Raspunderea Statelor Pentru Incalcarea Normelor Dreptului International

CUPRINS

INTRODUCERE ……………………………………………………………………..…………..p.3

CAPITOLUL I Considerații generale privind răspunderea internațională ……………………p.5

1.Noțiunea de răspundere în dreptul internațional public……………………………………………………..p.5

2. Subiectele răspunderii ………………………………………………………………………………………………….p.8

2.1.Statul…………………………………………………………………………………………………………………………p.8

2.2. Organizațiile internaționale interguvernamentale…………………………………………………………..p.10

2.3.Persoana fizică……………………………………………………………………………………………………………p.11

3. Principiile privind răspunderea la nivel internațional………………………………………………………..p.13

4. Studiu comparativ privind răspunderea pe plan național și internațional……………………………..p.16

5.Formele răspunderii …………………………………………………………………………………p.19

5.1.Răspunderea politică……………………………………………………………….………….p.19

5.2.Răspunderea morală………………………………………………………………………………p.19

5.3.Răspunderea materială…………………………………………………………….………………p.20

5.4Raspunderea penală în dreptul internațional public……………………………………………….p.20

CAPITOLUL II Fundamentele răspunderii internaționale a statelor……………………………p.22

1.     Fundamentul răspunderii internaționale a statelor și consecințele sale…………………………..p.22

2.     Codificarea principiilor și normelor privind răspunderea internațională a statelor……………..p.24

3.     Conținutul răspunderii internaționale a statelor pentru fapte ilicite……………………..………..p.26

4.    Faptele pentru care se angajează răspunderea internațională a statelor……………..………..p.29

5.    Obligațiile internaționale……………………………………………………………..………p.33

–       Categorii de obligații…………………………………………………………………………p.33

–       Originea obligației…………………………………………………….………………………………p.35

–       Conținutul obligației…………………………………………………………………..……….p.36

–       Încălcarea unei obligații………………………………………….……………………….………p.37

6.    Cauzele care exceed caracterul illicit al faptului………………………………………………p.38

–       Consimțământul……………………………………………………………………………………………………..p.38

–       Legitimă apărare……………………………………………………………………………………………..………p.38

–       Contramăsurile………………………………………………………………………………………………..……..p.38

–       Forță majoră…………………………………………………………………………………………………………..p.38

–      Starea de necesitate………………………………………………………………………………………….……..p.38

– Starea de primejdie………………………………………………………………………………………….………p.39

CAPITOLUL III Jurisprudența Curtii Internaționale de Justiție privind răspunderea internațională a statelor………………………………………………………………………………………………….p.40

CONCLUZII………………………………………………………………………………………………………….…….p.50

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………………………………………….p.52

INTRODUCERE

Răspunderea a apărut încă din societatea primitivă sub forma răspunderii morale și a traversat toate perioadele istorice reflectând specificul acestora. Instituția răspunderii reprezintă un instrument prin care se realizează ordonarea comportamentului uman, indiferent de perioada istorică în care acesta se manifestă, obligându-l la respectarea unor reguli de conduită, iar nerespectarea regulilor impuse determina aplicarea unei sancțiuni corespunzătoare.

Răspunderea internațională a statelor a fost reglementata de ONU pentru statele membre în noiembrie 2001, în cadrul sesiunii 53 a Comisiei de Drept Internațional. Seria de 59 articole încearcă să formuleze, în funcție de codificare și dezvoltarea progresivă, regulile de bază ale dreptului internațional privind răspunderea statelor pentru acțiunile proprii catalogate ca fiind încălcări ale normelor de drept internațional. Accentul este pus pe condițiile generale care fac un stat să fie catalogat responsabil pentru încălcarea unor norme de drept internațional (acesta putându-se realiza fie prin acțiuni, fie inacțiuni) și consecințele legale care rezultă. Articolele nu încearcă să definească conținutul obligațiilor internaționale ce revin statelor, obligații a căror încălcare ar da naștere responsabilității, aceasta fiind funcția normelor primare de drept internațional.

Răspunderea este o instituție specifică societății omenești și în funcție de relația socială nerespectata sunt existente mai multe tipuri de răspundere: răspundere morală, civică, politică sau juridică.

Prin răspundere juridică se înțelege obligația respectării și aplicării normei juridice, iar în cazul nerespectării intervine sancțiunea prin interemdiul forței coercitive a statului pentru asigurarea ordinii de drept, creării echilibrului social. Fiecare individ are drepturi conform legilor interne și convențiilor internaționale, însă el trebuie să le exercite astfel încât să nu afecteze existenta drepturilor celorlaltor indivizi, iar în caz contrar intervenind răspunderea.

În literatura juridică răspunderea este definită ca un complex de drepturi și obligații conexe, care în conformitate cu legea se dobândesc ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite și așa se realizează constrângerea statului prin aplicarea sancțiunilor juridice pentru nerespectarea obligațiilor internaționale.

În literatura juridică în general, nu se face distincție între responsabilitate și răspundere, pentru că există autori care folosesc acești termeni în mod alternativ. Această noțiune, de răspundere, în sensul tardițional reprezintă o obligație impusă din afară, o atitudine angajată din exterior , însă noțiunea de responsabilitate este definită ca o atitudine conștientă și deliberată de asumare a grijii față de modul de realizare a normelor de drept , față de integritatea ordinii juridice, ca și față de acțiunile pe care le întreprinde individul în vederea asigurării unui climat de legalitate.

Responsabilitatea juridică nu exclude răspunderea, însă nici nu se reduce la ea, iar răspunderea juridică nu exclude responsabilitatea însă de asemenea nu o presupune. Așadar noțiunea de răspundere implică, compensarea pentru daune, iar responsabilitatea statului este înțeleasă ca o încălcare a unei obligații și implică aspecte care depășesc noțiunea strictă de răspundere în înțelesul că restabilirea situației existente anterior poate să nu împiedice deloc compensarea în sensul obișnuit al cuvântului.

Indiferent de forma de manifestare a răspunderii, ea asigură înfăptuirea și respectarea justiției și un renumit jurist francez Dupuy afirma: „răspunderea constituie epicentrul unui sistem juridic”.

CAPITOLUL I

Considerații generale privind răspunderea internațională

Noțiunea de răspundere în dreptul internațional public

Înca din dreptul internațional contemporan s-a dorit recunoașterea răspunderii internaționale in calitate de instituție de sine statatoare. Pentru realizarea acestui scop Comisia de drept internațional a adoptat Proiectul de Articole privind răspunderea statelor pentru fapte internaționale ilicite, anexat la Rezoluția 56/83 din 12 decembrie 2001 a Adunării Generale a ONU.

Literatura de specialitate oferă diverse defintii referitoare la răspunderea internațională. Răspunderea internațională este o “ instituție a dreptului internațional public în temeiul căreia statul sau alt subiect al dreptului internațional, care săvârșește fapte internaționale ilicite, este răspunzător față de statul lezat prin aceste fapte sau față de toate statele lumii, în cazul crimelor internaționale”.

De asemenea, este definită și ca “obligație pentru cei care au încălcat normele acestuia de a suporta consecințele conduitei lor ilicite, obligație care le este impusă sub forma sancțiunilor stabilite de către state”. “Răspunderea internațională a statului , subiect principal al acestei instituții, înseamnă că cel care a săvârșit o faptă internațională ilicită sau o acțiune legală de natură să producă prejudicii altui stat de drept internațional public este dator să suporte consecințele stabilite de dreptul internațional public”.

Ca și consecință a nerespectării regulilor de drept internațional public este sancționarea acestora, fiind răspunzătoare pentru prejudiciul creat, de unde și rezultă o trăsătură fundamentală a răspunderii statelor , caracterul sancționator.

Sunt existente două tipuri de răspundere : prima este răspunderea pentru fapte sau acte ilicite conform dreptului internațional atunci când se încalcă normele dreptului internațional convențional sau cutumiar, iar cel de-al doilea tip este răspunderea pentru consecințele prejudiciabile ce rezultă din activități care nu sunt interzise de dreptul internațional.

Pentru a exista răspundere internațională este necesară existența unui raport juridic între subiectul de drept internațional public vinovat și cel lezat ( există în special răspundere între state). Răspunderea internațională este și atunci când un stat produce prejudiciu altui stat, dar și atunci când prejudiciul este cauzat de către un stat cetățenilor altui stat.

Răspunderea internațională se declanșează atunci când se întrunesc simultan 3 elemente esențiale: conduita ilicită , care este atunci când se încalcă o normă de drept internațional public, al doilea element este imputabilitatea conduitei unui subiect de drept internațional și ultimul element, ce constituie o consecință ca urmare a conduitei ilicite, este producerea unui prejudiciu. Primele două elemente se regăsesc în articolul 1 al proiectului de articole elaborat de Comisia de Drept internațional, referitor la răspunderea internațională a statelor : “orice fapt internațional illicit al unui stat angajează răspunderea sa internațională”.

Doctrina și practica în materie solicită, pe un filon tradiționalist de gândire insiprat din dreptul privat, existenta condițiilor:

-culpa, care, nefiind complet înlăturată, lasa tot mai mult loc teoriei răspunderii obiective;

-prejudiciul: Comisia de Drept Internațional a arătat că nu existența prejudiciului este esențială, ci încălcarea unei obligații internaționale (art. 2 din proiectul de articole adoptat în 2001);

-legatura cauzală: dacă se admite prejudiciul ( ca o condiție a existenței faptului illicit) și legătura cauzală apare, la rândul ei, ca o condiție în acest sens.

Curtea Permanentă de Justiție Internaționala a subliniat ca “este un principiu de drept internațional și chiar o concepție mai largă a dreptului, că orice încălcare a unui angajament implica obligația de a-l repara (cazul privind Uzinele Chorzow, P.C.J.I. Series A, no.17, 1928, pg 29, Vezi, de asemenea , speța privind Canalul Corfu, judecată de curtea Internațională de Justiție, ICJ Reports 2949, p. 4,23).

Evoluția concepțiilor răspunderii internaționale a statelor

Într-o primă perioadă a evoluției concepțiilor referitoare la răspunderea internațională a statelor, pentru declanșarea acesteia erau luate în considerare actele persoanelor fizice care cauzaseră prejudicii unui stat străin. H. Grotius evidenția faptul că: “Statul devine responsabil în două situații. Mai întâi, dacă știe că o persoană particulară pregătește o acțiune delictuoasă împotriva unui stat străin și nu ia măsuri să o împiedice. Cea de-a doua situație survine în cazul în care un stat a primit pe teritoriul său persoana vinovată și o sustrage pedepsei”.

În epoca modernă, chiar până în prima jumătate a secolului al XX-lea, răspunderea statelor se transfera aproape exclusiv în domeniul protecției străinilor, pornind de la ideea că prejudiciul suferit de un străin prin conduita organelor de stat, conduită prin care este încălcată și o obligație internațională, declașează răspunderea internațională a acelui stat.

În perioada posteblica, în cadrul preocupărilor de codificare întreprinse de Comisia de Drept Internațional a ONU, domeniul răspunderii internaționale a statelor este extins și generalizat, inclusiv obligația statelor de a se abține de la utilizarea forței sau a amenințării cu forța împotriva altui stat.

Deși, așa cum s-a arătat, doctrina clasică a dreptului internațional recunoaște principiul că statele răspund unele față de altele pentru diverse acțiuni sau omisiuni, formarea unor norme general aplicabile în stabilirea răspunderii internaționale a evoluat lent. De-abia în secolul al XIX-lea, în urma unor numeroase arbitraje internaționale, s-au cristalizat unele reguli cutumiare privind condițiile de stabilire a răspunderii internaționale a statelor. Tentative de codificare a acestei materii au fost întreprinse, în prima jumătate a secolului al XX-lea, atât într un cadru neoficial ( de exemplu, proiectul din 1927 al Institutului de Drept Internațional), cât și sub egida Societății Națiunilor (în cadrul Conferinței generale de codificare din 1930).

În cadrul ONU, codificarea normelor privind răspunderea internațională a statelor s-a aflat pe agenda CDI încă din 1949. Începând cu anul 1963, lucrările de codificare, conduse succesiv de mai mulți raportori speciali sunt în curs de finalizare. S-a ajuns, până în prezent, la elaborarea a trei proiecte de codificare : două proiecte de articole asupra “Răspunderii statelor” și asupra “Prevenirii daunelor transfrontiere rezultate din activități periculoase” și a unui set de “Principii pentru atribuirea pierderilor în cazul daunelor transfrontiere rezultate din activități periculoase”.

2. Subiectele raspunderii internaționale

Principalele subiecte ale raspunderii internaționale sunt urmatoarele: Statul, Organizațiile internaționale interguvernamentale si persoana fizica pe care le vom analiza in urmatoarele rânduri.

2.1.Statul, subiect primar

Statul reprezintă un fenomen politico-social, datorită întrunirii celor trei elemente: teritoriul, populația și guvernul, și juridic , deorece statul deține o trăstura importantă aceea de suveranitate, puterea de stat având caracter suprem și necondiționat atât pe plan intern cât și în raporturile cu celelalte state.

Statul fiind subiect de drept internațional este titularul unui ansamblu de drepturi și obligații internaționale.

Drepturile și îndatoririle fundamentale ale statelor sunt cuprinse într-o serie de rezoluții ale Adunării Generale a O.N.U: Declarația privind acordarea independenței țărilor și popoarelor coloniale (1960); Declarația privind interzicerea amenințării cu forța (1966); Declarația relativă la principiile dreptului internațional (1970). În 1974, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat sub formă de declarație “Carta drepturilor și îndatoririlor economice ale statelor”.

