Raspunderea Statelor In Dreptul International

INTRODUCERE

Dreptul Internațional contemporan este format din principii și norme juridice create pe baza acordului de voință dintre state, cu scopul de a reglementa relațiile dintre acestea.

Prin procesele și formele sale juridice de creare și dezvoltare, dreptul internațioal este un drept al relațiilor dintre state, un drept interstatal, format pe baza acodului de voință al statelor, exprimat prin mijloace juridice specifice. Statele sunt acelea care creează Dreptul Internațional, dar în același timp, alături de alte entități intenaționale, sunt și destinatare ale acestuia, asigurând respectarea, înfăptuirea normelor sale.

În desfășurarea activității sale internaționale, fiecare stat își exercită politica sa externă corespunzătoare intereselor și țelurilor sale principale, urmărește crearea condițiilor favorabile înfăptuirii scopurilor și direcțiilor principale ale politicii sale externe. Sub acest aspect, trebuie subliniat faptul că în relațiile internaționale se întâlnesc și se confruntă pozițiile și interesele diferite, uneori chiar opuse, ale statelor, fapt ce se manifestă și în procesul formării și aplicării Dreptului Internațional.

Principalele participante în relațiile internaționale sunt statele, întrucât acestea constituie subiectul principal al Dreptului Internațional, al drepturilor și obligațiilor internaționale. Statul este considerat subiectul primordial, originar în raport cu alte entități, având personalitate de Drept

Internațional recunoscută de state ; el este în același timp un subiect universal întrucât își exercită drepturile și își asumă obligațiile în orice domeniu al relațiilor intenaționale. Personalitatea internațională a statului este o consecință directă a faptului că acesta constituie o entitate politică de sine stătătoare, care ocupă un loc central și are o însemnătate majoră în relațiile internaționale. Temeiul politic și juridic al calitații sale de subiect al Dreptului Internațional îl reprezintă suveranitatea de stat.

Suveranitatea de care se bucură statele, nu le permite să încalce normele și principiile Dreptului Internațional, ori să lezeze interesele altor state, ele urmând să răspundă pentru actele sau faptele lor ilicite, cât și pentru acelea care, deși nu au un caracter ilicit, prejudiciază alte state.

Răspunderea internațională este o instituție de bază a Dreptului Intenațional Public ; este condiția fundamenatală pentru existența unui stat de drept, fie pe planul internațional al statelor, fie în comunitatea internațională.

Răspunderea internațională contribuie la realizarea legalității internaționale, la garantarea ordinii juridice internaționale, la stabilitatea relațiilor internaționale și la dezvoltarea cooperarii între state și popoare.

Instituția răspunderii, în cadrul Dreptului Internațional Contemporan, îndeplinește funcții deosebit de importante. Din acest punct de vedere, încălcarea normelor Dreptului Internațional, în special a celor legate de asigurarea păcii și securității internaționale, au consecințe deosebit de grave. În același timp , datorită dezvoltării accentuate a stiinței și tehnicii,

statele desfășoară activități care , chiar dacă sunt realizate în limitele Dreptului Internațional , prezintă un grad ridicat de pericol, putînd provoca prejudicii importante altor state ori cetățenilor lor.

Se impune a se aminti, că încă din 1927, Curtea Permanentă de Justiție Internațională, preciza, printr-o hotărire a sa , că „ Este un principiu de Drept Internațional, că violarea unui angajament atrage obligația de reparare într-o formă adecvată ”.

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE

Subiectele Dreptului Internațional trebuie să răspundă pentru încălcarea normelor de drept dar și pentru activitățile care, deși nu sunt contrare dispozițiilor acestor norme, pot cauza prejudicii altora. În principal se are în vedere răspunderea statelor – principalele subiecte ale Dreptului Internaținal – care au capacitatea deplină de a intra în raporturi de Drept Internațional; celelalte subiecte ale dreptului internațional acționează în anumite limite.

Răspunderea statelor, precum și a altor subiecte ale Dreptului Internațional – organizații internaționale, națiunile și popoarele care luptă pentru independența lor – operează in două situații, creând două categorii de răspundere : răspunderea pentru acte sau fapte ilicite din punct de vedere internațional ( încălcarea normelor Dreptului Internațional ) și răspunderea pentru consecințele prejudiciabile rezultând din activități ce nu sunt interzise de Dreptul Internațional (activități licite per se ).

Instituția răspunderii în Dreptul Internațional contemporan se bazează pe concepții diferite față de cele existente în Dreptul Intenațional clasic.

Răspunderea statelor, în Dreptul Internațional clasic, era fundamentată pe răspunderea de drept civil. Această răspundere intervenea în cazurile în care se produceau daune

într-un domeniu cu caracter privat – persoanelor sau proprietății străinilor aflați pe teritoriu acelui stat. Răspunderea statelor pentru daune cauzate pe teritoriul lor, persoanelor sau proprietății străinilor a fost inclusă pe ordinea de zi a „Coferinței de codificare de la Haga” din 1930, ținută sub auspiciile Societății Națiunilor. Conferința a luat doar notă de faptul că nu s-a ajuns la nici un rezultat, datorită divergențelor apărute în legătură cu regulile de Drept Internațional aplicabile străinilor.

Codificarea principiilor Dreptului Internațional privind răspunderea internațională a statelor, a fost înscrisă în programul Comisiei de Drept Internațional în 1949, însă lucrarile au început mai târziu, pentru că statele membre nu au acceptat tendința raportorului special de a se menține în cadrul Dreptului Internațional clasic și de a se concentra asupra răspunderii statelor pentru daune cauzate străinilor. Lucrările Comisiei de Drept Internațional au fost inițiate în 1961 și desfășurate în mod susținut începând cu 1973. Dezbaterile acestei comisii reflectă noua configurare a instituției răspunderii statelor în dreptul internațional contemporan în conformitate cu exigențele ordinii juridice internaționale și cu importanța deosebită a relațiilor internaționale ce trebuie protejate.

Pentru prima categorie de răspundere – răspunderea statelor pentru acte sau fapte ilicite din punct de vedere internațional – în vederea codificării, Comisia a pornit de la necesitatea delimitării între regulile generale privind răspunderea statelor , indiferent de domeniul în care ar interveni (reguli „secundare”) și regulile care care stabilesc în sarcina statelor

obligații a căror violare poate da naștere răspunderii (reguli „primare”). Altfel spus, nu numai încălcarea anumitor obligații internaționale atrage răspunderea statelor, ci și violarea oricărei obligații internaționale, indiferent de regulile de fond dintr-un domeniu sau altul.

Comisia a realizat o delimitare între obligațiile internaționale a căror violare are o semnificație deosebită pentru ansamblul statelor – cum sunt cele referitoare la menținerea păcii și securității internaționale (denumite crime ) antrenând, pe planul răspunderii, consecințe corespunzător gravității lor și celelalte obligații a căror violare nu are o astfel de semnificație (denumite delicte ). În realizarea acestor delimitări, Comisia a avut în vedere și conținutul diferit al unor obligații, aceasta pentru a determina dacă, în fiecare caz există o violare efectivă a unor obligații internaționale și pentru a se stabili , dacă este necesar, momentul și durata obligației.

În legătură cu cea de a doua categorie de răspundere – pentru desfășurarea de activități ce nu sunt interzise de Dreptul Internațional, dar care au consecințe prejudiciabile – Comisia stabilește niste reguli care să reglementeze activitățile ce se desfășoară pe teritoriul unui stat sau în zone aflate sub jurisdicția ori controlul acestuia, activități care cauzeză prejudicii transfrontaliere ce pot atinge proporții deosebit de mari și periculoase. În categoria activităților licite neinterzise la care se referă Comisia , intră activitățile legale care însă, prin natura lor implică un anumit risc; asemenea activități pot fi : activitățile ce presupun exploatarea spațiului cosmic, folosirea în scopuri

pașnice a energiei nucleare, activitățile de manipulare, depozitare, transportare a substanțelor toxice și a altor substanțe periculoase. Unele dintre aceste activități – folosirea în scopuri pașnice a energiei nucleare, eliminarea deșeurilor toxice periculoase – au fost reglementate prin convenții speciale însă este dificil a se stabili reguli generale privind răspunderea internațională a statelor, situații ce constituie obiectul proiectului reglementării în curs de elaborare în cadrul Comisiei de Drept Internațional.

Răspunderea internațională este un raport juridic între două sau mai multe subiecte ale Dreptului Internațional, în special între state. Într-o hotărâre din 14 iunie 1938, Curtea Supremă de Justiție Internațională arată că : „ Fiind vorba de un act imputabil statului, contrar drepturilor convenționale ale altui stat, răspunderea internațională se stabilește direct, în planul dintre aceste state ” .

Răspunderea internațională a statelor operează și atunci când au fost prejudiciate interesele persoanelor particulare, cetățeni ai altor state, statele având obligația de a-și proteja „naționalii lezați prin acte contrare dreptului internațional săvârșite de un alt stat ” .

Există diferite definiții ale răspundereii internaționale, date în literatura de specialitate, însă nu există o definiție juridică a acestei instituții consacrată într-un tratat internațional. Răspunderea internațională este definită în Dicționarul de terminologie de Drept Internațional Public, ca fiind „ Obligația care îi revine , conform Dreptului Internațional Public, statului căruia i se impută un act sau o omisiune contrară obligațiilor sale internaționale, de a furniza reparație statului care a fost victima actelor sale sau persoanelor ori bunurilor cetățenilor săi .

Răspunderea internațională este o instituție a Dreptului Internațional în virtutea căreia statele, cât și celelalte subiecte ale Dreptului Internațional, vor răspunde față de statele lezate ori față de comunitatea internațională , în cazul comiterii unor acte sau fapte internaționale ilicite sau a săvârșirii unor activități licite, dar care sunt de natură să producă prejudicii.

Răspunderea internațională poate fi directă sau indirectă. Când un stat nu-și îndeplinește, în mod direct, obligațiile interanționale care îi revin, răspunderea internațională este directă ; răspunderea internațională va fi indirectă în cazul în care, un stat își asumă răspunderea pentru violarea dreptului interanțional de către un alt stat – o asemenea situație este aceea în care statul federal răspunde pentru fapte statelor componente, ori a teritoriilor puse sub mandatul Societății Națiunilor, în perioada interbelică, sau ale teritoriilor puse sub tutela internațională a O.N.U. Și într-un caz și în celălalt, între state trebuie să existe un raport juridic special.

CAPITOLUL II

FUNDAMENTUL, SUBIECTELE ȘI CONDIȚIILE

RĂSPUNDERII INTERNAȚIONALE

II.1. Fundamentul răspunderii

internaționale

Sub aspectul fundamentului răspunderii internaționale, în literatura de specialitate au existat două teorii principale : teoria culpei (vinovăției) și teoria răspunderii bazate pe risc (răspunderea obiectivă).

Mai veche este teoria culpei ; încă din scolul al XVII-lea Hugo Grotius arată că aceasta constă , fie în savârșirea unui fapt, fie în omisiunea – absența savârșirii unui anumit fapt – precizând în același timp că dacă se produce o pagubă, se naște imediat și obligația de reparare a acelei daune. Această teorie, presupune – pentru angajarea răspunderii internaționale a unui stat – ca fapta să fie contrară unei obligații internațunderii internaționale a unui stat – ca fapta să fie contrară unei obligații internaționale și să fie comisă din culpă (cu intenție sau din neglijență).

În ce privește cea de-a doua teorie, a răspunderii bazate pe risc, statul răspunde în baza raportului de cauzalitate care există între activitatea desfăsurată de statul respectiv – chiar dacă aceasta este legală – și prejudiciul produs altui stat ori altui subiect al Dreptului Internațional, culpa neavând aici nici un rol în angajarea răspunderii internaționale.

Din punct de vedere al jurisprudenței internaționale, angajarea răspunderii internaționale a unui stat este condiționată de două aspecte : imputabilitatea si ilegalitatea faptei acelui stat .

O primă condiție impusă de jurisprudență, în vederea angajării răspunderii internaționale a unui stat, este ca fapta acelui stat – care poate să constea într-o acțiune ori o omisiune – să-i fie imputabilă. Unui stat i se pot imputa faptele si actele organelor sale, indiferent de natura sau de gradul pe care îl au aceste organe în cadrul ierarhiei lor.

Fapta săvârșită de un stat poate fi legală, conformă normelor dreptului intern al acelui stat, însă dacă este contrară normelor Dreptului Internațional, va atrage răspunderea internațională a statului respectiv. Altfel spus, caracterul ilegal al faptei unui stat se apreciază din punct de vedere al normelor Dreptului Internațional Public și nu al normelor dreptului intern al statului în cauză.

Atât literatura de specialitate cât și jurisprudența internațională, consideră că fundamentul răspunderii internaționale îl reprezintă nerespectarea, violarea unei norme a Dreptului Internațional Public, precizându-se că doar producerea de prejudicii unui alt stat nu atrage răspunderea internațională a statului vinovat, dacă fapta sa nu constituie o violare a Dreptului Internațional.

