, în sensul că statul, acționat în judecată pentru o eroare judiciară, nu poate chema în garanție pe magistratul care a instrumentat cauza.
Oricum, deși a fost obligat, în repetate rânduri, la despăgubiri pentru erori judiciare, statul nu a uzat niciodată de dreptul de regres împotriva magistratului care a provocat situația generatoare de pagubă.
În acest caz, consider că se impune, stabilirea dreptului statului, acționat pentru reparații, consecutiv unei erori judiciare, de a chema în garanție pe magistratul sau magistrații care au instrumentat cauza. Aceasta în primul rând pentru că nu este normal ca un judecător să greșească și tot contribuabilii, cetățenii de rând să plătească.
Pentru rezolvarea acestei probleme, organizația Transparency International a propus, recent, punerea pe picioare a unui sistem de asigurări obligatorii de răspundere civilă profesională pentru judecători. Aceste asigurări ar urma, in viziunea organizației, să acopere plata daunelor câștigate de cetățenii justițiabili ca urmare a prejudiciilor cauzate de sentințe judiciare dovedite ca fiind greșite. Primele de asigurare ar urma sa fie achitate prin crearea unui fond în care să fie vărsat un procent de 1% din salariile tuturor magistraților români. Potrivit Transparency International, nu este corect ca statul român să plătească, din bugetul în care se adună bani de la toți românii, erorile magistraților. Polițele de asigurare pentru magistrați ar urma să fie similare celor de malpraxis, de care beneficiază medicii, numai că, asigurarea magistraților nu va fi plătită de fiecare judecător in mod individual, ci dintr-un fond la care vor contribui toți magistrații.
Sintetizând, consider oportune următoarele propuneri de lege ferenda:
Modificarea dispozițiilor art. 96 alin.7 din Statutul judecătorilor și procurorilor, prin stabilirea detaliată a condițiilor angajării acestei răspunderi, ca o măsură de sprijinire a persoanelor vătămate prin erori judciare, pe de o parte, dar și ca o măsură de protecție a persoanelor responsabile, pe de altă parte.
Stabilirea dreptului persoanelor trimise în judecată și achitate de a se adresa împotriva statului cu o acțiune în despăgubiri pentru trimitere în judecată pe nedrept.
Stabilirea aceluiași drept în favoarea persoanelor condamnate la o pedeapsă privativă de libertate mai mică decât timpul arestului preventiv. .
Stabilirea dreptului statului, acționat pentru reparații, consecutiv unei erori judiciare, de a chema în garanție pe magistratul sau magistrații care au instrumentat cauza.
Apreciez că, prin cadrul legislativ creat pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, principiu consacrat constituțional privind răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare își găsește o aplicabilitate redusă, în condițiile în care exigențele activității magistraților sunt tot mai ridicate. Misiunea înfăptuirii actului de justiție trebuie să asigure respectarea legii, a reglementărilor internaționale la care România este parte și a jurisprudenței C.E.D.O., prin conștientizarea importanței exercitării funcției încredințate, cu bună- credință și înalt profesionalism.
BIBLIOGRAFIE
Tratate, monografii, cărți, articole:
1 A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, voi. II, ediția a IY-a, Edit. AII Beck, București, 2005,
2. P. Negulescu, Tratat de drept administrativ, voi. I, Principii generale, ediția a IV-a, Edit. Mârvan, București, 1934
3. E. D. Tarangul, Tratat de drept administrativ român, Edit. Glasul Bucovinei, Cernăuți, 1944
4. A. Teodorescu, Tratat de drept administrativ, voi. I, București, 1929,
5. V. Prisăcaru, Tratat de drept administrativ român. Partea generală, Edit. Lumina Lex, București, 1993
6. G. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, ed. a Il-a, Edit. Hamangiu, București, 2008
7. I.Neagu, Tratat de procedură penală, Edit. Pro, București, 1997
8. I. Neagu, Drept procesual penal. Partea specială. Tratat, Edit. Global Lex, București, 2004
9. H. Berthelemy, Trăite elementaire de droit administratif, Paris, 1908
10.L. Pop, Drept civil român. Teoria generală a obligațiilor, Edit. Lumina Lex, București, 2000
11.L. R. Boilă, Răspunderea civilă delictuală obiectivă, Edit. C.H. Beck, București, 2008
12. I. M. Anghel, Fr. Deak, M. F. Popa, Răspunderea civilă, Edit. Științifică, București, 1970
13. I.Albu, V. Ursa, Răspunderea civilă pentru daune morale, Edit. Dacia, Cluj Napoca, 1979
14. L. Josserand, Prefață la lucrarea lui Andre Brun – Rapports et domaines des responsabilites contractuelle et delictuelle, p. V
16. E. Lupan, Răspunderea civilă, Edit. Accent, Cluj Napoca, 2003