Statul are calitatea de subiect de drept atât în raport cu ordinea juridică internă, cât și în raport cu ordinea juridică internațională. Laturna internă a suveranității statului exprima rolul acestuia în elaborarea normelor de drept și urmărirea aplicării și respectării acestora în ordinea internă, latura externă privește comportamentul acestei entități în societatea internațională, concretizat în raporturile sale cu celelalte subiecte de drept internațional.

Suveranitatea asigura o poziție de neclintit statului atât în plan intern, cât și în plan extern, iar faptul că principiul răspunderii internaționale a statului derivă din teoria suveranității, nu afectează în nici un fel poziția statului în ordinea juridică internațională.

Statul răspunde pentru faptele ilicite săvârșite la nivel internațional, însă statul acționează în viața internațională prin autorități și persoane abilitate în acest sens. Faptele ilicite săvârșite de aceste organe și persoane în exercițiul puterii de stat sau creând aparenta existenței unei astfel de puteri sunt imputabile statului.

Statul este răspunzător pentru actele tuturor autorităților sale publice, indiferent de locul lor în ierarhia structurilor interne sau de domeniul în care sunt competente. Actele autorităților publice sunt actele agenților, persone fizice, acționând în calitate oficială.

Răspunderea statului poate fi angajată, prin exercițiul puterilor:

– legislativă: Atunci când prin acțiune statul adopta legi care contravin unor angajamente convenționale ori prin omisiune atunci când nu adoptă reglemetari interne impuse de o normă de drept internațională, nu modifică sau nu abrogă o lege internă care contravine unor angajamente internaționale.

– executiva : Prin acțiunile sau omisiunile autorităților admnistratiei publice, un ministru ori un funcționar vamal pot să atragă răspunderea statului.

– judecatorească : Răspunderea statului pentru actele organelor judecatorești rezulta în situațiile: atunci când se adoptă hotărâri judecătorești incompatibile cu o normă de drept internațional și atunci când comportamentul instanțelor poate fi calificat drept o “denegare de dreptate”

Statul poate să răspundă de asemenea și pentru săvârșirea unor fapte ilicite de către particulari, însă să nu se fi luat măsurile necesare de prevenire a săvârșirii unor fapte de către aceștia ori nu s-au luat măsuri de constrângere în îndeplinirea unor obligații internaționale.

Conform art. 7-10 din proiectul de articole al C.D.I., statul răspunde și pentru faptele unui organ al unei persoane ori entități împuternicite să exercite elemente de autoritate guvernamentală, chiar dacă aceștia acționează, în această capacitate, cu depășirea atribuțiilor sau contravenind instrucțiunilor (art.7); răspunde și pentru faptele unei persoane sau grup de persoane dacă persoană sau grupul acționează pe baza unor instrucțiuni sau sub îndrumarea ori controlul statului respectiv (art.8); pentru faptele persoanelor sau grupurilor de persoane care exercită în fapt atribute de autoritate guvernamentală în absența sau în cazul neîndeplinirii atributelor de către autoritățile oficiale și în circumstanțe care cer exercitarea acelor elemente de autoritate (art.9); pentru faptele unei mișcări insurecționale care formează noul guvern (art.10).

Nerespectând obligațiile impuse , intervine răspunderea statelor. Așadar pentru a putea fi angajată răspunderea unui stat , acesta trebuie să săvârșească un fapt internațional illicit, adică o acțiune sau o omisiune, ce îi este imputabila statului conform dreptului internațional public sau un fapt care constituie o încălcare a unei obligații internaționale a statului.

2.2. Organizațiile internaționale interguvernamentale, subiecte derivate

Comisia de drept internațional a O.N.U. definește organizațiile internaționale ca fiind “O asociere de state, constituită prin tratat, înzestrată cu o constituție și organe comune posedând o personalitate juridică distinctă de aceea a statelor membre”.

Organizațiile interguvernamentale au dreptul de a încheia tratate, au dreptul de legație pasivă , de a introduce reclamații împotriva subiectelor de drept internațional care le-au provocat prejudicii și de asemenea de a elabora norme de organizare proprie și de administrare a bugetului. La fel ca și statele, organizațiile internaționale interguvernamentale au drepturi și obligații internaționale care dau naștere răspunderii internaționale în cazul nerespectării lor sau dacă săvârșesc fapte ilicite din punct de vedere internațional. Așadar ele pot fi parte într-un raport juridic de răspundere internațională.

Organizația are dublă personalitate juridică, adică de drept internațional, cand organizațiile internaționale sunt supuse regulilor răspunderii internaționale a statelor, dar și de drept intern care poate fi contractuală si extracontractuală, in funcție de actele sau faptele acesteia care sunt sub incidența legislației naționale.

Spre deosebire de state, personalitatea lor juridică e specializată conform domeniului său de activitate și este limitată potrivit funcțiilor și obiectivelor organizației, iar personalitatea juridică a unei organizații interguvernamentale este stabilită prin actul constitutiv de state. Astfel, personalitatea juridică a acestora este conferită de state.

Organizațiile internaționale interguvernamentale, răspund ca și statele, pentru faptele pe care le săvârșesc și nu sunt conforme cu regulile de drept internațional. Avem exemplu de convenție în acest sens Convenția asupra răspunderii internaționale pentru daunele cauzate de obiectele lansate în spațiu din 1972 ce prevede că atât organizația cât și membrii săi, care sunt state părți la convenție, vor răspunde solidar și cumulativ pentru daunele cauzate de obiectele lansate în spațiu.

Răspunderea unei organizații internaționale poate fi pornită în fața unei instanțe naționale atunci când o persoană juridică sau fizica trage la răspundere organizația conform dreptului intern sau poate fi trasă la răspundere conform normelor de drept internațional.

Organizația internațională poate fi trasă la răspundere, atât pentru comiterea un fapt illicit constând într-o acțiune sau omisiune.

Conform art. 3 din Proiectul de Convenție privind răspunderea organizațiilor internaționale, elaborat în cadrul C.D.I. a O.N.U., faptul internațional illicit trebuie să fie atribuit organizației conform dreptului internațional și să constituie o încălcare a obligației asumate la nivel internațional.

Organizația acționează prin anumite organe sau persoane oficiale, numite de Curte și agenți. Va fi angajată răspunderea organizațiilor pentru activitățile ilicite ale organelor sau agenților lor, ca și în urma unor activități ilicite care prezintă riscul de a produce prejudicii majore.

Considerăm că răspunderea organizațiilor interguvernamentale este declanșată când conduita acestora nu este conformă obligației indiferent de originea și caracterul obligației, însă ea trebuie să fie în vigoare în momentul încălcării. Faptul illicit poate consta în acțiuni și omisiuni; încălcarea se extinde pe o perioadă mai lungă și începe cu prima acțiune sau omisiune și terminându-se cu ultima acțiune sau omisiune de nerespectare a normelor.

2.3.Persoana fizică

Răspunderea persoanelor fizice poate fi angajată la nivel intern , atunci când ea își asumă consecințele unei fapte cu răspundere civilă sau penală sau a unui eșec cu răspundere politică, dar și la nivel internațional în cazul comiterii unor infracțiuni internaționale și persoana fizică va răspunde în fata organelor jurisdicționale internaționale, aici fiind vorba de o răspundere penală individuală.

Persoană particulară răspunde pentru fapte ilicite considerate infracțiuni în convențiile internaționale : pirateria, traficul de stupefiante, genocidul și crime de război, crime împotriva umanității și păcii.

Au fost constituite instante penale ad-hoc cum ar fi Tribunalul penal internațional pentru fosta Iogoslavie ce își are sediul la Haga, nefiind dependent de Curtea Internațională de Justiție. Conform art 1 din Statut , Tribunalul este abilitat să judece persoanele prezumate responsabile de violări grave ale dreptului internațional umanitar săvârșite pe teritoriul fostei Iugoslavii începând din 1991.

În art. 2 din Statut prevede ca Tribunalul este abilitat sa urmarească persoanele care comit infracțiuni grave la Convențiile de la Geneva din 1949 și anume urmatoarele fapte îndreptate împotriva persoanelor sau bunurilor protejate în termenii dispozițiilor pertinente ale Convenției de la Geneva: asasinatul internațional, tortura sau tratamentele inumane , inclusiv experiențele biologice; faptul de a cauza in mod intenționat mari suferințe sau de a aduce atingeri grave integritații fizice sau sanatații; distrugerea si insușirea bunurilor etc.

Pe lângă cele menționate, în baza articolelor următoare se mai adaugă și violări ale legilor sau cutumelor războiului, genocidul și crimele contra umanității. Conflictului din Rwanda a determinat Consiliul de Securitate să adopte Rezoluția nr. 955 din 1994, prin care s-a decis constituirea unei noi instanțe penale, Tribunalului Internațional pentru pedepsirea crimelor din Rwanda și cooperarea tuturor statelor cu acest tribunal.

La 17 iulie 1998 s-a adoptat Statutul Curții penale Internaționale și a intrat în vigoare la 1 iulie 2002 în accord cu art. 126 din Statut.

Curtea Penală Internaționala este o instituție permanentă, având capacitatea de a-și exercita jurisdicția asupra persoanelor în cazul celor mai grave crime de interes internațional. Curtea se bucură de personalitate juridică internatională, având capacitatea necesară exercitării funcțiilor sale si realizării scopurilor, prin Statut recunoscându-i-se însa o competență complementară jurisdicțiilor naționale.

Sediul Curții este la Haga, în Olanda. Curtea are competența asupra persoanelor fizice, cu excepția persoanelor care nu au împlinit vârsta de 18 ani la dată când au săvârșit infracțiunea. O persoană fizică răspunde pentru săvârșirea unei crime internaționale indiferent de formă de participare la comiterea ei. Se angajează răspunderea perosanei fizice dacă aceasta săvârșește o asemenea crimă individual sau împreună cu altcineva; ordonă, solicita sau încurajează comiterea unei asemenea crime; își oferă ajutorul, concursul sau orice altă formă de asistentă la comiterea ori la tentative de comitere a acestei crime, inclusiv furnizând mijloacele comiterii crimei sau contribuie în orice alt mod.

Prin crearea Curții Penale Internaționale s-a realizat un pas important in codificarea dreptului internațional si a dezvoltării dreptului internațional penal.

Așadar, persoana fizică raspunde in fața subiectului căruia i-a cauzat prejudiciul, ea având obligația de a înlătura consecințele dăunatoare rezultate din fapta savarșită de ea și să o repare deoarece aduce atingere legalitații, repararea fiind sancțiunea ordinară a încălcării dreptului.

3. Principiile privind răspunderea la nivel internațional

Un principiu general întâlnit în teoria și practica dreptului internațional este principiul conform căruia orice fapt internațional illicit determina răspunderea statului. Acest principiu stabilește că, orice conduită a unui stat care este considerată nelegală conform dreptului internațional atrage răspunderea statului. Și așa se crează un raport juridic între statul vinovat pentru săvârșirea unui fapt illicit și statul căruia i-a cauzat prejudicii.

Teoria fundamentată pe obligația de a repara

Faptul internațional illicit constituie un pericol, un neajuns pentru dreptul subiectiv al statului, angajând conform concepției susținută de Anzilotti un raport de tip bilateral.

Raspunderea internațională constă într-un raport obligațional de tip nou, creat între statul autor al violării dreptului internațional și statul victima, axat pe obligația de reparare.

Obligația statului vinovat de a repara prejudiciul cauzat determină dreptul statului victimă de a solicita repararea.

Regimul răspunderii internaționale este unic

Teoria fundamentată pe constrângere , adică ordinea juridică este o ordine normativă de constrângere. Sancțiunile sunt considerate acte de constrângere aplicate împotriva unei conduite contrare prin care se încalcă normele legale.

Teoria mixtă se deosebește de celelalte două prin afirmația că în orice sistem de drept faptul illicit nu determină un singur tip de raport, ci o dualitate, fiecare formă fiind caracterizată de situații legale diferite în funcție de subiectele implicate.

Teoria obiectivă versus teoria culpei. Existența culpei nu este necesară, fiind sufiecient faptul că s-a produs încălcarea dispozițiilor legale prin săvârșirea unui fapt illicit. Teoria răspunderii obiective prevalează în zilele noastre fiind aplicată în practica internațională.

C.D.I în urma discuțiilor pe baza practicii și doctrinei dreptului internațional a hotărât ca temeiul răspunderii statelor pentru fapte ilicite îl constituie chiar faptul illicit :”Orice fapt internațional illicit al unui stat determina răspunderea statului respectiv”.

Conform proiectului Comisiei de Drept Internațional sunt stabilite următoarele principii generale:

Încetarea violării – pentru restabilirea relației anterioare producerii faptului internațional illicit trebuie să înceteze comportamentul illicit și să depună garanții că actul respectiv nu se va mai repeta și restabilind încrederea între subiectul autor și subiectul lezat de faptul internațional illicit.

Executarea obligației încălcate – subiectul de drept internațional public autor al faptului internațional illicit este responsabil de a executa obligația pe care a încălcat-o.

Obligația de a repara prejudiciul – subiectul de drept internațional public autor al faptului internațional ilicit are obligația de a repara prejudiciul cauzat.

Repararea integrală – după încetarea violării, se are în vedere obligația reparării integrale a prejudiciului.