Opinii diferite cu privire la fundamentul răspunderii internaționale a statelor, au fost formulate și în doctrină, unele dintre aceste opinii considerând că temeiul răspunderii internaționale trebuie căutat atât în existența unei ordini juridice internaționale superioară statelor, cât și în natura juridică a obligațiilor pe care această ordine le impune subiectelor sale.

Cele mai multe opinii apreciază însă că răspunderea internaționlă a statelor nu derivă dintr-o ordine juridică superioară statelor, ci din principiile suveranității și egalității în drepturi a statelor, principii care obligă statele să se abțină de la conduite contrare Dreptului Internațional ; dacă o asemenea conduită își face apariția, statele – în virtutea acestor principii -vor răspunde pentru consecințele provocate .

Din punct de vedere internațional, faptul ilicit creează noi raporturi juridice internaționale. În Dreptul Internațional clasic, aceste raporturi apăreau ca raporturi bilaterale, între statul care a comis faptul ilicit și statul căruia i s-au produs pagube prin săvârșirea acelui fapt. În Dreptul Internațional contemporan , încălcarea obligatiilor internaționale ce prezintă o gravitate deosebită pentru Comunitatea Internațională, cum ar fi cele privind pacea și securitatea internațională, nu determină apariția unor raporturi bilaterale cu un alt stat, ci raporturi cu toate statele, întrucât obligațiile încălcate sunt obligații erga omnes. Aceste obligații decurg, în Dreptul Internațional contemporan, din scoaterea în afara legii a agresiunii și genocidului, precum și din regulile ce interzic sclavia și discriminarea rasială.

Răspunderea internațională a statelor este antrenată pentru comportamentul organelor acestora – legislative, administrative și judecătorești -, pentru comportamentul particilarilor de pe teritoriul statelor, cât și , în anumite condiții, în caz de război civil.

Statul răspunde pentru acțiunile sau omisiunile organului său legislativ; asemenea situații pot apărea, spre exemplu, când organul legislativ al unui stat adoptă o lege ce contravine unei obligații internaționale pe care o are acel stat, ori nu adoptă o lege cerută de o obligație internațională ce-i revine statului, sau când organul legislativ al unui stat nu abrogă o lege care este contrară obligațiilor internaționale ale statului respectiv. Răspunderea internațională îi revine statului și pentru actele administrative ale agenților publici ai acelui stat, cât și pentru actele instanțelor de judecata aparținând statului respectiv, acte referitoare la srăini.

Statele au obligația generală de a menține ordinea publică pe teritoriile lor, iar neîndeplinirea acestei obligații de către stat, angajează răspunderea sa, dacă au fost săvârsite acțiuni împotriva altui stat sau a cetățenilor săi, de către persoane particulare, din statul respectiv; răspunderea internațională a statului nu decurge din fapta săvârșită de particulari – care nu sunt subiecte ale Dreptului Internațional -, ci din neîndeplinirea obligațiilor internaționale ale statului în cauză, de a menține ordinea publică pe plan intern.

Obligația pe care o are statul de a asigura ordinea publică pe teritoriul său, are un dublu aspect. Pe de o parte se referă la datoria pe care o are statul de a lua măsuri în vederea prevenirii săvârșirii unor fapte ce contravin obligațiilor internaționale pe care le are; dacă statul este vinovat că nu a luat aceste măsuri, sau dacă organele sale de ordine participă la acte de violență împotriva strănilor, ori sunt vinovate de complicitate sau indiferență, va opera răspunderea internațională a acestui stat. Jurisprudența internațională consideră că un stat poate fi exonerat de răspundere, dacă străinul lezat a avut un comportament provocator. Al doilea aspect are în vedere reprimarea actelor care provoacă prejudicii altor state sau bunurilor și cetățenilor lor. Statul în sarcina căruia este atrasă răspunderea internațională, trebuie să pedepsească persoanele vinovate și să asigure despăgubirea victimelor.

Jurisprudența internațională admite că statul nu răspunde pentru daune provocate de operațiuni militare, însă va răspunde pentru măsurile speciale și concrete aplicate străinilor : execuția acestora, distrugerea unor proprietăți străine, nejustificate de necesitățile militare. În același sens, guvernul unui stat pe teritoriul căruia se desfăsoară un război civil, nu răspunde pentru daune provocate de răsculați, în zone în care el nu a putut să-și exercite autoritatea; dacă învingători vor ieși răsculații, ei urmează a răspunde pentru daunele provocate statelor străine, bunurilor și cetățenilor lor.

II.2. Subiectele răspunderii internaționale

II.2.1. Statele

Statul este considerat ca fiind subiectul originar, primordial în raport cu celelalte entități care au personalitate de Drept Internațional recunoscută de state; totodată, statul este și subiect universal, întrucât își exercită drepturile și își asumă oligații în orice domeniu al relațiilor internaționale.

Unii autori clasifică subiectele Dreptului Interanțional în subiecte tipice și netipice, statul fiind din acest punct de vedere, subiect tipic, normal al Dreptului Internațional, spre deosebire de alte subiecte netipice, de creație artificială sau derivate.

Fundamentul juridic al calității sale de subiect de Drept Internațional, îl constituie suveranitatea de stat. Suveranitatea de stat definește situația acestuia ca entitate independentă, ca participant în condiții de deplină egalitate în drepturi, la raporturile interstatale. Întrucât calitatea de subiect al Dreptului Internațional decurge din caracterul suveran al statului , această calitate există, indiferent de recunoașterea sau nerecunoașterea din partea celorlalte state. Fiecare stat dobândește din momentul formării sale personalitate internațională, a cărei respectare constituie o obligație pentru toate statele, obligație unanim acceptată în cadrul principiului egalității suverane.

Statul are dublă calitate: de creator și destinatar al normelor juridice internaționale, bucurându-se prin intermediul acestor norme de ocrotire, având în același timp obligația și responsabilitatea respectării, aplicării lor cu buna credință în procesul exercitării drepturilor sale suverane.

În sfera raporturilor internaționale, statul acționează prin autoritățile sale, astfel încât statul va răspunde pentru faptele organelor de stat efectuate de acestea în calitatea lor oficială. Nu se face distincție, din punctul de vedre al răspunderii statului pentru faptele organelor sale, între organele legislative, organele executive și organele puterii judecătorești și nici nu are relevanță dacă aceste organe ocupă o poziție superioară în cadrul sistemului organelor unui stat sau sunt organe care acționează la nivel local. Se poate menționa în acest sens, că statul este răspunzător atunci când organul său legislativ adoptă un act normativ care încalcă o obligație internațională a acestui stat, precum și atunci când nu adoptă un asemenea act necesar pentru executarea acelei obligații. În ceea ce privește actele instanțelor judecătorești , sunt considerate ca fiind contrare obligațiilor internaționale, atât încălcarea ori aplicare greșită a unei norme a Dreptului Internațional, cât și încălcările abuzive ale dreptului intern, prin propunerea unor horătâri nedrepte.

Răspunderea statului este angajată și pentru actele ilicite săvârșite de o persoană sau de un grup de persoane care acționează în baza unei însărcinări primite de la acel stat, persoane care acționează deci, pe seama statului.

Rolul determinant pentru imputarea unor fapte statului ca subiect al Dreptului Internațional , îl constituie natura activității desfășurate, și mai puțin legătura care există între persoanele ce desfășoară această activitate și un organ al statului. În proiectul Comisiei de Drept Internațional se arată că se consideră a fi un fapt al statului – conform Dreptului Internațional – comportarea unei persoane sau a unui grup de persoane, dacă acestea acționează pe seama statului și dacă au exercitat prerogative ale puterii publice în cazul carenței autorităților oficiale și în împrejurări care justitificau exercitarea acestor prerogative.

Statul nu răspunde pentru actele sau faptele unei persoane sau a unui grup de persoane particulare care nu acționează pe seama statului. Statul va răspunde însă pentru faptele unor persoane, dacă acestea au fost comise ca urmare a unor acțiuni sau omisiuni ale organelor statului . În această din urmă situație, statul răspunde pentru propria sa culpă, cum ar fi de exemplu, neluarea de măsuri în scopul prevenirii actelor săvârșite de particulari – măsuri pe care era obligat să le ia conform Dreptului Internațional – sau neluarea unor măsuri de constrângere , de represiune, necesare îndeplinirii unor obligații internaționale asumate.

Statul va răspunde pentru actele și faptele unor insurgenți care încalcă Dreptul Internațional, dar numai pentru lipsa de diligență sau prudență în adoptarea măsurilor adecvate de protecție sau represiune. Aceste acte și fapte, în principiu, nu pot fi imputabile statului, dar pot fi imputabile organelor care reprezintă mișcarea insurecțională respectivă.

Proiectul Comisiei de Drept Internațional subliniază că dacă mișcarea insurecțională devine guvern al statului în cauză, faptele acestui guvern se consideră ca fapte ale statului, fără ca aceasta să excludă răspunderea – în paralel – a statului pentru faptele organelor sale de guvernământ până la înlocuirea lor.

II.2.2. Organizațiile internaționale

Dacă în cazul statelor, personalitatea juridică internațională decurge din suveranitatea de stat și din dreptul la autodeterminare pe care îl au, personalitatea juridică internațională a organizațiilor internaționale , derivă din actul constitutiv al acestora. Organizația dobândește această calitate numai dacă statele care au înființat-o i-au atribuit, potrivit funcțiilor și scopurilor sale, o anumită capacitate de a fi titulară de drepturi și obligații internaționale. Acest lucru înseamnă că personalitatea juridică internațională nu reprezintă o trăsătură esențială, inerentă oricărei organizații internaționale, ci depinde de voința statelor membre ca o organizație să aibă sau nu o asemenea calitate.

Personalitatea juridică internațională a organizației internaționale își găsește expresia în competențele sale; organizația internațională, are în general următoarele competențe:

de a încheia tratate internaționale, în anumite domenii prevăzute în statut sau cu statele membre, cu alte state, precum și cu alte organizații internaționale;

de a face reclamații împotriva altor subiecti de drept internațional carei-au provocat prejudicii;

poate sta în fața instanțelor de judecată internaționale, în calitate dereclamant sau pârât;

are dreptul de legație activă – în sensul că poate trimite misiuni oficiale pe lângă state sau alte organizații internaționale -,

cât și dreptul de legație pasivă – de a primi misiunile permanente ale statelor acreditate de statele membre, pe lângă organizație.

Pentru ca o organizație internațională să aibă calitatea de subiect al Dreptului Internațional, trebuie să îndeplinească, cumulativ , o serie de condiții și anume:

să fie organizație guvernamentală ( interstatală);

– statutul organizației să fie în concordanță cu principiile imperative ale Dreptului Internațional;

– funcțiile organelor lor să le permită o autonomie funcțională în cadrul relațiilor internaționale.

Organizațiile internaționale guvernamentale sunt subiecte de Drept Internațional derivate și limitate. Ele sunt subiecte derivate pentru că sunt creația statelor fondatoare, state care în virtutea suveranității lor , le conferă anumite funcțiuni. Îndeplinirea lor poate cere ca organizațiile să acționeze în planul raporturilor juridice internaționale ca entități distincte care le-au înființat, dar numai în anumite domenii fixate de state. De aici derivă și caracterul limitat al capacității juridice internaționale ale acestora.

Jurisprudența internațională și diferite acte internaționale de după cel de-al II-lea război mondial, au recunoscut organizațiilor internaționale calitatea de subiecte ale Dreptului Internațional – o asemenea problemă punându-se pentru prima dată , în legătură cu O.N.U. Curtea Internațională de Justiție, în avizul ei consultativ din 11 aprilie1949, în problema „ reparării daunelor suferite în serviciul O.N.U.”, preciza că: „ organizația a fost destinată să exercite și să posede , și în fapt exercită și posedă funcții și drepturi care nu pot fi explicate

decât prin aceea că ea dispune într-o largă măsură de personalitate internațională și de capacitatea de a acționa pe plan internațional […]. Curtea conchide din aceasta , că organizația […] este subiect de Drept Internațional, capabil de a avea drepturi și obligații internaționale și are capacitatea de a-și exercita aceste drepturi prin prezentarea de recalmații internaționale ” .

Recunoașterea calității de subiect de Drept Internațional precum și a rolului și competențelor Organizației Națiunilor Unite ( mai concret – atributele Consiliului de Securitate al O.N.U.) a devenit o problemă majoră cu ocazia recentului conflict armat care a izbucnit pe teritoriul Irakului. Această problemă derivă din faptul că S.U.A., împreună cu ceilalți aliați ( Marea Britanie, Australia, Spania, Italia, Polonia ) au decis și au trecut efectiv la efectuarea de operațiuni militare împotriva Irakului, deși Consiliul de Securitate al O.N.U. nu ajunsese la un acord cu privire la acest lucru.

