Raspunderea Si Responsabilitatea Juridica In Exercitarea Justitiei

Răspunderea și responsabilitatea juridică în exercitarea justiției

Cuprins:

Introducere

1. Concepții teoretice asupra răspunderii și responsabilității juridice

1.1 Răspunderea juridică ca element a răspunderii sociale

1.2 Analiza relației reponsabilitate – răspundere juridică

2. ANGAJAREA RĂSPUNDERII ȘI RESPONSABILITĂȚII ORGANELOR DE DREPT ÎN PROCESUL EXERCITĂRII JUSTIȚIEI

2.1 Clasificarea și esența acțiunilor comise de către organele de drept pentru care poate fi angajată răspunderea

2.2 Drepturile persoanelor la repararea prejudiciului cauzat prin acțiunile organelor de drept

2.3 Modul de executare a hotărîrii cu privire la repararea prejudiciului

3. Răspunderea și responsabilitatea judecătorului în exercitarea justiției

3.1 Instituția răspunderii judecătorului – conținut și aprecieri

3.2 Concedierea disciplinară – sancțiune disciplinară aplicată judecătorilor

3.3 Procedura aplicării și executării răspunderii la adresa judecătorilor

Încheiere

Bibliografie

Introducere

Actualitatea temei. Actualitatea temei investigate este determinată, pe de o parte, de faptul că nu există nici o altă categorie profesională ale cărei probleme de răspundere juridică să fi fost și să fie în atenția societății civile, a cetățenilor, a puterii legislative și a organismelor Uniunii Europene, iar pe de altă parte, de faptul că nu există o lucrare monografică consacrată cercetării responsabilității și răspunderii juridice a judecătorilor atât în România, cât și în R. Moldova.

Justiția este piatra de temelie într-o societate democratică, a cărei principală misiune este de a asigura respectarea legalității. Pentru ca justiția să-și realizeze această misiune este nevoie de încrederea societății în justiție. Din această perspectivă, cetățenii așteaptă ca judecătorii să-și desfășoare activitatea de judecată în mod cinstit, corect și imparțial. O societate care are încredere în sistemul său judiciar, în eficacitatea normei și în aplicarea principiului conform căruia toți sunt egali în fața legii, inclusiv când este vorba de răspundere, este o societate puternică și prosperă.

Așadar, judecătorul în statul de drept devine o figură centrală, care poate să asigure echilibrul și domnia legii. El nu stabilește prin voință proprie reguli de conduită, ci aplică legea. Ordinea stabilită prin hotărârile judecătorești nu este, deci, o ordine independentă de ordinea normativă, ci una subordonată acesteia. Dar o hotărâre judecătorească greșită poate denatura ordinea normativă creată de puterea legiuitoare fără, însă, a-i putea lua ori adăuga ceva acesteia.

Tocmai pentru că judecătorul este un personaj-cheie al societății democratice, democrația nu poate tolera prezența în interiorul ei a unui personaj iresponsabil, în sensul lipsei de responsabilitate. Judecătorul nu poate face excepție de la principiul fundamental că nimeni nu poate fi exonerat de răspundere, pentru că nimeni nu este mai presus de lege, dar în același timp răspunderea juridică a judecătorului nu reprezintă regula, ci doar excepția, ceea ce înseamnă că ea nu poate fi angajată decât în cazurile în care legea o permite în mod expres. Cu alte cuvinte, responsabilitatea însoțește permanent activitatea judecătorilor în exercitarea justiției, în timp ce răspunderea este doar o excepție.

Această răspundere nu poate fi însă un scop în sine, ci are, în primul rând, rolul de a impune un anumit model de comportament al judecătorului, apt să-și asume necesara independență și imparțialitate, conștient de riscurile pe care exercitarea puterii sale le poate antrena pentru justițiabili.

În cercetarea prezentei teme, sau afirmat așa autori ca: Afonso O. Puterea judecătorească – un garant al protecției drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, Arseni A., Ivanov V., Suholitco L. Dreptul constituțional comparat; Bogasiu C, Vartires D., Segărceanu A. Controlul de legalitate al hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii; Clima N. Judecătorul – factorul cheie în asigurarea efectuării unei justiții independente, imparțiale și eficiente; Constantinescu M., Deleanu I., Yorgovan A. Constituția României: comentată și adnotată; Drăghici C., Iacob A., Șerb S. et. al. Drept polițienesc și contravențional; Ivan S. Răspunderea juridică a polițistului; Lupu Gh., Avornic Gh. Teoria generală a dreptului; Pop V. Răspunderea disciplinară a magistraților; Popa C., Popa D.P. Nuanțări privind atribuțiile judecătorilor cu funcții de conducere în instanțele judecătorești; Popescu G. Rolul și importanța principiilor generale ale dreptului și normelor constituționale în asigurarea corelării normelor juridice; Popescu Getty G., Trăsăturile caracteristice ale corelării normelor juridice în familia juridică romano-germanică; Postovan D. Discreția judiciară in sistemul de drept anglo-saxon; Vasilescu M. Incompatibilitatea judecătorilor în procesul penal; Verdinaș V. Valori europene în statutul funcționarului public; Volonciu M. Unele considerente privind dispoziția de desfacere a contractului individual de muncă. În: Revista Română de Dreptul munc; Мереуцэ И.Е., Ротару Г.С. Психосоматическая заболеваемость судей как следствие „судебного стреcса; Комментарий к постановлениям Пленума Верховного Суда Российской Федерации по гражданским делам.

Scopul și obiectivele tezei: Actualitatea stringentă a problemelor legate de concedierea disciplinară a judecătorilor, ne obligă să facem o analiză pertinentă a tuturor problemelor apărute în legătură cu realizarea acestei operațiuni tehnico-juridice complexe.

La fel, teza are drept scop evidențierea necesității armonizării legislației din Republica Moldova cu acquis-ul comunitar, reflectarea normelor internaționale în planul intern al legislației ce reglementează concedierea disciplinară a judecătorilor. Ne-am propus să facem un studiu comparat pentru a prelua unele din metodele din practica celor două state și nu numai, atât în ceea ce privește răspunderea și responsabilitatea juridică în exercitarea justiției.

Autorul și-a mai propus următoarele obiective:

Răspunderea juridică ca element a răspunderii sociale

Analiza relației reponsabilitate – răspundere juridică

Clasificarea și esența acțiunilor comise de către organele de drept pentru care poate fi angajată răspunderea

Drepturile persoanelor la repararea prejudiciului cauzat prin acțiunile organelor de drept

Modul de executare a hotărîrii cu privire la repararea prejudiciului

Instituția răspunderii judecătorului – conținut și aprecieri

Concedierea disciplinară – sancțiune disciplinară aplicată judecătorilor

Metodologia cercetării. conține un complex de metode analitice, de observație a evenimentelor și transformărilor în materia răspunderii și responsabilității juridice în exercitarea justiției, metode de comparație, principalul avantaj al acestei metode fiind îndreptarea spre căutarea comunului, ceia ce des se repetă în sfera dreptului, necesitatea comparării între sine a cauzelor răspunderii și responsabilității juridice în exercitarea justiției, metode de cercetare a documentelor și actelor din domeniul dreptului public, metode de inducție și deducție, metode de content-analiză și invent-analiză, metode de prognozare etc.

Studiul teoretic asupra dezvăluirii esenței concedierii disciplinare a judecătorilor, a fost posibil de realizat doar cu ajutorul unor tehnici speciale. Studiul de față este realizarea combinării tehnicii de studiu investigativ cu un procedeu de cercetare cvadruplu. Aceasta se manifestă prin următorul fapt: unui paragraf din capitolul unu al lucrării îi corespunde altul din capitolul doi și trei. Un studiu finisat la adresa unui oarecare paragraf din capitolul unu, impunea, implicit, studiul paragrafului similar din capitolul doi și trei. De fapt nu a fost cercetat un capitol apoi altul, cum deobicei se obișnuește, ci ambele au avut aceleași tempouri investigative.

Cadrul metodologic al studiului cu privire la cauzele concedierii disciplinare a judecătorilor îl constituie teoria de cunoaștere și cea dialectică, investigațiile fundamentale și aplicative ale științei contemporane de dreptul public.

În elucidarea subiectului propus spre investigare au fost utilizate și alte metode de cunoaștere științifică, cum sunt:

metoda logică, care reprezintă aplicarea procedeelor analizei și sintezei, argumentarea pe cale deductivă a necesității aplicării măsurilor coercitive la adresa cauzelor concedierii disciplinare a judecătorilor;

metoda istorică, care are la bază elucidarea sensului evenimentelor trecutului, în scopul perfecționării mecanismelor actuale de colaborare eficiente în domeniul cercetat. În acest sens cu ajutorul acestei metode sa cercetat evoluția reglementărilor în materia concedierii disciplinare a judecătorilor;

metoda cantitativă, care facilitează sistematizarea evenimentelor din practica Republicii Moldova cu privire la concedierea disciplinară a judecătorilor.

Importanța teoretică și valoare aplicativă a tezei. Noutatea științifică a lucrării, importanța ei teoretică și practică este determinată, mai întîi de toate, de noutatea și importanța răspunderii și responsabilității juridice în exercitarea justiției. În studiul efectuat au fost sintetizate cele mai noi opinii și concepții expuse în doctrină.

Considerăm că prezenta teză este prima lucrare științifică din Republica Moldova, în care este făcută o cercetare științifică, pragmatică și comparativă a principalelor probleme juridice ce țin de aspectele răspunderii și responsabilității juridice în exercitarea justiției.

Teza se prezintă ca o lucrare în care nu numai că se evidențiază principalele probleme ce privesc aspectele concedierii judecătorilor, dar și s-au oferit soluții și recomandări care ar putea fi utile în activitatea de aplicare a dispozițiilor legale și de perfecționare a cadrului legislativ. Autorul efectuează o analiză teoretico-practică a naturii juridice a încetării contractului individual de muncă, pentru care a trebuit să procedeze, în prealabil, la cercetarea amănunțită a acestor categorii.

Materialul expus în prezenta teză va contribui la crearea unui sistem adecvat de protecție a salariaților și angajatorilor, la aprofundarea cunoștințelor juridice în domeniu și va servi o bună bază teoretică pentru alte cercetări.

Sumarul compartimentelor tezei. Lucrarea de față este alcătuită din introducere, trei capitole, concluzii și bibliografie.

În "Introducere" se analizează actualitatea temei investigate, scopul și sarcinile, suportul metodologic și teoretico-științific, gradul de elaborare a temei de investigare, noutatea științifică a lucrării, semnificația și valoarea ei aplicativă.

Capitolul 1. întitulat Concepții teoretice asupra răspunderii și responsabilității juridice, prezintă: Răspunderea juridică ca element a răspunderii sociale – Analiza relației reponsabilitate – răspundere juridică

Capitolul 2. denumit ANGAJAREA RĂSPUNDERII ȘI RESPONSABILITĂȚII ORGANELOR DE DREPT ÎN PROCESUL EXERCITĂRII JUSTIȚIEI, prezintă: Clasificarea și esența acțiunilor comise de către organele de drept pentru care poate fi angajată răspunderea; Drepturile persoanelor la repararea prejudiciului cauzat prin acțiunile organelor de drept; Modul de executare a hotărîrii cu privire la repararea prejudiciului

Capitolul 3. Cu titlul de Răspunderea și responsabilitatea judecătorului în exercitarea justiției, prezintă Instituția răspunderii judecătorului – conținut și aprecieri – Concedierea disciplinară – sancțiune disciplinară aplicată judecătorilor – Procedura aplicării și executării răspunderii la adresa judecătorilor.

Încheierea tezei reprezintă o generalizare, în baza constatărilor, observațiilor și concluziilor făcute pe parcursul realizării tezei a principalelor rezultate ale investigației.

1. Concepții teoretice asupra răspunderii și responsabilității juridice

1.1 Răspunderea juridică ca element a răspunderii sociale

La momentul actual este cert faptul că răspunderea juridică este una din formele răspunderii sociale. Răspunderea socială se referă la ile persoanelor la repararea prejudiciului cauzat prin acțiunile organelor de drept; Modul de executare a hotărîrii cu privire la repararea prejudiciului

Capitolul 3. Cu titlul de Răspunderea și responsabilitatea judecătorului în exercitarea justiției, prezintă Instituția răspunderii judecătorului – conținut și aprecieri – Concedierea disciplinară – sancțiune disciplinară aplicată judecătorilor – Procedura aplicării și executării răspunderii la adresa judecătorilor.

Încheierea tezei reprezintă o generalizare, în baza constatărilor, observațiilor și concluziilor făcute pe parcursul realizării tezei a principalelor rezultate ale investigației.

1. Concepții teoretice asupra răspunderii și responsabilității juridice

1.1 Răspunderea juridică ca element a răspunderii sociale

La momentul actual este cert faptul că răspunderea juridică este una din formele răspunderii sociale. Răspunderea socială se referă la comportamentul pe care îl aleg membrii societății și cerințele obiective ale dezvoltării sociale. Acest comportament, în funcție de respectarea sau nerespectarea normelor sociale, constituie temeiul antrenării unor reacții, a unor consecințe pe plan social.

Putem spune deci că răspunderea socială se referă la comportamentul pe care îl aleg membrii societății din multiple variante posibile în cadrul determinismului social, raportat la interesele generale ale societății și cerințele obiective ale dezvoltării sociale. De aici, survine constatarea că răspunderea social implică, în mod imperios, sancționarea socială a atitudinii alese de individ, în cazul unei neconcordanțe între conduita lui și interesele sociale instituite. Răspunderea socială este complex și, ca atare, în funcție de aria de cuprindere și elementele sale definitorii, îmbracă diferite forme specific.

Răspunderea socială, îmbracă mai multe forme specifice, printre care și una din formele răspunderii juridice. [37, p. 6] Răspunderea juridică nu este definită în legislație și în jurisprudență. Ea poate fi just înțeleasă și definită, numai dacă vom porni de la formele sale concrete de manifestare, de exemplu, civilă, administrativă, disciplinară etc., fiind diferite, însă, în ansamblu, vor însuma elementele constitutive ale unei definiții globale. Numeroși autori, având din start ideea că răspunderea juridică implică obligația de a suporta o sancțiune juridică, instituția răspunderii asigură eficacitatea ordinii de drept, stimulează atitudinea de respectare a legii, stabilirea și menținerea ordinii sociale, au avut o contribuție mare la definirea acestei noțiuni bazate atât pe practica judiciară, cât și pe ideile științifice. [32, p. 4]

Флейшиц E.A., Câmpianu V.J., Тархон В.Г., Iovănaș I., Anghel I.M., și alții, definesc răspunderea juridică drept o consecință, rezultatul unei fapte ilicite. Prin urmare, putem afirma că temeiul apariției răspunderii juridice civile îl constituie fapta ilicită. După părerea altor autori cum sunt Грибанов В.П., Самошченко И.С., Фуракшин М.Х., Королев А.И., Явич Д.С., ilegalitățile sunt fapte ilicite, săvîrșite de persoane capabile de a comite delicte, care dau naștere răspunderii juridice.

Vom menționa definiția dată de M.N.Costin, cu care suntem parțial de acord: „Răspunderea juridică este complexul de drepturi și obligații conexe care – potrivit legii – se naște ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite și care constituie cadrul de realizare al constrângerii de stat prin aplicarea sancțiunilor juridice în scopul asigurării stabilității raporturilor sociale (a se subînțelege securitatea raporturilor juridice) și al îndrumării membrilor societății în spiritul respectărilor ordinii de drept”.

Această definiție este concludentă, cu atît mai mult că se vorbește despre stabilitatea raporturilor (sociale) juridice. Sîntem de acord cu această definiție, însă cu o mică excepție, care constă în elementul constrîngerii de stat.

În doctrina dreptului, referitor la răspunderea juridică, există o problemă: ce reprezintă ea – instituție sau categorie. Profesorul Gh.Mihai ne spune că nu există o instituție juridică numită răspundere juridică, însă putem concepe o categorie în planul fundamentelor dreptului – răspunderea juridică. Doar cercetarea ramurilor dreptului pozitiv ne-o poate releva în chip specific: răspundere penală, răspundere civilă, administrativă etc. Răspunderea juridică este o sinteză conceptuală efectuată de filozofia dreptului și considerată, începînd din sec. al XIX-lea, o categorie proprie teoriei dreptului, pe cînd instituția de răspundere juridică are vechimea dreptului pozitiv în multitudinea lui. [34, p. 73] Susținem întru totul această opinie, ajungînd la concluzia că sarcina creării unei astfel de teorii revine anume teoriei generale a dreptului, care are datoria de a furniza o terminologie unitară în problema răspunderii și a delimita următoarele noțiuni: 1) răspunderea ce se bazează pe conținutul încălcării legii, ca unic temei al acesteia; 2) așa-numita răspundere ce rezultă din prevederile exprese ale legii; 3) așa-numita răspundere ce rezultă din contracte sau acte normative; 4) așa-numita răspundere a ministerelor, a altor organe față de agenții subordonați. [17, p. 37]

Teoria generală a dreptului este chemată, așadar, spre a defini răspunderea juridică, a evidenția tendințele acesteia, formele, condițiile și principiile ei. După cum am menționat, nici legislația, nici jurisprudența nu definesc, într-un text, noțiunea răspunderii juridice; legiuitorul stabilește doar condițiile în raport cu care persoana ce nesocotește dispoziția normei este trasă la răspundere, enunță principiile ei, limitele în care se manifestă una sau alta dintre formele sale, natura și proporțiile sancțiunii juridice care urmează să se aplice etc.

Practica judiciară și teoriile juridice s-au arătat preocupate mai degrabă de formele răspunderii juridice – civilă, penală, administrativă, constituțională – decît de categoria de răspundere juridică. Aceasta însăși nu poate fi tratată independent de categoriile de răspundere politică, răspundere morală și toate aceste categorii independent de conceptul de responsabilitate.

De asemenea, nu poate fi înțeleasă în profunzimea structurii ei numai pornindu-se de la forme concrete de manifestare, întrucît, deși acestea însumează particularități bogate, nu ne va conduce la conceptul universal valabil. Să nu uităm că răspunderea juridică este decurgătoare din principiile dreptului, iar speciile ei se obțin din principiile ramurilor de drept. [23, p. 118]

Unii autori încearcă să definească categoria răspunderii juridice luînd în seamă criteriile dreptății și echității. Într-o lucrare mai veche, L.Anghel, Fr. Deak și M.Popa consideră echitatea regulă generală de comportare care, restrînsă la drept, devine principiu al răspunderii juridice, iar totalitatea normelor juridice prin care se reglementează aplicarea principiului formează instituția răspunderii juridice. Alți autori, alături de echitate, văd și pedeapsa ca esență a răspunderii juridice.

„Pedeapsa însăși este răspundere juridică”, consideră N.Malein. „Esența răspunderii, indiciul ei inalienabil, constă în pedepsirea infractorului”, își continuă ideea autorul. Reieșind din această tratare a răspunderii, N.Malein deduce că răspunderea juridică are drept scop apărarea echității. În polemica sa cu N.Malein, B.Hohlov accentuează: „Acesta nu e cîtuși de puțin principiul echității, ci aproape acoperit – „principiul talionului”, corectat de către N.Malein doar prin necesitatea de a lua în considerație vinovăția”.

Credem că termenii pasibil de pedeapsă și pedeapsă nu reflectă esența răspunderii juridice pentru faptă ilicită. Este cunoscut că răspunderea juridică și pedeapsa nu sînt noțiuni identice. În CP al RM acestea sînt delimitate cu exactitate, fapt indicat de denumirile capitolelor, de exemplu: „Liberarea de răspundere penală” (Capitolul VI); „Liberarea de pedeapsa penală” (Capitolul IX).

Poziția altor savanți constă în faptul că ei leagă sancțiunea cu răspunderea și interpretează răspunderea ca realizare a sancțiunii. „Răspunderea juridică este aplicarea față de persoanele care au săvîrșit fapte ilicite a măsurilor de constrîngere prevăzute de lege, în ordinea procesuală stabilită pentru aceasta”, scriu autorii manualului în redacția lui A.Pigolkin. „În cea mai simplă abordare, menționează L. S. Iavici, răspunderea juridică este aplicarea sancțiunii respective a normei de drept încălcate”.

O.Leist susține: „Este larg răspîndită definiția răspunderii juridice ca realizare a sancțiunilor. Totuși, noțiunea „de răspundere” este mult mai amplă decît noțiunea de „aplicare a sancțiunilor”, pentru că include astfel de probleme: calificarea faptei ilicite, garanția obținerii adevărului obiectiv în proces, aplicarea măsurilor de reprimare (asiguratorii), drepturile persoanei învinuite în săvîrșirea faptei ilicite, temeiul de liberare de la răspundere, „starea de pedeapsă” în realizarea sancțiunilor de pedeapsă, disciplinare și altele”. [55, p. 102] Întrucît însuși O.Leist definește sancțiunea ca „dispoziție normativă a măsurilor de constrîngere de stat aplicabile în cazul faptei ilicite și care conțin evaluarea juridică finală a acesteia”, este evident faptul că autorul prin răspundere înțelege realizarea sancțiunii normei juridice. De aceeași părere sînt și autorii I.Turcu și V.Deleanu, care observă că răspunderea e omniprezentă în orice societate bazată pe norme de conduită. Răspunderea juridică este consecința nerespectării legii, realizată prin aplicarea sancțiunilor legale (nu este clar dacă răspunderea juridică e chiar sancțiunea sau cadrul de realizare a acesteia).