Dreptul intern – lipsa relevanței dreptului intern pentru justificarea neexecutării obligației de reparare a prejudiciului

În ansamblul lucrărilor de până acum ale Comisiei de Drept Internațional s-a realizat o convergență a pozițiilor în legatură cu anumite principii care să guverneze conduita statelor în activitațile susceptibile sa producă daune transfrontiere si anume:

Libertatea de acțiune a statului, în sensul de a permite pe teritoriul său orice activitate umană, considerată potrivită, trebuie sa fie compatibilă cu protecția drepturilor emanând din suveranitatea altor state. Acest principiu este inspirat din Principiul 21 al Declarației de la Stockholm, adoptată la Conferința ONU asupra mediului, care prevede că: “…nici un stat nu are dreptul de a utiliza sau de a lăsa ca teritoriul său să fie utilizat in așa fel încat să cauzeze daune prin poluarea atmosferei, a teritoriului sau a teritoriului unui alt stat sau bunurile sau persoanele care se gasesc pe acel teritoriu, când este vorba de un caz grav si când s-a stabilit în mod clar si convingător existența daunelor”.

Cooperarea se referă la necesitatea coordonării activităților între statele de origine (a eventualului prejudiciu) și statele victimă, în vederea prevenirii sau minimalizării riscului daunelor tranfrontiere sau, dacă acestea s-au produs, pentru limitarea efectelor lor, atât în statul de origine cât și în statul victima.

Prevenirea a făcut obiectul unor analize detaliate (Rapoartele 8 și 9 ale raportului special al CDI) prin care s-au adus anumite precizări ale acestui concept. În viziunea CDI, prevenirea ar trebui să conducă la reducerea la minimum a riscului producerii unor accidenre, a magnitudinii daunelor, dacă acestea s-au produs și la îngrădirea extinderii efectelor accidentelor peste frontierele statului de origine.

Reparatia ca principiu al conduitei statelor in activitațile susceptibile să producă daune tranfrontiere, exclude ideea suportării prejudiciului exclusiv de către victimă. S-a convenit ca atunci când prejudiciile produse unui alt stat sunt apreciabile, statul de origine trebuie să participe la repararea lor, pe baza unor negocieri directe cu statul victimă. Cu privire la stabilirea acestui tip de răspundere si a reparațiilor, in cadrul CDI au fost exprimate puncte de vedere divergente, reprezentând doua principale opțiuni: răspunderea să cada în sarcina operatorilor individuali sau a statului de origine, indiferent de marimea prejudiciului și de natura activitații care l-a cauzat. Ținand seama de dispozițiile diverselor convenții internaționale intervenite in domenii particulare, Comisia a reținut că solutia optimă ar fi aceea a unei raspunderi comune a operatorilor individuali si a statului de origine, primii având raspunderea primară și statul o raspundere subsidiară ( reziduală).

4. Studiu comparativ privind raspunderea pe plan național si internațional

Dreptul internațional este rezultatul acordului dintre state, constituind o manifestare, în sfera relațiilor internaționale, a voinței statului, în timp ce dreptul intern întruchipează aceeași voință pe planul relațiilor interne, în limitele teritoriului statal. Pe această bază, dreptul internațional se particularizează față de dreptul intern prin trăsături proprii privind formarea, subiectele, obiectul, funcțiile, dar se afla totodată în practică într-un raport de interferență și intercondiționare, de influențare reciprocă și uneori chiar de conflict cu acesta din urmă.

În dreptul intern, a spune că o persoană este responsabilă înseamnă că ea își asumă consecințele unei fapte ( răspundere civilă sau penală) sau a unui eșec (răspundere politică). În ordinea internațională, statul își angajează răspunderea atunci când săvârșește un fapt illicit.

Instituția s-a consacrat ca un adevărat principiu al dreptului internațional public, potrivit căruia orice încălcare a unei obligații internaționale antrenează răspunderea autorului încălcării și obligația acestuia de a repara eventualul prejudiciu produs. Astfel, aceasta reprezintă o instituție fundamentală în întreg sistemul de drept, iar dreptul internațional nu face excepție de la această regulă.

În dreptul intern, ca și în dreptul internațional, angajarea răspunderii unui subiect de drept nu este singura sancțiune aplicabilă in cazul încălcării legalității: de exemplu, nulitatea unui contract, a unui act administrativ sau a unui tratat constituie o altă formă de sancțiune. Spre deosebire de formele de răspundere din dreptul intern, raspunderea internațională se sustrage, în mare masură, judecatorului.

Caracterizarea unui fapt ca fiind illicit se face prin raportare la normele dreptului internațional, conform principiilor de drept internațional, indiferent de calificarea acestuia, similară sau nu in dreptul intern. Atribuirea unei acțiuni sau omisiuni statului în calitatea sa de subiect de drept internațional poate fi plasată numai la nivelul normelor dreptului internațional. Existenta unui fapt al statului la nivel internațional nu depinde de existența unui fapt al statului la nivel național. Pe de altă parte la nivel internațional pot fi identificate situații care nu se pot găsi la nivel intern, fiind determinate de carcateristicile specifice ordinii juridice internaționale. Ilicitatea conduitei unui stat se analizează numai prin raportare la ordinea juridică internațională, calificarea facută nu poate fi influențată de faptul că în dreptul intern conduita pusă în discuție poate să constituie o încălcare a obligației sau din contră o conduită legală.

Nu se poate afirma că un fapt illicit exista, decât în momentul când se identifica încălcarea unei obligații, eșecul statului manifestat prin acțiunea sau omisiunea de a îndeplinii obligațiile asumate la nivel internațional.

Principiul irelevanței calificării faptului internațional ilicit din punct de vedere a dreptului intern, a fost confirmat într-o serie de decizii judiciare și de practică internațională.

Cea mai clară expresie a principiului a fost concretizată în decizia C.P.I.J din 1932 privind “Tratamentul aplicat naționalilor polonezi și a altor persoane de origine poloneză în Teritoriul Danzig”. Practica statelor a demonstrat că au existat cazuri în care statul era acuzat pentru ceva ce nu era decât o omisiune de a respecta prevederile dreptului intern, statul acuzat invocând cu success raportarea la dreptul intern pentru a se împotrivi cererilor nefondate înaintate împotriva lui.

De asemenea, putem să aducem in discuție, pentru a susține calificarea faptului ca illicit din punct de vedere a dreptului internațional și nu a dreptului intern, lucrările desfașurate sub egida Comitetului Pregătitor al Conferinței de la Haga din 1930, unde s-a facut distincție între răspunderea internațională a statelor ce este determinată de o încălcare a unei norme de drept internațional și răspunderea internă ce derivă din încălcarea unei obligații conform dispozițiilor din dreptul intern. Importanța esentială a principiului este determinată de raportul dintre dreptul internațional si dreptul intern, faptul ca anumite conduite conform prevederilor dreptului intern nu ar putea constitui fapte internaționale ilicite, decat în cazul în care aceste conduite ar fi reglementate de dreptul internațional și asfel încălcarea ar determina raspunderea internațională.

Regula conform căreia statul nu poate invoca dispozițiile dreptului sau intern pentru a justifica încălcarea unei obligații internaționale, poate fi considerat un principiu de bază al răspunderii statelor. C.P.I.J. a recunoscut existenta principiului în cazul S.S. Wimbledon, soluționat în anul 1923. Guvernul german susținea că este interzisă trecerea navelor cu armament prin canalul Kiel, această trecere constituind o violare a neutralității, pe care o declarase prin acte interne, față de conflictul dintre Polonia și Rusia. În aceste condiții Polonia s-a adresat C.P.I.J. pentru a constata că interzicerea pasajului prin Canalul Kiel a navei Wimbledon constituie o încalcare a articolului 380 din Tratatul de Pace de la Versailles. Curtea a respins argumentul invocat de Germania, invocând că un act individual al unui stat nu poate prevala asupra prevederilor unui tratat internațional. Pe de altă parte, Germania și-a luat angajamentul de a respecta obligațiile instituite prin Tratatul de Pace, inclusiv dreptul de pasaj prin Canalul Kiel, astfel guvernul german nu poate încălca o obligație asumată conform regulilor de drept internațional .

Alte formulări invocate de Curte sunt următoarele: “…este un principiu general acceptat de dreptul internațional că relațiile dintre puterile care sunt părți la tratate sunt guvernate de regulile tratatelor respective, prevederile din dreptul intern neputând fi invocate contrar dispozițiilor din tratate.”; “…nici un stat nu poate invoca împotriva altui stat dispozițiile sale constituționale, încălcând astfel obligațiile internaționale stabilite conform normelor de drept internațional”.

De asemenea, C.I.J a stabilit în cazul Reparation for Injuries ca “ o cerere poate avea la bază o încălcare a unei obligații internaționale săvârșită de către un stat membru care va fi considerat răspunzător.. statul membru nu se poate apăra, invocând faptul că această obligație este guvernată de dreptul intern”.

Conformitatea cu dispozițiile dreptului intern și conformitatea cu un tratat sunt două aspect diferite. O încălcare a unui tratat poate fi legală conform dreptului intern sau ceea ce este ilicit în dreptul intern poate fi un act inocent conform dreptului tratatelor.

Ținând cont de importanța principiului prezentat, C.D.I. l-a consacrat in Proiectul de articole privind răspunderea statelor pentru fapte internațional ilicite astfel: caracterizarea unui fapt al statului ca fiind illicit se face prin raportare la normele dreptului internațional, o astfel de caracterizare nefiind afectată de caracterizarea realizată asupra aceluiași fapt conform dreptului intern.

Comisia a identificat două elemente surprinse si în practică, dar și în jurisprudența internațională: primul privește faptul că un fapt al statului nu poate fi caracterizat ca ilicit, decât în cazul în care constituie o violare a unei obligații internaționale, chiar dacă constituie o încălcare a normelor de drept intern; iar al doilea element, considerat ca fiind mai important, constă în faptul că un stat nu poate invoca în apararea sa că faptul săvârșit corespunde regulilor dreptului intern, pentru a scăpa de caracterizarea faptului ca fiind illicit conform dreptului internațional.

5.Formele răspunderii

In funcție de gravitatea si conținutul violărilor, răspunderea internatională a statelor poate fi morală, politică sau materială.

Răspunderea statelor nu poate fi penală. În doctrina dreptului internațional se afirmă că răspunderea internațională are caracter penal numai pentru persoana fizică.

5.1.Răspunderea politică

Conform raspunderii politice statul vinovat va suporta diferite sancțiuni aplicate lui de către statul victima.

Formele răspunderii politice se prezintă în diferite moduri: condamnarea și alte luări de poziții de dezaprobare; întreruperea relațiilor economice și a comunicațiilor; moțiuni și rezoluții ale organizațiilor internaționale care pot merge până la decizia de suspendare sau excludere din organizație a statului autor; încetarea sau suspendarea totală sau parțială a tratatelor pentru încălcările lor substanțiale; ruperea relațiilor diplomatice; folosirea forței armate aeriene, navale sau terestre în scop demonstrativ sau chiar operații militare în baza deciziei Consiliului de Securitate

5.2.Răspunderea morală

Răspunderea morală (satisfactio) obligă statul care a cauzat un prejudiciu moral să-și ceară scuze în mod oficial statului lezat. Repararea prejudiciului care constă într-o satisfacție poate consta in prezentarea de onoruri sau promisiuni că actele ilicite nu se vor repeta.

Răspunderea morală poate consta și prin aplicarea unor sancțiuni funcționarilor sau cetațenilor care au savarșit fapta , sau prin plata unor sume de bani ca despăgubiri punitive. Această formă de răspundere are funcție reparatorie și de promovare a respectării dreptului internațional.

5.3.Răspunderea materială

Conform răspunderii materiale, statul vinovat este obligat să repare daunele materiale provocate de el altui stat. Repararea daunelor materiale are un dublu aspect: plata despăgubirilor pentru daunele provocate (reparation) și restabilirea drepturilor încălcate (restitution). Reparația daunelor are caracter compensatoriu și nu punitiv așa cum e în cazul răspunderii morale.

Principiul aplicabil în cazul reparării daunelor materiale provocate unui subiect de drept internațional este restitution în integrum, adică repunerea lucrurilor în situația anterioară faptei ilicite, iar dacă restitution în integrum nu este posibilă, repararea va consta în plata unor compensații pentru prejudiciile provocate (reparațio). Se stabilesc prin tratate de pace prejudiciile rezultate din conflicte armate. Atunci când faptele ilicite sunt grave , răspunderea materială operează și cu celelalte forme are răspunderii.

Conform celebrului dictum din 26 iulie 1927, expus de C.P.J.I. în cazul Usine de Chorzow, obiectivul principal al reparației este de a înlătura toate consecințele faptei ilicite internaționale. De fiecare dată, când aceasta este posibilă, prioritate va avea restitution în integrum, ceea ce presupune restabilirea, în limitele posibilităților, a situației anterioare faptei ilicite internațional în raport cu alte forme de reparație.

5.4 Răspunderea penală în dreptul internațional public

Răspunderea penală în dreptul internațional public este consecința încălcării normelor dreptului internațional de către persoane care reprezintă statul, cum sunt crimele contra păcii, crimele de razboi și crimele împotriva umanității, sau de către persone care acționează cu titlu personal, în cazul savarșirii altor crime care se sancționeaza potrivit reglementărilor internaționale penale.