Autoritatea și competențele O.N.U. au fost „subminate” datorită unei rezoluții proprii adoptate de Consiliul de Securitate al O.N.U.- rezoluția 1441 – votată în unanimitate; această rezoluție a permis revenirea inspectorilor în Irak și a avertizat regimul lui Saddam că va avea de înfruntat „ consecințe serioase” dacă nu cooperează cu ei. Formula era rezultatul unui compromis între cele două tabere din cadrul Consiliului, care au interpretat-o fiecare în felul său: Franța susținea că o nouă rezoluție era neapărat necesară înainte de a se recurge la forță, in timp ce S.U.A. considera că pot declanșa un război fără orice altă aprobare a Consiliului dacă aprecia că Irakul nu și-a îndeplinit obligațiile – lucru ce s-a și întâmplat.

Un alt exemplu de nerecunoaștere a calității de subiect de Drept Internațional al O.N.U. îl constituie respingerea de către autoritățile irakiene a noii rezoluții votate de Națiunile Unite – 1472 din 28.03.2003 – privind reluarea programului comercial „Petrol contra hrană” pe motiv că documentul O.N.U. conferea exclusiv secretarului general al organizației, Kofi Annan, autoritatea unică de a stabili noile detalii ale programului, fără a implica în nici un fel autoritățile irakiene.

Organizațiile internaționale răspund pe plan internațional pentru prejudiciul cauzat unui stat membru, ori altui stat din comunitatea internațională, sau unei alte organizații internaționale. Fiind organizații guvernamentale (inter-statale), în paralel cu răspunderea lor, este antrenată și răspunderea statelor membre; suntem în fața unei răspunderi solidare , unde răspunderea primară o au organizațiile internaționale, iar răspunderea secundară aparține statelor membre. Potrivit funcțiilor și scopurilor organizațiilor internaționale, ce sunt stabilite în actul de înființare, răspunderea acestora intervine în legătură cu activitatea desfășurată de ele, activitate bazată în unele situații pe risc.

Răspunderea organizațiilor internaționale pentru prejudicii cauzate prin activitatea lor, este reglementată și printr-o serie de tratate internaționale, cum ar fi Tratatul din 1967 privind spațiu extraatmosferic, ori Convenția din 1972 privind responsabilitatea internațională pentru daune cauzate de obiecte spațiale.

II.2.3. Națiunile și popoarele care luptă pentru

independența lor

În Dreptul Internațional contemporan, este consacrată personalitatea juridică internațională a popoparelor și națiunilor care luptă pentru eliberarea de sub dominația colonială și formarea unui stat independent.

Calitatea de subiect de drept internațional, se dobândește de regulă, din momentul în care națiunea care luptă pentru eliberare și-a creat anumite organe proprii – armate, organe de rezistență – care sunt capabile să exercite funcții de putere publică și să controleze în mod efectiv o parte însemnată a teritoriului viitorului stat.

Calitatea poporului care luptă pentru independență, de subiect al Dreptului Internațional nu depinde de recunoașterea sa internațională. Calitatea de subiect de Drept Internațional o au toate națiunile care îndeplinesc condițiile cerute în acest sens în virtutea dreptului lor la autodeterminare, care este baza personalității lor juridice internaționale.

Națiunilor care care luptă pentru eliberare li se aplică principiul neintervenției în treburile lor, dreptul la autoapărare, iar forțelor lor armate se aplică Dreptul Umanitar.

Calitatea de subiect de Drept Internațional a poporului ce luptă pentru independență, se manifestă și prin exercitarea unor drepturi, cum ar fi:

dreptul de a încheia tratate internaționale cu alte subiecte de Drept Internațional;

dreptul de a întreține relații oficiale cu alte subiecte ale Dreptului Internațional (dreptul de legație, dreptul de a purta negocieri );

dreptul de a participa, prin reprezentanți cu statut de observator, la negocieri și conferințe internaționale;

dreptul de a primi ajutoare de la state sau organizații internaționale;

dreptul de a participa la crearea normelor de Drept Internațional.

În Dreptul Internațional se recunoaște fiecărui popor subjugat, dreptul de a recurge – împotriva dominației străine – la orice mijloc, inclusiv la folosirea forței armate.

Calitatea de subiect de Drept Internațional a națiunilor care luptă pentru eliberare, are un caracter limitat și tranzitoriu, acest statut juridic fiind o etapă către dobândirea unei complete personalități internaționale, odată cu dobândirea independenței depline. Se poate exemplifica în acest sens, statutul de subiect de Drept Internațional al poporului palestinian, condus de Organizația pentru Eliberarea Palestinei, al popotului din Namibia în lupta pentru deplină independență, condus de S.W.A.P.O..

În ceea ce privește răspunderea internațională a națiunilor și a popoarelor care luptă pentru independență – cărora le este recunoscută calitatea de subiect de Drept Interanțional – operează aceleași reguli ca și în cazul răspunderii internaționale a statelor, ținându-se cont de particularitățile determinate de împrejurările de fapt și de situația lor în drept.

II.2.4. Persoanele fizice și juridice interne

Una dintre cele mai controversate probleme se referă la faptul dacă individul este sau nu subiect de Drept Internațional.

Adepții concepției „ solidariste ” – printre care G. Scelle și N. Politis – au susținut teza că numai indivizii pot fi subiecte de drept: ei consideră că regula de drept „ nu se poate adresa decât unei inteligențe capabile de a o înțelege și de a i se conforma ” .

Există o serie de autori din perioada interbelică -D.Anzilotti, H.Triepel, W. Phillimore – care resping fără rezerve teza personalității internaționale a indivizilor, recunoscând această calitate doar statelor.

Ideea de bază care susține teza personalității internaționale a individului, consideră că Dreptul Internațional Contemporan consacră prin normele sale o protecție internațională a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, adresându-se astfel – potrivit concepției celor ce o susțin – nemijlocit persoanei umane. Existența unor reglementări internaționale privind ocrotirea drepturilor omului, nu înlătură, ci dimpotrivă presupune exercitarea de către fiecare stat a suveranității sale în acest domeniu, întrucât aceste reglementări sunt create prin acordul statelor, li se adresează lor în mod direct și generează pentru ele obligația de a le aplica și de a le asigura, prin mijloace ce țin de jurisdicția națională , populației de pe teritoriul lor.

Dreptul Internațional, prin însăși natura lui consensuală, interstatală exclude un raport direct între normele sale și persoana fizică. Individul participă la raporturile juridice internaționale numai în numele statului, ca agent al statului, nefiind nici destinatarul direct al normelor juridice internaționale, putând fi cel mult considerat ca destinatar indirect al Dreptului Internațional Contemporan, supus jurisdicției interne a statului.

Adepții concepției potrivit căreia persoanele fizice ar avea calitatea de subiecte ale Dreptului Internațional, invocă printre cele mai importante argumente, recunoașterea acestora ca subiecte ale răspunderii penale în Dreptul Internațional.

Persoanele fizice răspund din punct de vedere penal, atât pentru fapte cosiderate infracțiuni în convenții internaționale, fapte pentru care statele se obligă să le incrimineze și să le pedepsească în legislația lor internă – cum ar fi pirateria, traficul de stupefiante, genocidul – cât și pentru crime de război, crime împotriva umanității și păcii. În cazul faptelor considerate infracțiuni în convențiile internaționale, persoanele fizice care comit astfel de fapte sunt pedepsite în baza legilor interne, nefiind scoase de sub jurisdicția statelor; în cea de-a doua situație a comiterii unor crime de război împotriva umanității și păcii, răspunderea penală a persoanelor fizice este o consecință a răspunderii statelor; în acest caz, persoanele fizice răspund ca organe ale statului, fiind judecate în calitate de subiecte de drept intern ale statelor respective, chiar dacă judecata se face de către instanțe internaționale – cum au fost după cel de al II-lea război mondial, Tribunalele Internaționale de la Nurnberg și Tokio. Calitatea de autori ai unor crime internaționale, nu conferă persoanelor fizice, calitatea de subiecte de Drept Internațional.

Un alt argument important invocat de susținătorii tezei care admite că persoanele fizice ar fi subiecte de Drept Internațional, îl reprezintă faptul colaborării internaționale pentru promovarea drepturilor omului. Respectarea drepturilor prevăzute prin convenții internaționale, cade în sarcina statelor ceea ce înseamnă că aceste drepturi nu sunt conferite direct indivizilor, convențiile internaționale prevăzând obligația statelor de a asigura indivizilor aceste drepturi.

Din analiza argumentelor pro și contra care s-au adus, referitor la calitatea de subiecte de Drept Internațioanl a persoanelor fizice, concluzionăm că Dreptul Internațional nu creează drepturi și obligații pentru indivizi, deci individul nu poate acționa ca titular de drepturi în afara mecanismului statal; individul, persoana fizică este un obiect și nu un subiect al Dreptului Internațional.

În literatura de specialitate se afirmă că și persoanele juridice interne – în principal companiile multinaționale sau transnaționale – sunt subiecte de Drept Internațional . Susținătorii acestei teorii consideră că există niște raporturi transnaționale, care le depășesc pe cele interstatale, participanții la aceste raporturi fiind organizații economice private multinaționale. Pe de altă parte, statele nu recunosc că aceste organizații sunt titulare de drepturi și obligații internaționale, ele fiind supuse dreptului intern, iar faptul adoptării în cadrul O.N.U. a codului de conduită referitor la companiile transnațioanle, nu le conferă calitatea de subiecte de Drept Internațional, ci de obiecte ale acestuia.

Persoanele particulare, chiar dacă săvârșesc delicte internaționale, vor răspunde pentru încălcarea normelor de drept intern care incriminează acele fapte, în virtutea obligațiilor asumate de state pe plan internațional.

II.3. Condițiile răspunderii internaționale

Comisia de Drept Internațional a reținut în materia răspunderii statelor, două condiții: una de ordin subiectiv și alta de ordin obiectiv.

Elementul subiectiv al unei fapte internaționale ilicite este comporatamentul statului – acțiune sau inacțiune – contrar Dreptului Internațional.

Un aspect esențial al instituției răspunderii internaționale a. statului îl constituie distincția dintre delicta commissiva și delicta omissiva

Faptul că și omisiunea angajează răspunderea internațională a statelor a fost afirmat de Curtea Internațională de Justiție, care a precizat că omisiunea este un mod de manifestare a conduitei unui stat, fiind generatoare de răspundere internațională.

Chiar dacă comportamentul unui stat este legal din punct de vedere al dreptului său intern, acel stat nu ar fi absolvit de răspunderea internațională, dacă prin comportamentul respectiv s-au încălcat normele Dreptului Internațional Public.

Elementul obiectiv al faptei internaționale ilicite constă în nerespectarea de către stat a unei obligații internaționale,

asumate de el în mod liber și fiind în vigoare pentru acel stat în momentul săvârșirii faptei sale.

Acest element obiectiv face distincția între faptul ilicit și celelalte comportări ale statului care pot avea consecințe juridice potrivit Dreptului Internațional și care au un caracter licit.

Aceste două condiții pentru existența faptului ilicit – din punct de vedere internațional – se bucură de recunoaștere largă în practica internațională și în literatura de specialitate. O parte a doctrinei și practicii juridice afirmă necesitatea prezenței altor trei condiții pentru existența unui fapt ilicit și anume: culpa, prejudiciul (dauna) și legătura cauzală .

Culpa și prejudiciul au fost considerate în Dreptul Internațional clasic ca fiind de esență răspunderii statelor.

Invocarea culpei ca o condiție a răspunderii, ocupă încă un loc destul de important atât în practica internațională cât și în literatura juridică, însă ea pierde din importanță, în Dreptul Internațional contemporan, câștigând teren teoria răspunderii obiective, răspundere ce acționează independent din culpă. Culpa nu este înlăturată din Dreptul Internațional, întrucât există cazuri în care pentru angajarea răspunderii statului este necesar ca faptul să fi fost comis de culpă, ceea ce conduce la concluzia că atât timp cât practica internațională n-a exclus în unele cazuri elementul de culpă, acesta ar trebui să fie menținut, ca un element subsidiar al răspunderii statelor pentru săvârșirea unor fapre care, din punct de vedere internațional, sunt considerate ca fiind ilicite.

Unii autori consideră și prejudiciul ca o condiție pentru existența unui fapt ilicit din punct de vedere internațional.

În lucrările Comisiei de Drept Internațional s-a arătat însă că pentru răspunderea statului nu este necesară existența unui prejudiciu, ci simplul fapt că statul a încălcat o obligație internațională a sa. Simpla cauzare a unui prejudiciu nu declanșează în mod automat răspunderea internațională a statului, dacă nu există o încălcare , o violare a unei norme de Drept Internațional, un exemplu îl poate constitui hotărârea lui Max Huber din 1925 – în speță privind bunurile britanice în Maroc -, hotărâre în care se sublinia că simplul fapt al cauzării unei pagube nu justifică în sine o intervenție diplomatică, adică nu conduce la declanșarea răspunderii internaționale.