După părerea noastră, răspunderea juridică nu se rezumă doar la pedeapsă sau realizare a sancțiunii, odată ce poate exista fără realizarea sancțiunii și pedepsei, însă pedeapsa și realizarea sancțiunii întotdeauna sînt bazate pe răspundere și nu pot exista fără ea. Deci, noțiunea de răspundere juridică este mai amplă decît noțiunea de pedeapsă și cea de realizare a sancțiunii.

1.2 Analiza relației reponsabilitate – răspundere juridică

Realizarea ordinii de drept are loc, de regulă, prin conformare, adică prin adoptarea benevolă sau de teama pedepsei a conduitei pretinse destinatarilor lor de normele dreptului penal. Răspunderea juridică intervine în cazul încălcării normelor juridice. Răspunderea penală a făptuitorului decurge din săvîrșirea infracțiunii ce dă dreptul statului de a aplica pedeapsa și obligă persoana infractorului să suporte consecințele juridice ale faptei săvîrșite.

Printre varietatea formelor de răspundere în societate se regăsește și un alt termen, diferit de răspundere, și anume responsabilitatea, vizînd rezultatele acțiunii sociale în general și incluzînd în sfera sa responsabilitatea morală, juridică, politică, toate aflate în strînsă corelație. Cel mai adesea, răspunderea juridică este însă, raportată la răspunderea morală cu care este comparată, faptele ilicite ce reprezintă temeiul răspunderii juridice fiind considerate a fi, în majoritatea cazurilor, și imorale.

Sînt autori care susțin faptul că cu toate particularitățile care fac să se deosebească răspunderea morală de răspunderea juridică, aceasta din urmă nu poate fi despărțită total de influența răspunderii morale, deoarece se întemeiază pe noțiunea morală de greșeală. [28, p. 63] Se consideră că răspunderea juridică intervine pentru că s-a făcut ceva rău, iar răspunderea morală intervine atunci cînd nu s-a realizat binele. Ceea ce diferă este obiectul îndatoririi neîndeplinite. Îndatorirea juridică constă în a nu dăuna nimănui (neminem laedere) în timp ce îndatorirea morală constă în a trăi cinstit (honeste vivere).

Evident, răspunderea morală are o sferă mai largă decît cea juridică, individul fiind obligat să răspundă din punct de vedere moral dincolo de sfera răspunderii juridice. În stabilirea răspunderii juridice, raportul dintre determinism și libertate are implicații incomensurabile. Pentru ca o persoană să răspundă pentru fapta sa, trebuie să nu fi fost constrînsă, fapta să reprezinte un act liber, în caz contrar neputînd fi trasă la răspundere penală. Știința dreptului penal presupune libertate de acțiune.

Ca atare, se poate concluziona că răspunderea juridică intervine tocmai pentru că un anumit subiect de drept a putut alege liber între conduita conformă normei juridice și cea contrară normei juridice, preferînd-o pe cea din urmă. Răspunderea juridică are un conținut politico-juridic și nu unul cu relevanță strict juridică, întrucît, fiecărui sistem de drept îi corespunde un model de răspundere juridică pe care, nerespectîndu-l, individul este tras la răspundere, în ideea apărării valorilor sociale consfințite de legiuitor.

Încălcarea normelor sociale reprezintă, în ultimă instanță, o răspundere politică, morală sau juridică (cu excepția răspunderii civile, unde prioritară este repararea pagubei cauzate). Răspunderea juridică implică ideea de vinovăție (sub toate formele) și de comportament contrar dreptului, în schimb responsabilitatea politică nu este neapărat angajată datorită unor încălcări ale dreptului. Astfel, guvernul poate fi considerat responsabil politic, prin introducerea unei moțiuni de cenzură, fără ca el să fi încălcat vreo regulă de drept, ca și în cazul în care majoritatea parlamentară care îl sprijină se destramă, lăsînd locul unei alte coaliții majoritare.

Responsabilitatea juridică se materializează, de regulă, sub forma unor obligații juridice și a unor drepturi corelative concrete, mai puțin în daună de interese. Este de notorietate faptul că, responsabilitatea rezidă din comportamentul social și constă în înțelegerea necesității unei asemenea conduite sociale care să nu pericliteze conviețuirea normală în societate, relațiile corecte dintre oameni. Ca atare, responsabilitatea socială naște responsabilitate juridică, iar responsabilitatea juridică presupune responsabilitate socială din partea subiectului.

Răspunderea socială este generată de nerespectarea normelor sociale, care atrage și sancțiuni sociale, atunci cînd acțiunile desfășurate de aceștia contravin normelor sociale. Abordînd noțiunea de responsabilitate juridică, reputații profesori Nicolae Popa și Minai Florea, o definesc ca fiind o "atitudine conștientă și deliberată de asumare a grijii față de modul de realizare a normelor de drept atît față de integritatea ordinii juridice, cît și față de acțiunile pe care le întreprinde individul în vederea asigurării unui climat de legalitate".[41, p. 6]

Distinsul profesor D.Baltag, în același context, consideră că responsabilitatea și răspunderea juridică sînt două fenomene distincte. [29, p. 58] Privitor la determinarea momentului nașterii responsabilității juridice, prof. Lidia Barac afirmă că aceasta nu a apărut odată cu dreptul, căci valorile sociale esențiale ce cad sub incidența dreptului sînt de sorginte morală. Neadmițînd identificarea dreptului cu morala, autoarea susține că responsabilitatea juridică este complementară responsabilității morale însă apare în mod firesc, deoarece atitudinea individuală este de ordin valoric și nu normativ. Pe cale de consecință, normele juridice cu caracter tehnic nu sînt de principiu generatoare de responsabilitate juridică, lor asociindu-li-se mai degrabă noțiunea de răspundere, căci nefiind de ordin valoric, individul nu le apropie efectiv.

Alți autori consideră că răspunderea derivă din responsabilitate, răspunderea juridică e consecința săvîrșirii responsabile a unei fapte juridice, tragerea la răspundere juridică e urmarea săvîrșirii cu responsabilitate a unei fapte ilicite, adică a încălcării unei dispoziții legale printr-un comportament acționat concret, în cunoștință de cauză, pe cînd tragerea la răspundere religioasă, de pildă, e consecința încălcării unei reguli divine "cu vorba, cu fapta ori cu gîndul", tragerea la răspundere canonică e consecința încălcării unei reguli de drept canonic etc.

Ca atare, răspunderea juridică are caracter normativ, ține de domeniul autorității publice și vizează, în fapt, respectarea sau nerespectarea unor precepte conținute de normele juridice, fiindu-i indiferentă poziția individului în raport cu acestea, întrucît ea nu presupune din partea individului nici opțiune, nici interes, nici convingere ori inițiativă, în timp ce responsabilitatea juridică este de ordin valoric, deoarece individul se raportează la valorile exprimate și conținute de sistemul normativ-juridic al societății, prin prisma propriilor sale opțiuni, interese, creîndu-și un sistem valoric propriu, în raport cu care își manifestă atitudinea.

Pentru a reliefa înrîurirea responsabilității asupra răspunderii, și chiar asupra întregului sistem de drept, Lidia Barac lansează următoarea ipoteză: "Să ne imaginăm situația în care, la un moment dat, valorile sociale esențiale sînt sacrificate de interese particulare, mărunte, bazate pe un egoism și individualism excesiv, cînd se generalizează nonvaloarea, de exemplu, în forma corupției ca fenomen de masă. În acest demers înregistrăm două etape în manifestarea responsabilității, într-o primă etapă, responsabilitatea înregistrează o atrofiere, căci nedreptatea s-a generalizat. Dar, această etapă nu se poate permanentiza, căci exprimă un dezacord în raport cu funcțiile responsabilității și în raport cu conservarea sistemului social global. Complexul atitudinal al individului se va declanșa prin acțiuni menite a duce fie la întărirea răspunderii juridice prin promovarea unui sistem sancționator mai ferm, fie la înlocuirea ordinii juridice existente cu o alta, specifică idealurilor umane, nevoii de conservare a ființei umane a societății. Se înregistrează astfel un vid, ce se poate traduce în ceea ce am putea numi nevoia de legalitate. Ea este expresia manifestării responsabilității juridice a indivizilor, evidențiindu-se ca un fenomen general, iar nu în raport cu anumiți indivizi sau grupuri izolate. Așadar, responsabilitatea vizează valorificarea posibilităților de acțiune ce depășesc sfera celor reglementate pe calea normelor și a răspunderii, dar care țin de perspectiva acelorași valori sau idealuri.

Noțiunile de răspundere și responsabilitate țin de un anumit nivel cultural al individului, a căruț măsură constă în gradul de integrare a individului în societate, iar factorii de bază pe care se întemeiază cele două noțiuni sînt exprimați de norma juridică și valoarea socială conținută și exprimată de normă.

Se poate concluziona că instituția răspunderii juridice trebuie și ea adaptată, redimensionată, în raport cu realitățile actuale ale vieții social-economice, creîndu-se noi forme de răspundere juridică adecvate acestei necesități.

2. ANGAJAREA RĂSPUNDERII ȘI RESPONSABILITĂȚII ORGANELOR DE DREPT ÎN PROCESUL EXERCITĂRII JUSTIȚIEI

2.1 Clasificarea și esența acțiunilor comise de către organele de drept pentru care poate fi angajată răspunderea

Conform art 1404 al CC al RM, prejudiciul cauzat printr-un act administrativ ilegal sau nesoluționarea în termen legal a unei cereri de către o autoritate publică sau de către o persoană cu funcție de răspundere din cadrul ei se repară integral de autoritatea publică. Persoana cu funcție de răspundere va răspunde solidar în cazul intenției sau culpei grave.

Obligația de reparare a prejudiciului nu se naște în măsura în care cel prejudiciat a omis, cu intenție ori din culpă gravă, să înlăture prejudiciul prin mijloace legale. În cazul în care o autoritate publică are o obligație impusă de un act adoptat în scopul protecției contra riscului de producere a unui anumit fel de prejudiciu, ea răspunde pentru prejudiciul de acest fel cauzat sau nepreîntîmpinat prin neexecutarea obligației, cu excepția cazului cînd autoritatea publică demonstrează că a dat dovadă de diligență rezonabilă în executarea obligației.

Autoritatea publică nu răspunde pentru prejudiciul cauzat prin adoptarea unui act normativ sau omisiunea de a-l adopta, sau prin omisiunea de a pune în aplicare o lege.

De altfel, reieșind din prevederile art 1405 al CC al RM, prejudiciul cauzat persoanei fizice prin condamnare ilegală, atragere ilegală la răspundere penală, aplicare ilegală a măsurii preventive sub forma arestului preventiv sau sub forma declarației scrise de a nu părăsi localitatea, prin aplicarea ilegală în calitate de sancțiune administrativă a arestului, muncii neremunerate în folosul comunității se repară de către stat integral, indiferent de vinovăția persoanelor de răspundere ale organelor de urmărire penală.

În continuare vom menționa că în sensul art 3 din Legea privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii și ale instanțelor judecătorești Nr.1545-XIII din 25.02.98, este reparabil prejudiciul material și moral cauzat persoanei fizice sau juridice în urma: [8]

reținerii ilegale, aplicării ilegale a măsurilor preventive sub formă de arest, de declarație de a nu părăsi localitatea sau țara, tragerii ilegale la răspundere penală. De exemplu, P. Davâdov și P. Iakimov au subliniat anumite scopuri ale arestului preventiv: eliminarea indignării opiniei publice, asigurarea liniștii cetățenilor, asigurarea onoarei și demnității cetățenilor. [52, p. 40] Această procedură, după cum scrie pe bună dreptate V. Davîdov, determină nu numai cercul de persoane oficiale abilitate să-l aresteze pe învinuit, inculpat, dar și caracterul infracțiunilor în legătură cu care poate fi aplicată această măsură de prevenire, conține lista de împrejurări care trebuie luate în calcul la alegerea ei etc.

În literatura de specialitate dl. prof. Gh. Mateuț a afirmat că, pe de o parte, arestarea preventivă nu are un caracter infamant, ci este custodia onesta, iar pe de altă parte, că nu are un caracter propriu-zis jurisdicțional, ci are o natură esențial administrativ-procesuală, chiar și atunci când este ordonată jurisdicțional.

I. Gherasimov susținea că arestul preventiv poate fi aplicat din rațiuni de tactică, iar N. Kapinus, pe bună dreptate, sublinia să scopurile formulate de către autorii nominalizați mai sus „nu decurg din lege, ci mai degrabă exprimă modul subiectiv în care ei înțeleg menirea socială a acestei măsuri preventive decât caracteristica juridică a scopurilor acesteia în conformitate cu legislația de procedură penală”. [53, p. 36]

Arestarea preventivă, după cum menționează E. Catană, Ig. Dolea, T. Popovici și D. Roman, constă în deținerea bănuitului, învinuitului, inculpatului în stare de arest în locurile și în condițiile prevăzute de lege și se aplică numai în cazul imposibilității aplicării unei alte măsuri preventive mai ușoare la comiterea unei infracțiuni pentru care legea penală prevede pedeapsa privativă de libertate pe un termen mai mare de 2 ani, fiind posibilă și în cazul când pedeapsa este mai mică de 2 ani, dar bănuitul, învinuitul, inculpatul a comis cel puțin una din acțiunile prevăzute la al.1 a art. 176 CPP al Republicii Moldova – ascunderea de organul de urmărire penală sau de instanță, împiedicarea stabilirii adevărului în procesul penal ori săvârșirea altor infracțiuni. [22, p. 42]

Aplicarea arestului preventiv, după cum pe bună dreptate constată M. Avram, R. Botezatu, M. Gheorghiță, C. Gurschi, I. Mărgineanu, V. Munteanu, T. Popovici, V. Zubco, este un drept al organelor de urmărire penală și instanțelor de judecată, dar nu o obligație dogmatică a lor și se aplică doar ținându-se cont de toate condițiile și circumstanțele cazului și ale persoanei care a comis fapta prejudiciabilă.

Reieșind din importanța și actualitatea problemei ce ține de asigurarea respectării legislației și a drepturilor omului în cadrul aplicării măsurilor procesuale de constrângere, precum și în scopul redresării situației inculpaților, care se află în stare de arest, conform Planului de activitate al Curții Supreme de Justiție pentru anul 2012, Colegiul penal al CSJ a efectuat controlul respectării termenelor rezonabile de judecare a cauzelor penale cu persoanele categoriei specificate în instanțele judecătorești din Mun. Chișinău și rezultatele acestui control le-a examinat într-o ședință specială. Aici s-a constatat, că o dată cu îmbunătățirea relativă a procesului de înfăptuire a justiției, la finele trimestrului 3 al anului 2012, în instanțele judecătorești respective se mai atestă un anumit număr de cauze penale neexaminate. Printre acestea au fost nominalizate cauzele penale aflate pe rol cu persoane arestate preventiv la situația de 1 octombrie 2012.

Așadar, judecătoria Buiucani- 31 cauze penale cu 42 inculpați aflați în stare de arest, dintre care: mai mult de 3 luni -7 cauze în privința a 12 persoane; mai mult de 6 luni – 3 cauze în privința a 3 persoane; mai mult de 12 luni – 1 cauză în privința a 3 persoane. Judecătoria Botanica – 34 cauze penale, cu 46 inculpați aflați în stare de arest, dintre care: mai mult de 3 luni – 6 cauze în privința a 10 persoane; mai mult de 6 luni – 3 cauze în privința a 3 persoane; mai mult de 12 luni – 2 cauze în privința a 3 persoane. Judecătoria Centru – 41 cauze penale cu 46 inculpați aflați în stare de arest, dintre care: mai mult de 3 luni – 17 cauze în privința a 17 persoane; mai mult de 6 luni – 4 cauze în privința a 4 persoane; mai mult de 12 luni – 2 cauze în privința a 2 persoane. Judecătoria Ciocana – 10 cauze penale cu 15 inculpați aflați în stare de arest, dintre care: mai mult de 3 luni – 2 cauze în privința a 2 persoane; mai mult de 6 luni – 1 cauză în privința a 4 persoane, mai mult de 12 luni – nu erau în examinare cauze penale.

În urma examinării problemei nominalizate, au fost constatate anumite temeiuri, independente de instanțe, care condiționează tergiversarea judecării cauzelor cu inculpații aflați în stare de arest preventiv. Pe lângă temeiurile obiective cum sunt complexitatea și gravitatea infracțiunilor de care au fost învinuite persoanele deținute mai mult de 6 luni, în majoritatea cauzelor specificate, acestea s-au dovedit a fi infracțiuni deosebit de grave și exepțional de grave, săvârșite de grupuri criminale, cu multe episoade, părți vătămate. Pe lângă acestea, la tergiversarea termenelor au mai influențat și alte circumstanțe obiective, cum ar fi: suspendarea proceselor pe o anumită perioadă în legătură cu necesitatea dispunerii și efectuării expertizelor; conexarea cu alte cauze penale; absența în proces a părților vătămate, martorilor; lipsa motivată a procurorului sau avocatului. De asemenea au fost constatate și neajunsuri în activitatea instanțelor, care au dus la tergiversarea neîntemeiată a examinării cauzelor.

Prin Hotărârea sa, Plenul CSJ a atenționat președinții instanțelor judecătorești asupra necesității întreprinderii tuturor măsurilor prevăzute de lege întru neadmiterea încălcării termenului rezonabil de examinare a cauzelor și deținerii neîntemeiate a persoanelor, în condiții de izolare de societate, în contextul prevederilor jurisprudenței C.E.D.O. iar judecătorii de instrucție au fost atenționați asupra necesității motivării complexe și temeinice a încheierilor judecătorești adoptate privind aplicarea în cazul învinuitului a măsurii arestării preventive sau prelungirii durate ținerii sub arest.

condamnării ilegale, confiscării ilegale a averii, supunerii ilegale la muncă neremunerată în folosul comunității. De exemplu, la 29 noiembrie 2005 s-a raportat asupra practicii aplicării muncii neremunerate în folosul comunității și a problemelor ce apar la executarea ei. În raportul prezentat membrilor Colegiului s-a menționat că unul dintre obiectivele studiului efectuat la acest compartiment a fost stabilirea stării de fapt la etapa de implementare a acestei categorii de pedeapsă, evidențiind mijloacele de impulsionare și ameliorare a situației.

Studierea practicii de procuror la aplicarea acestei pedepse a dat posibilitatea de a aprecia lucrul efectuat în domeniu atât sub aspect cantitativ, cât și calitativ. Astfel, dacă judecătoriile raioanelor Ungheni, Cantemir, Cahul, Florești, Orhei, Soroca au condamnat la muncă neremunerată în folosul comunității 83, 72, 50, 48, 43 și, respectiv, 42 inculpați, atunci Judecătoriile raioanelor Dubăsari, Taraclia, Comrat, Cahul au aplicat această pedeapsă numai în privința a 2, 4, 4, 5 inculpați, iar în raioanele Ciadîr-Lunga, Șoldănești și mun. Bender această pedeapsă în genere nu a fost aplicată.

Controalele efectuate în oficiile teritoriale de executare a deciziilor judiciare au demonstrate că persistă multiple cazuri când sentințele de aplicare a muncii neremunerate în folosul comunității nu s-au pus în executare: Cahul, Căușeni, Anenii-Noi, Rîșcani. De asemenea, au fost depistate cazuri când persoanele în privința cărora a fost stabilită pedeapsa sub formă de muncă comunitară s-au sustras de la executarea pedepsei.

În decizia adoptată, Colegiul Procuraturii a obligat secția judiciar-penală a Procuraturii Generale, procurorii teritoriali și specializați să asigure respectarea prevederilor legii de către procurori la orientarea instanțelor judecătorești privind aplicarea măsurii de pedeapsă – munca neremunerată în folosul comunității; să exercite, conform prevederilor art. 174 din Codul de executare al Republicii Moldova, controlul respectării legislației privind executarea muncii neremunerate, mai ales în cazul sustragerii cu rea-voință de la executarea pedepsei stabilite și a imposibilității condamnatului de a plăti amenda.