Conform Proiectului de articole elaborat de Comisia de Drept Internațional, statul deși este subiect al infracțiunii internaționale, nu este subiect al răspunderii penale. Așadar, în contextul raporturilor internaționale, răspunderea penală nu incumba statului în cazul săvârșirii faptelor penale, ci agenților statului, acelora care au ordonat ori au pus în executare ordine privind săvârșirea infracțiunilor, sau au fost tolerate de către stat cu privire la comiterea faptelor.

Voința conștientă este proprie persoanei fizice, iar în privința unei colectivități nu poate exista culpă și, deci, nici responsabilitate penală. Iar pedepsele implicate de răspunderea penală nu pot fi nici ele aplicate statului, nefiind adecvate acestuia.

Considerăm că poate exista răspundere a statului în legătură cu săvârșirea infracțiunilor internaționale, nu însă în formă penală, ci sub formă de răspundere morală, politică sau materială.

CAPITOLUL II

Fundamentele răspunderii internaționale a statelor

1.     Fundamentul răspunderii internaționale a statelor si consecințele sale

Privind fundamentul răspunderii internaționale, doctrina și jurisprudența au oscilat între : concepția civilista, plecând de la principiile răspunderii din dreptul intern, considera că la baza răspunderii ar trebui să stea culpa, însă culpa a fost treptat înlocuită cu ilicitatea, ca fundament al răspunderii. Doctrinarii moderni erau de părere că pentru a angaja răspunderea internațională a unui stat nu trebuie decât să se constate producerea unui fapt internațional ilicit.

Dreptul internațional consacră ca principiu general răspunderea statelor pentru acte sau fapte ilicite , rezultat al unor acțiuni sau omisiuni prin care se încalcă obligații internaționale. Actul sau faptul illicit din punct de vedere internațional creează noi raporturi internaționale. Asemenea raporturi sunt bilaterale dacă s-a încălcat o obligație cu caracter bilateral și, în principiu, urmează regulile de răspundere prevăzute în tratatul respectiv. Conduita ilicită este element consitutiv al răspunderii internaționale și violarea de către stat a unei obligații internaționale (cutumiară, convențională sau de altă natură) constituie un fapt internațional illicit. Dacă însă încălcarea privește anumite obligații internaționale cu efecte de gravitate deosebită pentru societatea internațională ca acelea privind și securitatea internațională, interzicerea sclaviei , a discriminărilor rasiale, raporturile create privesc toate celelalte state, întrucat obligațiile respective sunt obligații erga omnes, față de care fiecare stat are un interes legal și în consecință îl poate invoca.

Așadar, putem concluziona din textul de mai sus ca fundamentul răspunderii statelor în dreptul internațional este chiar faptul sau actul illicit din punct de vedere internațional. Orice act sau fapt illicit din punct de vedere al dreptului internațional al unui stat, atrage răspunderea sa internațională (art. 1 din proiectul de articole al Comisiei de Drept Internațional).

Privind condițiile pentru existența unui fapt ilicit, în proiectul de articole privind răspunderea statelor, Comisia de Drept Internațional a reținut:

o condiție de ordin subiectiv ce constă într-o comportare manifestată printr-o comisiune sau omisiune , care potrivit dreptului internațional îi este imputabilă statului;

cea de a doua condiție este de ordin obiectiv și constă în încălcarea unei obligații internaționale a statului printr-o comportare care îi este imputabilă. Pentru că faptul să fie illicit este necesar ca obligația să fie în vigoare la data producerii lui.

În doctrina dreptului internațional au existat două teorii cu privire la răspunderea internațională și anume: teoria culpei si teoria răspunderii bazate pe risc (a răspunderii obiective).

Teoria culpei este mai veche, aparține dreptului internațional clasic și în prezent este admisă limitativ ca fundament al răspunderii internaționale. Ea a fost formulată pentru prima dată de Hugo Grotius (care a scris că “fundamentul răspunderii internaționale este culpa”, “fie din săvârșirea unui fapt, fie dintr-o abstențiune”, iar „dacă, printr-o asemenea culpă, se pricinuiește o daună, se naște ĩn mod firesc o obligație și anume, obligația de a repara acea daună”) si sustinuta de autori ca Hersch Lauterpacht si Georges Scelle, fundamenta existența răspunderii internaționale pe existența elementului subiectiv al culpei în săvârșirea faptului internațional ilicit.

Conform teoriei răspunderii bazate pe risc (a răspunderii obiective) , statul răspunde în baza legăturii de cauzalitate între activitatea sa și prejudiciul cauzat unui alt stat sau altor subiecte de drept internațional public, iar culpa nu trebuie dovedită . Pentru acest tip de răspundere se au în vedere următoarele domenii: domeniul activităților nucleare, domeniul maritim și domeniul activității spațiale a statelor și al organizațiilor internaționale.

Temeiul răspunderii internaționale, care este stabilit de art. 1 al Proiectului articolelor , este producerea unui fapt internațional illicit.

Proiectul articolelor , în art. 3 prevede două condiții pentru că răspunderea unui stat în urma săvârșirii unui fapt internațional illicit să fie angajată: condiția imputabilității (numită și element subiectiv, ce constă intr- o conduită ce trebuie atribuită statului, în calitate de subiect de drept internațional) și ilegalitatea faptului (numită și element obiectiv și constă în faptul că prin conduita atribuită statului se produce încălcarea unei obligații internaționale). Imputabilitatea înseamnă că fapta ilicită a statului care este invocată pentru a fi angajată răspunderea sa internațională, să îi fie imputabila.

Pentru că faptul ilicit să fie imputabil statului, el trebuie să fie comis de autoritățile statale (organe legiuitoare, ale administrației publice sau organele judecătorești) sau de persoane care acționează pe seama statului .

Privind condiția ilegalității faptei se au în vedere normele dreptului internațional public și nu cele ale dreptului intern. Așadar atunci când fapta este legală conform dreptului intern, însă nu corespunde cerințelor dreptului internațional este angajată răspunderea internațională.

2.     Codificarea principiilor si normelor privind răspunderea internațională a statelor

Codificarea principiilor și normelor privind răspunderea internațională a statelor a fost înscrisă, în 1949, pe ordinea de zi a Comisiei de Drept Internațional și, până în 1996, a fost elaborat un proiect de articole, provizoriu, adoptat de Comisie. Acesta a fost supus unor modificări și, în formă finală proiectul a fost adoptat de Comisie la cea de a 53-a sesiune a sa (2001).

Proiectul cuprinde patru părți (un număr de 59 de articole):

 Răspunderea statelor pentru fapte internaționale ilicite (partea I-a);

 Conținutul răspunderii internaționale a unui stat și consecințele faptului ilicit (Partea a -II-a);

 Punerea în aplicare a răspunderii internaționale a unui stat (Partea a-III-a);

 Prevederi generale (Partea a IV-a).

Cât privește cel de-al doilea tip de răspundere, Comisia a hotărât să disjungă prevenirea de răspundere și să se ocupe întâi de problema ,,prevenirii” și astfel în 2001 a adoptat proiectul de articole privind ,, Prevenirea prejudiciilor transfrontiere rezultate din activități periculoase”, care conține 19 articole referitoare, între altele, la: sfera de aplicare, prevenire, cooperare, autorizare, evaluarea riscului, consultări asupra măsurilor de prevenire.

În 2006 Comisia a adoptat și acest proiect, la a doua lectură, solicitând Adunării Generale a ONU să adopte și rezoluția prin care să-și însușească ambele proiecte. Prin rezoluția 62/68 din dec.2007, Adunarea Generală a decis să includă pe agenda provizorie a celei de-a 65-a sesiune a sa ambele proiecte, respectiv atât proiectul privind prevenirea, cât și pe cel referitor la alocarea costurilor.

Proiectul de articole adoptat scoate în evidență faptul că C.D.I. a abordat o perspectiva restrânsă, concentrându-se asupra regulilor de răspundere cu caracter general, eliminând sau amânând multe probleme dificile si controversate.

În general, articolele tind să aibă o perspectivă orientată mai mult spre trecut decât spre viitor. Valoarea se găsește mai degrabă în inovația lor legală, decât în consolidarea și clasificarea multor reguli secundare tradiționale asupra răspunderii statului.

Dintr-un complex de motive, C.D.I. a ales să înainteze articolele Adunării Generale fără a recomanda negocierea unei convenții asupra răspunderii statului. Deși, proiectul de articole privind “Răspunderea statelor pentru fapte internațional ilicite” a constituit subiect de dezbateri în cadrul mai multor sesiuni ale Adunării generale a O.N.U., variant prezentată de Comisia de Drept Internațional a O.N.U. nu a suferit modificări, iar forma juridică pe care ar putea să o aibă proiectul-conventie sau declaratie-nu s-a convenit.

Codificarea normelor privind răspunderea internațională a statelor pornește de la premise că încălcarea unei obligații internaționale crează un nou regim juridic, un set distinct de drepturi și obligații. Normele privind răspunderea internațională stabilesc consecințele care decurg din încălcarea unei obligații asumate; răspunderea internațională apare, astfel, ca sancțiune de ordin general pentru încălcarea obligațiilor internaționale (fără a exclude sancțiunile specifice, prevăzute în anumite tratate sau care răspund unei anumite încălcări a unei obligații).

3.     Conținutul răspunderii internaționale a statelor pentru fapte ilicite

Răspunderea internațională a statelor, ce își are originea într-un fapt internațional illicit, atrage o serie de consecințe juridice asupra statului vinovat. Prima obligație a statului care a comis un fapt internațional illicit cu caracter continuu, în temeiul răspunderii sale, este de a înceta comiterea faptului illicit (art. 41 al Proiectului). De asemenea, este necesară depunerea de asigurări sau garanții că faptul illicit nu se va mai repeta.

Problema depunerii de asigurări sau garanții că faptul illicit nu se va mai repeta a constituit obiect de discuție în Cauza LaGrand în care curtea Internațională de Justiție a apreciat că prezentarea de scuze nu ar fi suficientă în acele cauze în care, constatându-se o violare a unei obligații internaționale, cetațeni ai altor state sunt supuși unei detenții prelungite sau le sunt aplicate pedepse severe.

Încetarea faptului illicit

Încetarea faptului illicit presupune încetarea violării obligației internaționale și depunerea de garanții că faptul nu se va mai repeta. Astfel se dorește protecția intereselor statului victima dar și protecția intereselor altor state sau a comunității internaționale asigurându-se respectarea regulilor de drept internațional.

Asigurarea si garanțiile de nerepetare a faptului

Asigurările și garanțiile presupun restabilirea încrederii pentru continuarea relațiilor interstatale. Se procedează asftel în cazurile în care statul victimă consideră că nu are motive să creadă că simpla revenire la situația anterioară nu îl protejează satisfăcător.

Asigurările și garanțiile de nerepetare a faptului illicit sunt justificate în general pentru ideea de prevenție decât de reparație.

Asigurările se fac în mod verbal, iar garanțiile sunt măsuri preventive luate de statul vinovat pentru înlăturarea producerii unor eventuale încălcări ale obligațiilor asumate.

O altă consecință a răspunderii internaționale a statelor este obligația de a repara integral prejudicial cauzat. Obligația de reparare este o consecință obligatorie de a face reparația într-o formă adecvată în cazul încălcării unei obligații.

În primul rând trebuie dovedită legătura de cauzalitate cu faptul illicit al statului care produce prejudiciul, iar după ce a fost dovedită, statul lezat are dreptul de a obține de la statul autor al faptului illicit reparația în întregime a prejudiciului suferit, sub forma restituirii în natură, a compensației, a satisfacției și a asigurărilor sau garanțiilor de nerepetare, separat sau combinate.

Prejudiciul a fost considerat ca fiind una dintre consecințele comportamentului illicit adoptat. Prejudiciul trebuie sa fie actual și sunt existente urmatoarele tipuri de prejudicii: prejudiciu material si moral. Atunci când se aduce atingere unor valori nepatrimoniale ale statului, cum ar fi suveranitatea sau onoarea statului este de natură morală.

De asemenea, prejudiciul mai poate fi direct și mediat. Atunci când prin încălcarea unei norme internaționale se produce un prejudiciu, afectează statul ca subiect de drept sau organele sale, prejudiciul este direct. Statul protector, prin asumarea unei plângeri individuale a unui cetățean al său, valorifică pe plan internațional un drept propriu, în raport direct cu statul pus în cauză.

O modalitate de reparare a prejudiciului este restituirea în natură și are în vedere restabilirea situației dinainte de producerea faptului illicit.

Există și câteva excepții în următoarele situații: restituirea în natură este imposibilă din punct de vedere material; restituirea în natură ar implica o încălcare a unei obligații rezultate din ius cogens; restituirea în natură ar implica o sarcină disproporțională față de beneficiul unei compensații; restituirea în natura ar pune în pericol independența politică sau stabilitatea economică a statului autor al faptului ilicit, în vreme ce statul lezat nu ar fi afectat în mod similar dacă nu ar primi restituirea în natură. Restituirea în natură poate fi materială, dar și juridică (anularea unor măsuri, abrogarea unor acte adoptate cu încălcarea unei obligații de drept internațional).

Compensarea sau repararea prin echivalent se impune în cazul daunelor materiale dar uneori și celor morale.

Satisfacția este o formă de reparare a prejudiciilor morale cauzate de fapte internaționale ilicite. Statul victima al prejudiciului poate impune anumite sancțiuni interne agentului sau vinovat de producerea faptului illicit. Statul lezat poate recurge și la contramăsuri, ca reacție la faptul internațional illicit.

Contramăsurile constau în neîndeplinirea de către statul lezat a unor obligații față de statul vinovat și se deosebesc de măsuri mai grave, cum ar fi represaliile, retorsiunea, sancțiunile.