17. V. Ursa, Dezvoltarea de către practica judiciară a principiului reparării integrale și a principiului reparării în natură a prejudiciului, în Contribuția practicii judecătorești la dezvoltarea principiilor dreptului civil român, voi. N, Edit. Academiei, București, 1978
18. C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Edit. ALL, București, 1994, ediție revizuită și adăugită de C. Bîrsan și FI. Baias
M. N. Costin, în M. N. Costin, M. Mureșan, V. Ursa, Dicționar de drept civil, Edit. Științifică și Enciclopedică, București, 1989
19. R. N. Petrescu, Drept administrativ, Edit. Accent, Cluj Napoca, 2004
20. J. Rivero, Droit administratif, Edit. Dalloz, Paris, 1987
21. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Drept civil român. Obligațiile, București, 1943, voi. II
22. D.A. Tofan, Drept administrativ, voi. II, Edit. AII Beck, București, 2004
23. V. G. Tarhon, Răspunderea patrimonială a organelor administrației de stat și controlul jurisdicțional indirect al legalității actelor administrative, Edit. Științifică, București, 1967
24. M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Edit. Academiei, București, 1972
25. B. Starck, Droit civil. Obligations. Responsabilite delictuelle, Libraire de la Cour de Cassation, Paris, 1988
26. Tr. Pop, Drept procesual penal, voi. IV, Cluj, 1946
27. C. Stătescu, Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii ca izvor de obligații în Dreptul civil. Teoria generală a obligațiilor, de C. Stătescu, C. Bîrsan, Edit. AII Beck, București, 1999
28. A. Ciobanu Dordea, G. Mazilu, M. Selegean, Dreptul la libertate și siguranță în Drepturi și libertăți fundamentale în jurisprudența C.E.D.O., Edit. AII Beck, București, 2005
29. L. Pop, F.Ursa, Contribuția practicii judiciare la stabilirea unor criterii și modalități de determinare a întinderii reparației în cadrul răspunderii civile delictuale, în Studia Universitatis Babeș-Bolyai. Jurisprudentia, nr.2 din 1989
30. L. Pop, încercare de sinteză a evoluției principalelor teorii cu privire la fundamentul răspunderii civile delictuale, în Studia. Jurisprudenția nr. 2/1986 31.0.
31. Puie, Răspunderea autorităților publice și a persoanelor fizice pentru prejudiciile cauzate în materia contenciosului adminstrativ, precum și aspecte privind răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, în Dreptul nr. 2/2007
32. A. Cotuțiu, Considerații referitoare la răspunderea statului pentru erori judiciare penale, în Dreptul nr.1/2003
33. G.C. Frențiu, Răspunderea civilă delictițală, în calitate de comitent a Tribunalului sau respectiv a Parchetului de pe lângă Tribunal pentru actele de procedură întocmite de magistrat sau de personalul auxiliar de specialitate sub semnătura magistratului, în Dreptul nr. 3/2001
34. V. Pătulea, Răspunderea autorităților publice pentru vătămările produse cetățenilor prin actele lor, în Dreptul nr. 4/1997
35. I. Petre, Considerații în legătură cu răspunderea patrimonială a statului și a judecătorilor și a procurorilor pentru erori judiciare, în lumina dispozițiilor constituționale și legale, în Dreptul nr. 9/2005
36. E. Drăguț, Repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal, în Dreptul nr. 4/2005
37. I. Stoica, Răspunderea magistraților pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale, în Dreptul nr. 2/2007
38. M. Udroiu, Considerații în legătură cu revizuirea hotărârilor judecătorești române în cazul pronunțării de către C.E.D.O. a unor hotărâri de condamnare a statului român, în Dreptul nr. 6/2005
39. M. Lepădătescu, Natura juridică a răspunderii patrimoniale a organelor administrației de stat pentru pagubele pricinuite prin actele lor ilegale, în Analele Universității București, seria Științe juridice, 1968
40. I. Muraru, Corelația dintre dispozițiile legii fundamentale și legile ordinare privind răspunderea organelor de stat în respectarea drepturilor cetățenești, în Revista română de drept nr. 9/1985
41. M. C. Pântea, Erori judiciare în procesul penal, în Revista de drept penal nr. 4/2000
42. A. Ș. Tulbure, Erori judiciare. Repararea pagubei, în Revista de drept penal nr. 4/2000
43. C.-L.Popescu, Cererea de reexaminare în procedura penală franceză, în Revista de drept penal nr. 3/2001
44. P. Cosmovici, Premise pentru elaborarea unei concepții generale cu privire la fundamentul răspunderii de drept economic, în Probleme de drept economic, Edit. Academiei, București, 1980
45. M. E. Burzo, V. Burzo, Dreptul la despăgubiri pentru erori judiciare conform art. 504 Cod Procedură Penală, în Analele Universității Dimitrie Cantemir, Târgu Mureș, Sec. Drept 2005.