S-a mai menționat utilitatea sesizării Ministerului Justiției asupra necesității urgentării procesului de soluționare a problemei creării condițiilor necesare pentru executarea acestei categorii de pedeapsă.

efectuării ilegale, în cazul urmăririi penale ori judecării cauzei penale, a percheziției, ridicării, punerii ilegale sub sechestru a averii, eliberării sau suspendării ilegale din lucru (funcție), precum și în urma altor acțiuni de procedură care limitează drepturile persoanelor fizice sau juridice;

supunerii ilegale la arest administrativ, reținerii administrative ilegale sau aplicării ilegale a amenzii administrative de către instanța de judecată;

efectuării măsurilor operative de investigații cu încălcarea prevederilor legislației;

ridicării ilegale a documentelor contabile, a altor documente, a banilor, a ștampilelor, precum și în urma blocării conturilor bancare.

La fel vom adăuga că prejudiciul cauzat se repară integral, indiferent de culpa persoanelor cu funcție de răspundere din organele de urmărire penală.

2.2 Drepturile persoanelor la repararea prejudiciului cauzat prin acțiunile organelor de drept

Conform art 6 din Legea privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii și ale instanțelor judecătorești Nr.1545-XIII din 25.02.98, dreptul la repararea prejudiciului, în mărimea și modul stabilite de prezenta lege, apare în cazul:

a) devenirii definitive și irevocabile a sentinței de achitare;

b) scoaterii persoanei de sub urmărire penală sau încetării urmăririi penale pe temeiuri de reabilitare;

c) adoptării de către instanța judecătorească a hotărîrii cu privire la anularea arestului contravențional în legătură cu reabilitarea persoanei fizice;

d) adoptării, de către judecătorul de instrucție, în condițiile art.313 alin.(5) din Codul de procedură penală, în privința persoanei achitate sau scoase de sub urmărire penală, a încheierii privind declararea nulității actelor sau acțiunilor organului de urmărire penală sau organului care exercită activitate specială de investigații.

De exemplu în cazul devenirii definitive și irevocabile a sentinței de achitare, sentința de achitare, rămasă definitivă, semnifică declararea învinuitului nevinovat. Până la adoptarea de către Parlamentul Republicii Moldova a Legii pentru modificarea și completarea unor acte legislative de la 24 decembrie 1998, alin.3 art.279 C. proc. pen. din 1961 conținea punctul 3 care prevedea în calitate de achitare a inculpatului împrejurarea în care "nu s-a dovedit că inculpatul a participat la săvârșirea infracțiunii".

Întrucât achitarea inculpatului implică reabilitarea acestuia, examinarea legăturii ce există între prezumția nevinovăției și reabilitarea persoanei are o însemnătate majoră. În această ordine de idei, trebuie de menționat că formularea care se conținea în pct. 3 alin.3 art.279 C. proc. pen. din 1961 contravenea prezumției nevinovăției și aducea atingere demnității persoanei achitate. Din păcate, principiul "vinovăția nedovedită echivalează cu nevinovăția dovedită" nu a fost interpretat corect de mulți dintre cetățenii noștri. De multe ori, în conștiința unor persoane se menține prejudecata că persoana, achitată din lipsa de probe care ar confirma participarea ei la infracțiune, este un infractor care "a scăpat" de răspundere. Pe timpul aflării în vigoare a prevederii de Ia pct.3 alin.3 art.279 C. proc. pen. din 1961, dacă participarea persoanei la săvârșirea infracțiunii nu era dovedită, se putea crea impresia că ar fi existat, totuși, careva probe de acuzare, însă ele nu au putut fi strânse din diverse motive obiective sau subiective (spre exemplu, incompetența ofițerului de urmărire penală). Anume de aceea, nereabilitarea în ochii tuturor era interpretată de persoana achitată conform pct.3 alin.3 art.279 C. proc. pen. din 1961 – ca lipsă de reabilitare. Dorind să corecteze această eroare, legiuitorul a omis pct.3 din textul alin.3 art.279 C. proc. pen. din 1961. În strânsă legătură cu problema reabilitării celui nevinovat se află dreptul de a se împotrivi încetării procesului penal în baza temeiurilor nereabilitante. În Codul de procedură penală sunt prevăzute cazurile când procesul penal nu poate fi încetat conform temeiurilor care nu reabilitează complet învinuitul, dacă el nu se consideră vinovat sau insistă asupra examinării cauzei în judecată din alte motive. Această regulă decurge din principiul prezumției nevinovăției și corespunde întru totul cerinței că nimeni nu poate fi recunoscut vinovat în comiterea infracțiunii dacă nu a fost sentința judecății în acest sens. De aceea, nimic nu oprește persoana respectivă să ceară reabilitarea sa pe cale judiciară. În acest scop, persoana se opune încetării urmăririi penale și solicită continuarea urmăririi penale și transmiterea cauzei în judecată. Totodată, această soluție va reprezenta o aplicare în practică a principiului stipulat în art.20 al Constituției Republicii Moldova – "Accesul liber la justiție".

Dacă procesul judiciar, solicitat de contestatar, se va sfârși cu darea unei sentințe de achitare, aceasta va duce Ia recunoașterea nevinovăției persoanei, iar nevinovăția, la rândul ei, va însemna reabilitarea persoanei, care va duce la repunerea ei în toate drepturile și la restabilirea bunului nume al acesteia. Nu punem punct în analiza începută privind legătura instituției reabilitării persoanei în procesul penal cu principiul prezumției nevinovăției. Într-un alt studiu ne vom concentra atenția asupra unor aspecte mai particulare ale acestei probleme. Or, nu putem să nu fim de acord cu ideea că realizarea principiului prezumției nevinovăției este posibilă numai pe calea armonizării efectelor lui cu toate instituțiile dreptului procesual penal. Principiul asigurării dreptului la apărare este un alt principiu al procesului penal care se află într-o legătură organică cu instituția reabilitării. Este necesar a menționa că, potrivit pct.3 art.6 C. proc. pen., prin "apărare" se înțelege "activitatea procesuală efectuată de partea apărării în scopul combaterii, în tot sau în parte, a învinuirii ori al atenuării pedepsei, apărării drepturilor și intereselor persoanelor bănuite sau învinuite de săvârșirea unei infracțiuni, precum și al reabilitării persoanelor supuse ilegal urmăririi penale (sublinierea ne aparține – n.a.). Asigurarea dreptului la apărare constituie o garanție importantă a stabilirii adevărului în fiecare cauză penală, a soluționării corecte a cauzei penale, precum și a pronunțării unei sentințe legale și întemeiate. Deloc întâmplător încălcarea dreptului la apărare reprezintă una dintre cauzele erorilor judiciare. Experiența arată că respectarea strictă a drepturilor bănuitului, învinuitului și ale inculpatului pe parcursul urmăririi penale și al examinării judiciare a cauzei exclude posibilitatea condamnării ilegale și neîntemeiate, aplicării greșite a legii penale, cât și a stabilirii unei pedepse inechitabile.

Conform alin.(3) art.17 C. proc. pen. "Asigurarea dreptului la apărare", organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să asigure bănuitului, învinuitului, inculpatului dreptul la asistență juridică calificată din partea unui apărător ales de e] sau numit din oficiu, independent de aceste organe.

În acord cu opinia exprimată în literatura de specialitate, asigurarea dreptului la apărare nu trebuie confundată cu asigurarea dreptului la asistența apărătorului. Asigurarea dreptului la asistența apărătorului este una dintre componentele asigurării dreptului la apărare.

După ce am stabilit care este rolul instituției reabilitării persoanei în procesul penal, vom stărui asupra unor aspecte care țin de aplicarea în practică a reglementărilor vizând sentința de achitare.

În Raportul privind modul de organizare și funcționare a instanțelor judecătorești din Republica Moldova în anul 2001, Președintele Curții Supreme de Justiție, Președintele Consiliului Superior al Magistraturii, Valeria Șterbeț, a menționat printre altele: "În perioada raportată a sporit numărul sentințelor de achitare. În multe cazuri achitarea inculpaților a fost determinată de faptul că … organele de urmărire penală dobândesc probe cu încălcarea normelor procesuale, care ulterior din acest motiv sunt lipsite de forță probantă și nu pot fi puse în baza sentinței de condamnare… În anul 2001 au fost pronunțate 508 sentințe de achitare față de 412 în anul 1999".[46, p. 119]

La rândul său, Victor Pușcaș, Președintele Curții Constituționale a Republicii Moldova, consideră următoarele: "în cauzele penale este în creștere numărul sentințelor de achitare. Astfel, grație reformei, cetățeanul a obținut posibilitatea de a se apăra în instanță, iar puterea judecătorească a devenit un mecanism real de restabilire a lui în drepturi".[42, p. 10]

Într-adevăr, în 2001 instanțele judecătorești din țară au achitat 508 persoane, dintre care 35 au fost achitate de către Curtea de Apel, 31 – de către tribunal, 431 – de către instanțele judecătorești detector și 11 persoane – de către Judecătoria Militară. În același timp, în primul trimestru al anului 2002 instanțele judecătorești din țară au achitat 275 persoane, inclusiv: Curtea de Apel – 49 persoane, tribunalul – 11 persoane, instanțele judecătorești de sector – 214 persoane și Judecătoria Militară – o singură persoană. În practică nu sunt rare cazurile când sentințele de achitare, pronunțate în prima instanță, sunt menținute de Curtea Supremă de Justiție, iar deciziile instanțelor de apel și de recurs sunt anulate, întrucât conțin încălcări ale normelor de drept. Astfel, într-o speță, Curtea Supremă de Justiție a casat deciziile instanțelor de apel și de recurs, deoarece ele nu au ținut cont de prevederile alin.(1) art.4 din Protocolul nr.7 adițional Convenției pentru apărarea drepturilor și a libertăților fundamentale ale omului, și a menținut sentința instanței de fond. La concret, faptul că B.P. a fost condamnat anterior pentru aceeași faptă, a fost supus unei sancțiuni administrative, contravine normei menționate (decizia Curții Supreme de Justiție nr.1r/a-44/2002). [60]

Într-adevăr, conform normei specificate mai sus, nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit de către jurisdicțiile aceluiași stat pentru săvârșirea infracțiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii și procedurii acestui stat. De asemenea, anterior am menționat că una dintre calitățile sentinței este exclusivitatea ei, tocmai în virtutea principiului "non bis in idem" care și-a găsit consacrarea în dispoziția de la alin.(1) art.4 al Protocolului nr.7 adițional Convenției pentru apărarea drepturilor și a libertăților fundamentale ale omului.

Într-o altă speță, Curtea Supremă de Justiție a casat decizia Tribunalului Chișinău și cea a Curții de Apel cu menținerea sentinței de achitare pronunțate de instanța de fond, întrucât instanța de apel și cea de recurs nu au cercetat suficient probele și nu le-au apreciat în ansamblu, iar instanța de fond a apreciat critic declarațiile martorului V.H., din care rezultă că B.R., la primirea creditului, a prezentat o scrisoare de garanție falsă, iar el nu a semnat un asemenea act (decizia Curții Supreme de Justiție nr.1r/a-20/2002).

În cazul dat, persoana a fost condamnată pentru folosirea mijloacelor de credit contrar destinației, însoțită de folosirea unor documente false, dacă prin aceste acțiuni instituției financiare i-au fost cauzate pagube materiale în proporții mari (alin.(2) art.1553 din Codul penal din 1961). Pentru calificarea acestei infracțiuni, este obligatorie prezența "documentației de credit, care conține informații false". [21, p. 425] Cum semnarea scrisorii de garanție false, prin care trebuia obținut creditul, nu a fost probată, instanța de fond a considerat corect că lipsesc elementele infracțiunii prevăzute la alin.(2) art.1553 din Codul penal din 1961. Deci, sentința de achitare a fost legală și întemeiată. Ca și în exemplul următor.

Prin sentința instanței de fond, menținută de tribunalul Chișinău, T.M. a fost declarată nevinovată, deoarece fapta ei nu întrunea elementele infracțiunii prevăzute la alin.(2) art.1553 din Codul penal din 1961. Colegiul penal al Curții de Apel a casat hotărârile instanței de fond și instanței de apel cu pronunțarea unei noi hotărâri, prin care T.M. a fost condamnată în baza alin.(2) art.1553 din Codul penal din 1961. La rândul său, Curtea Supremă de Justiție a casat decizia instanței de recurs, deoarece probele administrate nu au fost cercetate complet și apreciate în ansamblu (decizia Curții Supreme de Justiție nr.1r/a-18/2002). [59]

Într-o altă speță, prin sentința Curții de Apel, T.S. a fost achitată, deoarece fapta inculpatei nu întrunea elementele infracțiunii de contrabandă. Nefiind de acord cu această sentință, procurorul a solicitat casarea sentinței, considerând-o ilegală din motivul calificării incorecte. În decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție s-a constatat că materialul probator în cauză nu dovedește că inculpata a săvârșit acțiuni prevăzute la alin.(1) art.75 "Contrabanda" din Codul penal din 1961

Într-adevăr, inculpatei i s-a incriminat trecerea peste frontiera vamală a Republicii Moldova de mărfuri, obiecte și alte valori în proporții mari, tăinuindu-le de controlul vamal. Conform Hotărârii Plenului Curții Supreme de Justiție, "Despre practica judiciară în cauzele privind contrabanda și contravențiile administrative vamale" nr.19 din 10.07.1997, prin "tăinuirea de controlul vamal" se înțelege neprezentarea pentru controlul vamal a bunurilor ce se trec peste frontiera vamală pe o cale ce împiedică examinarea și constatarea lor. Însă, în fapt, toate bunurile, trecute de inculpată pe teritoriul vamal al Republicii Moldova, se aflau pe bancheta din spate a autobuzului și sub banchetă, astfel nefiind ascunse și accesul la ele fiind liber. Deci, sentința de achitare este legală și întemeiată.

Într-un alt caz, prin sentința Colegiului penal al Tribunalului Chișinău, menținută prin decizia Colegiului penal al Curții de Apel, D.I., învinuit conform alin.(1) art.84 "Fabricarea sau punerea în circulație a bani lor falși" și alin.(3) art.122 "Sustragerea prin escrocherie din avutul proprietarului" din Codul penal din 1961, a fost achitat pe motiv că în fapta lui lipsesc elementele celor două infracțiuni. Sentința de achitare a fost atacată cu recurs de către procuror, care a invocat ilegalitatea achitării. În decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție s-a constatat că sentința de achitare a fost pronunțată datorită probării alibiului inculpatului; probele administrate au fost apreciate just de către instanțele de fond și de apel. Într-adevăr, instanțele de fond și de apel au respins probele despre recunoașterea vinovăției lui D.I., deoarece au depistat încălcări grave ale procedurii. În aceste condiții, probele acuzării nu pot constitui, în baza alin.(3) art.55 din Codul de procedură penală din 1961, temeiul sentinței. Așadar, este inconsistentă invocarea de către procuror a ilegalității achitării.

În următoarea speța, prin sentința Colegiului penal al Curții de Apel, M.G., învinuită în baza alin.(5) art.75 "Contrabandă" din Codul penal din 1961, a fost achitată din motivul neîntrunirii de către faptă a elementelor infracțiunii. În recursul său, procurorul a considerat ilegală sentința de achitare, solicitând casarea ei. Prin decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție, recursul dat a fost considerat nefondat. În fapt, organul de urmărire penală și procurorul nu au prezentat în ședința judiciară probe care ar confirma că inculpata a săvârșit infracțiunea de contrabandă. Nu a fost stabilit microbuzul și șoferul care, după presupunerea organului de urmărire penală, a fost în orașul Cernăuți după marfa și a ocolit punctul de control vamal. De asemenea, microbuzul a fost percheziționat de angajații poliției economice. Iar aceștia nu au competența de efectuare a acțiunilor procesuale în cazurile de contrabandă. Prin urmare, recursul procurorului este nefondat, iar sentința de achitare este legală și întemeiată.

Într-o altă speță, prin sentința Colegiului penal al Tribunalului Chișinău, B.T., învinuit de săvârșirea infracțiunii prevăzute la alin.(4) și 5 art.17 "Complicitatea" și pct.1 și 4 art.88 "Omorul premeditat săvârșit cu circumstanțe agravante" din Codul penal din 1961, a fost achitat din motiv de lipsă a faptului infracțiunii. Sentința respectivă a fost atacată cu apel de către procuror și părțile vătămate I.M. și L.E. din motivul achitării ilegale. Colegiul penal al Curții de Apel a respins apelurile ca nefondate, menținând sentința de achitare. Pronunțându-se asupra recursului procurorului, Colegiul penal al Curții Supreme de Justiție a conchis că acesta este nefondat și urmează a fi respins.

Într-adevăr, instanța de fond a apreciat corect că mărfurile lui B.S. nu pot fi considerate probe incontestabile care stabilesc vinovăția inculpatului. În cadrul urmăririi penale și al judecării cauzei, acesta a depus mărturii contradictorii, nu a putut numi ziua convorbirii sale cu inculpatul, locul unde a primit banii de la acesta, precum și împrejurările în care a fost imprimată această convorbire. De asemenea, depozițiile lui B.T. nu pot constitui temei pentru sentința de condamnare, deoarece organul de urmărire penală le-a obținut cu încălcarea gravă a normelor procesuale. Din acestea rezultă că partea acuzării nu a putut prezenta instanței de judecată probe incontestabile care ar stabili cu certitudine vinovăția lui B.T. Iată de ce, sentința de achitare este legală și întemeiată.

Într-un alt caz, prin sentința instanței de fond, N.O., învinuit de săvârșirea infracțiunii prevăzute la art.1231 "Sustragerea în proporții deosebit de mari din avutul proprietarului" al Codului penal din 1961, a fost achitat pe motiv de neîntrunire de către faptă a elementelor constitutive ale infracțiunii. Colegiul penal al Curții de Apel Chișinău a menținut sentința instanței de fond. La rândul său, Colegiul penal al Curții Supreme de Justiție a respins ca nefondat recursul procurorului, considerând că concluziile instanței de fond și ale instanței de apel sunt corecte. Din analiza acestei spețe rezultă că inculpatul urmărea scopul începerii unei activități comerciale în comun cu partea vătămată. Nu a fost probată intenția de a înșela partea vătămată care i-a împrumutat 37200$. Din aceste considerente, soluția de achitare se prezintă ca legală și întemeiată.

Însă, în practica judiciară nu sunt rare cazurile de altă natură, atunci când sentințele de achitare sunt casate, fiind considerate ilegale și neîntemeiate. Astfel, într-o decizie a Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție se menționează că aprecierea incorectă a probelor existente în cauză a avut ca urmare casarea sentinței instanței de fond și achitarea inculpatului. În altă decizie a aceleiași instanțe se arată că sentința de achitare a fost casată din motivul aprecierii greșite a probelor prezentate. Într-o decizie a Colegiului penal al Tribunalului Cahul se menționează că apelul a fost admis cu casarea sentinței de achitare și cu clasarea cauzei penale pe motiv că procurorul a cerut clasarea procesului penal, dar nu a renunțat să susțină învinuirea. În alt caz, în decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție este specificat că instanța de judecată a pronunțat sentința de achitare reieșind din discursul injust al acuzatorului de stat; s-a considerat că instanța de fond nu a desfășurat o activitate de judecată prin care să fie rezolvat fondul cauzei; nu se poate considera că soluția achitării are un suport legal, întrucât nu a existat o adecvată cercetare judecătorească. Și exemplele pot continua.

Conform art 7 din Legea privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii și ale instanțelor judecătorești Nr.1545-XIII din 25.02.98, persoanei fizice sau juridice i se compensează sau i se restituie:

salariul și alte venituri provenite din muncă, ce constituie sursa ei principală de existență, de care a fost privată în urma acțiunilor ilicite;

pensia sau indemnizația a cărei plată a fost sistată ca urmare a arestului ilegal și ținerii sub arest;

averea (inclusiv depunerile bănești și dobînzile aferente, obligațiile împrumuturilor de stat și cîștigurile aferente) confiscată ori trecută în venitul statului de către instanța judecătorească sau ridicată de organul de urmărire penală, precum și averea sechestrată;

amenzile percepute ca urmare a executării sentinței judiciare și cheltuielile de judecată suportate de persoana fizică în legătură cu acțiunile ilicite;

sumele plătite de ea pentru asistența juridică;

cheltuielile pentru tratamentul ei, tratament determinat de aplicarea față de aceasta a unor acțiuni ilicite (a maltratării);

cheltuielile efectuate în legătură cu chemările în organul de urmărire penală, organul procuraturii sau în instanța judecătorească.

În continuare vom spune că legea afirmă că cuantumul sumelor de compensare a prejudiciului, și anume cele ce vizează salariul și alte venituri provenite din muncă, ce constituie sursa ei principală de existență, de care a fost privată în urma acțiunilor ilicite, se calculează pornindu-se de la cîștigul mediu lunar al persoanei fizice la momentul cauzării prejudiciului, cu aplicarea coeficientului de inflație. Mărimea prejudiciului cauzat persoanei fizice care și-a ispășit pedeapsa prin muncă neremunerată în folosul comunității se calculează în mărime de pînă la 2 unități convenționale pentru o oră de muncă prestată neîntemeiat în folosul comunității.