În măsura în care prejudiciul se admite ca o condiție a faptului ilicit, în mod implicit intervine și legătura cauzală. Totuși, situația în care prejudiciul – ca o condiție în angajarea răspunderii internaționale – este ignorat, nu trebuie să conducă la înlăturarea constatării unui raport de cauzalitate între fapte, obligația violată și urmările survenite, acest element având importanță în stabilirea vinovăției, a gravității faptei și implicit în determinarea sancțiunii.

CAPITOLUL III

VIOLAREA UNEI OBLIGAȚII INTERNAȚIONALE

III.1. Aspecte generale

Comisia de Drept Internațional consideră că răspunderea internațională a unui stat este angajată atât în cazul încălcării unei norme de Drept Internațional Public, cât și în situația neîmplinirii unei obligații internaționale asumată de stat sau care îi revine acestuia, în momentul săvârșirii faptei.

Obligațiile internaționale ale unui stat rezultă din următoarele surse:

principii și norme ale Dreptului Internațional Public;

acte unilaterale ale statului, prin care își asumă anumite obligații internaționale;

hotărârile obligatorii ale unor organizații internaționale din care statul face parte;

din hotărârile instanțelor de judecată internaționale, ce fac referire la diferendele în care statul a fost parte și a acceptat să le supună acestor instanțe.

Rezultatul diferenței dintre comportamentul unui stat și comportamentul pe care îl cere obligația internațională, îl

constituie violarea de către acel stat a unei obligații internaționale.

Răspunderea internațională a unui stat pentru nerespectarea unei obligații internaționale de către acel stat, intervine dacă sunt întrunite două condiții și anume: obligația violată să fie de Drept Internațional și obligația violată să fie în vigoare pentru acel stat în momentul săvârșirii faptei sale. În ceea ce privește cea de-a doua condiție, între ea și fapta internațională a statului, pot exista următoarele situații:

a) obligația internațională a încetat să mai fie valabilă pentru statul respectiv, înainte ca el să săvârșească fapta contrară acelei obligații, aceasta însemnând că fapta statului nu este ilicită ;

b) obligația internațională a apărut pentru un stat după săvârșirea de către acesta a unei fapte contrare acestor obligații , iar conform principiului „nullum crimen sine lege”, fapta statului nu este ilicită;

c) obligația internațională este anterioară momentului săvârșirii faptei și se află în vigoare în acel moment; în acest caz fapta internațională a statului fiind ilicită angajează răspunderea acelui stat.

În funcție de momentul când o obligație internațională se consideră violată printr-o faptă internațională ilicită a unui stat și se angajează răspunderea acelui stat, faptele internaționale ilicite se clasifică în fapte internaționale ilicite fără durată în timp și fapte internaționale ilicite cu durată în timp.

Faptele internaționale ilicite fără durată în timp sunt faptele a căror săvârșire nu presupune curgerea unui anumit timp. În acest caz, violarea obligației internaționale are loc în

momentul săvârșirii faptei internaționale ilicite, moment din care este angajată răspunderea internațională a statului vinovat.

În categoria faptelor internaționale ilicite cu durată în timp, se face distincție între: fapta internațională ilicită continuă; fapta internațională compusă și fapta internațională ilicită complexă.

Fapta internațională ilicită continuă are loc atât timp cât durează săvârșirea ei și se menține încălcarea obligației internaționale violată prin această faptă. Răspunderea internațională este angajată din momentul săvârșirii acelei fapte și se menține pe tot timpul duratei faptei internaționale ilicite.

Fapta internațională compusă este constituită din acțiuni sau omisiuni ale statului, distincte între ele, dar având același scop, conținut și efect, acțiuni sau omisiuni prin care se încalcă obligații internaționale. Răspunderea internațională în acest caz este angajată din momentul primei acțiuni sau omisiuni contrare unei obligații internaționale pe care o are statul respectiv și se menține pe toată durata acțiunilor sau omisiunilor ce constituie fapta internațională ilicită.

Fapta internațională complexă este compusă tot dintr-un ansamblu de acțiuni sau omisiuni săvârșite de organele unui stat, cu deosebirea că aici, acțiunile sau omisiunile nu se repetă ca în cazul faptei compuse; acțiunile sau omisiunile privesc același obiect, dar emană de la organe diferite. Momentul angajării răspunderii internaționale în această situație, îl constituie ultimul act care formează conținutul faptei internaționale complexe.

III.2. Categorii de obligații internaționale.

Particularități.

III.2.1. Obligații interesând comunitatea

internațională în ansamblul ei

În Dreptul Internațional clasic, faptele ilicite ale statelor prin care se realizează violarea unor obligații internaționale, erau considerate delicte internaționale pentru că nu se recunoștea distincția între crime și delicte ca în dreptul intern.

Tendințele manifestate în sensul scoaterii războiului în afara legii, au determinat consideratea războiului – în doctrină – ca o crimă internațională. O contribuție deosebiză a avut-o juristul român V.V. Pella, care a susținut necesitatea instituirii unei răspunderi penale internaționale pentru războiul de agresiune, calificat drept cea mai importantă crimă internațională, precum și constituirea unei instanțe penale internaționale pentru judecarea și sancționarea unor astfel de crime5.

După cel de-al doilea război mondial, Dreptul Internațional consacra existența unor crime internaționale și în primul rând, caracterul de crimă contra păcii, a războiului de agresiune, precum și existența unor crime legate în general de război ori de încălcări deosebit de grave ale dreptului la viață al oamenilor. Săvârșirea acestor crime, cu consecințe asupra întregii comunități mondiale, atrage sancțiuni asupra statelor în cauză și angajează răspunderea penală a persoanelor fizice care le comit. Crimele internaționale și conținutul lor au fost definite într-o serie de documente internaționale postbelice, cum ar fi: Statutele tribunalelor de la Nurnberg și Tokio (1945), Convenția asupra imprescriptibilității crimelor de război și a crimelor contra umanității (1968), Convenția pentru eliminarea și reprimarea crimeni de apartheid (1973).

Comisia de Drept Internațional definește crimele internaționale ca fapte internaționale ilicite prin care este violată o obligație internațională esențială pentru garantarea intereselor fundamentale ale comunității internaționale, cum sunt pacea, securitatea internațională libertatea și progresul popoarelor. Din această categorie fac parte obligațiile internaționale având o importanță esențială pentru menținerea păcii și securității internaționale – cum este obligația care interzice agresiunea -, pentru asigurarea dreptului popoarelor la autodeterminare – astfel este obligația care interzice stabilirea sau menținerea prin forță a unei dominații coloniale -, pentru protecția ființei umane – obligațiile care interzic sclavia, genocidul, apartheidul -, pentru asigurarea și conservarea mediului în conjurător – obligațiile care interzic poluarea masivă a atmorferei sau a mărilor.

Toate celelalte fapte internaționale ilicite care nu intră în aceste categorii, fapte care sunt mai puțin grave, datorită naturii obligaiilor internaționale violate prin săvârșirea lor, constituie delicte internaționale.

III.2.2. Violarea obligațiilor de mijloace și a

obligațiilor de rezultat

Obligațile internaționale ale statelor sunt calsificate după natura lor și după momentul în care sunt violate și este angajată răspunderea internațională a statului vinovat.

Comisia de Drept Internațioanl reglementează distinct obligațiile de mijloace și obligațiile de rezutat, deosebirea dintre aceste categorii de obligații constând în aceea că, în cazul obligațiilor de mijloace, scopul obligației trebuie atins prin mijloace, comportamente, acțiuni precis determinate, iar în cazul obligațiilor de rezultat nu prezintă interes modalitățile prin care se obține acel rezultat.

Ca exemple de obligații de mijloace sau de comportare pe plan internațional, se pot menționa: obligația statelor de a adopta anumite legi ori măsuri legislative, obligația submarinelor de a naviga la suprafață prin materia teritorială a altui stat – obligații in faciendo -. În legătură cu aceste obligații, Comisia de Drept Internațional a prevăzut în proiectul său de articole că suntem în prezența încălcării de către stat a unei obligații internaționale, atunci cînd comportarea statului nu este conformă cu conduita determinată în mod specific prin obligația respectivă.

Referitor la obligațiile de rezultat pot fi menționate ca exemple: art. 2, al.1 din Convenția pentru eliminarea oricăror forme de discriminare rasială conform cătuia statele se angajează să urmeze o politică tinzând la eliminarea tuturor formelor de discriminare; art. 22, al.2 din Convenția de la Viena din 1961 privind relațiile diplomatice, potrivit cătuia statul acreditat este obligat să ia toate măsurile adecvate spre a împiedica orice atingere adusă persoanei, libertății și demnității agentului diplomatic; art. 4, al.2 din Convenția de la Basel (1989) privind controlul transportului peste frontieră a deșeurilor periculoase, care prevede obligația fiecătui stat parte, de a adopta măsurile necesare în vederea asigurării reducerii la minimum a producerii și transportului peste graniță a deșeurilor periculoase, cât și pentru a preveni importurile de deșeuri periculoase.

Comisia de Drept Internațional a prevăzut că, atunci când o obligație internațională cere unui stat obținerea unui rezultat determinat, mijloacele de realizare fiind lăsate la alegerea statului respectiv, dacă orin comportarea adoptată statul nu asigură rezultatul cerut, ne aflăm în fața violării de către stat a acelei obligații internaționale. În cazul în care comportarea statului nu a dus la obținerea rezultatului cerut de obligația internațională, dar dacă acest rezultat sau unui echivalent ar putea fi obținut printr-o comportare ulterioară a statului, nu se poate vorbi de o violare a obligației, decât dacă statul nu asigură nici printr-o astfel de comportare ulterioară, rezultatul cerut de obligație.

În strânsă legătură cu posibilitatea remedierii de către stat a violării unei obligații internaționle, se află respectarea principiului epuizării recursurilor interne de către persoanele fizice ori juridice, aflate pe teritoriul unui stat, care au suferit un prejudiciu, înainte de a se angaja răspunderea internațională a statului.

Acest principiu consacră faptul că răspunderea internațională a unui stat, pentru violarea obligației de rezultat privind tratamentul rezervat străinilor, intervine numai în cazul în care căile oferite de dreptul intern, în vederea reparării prejudiciului cauzat unei persoane fizice sau juridice au fost utilizate până la epuizarea lor, fără succes.

Recursurile interne trebuie să fie deshise persoanelor fizice și juridice străine, și în același timp să fie eficace. Numai în astfel de condiții, statul poate recurge la regula epuizării recursurilor interne pentru a evita sesizarea unui tribunal internațional, remediind printr-o comportare ulterioară consecințele unei atitudini anterioare contrare obligației.

Pentru a fi antrenată răspunderea internațională a statului, este necesar ca toate formele de recurs disponibile să fi fost utilizate, toate motivele de drept să fi fost invocate și nici o cale de recurs utilizată să nu fi oferit posibilitatea de a se realiza rezultatul cerut de obligația internațională ori un rezultat echivalent cu acesta.

Dacă violarea unei obligații de rezultat privind tratamentul rezervat străinilor are caracter imediat, principiul epuizării recursurilor interne nu se aplică, întrucât prima comportare a statului este de asemenea natură încât nici tratamentul cerut de obligație și nici un tratament echivalent nu mai poate fi considerat ca posibil.

Principiul epuizării recursurilor interne a apărut în Dreptul Internațional clasic, el fiind consacrat și în Dreptul Internațional contemporan întrucât corespunde și servește intereselor apărării suveranității și egalității statelor.

În practica României principiul epuizării recursurilor interne este folosit în acordurile privind promovarea și garantarea investițiilor de capital. Un exemplu îl constituie acordul dintre România și Italia – ratificat în 1997- referitor la garantarea și promovarea reciprocă a investițiilor de capital,acord în care se prevede că dacă investițiile realizate de către un investitor al unei părți contractante au fost supuse naționalizării sau exproprierii de către cealaltă parte contractantă, investitorul nemulțumit de cuantumul despăgubirilor ce i s-au fixat, va cere revizuirea de către organele jurisdicționale competente din țara în care a făcut investiția. Dacă după epuizarea procedurilor de recurs prevăzute de legislația țării unde a fost făcută investiția, continuă să existe diferende între investitorul uneia dintre părțile contractante și cealaltă parte contractantă, referitor la cuantumul despăgubirii, părțile vor avea dreptul ca în termen de două luni de la epuizarea recursurilor interne să supună diferendul pentru conciliere sau arbitraj, unor instanțe internaționale conform procedurii prevăzute în Convenția pentru rezolvarea diferendelor referitoare la investiții între state și cetățeni străini (Washington,1965) .

CAPITOLUL IV

CAUZE CARE EXCLUD CARACTERUL

ILICIT AL FAPTULUI

Proiectul Comisiei de Drept Internațional privind răspunderea inrenațională a statelor pentru săvârsirea unei fapte ilicite, reglementează și împrejurările care exclud, în mod excepțional, caracterul ilicit al unei fapte.