Represaliile vizează măsuri ilicite din punctual de vedere al dreptului internațional, deoarece implică recurgerea la forța , iar retorsiunile sunt măsuri licite de reacție la o conduită ilicită a unui stat (ruperea relațiilor diplomatice).

Contramăsurile trebuie să fie proporționale cu prejudiciul cauzat statului lezat, iar, după încetarea conduitei ilicite, statul lezat trebuie să le înceteze sau să le suspende dacă s-a început o procedură de soluționare pașnică a disputei dintre cele două state.

4.  Faptele pentru care se angajează răspunderea internațională a statelor

Conform articolului 2 al proiectului Comisiei de drept internațional referitor la răspunderea unui stat pentru o faptă ilicită în dreptul internațional: “Există o faptă ilicită la nivel internațional aparținând unui stat atunci când un comportament constând într-o acțiune sau omisiune: poate fi atribuit acelui stat în virtutea dreptului internațional și constitue încălcarea unei obligații internaționale a statului respectiv”.

Faptele ilicite pot fi clasificate în funcție de criterii diferite: natură, conținut, obiectul obligațiilor încălcate și chiar în funcție de trăsăturile proprii faptului ilicit săvârșit.

În funcție de statutul faptului ilicit, clasificarea are în vedere momentul în care a fost comis un fapt ilicit și momentul angajării răspunderii internaționale a statului căruia acesta îi este imputabil.

În legătură cu momentul realizării faptei ilicite, este necesară distincția între faptul ilicit instantaneu .

C.D.I a aratat că faptul ilicit compus (art.15), în mod contrar celor percedente, se constituie din mai multe acținui ilicite de natură identică, care au obiect comun, astfel că poate fi vorba, de exemplu, despre practici discriminatorii și sistematice ce provin dintr-un stat străin, prin care sunt încălcate obligații stabilite anterior. Se presupune atunci că faptul ilicit a avut loc când s-a produs acțiunea sau omisiunea, care, cumulată cu celelalte acțiuni sau omisiuni, este suficientă pentru a consitui faptul ilicit.

În funcție de natură și importanta obligațiilor încălcate, distingem între crima internațională și delictul internațional.

Orice încălcare a unei norme de drept internațional constitue un act ilicit, indifferent de obiectul obligației respective.

Așadar, faptele internaționale ilicite care angajează răspunderea internațională a statelor sunt grupate în două categorii: crime internaționale și delicte internaționale.

În cadrul Proiectului de articole al Comisiei de Drept Internațional a ONU, crima internațională este definită ca fiind “faptul illicit din punct de vedere internațional, care rezultă din violarea unei obligații internaționale atât de esențială pentru salvgardarea intereselor fundamentale ale societății internaționale, încât ea este considerată de societate în ansamblul ei ca o crimă” .

Astfel, se poate observa că definiția cuprinde două elemente :

a) calitatea obigatiei și anume aceea de a fi esențială pentru protecția unor interese fundamentale ale comunității internaționale

b) recunoașterea drept crime a încălcărilor de acest tip de către ansamblul comunității internaționale.

Comisia de drept internațional a dat ca exemple de crime internaționale, pornind de la normele dreptului internațional în vigoare urmatoarele: o violare gravă a unei obligații internaționale, pentru menținerea păcii și securității internaționale , cum este aceea care interzice agresiunea; o violare a unei obligații internaționale de importanță esentială pentru protecția dreptului popoarelor de a dispune de ele însele, cum este aceea care interzice stabilirea sau menținerea cu forța a unei dominații coloniale; o violare gravă și pe scară largă a unei obligații internaționale de importanță esențială pentru protecția ființei umane, ca aceia care interzic sclavajul, genocidul, apartheidul; o violare gravă a unei obligații internaționale de importanță pentru protecția și păstrarea mediului uman, ca acelea care interzic poluarea masivă a aerului sau a mărilor. Celelalte fapte sunt considerate delicte internaționale, încalcări ale unor obligații de importanță redusă.

Delictele internaționale reprezintă fapte internaționale ilicite mai puțin grave decât crimele internaționale iar raportul juridic de răspundere se naște între statul autor și statul victimă (statele victime).

Dreptul de a invoca și pune în practică răspunderea internațională, în cazul crimelor, trebuie să aparțină tuturor statelor. Participarea altor state la aplicarea consecințelor răspunderii internaționale pentru crime este de astfel strâns legată de formele răspunderii pentru asemenea fapte. Cu cât formele răspunderii sunt mai complexe și mai severe, cu atât aplicarea lor presupune participarea altor state decât victima actului ilicit.

De exemplu , Carta Națiunilor Unite prevede ca forme de răspundere internațională pentru fapte care constituie amenințări la adresa păcii și acte de agresiune, într-o primă etapă care nu implică folosirea forței armate, cum sunt întreruperea parțială sau totală a relațiilor economice și a comunicațiilor feroviare, maritime, aeriene, poștale , telegrafice, radioelectronice și a celoralte mijloace de comunicație , ruperea relațiilor diplomatice (art41); dacă asemenea măsuri se dovedesc inadecvate, Carta prevede posibilitatea folosirii de către Consiliul de Securitatea a forțelor aeriene, navale sau terestre pentru orice acțiune pe care o consideră necesară, în vederea menținerii sau restabilirii păcii și securității internaționale, între care demonstrații, măsuri de blocadă și alte operațiuni executate de aceste forțe (art. 42)

În cazul în care un stat membru al ONU este obiectul unui atac armat, carta prevede drepul la legitimă aparare , individuală sau colectivă, până când Consiliul de securitate va lua masurile necesare pentru mentinerea păcii și securității internaționale.

O alta formă de participare individuală sau colectivă a altor state la realizarea răspunderii internaționale în cazul crimelor o constituie refuzul de a recunoaște din punct de vedere juridic consecințele unor asemenea fapte, ca de exemplu situațiile care rezultă din ocuparea unor teritorii, ca urmare a unei agresiuni, menținerea sau restabilirea unui regim colonial, cât și respingerea oricăror încercari de a le face să fie adoptate de alte state.

Toate statele pot astfel sa invoce răspunderea internațională în cazul crimelor și prin acțiunile si poziția lor fața de statul autor, fața de consecințele unui asemnea act, să participe la realizarea răspunderii.

Statele răspund și pentru consecințe prejudiciabile decurgând din activitați neinterzise de dreptul internațional.

Datorită progreselor în domeniul științei și tehnicii, anumite activități desfășurate pe teritoriul unui stat pot produce daune pe teritoriul altor state, însă fără ca acestea să fie ilicite. Daunele pot fi rezultate din ploile acide ce provoacă schimbări atmosferice transfrontiere, evacuarea de deșeuri toxice ce poluează apele râurilor, mărilor, atmosfera și accidentele centralelor nucleare, accidentele spațiale.

Gravitatea pericolului și întinderea prejudciilor pe care activități ca acelea menționate mai sus sunt susceptibile să le producă, au condus în dreptul internațional, ca de altfel și în dreptul intern, la admiterea răspunderii pe risc. S-au avut în vedere convenții interantionale intervenite în trei domenii de activitate care prezintă un grad înalt de periculozitate:

utilizarea pașnică a energiei nucleare:

– Convenția de la Paris din 1960 privind la răspunderea civilă în domeniul nuclear;

– Convenția de la Viena din 1963 privind la răspunderea civilă în domeniul nuclear;

– Convenția de la Bruxelles din 1962 privind răspunderea civilă în transportul maritim de substanțe nucleare;

poluarea cu hidrocarburi și alte substanțe poluante:

– Convenția de la Bruxelles din 1969 privind răspunderea la civilă pentru daunele produse de deversările de hidrocarburi;

– Convenția din 1971 pentru crearea unui Fond de indemnizație, pentru asemenea accidente;

– Convenția de la Londra din 1976 pentru daune rezultând din cercetarea și exploatarea resurselor minerale ale subsolului marin;

– Convenția privind dreptului mării de la Montego- Bay din 1982

lansarea de obiecte în spațiul cosmic:

– Tratatul privind spațiul cosmic din 1967

– Convenția din 1972 privind răspunderea internațională pentru daunele cauzate de obiecte lansate in spațiul cosmic.

Reglementările convenite în domeniile arătate degajează soluții cu valoare sectorială ori regională. Obligația statelor de a preveni producerea de prejudicii transfrontiere sau de a repara daunele cauzate prin activitați neinterzise de dreptul internațional este circumscrisă strict fiecărei convenții în parte.

Comisia de drept internațional s-a ocupat de codificarea acestui domeniu, în special după accidentul nuclear de la Cernobâl și a celui din Elveția privind incidentul de la „Sandoz”. Din proiectul de articole semnificative sunt referirile cu privire la dreptul suveran al statului de a permite, pe teritoriul său, numai activități compatibile cu protecția drepturilor altor state rezultând din suveranitatea acestora; la cooperarea statelor pentru prevenirea , reducerea sau eliminarea daunelor rezultate din procesul normal de funcționare sau în caz de accident; la obligația de reparare în scopul restaurării situației existente înainte de producerea prejudiciului; la obligația de notificare, informare și consultare la asigurarea secretului industrial și a securității naționale; la măsurile legislative, administrative, autorizare prealabilă, asigurare obligatorie; interzicerea de activități în caz că daunele transfrontiere pot fi evitate sau compensate.

5.    Obligațiile internaționale

Obligațiile internaționale reprezintă îndatoririle pe care subiectele de drept internațional public trebuie să le respecte pentru a nu produce fapte sau acte ilicite. Actele sau faptele ilicite crează din punct de vedere internațional raporturi juridice care pot fi bilaterale, în cazul în care s-a încălcat o obligație bilaterală, sau plurilaterale , atunci când privește obligații internaționale cu efecte de gravitate deosebită pentru societatea internațională( “obligații erga omnes”).

Pentru a fi invocată răspunderea statului pentru fapte internaționale ilicite trebuie îndeplinite două elemente esențiale: elementul subiectiv, imputabilitatea faptului illicit și elementul obiectiv, încălcarea obligației asumate la nivel internațional.

Cu titlu de exemplu, enumerăm următoarele  categorii de obligații :

 Deși sfera obligațiilor “erga omnes” nu este precis determinată, iar recunoașterea lor poate avea efecte pozitive dar și negative, sunt considerate că intrând în această categorie îndeosebi obligațiile internaționale având o importanță esențială pentru:

menținerea păcii și și securității internaționale, din care decurge obligația de interzicere a agresiunii;

asigurarea dreptului popoarelor la autodeterminare , din care rezultă obligația care interzice stabilirea sau menținerea prin forță a unei dominații coloniale;

protecția ființei umane din care decurg obligațiile care interzic sclavia, genocidul, tortura sau alte tratamente inumane;

asigurarea și conservarea mediului înconjurător implicând obligațiile care interzic poluarea masivă a atmosferei sau a mărilor, la care trebuie să se adauge distrugerea stratului de ozon și altele.

 În dreptul internațional se face distincție dintre obligațiile de mijloace și obligațiile de rezultat.

Distincția se face în raport de modul de realizare a scopului urmărit. În cazul obligațiilor de mijloace scopul trebuie atins prin comportamente și acțiuni precis determinate, în cazul obligațiilor de rezultat nu interesează modalitățile, ci obținerea rezultatului avut în vedere prin obligația respectivă.

In categoria obligațiilor de mijloace poate fi introdusă obligația statelor de a adopta anumite legi sau măsuri legislative, cum ar fi cele din domeniul drepturilor omului; obligația submarinelor de a naviga la suprafață in marea teritorială a unui alt stat sau obligația organelor de poliție de a nu pătrunde în localul misiunilor diplomatice fără acordul șefului misiunii diplomatice. In ceea ce privește obligațiile de rezultat poate fi dat ca exemplu art. 22, paragraful 2 din Convenția de la Viena privind relațiile diplomatice din 1961, care stabilește în sarcina statului acreditant obligația de a lua toate măsurile adecvate spre a împiedica orice atingere a persoanei, libertății și demnității agentului diplomatic. In cadrul obligației de rezultat are loc o încălcare de catre un stat a unei obligații internaționale prin care se urmarește obținerea unui rezultat determinat, atunci când statul nu asigură rezultatul solicitat prin obligația respectivă.

Distincția prezintă importanță în momentul stabilirii existenței unei violari, dar nu are relevant din punct de vedere a răspunderii statelor pentru fapte ilicite. În litigiul Colozza, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost solicitată să se pronunțe într-un caz în care procesul s-a desfașurat în absența persoanei, aceasta nefiind înștiințată de proces, persoana a fost codmnată la șase ani închisoare și nu a putut ulterior să conteste condamnarea. Aceasta a susținut că nu a avut posibilitatea de a se apăra conform art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea a subliniat următoarele: “ Statele contractante se bucură de o mare libertate de apreciere în alegerea mijloacelor menite să asigure siguranță că sistemele lor legale respecta cerințele art.6 paragraful 1 în acest domeniu. Sracina Curții nu este de a indica statelor care sunt aceste mijloace, ci de a stabili dacă s-a obținut rezultatul cerut de Convenție. Pentru aceasta, resursele oferite de legislația internă trebuie să se dovedească eficiente, iar persoană acuzată care se afla într-o situație similară celei în care s-a aflat dl. Colozza nu trebuie să fie obligate a dovedi că nu a încercat să se sustragă justiție sau dacă absența sa s-a datorat unui caz de forță majoră.