Pentru cuantificarea prejudiciului reparabil, cîștigul mediu lunar se calculează după cum urmează:

a) persoanelor angajate prin contract de muncă – prin aplicarea modului de calculare a salariului mediu în conformitate cu legislația;

b) persoanelor neangajate prin contract de muncă – prin împărțirea la 12 a sumei venitului total pentru anul precedent;

c) persoanelor care nu au lucrat din motive întemeiate – pornindu-se de la salariul mediu pe țară în anul respectiv.

La fel, persoanei juridice i se repară prejudiciul patrimonial efectiv cauzat, precum și beneficiul neobținut (venitul ratat) în urma acțiunilor ilicite.

Deosebit de valoroasă pentru procesul de perfecționare a legislației procesual penale a țării noastre este prevederea din alin.3 art.133 C. proc. pen. FR, conform căreia dreptul de reparare a prejudiciului îl are oricare altă persoană, care a fost supusă în mod ilegal măsurilor de coerciție procesuală, în cadrul procedurii pe cauza penală.

În viziunea lui A.P.Râjakov, expresia „măsuri de coerciție procesuală" trebuie interpretată extensiv, fără a se limita la acțiunile enumerate în Titlul IV „Măsuri de coerciție procesuală'" al C proc. pen. FR (printre astfel de măsuri se numără: reținerea bănuitului, măsurile preventive (inclusiv arestul la domiciliu), obligația de înfățișare, aducerea, suspendarea din funcție, sechestrarea averii, sancțiunea pecuniară). De aceea, printr-o astfel de măsură trebuie înțeleasă acțiunea procesuală care a fost însoțită de limitarea, contrar voinței persoanei, a drepturilor, libertăților sau intereselor acesteia. [56, p. 351]

Modul de recunoaștere a dreptului de reabilitare în C proc. pen. FR este similar celui consacrat în legislația Republicii Moldova: dreptul respectiv nu se confirmă printr-o încheiere sau ordonanță specială. Faptul dat este reflectat în partea rezolutivă a sentinței, încheierii, ordonanței. Totodată, celui reabilitat i se trimite un aviz, în care se explică ordinea de reparare a prejudiciului, legat de urmărirea penală. În afară de acest aviz. se remite copia documentului în care este fixat dreptul de reabilitare a persoanei.

În art.135, 136 C. proc. pen. FR este descrisă procedura de reparare a prejudiciului material și moral celui reabilitat. În mare parte, această procedură este asemănătoare cu cea prevăzută în legislația autohtonă. În conformitate cu art.136 C. proc. pen. FR, dacă informațiile despre reținerea celui reabilitat, arestarea, suspendarea din funcție, condamnarea acestuia, aplicarea față de el a măsurilor de constrângere cu caracter medical sau a altor acțiuni ilegale au fost făcute public în presă, difuzate la radio, televiziune sau în alte mass-media, atunci, la cererea celui reabilitat, iar în cazul decesului acestuia – la cererea rudelor lui sau conform indicației în scris a organelor judiciare, mijloacele de informare în masă sunt obligate, în termen de 30 de zile, să facă comunicarea cu privire la reabilitare.

În art.7 al Legii s-au conținut prevederi asemănătoare, care, în mod regretabil, lipsesc în actuala redacție a Legii. Conform legii noastre, nu puteau forma obiectul unei atare comunicări informațiile despre reținerea, suspendarea din funcție a celui reabilitat, precum și despre aplicarea față de acesta a măsurilor de constrângere cu caracter medical sau a altor acțiuni ilegale. De asemenea, potrivit art.7 al Legii (în redacția anterioară), inițiativa de adresare în organele mass-media o aveau doar organele judiciare, nu și cei reabilitați sau rudele lor. Totuși, în contrast cu reglementările din Federația Rusă, în Lege se prevedea în mod expres că comunicarea respectivă se făcea de redacție pe cont propriu.

Demnă de urmat este prevederea din alin.4 art.136 C. proc. pen. FR, potrivit căreia, la solicitarea celui reabilitat, iar în cazul decesului acestuia – la solicitarea rudelor lui, instanța de judecată, procurorul, anchetatorul penal și persoana care efectuează cercetarea penală, sunt obligate, într-un termen de cel mult 14 zile, să trimită înștiințări în scris, cu privire la deciziile adoptate în ce privește reabilitarea, la locul de muncă, de studii sau Ia domiciliul celui reabilitat.

În final, este necesar a menționa că este utilă completarea legii procesual penale a Republicii Moldova cu o norma ce ar reglementa modul de reparare a prejudiciului cauzat unei persoane juridice prin acțiunile ilicite ale organelor judiciare. Ca model ar putea servi art.139 C. proc. pen. FR, potrivit căruia se repară prejudiciul material și urmările prejudiciului moral; persoana juridică este restabilită în toate drepturile ce au fost lezate prin acțiunile ilicite ale organelor de stat care înfăptuiesc procesul penal.

Nu poate fi trecuta cu vederea nici situația privind modul de determinare a mărimii bănești pentru prejudiciul moral. Astfel, mărimea compensației pentru repararea prejudiciului moral se stabilește de instanța de judecată în modul prevăzut de prezenta lege. Mărimea concretă a compensației se determină luîndu-se în considerare:

gravitatea infracțiunii de a cărei săvîrșire a fost învinuită persoana respectivă;

caracterul și gravitatea încălcărilor procesuale comise la urmărirea penală și la examinarea cauzei penale în instanța de judecată;

rezonanța pe care a avut-o în societate informația despre învinuirea persoanei;

durata urmăririi penale, precum și durata examinării cauzei penale în instanța de judecată;

natura dreptului personal lezat și locul lui în sistemul de valori al persoanei;

suferințele fizice, caracterul și gradul suferințelor psihice;

măsura în care compensația bănească poate atenua suferințele fizice și psihice cauzate;

durata aflării nelegitime a persoanei în detenție.

Cu o deosebită atenție se impun cazurile care vizează provocarea suferințelor fizice, caracterul și gradul suferințelor psihice. În Republica Moldova problema apare, spre regret, anume în cazul organelor de drept. Respectul față de demnitatea persoanei aflate sub arest sau în detenție este departe de a fi normal. Tortura, tratamentul inuman sau degradant sunt fenomene frecvent aplicate, fapt care a condiționat completarea Codului penal cu art. 3091 „Tortura”. [6] Însă constrângerea legală nu va avea rezultat dacă nu vom stabili anumite limitări la nivel de conștiință morală. Cele mai grave încălcări la acest capitol sunt înregistrate în cadrul efectuării urmăririi penale. Persoanele reținute sunt tratate ca potențiali criminali, prezumția nevinovăției fiind neglijată. Probele și declarațiile necesare sunt obținute prin constrângeri, abuz de putere, amenințări și tortură. Aceasta fiind aplicată, limitează persoana în alegerea unei conduite reale condiționată de alternativa, pe care ar trebui să i-o acorde cel care efectuează urmărirea penală. De exemplu, inculpatul este impus să recunoască vina, fiindu-i aplicate diverse dureri fizice, limitări de natură psihologică, nu i se respectă dreptul la petiționare, din care considerent acesta recunoaște acțiuni pe care nu le-a săvârșit niciodată. Din cauza situației în care se află persoanele reținute, ele nu au posibilitatea să depună plângeri. Această posibilitate survine mult mai târziu după producerea evenimentului, iar cele invocate de petiționar nu pot fi dovedite.

Influența psihologică, deși nu presupune o acțiune concretă, nu include acțiuni determinate, precise, ea afectează lumea lăuntrică a persoanei, formând o atitudine confuză, nedeterminată, față de obligațiile sale. Chiar dacă se susține uneori aplicarea unor „mijloace șmechere” sau „capcane”, este imposibil ca urmărirea penală să se înfăptuiască în baza acestora. De fapt deontologia profesională nici nu permite acest lucru. Suntem de acord cu părerea, conform căreia, indiferent de persoană, cei care contribuie la înfăptuirea justiției într-un dosar penal sunt obligați să fie stăpâni pe sine, tacticoși, cu scop bine determinat, serioși, concentrați, liniștiți și corecți în realizarea sarcinilor procedurii judiciare. [54, p. 46]

În special, se subliniază cumpătarea și tactul, încordarea mintală, care, oricât de puternică ar fi antipatia față de reținut, violator, hoț sau ucigaș, compromiterea este inadmisibilă, precum este inadmisibilă amenințarea, brutalitatea, înșelăciunea, indiferent de motivele ce le justifică. În activitatea de urmărire penală este necesară rezolvarea teoretică a unei probleme esențiale, și anume cea a coraportului dintre scop și mijloace: scopul trebuie să aleagă astfel de mijloace morale pozitive care să nu trezească dezaprobare în morala obștească. [15, p. 8]

Din punct de vedere moral, trebuie luate în considerare interesele fiecărei persoane. Alegerea mijloacelor va fi considerată corectă dacă vor fi respectate următoarele condiții:

studierea și pronosticarea tuturor consecințelor care vor surveni de pe urma aplicării unor anumite mijloace;

studierea posibilităților de survenire a acestor consecințe;

refuzul sau alegerea altor mijloace în cazul în care survin consecințe negative.

În urma unor analize efectuate am constat că situația actuală în Republica Moldova nu este satisfăcătoare. Argumentul vine din partea organizațiilor internaționale care, studiind activitatea organelor publice în domeniul practicii penale, au stabilit ca Republica Moldova trebuie să întreprindă măsuri legislative și practice pentru a asigura drepturile fundamentale pentru toate tipurile de deținuți (inclusiv pentru cei aflați în urmărire, arestați pentru contravenții).

Republica Moldova de asemenea trebuie să instituie o bază de date națională, care să includă reclamațiile cu privire la cazurile de maltratare, precum și cu privire la investigațiile, urmărirea și procesele de judecată pe cazurile din categoria respectivă. Este important ca în procesul activității organelor de urmărire penală, în procesul de evaluare a activității funcționarilor organelor de urmărire și a procurorilor, colaboratorii să înțeleagă dezavantajul, amoralitatea cazurilor investigate cu „succes”, a învinuirii indiferent de probe, a nerespectării principiului prezumției nevinovăției. O atenție deosebită trebuie acordată independenței funcționale, puterilor, potențialului, resurselor și profesionalismului.

Conform Raportului Comitetului European pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante pentru Guvernul Republicii Moldova, adoptat în cadrul celei de-a 56-a reuniuni care a avut loc la 7-11 martie 2005, situația în privința tratamentelor fizice rele aplicate intenționat, torturii persoanelor privative de libertate de către poliție era extrem de gravă.

Situația rămîne neschimbată și în continuare, fapt confirmat de către Centrul pentru Drepturile Omului din Republica Moldova, care în anul 2012 a înregistrat 318 plîngeri oficiale și 37 de adresări verbale cu referire la pretinsa încălcare a integrității fizice și psihice, a libertății individuale și a siguranței persoanei. [13] Loviturile cu pumnii, cu picioarele sau cu diferite obiecte (bastoane, butelii de plastic), sufocarea prin aplicarea persoanelor a unor măști de gaz, blocându-se pătrunderea aerului, loviturile peste tălpile picioarelor continuă, și acestea nu pot fi considerate acțiuni morale și acceptate sub nici o formă. Conștiința morală deformată a juriștilor le permite acest lucru, iar concluzia pe care o facem este că numeroasele legi care pedepsesc acest lucru nu sunt suficiente. Este nevoie de schimbat radical atitudinea față de om, de conștientizat rolul de apărător, nu de „războinic” al colaboratorului organelor de drept.

Problema devine și mai gravă cu cât aceste măsuri au fost aplicate atât față de persoanele bănuite de infracțiuni penale, cât și în contravenții administrative. Uneori aplicarea lor ține de perioadele interogării, alteori doar de momentul reținerii. Existența codurilor deontologice al procurorului, polițistului, judecătorului nu au exclus această problemă etică, deoarece ele au mai mult un caracter de recomandare, iar aplicarea lor nu este garantată. Problema este că aceste principii să-și găsească o aplicare concretă în activitatea de zi cu zi. În acest sens Comitetul european pentru prevenirea torturii consideră că prevederea din Codul de etică al polițistului art.16A trebuie completată printr-o procedură clară de semnalare a acestor acte în cadrul organelor de poliție însoțită de măsuri de protecție a colegului sau colegilor care au dat alarma.

La fel, reieșin din prezența situațiilor de mai sus, instanța de judecată va determina mărimea compensației și în baza criteriilor specificate la art.219 alin.(4) din Codul de procedură penală. La fel, în toate cazurile, instanța de judecată se va baza pe principiile compensării rezonabile și echitabile a prejudiciului moral.

Reieșind din sensul de mai sus, vom analiza practica României. Astfel, în practica românească reabilitarea nu are ca scop să pună în discuție temeinicia și legalitatea hotărârilor de condamnare, ci urmărește doar înlăturarea consecințelor pedepsei ce operează după stingerea acesteia. Așadar, în accepțiunea legiuitorului român, instituția de reabilitare are, prin excelență, o natură penală substanțială, nu și una procesual penală.

Stăruind asupra deosebirilor dintre reabilitare, pe de o parte, și căile de atac, utilizate în procesul penal (mai ales – revizuirea), precum și instituția reparării pagubelor în cazul condamnării sau al arestării pe nedrept, pe de altă parte, Ioan I.Cozma menționează: „A achita… o persoană nevinovată prin folosirea oricăreia dintre căile de atac, cunoscute în materie penală, este cu totul altceva decât a reabilita o persoană condamnată, care pe bună dreptate a executat o sancțiune penală. De aceea, indiferent de dificultățile de ordin lexical, care au impus atribuirea unui asemenea înțeles noțiunii de reabilitare, ni se pare totuși că sunt întemeiate criticile prin care se atrage atenția că reabilitarea nu trebuie confundată cu stabilirea nevinovăției". [24, p. 131]

Folosirea anumitor căi de atac extraordinare, urmată de procedura reparării pagubelor în cazul condamnării sau al arestării pe nedrept, constituie, în dreptul procesual penal român, analogul reabilitării persoanei în dreptul procesual penal al Republicii Moldova. În concepția legiuitorului român, revizuirea și, uneori, recursul extraordinar constituie mijloacele procesuale, prin a căror folosire sunt constatate și înlăturate erorile judiciare ce ar putea fi cuprinse în hotărârile penale definitive. [43, p. 22] Recunoașterea erorii judiciare nu este însă suficientă pentru a înlătura toate consecințele pe care un act de injustiție le-ar putea produce. Aceasta de fapt nici nu este posibil, fiindcă sunt consecințe care pot înceta pe viitor, dar rămân neșterse pentru trecut. De aceea, se consideră că problema acestor urme ale erorilor judiciare se pune sub aspectul reparațiilor pe care societatea este datoare să le acorde celui care a suferit pe nedrept de pe urma unei erori judiciare (sau, mai exact, a acelor consecințe susceptibile de a fi reparate pe calea judiciară a dezdăunării).

Dată fiind similitudinea tratării căilor extraordinare de atac în legislația Republicii Moldova și cea a României, în continuare vom supune examinării doar efectele produse de aceste căi asupra condamnatului recunoscut nevinovat, atunci când condamnarea este desființată cu efect retroactiv, iar victima erorii judiciare este reintegrată în toate drepturile anterioare condamnării. Sediul materiei reparării pagubelor în cazul condamnării sau arestării pe nedrept îl formează dispozițiile art.504-507 C. proc. pen. al României.

Potrivit art.504 C. proc. pen. al României, orice persoană, care a fost condamnată definitiv, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârșit fapta imputată ori că acea faptă nu există. Are drept la repararea pagubei și persoana care a fost arestată, ulterior constatându-se că nu a săvârșit fapta imputată ori că acea faptă nu există, a fost scoasă de sub urmărire sau a fost achitată.

Conform aceluiași articol, erorile judiciare, care pot fi invocate în cadrul cererii pentru repararea pagubei, sunt în număr de două, și anume:

a) în caz de condamnare nedreaptă, recunoscută ca atare;

b) în caz de arestare nedreaptă, constatată ca atare.

Atât în primul caz, cât și în cel de-al doilea, temeiul juridic al reparației îl constituie nedreptatea actului. În această accepțiune, conceptul „nedreptatea actului" corespunde noțiunii „ilicitatea (ilegalitatea) acțiunii", folosite în cadrul Legii Republicii Moldova privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii și ale instanțelor judecătorești (în continuare – Legii).

În context, este necesar a specifica că, potrivit unei opinii exprimate în literatura juridică română, „expresiile „condamnare nedreaptă" și „arestare nedreaptă", folosite în dispozițiile procedurii speciale, nu privesc faptele de represiune nedreaptă și arestare nelegală; aceste fapte constituie, potrivit Codului penal (art.266 și 268), infracțiuni și atrag răspunderea penală a celui vinovat de comiterea lor, iar persoanele care au suferit vreo pagubă prin săvârșirea acestor fapte pot obține reparațiuni constituindu-se părți civile în procesul penal respectiv".[25, p. 396] În opoziție, în alin.(2) art.3 al Legii se prevede: „Prejudiciul cauzat se repară integral, indiferent de culpa persoanelor cu funcții de răspundere…"

În vederea valorificării dreptului la repararea pagubei, în cele două cazuri prevăzute de art.504 C. proc. pen. al României, trebuie îndeplinite următoarele condiții:

1) condamnarea să fie declarată nedreaptă, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată ca urmare a rejudecării cauzei;

2) hotărârea definitivă de achitare să se fi pronunțat în baza lit.a) alin.1 art.10 (fapta nu există) sau lit.c) alin.1 art.10 (fapta nu a fost săvârșită de învinuit sau de inculpat) din Codul de procedură penală;

3) cel condamnat sau arestat pe nedrept să nu aibă nici o culpă, adică să nu fi contribuit, prin comportarea sa, activ sau pasiv, la producerea erorii judiciare;

4) existența pagubei (prejudiciul material), suferită de cel condamnat sau arestat pe nedrept, consecință a condamnării sau arestării pe nedrept.

Analizând prima condiție, putem vedea că achitarea persoanei condamnate pe nedrept trebuie să intervină ca urmare a admiterii unei căi extraordinare de atac. În concepția legiuitorului român, achitarea în prima instanță sau ca urmare a exercitării căii de atac ordinare a recursului nu dă dreptul la acțiunea în reparare a pagubei. În contrast, conform lit.a) art.4 al Legii, achitarea în instanța de orice grad dă dreptul la repararea prejudiciului. Așadar, cercul de condiții de apariție a dreptului la acțiunea în reparare a pagubei este mai larg în legislația Republicii Moldova.

Examinând cea de-a doua condiție, observăm că, potrivit dispoziției din alin.1 art.504 C. proc. pen. al României, declararea ca nedreaptă a hotărârii de condamnare constituie temeiul pentru dreptul la repararea pagubei numai în cazul în care s-a stabilit printr-o hotărâre definitivă că persoana condamnată nu a săvârșit fapta imputată ori că acea faptă nu există.

În situația, în care fapta nu a fost săvârșită de învinuit sau inculpat (a se vedea lit.c) alin.(1) art.10 C. proc. pen. al României), această faptă are o existență materială, constituie infracțiune, însă nu a fost comisă de persoana împotriva căreia a fost îndreptată acțiunea penală. Această cauză determină inaptitudinea funcțională a acțiunii penale numai în raport cu o anumită persoană, fiind posibilă tragerea la răspundere penală a adevăratului autor al faptei în cazul în care acesta a fost descoperit.

Atunci când fapta nu există (a se vedea lit.a) alin.1 art.10 C. proc. pen. al României), nu există nici infracțiune. Această concluzie rezultă din faptul că singurul temei al răspunderii penale este săvârșirea unei infracțiuni. Or, așa cum s-a afirmat pe bună dreptate în literatura juridică română, „existența infracțiunii implică în mod necesar existența unei fapte care prezintă anumite trăsături caracteristice". [47, p. 84] În consecință, inexistența faptei implică imposibilitatea fundamentării obiective a tragerii la răspundere penală. Prin reglementarea acestei cauze de stingere a acțiunii penale, legiuitorul român a avut în vedere situația în care fapta nu are o existență materială (spre deosebire de situația în care fapta nu a fost săvârșită de învinuit sau inculpat).

De notat că, în cazurile în care achitarea intervine pentru alte motive decât cele arătate, acestea pot constitui temeiul pentru introducerea unei acțiuni în dezdăunare de către persoana care a suferit un prejudiciu contra persoanelor care s-au făcut vinovate de cauzarea erorii judiciare (a se vedea lit.b) și d) alin.1 art.394 C. proc. pen. al României).

În cazul persoanei arestate pe nedrept, dreptul la repararea pagubei se naște, de asemenea, numai în situația în care măsura arestării a încetat prin scoaterea de sub urmărire penală (la faza de urmărire penală), fie în situația în care achitarea a intervenit potrivit lit.a) și c) alin.I art.10 C. proc. pen. al României (la faza de judecată). Scoaterea de sub urmărire penală este una din soluțiile prin care acțiunea penală se stinge, fără ca să fie epuizată întreaga activitate procesuală.