IV.I.Consimțământul

Una dintre împrejurările care înlătură caracterul ilicit al faptului o consituie consimțământul dat în mod valabil de către un stat altui stat, pentru ca cel de-al doilea stat să poată săvârși un fapt determinat, care nu este conform cu obligația pe care acesta o are față de primul stat, fapt care în lipsa acestui consimțământ ar avea caracter ilicit și ar angaja răspunderea internaționlă a statului respectiv.

Statul care a primit un astfel de consimțământ din partea altui stat, trebuie să realizeze acel fapt în limitele și în intervalul de timp prevăzute în consimțământul dat.

Consimțământul dat în acest sens de un stat altui stat, pentru a fi valabil, trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

consimțământul trebuie să emane de la organele statului, care sunt competente să exprime pe plan internaționl voința acelui stat;

consimțământul să fie dat înainte ca celălalt stat să săvîrsească fapta;

nu este valabil consimțământul unui stat acordat după săvârsirea faptei, pentru că în acest caz el apare doar ca o confirmare și nu ca o condiție esențială pentru săvârșirea faptei și înlăturarea caracterului ei ilicit;

consimțământul trebuie să exprime voința neviciată a statului care îl acordă, întrucât un consimțământ obținut prin exercitarea unei presiuni asupra statului sau prin amenințarea cu forța a acestuia nu este considerat ca fiind valabil.

Chiar dacă un fapt a fost săvârșit de un stat în baza consimțământului altui stat , dacă obligația internațională violată prin acel fapt decurge dintr-o normă imperativă a dreptului internațional, acel fapt va fi considerat ilicit.

IV.2.Măsuri luate asupra faptului ilicit a unui

stat

Faptul unui stat prin care se încalcă o obligație pe care acesta o avea față de un alt stat nu are caracter ilicit dacă se constituie într-o măsură, considerată legitimă de către Dreptul Internațional, îndreptată împotriva faptului ilicit săvârșit de acest din urmă stat.

Aceste măsuri se referă la retorsiune, represalii, care sunt măsuri de constrîngere ce nu implică folosirea forței sau amenințarea cu forța.

IV.3.Forța majoră

Practica internațională, inclusiv practica Curții Permanente de Justiție Internațională, a Curții Internaționale de Justiție, a recunoscut forța majoră ca un caz de excepție în ceea ce privește exonerarea de răspundere a unui stat pentru o faptă ilicită, considerându-se că datorită intervenției forței majore, faptul își pierde caracterul ilicit.

Pentru a înlătura caracterul ilicit al faptei, se impune ca forța majoră să îndeplinească o serie de condiții :

să fie irezistibilă sau imprevizibilă; forța majoră trebuie să constea într-un eveniment exterior neprevăzut, în afara controlului statului;

acest eveniment să pună statul în imposibilitatea materială de a se putea conforma unei obligații internaționale ori să creeze statului imposibilitatea de a-și da seama că atitudinea și comportamentul său nu este conform cu obligația internațională ce-i revine;

statul care invocă forța majoră să nu fi contribuit la producerea evenimentului respectiv.

O cauză de înlăturare a caracterului ilicit al faptei – asemănătoare forței majore – este starea de primejdie constând în situații în care, datorită unor fenomene naturale, anumite persoane sau bunuri se află într-o primejdie deosebită, iar pentru salvarea lor este necesară savârsirea unei fapte internaționale ilicite. Poate fi menționată în acest sens situația în care pentru salvarea unor nave sau aeronave amenințate de a fi distruse de intemperii, se violează spații maritime sau aeriene ale altor state, pătrunzând și staționând în marea teritorială ori în porturile unui stat străin, fără autorizația acestuia, sau aterizând forțat pe un aeroport străin, fără a avea aprobarea statului respectiv.

Deosebirea între starea de primejdie și forța majoră constă în aceea că în cazul stării de primejdie există o oarecare posibilitate de a alege între comiterea faptului ilicit sau necomiterea lui, această posobilitate fiind exclusă în caz de forță majoră.

Pentru ca stare de primejdie să poată fi invocată ca temei de exonerare a răspunderii internaționale a unui stat, trebuie ca autorul faptei respective să nu fi avut o altă posibilitate de a-și salva propria sa viață ori a persoanelor ce i-au fost încredințate și să nu fi contribuit la ivirea acestei situații, iar fapta săvârșită să nu constituie un pericol comparabil sau chiar mai grav decât cel a cărui evitare era urmărită.

IV.4.Starea de necesitate

Starea de necesitate este situația în care se află un stat de a nu avea nici un mijloc pentru a salva interesele sale fundamentale – amenințate de un pericol grav și iminent – decât de a adopta o comportare neconformă cu o obligație internațională față de un alt stat.

Între starea de primejdie și starea de necesitate, există o oarecare asemănare, pentru că în ambele cazuri există o posibilitate teoretică de a alege între comiterea sau necomiterea faptului ilicit.

Trebuie subliniat că în cazul stării de necesitate este pusă în pericol însăși existența statului, funcționarea unor servicii esențiale ordinea internă mediul înconjurător.

Doctrina juridică a susținut că fundamentul stării de necesitate îl constituie dreptul la existență sau la conservare ca drept fundamental al statului. Realitatea demonstrează însă că starea de necesitate nu se invocă pentru exercitarea unui drept, ci pentru exonerarea de răspundere internațională, prin înlăturarea caracterului ilicit al faptei.

Multe cazuri în care se invocă starea de necesitate au fost aduse în fața trubunalelor internaționale acestea pronunțându-se în favoarea admisibilității de către dreptul internațional a stării de necesitate ca o cauză de înlăturare a caracterului ilicit al unui fapt al statului.

Comisia de Drept Internațional se pronunță în favoarea acceptării stării de necesitate ca o cauză exoneratoare de răspundere, însă îi conferă o reglementare restrictivă, prevîzând că un stat nu poate invoca starea de necesitate în vederea excluderii caracterului ilicit al faptului său – fapt ce este neconform cu o obligație internațională – decât în măsura în care acest fapt constituie singurul mijloc de a salva un interes esențial al acestui stat împotriva unui pericol grav și iminent și dacă nu s-a adus o atingere gravă unui interes esențial al statului față de care există obligația.

Nu se admite invocarea stării de necesitate în nici unul dintre următoarele cazuri:

dacă prin fapta internațională ilicită s-a violat o normă imperativă a dreptului internațional;

dacă prin acea faptă se încalcă prevederile unui tratat internațional, care nu admite invocarea stării de necesitate pentru justificarea neîndeplinirii prevederilor sale;

dacă statul care invocă starea de necesitate a contribuit la producerea ei.

IV.5.Legitima apărare

Elementul comun între legitima apărare și starea de necesitate constă în cerința imperioasă de a înlătura un pericol iminent și grav, întrucât un alt mijloc de înlăturare al pericolului este exclus.

Între cele două cauze de excludere a caracterului ilicit al faptului unui stat există și deosebiri. Deosebirea esențială constă în aceea că, în cazul stării de necesitate, statul față de care a fost violată obligația era „ inocent ”, comportarea sa fiind ilicită și nu crea nici un pericol pentru celălalt stat, pe când legitima apărare se exercită atunci când cel de-al doilea stat a provocat el însuși starea de pericol.

Legitima apărare înseamnă dreptul unui stat, care a fost atacat în mod efectiv de către un alt stat, să răspundă agresiunii cu forțele sale armate. Legitima apărare se întemeiază pe dreptul fundamental al statelor la autoapărare consacrat de Carta O.N.U.

A acționa în legitimă apărare înseamnă a răspunde cu forța unei acțiuni ilicite de folosire a forței, acțiune care costituie o gravă infracțiune internațională; legitima apărare este o excepție de la principiul nefolosirii forței.

Pentru a se înlătura caracterul ilicit al faptei de violare a unei obligații internaționale, este necesar ca legitima apărare să fie o măsură licită luată în conformitate cu Carta O.N.U.

CAPITOLUL V

CONSECINȚA STABILIRII

INTERNAȚIONALE A STATELOR

Formele, coținutul și gradele răspunderii internaționale sunt reglementate în a doua parte a proiectului de articole elaborat de Comisia de Drept Internațional a O.N.U.cu privire la răspunderea statelor pentru faptele lor internaționale ilicite.

Acest proiect elaborat de Comisia de Drept Internațional arată chiar în primul său articol care sunt cosecințele juridice ale răspunderii internaționale a statului, pentru săvârșirea unei fapte internaționale ilicite, consecințe ce sunt supuse dispozițiilor Cartei Națiunilor Unite privind menținerea păcii și securității internaționale.

O importanță deosebită o reprezintă noțiunea de „ stat lezat ” prin săvârsirea unei fapte internaționale ilicite de către un alt stat. Asfel, în proiectul de articole mai sus menționat se arată că prin acest termen se înțelege orice stat care a fost atins într-un drept al său prin fapta altui stat, dacă această faptă este ilicită. Dacă aceasta constituie regula generală privind determinarea „statului lezat ” proiectul de articole arată în mod special, că prin „ stat lezat ” se înțelege:

în cazul în care este violat dreptul unui stat – care îi revine în temeiul unui tratat bilateral – de către cealaltă parte contractantă, primul stat este cel lezat (art.5pct 2 lit. A )

dacă dreptul lezat al unui stat rezultă dintr-o hotărâre judecătorească sau altă hotărâre obligatorie privind reglementarea unui diferend internațional, se consideră stat lezat cel care este beneficiarul acelui drept ( art. 5 pct. 2 lit. B )

în cazul când dreptul lezat decurge dintr-o hotărâre obligatorie a unui organ internațional, altul decît o instanță jurisdicțională, statul lezat este cel care, în temeiul statutului acelei organizații, este beneficiarul acelui drept (art. 5 pct.2 lit. C).

În cazul tratatelor multilaterale, sunt considerate state lezate, acele părți contractante ale căror drepturi – ce rezultă din acel tratat – au fost lezate prin fapta ilicită a unei părți contractante la acel tratat.

În situația săvârșirii unor crime internaționale, sunt lezate toate statele comunității internaționale și nu numai statul împotriva căruia a fost săvârșită crima internațională.

În dreptul internațional clasic, răspunderea statelor era considerată o răspundere exclusiv civilă, asfel că urmarea săvârșirii unui fapt ilicit din punct de vedere internațional, era nașterea unei obligații de reparare numai în raport cu statul față de care a fost încălcată obligația internațională ; în dreptul internațional contemporan iau naștere obligații erga omnes, iar violarea unor astfel de obligații atrage aplicarea unor sancțiuni în mod independent și prealabil față de obligația de a repara prejudiciile materiale cauzate.

V.1.Sancțiuni

Având în vedere circumstanțele concrete și mai ales gravitatea consecințelor actului ilicit, sancțiunile pot fi aplicate în mod individual sau colectiv.

Victima sau victimele unui fapt ilicit din punct de vedere internațional, pot să recurgă la măsuri de constrângere fără folosirea forței sau amenințării cu forța, cum ar fi :

suspendarea sau încetarea aplicării unui tratat încălcat de către cealaltă parte;

nerecunoașterea actelor contrare dreptului internațional;

ruperea relațiilor diplomatice;

represalii;

măsuri de embargo.

În capitolul VII din Carta O.N.U. sunt prevăzute măsurile colective în caz de agresiune, măsuri asupra cărora va hotărî Consiliul de Securitate, ca organ al O.N.U., căruia statele membre i-au conferit răspunderea principală pentru menținerea păcii si securității internaționale. Aceste măsuri sunt admisibile numai în limitele și procedurile consacrate în Cartă.

Atunci când în relațiile internaționale un stat săvârșește acțiuni interzise, încălcând normele Dreptului Internațional ori drepturile altor state , iar dacă diferendul ivit nu se rezolvă pe cale pașnică, se pot lua măsuri cu caracter de constrângere împotriva statului care a comis astfel de acțiuni.

În raport de conduita statului căruia i se aplică, măsurile de constrîngere pot avea funcții diferite care servesc fie la restabilirea legalității internaționale încălcate, fie la înlăturarea actelor interzise ori la restabilirea drepturilor unui stat – care au fost încălcate – și la obținerea reparării prejudiciului astfel cauzat.

Măsurile de constrângere urmăresc să determine statul împotriva căruia sunt luate, să pună capăt acțiunilor care au dus la aplicarea acestora.

În trecut, în Dreptul Internațional se admitea recurgerea – fără nici o restricție – la măsuri de constrângere aplicate individual de către state și care se împărțeau în două categorii : măsuri de constrângere cu folosirea forței armate și măsuri de constrângere fără folosirea forței.

În Dreptul Internațional contemporan, măsurile de constrângere au suferit transformări radicale datorită faptului că statele au obligația de a-și rezolva diferendele numai pe cale pașnică, datorită interzicerii agresiunii și a reglementării dreptului de apărare.