46. V. Pașca, Acordarea de daune morale în cazul erorilor judiciare, în Analele Universității de Vest din Timișoara, series Jurisprudenția nr. 1-2/2001
47. L. Ivanovici, C. Danileț, Răspunderea judecătorilor și procurorilor, în Curierul Judiciar nr. 1/2006
48. Hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului – Culegere selectivă, Edit. Polirom, Iași, 2007
49. Hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului – Culegere selectivă, Edit. Polirom, Iași, 2009
50. Les Ioan -Tratat de drept procesual civil , Edit. Universul Juridic ,2014
51. Ion Deleanu,Valentin Mitea,Sergiu Deleanu ,Tratat de procedură civilă Edit.Universul Juridic ,2013
52. Grigore Gr. Theodoru – Tratat de Drept procesual penal ,edit Hamangiu ,2013
53. Florin Costiniu -Raspunderea statului pentru erori judiciare. Practica judiciara. Hotarari C.E.D.O.,Edit. Hamangiu ,2011
54. Vasile Dobrinoiu,Ilie Pascu,Mihai Adrian Hotca ,Ioan Chis,Mirela Gorunescu, Costica Paun, Norel Neagu ,Maxim Dobrinoiu ,Mircea Constantin Sinescu , Noul Cod penal comentat ,Edit Universul Juridic,2014.
55.Flavius-Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei Noul Cod civil. Comentariu pe articole. Editia 1. Revizuită ,Edit. C.H. Beck 2012
II. Pagini de internet și adnotări:
www.courdecassation.fr
www.scj.ro
www. coe.int
www.echr.coe.int
www.juriscope.org
www.ejcl.org
www.aafdutm.ro/revista
Buletinul Casației nr. 1/2005
Buletinul Casației nr. 2/2005
10. Pandectele române nr. 4/2005
.Revista Pro Excelsior
12 .www.scribd.com/doc/202899471/Raspunderea-juridica-a-magistratilor
III. Legislație:
Constituția republicată în Monitorul Oficial nr. 767 din 31 octombrie 2003
Legea 303/2004 republicată în Monitorul Oficial nr. 826/13 septembrie 2005, actualizata prin Legea nr. 24/2012 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 51 din 23/01/2012.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice ratificat de România prin Decretul Consiliului de Stat nr. 212/1974, publicat în Buletinul Oficial al României nr. 146 din 20 noiembrie 1974
Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, încheiată la Strasbourg în 22 noiembrie 1984 ratificat de România prin Legea nr. 30/1994, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 135 din 31 mai 1994 precum și protocoalele adiționale la convenție.