Privitor la cea de-a treia condiție, specificăm că se retrage dreptul de a obține repararea acelei persoane, care, în cursul procesului penal, a dovedit lipsă de loialitate procedurală, adică celui care în cursul urmăririi penale sau al judecării, cu intenție sau din culpă gravă, a stânjenit sau a încercat să stânjenească aflarea adevărului.

Conform unei păreri exprimate în literatura juridică din România, „când, din anumite motive de ordin personal, învinuitul sau inculpatul recunoaște o faptă pe care nu a comis-o, inducând în eroare organele judiciare, aceasta este o comportare care dovedește lipsa de loialitate procedurală; hotărârea, care ar recunoaște eroarea judiciară în astfel de condiții, nu poate motiva o acțiune pentru repararea pagubei".

Aserțiunea citată comportă asemănări evidente cu dispoziția alin.(I) art.4 al Legii: „Prejudiciul cauzat prin acțiunile ilicite… nu se repară… în cazul în care persoana, în procesul urmăririi penale sau cercetării judecătorești, împiedică, prin autodenunț, stabilirea adevărului". Faptul că învinuitul sau inculpatul a rămas în inactivitate și nu a încercat să-și dovedească nevinovăția nu poate fi în nici un caz considerat ca o încercare de stânjenire a adevărului.

În fine, cea de-a patra condiție reclamă că existența pagubei (a prejudiciului material), suferită de cel condamnat sau arestat pe nedrept, să fie o consecință a condamnării sau arestării pe nedrept. Altfel spus, paguba trebuie să se afle în raport de cauzalitate cu condamnarea sau arestarea pe nedrept, considerată ca situație susceptibilă de a fi generatoare de daune. Spre deosebire de prevederile Legii, stipulațiile Codului de procedură penală al României înfățișează posibilitatea reparării doar a prejudiciului material (nu și a celui moral).

Referindu-ne la procedura depunerii, examinării și satisfacerii cererii de reparare a prejudiciului conform legislației române, putem menționa următoarele: sesizarea este adresată numai instanței de judecată. Acțiunea pentru repararea pagubei se poate face de persoana care a fost condamnată sau arestată pe nedrept, iar după moartea acesteia acțiunea poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în întreținerea sa (alin.I art.505 C. proc. pen. al României). Conform alin.2 art.506 C. proc. pen. al României, persoana chemată în judecată este statul, care trebuie citat prin Ministerul Finanțelor.

Din cuprinsul cererii de chemare în judecată trebuie să rezulte că sunt îndeplinite condițiile care dau dreptul reclamantului să fie despăgubit pentru paguba cauzată ca urmare a condamnării sau arestării pe nedrept. La cerere se vor anexa copiile legalizate de pe actele ce dovedesc condamnarea sau arestarea pe nedrept.

Acțiunea trebuie introdusă în termenul de un an de Ia rămânerea definitivă a hotărârii de achitare sau de la data ordonanței de scoatere de sub urmărire penală (alin.2 art.505 C. proc. pen. al României). Cererea de chemare în judecată se adresează tribunalului în a cărui rază teritorială domiciliază persoana îndreptată la despăgubiri.

Art.507 C. proc. pen. al României prevede că în cazul în care repararea pagubei a fost acordată potrivit art.506, statul are acțiune în regres împotriva aceluia care cu rea-credință sau din gravă neglijență a provocat situația generatoare de daune. În opoziție, art.20 al Legii obligă nu doar statul, dar și autoritățile administrative publice locale să înainteze cererea de regres. În plus, conform aceleiași norme, nu se precizează forma și tipul vinovăției (așa cum o face legiuitorul român – reaua-credință (intenția) sau neglijența gravă). Este suficient ca persoana cu funcție de răspundere să fi acționat culpabil, adică cu vinovăție.

Conform alin.I art.395 C. proc. pen. al României, când persoana care s-a făcut vinovată de producerea unei erori judiciare a fost condamnată, reaua-credință este implicit dovedită.

În încheiere menționăm: procedura, reglementată în art.504-507 C. proc. pen. al României, este una dintre procedurile speciale ale procesului penal. Aceasta procedură are ca obiect numai o parte din ordinea de reparare; ea se limitează la indicarea: persoanelor îndreptățite să solicite reparații, persoanelor care pot face acțiunea de reparare; termenului de introducere a acțiunii; instanței competente; răspunderii statului. Cauza se judecă apoi potrivit procedurii civile.

Revenind la Republica Moldova, vom menționa că conform art 12 din Legea nr.376-XVI din 07.12.2006, procurorul care a condus sau a exercitat urmărirea penală ori procurorul ierarhic superior aduce scuze oficiale în numele statului persoanei care a fost supusă neîntemeiat urmăririi penale. Scuzele oficiale ale procurorului se aduc în cazul:

a) scoaterii integrale a persoanei de sub urmărire penală;

b) încetării urmăririi penale în cazurile prevăzute la art.285 alin.(1) pct.2), 3), 5) și alin.(2) din Codul de procedură penală;

c) devenirii definitive și irevocabile a sentinței de achitare.

Procurorul prezintă scuzele oficiale, în formă scrisă, victimei acțiunilor ilicite sau rudelor apropiate ale acesteia. La solicitarea victimei, scuzele oficiale se difuzează prin aceleași mijloace de informare în masă prin care a fost difuzată informația despre învinuirea persoanei. Scuzele oficiale sînt aduse în termen de 15 zile de la data apariției dreptului la repararea prejudiciului.

Cu referire la procedura judiciară privind repararea prejudiciului cauzat, vom menționa că în vederea soluționării litigiului apărut ce nu poate fi soluționat pe cale amiabilă sau prejudiciară garantată de puterea administrativă (prin instituția medierii sau concilierii), în consecință intervine puterea judiciară prin afirmarea necesității accesului cetățeanului la justiție. Accesul la justiție este un drept fundamental al omului și o condiție a efectivității ordinii juridice.

Potrivit art.20 din Constituția Republicii Moldova ”Orice persoană are dreptul la satisfacție efectivă din partea instanțelor judecătoresti competente împotriva actelor care violează drepturile, libertățile și interesele sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiție”. [1] Accesul la justiție este deci garantat oricărei persoane fizice sau juridice, cetățean al R.Moldova, cetățean străin sau apatrid și implicit consumatorului, fiind o condiție sine qua non a efectivității drepturilor și libertăților sale.

La judecarea cererilor persoanelor vătămate privind compensarea suferințelor psihice sau fizice suportate, instanța de judecată trebuie să țină seama de faptul că chestiunile referitoare la compensarea prejudiciului moral, în principal, sînt reglementate prin următoarele acte legislative: Constituția Republicii Moldova (art.53); Codul civil (art.1404,1422 ș.a.); Codul muncii[5] (art.90, 329); Codul familiei [4] (art.44 alin.(3) lit.b)); Codul audiovizualului al Republicii Moldova[2]; Codul de procedură penală[3]; Legea nr.1545-XIII din 25.02.1998 privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii și ale instanțelor judecătorești, modificată prin Legea nr.206-XV din 29.05.2003; Legea contenciosului administrativ[9]; Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe; Legea presei; Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale[14] etc.

2.3 Modul de executare a hotărîrii cu privire la repararea prejudiciului

Vorbind despre modul de executare a hotărîrii cu privire la repararea prejudiciului, vom porni de la faptul că în conformitate cu art 13 din Legea privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii și ale instanțelor judecătorești Nr.1545-XIII din 25.02.98, repararea prejudiciului specificat la art.7 lit.a), c)-g) și anume:

salariul și alte venituri provenite din muncă, ce constituie sursa ei principală de existență, de care a fost privată în urma acțiunilor ilicite;

averea (inclusiv depunerile bănești și dobînzile aferente, obligațiile împrumuturilor de stat și cîștigurile aferente) confiscată ori trecută în venitul statului de către instanța judecătorească sau ridicată de organul de urmărire penală, precum și averea sechestrată;

amenzile percepute ca urmare a executării sentinței judiciare și cheltuielile de judecată suportate de persoana fizică în legătură cu acțiunile ilicite;

sumele plătite de ea pentru asistența juridică;

cheltuielile pentru tratamentul ei, tratament determinat de aplicarea față de aceasta a unor acțiuni ilicite (a maltratării);

cheltuielile efectuate în legătură cu chemările în organul de urmărire penală, organul procuraturii sau în instanța judecătorească.

– se efectuează din contul bugetului de stat, iar în cazul cînd prejudiciul a fost cauzat de organul de urmărire penală întreținut din bugetul local – din contul acestui buget. Prejudiciul material și moral cauzat prin aplicarea ilicită a amenzilor administrative de către alte organe decît instanța de judecată se repară de către aceste organe.

Amenzile se restituie de la buget, din fondul în care acestea au fost virate sau de către organul care a beneficiat de aceste sume. În speță, agentul economic a fost eliberat corect de sancțiunea economică cu restituirea sumei încasate din motivul că a fost sancționat incorect. [57]

Prin hotărîrea Gărzii Financiare nr.1084 din 14.05.1998 S.R.L. “Dublu W” a fost sancționată cu 3.680 lei 20 bani pentru păstrarea bunurilor materiale, a căror proveniență legală nu poate fi dovedită la momentul controlului. Adresîndu-se în judecată cu această cerere, reclamantul a motivat cererea prin aceea că vinul găsit de colaboratorii Gărzii Financiare în momentul controlului îi aparținea cetățenei C.N., care l-a procurat pentru sine și, aflîndu-se la parcarea societății “Dublu W” unde ea păstrează automobilul său, a descărcat vinul pe teritoriul parcării pentru a-și repara automobilul, și S.R.L. “Dublu W” nu are nimic comun cu acest vin. De aceea a cerut să fie anulată hotărîrea nr.1084 din 14.05.98.

Prin hotărîrea Judecătoriei Economice a R.M. din 09.11.98 cererea reclamantului a fost respinsă. Prin decizia Colegiului de recurs al Judecătoriei Economice din 2 martie 1999 a fost anulată hotărîrea Judecătoriei Economice din 09.11.98 și hotărîrea nr.1084 din 14.05.98 a șefului Gărzii Financiare a mun. Chișinău, percepînd din contul statului în beneficiul S.R.L. “Dublu W” 3.687 lei 20 bani, care au fost încasați nelegitim prin dispoziția incasso nr.347 din 05.07.98.

În recurs se cere anularea deciziei menționate, considerînd-o nelegitimă și menținerea hotărîrii Judecătoriei Economice din 09.11.99.

Examinînd actele dosarului și argumentele recursului, Colegiul civil consideră recursul nefondat.

Din actele dosarului rezultă că vinul depistat de către colaboratorii Gărzii Financiare la 14 mai 1998 pe terenul parcării S.R.L. “Dublu W” îi aparținea cetățenei C.N., ceea ce s-a confirmat prin actele pe care le-a prezentat ea.

Ținînd cont de aceste circumstanțe, Colegiul de recurs al Judecătoriei Economice just a concluzionat că în cazul de față nu poate fi aplicat Decretul Președintelui R.M. nr.163 din 18.07.92, deoarece vinul depistat pe terenul parcării S.R.L. “Dublu W” nu-i aparținea firmei, dar cetățenei C.N., care îl procurase pentru sine, ceea ce s-a confirmat prin actele prezentate de ea. În legătură cu aceasta Colegiul de recurs al Judecătoriei Economice a decis corect anularea hotărîrii Judecătoriei Economice din 09.11.1998 și a hotărîrii nr.1080 din 14.05.98 restituind suma încasată de la S.R.L. “Dublu W”, considerînd-o încasată nelegitim.

Ținînd cont de cele expuse mai sus, recursul nu poate fi admis.

Pensia și indemnizația se compensează din bugetul asigurărilor sociale de stat prin intermediul organului teritorial de la locul de trai al persoanei fizice. Averea se restituie de către organul la care se află această avere. Expedierea sau transportarea averii se efectuează din contul acestui organ.

În cazul imposibilității de a restitui în natură averea specificată la art.7 lit.c) din din Legea privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii și ale instanțelor judecătorești Nr.1545-XIII din 25.02.98, din motiv că aceasta este vîndută, valoarea ei se achită de la bugetul de stat. Valoarea averii distruse, pierdute sau deteriorate se repară din contul organului care a distrus-o, a pierdut-o sau a deteriorat-o. Valoarea averii se evaluează conform prețurilor de piață la data la care se emite hotărîrea privind repararea prejudiciului. Astfel, în speță sa constatat că hotărîrile instanțelor de fond și apel în cauza cu privire la atribuirea cotei de teren echivalent și restituirea pagubei în legătură cu retragerea ilegală a cotei de teren echivalent au fost casate cu admiterea recursului din motivul că concluzia instanțelor judecătorești a fost pripită și greșit a fost aplicat modul de calculare a pagubei. [58]

A.C. s-a adresat în judecată cu o acțiune către Primăria comunei Dușmani despre atribuirea cotei de teren echivalent și restituirea pagubei în sumă de 12.940 lei în legătură cu retragerea ilegală a cotei de teren echivalent.

Prin hotărîrea Judecătoriei Glodeni din 12.03.1998, menținută prin decizia Colegiului civil al Tribunalului Bălți din 30.06.1998, cererea a fost admisă.

Considerînd că hotărîrile instanțelor judecătorești menționate sînt neîntemeiate, Prim-adjunctul Procurorului General a depus, în baza art.332-333 C:P.C., un recurs în anulare la Curtea Supremă de Justiție.

Verificînd actele cauzei, Colegiul civil consideră argumentele recursului întemeiate.

După cum rezultă din actele cauzei, în baza deciziei Consiliului Primăriei com. Dușmani nr.11 din 23.07.1993, reclamantei i-a fost repartizată cota de teren echivalent în mărime de 1,58 ha, iar în anul 1995 cota de teren echivalent i-a fost retrasă din motivul că ea nu are stagiul de muncă necesar pentru a i se atribui această cotă.

Recunoscînd retragerea cotei de teren echivalent ilegală, instanța de fond a luat în baza hotărîrii certificatului din 10.02.1998 eliberat de către președintele S.A. “Drumul nou” despre aceea că A.C. a fost membră a colhozului din anul 1960 pînă în anul 1990. Însă în ședința judiciară reprezentantul primăriei a explicat că reclamanta nu a fost membră a colhozului “Drumul nou” și a participat în această gospodărie doar la lucrări sezoniere.

Conform certificatului nr.11 din 10.09.1998, eliberat de S.A. “Drumul nou” și semnat, de asemenea, de către președintele societății, A.C. nu a fost primită ca membru al colhozului “Drumul nou”.

Din cele menționate rezultă că recursul este întemeiat, deoarece concluzia instanțelor judecătorești privind dreptul A.C. la cota de teren echivalent, conform subalin.1 alin.4 art.12 Cod funciar, este pripită.

De asemenea este greșit și modul calculării pagubei cauzate reclamantei, deoarece judecata a determinat suma pagubei reieșind din plata pentru arendă a unui hectar de pămînt, stipulată în art.7 al Legii privind prețurile normative ale pămîntului, pe cînd ea trebuia determinată în acest caz din venitul mediu obținut de deținătorii cotelor de teren echivalent ai gospodăriei în perioada anilor 1995-1998.

În continuare vom menționa că conform normelor legale în vigoare, persoana fizică eliberată din lucru (funcție) în legătură cu condamnarea ilegală sau suspendată din lucru (funcție) în legătură cu tragerea ilegală la răspundere penală este restabilită la locul de muncă anterior (în funcția anterioară), iar în caz de imposibilitate (lichidarea întreprinderii, instituției, organizației, reducerea statelor), acesteia i se oferă un loc de muncă (funcție) echivalent cu cel ocupat anterior. Locul de muncă (funcția) i se va oferi persoanei fizice în termen de cel mult o lună de la data depunerii cererii dacă aceasta a fost depusă în termen de trei luni de la data primirii de către persoana fizică a avizului despre rămînerea definitivă a sentinței de achitare sau a adoptării hotărîrii privind scoaterea persoanei de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale pe temei de reabilitare.

Înscrierea respectivă în carnetul de muncă, introdusă în legătură cu cazurile menționate mai sus, se consideră nevalabilă. La cererea persoanei fizice, administrația întreprinderii, instituției sau organizației îi eliberează acesteia un duplicat al carnetului de muncă fără înscrierea care a fost considerată nevalabilă.

Procedura de examinare a pricinilor cu privire la restabilirea în lucru și repararea prejudiciului cauzat ca urmare a eliberării nelegitime din serviciu este determinată de Codul muncii și de Codul de procedură civilă al Republicii Moldova. Explicațiile importante privitoare la procedura nominalizată se conțin în Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr. 20 „Cu privire la aplicarea de către instanțele de judecată a legislației care reglementează încheierea, modificarea și încetarea contractului individual de muncă”.

Reieșind din prevederile art. 32 alin. 1 din CPC RM, judecătoriile de sector sau municipale examinează pricinile civile privind reintegrarea în funcție și repararea prejudiciului cauzat ca urmare a eliberării nelegitime din serviciu. Privitor la regulile de competență teritorială, care delimitează atribuțiile între instanțele judecătorești de același grad, putem constata că competența are un character alternativ.

Așadar, cererea de chemare în judecată pentru restabilirea în lucru și repararea prejudiciului cauzat ca urmare a eliberării nelegitime din serviciu se depune la instanța sediului organului de administrație a persoanei juridice, care a dispus concedierea salariatului. Cu toate acestea, art. 39 alin. 7 din CPC RM stabilește că acțiunile ce țin de restabilirea în dreptul la muncă pot fi intentate și în instanța de la domiciliul reclamantului.

În conformitate cu art. 355 alin. 1 din CM, cererea de chemare în judecată pentru restabilirea la locul de muncă a salariatului și repararea prejudiciului cauzat acestuia urmează a fi depusă de către salariatul respectiv la judecătoria de sector (municipală) în termen de un an de la data cînd ordinul (dispoziția, hotărîrea) de concediere a fost adus la cunoștința acestuia contra semnătură.

Conținutul normei juridice cuprinse în art. 355 din CM al RM poate fi completat considerabil prin punctul 9 din Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție nr. 20 din 10 iulie 1997, care menționează că, în cazul concedierii salariatului, termenul de un an se calculează din ziua în care ordinul angajatorului a fost adus la cunoștința salariatului contra semnătură sau din ziua eliberării carnetului de muncă cu înscrierea temeiurilor desfacerii contractului de muncă sau din ziua cînd salariatul a refuzat să ia cunoștință de ordinal despre concediere și să semneze sau să primească carnetul de muncă.

În conformitate cu art. 353 din CM, salariații sau reprezentanții acestora care se adresează în instanțele de judecată cu cereri de chemare în judecată privind restabilirea la locul de muncă și repararea prejudiciului cauzat ca urmare a eliberării nelegitime din serviciu sunt scutiți de plata cheltuielilor judiciare – a taxei de stat și a cheltuielilor legate de judecarea pricinii. Trebuie de menționat că cheltuielile judiciare, de plata cărora reclamantul a fost scutit, reieșind din prevederile art. 94 alin. 1 al CPC RM, se încasează, în cazul îndestulării pretențiilor reclamantului (salariat concediat), de la unitatea (pîrît), spre a fi făcute venit la stat.

La cererea de chemare în judecată pentru restabilirea în lucru și repararea prejudiciului cauzat ca urmare a eliberării nelegitime din serviciu trebuie să fie anexate următoarele documente: extras din procesul-verbal al ședinței organizației sindicale primare; adeverința despre salariu; adeverința cu privire la componența familiei; extrasul din carnetul de muncă cu privire la mențiuni. [19, p. 91]

Cererea de chemare în judecată pentru restabilirea la lucru se depune la instanța de judecată însoțită de o copie pentru reclamat (unitate). În conformitate cu dispozițiile art. 168 alin. 1 din CPC RM, la primirea cererii de chemare în judecată privind restabilirea la lucru, judecătorul verifică dacă aceasta întrunește exigențele prevăzute de art. 166 și 167 din CPC RM. În caz contrar, reclamantul trebuie să facă imediat completările sau modificările cerute ori să depună copii de pe cerere și copii autentificate de pe însrisurile pe care își întemeiază pretențiile.

Cînd lichidarea imediată a neajunsurilor nu este posibilă, cererea se consemnează în registrul de intrare a documentelor, iar reclamantului i se acordă un termen pentru a adduce cererea de chemare în judecată în conformitate cu prevederile art. 166 din CPC. În cazul în care neajunsurile n-au fost lichidate în interiorul termenului acordat, judecătorul emite, în cel mult 7 zile de la depunerea cererii, o încheiere pentru a nu se da curs cererii, comunicînd reclamantului faptul și acordîndu-i un termen pentru lichidarea neajunsurilor.