Statele nu pot aplica măsuri de constrângere, datorită obligației pe care o au de rezolvare pașnică a diferendelor internaționale, decât în mod excepțional, în cazurile unde există motive serioase ca diferendul să nu poată fi soluționat pe cale pașnică .

Statelor li se interzice aplicarea măsurilor de constrângere cu folosirea forței armate, interdicția impunându-se în virtutea principiului nerecurgerii la forța armată decât în vederea autoapărării împotriva unui atac armat.

Constrângerile cu folosirea forței armate pot fi aplicate exclusiv de către Consililul de Securitate al O.N.U., cu excepția exercitării dreptului la apărare individuală sau colectivă împotriva unui atac armat; Consiliul de Securitate poate aplica și măsuri fără folosirea forței armate.

Principalele măsuri de constrângere la care pot recurge statele, în mod excepțional, sunt : retorsiunea, embargoul, boicotul, blocada maritimă pașnică, ruprea relațiilor diplomatice.

V.1.1.Retorsiunea

Retorsiunea constă în măsurile de retaliere luate de un stat față de actele inamicale – contrare uzanțelor internaționale – săvârsite de către un alt stat.

Actul la care se răspunde prin retorsiune nu este ilegal întrucât nu se încalcă principiile Dreptului Internațional ori clauzele unui contract, ci este vorba de un act neprietenesc cum ar fi măsurile legislative, administrative ori judecătorești luate față de un alt stat de resortisanții acestuia.

Un caz elocvent de retorsiune îl reprezintă expulzarea de către guvernul polonez a unui număr de resortisanți germani, ca răspuns la expulzarea în masă a resortisanților polonezi din Germania, în perioada 1918 -1922 20.

V.1.2. Represaliile

Represaliile constau în măsuri de constrângere luate de un stat împotriva altui stat cu scopul de a obține repararea daunei decurgând din acte sau omisiuni ilicite din punctul de vedere al Dreptului Internațional, săvârșite de către acel stat, sau de a preveni repetarea unor astfel de acte .

Ceea ce deosebește represaliile de retorsiune, este faptul că primele sunt măsuri luate împotriva unui ilicit al altui stat, și nu împotriva unui act inamical, cum se întâmplă în cel de-al doilea caz.

Un stat poate recurge la represalii, numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

statul împotriva căruia se aplică, să fi săvârșit o acțiune contrară Dreptului Internațional;

dacă statul este el însuși lezat de actul celuilalt stat și numai dacă, în prealabil, s-a făcut o cerere de reparare a daunei care nu a fost rezolvată; represaliile trebuie să înceteze dacă s-a realizat repararea integrală a prejudiciului;

să se respecte principiul proporționalității represaliilor, în sensul de a se păstra o proporție între gravitatea actului comis de un stat și măsura de represalii aplicată de celălalt stat; în cazul nerespectării acestei proporții, excesul de represalii atrage contra-represalii;

dacă represaliile sunt îndreptate numai împotriva statului care a comis actul ilicit, nu și împotriva unui stat terț;

dacă nu se recuge – sub nici o formă – la forța armată.

Întrucât statele au obligația de a-și rezolva diferendele numai pe cale pașnică, represaliile apar ca un act extrem la care trebuie să se recurgă numai în împrejurări excepționale, excluzând folosirea forței sau amenințarea cu forța.

Un exemplu de represalii îl reprezintă întreruperea programului „ Petrol contra hrană ” ( votat în aprilie 1995 ) In data de 18 martie 2003 ca urmare a începerii războiului din Irak. Motivul recurgerii la această măsură a fost nerespectarea de către Irak a obligațiilor referitoare la dezarmarea nucleară – fapt care nu a fost dovedit cu certitudine.

V.1.3. Embargoul

Embargoul constituie o formă a represaliilor, prin care un stat reține în porturile sau marea sa teritorială, navele comerciale și încărcătura lor aparținând unui alt stat, cu scopul de a-l determina pe acesta din urmă să pună capăt încălcării normelor Dreptului Internațional și să repare prejudiciul astfel cauzat. Termenul de embargo se folosește și pentru reținerea bunurilor de orice fel destinate statului împotriva căruia se aplică.

Putem menționa în acest sens : embargoul asupra armelor cu destinația Argentina, decis de către țările Comunității europene în conflictul privind insulele Malvine (1982), embargoul tehnologic și retragerea clauzei națiunii celei mai favorizate în urma măsurilor de represiune în Polonia (1981).

Se mai poate aminti faptul că în 1991 Consiliul de Securitate a recurs la aplicarea embargoului împotriva Irakului; deasemenea, Consiliul de Securitate a aplicat embargoul și Serbiei între anii 1992-1993.

V.1.4.Boicotul

Boicotul este o măsură de constrângere constând în întreruperea relațiilor comerciale între state precum și întreruperea comunicațiilor feroviare, maritime, poștale, telegrafice.

Consiliul de Securitate – conform Cartei O.N.U. – poate să decidă măsuri de boicot împotriva unui stat care a comis un act de amenințare a păcii, de violare a ei sau de agresiune.

Astfel de măsuri au fost hotărâte de Adunarea Generală si Consiliul de Securitate împotriva Republicii Sud – africană pentru a o determina să renunțe la politica de apartheid, și mai recent împotriva Irakului.

V.1.5.Blocada maritimă pașnică

Blocada maritimă pașnică presupune împedicarea de către un stat, cu foțele sale navale militare, a oricăror comunicații cu porturile și litoralul unui stat, fără a se afla în stare de război cu acesta.

La început blocada maritimă a fost folosită numai în timp de război, pentru ca ulterior, marile puteri s-o utilizeze și în timp de pace.

În 1827 Anglia, Franța și Rusia au declarat prima blocadă în timp de pace, asupra țărmurilor Greciei ocupate de turci.

Ca urmare a atacului săvârșit de cetățenii greci împotriva unui cerățean englez din Gibraltar, în 1850 Anglia declara o blocadă împotriva Greciei.

În secolul nostru – în ordine cronologică – se poate exemplifica amintindu-se blocada din 1937 declarată de statele capitaliste împotriva Chinei (1951) ori împotriva Cubei în 1962.

Contrar art.2, paragr. 4 din Carta O.N.U., blocada maritimă – chiar având calificativul de „ pașnică ” – este considerată în Dreptul Internațional contemporan, ca un act de agresiune.

Carta O.N.U. prevede că numai Consiliul de Securitate poate recurge la o blocadă cu forțele navale ale statelor membre, în cadrul aplicării măsurilor de constrângere cu folosirea forței armate.

V.1.6. Ruperea relațiilor diplomatice

Această măsură poate avea caracter de represalii împotriva unui stat ori a cetățenilor săi, cu scopul de a-l constrânge să pună capăt actelor ilegale. Ruperea relațiilor diplomatice înseamnă încetarea tuturor legăturilor , comunicărilor cu oficialitățile care reprezintă statul agresor pe teritoriul statului păgubit. Aceste oficialități cuprind ambasada, misiunile diplomatice, misiunile consulare, etc.

Ruperea relațiilor diplomatice poate fi decisă și de organizații internaționale – cum ar fi O.N.U. – împreună sau separat cu măsurile de boicot.

În acest sens putem menționa evenimentele petrecute în numeroase țări cu ocazia desfășurării acțiunilor militare de pe teritoriul Irakului. Aceste acțiuni au determinat numeroase state să recurgă la închiderea ambasadelor Irakului situate pe teritoriul lor. Printre aceste state se află și România, care a decis să închidă ambasada irakiană și chiar a acuzat pe unul din membrii personalului diplomatic de spionaj în favoarea guvernului irakian.

V.2. Obligația de reparare

Concepția civilistă care domina Dreptul Internațional clasic, a pus la baza instituției răspunderii internaționale principiul obligației statului vinovat de a repara dauna provocată altui stat, principiu ce a fost afirmat și de jurisprudența internațională. Referitor la acest aspect, Curtea Permanentă de Justiție Internațională preciza într-o horărâre a sa din 13 septembrie 1928 că: „ este un principiu de Drept Internațional, chiar o concepție generală de drept, că orice violare a unui angajament comportă obligația de reparare ”.

În literatura de specialitate se susținea că răspunderea internațională a statelor avea trei consecințe principale:

răspunderea morală

răspunderea politică

răspunderea materială

Răspunderea morală (satisfactio) presupunea obligarea statului vinovat să-și ceară scuze de la statul lezat, pentru prejudiciul provocat. Răspunderea politică impunea ca statul vinovat să suporte diferite sancțiuni aplicate asupre sa de către statul victimă , sancțiuni care priveau ruperea relațiilor economice sau a celor diplomatice. Răspunderea materială obliga statul vinovat să repare daunele materiale pe care le-a provocat altui stat. Repararea daunelor mateirale îmbracă un dublu aspect: plata despăgubirilor pentru daunele provocate (reparatio) și restabilirea drepturilor încălcate (restitutio).

Raportul juridic privind răspunderea internațională a statelor nu se mai limitează actualmente doar la raporturile dintre statul victimă și stautul vinovat. Dreptul Internațional contemporan cunoaște și categoria obligațiilor internaționale erga omnes, obligații a căror violare angajează răspunderea internațională nu numai față de statul lezat în mod direct prin fapta sa, ci și față de toarte celelalte state din comunitatea internațională, astfel încât toate aceste state au datoria de a aplica sancțiuni statului vinovat de în călcare a unei obligații erga omnes.

În doctrina Dreptului Internațional contemporan și în practica statelor, relevante sunt două forme de răspundere: răspunderea politică și răspunderea materială; răspunderea morală, având un pronunțat caracter politic, se încadrează în forma de răspundere politică.

V.2.1. Răspunderea materială

Răspunderea materială intervine atunci când prin fapta ilicită de violare a unei obligații internaționale, s-a produs un prejudiciu material.

Răspunderea materială, poate exista independent sau poate însoți răspunderea politică.

Statul care a provocat altui stat daune, are obligația de a le repara (reparatio) – reparație prin care prin care trebuie să se înlăture pe cât posibil toate efectele actului ilicit – și de a restabili drepturile în situația în care au exixtat înainte de a se produce dauna.

Repararea daunelor materiale se poate înfăptui prin îndeplinirea unor acțiuni pe care statul respectiv a omis să le realizeze în conformitate cu obligațiile sale internaționale. Spre exemplu, un stat care nu a luat măsuri de prevenire a scurgerii de hidrocarburi, trebuie să procedeze la curățirea factorului de mediu afectat, dacă prin aceasta este amenințat un alt stat. Alte exemple se pot referi la restituirea unei nave sechestrate în mod ilicit , a unor persoane răpite de organele sale, evacuarea unor teritorii ocupate ilegal, eliberarea unor cetățeni străini arestați ilegal .

Obligația de reparare – ca o consecință a violării unei obligații internaționale – este unanim recunoscută în jurisprudența internațională și în doctrină. În hotărârea din 1928 privind „Afacerea Chorzow”, Curtea Permanentă de Justiție Internațională preciza : „ Principiul esențial în noțiunea actuală a unui act ilicit […] este că reparația trebuie, pe cât posibil, să șteargă consecințele actului ilicit și să restabilească situația care ar fi existat, după toate probabilitățile, dacă actul n-ar fi fost comis”.

Din principiul reparării integrale a daunelor rezultă două consecințe:

repararea daunei nu trebuie să fie inferioară daunei provocate ;

repararea daunei nu trebuie să o depășească.

Dacă nu este posibilă o restitutio in integrum, repararea constă în plata unor despăgubiri echivalente cu prejudiciul produs. „ În acest sens se menționează dificultatea politică și socială de a cere unui stat să restituie proprietatea unor persoane fizice sau juridice, care au fost expropriate în baza programului național de nanționalizare, ori pentru transferul acestora către naționalii proprii conform politicii de indigenizare” .

Un exemplu care întărește afirmația de mai sus, potrivit căreia jurisprudența internațională acceptă în general ca Jurisprudența operează cu noțiuni de drept civil intern : raport de cauzalitate între faptul ilicit și prejudiciul produs, modul de determinare a prejudiciului, daune directe și daune indirecte, reținându-se în general daunele directe – cele indirecte numai în măsura în care pot fi determinate cu certitudine -, acordându-se despăgubiri nu numai pentru damnum emergens (paguba propriu-zisă) , ci și pentru lucrum cessans (profitul neralizat). Lucrum cessans trebuie să constea într-un câstig posibil – care ar fi fost realizat dacă nu ar fi intervenit faptul ilicit – și nu bazat pe o simplă speculațiestatul vinovat să repare numai daunele directe provocate de el , îl reprezintă „Cazul Alabama”, unde tribunalul arbitral a decis că cererea privind despăgubirea daunelor indirecte nu constituie o bază suficientă care să conducă la pronunțarea unei hotărâri de despăgubire sau la realizarea unui calcul al despăgubirii, între națiuni.