În consecință, Curtea stabilește că art.6 impune o obligație de rezultat. În vederea soluționării cazurilor invocate în astfel de circumstanțe nu este sufiecient să se analizeze ce măsuri s-au adoptat pentru a se realiza o aplicare efectivă a art.6. distincția dintre obligațiile de rezultat și obligațiile de mijloace nefiind edificatoare pentru a se demonstra o încălcare a art.6.

Important pentru determinarea răspunderii statelor pentru fapte ilicite este determinarea conduitei ce trebuie adoptată, adică indicarea rezultatului urmărit sau adoptarea unor acțiuni concrete prezentate de dispoziția legală internațională. Astfel dacă statul nu atinge rezultatul urmărit, el se face vinovat de comiterea unui fapt illicit, iar în cazul obligațiilor de mijloace este vinovat, doarece nu a adoptat comportamentul descris în normele de drept internațional. Indiferent de situație va raspunde pentru faptele ilicite comise, esențial fiind ilicitul, de aceea în domeniul răspunderii distincția nu are importanță, literatura de specialitate afirmând că este o delimitare ce interesează mai mult dreptul civil.

Originea obligației

Stabilirea originii obligației internaționale se determinată de existența unui număr variat de izvoare ale dreptului internațional și de posibilitatea determinării unor consecințe specifice în funcție de sursa obligației.

Astfel se pot identifica obligații asumate în baza unor cutume, obligații ce izvorăsc din tratate, obligații determinate de aplicarea unui principiu general de drept internațional, obligații impuse prin decizii adoptate de un organ competent al unei organizații internaționale, obligații izvorâte din hotărârile C.I.J. sau din deciziile arbitrale și obligații asumate în baza unui act unilateral al statului.

Originea obligației internaționale poate fi convențională sau cutumiară. În prima situație în virtutea principiului bunei credințe, codificat de art. 26 al Convenției de la Viena (23 mai 1969) privind dreptul tratatelor, statele sunt obligate să respecte obligațiile care decurg din tratate, acorduri și convenții contractate conform angajamentului asumat. În a doua situație, statul trebuie să respecte cutuma internațională, cu excepția cazului în care s-a opus în mod clar acesteia.

Nerespectarea dispozițiilor convenționale si cutumiare cu valoare de jus cogens, ce consacră principiile fundamentale ale dreptului internațional, determină răspunderea statelor; adică nerespectarea principiilor generale de drept este echivalentă cu încalcarea obligațiilor internaționale. (Principiile generale de drept se referă la ansamblul regulilor generale care stau la baza funcționării oricărui sistem de drept, național si internațional).

Hotărârile judecătorești au forța juridică obligatorie numai pentru părțile litigiului și numai pentru cauza pe care o soluționează.

Actele unilaterale sunt recunoscute ca făcând parte din categoria surselor de drepturi și obligații în dreptul internațional.

În concluzie, răspunderea internațională a statelor poate fi declanșată indiferent de originea obligației încălcate.

Conținutul obligației

Conținutul obligațiilor asumate determină realizarea unei serii de delimitări între obligații în funcție de importanta intereselor urmărite. Astfel se pot indentifica categoriile: categoria crimelor și delictelor, categoria obligațiilor de rezultat și a obligațiilor de mijloace, precum și categoria obligațiilor care stabilesc adoptarea unui comportament în mod imperativ sau interzic un anumit comportament.

Delimitările realizate au generat discuții contradictorii asupra cazurilor în care se declasează răspunderea internațională a statelor pentru fapte ilicite sau dacă este necesară o astfel de distincție în cadrul răspunderii statelor pentru fapte ilicite. Controversele s-au finalizat prin realizarea unui acord unanim între practicieni, teoreticieni și state, acord ce subliniază principiul potrivit căruia orice încălcare a unei obligații internaționale determină răspunderea statului, indiferent de obiectul obligației asumate.

Încălcarea unei obligații

Expresia „nu a fost în conformitate cu ceea ce li s-a solicitat prin obligațiile asumate” indica ceea ce constituie în esență încălcarea unei obligații. Este recunoscută încălcarea unei obligații, chiar și în cazul în care faptul statului este numai în parte contrat unei obligații asumate la nivel internațional.

În unele cazuri conduita impusă de normă de drept internațional este clar stabilită, în alte cazuri obligația este conturată prin indicarea unui standard minim conform căruia statul este liber să acționeze. Conduita poate consta într-o acțiune sau intr- o omisiune, după cum poate fi constituită în mod combinat într-o acțiune și omisiune.

Invocarea caracterului ilicit al faptului se realizează independent de existența culpei, a neglijenței, doctrina, practica și jurisprudența fiind în favoarea răspunderii obiective. S-a observat în dreptul internațional tendința de a se considera încălcarea obligației internaționale ca fiind echivalentă cu ideea violării drepturilor subiective ale acestora.

Proiectul de articole, C.D.I. reținând în art. 2, elementele faptului ilicit al statului prevede ca: există un fapt internațional ilicit al statului atunci când conduita acestuia consta într-o acțiune sau inacțiune:

a) ce-i este atribuită conform dreptului internațional;

b) constituie o încălcare a unei obligații internaționale a statului.

În concluzie, pentru a exista un fapt ilicit trebuie să existe o conduită contrară normelor de drept internațional în vigoare, indiferent de sursa și de natura obligației încălcate. Prin urmare, obligația trebuie să existe, deci să fie in vigoare, indiferent de sursa de proveniență și de conținut.

6.    Cauzele care exceed caracterul illicit al faptului

Definit ca o violare a unei obligații internaționale, faptul ilicit poate, în anumite împrejurări, să-și piardă acest caracter, având drept consecință exonerarea de răspundere a autorului.

Împrejurările exoneratoare pot fi independente de victimei sau pot decurge din conduita acesteia. Proiectul de articole prevede aceste circumstanțe în cadrul capitolului V a primei sale părți și acestea sunt: consimțământul victimei, legitimă apărare, contramăsurile (represaliile), forță majoră, starea de necesitate și starea de primejdie.

Consimțământul: caracterul illicit al faptei se înlătură atunci când un stat îi dă altui stat consimțământul de a încălca obligația pe care acesta din urmă o are față de primul, dacă se îndeplinesc anumite condiții : să nu depășească limitele consimțământului, de asemenea consimțământul trebuie să fie liber, clar, precis și anterior comiterii faptei ilicite și obligația încălcată să nu decurgă dintr-o normă de jus cogens.

Legitimă apărare: presupune dreptul statelor de autoapărare individuală sau colectivă în cazul unui atac armat împotriva lor, drept consacrat de art. 51 al Cartei O.N.U.

Contramăsurile: sunt acțiuni legitime, chiar dacă nu sunt conforme cu dreptul internațional, cu condiția ca ele să constituie un raspuns la o infracțiune comisă de un alt subiect de drept la adresa sa.

Forță majoră: reprezintă, conform Comisiei de Drept Internațional în Proiectul de articole, „o forță irezistibilă sau un eveniment exterior, neprevăzut, care scapă controlului statului, fiind astfel imposibil, din punct de vedere material, date fiind circumstanțele, să poată fi execitata obligația”.

Starea de necesitate: rezultă din acea împrejurare excepțională care pune în pericol interesele fundamentale ale unui stat. Starea de necesitate poate fi invocată doar în condiții restrictive: să nu fi fost încălcată o normă imperativă, de ius cogens, să nu pună în pericol interesele vitale ale unui stat și să nu fie singura modalitate de a proteja interesele fundamentale ale statului ce o invoca.

Starea de primejdie: este situația în care, datorită unor fenomene naturale excepționale, un stat decide în mod deliberat încălcarea unei obligații internaționale, în fața unei primejdii care amenința interesele cetățenilor săi. Preocuparea manifestată de Comisia de drept Internațional din cadrul O.N.U este de a circumstanția acest concept în cadrul unor limite stricte, bine definite, trebuind să manifeste un caracter extrem.

CAPITOLUL III

Jurisprudenta Curții Internaționale de Justiție privind raspunderea internațională

a statelor

Curtea Internațională de Justiție este principalul organ judiciar al Organizației Națiunilor Unite (ONU), instituit prin Carta Organizației Națiunilor Unite. Ea are sediul în Palatul Păcii de la Haga, Țările de Jos. Rolul Curții este de a soluționa, conform dreptului internațional, litigiile juridice care îi sunt înaintate de către state și de a emite avize cu privire la chestiuni juridice care îi sunt prezentate de către organismele și agențiile specializate ale Organizației Națiunilor Unite, autorizate în acest sens.

O importanță deosebit de mare o are răspunderea internațională a statelor pentru faptele internaționale ilicite în jurisprudența Curții Internaționale de Justiție.

1) Art 3 al proiectului Comisiei de Drept Internațional prevede ca : “ Este un fapt internațional illicit al statului atunci când: un comportament constând într-o acțiune sau omisiune este susceptibil să fie atribuit unui stat, conform dreptului internațional și acest comportament constituie o încălcare a unei obligații internaționale”. Referitor la stabilirea răspunderii statelor rezultând atât din acțiuni cât și din omisiuni , avem cazul privind Strâmtoarea Corfu, între Marea Britanie și Albania, un diferend internațional, soluționat de Curtea Internațională de Justiție în 1949.

În data de 22 octombrie 1946, două distrugătoare britanice  au  fost  serios  avariate  și peste  40  de  marinari  uciși,  din  cauza contactului  cu  mine  marine  în  strâmtoarea  Corfu  de  Nord,  în  apele  teritoriale albaneze.  În  zilele  de  12  și  13  noiembrie,  Marina  Regală  britanică  a  executat activități  de  dragare  a  canalului  Corfu,  împotriva  voinței  guvernului  albanez. Albania și Marea Britanie s-au adresat Curții Internaționale de Justiție, pentru a judeca  și  a  răspunde  la  două  întrebări:  dacă  Albania  a  fost  responsabilă  de explozia minelor, fiind astfel pasibilă să plătească anumite compensații și dacă acțiunile  Marii  Britanii  violaseră  legea  internațională,  inițial  prin  intrarea neautorizată  în  apele  teritoriale  albaneze,  apoi  prin  executarea  acțiunilor  de dragaj ale canalului.

La prima problemă pusă în discuție, CIJ a decis că Albania era într-adevăr responsabilă  pentru  producerea  incidentului.  În  ceea  ce  privește  cea  de  a  doua problemă, CIJ a decis că navele britanice nu au violat suveranitatea Albaniei în data  de  22  octombrie,  deoarece  traversarea  a  fost  “inocentă”.  În  privința acțiunilor de dragaj, acestea “nu au putut fi justificate ca exercitare a dreptului de trecere inocentă”. Marea Britanie a susținut faptul că scopul dragajului a fost să  înlăture  pericolul  de  mine  cât  mai  repede  posibil.  Această  acțiune  a  fost prezentată, de asemenea, ca fiind o nouă aplicare a teoriei intervenției, sau ca o metodă  specială  de  aplicare  a  principiului  autoprotecției sau autoajutorului. CIJ nu a admis însă aceste acțiuni ca fiind în spiritul autoprotecției.  S-a  considerat  că  acest  pretins  drept  de  intervenție  reprezintă  o politică de forță, care nu se poate încadra în legislația internațională.

În ceea ce privește noțiunea de autoapărare, Curtea nu a putut admite nici această speță: între state independente, respectul pentru suveranitatea teritorială este  fundamentul  esențial  al  relațiilor  internaționale.  Această  decizie  a  fost criticată  vehement,  deoarece  CIJ  “a  eșuat  în  a  se  exprima  pe  sine,  în  cele  mai clare termene într-un subiect așa vital” 161 .

Prin  aceste  decizii  și  luări  de  poziții,  juriștii  de  drept  internațional  au rămas  divizați  în  două  categorii  în  ceea  ce  privește  articolului  24:  cei  care susțineau faptul că prevederile acestuia acoperă în totalitate uzul de forță (sens restrâns)    și  cei  care  considerau  că  acesta  interzice  numai  forța  îndreptată împotriva integrității teritoriale și independenței politice a statelor (sens larg) .

Această ultimă poziție susține că articolul 24 permite folosirea limitată a forței pentru anumite scopuri umanitare, inclusiv pentru salvarea concetățenilor aflați în pericol pe teritoriul altui stat, considerându-se că obiectivul acțiunii nu este  reprezentat  de  ocuparea  teritorială  a  statului  respectiv  sau  de  schimbarea guvernului său.

Așadar Curtea Internațională de Justiție a reținut în sarcina Albaniei omisiunea de a nu fi notificat că un camp de mine era plasat în apele teritoriale, cât și faptul de a fi permis ca teritoriul său sa fie utilizat într-un mod care contravenea drepturilor altor state. Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea Internațională de Justiție a pornit de la prezumția existentă în dreptul internațional, că suveranul teritorial se afla in cunostință de cauză pentru toate acțiunile sau inacțiunile care iși au originea în teritoriul său. Curtea a reținut însa și răspunderea Marii Britanii pentru faptul de a fi întreprins, cu de la sine putere, operațiuni de deminare in apele teritoriale albaneze.

2) În legătură cu răspunderea în cazul conduitei particularilor și actelor acestora , statul nu este responsabil pentru ei; însa răspunderea statului poate fi angajată, în cazurile în care organele sale nu au luat măsurile necesare împiedicarii unei infracțiuni pentru identificarea și pedepsirea autorului.

Exemplul în acest sens: Curtea Internațională de Justiție , în litigiul dintre SUA și Iran privind Personalul diplomatic și consular al SUA la Teheran din 24 mai 1980.