Codul de procedură penală si cel de la 1968
Codul de procedură civilă de la 1868 si noul cod de procedura civila
7 .Noul Cod Civil, codul civil republicat prin Legea nr. 287/2009, publicata in Monitorul Oficial, nr.505 din 15.07.2011
BIBLIOGRAFIE
Tratate, monografii, cărți, articole:
1 A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, voi. II, ediția a IY-a, Edit. AII Beck, București, 2005,
2. P. Negulescu, Tratat de drept administrativ, voi. I, Principii generale, ediția a IV-a, Edit. Mârvan, București, 1934
3. E. D. Tarangul, Tratat de drept administrativ român, Edit. Glasul Bucovinei, Cernăuți, 1944
4. A. Teodorescu, Tratat de drept administrativ, voi. I, București, 1929,
5. V. Prisăcaru, Tratat de drept administrativ român. Partea generală, Edit. Lumina Lex, București, 1993
6. G. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, ed. a Il-a, Edit. Hamangiu, București, 2008
7. I.Neagu, Tratat de procedură penală, Edit. Pro, București, 1997
8. I. Neagu, Drept procesual penal. Partea specială. Tratat, Edit. Global Lex, București, 2004
9. H. Berthelemy, Trăite elementaire de droit administratif, Paris, 1908
10.L. Pop, Drept civil român. Teoria generală a obligațiilor, Edit. Lumina Lex, București, 2000
11.L. R. Boilă, Răspunderea civilă delictuală obiectivă, Edit. C.H. Beck, București, 2008
12. I. M. Anghel, Fr. Deak, M. F. Popa, Răspunderea civilă, Edit. Științifică, București, 1970
13. I.Albu, V. Ursa, Răspunderea civilă pentru daune morale, Edit. Dacia, Cluj Napoca, 1979
14. L. Josserand, Prefață la lucrarea lui Andre Brun – Rapports et domaines des responsabilites contractuelle et delictuelle, p. V
16. E. Lupan, Răspunderea civilă, Edit. Accent, Cluj Napoca, 2003
17. V. Ursa, Dezvoltarea de către practica judiciară a principiului reparării integrale și a principiului reparării în natură a prejudiciului, în Contribuția practicii judecătorești la dezvoltarea principiilor dreptului civil român, voi. N, Edit. Academiei, București, 1978
18. C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Edit. ALL, București, 1994, ediție revizuită și adăugită de C. Bîrsan și FI. Baias
M. N. Costin, în M. N. Costin, M. Mureșan, V. Ursa, Dicționar de drept civil, Edit. Științifică și Enciclopedică, București, 1989
19. R. N. Petrescu, Drept administrativ, Edit. Accent, Cluj Napoca, 2004
20. J. Rivero, Droit administratif, Edit. Dalloz, Paris, 1987
21. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Drept civil român. Obligațiile, București, 1943, voi. II
22. D.A. Tofan, Drept administrativ, voi. II, Edit. AII Beck, București, 2004
23. V. G. Tarhon, Răspunderea patrimonială a organelor administrației de stat și controlul jurisdicțional indirect al legalității actelor administrative, Edit. Științifică, București, 1967
24. M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Edit. Academiei, București, 1972
25. B. Starck, Droit civil. Obligations. Responsabilite delictuelle, Libraire de la Cour de Cassation, Paris, 1988
26. Tr. Pop, Drept procesual penal, voi. IV, Cluj, 1946
27. C. Stătescu, Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii ca izvor de obligații în Dreptul civil. Teoria generală a obligațiilor, de C. Stătescu, C. Bîrsan, Edit. AII Beck, București, 1999
28. A. Ciobanu Dordea, G. Mazilu, M. Selegean, Dreptul la libertate și siguranță în Drepturi și libertăți fundamentale în jurisprudența C.E.D.O., Edit. AII Beck, București, 2005
29. L. Pop, F.Ursa, Contribuția practicii judiciare la stabilirea unor criterii și modalități de determinare a întinderii reparației în cadrul răspunderii civile delictuale, în Studia Universitatis Babeș-Bolyai. Jurisprudentia, nr.2 din 1989
30. L. Pop, încercare de sinteză a evoluției principalelor teorii cu privire la fundamentul răspunderii civile delictuale, în Studia. Jurisprudenția nr. 2/1986 31.0.