Potrivit dispozițiilor art. 171 alin. 2 din CPC, dacă persoana care a depus cererea de chemare în judecată îndeplinește în termen toate cerințele enumerate în încheierea judecătorului, cererea se consideră depusă la data prezentării inițiale. În caz contrar, ea nu se consideră depusă și, împreună cu actele anexate, se restituie reclamantului printr-o încheiere judecătorească ce poate fi atacată cu recurs.

Reieșind din conținutul art. 90 alin. 2 din CM al RM, repararea de către angajator a prejudiciului cauzat salariatului constă în:

a) plata obligatorie a unei despăgubiri pentru întreaga perioadă de absență forțată de la muncă într-o mărime nu mai mică decît salariul mediu al salariatului pentru această perioadă;

b) compensarea cheltuielilor suplimentare legate de contestarea eliberării din serviciu (consultarea specialiștilor, cheltuielile de judecată etc.);

c) compensarea prejudiciului moral cauzat salariatului. [35, p. 77]

Mărimea acestei compensări se determină de către instanța de judecată, ținîndu-se cont de aprecierea dată acțiunilor angajatorului, dar nu poate fi mai mică decît un salariu mediu lunar al salariatului.

Legislația muncii stabilește imperativ conținutul și limitele obligației la despăgubiri, care trebuie să fie echivalentul prejudiciului real și moral suferit de salariat. Instanța de judecată, care anulează eliberarea nelegitimă a salariatului și dispune reintegrarea lui, are posibilitatea să determine cuantumul despăgubirilor numai pentru trecut.

În ce privește perioada posterioară hotărîrii judecătorești, despăgubirile nu se pot stabili, deoarece nu se cunoaște momentul reintegrării efective și nici faptul neexecutării eventuale a hotărîrii din vinovăția angajatorului.

Solicitarea despăgubirii este posibilă în condițiile prevăzute de art. 253 din CPC RM. Astfel, la cererea salariatului restabilit, instanța de judecată care a soluționat pricina poate, printr-o încheiere, să efectueze, în funcție de situația de la momentul executării hotărîrii, indexarea sumelor adjudecate prin hotărîrea pronunțată.

La determinarea cuantumului despăgubirii pentru perioada de absență forțată de la muncă a salariatului eliberat nelegitim din serviciu apare necesitatea calculării salariului mediu al acestuia. Modul de calculare a salariului mediu este reglementat prin Hotărîrea Guvernului R.M. nr. 426 din 26 aprilie 2004.

La fel, Legea nr.376-XVI din 07.12.2006 stabilește că timpul aflării ilegale sub arest, timpul ispășirii pedepsei, precum și timpul pe parcursul căruia persoana fizică nu a lucrat în legătură cu suspendarea ilegală din lucru (funcție) se iau în considerare la calcularea vechimii generale în muncă și a vechimii în specialitate. Vechimea în muncă, calculată cu includerea perioadelor menționate la alin.(1) al prezentului articol, se va lua în considerare la acordarea înlesnirilor muncitorilor și funcționarilor, inclusiv la stabilirea pensiilor și indemnizațiilor.

La stabilirea pensiei pentru limită de vîrstă în condiții avantajoase, perioadele menționate mai sus, la dorința persoanei care a solicitat pensionarea, se echivalează cu perioada de muncă exercitată pînă la condamnarea sau tragerea ei ilegală la răspundere penală ori cu perioada de muncă exercitată după absolvirea de răspundere penală sau după ispășirea pedepsei.

Autoritățile administrației publice locale îi vor restitui persoanei fizice care și-a pierdut dreptul la locuință, ca urmare a condamnării ilegale, locuința deținută anterior de ea, iar în cazul cînd acest lucru nu este posibil, îi vor oferi, peste rînd, o locuință echivalentă în aceeași localitate. În speță sa constatat că

Dacă, ca urmare a condamnării ilegale, persoana fizică a fost lipsită de gradele militare sau alte grade, de ordinele și medaliile ce le deținea, atunci, conform prescripției instanței judecătorești care l-a achitat, chestiunea privind restabilirea în grad și restituirea ordinelor și medaliilor se va soluționa în modul stabilit de legislație.

Restabilirea drepturilor de serviciu, la pensie, la locuință și repararea altor prejudicii cauzate prin acțiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii și ale instanțelor judecătorești militarilor Forțelor Armate și colaboratorilor structurilor de stat în care este prevăzut serviciul special se efectuează în conformitate cu prezenta lege.

Cît despre cererea în regres, vom spune că la momentul actual, Ministerul Finanțelor sau, după caz, autoritățile administrației publice locale, după repararea, din contul bugetului respectiv, a prejudiciului cauzat prin acțiunile ilicite comise de organele de urmărire penală, de procuratură sau de instanțele judecătorești, vor sesiza Procuratura Generală în vederea stabilirii faptului dacă pot fi calificate drept infracțiuni acțiunile sau inacțiunile persoanei (persoanelor) cu funcție de răspundere sau ale altor persoane care au cauzat prejudiciul material și moral.

În cazul în care în privința persoanei (persoanelor) cu funcție de răspundere sau în privința altor persoane care prin acțiunile lor ilicite au cauzat prejudiciul a fost începută urmărirea penală, statul, în persoana Ministerului Finanțelor, sau autoritățile locale au dreptul să se constituie parte civilă în procesul penal.

3. Răspunderea și responsabilitatea judecătorului în exercitarea justiției

3.1 Instituția răspunderii judecătorului – conținut și aprecieri

Abordînd în cadrul acestui paragraf instituția răspunderii diciplinare a judecătorului, vom începe cu ideea că disciplina muncii reprezintă o obligație juridică, având caracter de sinteză, care însumează și rezumă, în esență, totalitatea îndatoririlor asumate de către persoana respectivă prin încheierea contractului individual de muncă. [33, p. 120] În acest context, termenul de „disciplină” provine din limba latină, unde avea semnificația, pe de o parte, de sistem, regulă, principii morale, bună rânduială, iar, pe de altă parte, instruire, școală, învățătură, știință, deprindere.

În varianta cea mai generală, răspunderea discipinară intervine în urma unei abateri disciplinare, care este o formă de conduită ce se manifestă prin încălcarea cu vinovăție de către funcționarul public a obligațiilor sale de seviciu și a disciplinei muncii.

În virtutea raportului de subordonare, salariatul trebuie să respecte nu numai obligațiile generale de muncă prevăzute în actele normative, în contractul colectiv și în cel individual de muncă, în regulamentul de organizare și funcționare sau în cel de ordine internă, dar și măsurile (dispozițiile) date de către angajator, prin ordine scrise sau verbale, în exercitarea atribuțiilor sale de coordonare, îndrumare și control. Angajatorul dispune, din acest punct de vedere, de un ius variandi, care îi permite, cu respectarea felului și a locului muncii, ca și a salariatului, să îi dea acestuia dispoziții diferite, în funcție de intervenția unor factori dinamici normali sau chiar imprevizibili.

Spre deosebire de legislația penală sau de cea contravențională, de regulă, legislația muncii nu enumeră expres abaterile disciplinare, soluție care, așa cum s-a opinat de alți autori [6, p.377], cu care suntem de acord, corespunde specificului răspunderii disciplinare a salariaților, în schimb legislația muncii enumeră imperativ și limitativ sancțiunile disciplinare; se aplică în acest caz regula din dreptul penal nulla poena sine lege.

Pentru a se angaja răspunderea disciplinară în materia dreptului muncii, trebuie să fie întrunite în mod cumulativ următoarele condiții: -obiectul (specific), adică relațiile sociale de muncă, ordinea și disciplina la locul de muncă; -subiectul, întotdeauna o persoană fizică în calitate de subiect calificat, respectiv de salariat; -latura subiectivă, în sens de vinovăție – ca intenție directă sau indirectă, ori culpă din ușurință sau nesocotință – și care se apreciază concret, în funcție de pregătirea profesională, capacitatea, aptitudinile și experiența salariatului în cauză; -raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită a salariatului și rezultatul nociv produs asupra stării disciplinare din unitate.

Absența oricăruia dintre elementele constitutive ale abaterii disciplinare exclude răspunderea disciplinară. De aceea, în literatura juridică s-a arătat că este preferabil să se utilizeze termenul de “cauze de neresponsabilitate” sau ”cauze care apără de răspundere”, și nu cel de “cauze exoneratoare de răspundere”. Ultima sintagmă poate crea impresia că sunt întrunite toate condițiile răspunderii juridice, dar datorită unei situații/împrejurări stabilite de lege făptuitorul nu este totuși sancționat.

Deci, îndeplinirea necorespunzătoare sau neîndeplinirea obligațiilor de serviciu ce rezultă din Legea privind organizarea judecătorească sau prevederile Legii privind statutul judecătorului, normele prevăzute de Codul de etică profesională atrag răspunderea juridică a judecătorilor. [10] Competența judecătorilor este stabilită de legile organice cu privire la organizarea judecătorească, codurile de procedură penală și civilă, iar în legile privind statutul judecătorului, colegiul disciplinar și răspunderea disciplinară a judecătorilor este detaliată răspunderea disciplinară a judecătorilor, datorită locului și însemnătății lor în viața statală, a responsabilității lor sporite pentru activitatea judiciară.

Condițiile răspunderii juridice a judecătorului sînt condiții generale de răspundere, fără vreo deosebire față de alte persoane fizice și juridice. [39, p. 88] Este greșit să credem că modul deosebit de răspundere disciplinară, penală sau civilă al judecătorului presupune unele privilegii. Principiile de bază ale răspunderii juridice a persoanelor se mențin în toate, asigurînd-se independența, inviolabilitatea și imparțialitatea judecătorilor.

În sensul de mai sus, în temeiul Principiilor fundamentale asupra independenței sistemului judiciar, adoptate de cel de-al șaptelea Congres al Națiunilor Unite privind Prevenirea infracțiunilor și tratamentul infractorilor susținut din 26 august pînă în 6 septembrie 1985 și avizate prin Rezoluțiile 40/32 din 29 noiembrie 1985 și 40/146 decembrie 1985 ale Adunării Generale a ONU, Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei s-a adresat statelor membre cu Recomandarea nr. (94) 12 din 13 octombrie 1994, adoptată la a 518-a reuniune a delegaților miniștrilor. Potrivit Principiului 1 punctul 3 lit. d) din Recomandare, „în procesul de luare a deciziilor, judecătorii trebuie să fie independenți și să acționeze fără nici o restricție și fără a face obiectul vreunor influențe, sugestii, presiuni, amenințări sau imixtiuni, directe sau indirecte, indiferent din partea cărei persoane vin și sub ce motiv. Legea trebuie să prevadă sancțiuni contra persoanelor care încearcă să influențeze judecătorii sub orice formă. Judecătorii trebuie să fie absolut liberi să hotărască în mod imparțial asupra cauzelor cu care sînt sesizați, în baza convingerii lor intime, a propriei interpretări a faptelor și în conformitate cu normele de drept în vigoare. Judecătorii nu trebuie să fie obligați să dea socoteală vreunei persoane străine de puterea judiciară asupra rezolvării date cauzelor lor”.

La 17.11.2010, Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei, prin pct. 22 al Recomandării către statele membre cu privire la judecători „Independența, eficiența și responsabilitățile” CM/Rec (2010)12 (adoptată la cea de-a 1098-a întâlnire a delegaților miniștrilor), a indicat: „Principiul independenței justiției presupune independența fiecărui judecător în parte în exercitarea funcțiilor judiciare. Judecătorii trebuie să ia decizii în mod independent și imparțial și să poată acționa fără nici un fel de restricții, influențe nepotrivite, presiuni, amenințări sau intervenții, directe sau indirecte, din partea oricărei autorități, fie chiar autorități judiciare. Organizarea ierarhică a jurisdicțiilor nu poate aduce atingere independenței individuale.”

Subsidiar actelor internaționale menționate, o deosebită relevanță le au și Avizele Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE). Astfel, în Avizul nr. 1 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) despre standardele privind independența judiciară și inamovibilitatea judecătorilor, s-a statuat că „procedurile civile, penale și disciplinare privind judecătorii trebuie să fie însoțite de astfel de garanții care protejează cu desăvârșire independența judecătorească, și anume, să elimine orice control administrativ al deciziilor judiciare”.

La fel, este relevant și Avizul nr. 3 (2001) al CCJE privind principiile și regulile care guvernează conduita profesională a judecătorilor, în special etica, comportamentul incompatibil și imparțialitatea, în care Consiliul Consultativ a decis: „ca un principiu general, judecătorii personal ar trebui să fie complet absolviți de răspundere în ceea ce privește reclamațiile făcute direct împotriva lor, în legătură cu exercitarea cu bună credință a funcțiilor lor. Erorile judiciare, fie de judecată sau că vizează procedura, în stabilirea sau aplicarea legii sau evaluarea probelor ar trebui să facă obiectul unei căi de atac; alte greșeli judiciare care nu pot fi îndreptate pe această cale (incluzând, de exemplu durata excesivă) ar trebui cel mult să conducă la o cerere a părții nemulțumite împotriva statului”.

O deosebită importanță pentru aprecierea și interpretarea corectă a noțiunii de independență a magistraților le au Recomandările de cu privire la independența judiciară în Europa de Est, Caucazul de Sud și Asia Centrală, elaborate la 23-25 iunie 2010 de Biroul OSCE pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului și Grupul de Cercetare Max Planck Minerva privind Independența Judiciară. Potrivit pct. 25 din recomandările menționate, „procedurile disciplinare împotriva judecătorilor trebuie să implice cazurile de presupuse abateri profesionale care sînt grave și de neiertat și care discreditează sistemul judiciar. Răspunderea disciplinară a judecătorilor nu se extinde la conținutul hotărârilor sau verdictelor lor, inclusiv diferențele de interpretare juridică între instanțe; sau la exemple de erori judiciare; sau la critica instanțelor”.

Deci, principiul răspunderii disciplinare a judecătorilor este consacrat în art.21 alin.(1) din Legea Republicii Moldova privind statutul judecătorului, conform căruia: “Judecătorii sînt trași la răspundere disciplinară pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru comportările care dăunează interesului serviciului și prestigiului justiției”. Din această dispoziție rezultă că răspunderea disciplinară a judecătorilor are o accepțiune mai largă decît cea conferită, în mod obișnuit, acestei forme de răspundere de către legislația muncii. Prin urmare, judecătorul poate fi sancționat nu doar pentru încălcarea îndatoririlor de serviciu, dar și pentru orice conduită care ar dăuna interesului serviciului și prestigiului justiției.

Abaterile disciplinare ale judecătorilor sînt prevăzute expres în art.22 alin.(1) din Legea R.M. privind statutul judecătorului: a) încălcarea obligației de imparțialitate; b) aplicarea neuniformă a legislației, intenționat sau din neglijență gravă, dacă acest fapt a fost constatat de instanța ierarhic superioară și a condus la casarea hotărîrii defectuoase; c) imixtiunea în activitatea altui judecător sau intervențiile de orice natură pe lîngă autorități, instituții sau funcționari pentru soluționarea unor cereri, pretinderea sau acceptarea rezolvării intereselor personale sau ale membrilor familiei altfel decît în limitele prevederilor legale în vigoare; d) nerespectarea secretului deliberării sau a confidențialității lucrărilor care au acest caracter; e) activitățile publice cu caracter politic; f) nerespectarea dispozițiilor privind distribuirea aleatorie a dosarelor; f1) încălcarea, din motive imputabile, a termenelor de examinare a cauzelor aflate în procedură sau încălcarea normelor imperative ale legislației;g) încălcarea prevederilor legale referitoare la obligativitatea depunerii declarației cu privire la venituri și proprietate și declarației de interese personale; h) refuzul nejustificat de a îndeplini o atribuție de serviciu; h1) încălcarea termenelor de redactare a hotărîrilor judecătorești și de transmitere a copiilor de pe acestea participanților la proces; i) absențele nemotivate de la serviciu, întîrzierea ori plecarea de la program; j) atitudinea nedemnă, în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu, față de colegi, avocați, experți, martori sau alți participanți la proces; k) încălcarea normelor Codului de etică al judecătorului;l) nerespectarea de către președintele instanței a obligației de a raporta Consiliului Superior al Magistraturii abaterile disciplinare ale judecătorilor; m) exploatarea poziției de judecător în scopul obținerii de foloase necuvenite; n) încălcarea prevederilor referitoare la incompatibilitățile și interdicțiile care îi privesc pe judecători; o) expunerea în public a acordului sau a dezacordului cu hotărîrea colegilor în scopul imixtiunii în activitatea acestora.

Legea privind colegiul disciplinar și răspunderea disciplinară a judecătorilor, mai prevede (art.9 alin.(3)) [7] un temei al răspunderii disciplinare, și anume neasigurarea activității organizatorice a instanței de către președintele sau vicepreședintele instanței judecătorești. Aceeași lege (art.9 alin.(2)) prevede că anularea sau modificarea hotărîrii judiciare nu atrage răspundere, dacă judecătorul care a pronunțat-o nu a încălcat legea intenționat sau din culpă gravă.

În continuare vom menționa că judecătorii nu încheie un contract individual de muncă, obligațiile lor derivând direct din Constituție, legi sau regulamentele emise în baza acesteia. Aici vom stipula că contractul de muncă își are originea juridică în una din formele clasice ale contractului de locațiune, mai exact al locațiunii de servicii (locatio operanum). Însă, garantarea tot mai amplă a drepturilor salariale a condus la „distanțarea” contractului de muncă de normele dreptului civil. În opinia autorului român E. Cristoforeanu, expresia „contract de muncă” a apărut pe la finele secolului XIX, în legile care s-au ocupat de reglementarea raporturilor dintre patron și salariat.

Prin intermediul contractului individual de muncă se realizează o îmbinare armonioasă a intereselor personale, ale fiecărui salariat, cu interesele unității în care lucrează și, în final, cu interesele generale ale întregii societății. Se cere menționat faptul că autorul N. Romandaș a relevat importanța contractului individual de muncă, accentuîndu-se asupra următoarelor aspecte: – contractul de muncă servește drept forma juridică principală de atragere, distribuire, redistribuire și folosire rațională a forțelor de muncă; – prin intermediul contractului de muncă cetățenii își exercită dreptul lor constituțional la muncă; – contractul de muncă se prezintă ca izvor al raporturilor juridice de muncă; – acest contract constituie baza apariției drepturilor și obligațiilor de muncă ale părților contractante.

Reieșind din conținutul art. 45 din Codul muncii al Republicii Moldova, contractul individual de muncă se prezintă ca o înțelegere dintre salariat și angajator, prin care salariatul se obligă să presteze o muncă într-o anumită specialitate, calificare sau funcție, să respecte regulamentul intern al unității, iar angajatorul se obligă să-i asigure condițiile de muncă prevăzute de Codul muncii, de alte acte normative ce conțin norme ale dreptului muncii, de contractul colectiv de muncă, precum și să achite la timp și integral salariul.

În contextual celor maneționate mai sus, vom prelungi cu gîndul că prin încheierea contractului individual de muncă, cetățeanul își exercită dreptul la muncă consacrat în art. 43 alin. 1 din Constituția Republicii Moldova din 1994. Acest drept presupune nu numai egalitatea de tratament a cetățenilor Republicii Moldova în domeniul raporturilor juridice de muncă, ci și asigurarea stabilității raporturilor juridice de muncă. Atunci cînd contractul individual de muncă a încetat, se poate vorbi despre sfărșitul unui raport juridic de muncă.

Necesitățile sociale care impun reglementarea încetării contractului individual de muncă pot fi înțelese în baza principiilor care guvernează această subinstituție a dreptului muncii. În acest caz, principiile subinstituției încetării contractului de muncă se vor prezenta sub formă de idei întemeietoare ale conținutului normelor juridice ce formează subinstituția în cauză. Principiile fundamentale ale regimului legal al încetării contractului individual de muncă sunt: legalitatea, libertatea muncii, stabilitatea în muncă, caracterul imperativ al reglementărilor în materie și principiul bunei-credințe.

Materia încetării contractului individual de muncă este dominată de principiul legalității; temeiurile, condițiile, procedura și controlul încetării acestui contract sunt reglementate, în detaliu, în lege. Reieșind din aceasta, putem constata că legislația muncii a Republicii Moldova nu admite concedierea arbitrară a salariaților la aprecierea angajatorului și consideră concedierea lor neîntemeiată drept o încălcare evidentă a dreptului constituțional la muncă.

Garanțiile legale statuate pentru salariați în Codul muncii și în alte acte legislative au un caracter necondiționat. Acestă trăsătură o deosebește legislația RM de legislațiile mai multor state, membre ale Uniunii Europene. De exemplu, în Germania, Actul legislative privind protecția împotriva concedierii din 1969 („Kündigungsschutzgesetz”) este aplicabil numai în unități, care au mai mult de 10 angajați. În același timp, se cere menționat că în Portugalia, procedura simplificată de concediere este obligatorie pentru unități, care au în statele de personal cel puțin 20 de salariați.