La 4 noiembrie 1979, în fața ambasadei Statelor Unite la Teheran a avut loc o demonstrație ostilă, la care au participat câteva mii de iranieni. Mai mulți manifestanți au invadat ambascada, luând ostatici membrii personalului și alte persoane. Prin vocea ayatollahului Khomeini, guvernul irainian a aprobat fara rezerve cele întamplate. Faptele erau de o “simplitate tragică”. Criza dintre cele două țări dura de un an, perioadă în care Statele Unite luaseră măsuri de retorsiune împotriva Iranului, culminând cu blocarea bunurilor iraniene. Înca de la început, Iranul a refuzat sa compară în fața Curții poziția sa. Conținută intr-o scrisoare adresata CIJ la 9 decembrie 1979, se baza pe argumentele urmatoare: Criza ostaticilor este un “element marginal și secundar al unei probleme de ansamblu(…),ce include douazeci și cinci de ani de ingerință continuă a Statelor Unite ale Americii in treburile interne ale Iranului”.

Afacerea ostaticilor nu trebuie studiată separat. Cauza are conotații politice; ea iese din competența Curții care nu soluționează decât dinferendele de ordin juridic. Curtea, respingând demersul, a remarcat că “litigiile juridice dintre statele suverane apar prin natural ori în context politic si nu reprezintă decat elemetul unui diferend politic mai amplu…nimeni nu a pretins totuși că, daca un litigiu supus spre soluționare nu reprezintă decât un aspect al unui diferend politic, Curtea trebuie sa refuze tranșarea în interesul parților a aspectelor juridice care le opun”. Diferendul a fost perceput ca fiind unul esențial si nicidecum marginal, deoarece în cauză erau numeroase principii din dreptul diplomatic. Curtea a admis cererea Americană. Ambele state erau parți în protocoalele adiționale la Convențiile de la Viena asupra relațiilor diplomatice si consulare (18 aprilie 1961 si 24 aprilie 1963) în virtutea cărora, în lipsa unei reglementări arbitrale. Statele solicită CIJ diferite interpretări. Deciziile Curții consituie o adevarată pledoarie pentru respectarea dreptului diplomatic.. A fost remarcată inacțiunea autoritaților iraniene din timpul evenimentelor. Guvernul Iranian nu a întreprins nici o masură care să protejeze personalul și arhivele misiunii Statelor Unite, ceea ce a constituit o gravă încălcare a obligațiilor care rezultă din Convențiile de la Viena.

C.I.J. distinge, în ceea ce privește conduita ilicită a statului Iranian doua faze: pentru prima fază – atacul contra ambasadei SUA, s-a reținut omisiunea autorităților de a preveni atacul și a asigura imunitatea localului și a personalului ambasadei; pentru a doua fază – deținerea, ca ostatici, a membrilor personalului ambasadei SUA, statul iranin a fost socotit direct responsabil pentru activitățile militanților islamiști (ICJ Reports, 1980, p. 3 și urm.).

3) În legătură cu proporționalitatea contramăsurilor, în sensul că, acestea trebuie să fie proporționale cu prejudiciul suferit, adică ținând seama de gravitatea faptului internațional illicit și de drepturile în cauză , în jurisprudența Curții Internaționale de Justiție regăsim speța privind proiectul Gabcikovo Nagymaros (Slovacia și Ungaria).

În 1977, Ungaria și Cehoslovacia au încheiat un tratat bilateral privind construirea unui complex hidroenergetic pe Dunăre, în zona în care acest fluviu constituia frontiera comună între cele două state (proiectul „Grabcikovo-Nagymaros”). Tratatul prevedea executarea proiectului în comun, denumindu-l „investiție comună indivizibilă”. Totodată, tratatul prevedea angajamentul părților de a conserva mediul înconjurător.

În 1989, Ungaria a decis suspendarea lucrărilor, în condițiile în care a considerat că executarea proiectului este de natură să aducă grave prejudicii mediului înconjurător. Au urmat negocieri, care însă nu s-au finalizat cu succes. Ulterior, în 1992, printr-o notă diplomatică, Ungaria a denunțat tratatul din 1977.

În aceste condiții, Cehoslovacia a decis continuarea lucrărilor, în conformitate cu proiectul inițial, în executarea tratatului.

La 1 ianuarie 1993, Slovacia a devenit independentă – complexul hidroenergetic aflându-se acum la granița acesteia cu Ungaria.

Urmare eșecului negocierilor ulterioare între Slovacia și Ungaria, prima a decis continuarea unilaterală a lucrărilor, conform unui nou proiect, numit varianta „C”.

Slovacia a arătat că tratatul nu putea fi denunțat, deoarece nu prevedea expres această posibilitate. În condițiile în care tratatul rămânea în vigoare, Slovacia avea dreptul să continue lucrările.

Ungaria a invocat următoarele argumente în sprijinul legalității denunțării tratatului:

Tratatul oricum ar fi încetat ca urmare a dispariției uneia dintre părți (Cehoslovacia), în 1993;

Au intervenit următoarele situații:

starea de necesitate;

apariția unei norme de jus cogens privind protecția mediului înconjurător, care determina nulitatea tratatului;

violarea substanțială a tratatului de către Cehoslovacia, în ceea ce privește conservarea mediului.

În hotărârea Curții Internaționale de Justiție se precizează : “ Curtea consideră că Cehoslovacia , preluând unilateral controlul unei resurse partajate și privând astfel Ungaria de dreptul său la o parte echitabilă și rezonabilă a resurselor naturale ale Dunarii – cu efecte continue pe care deturnarea apelor le are asupra ecologiei regiunii riverane Szigetkoz-, nu a respectat proporționalitatea cerută de dreptul internațional. Curtea socotește deci că deturnarea Dunării efectuată de către Cehoslovacia nu a fost o contramăsura licita, nefiind proporțională”.

4) Conform unuia din principiile care guvernează conduita statelor , și acela de consultare, potrivit comentariilor Comisiei de drept internațional la Proiectul de articole, părțile trebuie să angajeze consultările cu bună-credință și să ia în considerare, fiecare parte, interesele celuilalt.

În 1969, Danemarca, Olanda și Germania au sesizat Curtea Internaționalǎ de Justiție solicitând Curții sǎ stabileascǎ regulile în conformitate cu care se va proceda la delimitarea platoului continental între Danemarca și Germania, pe de o parte, și între Olanda și Germania, pe de altǎ parte (platoul continental reprezintǎ prelungirea naturalǎ a țǎrmului mǎrii care se întinde dincolo de limitele exterioare ale mǎrii teritoriale și pânǎ la taluzul continental abrupt – unde încep marile adâncimi ale mǎrilor și oceanelor – definiție în vigoare la data procesului).

Originile regulilor dreptului internațional referitoare la platoul continental se regǎsesc în Declarația Președintelui american H. Truman din 1945, care precizeazǎ cǎ „delimitarea platoului continental între douǎ state se face prin acord, iar în lipsa acestuia conform unei soluții echitabile”. Statele recunosc, în majoritate, valoarea cutumiarǎ a acestei reguli.

Danemarca și Olanda au solicitat Curții sǎ recunoascǎ faptul cǎ regula în conformitate cu care se va face delimitarea este principiul echidistanței (o linie ale cǎrei puncte sunt egal depǎrtate de cele mai apropiate puncte de pe țǎrmurile celor douǎ state). Astfel, Danemarca și Olanda au susținut cǎ articolul 6 din Convenția de la Geneva din 1958 privind platoul continental preciza cǎ delimitarea platoului continental între douǎ state vecine se realizeazǎ prin acordul între pǎrți, iar în lipsa acestuia conform regulii echidistanței. Danemarca și Olanda erau pǎrți la Convenție, iar Germania era stat semnatar al acestei Convenții.

Germania se opunea aplicǎrii principiului echidistanței, solicitând aplicarea regulii proporționalitǎții (suprafața care va reveni fiecǎrui stat trebuie sǎ fie proporționalǎ cu lungimea țǎrmului sǎu). Principiul proporționalitǎții fusese folosit, în practicǎ, în mod complemetar, de unele state.

Danemarca și Olanda au susținut, de asemenea, cǎ regula echidistanței reprezintǎ o normǎ cutumiarǎ internaționalǎ. Astfel, au precizat cǎ în peste cincisprezece cazuri de delimitare care au avut loc din 1945 pânǎ la data procesului, a fost folosit principiul echidistanței, ceea ce reprezintǎ o practicǎ suficientǎ în acest sens.

În replicǎ, Germania a arǎtat cǎ, în lucrǎrile Comisiei de Drept Internațional din momentul elaborǎrii Convenției de la Geneva din 1958, Comisia a precizat cǎ prin redactarea articolului 6 a procedat la „dezvoltarea progresivǎ a dreptului internațional”

Totodatǎ, Germania a arǎtat cǎ oricum, perioada de timp ar fi fost mult prea scurtă pentru formarea unei cutume. Totodată, Germania a arătat că nu există opinio juris sive necesitatis, deoarece statele care au aplicat principiul echidistanței nu au făcut-o cu conștiința că este o normă obligatorie de drept.

Astfel în hotărârea Curții Internaționale de Justiție se arată: “..Parțile au obligația să intre în negocieri cu scopul de a ajunge la un acord și nu într-un proces formal de negociere, ca un fel de condiție prealabilă unei aplicări automate a unei anumite metode de delimitare, în absența înțelegerii; ele au obligația să se comporte în așa fel încat negocierile să aibă sens, fără a urmari vreo modificare a acesteia” . Dacă în urma consultărilor nu se ajunge la un accord, statul de origine merge mai departe în realizarea proiectelor avute în vedere. În concluzie statul de origine este obligat să ia în considerare interesele statului sau statelor posibil afectate.

5) În continuare voi face referire la calitatea unui stat de a fi victimă sau nu în urma posibilelor încălcări. Se poate considera victimă a încălcării unei reguli obiective, ce obligă pe un stat fața de celelalte, numai că trebuie să stabileasca respectiv calitatea care il transformă in titularul unui drept în vederea respectării ei și în consecința, victimă a prejudiciului moral cauzat. Și avem două spețe în acest sens:

Cauza Sud-Vest Africană- hotărârea din 21 decembrie 1962 – Etipoia și Liberia vs. Africa de Sud)

Aceasta speță este, fără indoială, cea mai controversată dintre cele judecate de Curtea de la Haga. Ea a constituit originea unei crize profunde între statele africane și Curte. Indignarea acelor țări a atins un nivel foarte înalt la citirea ultimei decizii.

La data de 4 noiembrie 1960, Etiopia și Liberia au introdus doua cereri, solicitând Curții să declare măsurile luate și politica adoptată în Sud-Vestul Africii de către Africa de Sud sunt contrare obligațiilor pe care această țară și le-a asumat în calitate de mandatar.

La 21 decembrie 1962, Curtea a pronunțat o primă hotărâre referitoare la cele patru excepții preliminare și s-a declarat competent să statueze asupra fondului. La 18 iulie 1966, Curtea de la Haga a pronunțat o a doua hotărâre care, spre surprinderea tuturor, nu aborda fondul cauzei. Hotărârea examina numai calitatea solicitantilot din perspective interesului lor juridic în cadrul procesului, nu din aceea a aptitudinii lor de a se prezenta în fața instanței.

Curtea a statuat, în fapt, că Etiopia și Liberia sunt lipsite de interes legitim în cauză.

Cauza “Barcelona Traction” – hotărâre din 5 februarie 1970 – Belgia vs. Spania

Societatea “Barcelona Traction” a fost afectată de falimentul pronunțat de un judecător din Catalonia, la data de 12 februarie 1948. Măsura se aplică tuturor bunurilor filialelor sale. Ceea ce prezintă interes deosebit în această cauză este faptul că decizia judecătorului Spaniei falimenta o societate de drept canadian al carei acționari erau în majoritate belgieni. La nivel diplomatic, Belgia a acționat, fara succes însa, prin introducerea unei cereri la Curtea Internațională de Justiție. Cu ocazia reluării negocierilor, cauza a ieșit de pe rol la data de 10 aprilie 1961, după renunțarea Belgiei. Ulterior, Belgia a solicitat Curții sa dispună anularea măsurilor judiciare spaniole luate împotriva cetățenilor săi, precum și indemnizarea lor. Decizia pronunțată în fond, la data de 5 februarie 1970, reflecta o cauză ce deține recordul timpului petrecut în instant în vederea soluționării ei, din istoria Curții de la Haga. Dispozitivul hotărârii pervedea respingerea solicitării belgiene, motivată prin excepția lipsei calității sale procesuale. Nu s-a stability dacă autoritățile spaniole aveau dreptul de a sancționa Barcelona Traction, la nivel internațional. Unii analiști au considerat că a fost vorba de o simplă “naționalizare deghizată”, întreaga operațiune aducând beneficii unui grup financiar spaniol.

În cadrul celei dintâi, Curtea a refuzat să “admită un tip de action popularis, sau un drept pentru fiecare membru al unei colectivități de a ienta o acțiune în apărarea unui interes public” și a considerat că inadmisibile concluziile Etiopiei și Liberiei, acre urmăreau, în esență, să obțină din partea acesteia declarația potrivit căreia Africa de Sud își încălcase obligațiile rezultate din mandatul său internațional cu privire la teritoriul Suv-Vest African; dimpotrivă, că fuseseră încălcate, chiar dacă ele creau obligații în sarcina mandatarului, nu făceau parte din categoria celor care investeau pe solicitanți cu drepturi conexe.