31. Puie, Răspunderea autorităților publice și a persoanelor fizice pentru prejudiciile cauzate în materia contenciosului adminstrativ, precum și aspecte privind răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, în Dreptul nr. 2/2007
32. A. Cotuțiu, Considerații referitoare la răspunderea statului pentru erori judiciare penale, în Dreptul nr.1/2003
33. G.C. Frențiu, Răspunderea civilă delictițală, în calitate de comitent a Tribunalului sau respectiv a Parchetului de pe lângă Tribunal pentru actele de procedură întocmite de magistrat sau de personalul auxiliar de specialitate sub semnătura magistratului, în Dreptul nr. 3/2001
34. V. Pătulea, Răspunderea autorităților publice pentru vătămările produse cetățenilor prin actele lor, în Dreptul nr. 4/1997
35. I. Petre, Considerații în legătură cu răspunderea patrimonială a statului și a judecătorilor și a procurorilor pentru erori judiciare, în lumina dispozițiilor constituționale și legale, în Dreptul nr. 9/2005
36. E. Drăguț, Repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal, în Dreptul nr. 4/2005
37. I. Stoica, Răspunderea magistraților pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale, în Dreptul nr. 2/2007
38. M. Udroiu, Considerații în legătură cu revizuirea hotărârilor judecătorești române în cazul pronunțării de către C.E.D.O. a unor hotărâri de condamnare a statului român, în Dreptul nr. 6/2005
39. M. Lepădătescu, Natura juridică a răspunderii patrimoniale a organelor administrației de stat pentru pagubele pricinuite prin actele lor ilegale, în Analele Universității București, seria Științe juridice, 1968
40. I. Muraru, Corelația dintre dispozițiile legii fundamentale și legile ordinare privind răspunderea organelor de stat în respectarea drepturilor cetățenești, în Revista română de drept nr. 9/1985
41. M. C. Pântea, Erori judiciare în procesul penal, în Revista de drept penal nr. 4/2000
42. A. Ș. Tulbure, Erori judiciare. Repararea pagubei, în Revista de drept penal nr. 4/2000
43. C.-L.Popescu, Cererea de reexaminare în procedura penală franceză, în Revista de drept penal nr. 3/2001
44. P. Cosmovici, Premise pentru elaborarea unei concepții generale cu privire la fundamentul răspunderii de drept economic, în Probleme de drept economic, Edit. Academiei, București, 1980
45. M. E. Burzo, V. Burzo, Dreptul la despăgubiri pentru erori judiciare conform art. 504 Cod Procedură Penală, în Analele Universității Dimitrie Cantemir, Târgu Mureș, Sec. Drept 2005.
46. V. Pașca, Acordarea de daune morale în cazul erorilor judiciare, în Analele Universității de Vest din Timișoara, series Jurisprudenția nr. 1-2/2001
47. L. Ivanovici, C. Danileț, Răspunderea judecătorilor și procurorilor, în Curierul Judiciar nr. 1/2006
48. Hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului – Culegere selectivă, Edit. Polirom, Iași, 2007
49. Hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului – Culegere selectivă, Edit. Polirom, Iași, 2009
50. Les Ioan -Tratat de drept procesual civil , Edit. Universul Juridic ,2014
51. Ion Deleanu,Valentin Mitea,Sergiu Deleanu ,Tratat de procedură civilă Edit.Universul Juridic ,2013
52. Grigore Gr. Theodoru – Tratat de Drept procesual penal ,edit Hamangiu ,2013
53. Florin Costiniu -Raspunderea statului pentru erori judiciare. Practica judiciara. Hotarari C.E.D.O.,Edit. Hamangiu ,2011
54. Vasile Dobrinoiu,Ilie Pascu,Mihai Adrian Hotca ,Ioan Chis,Mirela Gorunescu, Costica Paun, Norel Neagu ,Maxim Dobrinoiu ,Mircea Constantin Sinescu , Noul Cod penal comentat ,Edit Universul Juridic,2014.
55.Flavius-Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei Noul Cod civil. Comentariu pe articole. Editia 1. Revizuită ,Edit. C.H. Beck 2012
II. Pagini de internet și adnotări:
www.courdecassation.fr
www.scj.ro
www. coe.int
www.echr.coe.int
www.juriscope.org
www.ejcl.org
www.aafdutm.ro/revista
Buletinul Casației nr. 1/2005
Buletinul Casației nr. 2/2005
10. Pandectele române nr. 4/2005
.Revista Pro Excelsior
12 .www.scribd.com/doc/202899471/Raspunderea-juridica-a-magistratilor
III. Legislație:
Constituția republicată în Monitorul Oficial nr. 767 din 31 octombrie 2003
Legea 303/2004 republicată în Monitorul Oficial nr. 826/13 septembrie 2005, actualizata prin Legea nr. 24/2012 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 51 din 23/01/2012.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice ratificat de România prin Decretul Consiliului de Stat nr. 212/1974, publicat în Buletinul Oficial al României nr. 146 din 20 noiembrie 1974
Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, încheiată la Strasbourg în 22 noiembrie 1984 ratificat de România prin Legea nr. 30/1994, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 135 din 31 mai 1994 precum și protocoalele adiționale la convenție.
Codul de procedură penală si cel de la 1968
Codul de procedură civilă de la 1868 si noul cod de procedura civila
7 .Noul Cod Civil, codul civil republicat prin Legea nr. 287/2009, publicata in Monitorul Oficial, nr.505 din 15.07.2011
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Raspunderea Statului Pentru Prejudiciul Cauzat de Erori Judiciare (ID: 129456)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.