Referitor la daunele materiale provocate în timp de război, practica internațională a impus regula conform căreia, plata și cuantumul reparațiilor sunt fixate prin tratate de pace ori prin alte acte internaționale, un exemplu în acest sens fiind sistemul tratatelor de la Versailles sau tratatele de pace încheiate în cadrul Conferinței de pace de la Paris din 1946.

Înainte de cel de al II-lea război mondial, statul învingător impunea statului învins plata unor despăgubiri numite contribuții, care erau destinate acoperirii cheltuielilor pe care le-a necesitat războiul. Baza acordării unor astfel de contribuții nu o reprezintă principiul răspunderii pentru declanșarea unui război de agresiune, ci dreptul învingătorului , statul învingător purând dicta – după propria-i dorință – condițiile păcii. Situația s-a schimbat după cel de al II-lea război mondial, astfel că temeiul pentru care se acordau reparații îl constituie răspunderea pentru agresiune și pentru acoperirea prejudiciilor cauzate de statele agresoare.

Concluzia imediată ce rezultă din aspectele prezentate mai sus, confirmată și de jurisprudența internațională, este că repararea daunelor materiale nu are caracter punitiv, ci caracter compensatoriu.

V.2.2. Răspunderea politică

Când printr-o faptă ilicită sunt violate obligații internaționale erga omnes, principii și norme de ius cogens, valori deosebite ale relațiilor internaționale, pacea, securitatea, suveranitatea statelor, ori când au fost lezate onoarea sau personalitatea statelor, intervine răspundera politică.

În afara daunelor materiale, statele pot suferi și prejudicii moral-politice produse prin săvârșirea unor fapte ilicite, cum ar fi: atentatele împotriva diplomaților ori a sediilor misiunilor diplomatice sau consulare, insulta adusă dreptului unui stat sau reprezentantului oficial al unui stat, deteriorarea însemnelor unui stat, prejudicii ce pot fi provocate atât de organele unui stat cât și de persoane particulare.

În cazul prejudiciilor moral-politice, statul vinovat este dator să acorde statului victimă, statului lezat, satisfacții (satisfactio). Repararea, în cazul prejudiciului moral adus unui stat, constă într-o satisfacție , sub forma exprimării mai mult sau mai puțin solemnă a unor scuze statului lezat, onoruri aduse steagului lezat, prin dezavuarea faptei ilicite, pedepsirea persoanelor vinovate, adoptarea de măsuri ca astfel de fapte să nu se mai repete. Uneori satisfacția poate consta în plata unor sume de bani reprezentând despăgubiri punitive, alteori poate lua și forma declarării faptului – de către un tribunal internațional competent – că fiind un fapt ilicit.

Satisfacția este o măsură reparatorie și are un rol deosebit de important în situația în care partea prejudiciată a suferit insulte, un tratament necorespunzător ori în caz de atac al șefului de stat sau de guvern, a reprezentanților diplomatici sau consulari ori a cerățenilor acelui stat.

Pe lângă rolul reparator, satisfacția trebuie să aibă și funcția de reafirmare a regulii de drept ce a fost încălcată, un exemplu în acest sens fiind statul care are posibilități și își permite plata unor despăgubiri pentru poluarea altui stat, continuând să încalce regula de drept; interesul este însă ca statul respectiv reafirmând regula de drept, să o și respecte.

CAPITOLUL VI

RĂSPUNDEREA INTERNAȚIONALĂ A

STATELOR PENTRU CONSECINȚE PREJUDICIABILE

REZULTATE DIN ACTIVITĂȚI CARE NU SUNT

INTERZISE DE DREPTUL INTERNAȚIONAL

Una din preocupările Comisiei de Drept Internațional a O.N.U. o constituie codificarea normelor referitoare la răspunderea intrnațională întemeiată pe risc (răspunderea obiectivă).

Teoria riscului ca fundament al răspunderii prezintă avantajul că nu implică o analiză a conduitei sau a intenției celui vinovat, protejând interesele materiale și morale ale victimei.

În Dreptul Internațional contemporan există anumite reglementări speciale, referitoare la răspunderea internațională obiectivă -bazată pe risc -, reglementări privind anumite domenii, fără a exista o reglementare de ansamblu.

Dezvoltarea accelerată a unor tehnologii și procese în domeniul nuclear, chimic biologic impune – avîndu-se în vedere natura deosebit de periculoasă a unor asemenea activități – elaborare unor reglementări cu caracter general prin care să se asigure prevenirea, diminuarea și eliminarea daunelor transfrontaliere, toate acestea fiind în interesul tuturor statelor, al întregii umanități.

Răspunderea internațională bazată pe risc are un caracter convențional. Răspunderea, în acest caz, este angajată pentru acel stat care prin desfășurarea în mod ilegal a unor activități, produce sau creează un risc de natură a cauza prejudicii transfrontaliere. Răspunderea internațională a acestui stat este angajată datorită producerii de daune altui stat, fără ca statul răspunzător să fi săvârșit un act sau o faptă ilicită internațională.

Dreptul Internațional contemporan reglementează răspunderea internațională bazată pe risc, în special în trei domenii :

domeniul nuclear

domeniul maritim

domeniul activităților spațiale

VI.1. Domeniul nuclear

Accelerarea consumului energetic la nivel mondial cât și conștientizarea asupra faptului că resursele de combustibil clasici sunt limitate, au determinat ca energia nucleară să devină speranța omenirii în suplimentarea resurselor energetice.

Există o serie de convenții internaționale prin care este reglementată răspunderea internațională obiectivă a statelor pentru probleme privind energia nucleară, cum ar fi : Convenția asupra răspunderii terțului în domeniul energiei nucleare (Paris, 1960), Convenția suplimentară de la Convenția de la Paris privind răspunderea terțului (Bruxelles, 1963), Convenția de la Viena aupra răspunderii civile pentru daune nucleare (1963).

Preocupările Comisie de Drept Internațional s-au orientat spre codificare a acestui domeniu de activitate, lucrările Comisiei asupra acestui tip de răspundere identificându-se în special după anul 1986, ca urmare a accidentului de la centrala nucleară de la Cernobîl și a celui din Elveția privind incidentul de la „ Sandoz ”.

Potrivit Convenției asupra răspunderii civile pentru daune nucleare, răspunderea revine celui ce exploateză instalația nucleară și este limitată la cuantumul stabilit în conformitate cu prevederile prezentei convenții . Această Convenție stabilește principiul general potrivit căruia exploatantul unei instalații nucleare este responsabil pentru orice pagubă nucleară, dovedită a fi cauzată printr-un accident nuclear care a survenit în această instalație sau prin folosirea materiei nucleare provenind sau emanând din această instalație ori trimisă la această instalație. El nu va putea fi exonerat în totalitate sau parțial de obligația de a repara paguba cauzată, decât dacă dovedește că paguba nucleară rezultă din neglijența gravă a victimei, care a acționat greșit sau a omis să acționeze.

Răspunderea revine exclusiv exploatantului, el neavând un drept de regres, decât dacă acesta a fost expres prevăzut printr-un contract scris sau dacă accidentul nuclear rezultă dintr-un act ori o omisiune în care s-a procedat cu intenția de a se cauza o pagubă.

Exploatantul nu va răspunde pentru pagubele nucleare cauzate printr-un accident nuclear care provine din acte de

conflict armat, de ostilitate, de război civil sau insurecție, precum și cele care rezultă dintr.un cataclism natural cu caracter excepțional.

Statul pe a cărui teritoriu se găsește instalația, poate limita poate limita răspunderea exploatantului la un plafon care nu poate coborî sub valoarea de cinci milioane U.S.D. pentru fiecare accident nuclear .

Dacă acțiunea nu este intentată într-un interval de zece ani, începând cu data accidentului, dreptul la reparație se stinge. Acest termen se prelungește dacă, conform dreptului statului în care se află instalația, răspunderea exploatatntului este acoperită printr-o asigurare sau orice garanție financiară.

Instanțele competente a fi sesizate cu acțiuni în reparație, sunt tribunalele părții contractante pe teritoriul cătuia s-a produs accidentul nuclear; în cazul în care acesta a survenit în afara teritoriului oricărei părți contractante sau dacă locul accidentului nuclear nu a putut fi determinat cu certitudine, sunt competente tribunalele statului în care se găsește exploatantul responsabil de care ține instalația.

Convenția de la Bruxelles din 1963, prevede că exploatantul unei nave cu propulsie nucleară este, în mod obiectiv, responsabil pentru orice pagubă nucleară, dacă s-a dovedit că ea constituie urmarea unui accident nuclear la cauzarea căruia a contribuit combustibilul nuclear precum și produsele sau deșeurile radioactive ale acestei nave. Convenția se aplică în cazul oricărei pagube ce este consecința unui accident nuclear cauzat în legătură cu o navă nucleară care navighează sub pavilionul unui stat contractant, indiferent de locul unde această pagubă s-a produs și fără a se face vreo distincție bazată pe criteriul cetățeniei, al domiciliului sau reședinței exploatantului navei. Și această convenție menține aceleași principii înscrise în Convenția de la Viena. Exploatantul are un drept de regres dacă :

accidentul nuclear a fost produs printr-o faptă personală și voluntară săvârșită cu intenția de a cauza o pagubă; regresul este îndreptat împotriva persoanei fizice care a acționat cu această intenție;

regresul a fost expres prevăzut prin reglementări legale.

Reclamantul poate opta ca acțiunea în obținerea reparației să fie intentată fie la tribunalul statului care a emis licența, fie la tribunalul statului contractant pe teritoriul cătuia a fost produsă paguba nucleară. Acțiunea în reparație poate fi îndreptată fie împotriva exploatantului, fie împotriva asigurătorului sau a oricărei persoane, alta decât statul care a eliberat licența.

După accidentul de la Cernobâl, un grup de experți guvernamentali din 62 de state membre ale Agenției Internaționale pentru Energie Atomică – la care s-au adăugat reprezentanții a zece organizații internaționale – s-au reunit la Viena între 21 iulie și 15 august 1986, pentru a redacta textul a două convenții internaționale în domeniul siguranței nucleare: „Convenția privind norificarea rapidă a unui accident nuclear” și „Convenția cu privire la asistență în caz de accident nuclear sau urgență radiologică ” – convenții la care România a aderat în 1990.

Cât privește prima dintre aceste două convenții, ea se aplică în cazul oricărui accident care implică instalații sau activități ale unui stat parte sau ale unor persoane fizice ori juridice aflate sub controlul sau jurisdicția acelui stat, în urma căruia se produce sau este pe cale de a se produce o degajare transfrontieră internațională, susceptibilă să aibă simnificații din punct de vedere al securității radiologice pentru un alt stat. În cazul unui accident nuclear, statul parte la convenție are următoarele obligații: să notifice imediat – direct sau prin intermediul Agenției Internaționale pentru Energie Atomică – acele state care sunt sau pot fi afectate, precum și Agenția asupra accidentului nuclear, a naturii sale, a momentului apariției și localizării exacte; să furnizeze imediat statelor informațiile disponibile relevante, pentru a limita cât mai mult posibil consecințele radiologice între aceste state.

Conform Convenției cu privire la asistență în caz de accident nuclear sau urgență radiologică, statele părți vor coopera între ele , precum și cu Agenția Internațională pentru Energie Atomică, în scopul facilitării acordării unei asistențe prompte în caz de accident nuclear sau urgență radiologică, pentru a limita cât mai mult posibil consecințele acestora și pentru a proteja viața, bunurile și mediul înconjurător de efectele degajărilor radioactive.

Comisia de Drept Internațional a elaborat un proiect de articole în acest domeniu, în care se fac referiri: la dreptul suveran al statului de a permite , pe teritoriul său desfășurarea numai a unor activități compatibile cu protecția drepturilor altor state suverane, la prevenirea, diminuarea sau eliminarea pagubelor rezultate din procesul normal de funcționare ori în caz de accident; la obligația de reparare în scopul restabilirii situației de dinaintea producerii prejudiciului; la posibilitatea de a interzice o anumiză activitate în cazurile în care daunele transfrontiere nu pot fi evitate sau compensate.

VI.2. Domeniul maritim

Amploarea poluării marine se datorează faptului că un timp îndelungat oceanul a fost un punct „terminus” al scurgerilor poluante de pe întreg cuprinsul globului. Mulză vreme s-a crezut că marea prin imensitatea ei digera tot ceea ce putem să aruncăm în ea. Au fost necesari 50 de ani în cursul cărora au fost aruncate în mare mai multe deșeuri – de toate felurile – decât în cursul celor 20 de secole precedente, pentru ca această iluzie să se spulbere.

În domeniul maritim, răspunderea internațională obiectivă se aplică în special în cazul poluării mărilor cu hidrocarburi.

Convențiile internaionale prevăd răspunderea obiectică a proprietarilor de nave care transportă hidrocarburi, sau a celor care exploatează instalații de foraj marin, în ultimul caz, răspunderea revenind exploatanților publici sau privați ai acestora și nu în mod direct guvernelor statelor.