În cadrul celei de-a doua hotărâri, Curtea a afirmat că “trebuie să fie stabilită o deosebire esențială între obligațiile statelor față de comunitatea internațională în ansamblul său și cele care se nasc față de un al stat (…) Prin natural or, primele privesc toate statele. Având în vedere importanța drepturilor în cauză, statele pot fi considerate ca având un juridic în ceea ce privește protecția acestor drepturi; obligațiile la care se referă sunt obligații erga omnes”; ea face referire aici la obligațiile de natura ius cogens.

În mod evident, cele două decizii sunt diferite, dar ceea ce privește limitele interesului de a acționa și nu referitor la însuși principiul lor: ceea ce le diferențiază se constituie numai din identificarea regulilor a căror respectare din partea unui stat reprezintă o obligație față de toate celelalte state și a căror încălcare permite tuturor deschiderea unei acțiuni.

5) Proiectul de articole al Comisiei de drept internațional confirma existența unei circumstanțe ce exclude caracterul illicit (art.22) deja admis de jurisprudență arbitrală privind represaliile – hotărârea CIJ din 27 iunie 1986 în cazul Military and Paramilitary Activities în and against Nicaragua (Nicaragua v. SUA). Comisia de drept internațional a preferat expresia „contramăsuri” termenilor tradiționali, cum ar fi „represalii” sau „sancțiuni” (ultimul trebuie rezervat măsurilor aplicabile, în baza hotărârilor unei organizații internaționale, în urma încălcărilor dreptului, având consecințe grave pentru comunitatea internațională). Putem estima că acestea nu sunt contramăsuri, în timp ce ele constituie circumstanțe ce exclud caracterul ilicit al faptelor, ci fapte ilicite cu caracter internațional față de care se ripostează.

Cauza cu privire la “Activitățile militare și paramilitare în Nicaragua”- Nicaragua vs. Statele Unite ale Americii, C.I.J., ordonanța privind măsuri conservatoare, 10 mai 1984.

Este, fără îndoială, cea mai importantă decizie pronunțată de Curtea de la Haga, în timpul anilor 1980; o cauză de mare densitate, atât prin volumul deciziilor pe care le-a presupus, cât și pentru diversitatea chestiunilor de drept la care Curtea a trebuit să răspundă. Comentariile doctrinare pe care ea le-a generat sunt notorii. În cadrul acestui litigiu figurează majoritatea marilor teme din dreptul internațional public: suveranitatea statului, reglementarea diferendelor, aplicarea cutumei, intervenția armată, dreptul umanitar, răspunderea internațională.

La 9 aprilie 1984, Nicaragua cheamă Statele Unite în fața Curții Internaționale de Justiție. În cerere, Nicaragua reproșa Statelor Unite folosirea forșei militare și imixtiunea în politica sa internă, de natură să aducă atingere integrității sale teritoriale. SUA violează dreptul internațional, precizează documentul, înarmând și asistând financiar mișcarea rebelă “Contras”, ce urmarea destituirea guvernului Somoza, astfel de acțiuni fiind de natură să aducă atingere integrității teritoriale a Nicaraguei. În consecință, guvernul American datorează o reparație pentru daunele cauzate.

Prin decizia asupra fondului, pe care Curtea o va pronunța la data de 25 iunie 1986, Nicaragua va obține satisfacție în ceea ce privește esența reclamației.

Ordonanța C.I.J. din 10 mai 1984 respinge cererea Statelor Unite prin care se solicita scoaterea cauzei de pe rol încetarea violării drepturilor fundamentale ale Nicaraguei.

Problemele de ordin procedural au fost rezolvate prin hotărârea din 26 noiembrie 1984. Curtea s-a declarat competentă, bazându-se pe faptul că ambele state subscriseseră la articolul 36, paragraful 2, referitor la jurisdicția obligatorie. Deși Nicaragua nu și-a depus instrumentiul de ratificare la Statutul Curții, a fost luată în considerare valoarea potentială a declarației de acceptare a jurisdicției CPJI din anul 1929. Prin ordonanța din 4 octombrie 1984, a fost respinsă cererea de intervenție a statului Salvador, considerate fără interes în acel stadiu al procedurii.

În fapt, Statele Unite s-au sprijinit, în argumentarea respingerii cererii, pe faptul că Nicaragua nu epuizase în momentul respective mijloacele convenționale de reglementare a diferendelor. Curtea a respins argumentul, subliniind că în orice ipoteză, acordurile regionale, bilateral și chiar multilateral sunt întotdeauna subordinate prevederilor articolului 103 sin Carta O.N.U., din care rezultă principiul superiorității dispozițiilor Cartei în cazul conflictului de norme.

Ajutorul acordat de SUA rebelilor “Contras” a fost considerat incompatibil cu dreptul internațional cutumiar, chiar dacă fusese solicitat de opozanții politici ai guvernului de la Managua. Asistenta acordată, atacurile împotriva porturilor și instalațiilor petroliere constituiau grave atingeri ale suveranității teritoriale. În virtutea dreptului umanitar, Statele Unite nu aveau dreptul să susțină persoanele participante la conflictul armat dintr-un alt stat. Curtea a respins argumentul legitimei apărări invocat de SUA, arătând, în același timp, ca guvernul American a încălcat raporturile de prietenie și bună vecinătate cu Nicaragua, violând Tratatul din 21 ianuarie 1956, încheiat cu cele două țări.

Potrivit articolului 36 din Statut, Curtea nu soluționează decât diferende de ordin juridic. Principiul a fost folosit de Statele Unite ca argument pentru respingerea cererii Nicaraguei.

Fără să conteste caracterul politic pe care îl au anumite aspect ale litigiului, C.I.J. a arătat că “nu poate refuza soluționarea în interesul părților a problemelor de ordin juridic”. Competența Consiliului de Securitate al O.N.U. ca organ politic, nu înlătură funcțiile jurisdicționale ale Curții.

Exasperată de fermitatea Curții, Statele Unite au refuzat să se înfățișeze retrăgându-și apoi, declarația de jurisdicție obligatorie.

CONCLUZII

Răspunderea internațională a statelor poate fi interpretată ca fiind “rațiunea de a fi” a dreptului internațional, constituind temelia acestui sistem normativ. Nu se poate afirma autoritatea juridica a normelor dreptului internațional, dacă încălcarea acestora nu ar fi urmată de anumite consecințe juridice, respectiv dacă nu ar atrage răspunderea internationala a statului autor al încălcării.

Implementarea răspunderii statelor în plan internațional ocupa un loc important, deoarece astfel se asigura realizarea obligațiilor impuse statului vinovat.

Statul prejudiciat își poate pierde dreptul de a invoca răspunderea statului vinovat renunțând la acest drept sau atunci când rezulta din comportamentul său că renunță la acest drept.

Renunțarea la un drept a făcut obiectul Convenției privind dreptul taratelor din 1969, precizându-se ca un stat nu mai poate invocă o cauză de nulitate a unui tratat sau un motiv de a-i pune capăt, de a se retrage din el sau de a-i suspendă executarea dacă, după ce a avut cunoștință de fapte, acest stat: a acceptat în mod explicit să considere că, tratatul este valid, rămâne în vigoare său continua să fie aplicabil: sau trebuie, față de conduită sa, să fi socotit că a achiesat, după caz, la valabilitatea tratatului sau la menținerea sa în vigoare ori în aplicare.

Proiectul C.D.I. a consacrat o reglementare similară privind răspunderea pentru fapte ilicite, referindu-se la pierderea dreptului de a invoca răspunderea dacă statul lezat a renunțat în mod valid la cerere sau dacă se poate aprecia în baza comportamentului afișat de statul lezat că este în pozitia de a pierde dreptul de a formula cererea prin trecerea timpului.

Pierderea dreptului de a invoca răspunderea se ralizeaza prin intermediul renunțării valide expres formulate sau în cazul încuviințării statului lezat, achiesare exprimată prin comportamentul afișat față de violarea produsă de-a lungul unei perioade de timp. Indiferent de situație, instanțele internațional vor aprecia în mod concret fiecare caz în parte pentru a identifica cirmustantele reale, care deși apparent ar crea impreisa renunțării la drept, concret nu ar avea acest efect.

Existența pluralității statelor lezate, iar pe de altă parte, a pluralității statelor răspunzătoare, determina recunoașterea dreptului fiecăruia din acestea să depună o plângere împotriva oricărui stat vinovat. Un astfel de aspect este relevant de problemele apărute la nivel internațional, de exemplu în domeniul protecției mediului care implică de obicei mai mult de un stat lezat și mai mult de un stat răspunzător.

Instituirea condițiilor privind admisibilitatea cererii și a dreptului de a invoca răspunderea se realizează prin raportare la jurisprudența internațională, practica C.I.J., ca și a altor instante internaționale, constituind un ghid în aceste probleme mai puțin explorate.

BIBLIOGRAFIE

R.Miga-Beșteliu, Drept internațional public, vol.I, ed.2, Ed. C.H.Beck, București, 2010.

Raluca Miga-Beșteliu, Introducere în dreptul internațional public, Editura All  1997

Al.Bolintineanu, A.Năstase, B.Aurescu, Drept internațional contemporan, ed. a 2-a revăzută și adăugită, Ed.All Beck, București, 2000.

I.Brownlie, Principles of Public International Law,8th edition, University Press, Oxford, 1999.

I.Brownlie, Basic Documents in International Law, Oxford University Press, 2009.

I.Brownlie, Principles of Public International Law, 6th eds, Oxford, 2003

Bowett, D., Self-Defence in International Law, Manchester: Manchester University Press, 1958

D.Chilea, Drept internațional public, Ed.Hamangiu, București, 2007.

C.Chirila, Teoria statului de drept, Ed.C.H,Beck, Bucuresti

I.Diaconu, Tratat de drept internațional public, vol.I, Ed. Lumina Lex,Bucuresti, 2003.

I.Diaconu, Tratat de Drept Internațional Public, Volumul I, București, Editura Lumina Lex, 2002.

N.Q.Dinh, P.Daillier, Al. Pellet, Droit international public, L.G.D.J.,E.J.A., Paris, 2002.

N.Q.Dinh, P.Daillier, M.Forteau, A.Pellet, 8e edition, L.G.D.J., Paris, 2009.

Gerhard von Glahn, James Larry Taulbee, Law among Nations, An Introduction to Public International Law, 8-th edition, New York, San Francisci, Boston, 2007

D.Mazilu, Dreptul Internațional Public, Ediția a III-a, Editura Lumina Lex, București, 2009.

F.Maxim, Dreptul răspunderii statelor pentru fapte internațional ilicite, Ed. Renaissance, București, 2011.

Aurel Preda-Mătăsaru, Tratat de drept internațional public, Editia a III-a revizuita si adaugita, Editura Lumina Lex, Bucuresti 2008

Gh.Moca, M.Duțu, Drept internațional public, vol.I, Ed.Universul Juridic, București, 2008.

A.Năstase, B.Aurescu, C.Jura, Drept internațional public. Sinteze pentru examen, ed. a V-a, Ed. C.H.Beck, București, 2009.

A.Năstase, B.Aurescu, Drept internațional contemporan. Texte esențiale, Ed. Regia Autonomă Monitorul Oficial, București, 2000.

M.I.Niciu, Drept internațional public, Ed. Servosat, Arad, 1997.

M.Pivniceru, Drept internațional public, vol.I, ed.a2-a, Ed.Hamangiu, București, 2006.

D.Popescu, F.Maxim, Drept internațional public, Ed. Renaissance, București, 2011.

D.Popescu, A.Nastase, Drept internațional public, ed. revăzută și adaugită, Casa de editură și presă Șansa, București, 1997.

D.Popescu, A.Nastase, F.Coman, Drept internațional public, ed. revăzută și adăugită, Casa de editură și presă Șansa, București, 1994.

D.Popescu, Drept internațional public, Ed. Universității Titu Maiorescu, București, 2005.

N.Popa, I.Mihăilescu, M.Eremia, Sociologie juridică, Ed. Universității din București, 1997.

I.Radulescu, Teoria generala a dreptului, Ed.Universul Juridic, Bucuresti, 2010.

J. Salmon, Les circumstances excluant l’ilicite, in Responsabilite internationale, (K. Zemanek et J. Salmon), Paris 1987

S.Scăunaș, Răspunderea internațională pentru violarea dreptului umanitar, Ed.AllBeck, București, 2002.

B.Selejan-Guțan, L.M.Crăciuneanu, Drept internațional public, Ed.Hamangiu, București, 2008.

M.N.Shaw, International law, sixth edition, Ed. Cambridge University Press, Cambridge, 2008.

C.Voicu, Teoria generală a dreptului, ediție revăzută și actualizată, Ed.Universul Juridic, București, 2008.

Annuaire de la Commission du Droit International , 1980,vol II ,2-e partie

Carta ONU

Convenția privind dreptul tratatelor, Viena, 1969, art. 60.

Dicționar de Drept Internațional Public, coord.dr. I.Cloșcă , Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1982.

Hotărâri ale Curții europene a drepturilor Omului, Culegere Selectivă, Ed. Polirom,2000

http://www.un.org/es/

http://www.icj-cij.org/cijwww/cdecisions/ccpij/serie_A/A_09/28_Usine_de_Chorzow_Competence_Arret.pdf

https://e-justice.europa.eu/content_international_case_law-150-ro.do

 http://www.arduph.ro/utilizarea-fortei-in-operatiile-de-sprijin-al-pacii