În Austria, dispozițiile generale referitoare la protecția împotriva concedierii se aplică doar în unități ce au mai mult de 5 angajați. Lucrătorii domestici nu beneficiază de nici o protecție împotriva concedierii. În conformitate cu prevederile art. 6 din Codul muncii al Republicii Moldova, libertatea muncii este garantată prin Constituția Republicii Moldova. Așadar, din punct de vedere strict juridic, fiecare persoană este liberă să decidă singură dacă muncește sau nu, precum și să-și aleagă totodată profesia și locul de muncă, iar munca forțată ori obligatorie este interzisă.

Libertatea muncii cuprinde două elemente fundamentale – liberatea de a munci și libertatea de a nu munci. Libertatea de a munci presupune dreptul persoanei de a-și alege profesia și locul de muncă în mod liber. Potrivit art. 6 din Pactul cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, statele părți recunosc dreptul la muncă și acesta cuprinde dreptul pe care îl are orice persoană de a obține posibilitatea de a-și procura cele necesare vieții sale printr-o muncă liber aleasă sau acceptată.

Libertatea de a-și alege munca este importantă pentru protecția persoanei prin faptul că ea implică dreptul de a fi recrutat doar pe criteriul competenței (calității profesionale). Reieșind din prevederile art. 8 din CM al RM, orice discriminare, directă sau indirectă, a salariatului pe criterii de sex, vîrstă, rasă, etnie, religie, opțiune politică, origine socială, domiciliu, handicap, apartenență sau activitate sindicală este interzisă.

Trebuie relevat faptul că eventualele cerințe de studii, vechime, referințe pentru ocuparea unei anumite funcții nu pot fi considerate măsuri discriminatorii, după cum nu pot fi calificate astfel condiția lipsei cazierului judiciar, ori măsura de siguranță dispusă de instanța de judecată a interdicției temporare de a ocupa anumite funcții ori de a exercita diferite profesii, acestea fiind excepții legale de la regulă.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a examinat mai multe plîngeri privind discriminarea în materia raporturilor juridice de muncă. Ne interesează, în principal, Cauza Devenney c. Regatul Unit, deoarece această cauză ține de concedierea nelegitimă a unui cetățean irlandez.

În ceea ce privește circumstanțele Cauzei Devenney c. Regatul Unit, menționăm că reclamantul Liam Devenney, cetățean irlandez, a fost salariat, ocupînd funcția de chelner al unui hotel din Belfast, Irlanda de Nord, Regatul Unit. După două luni de activitate, el era anunțat de directorul restaurantului despre concedierea lui, întrucît nu era satisfăcător postului, fără a i se da alte explicații.

Reclamantul crede că el este singurul catolic dintre angajații permanenți ai restaurantului. El introduce o plîngere la tribunalul de muncă, susținînd că a fost discriminate pe motive de credințe religioase ori de opinii politice. În instanță, avocații angajatorului depun ca probă un certificat emis de secretarul de stat pentru Irlanda de Nord, potrivit căruia reclamantul a fost licențiat în scopul protejării siguranței și ordinii publice. Pe baza acestui document, tribunalul de muncă respinge plîngerea ca inadmisibilă.

La 12 aprilie 1996, reclamantul Liam Devenney sesizează Comisia Europeană a Drepturilor Omului cu o plîngere individuală împotriva Regatului Unit, susținînd violarea art. 6 („Dreptul la un proces echitabil”), art. 13 („Dreptul la o cale efectivă de atac”) și art. 14 („Interzicerea discriminării”) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale din 4 noiembrie 1950.

În conformitate cu dispozitivul Hotărîrii CEDO din 19 martie 2002, Curtea a constatat violarea prevederilor art. 6 parag. 1 din Convenție. În același timp, Curtea a statuat că nu este necesar să se examineze plîngerea privind art. 13 sau art. 14 din Convenție, deoarece garanțiile prevăzute în articolele citate mai înainte au caracter subsidiar față de garanția conținută în art. 6 („Dreptul la un proces echitabil”), „aceasta din urmă fiind mai puternică”.

Apreciem că dreptul persoanei de a nu munci cuprinde două aspecte: dreptul de a refuza munca și dreptul de a înceta munca. Dreptul de a refuza munca se întemeiază pe interdicția muncii forțate. Prin munca forțată, reieșind din conținutul art. 7 alin. 2 din CM RM, se înțelege orice muncă sau serviciu impus unei persoane sub amenințare sau fără consimțămîntul acesteia. Deci, munca forțată pune în pericol libertatea individului de a contracta. În sprijinul dreptului de a refuza munca vine și faptul că forțarea la muncă încalcă dreptul persoanei la respectul integrității sale fizice.

În ceea ce privește dreptul de a înceta munca, acesta se întemeiază, de asemenea, pe interdicția muncii forțate. Dar, acest drept este mai limitat decît primul, căci salariatului, care intenționează să se demisioneze, îi sunt impuse limite: preaviz de demisie, anumite interdicții etc. Astfel, reieșind din prevederile art. 85 din CM RM, salariatului i se recunoaște dreptul la demisie numai în situația în care cu acesta a fost încheiat contract individual de muncă pe durată nedeterminată. În aceste condiții, salariatul este obligat să preavizeze demisia sa cu 14 zile calendaristice. În cazul în care cu salariatul a fost încheiat contractul individual pe durată determinată, acesta nu dispune de dreptul la demisie. Potrivit regulei generale, salariatul, la semnarea contractului individual de muncă pe durată determinată, se dezice de la dreptul la demisie.

De aceea, nici disciplina muncii nu poate fi asimilată, în privința lor, celei din dreptul comun, definită ca fiind acea “ordine în cadrul unui colectiv de salariați”. Raportat la specificul activității judecătorilor, disciplina muncii a fost definită ca fiind acea ordine necesară impusă prin legi și regulamente, pe care judecătorii sunt datori să o respecte, ca o garanție a înfăptuirii în condiții de eficiență și imparțialitate a actului de justiție, iar răspunderea disciplinară ca fiind forma specific de răspundere pentru săvârșirea cu vinovăție a unor fapte de încălcare a normelor constituționale, legale și regulamentare, prevăzute de lege ca abateri disciplinare. [40, p. 202]

O altă deosebire esențială a conținutului disciplinei muncii judecătorilor, față de alte categorii profesionale, o constituie și faptul că aceștia sunt ținuți să respecte disciplina muncii nu numai în “unitate”, adică în cadrul instanțelor, ci și în afara acestora, răspunzând pentru aceasta disciplinar.

Disciplina judiciară este unul dintre tipurile de disciplină specială (statutară), deoarece este legată de activitatea profesională a purtătorilor puterii judecătorești. Disciplina judiciară, în sens îngust, reprezintă regulile sociale de conduită a judecătorilor, cerințele față de aceștia și realizarea de facto a lor. În sens larg, noțiunea de „disciplină judiciară” include următoarele elemente: stabilirea și consolidarea regulilor sociale de conduită a judecătorilor; realizarea de către judecători a standardelor existente de conduită; mijloacele de asigurare a respectării regulilor de conduită a judecătorilor (stimulente, restricții și răspundere).

În literatura de specialitate se întâlnește afirmația că răspunderea disciplinară este o reminiscență a perioadei totalitare în dezvoltarea sistemului judiciar. Unii autori menționează că problema introducerii răspunderii disciplinare ține nemijlocit de poziția duală a judecătorului ca persoană cu funcție de stat. Pe de o parte, judecătorul îndeplinește atribuțiile puterii sprijinindu-se în activitatea sa pe principii constituționale, iar pe de altă parte, intră în structura organizațională a unei instanțe concrete, adică se află în sfera de acțiune a unei anumite subordonări de serviciu. În același timp, instituția răspunderii disciplinare se bazează pe o oarecare subordonare pe verticală, prin urmare, presupune prezența unei mecanism de presiune a conducătorului instanței asupra celorlalți judecători din instanța respectivă.

Cazurile privind răspunderea disciplinară a judecătorilor sînt examinate de un colegiu disciplinar, constituit pe lingă Consiliul Superior al Magistraturii, compus din nouă membri – trei judecători ai Curții Supreme de Justiție, trei judecători ai curților de apel și trei judecători ai judecătoriilor. Procedura după care se soluționează astfel de cazuri este reglementată de Legea privind colegiul disciplinar și răspunderea disciplinară a judecătorilor. [31, p. 13]

Potrivit art.10 din lege, dreptul de a intenta procedura disciplinară îl are orice membru al Consiliului Superior al Magistraturii. În privința membrilor Consiliului Superior al Magistraturii și membrilor colegiului disciplinai-se cere la inițiativa a cel puțin 3 membri ai Consiliului Superior al Magistraturii. Acțiunea disciplinară poale fi pusă în mișcare în termen de cel mult 6 luni de la data constatării abaterii, rară a se lua în calcul timpul în care judecătorul s-a aflat în concediu sau a fost bolnav, dar, în orice caz, nu mai tîrziu de un an de la data comiterii ei.

Exercitarea acțiunii disciplinare nu este posibilă fără efectuarea unei cercetări prealabile, dispuse de către titularul acțiunii sau de către colaboratorii aparatului Consiliului Superior al Magistraturii, abilitați cu funcțiile respective, care verifică în prealabil temeiul tragerii la răspundere a judecătorului și îi pot cere acestuia explicații în scris. Această verificare presupune stabilirea faptelor și consecințelor lor, a împrejurărilor în care au fost săvîrșite, a existenței sau inexistenței vinovăției, precum și determinarea altor date concludente. [44, p. 169]

Abaterile disciplinare săvîrșite de judecători sînt examinate într-un termen de cel mult o lună de la data remiterii cauzei în colegiul disciplinar sau, după caz, în Consiliul Superior al Magistraturii. Acest termen nu include timpul în care judecătorul a fost bolnav sau s-a aflat în concediu (art.16). Decizia privind intentarea procedurii disciplinare poate fi revocată de persoana care a intentat-o, înainte ca dosarul să fie examinat în colegiul disciplinar. Judecătorul în a cărui privință decizia privind intentarea de procedură disciplinară a fost revocată este în drept să ceară examinarea cazului, iar colegiul disciplinar sau, după caz, Consiliul Superior al Magistraturii este obligat să-l soluționeze în fond.

Cazul disciplinar urmează a fi examinat cu participarea obligatorie a judecătorului vizat, care poate fi asistat de un apărător. Absența nemotivată a judecătorului atrage ca sancțiune examinarea cazului în lipsa lui. La ședința colegiului disciplinar poate participa și persoana care a intentat procedura disciplinară sau reprezentantul ei, după cum pot asista și alți judecători. Ședințele colegiului disciplinar sînt deliberative cu participarea a cel puțin două treimi din numărul total al membrilor.

Ordinea procesuală de rezolvare a cauzei disciplinare este reglementată detaliat. Minuțios au fost reglementate și drepturile judecătorului față de care s-a intentat procedura disciplinară, cum ar fi: dreptul de a-i fi examinată cauza doar în limitele acuzării expuse în hotărîrea despre intentarea procedurii disciplinare; dreptul de a declara recuzări membrilor colegiului: dreptul de a formula demersuri, de a da lămuriri etc. (art.18).

După cercetarea tuturor împrejurărilor care au legătură cu cazul, colegiul se retrage în sala de deliberare, pentru a adopta una dintre următoarele hotărâri:

a) aplicarea unei sancțiuni disciplinare;

b) respingerea propunerii de a fi aplicată sancțiunea și clasarea procedurii disciplinare;

c) remiterea mandatelor procedurii disciplinare Consiliului Superior al Magistraturii, pentru intentarea cauzei privind sistarea împuternicirilor judecătorului.

Dacă s-a decis aplicarea unei sancțiuni disciplinare, colegiul disciplinar, ținînd cont de caracterul abaterilor disciplinare, de urmările și gravitatea lor, de personalitatea judecătorului, de gradul vinovăției lui, precum și de alte circumstanțe care necesită atenție, îi poate aplica celui în cauză una dintre următoarele sancțiuni: avertismentul, mustrarea, mustrarea aspră, retrogradarea, propunerea de eliberare din funcția de președinte sau vicepreședinte sau din funcția de judecător.

Sistarea procedurii disciplinare se va dispune, dacă: a) tragerea la răspundere disciplinară a judecătorului este lipsită de temei; b) a expirat termenul de 6 luni (sau, în unele situații, de 1 an) în care putea fi angajată răspunderea disciplinară a judecătorului; c) aplicarea sancțiunii disciplinare apare ca inoportună, colegiul limitîndu-se la examinarea materialelor procedurii în ședință.

În ceea ce privește propunerea de eliberare din funcție, aceasta va fi examinată de Consiliul Superior al Magistraturii, în baza materialelor procedurii disciplinare și, dacă va fi cazul, va fi înaintată Președintelui R.Moldova sau Parlamentului. Hotărîrea privind cazul disciplinar este luată cu majoritatea de voturi a membrilor colegiului disciplinar prezenți la ședință. Membrul colegiului, care are o altă părere decît cea expusă în hotărîre, are dreptul la opinie separată, care, spre deosebire de hotărîre, nu este dată citirii. În termen de 3 zile, copia hotărîrii este înmînată părților care nu au participat la examinarea cauzei (alin.20). Împotriva hotărîrii pronunțate în materie disciplinară poate fi exercitată o cale de atac, în termen de 10 zile, la Consiliul Superior al Magistraturii.

Sancțiunea disciplinară se stinge, dacă timp de un an judecătorul nu va mai fi supus altei sancțiuni disciplinare. Ea poate fi anulată înainte de termen, la propunerea subiectului ce a intentat procedura, precum și din inițiativa colegiului disciplinar, la expirarea a cel puțin 6 luni de Ia data aplicării sancțiunii. Drept motiv, în acest sens, poate servi manifestarea unei atitudini conștiincioase față de îndeplinirea obligațiilor de serviciu, conduita ireproșabilă și faptul că nu a comis o nouă abatere disciplinară. [20, p. 36]

În România, abaterile disciplinare ale judecătorilor sînt prevăzute în art.97 din Legea privind statutul magistraților, fiind în mare măsură asemănătoare celor prevăzute de legiuitorul moldovean. În cazul constatării vreunei asemenea abateri, Consiliul Superior al Magistraturii poate aplica, proporțional gravității faptei, următoarele sancțiuni disciplinare: avertismentul; diminuarea indemnizației de încadrare lunare brute cu pînă la 15% pe o perioadă de la o lună la 3 luni; mutarea disciplinară pentru o perioadă de la o lună la 3 luni la o instanță situată în circumscripția aceleiași curți de apel; revocarea din funcția de conducere ocupată; excluderea din magistratură. [27, p. 4]

3.2 Concedierea disciplinară – sancțiune disciplinară aplicată judecătorilor

Abordînd în cadrul paragrafului dat aspectele concedierii disciplinare în calitate de sancțiune disciplinară aplicată judecătorilor, vom porni de la afirmația că în înțelesul general al noțiunii, sancțiunea constituie „pedeapsa prevăzută de lege pentru cei care încalcă dispozițiile ei”. În literatura juridică, sancțiunea disciplinară a fost definită ca fiind „măsura de constrângere juridică prevăzută expres în legislația muncii, având caracter precumpănitor moral sau precumpănitor patrimonial, care poate fi aplicată de angajator salariatului ca urmare a săvârșirii de către acesta a unei abateri disciplinare”, „măsură de constrângere aplicată drept urmare a neexecutării unei obligații”, ori „mijloc de constrângere prevăzut de lege, având ca scop apărarea ordinii disciplinare, dezvoltarea spiritului de răspundere pentru îndeplinirea conștiincioasă a îndatoririlor de serviciu și respectarea normelor de comportare, precum și prevenirea producerii unor acte de indisciplină”.

În conformitate cu prevederile art. 206 din CM, pentru încălcarea disciplinei de muncă, angajatorul are dreptul să aplice față de salariat următoarele sancțiuni disciplinare: – avertismentul; – mustrarea; – mustrarea aspră; – concedierea. În aceste condiții, se cere relevat faptul că concedierea disciplinară a salariatului este cea mai severă sancțiune disciplinară. Ea are la bază raportul de subordonare dintre angajator și salariat și, respectiv, prerogativa disciplinară a angajatorului.

Sancțiunea concedierii disciplinare a salariatului trebuie să intervină ori de cîte ori sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare fără a se face diferențieri între salariați după postul sau funcția deținută în unitate, ca o garanție pentru aplicarea obiectivă și nu abuzivă a prevederilor legale referitoare la procedura disciplinară.

Angajatorul poate dispune concedierea disciplinară a salariatului în următoarele situații: încălcarea repetată, pe parcursul unui an, a obligațiilor de muncă, dacă anterior au fost aplicate sancțiuni disciplinare; absența fără motive întemeiate de la lucru mai mult de 4 ore consecutive în timpul zilei de muncă; prezentarea la lucru în stare de ebrietate alcoolică, narcotică, sau toxică, constatată prin certificatul eliberat de instituția medicală competentă sau prin actul comisiei formate dintr-un număr egal de reprezentanți ai angajatorului și ai salariaților; săvîrșirea la locul de muncă a unei sustrageri (inclusiv în proporții mici) din patrimoniul unității, stabilite prin hotărîre a instanței de judecată sau a organului de competența căruia ține aplicarea sancțiunilor administrative; comiterea de către salariatul care mînuiește nemijlocit valori bănești sau materiale a unor acțiuni culpabile dacă aceste acțiuni pot servi temei pentru pierderea încrederii angajatorului față de salariatul respectiv; comiterea de către salariatul care îndeplinește funcții educative a unei fapte imorale incompatibile cu funcția deținută; semnarea de către conducătorul unității (filialei, subdiviziunii), de către adjuncții săi sau de către contabilul-șef a unui act juridic nefondat care a cauzat prejudicii materiale unității; încălcarea gravă, chiar și o singură dată, a obligațiilor de muncă de către conducătorul unității, de către adjuncții săi sau de către contabilul-șef; prezentarea de către salariat angajatorului, la încheierea contractului individual de muncă, a unor documente false.

Angajatorul poate dispune concedierea salariatului în temeiul art. 86 alin. 1 lit. g) din CM pentru încălcarea repetată, pe parcursul unui an, a obligațiilor sale de muncă. În aceste condiții, concedierea salariatului se admite dacă acestuia i-au fost aplicate anterior sancțiuni disciplinare. Concedierea în temeiul art. 86 alin. 1 lit. g) din CM RM se realizează dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiții: [30, p. 10]

a) comiterea încălcării repetate a disciplinei de muncă, adică neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare de către salariat a îndatoririlor de serviciu. La încălcări ale disciplinei de muncă, în special, se referă: a) absența nemotivată a salariatului de la lucru în limitele a patru ore în cursul zilei de muncă, precum și lipsa fără cauze motivate de la locul său de muncă, dar aflarea în încăperea altei sau aceleiași secții, atelier etc.; b) refuzul neîntemeiat al salariatului de a îndeplini obligațiile de muncă în legătură cu modificarea, în modul stabilit, a normelor de muncă (art. 169 din CM al RM); c) refuzul sau eschivarea nemotivată de la examenul medical prevăzut pentru salariații unor profesii, precum și refuzul de a face studii speciale în timpul activității de muncă și a susține examenele privind tehnica securității și regulile de exploatare, dacă aceasta este o condiție obligatorie de admitere la muncă.

Din cele expuse rezultă că nu poate servi drept motiv pentru sancționarea salariatului refuzul lui de a îndeplini îndatoriri de serviciu suplimentare, nestipulate prin contractul individual de muncă, cu excepția cazurilor prevăzute expres de legislația în vigoare. Nu reprezintă încălcări ale disciplinei de muncă faptele săvîrșite de către salariați în afara orelor de muncă.

b) Comiterea cu vinovăție (sub formă de intenție sau din imprudență) a încălcărilor disciplinare de către salariat. Neîndeplinirea îndatoririlor de muncă din motive întemeiate (lipsa experienței profesionale, reducerea capacității de muncă etc.) nu constituie un temei pentru concedierea salariatului în temeiul art. 86 alin. 1 lit. g) din CM al RM.

c) Neîndeplinirea repetată culpabilă a obligațiilor de muncă. Concedierea în temeiul art. 86 alin. 1 lit. g) din CM al RM poate fi operată numai în privința salariaților cărora le-au fost aplicate sancțiuni disciplinare și care au comis din nou abaterea disciplinară.

d) Aplicarea anterioară a sancțiunilor disciplinare pentru încălcările disciplinare precedente.La soluționarea chestiunii cu privire la concedierea salariatului, nu se ține cont de toate măsurile de sancționare obștească, ci numai de sancțiunile, stipulate în art. 206 alin. 1-2 din CM al RM, care au fost aplicate de către organul căruia i se atribuie dreptul de angajare (alegere, confirmare sau numire în funcție) a salariatului respectiv sau de către alt organ împuternicit cu dreptul respectiv conform art. 207 alin. 2 și 3 din CM al RM.