„Convențiile internaționale pentru prevenirea poluării apelor marine prin hidrocarburi” ( Londra, 1954) au avut ca scop adoptarea de măsuri pentru prevenirea poluării mărilor cu petrol deversat de nave. Convenția prevede crearea de zone unde să fie interzisă evacuarea de hidrocarburi sau amestecarea lor cu apa de mare în rezervoare; răspunderea revine statului de pavilion, celelalte state putând atrage doar atenția acestuia.

Prima Conferință postbelică a dreptului mării a fost convocată la Geneva în 1958 și s-a încheiat cu adoptarea a patru convenții deosebit de importante privind: marea teritorială și zona contiguă, marea liberă, platoul continental, pescuitul și conservarea resurselor biologice în largul mării .

Conferința a mai adoptat și un protocol de semnare facultativă privind reglemantarea obligatorie a diferendelor.

„Conferința asupra răspunderii civile pentru prejudiciile datorate poluării cu hidrocarburi” (Bruxelles, 1969) are ca obiect garantarea unei indemnizații echitabile persoanelor ce au suferit prejudicii în acest mod; ea tinde să adopte reguli de procedură uniformă pe plan internațional – reglementează dreptul victimei de a fi despăgubită. Principalele dispoziții se referă la responsabilitatea navei din momentul producerii prejudiciului și la cauzele exoneratoare de răspundere – un act de război, un fenomen natural excepțional, o acțiune criminală a unui terț sau o neglijență a unui guvern ori a altui organ, în menținerea auxiliarilor de navigație, la care se adaugă culpa victimei .

Convenția de la Bruxelles orientează răspunderea către proprietarului navei; ea a fost completată prin Convenția din 1971 asupra creării unui fond internațional de indemnizare a victimelor pentru pagube datorate poluării cu hidrocarburi .

Dreptul internațional contemporan, cuprinde și unele tehnici derogatorii, în sensul că unele tratate recente stabilesc răspunderea ca o relație între state ( răspunderea de Drept internațional public ), în timp ce altele, în particular, stabilesc răspunderea ca o relație între persoanele private (răspunderea de drept intern), compensarea urmând a se face prin proceduri ale instanțelor judecătorești interne.

VI.3. Domeniul activităților spațiale

Răspunderea internațională obiectivă se aplică și în cazul activității spațiale a statelor pentru eventualele prejudicii provocate de obiectele spațiale lansate de ele și aflate sub jurisdicția lor. Un exemplu în acest sens îl constituie dezintegrarea deasupra Canadei în 1978 a satelitului sovietic „Cosmos – 1954”; cele două state implicate, încheie în 1981 un acord în temeiul cătuia U.R.S.S. a plătit pentru repararea daunelor suma de 3 milioane dolari canadieni .

În scopul rglementării activităților desfășurate în spațiul extraatmosferic și în acelați timp pentru protecția lui, a fost încheiat în ianuarie 1967 Tratatul privind principiile care guvernează activitatea statelor în explorarea spațiului extraatmosferic, inclusiv a Lunii și a celorlalte corpuri cerești, tratat ratificat de România în 1968. Dispozițiile acestui tratat prevăd că fiecare stat parte la tratat care lansează sau asigură lansarea unui obiect în spațiul extraatmosferic, poartă răspunderea internațională pentru daunele cauzate de acel obiect sau de elementele sale componente, pe pământ, în atmosfera sau în spațiul extraatmosferic, inclusiv Lunii și celorlalte corpuri cerști, unui alt stat parte la tratat sau persoanelor fizice ori juridice de sub jurisdicția acestuia.

Cea mai importantă reglementare a răspunderii internaționale obiective, s-a realizat prin „ Convenția asupra răspunderii internaționale pentru daunele provocate de obiectele spațiale ” (1972). Prevederile acestei convenții se aplică independent de locul unde s-a produs dauna – indiferent dacă este vorba de un spațiu supus sau nu jurisdicției statelor.

Răspunderea reglementată prin această convenție operează numai atunci când un obiect spațial produce daune altui stat decât cel de lansare sau cetățenilor și bunurilor aparținând altui stat, ori aeronavelor aparținând altui stat și aflate în zbor. Prevederile convenției nu se aplică când obiectul spațial lansat de un stat, provoacă daune resortisanților săi sau resortisanților străini care participă la operațiunea de funcționare a obiectului spațial, și nici resotisanților străini care, pe baza unei invitații primite de la statul de lansare a obiectului spațial, se află în imediata apropiere a zonei care servește lansării sau recuperării obiectului spațial, și care suferă vreo daună din cauza lui.

În cazurile semnalate mai sus, raportul juridic se stabilește între statul de lansare a obiectului spațial și persoana fizică lezată ; raportul juridic va fi reglementat conform normelor legislației naționale a statului de lansare și nu potrivit normelor dreptului spațial.

Două dintre principiile de bază ale dreptului spațial – consacrate în Tratatul din 1967 – sunt dezvoltate prin Convenția din 1972 și anume :

primul principiu se referă la aceea că statele răspund de întreaga activitate spațială, indiferent dacă acestă activitate este desfășurată de un stat, de o organizație internațională sau de persoane fizice ori juridice aflate sub jurisdicția statelor;

al doilea pricipiu prevede că statul de lansare sau statul de pe al cărui teritoriu a fost lansat obiectul spațial, răspunde pentru daunele provocate de acel obiect pe Pământ, în spațiul extraatmosferic, în atmosfera sau pe corpurile cerești ale altui stat ori persoanelor fizice sau juridice ale altui stat .

Convenția din 1972 reglementeză raportul juridic care se stabilește între statul victimă și statul vinovat, ca urmare a

daunelor provocate de obiectul spațial lansat de staul vinovat. Răspunderea internațională în acest caz este fundamentată atât pe culpă cât și pe risc.

Răspunderea statelor este întemeiată pe risc (răspundere obiectivă) atunci când daunele sunt provocate de un obiect spațial la suprafața Pământului sau aeronavelor în zbor ale altui stat. Statul victimă nu este ținut să dovedească greșeala sau neglijența statului al cărui obiect spațial a provocat dauna, ci este suficientă stabilirea unei relații de cauzalitate între obiectul spațial și dauna, pentru a lua naștere această răspundere.

Răspunderea internațională este bazată pe culpă (răspundere subiectivă) în cazul în care se produc daune de către un obiect spațial altui obiect spațial, în altă parte decât suprafața Pământului, sau persoanelor sau bunurilor aflate la bordul acelui obiect spațial, statul de lansare a acelui obiect spațial care a provocat daunele fiind răspunzător numai dacă dauna este imputabilă greșelii sale sau greșelii persoanelor pentru care el răspunde.

Când există răspundere solidară a două sau mai multe state de lansare a unui obiect spațial, pentru daunele provocate de acel obiect, sarcina reparării daunelor se împarte între acele state după gradul de culpabilitate; sarcina reparării daunelor va reveni, în proporții egale, statelor de lansare.

Referitor la despăgubirea pentru dauna provocată de un obiect spațial lansat de mai multe state, în comun, Convenția din 1972 precizează că dacă paguba a fost reparată numai de către unul dintre aceste state, ulterior, el are dreptul să acționeze împotriva celorlalte state de lansare.

Dacă dauna provocată de un obiect spațial rezultă, în totalitate sau în parte, dintr-o greșeală gravă sau dintr-un act sau omisiune săvârșită cu intenția de a provoca acea daună, de către statul care o reclamă sau de persoane fizice sau juridice aflate sub jurisdicția sa, statul de lansare a obiectului spațial care a provocat dauna, va fi exonerat de răspundere.

În cazul în care un stat a lansat un obiect spațial pentru a desfășura activități ilegale, contrare dreptului internațional, acel stat nu va putea fi exonerat de răspundere.

CONCLUZII

Dintre toate categoriile de subiecte ale Dreptului Internațional, statul este cel care posedă capacitatea de a-și asuma totalitatea drepturilor și obligațiilor cu caracter internațional. Calitatea de subiect de Drept Internațional a statului este rezultatul firesc al suveranității sale și nu depinde de recunoașterea lui de către alte state.

Atributul suveranității nu conferă statelor dreptul de a încălca principiile și normele Dreptului Internațional, ori să lezeze interesele altor state. Statele nu pot invoca suveranitatea lor în scopul exonerării de răspundere pentru actele sau faptele ilicite săvârșite și nici pentru faptele sau actele care, deși nu au caracter ilicit, prejudiciază alte state.

Răspunderea internațională nu derivă dintr-o ordine juridică suprapusă statelor, ci din principiile suveranităii și egalității în drepturi a statelor.

Răspunderea statelor derivă din egalitatea suverană a statelor, din respectul reciproc al personalității internaționale, din necesitatea ca în conduita lor generală în viața internațională, statele să-ți respectre reciproc interesele și – în același timp – să manifeste o atitudine responsabilă față de interesele de ansamblu ale comunității internaționale care impun obligații în acest sens.

Problematica răspunderii statelor a dobândit în Dreptul Internațional contemporan caracteristici și dimensiuni care o diferențiată cantitativ și calitativ de insltituția din Dreptul clasic.

Dacă în Dreptul Internațional clasic predomina concepția conform căreia fapta ilicită genera, în cadrul răspunderii, raporturi între stratul autor al faptei și statul vătămat, în Dreptul Internațional contemporan este acceptată concepția potrivit căreia fapta ilicită poate genera raporturi mai ample între statul autor al faptei și toate celelalte state, atunci când prin ea au fost încălcate anumite obligații internaționale erga omnes.

Trebuie deasemenea subliniat că nu numai încălcarea anumitor obligații internaționale atrage răspunderea statelor ci și violarea oricărei obligații internaționale.

Răspunderea internațională a statelor operează și pentru desfășurarea de activități ce nu sunt interzise de Dreptul Internațional, dar care cauzează prejudicii transfrontiere ce pot avea proporții deosebit de mari și periculoase.

Simpla producere de prejudicii unui alt stat nu atrage răspunderea internațională a statului vinovat, impunându-se necesitatea ca fapta respectivă să constituie o violare a Dreptului Internațional.

Răspunderea internațională este deci o instituție a Dreptului internațional în virtutea căreia subiectele Dreptului Internațional, în cazul săvârșiri unor fapte internaționale ilicite – în funcție de gravitatea faptei – sunt răspunzătoare față de celelalte subiecte de Drept Internațional sau față de comunitatea internațională.

B I B L I O G R A F I E

Constantin Andronovici, Drept internațional public, Editura Graphix – Iași, 1993;

I. Cloșcă, Soluționarea pașnică a diferendelor internaționale;Editura Academiei – București, 1983

3. I. Cloșcă, Mecanisme de reglementare pașnică a diferendelor dintre state, Editura Politică – B ucurești, 1982;

Ion Diaconu, Curs de drept internațional public, Casa de editură și presă „Șansa” SRL – București, 1993;

N. Ecobescu și V. Duculescu, Drept internațional public, Editura Hyperion – București, 1993;

Grigore Geamănu, Drept internațional public, vol. I, vol. II, Editura Didactică și Pedagogică – București, 1981, 1983;

Daniela Marinescu, Dreptul mediului, Casa de editură și presă „Șansa”SRL, București – 1994;

Gheorghe Moca, Dreptul Internațional, vol. I, Editura Politică, București – 1983;

M. Molea, Răspunderea statelor în Dreptul Internațional Contemporan, Editura Scrisul Românesc, Craiova – 1978;

Marțian Niciu, Drept internațional public, vol.I, Editura Fundației „Chemarea” Iași – 1993;

Marțian Niciu, Introducere ăn dreptul internațional spațial, Editura Piramida – Craiova 1992;

Marțian Niciu, Ludociv Takacs, Drept internațional public,Editura Didactică și Pedagogică – București, 1976;

Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Florian Coman, Drept internațional public, Casa de editură și presă „ȘANSA”SRL – București, 1994;

Dicționar de Drept Internațional Public, Editura Științifică și Enciclopedică – București, 198

15. Al. Bolintineanu, A Năstase, Drept Internațional Contemporan, Editura Institutul Român de studiu Internațional de studii Internaționale și RA “ Monitorul Oficial ” – București 1995

16. Vincent Berger,Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului,Editura IRDO – București 1998

17. M.J.Chevalier, Cours de histoire des Idees Politiques – Paris 1957

18. Ionel Cloșcă, Ion Suceavă, Tratat de Drepturile Omului, Editura Europa Nova – București 1995

19. Ion Diaconu, Drepturile Omului, Editura IRDO București 1993

20. Didier Julia, Dicționar de filozofie,Larousse,Editura Univers Enciclopedic- București 1996

21. Victor Duculescu, Protecția Juridicâ a Drepturilor Omului – București 1994

22. Viorel Marcu, Mecanismul Internațional de garantare a Drepturilor Omului, Editura Sigma Plus – Craiova 1998

23. A. Năstase, Drepturile Omului-Religie a sfârșitului de secol – București 1992