În această ordine de idei, relevăm faptul că aplicarea față de salariat a altor măsuri, care nu se atribuie, conform prevederilor legislației, la sancțiunile disciplinare (lipsirea de premii, de bilete privilegiate de tratament la stațiuni balneare de odihnă, modificarea timpului de concediu ordinar, transferarea rîndului la obținerea spațiului locativ etc.), precum și a sancțiunilor aplicate la locul lui de muncă la o altă unitate nu trebuie să fie luate în considerație.

Sancțiunea disciplinară se ia în considerație în condițiile în care aplicarea ei se efectuează pentru nerespectarea de către salariat a obligațiilor de muncă, prevăzute de lege și alte acte normative, și dacă din ziua aplicării sancțiunii pînă la emiterea ordinului despre concediere a trecut nu mai mult de un an (art. 211 alin. 1 din CM al RM). În conformitate cu Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție nr. 20 din 10 iulie 1997, dacă instanța de judecată va constata că sancțiunea disciplinară sau obștească a fost aplicată cu încălcarea legislației, această concluzie urmează să fie motivată în hotărîre. În aceeași măsură trebuie să fie motivată și concluzia instanței de judecată despre corectitudinea sancțiunii aplicate.

În cazul absenței nemotivate a salariatului de la lucru se încalcă disciplina muncii, de aceea angajatorul are dreptul, chiar și pentru o singură încălcare de acest gen, să concedieze pe salariat în temeiul art. 86 alin. 1 lit. h) din CM RM. Prin absență de la lucru se înțelege neprezentarea salariatului la lucru fără motive întemeiate în cursul întregii zile de muncă (părăsirea arbitrară a locului de muncă pînă la expirarea termenului contractului individual de muncă; plecarea salariatului fără acordul angajatorului în concediul de odihnă anual etc.), inclusiv și lipsa acestuia la serviciu mai mult de patru ore consecutive în timpul zilei de muncă.

În conformitate cu p. 28 al Hotărîrii Plenului Curții Supreme de Justiție nr. 20 din 10.07.1997 „Cu privire la aplicarea de către instanțele de judecată a legislației care reglementează încheierea, modificarea și încetarea contractului individual de muncă”, nu se consideră absență nemotivată: neprezentarea la serviciu unde salariatul a fost transferat cu încălcarea legii; neprezentarea la serviciu a unei femei care, avînd copil în vîrstă de pînă la trei ani, a refuzat să îndeplinească lucrul, legat de deplasări permanente în interes de serviciu; neprezentarea la lucru în ziua de repaus ce a fost anunțată lucrătoare cu încălcarea art. 110 din CM; neprezentarea salariatului la serviciu după emiterea de către angajator a ordinului de restabilire a lui pînă la soluționarea în judecată a litigiului despre restabilirea la lucru; arestarea salariatului pentru huliganism nu prea grav; eschivarea de la activitatea care nu este legată nemijlocit de obligațiile de muncă ale salariatului (neprezentarea la activitățile obștești); neprezentarea la lucru din cauza îmbolnăvirii salariatului sau dacă a lipsit de la lucru cu permisiunea angajatorului, în legătură cu reținerea transportului, cu o calamitate naturală.

Concedierea salariatului pentru absența nemotivată de la lucru (inclusiv lipsa de la lucru mai mult de patru ore consecutive în cursul zilei de muncă) poate fi realizată numai cu condiția respectării normelor generale privitoare la aplicarea sancțiunilor disciplinare:

1) angajatorul este obligat să ceară de la contravenient o explicație scrisă privitor la esența abaterii comise;

2) nu se admite concedierea salariatului la expirarea a unei luni de la data constatării absenței nemotivate de la lucru și la expirarea a șase luni de la data absentării salariatului fără motive întemeiate;

3) concedierea salariatului în temeiul art. 86 alin. 1 lit. h) din CM al RM nu se admite dacă pentru această abatere salariatului i s-a aplicat o altă sancțiune disciplinară, prevăzută în art. 206 din CM al RM.

În conformitate cu p. 29 al Hotărîrii Plenului Curții Supreme de Justiție nr. 20 din 10.07.1997, soluționînd litigiile despre modificarea datei concedierii, restabilirea la lucru, repararea prejudiciului cauzat salariatului, instanțele de judecată urmează a lua în considerație că acțiunea contractului de muncă încetează din prima zi cînd salariatul nu s-a prezentat la serviciu. Dacă în timpul examinării litigiului despre restabilirea la lucru a persoanei concediate pentru absența de la serviciu și repararea prejudiciului cauzat se va constata că absența de la lucru a fost provocată de o cauză neîntemeiată, iar angajatorul a încălcat modul de concediere, instanța de judecată, la satisfacerea cerințelor înaintate, ține cont de faptul că salariul lucrătorului restabilit în asemenea cazuri poate fi încasat din ziua emiterii ordinului de concediere, dar nu din prima zi de neprezentare la serviciu, deoarece numai din acest timp absența este forțată.

Prezentarea la lucru în stare de ebrietate alcoolică, narcotică sau toxică constituie o încălcare gravă a disciplinei de muncă, de aceea o asemenea comportare a salariatului se consideră drept temei de sine stătător pentru încetarea contractului individual de muncă conform art. 86 alin. 1 lit. i) din CM al RM.

Temeiul pentru concedierea salariatului conform art. 86 alin. 1 lit. i) din CM îl constituie apariția acestuia în orele de program la locul de muncă în care își exercită atribuțiile de serviciu (pe teritoriul unității sau secției acesteia unde trebuie să-și exercite atribuțiile de serviciu) în stare de ebrietate. Totodată, nu prezintă importanță faptul dacă a fost sau nu suspendat contractul individual de muncă în temeiul art. 76 lit. k) din CM RM.

Apariția la lucru în stare de ebrietate alcoolică, narcotică sau toxică constituie temeiul concedierii salariatului, indiferent de faptul cînd aceasta a avut loc – la începutul, la mijlocul sau la sfîrșitul zilei de muncă. Din cele menționate mai înainte rezultă că apariția salariatului la serviciu în stare de ebrietate alcoolică, sub efectul substanțelor toxice sau narcotice în timpul de odihnă (în perioada concediului de odihnă anual, în zilele de repaus) nu-i acordă angajatorului dreptul să-l concedieze în temeiul art. 86 alin. 1 lit. i) din CM al RM.

Starea de ebrietate alcoolică, narcotică sau toxică poate fi confirmată atît printr-un certificat medical eliberat de instituția medicală competentă, cît și printr-un act al comisiei formate dintr-un număr egal de reprezentanți ai angajatorului și ai salariaților.

Săvîrșirea la locul de muncă a unei sustrageri (inclusiv în proporții mici) din patrimonial unității constituie un temei pentru încetarea contractului individual de muncă conform art. 86 alin. 1 lit. j) din CM al RM numai după ce vinovăția salariatului a fost constatată prin sentința intrată în vigoare a instanței de judecată, sau în privința căruia a fost luată o hotărîre a unui organ competent privind aplicarea sancțiunii administrative.

Concedierea salariatului în temeiul art. 86 alin. 1 lit. j) din CM al RM operează indiferent de faptul prin ce metodă s-a realizat sustragerea (furt, abuz de serviciu, etc.), precum și fără a lua în considerație dacă sustragerea a fost săvîrșită în timpul lucrului sau în afara lui. Intrarea în vigoare a sentinței judecătorești în privința salariatului, care a comis la locul de muncă o sustragere din patrimoniul unității constituie un temei pentru concedierea salariatului conform art. 88 alin. 1 lit. j) din CM al RM numai în cazul, cînd salariatul a fost condamnat la o pedeapsă ce nu exclude posibilitatea continuării activității respective. Dacă salariatul a fost privat, prin hotărîre a instanței de judecată, de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o anumită activitate, angajatorul are dreptul să-l concedieze pe salariat în temeiul art. 82 lit. e) din CM al RM.

Concedierea salariatului în temeiul art. 86 alin. 1 lit. j) din CM constituie o sancțiune disciplinară. Reieșind din aceste considerente, ea trebuie să fie efectuată cu respectarea normelor de aplicare a sancțiunilor disciplinare, stabilite în articolele 206-211 ale CM RM.

În temeiul articolului 86 alin. 1 lit. k) din CM al RM pot fi concediați numai salariații, саге, gestionînd nemijlocit valori bănești sau bunuri materiale (păstrarea, prelucrarea, vînzarea, transportarea etc.), au săvîrșit acțiuni culpabile ce servesc drept motiv pentru angajator ca să piardă încrederea față de ei. Deci, concedierea în temeiul art. 86 alin. 1 lit. k) din CM al RM poate fi realizată doar în privința salariaților саге gestionează direct valori în bani, mărfuri și materiale. Conform dispozițiilor generale, acești salariați poartă răspundere materială deplină pentru prejudiciul cauzat unității în temeiul normelor juridice speciale sau contractelor scrise cu privire la răspunderea materială deplină (art. 339 din CM RM). Nu poate fi concediat în temeiul art. 86 alin. 1 lit. k) din CM al RM salariatul, саге, deși mînuiește valori bănești sau materiale, a comis o încălcare, ce nu ține de gestionarea acestora. De exemplu, casierul, саге a absentat nemotivat de la lucru, urmează a fi concediat în temeiul art. 86 alin. 1 lit. h) din CM al RM.

La analiza legislațiilor statelor membre ale Uniunii Europene, ajungem la concluzia că concedierea salariaților pe motive „disciplinare” are mai multe tangențe cu conceptul de concediere intempestivă („summary dismissal”). [38, p. 32]

Prin concedierea intempestivă („summary dismissal”) se înțelege încetarea prematură (fără respectarea termenelor de preaviz) a contractului individual de muncă din inițiativa angajatorului, dacă el dispune de anumite temeiuri substanțiale (importante) pentru operarea acesteia. De exemplu, în Olanda, dacă salariatul a comis o sustragerea din avutul proprietarului sau suferă de o incompetență serioasă, angajatorul este în drept să desfacă contractul de muncă, încheiat cu salariatul în cauză, fără respectarea perioadei de preaviz și fără sesizarea Oficiului Regional de Muncă în vederea obținerii permisiunii de a înceta contractul de muncă. [50, p. 41]

În Finlanda, concedierea intempestivă poate fi operată pentru următoarele motive: neglijența salariatului ce a pus în pericol securitatea de la locul de muncă; apariția salariatului la locul de muncă într-o stare de intoxicație; lezarea grosolană a onoarei angajatorului și altele. [49, p. 322]

De altfel, conform art 23 din Legea cu privire la statutul judecătorului nr. 544-XIII din 20.07.95, în condițiile legii, judecătorului îi pot fi aplicate următoarele sancțiuni disciplinare: a) avertisment; b) mustrare; c) mustrare aspră; e) eliberare din funcție; f) eliberare din funcția de președinte sau vicepreședinte. Eliberarea din funcție se aplică în cazul comiterii de către judecător a unei abateri disciplinare care dăunează intereselor serviciului și prestigiului justiției, în cazul comiterii repetate a abaterilor disciplinare specificate la art.22, precum și în cazul în care, la evaluarea performanțelor, s-a stabilit necorespunderea lui evidentă funcției deținute. În cazul în care, din motive neîntemeiate, președinții (vicepreședinții) instanțelor judecătorești nu îndeplinesc obligațiile prevăzute la art.161 al Legii nr.514-XIII din 6 iulie 1995 privind organizarea judecătorească, au comis abaterea disciplinară specificată la art.22 lit.l) din prezenta lege ori au eșuat la evaluarea performanțelor, ei sînt eliberați din funcția de conducere în instanță.

Conform art 57 al Legii cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public, constituie abateri disciplinare:

întîrzierea sistematică la serviciu;

absențele nemotivate de la serviciu mai mult de 4 ore pe parcursul unei zile lucrătoare;

intervențiile în favoarea soluționării unor cereri în afara cadrului legal;

nerespectarea cerințelor privind păstrarea secretului de stat sau a confidențialității informațiilor de care funcționarul public ia cunoștință în exercițiul funcției;

refuzul nejustificat de a îndeplini sarcinile și atribuțiile de serviciu;

neglijența repetată sau tergiversarea sistematică a îndeplinirii sarcinilor;

acțiunile care aduc atingere prestigiului autorității publice în care activează;

încălcarea normelor de conduită a funcționarului public;

desfășurarea în timpul programului de muncă a unor activități cu caracter politic specificate la art.15 alin.(4);

încălcarea prevederilor referitoare la obligații, incompatibilități, conflict de interese și restricții stabilite prin lege;

încălcarea regulilor de organizare și desfășurare a concursului, a regulilor de evaluare a performanțelor profesionale ale funcționarilor publici;

alte fapte considerate ca abateri disciplinare în legislația din domeniul funcției publice și funcționarilor publici.

Drept măsură extremă a alegerii sancțiunilor disciplinarea aplicate Funcționarilor Publici pentru abaterile disciplinare, este destituirea din funcția publică. La momentul actual, reieșind din prevederile art 64 al Legii cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public, persoana/organul care are competența legală de numire în funcție va dispune destituirea din funcția publică printr-un act administrativ, care se comunică funcționarului public în termen de 5 zile lucrătoare de la emitere, însă anterior datei destituirii din funcția publică, în următoarele cazuri: [11]

a) drept sancțiune disciplinară, aplicată pentru săvîrșirea unei abateri disciplinare, dacă anterior au fost aplicate sancțiuni disciplinare nestinse în modul stabilit;

b) drept sancțiune disciplinară, aplicată pentru săvîrșirea unei abateri disciplinare care a avut consecințe grave;

În sensul aplicării sancțiunii displinare la adresa funcționarului public, angajatorul poate dispune concedierea disciplinară a acestuia în situația în care are loc absența fără motive întemeiate de la lucru mai mult de 4 ore consecutive în timpul zilei de muncă. În practica judiciară a Republicii Moldova sunt cunoscute asemenea cazuri.

Destituirea din funcția public poate avea loc în cazul dacă s-a ivit un motiv legal de incompatibilitate, iar funcționarul public nu acționează pentru încetarea acesteia în termenul stabilit de prezenta lege sau ca efect al incompetenței profesionale stabilită în urma obținerii calificativului „nesatisfăcător” la 2 evaluări consecutive ale performanțelor profesionale ale funcționarului public.

O altă cauză de destituire din serviciu a funcționarului public, este refuzul de a depune jurămîntul. În acest context, art 32 prevede că Funcționarul public depune jurămînt de credință cu următorul cuprins: „Jur solemn să respect Constituția Republicii Moldova, drepturile și libertățile fundamentale ale omului, să apăr suveranitatea, independența și integritatea teritorială a Republicii Moldova, să execut în mod obiectiv și imparțial legile țării, să îndeplinesc conștiincios obligațiile ce îmi revin în exercitarea funcției publice și să respect normele de conduită profesională.” În sensul alin 5 art 32 al Legii cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public, refuzul depunerii jurămîntului are ca efect destituirea funcționarului din funcția publică.

Ca și în cazul Republicii Moldova, în România destituirea din funcția publică reprezintă cea mai severă sancțiune disciplinară, aplicată pentru motive imputabile funcționarului public și are ca efect direct încetarea raporturilor de serviciu ale celui căruia i s-a aplicat această sancțiune. Această sancțiune este reglementată de art. 844 din Statut a cărui analiză relevă următoarele:

art. 844 face trimitere la art. 66 din Statut care trebuie avute în vedere și în situația demiterii funcționarului public.

Astfel: destituirea poate fi dispusă de persoana care are competență legală de numire în funcția publică, la propunerea Comisiei de disciplină (art. 66 alin. (2)); sancțiunea nu poate fi aplicată decât după cercetarea prealabilă a faptei săvârșite și după audierea funcționarului public (art. 66 alin. (3));

destituirea pentru săvârșirea repetată a unor abateri disciplinare sau a unei abateri disciplinare care a avut consecințe grave2 (art. 844 alin. (1) lit. a)).

Conform acestei reglementări avem două situații distincte:

a) săvârșirea repetată a unor abateri disciplinare. În această situație, săvârșirea unor abateri disciplinare repetate (apreciem că cel puțin două), destituirea se justifică prin atitudinea constantă a celui în cauză în încălcarea disciplinei serviciului, având mai puțină relevanță natura și gravitatea abaterii, ori severitatea sancțiunilor corelative aplicate.

În doctrină s-a exprimat opinia, pe care o susținem și noi, potrivit căreia încălcarea se consideră repetată dacă funcționarul public a fost sancționat pentru o abatere disciplinară anterioară și nu a fost reabilitat până în momentul aplicării sancțiunii pentru o nouă abatere sau, deși anterior nu a fost sancționat, angajatorul (n.n. – R.P.P.) este încă în termen de a-l sancționa pentru ambele abateri.

b) săvârșirea unei abateri disciplinare care a avut consecințe grave.

Coroborând art. 65 din Statut cu art. 7 din Codul de conduită a funcționarilor publici observăm că legiuitorul nu folosește un criteriu obiectiv de ierarhizare a abaterilor disciplinare săvârșite de funcționarii publici. Într-o asemenea situație considerăm că, aprecierea consecințelor grave a faptei săvârșite de funcționarul public, este o problemă pe care trebuie să o soluționeze conducătorul autorității sau instituției publice la propunerea Comisiei de disciplină.

dacă s-a ivit un motiv legal de incompatibilitate, iar funcționarul public nu acționează pentru încetarea acestuia într-un termen de 10 zile calendaristice de la data intervenirii cazului de incompatibilitate (art. 844 alin. (1) lit. b)).

Astfel, ceea ce este comun pentru ambele state, sună în felul următor: atunci când autoritatea sau instituția publică apreciază că funcționarul public a săvârșit o faptă infracțională, măsura destituirii din funcția publică nu poate fi luată înainte de a se fi stabilit vinovăția acestuia prin hotărâre rămasă definitivă a instanței judecătorești competente. Într-o asemenea situație, un autor apreciază că „penalul ține în loc nu numai civilul, ci și disciplinarul”, autoritatea sau instituția publică suspendând din funcție numai funcționarul public împotriva căruia s-a luat măsura trimiterii în judecată pentru fapte incompatibile cu funcția ce o exercită. Așadar, ori de câte ori fapta funcționarului public întrunește elementele unei infracțiuni, care este incompatibilă cu funcția deținută, sancțiunea disciplinară a destituirii din funcție urmează a fi subordonată stabilirii responsabilității penale și depinde de aceasta.

În continuare subiectului paragrafului dat, cu referire la funcționarii din cadrul MAI al RM, vom spune că în cazurile de neglijență și încălcare a obligațiilor de serviciu, a normelor de conviețuire socială, ordinii de drept și disciplinei de serviciu, colaboratorilor organelor afacerilor interne le pot fi aplicate următoarele sancțiuni disciplinare: [12] observație; mustrare; mustrare aspră; retrogradarea în gradul de calificare; retrogradare în funcție; retrogradare în gradul special cu o treaptă; avertizarea asupra corespunderii lor parțiale cu serviciul; concedierea din organelle afacerilor interne. Pe lîngă sancțiunile disciplinare specificate, în instituțiile de învățămînt ale MAI al RM, cursanților (studenților) le pot fi aplicate suplimentar: suspendarea permisiei pe o perioadă de pînă la 30 zile; numirea peste rînd în serviciu pînă la 5 servicii; exmatricularea. [16, p. 144]

Sancțiunile disciplinare care pot fi aplicate polițistului român sînt: avertismentul; mustrarea scrisă; reducerea salariului pentru funcția îndeplinită cu 5-10% pe o perioadă de 1-3 luni; amînarea promovării în grade profesionale sau funcții superioare, pe o perioadă de 1-2 ani; retrogradarea din funcție pînă la cel mult nivelul de bază al gradului profesional deținut; suspendarea din funcție de la 1-3 luni, perioadă în care polițistul beneficiază numai de salariul corespunzător gradului profesional deținut; destituirea din funcția publică avută.

În concluzie vom menționa că în R. Moldova, răspunderea disciplinară a judecătorilor, abaterile și sancțiunile specifice sunt reglementate de art.21-23 din Legea nr.544-XIII/1995 cu privire la statutul judecătorului, republicată. De asemenea, procedura constatării, cercetării și aplicării sancțiunilor disciplinare este prevăzută de Legea nr.950-XIII/1996 cu privire la colegiul disciplinar și la răspunderea disciplinară a judecătorilor și Legea nr.947-XIII/1996 cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii.

Reglementarea de drept a răspunderii disciplinare a judecătorilor este menită să ia în calcul balanța intereselor publice, care presupune atât o răspundere strictă și iminentă a judecătorilor în baza unei serii determinate de temeiuri, cât și asigurarea garanțiilor independenței și inviolabilității. Oferindu-i unei persoane anumite drepturi și protejându-i-le, statul și societatea presupun prezența la ea a anumitor calități morale, necesare pentru funcția dată, iar în cazul unei încălcări, statul și societatea au destule temeiuri să lipsească această persoană de acele drepturi, deoarece subiectul își pierde încrederea din partea lor. Responsabilitatea judecătorilor trebuie să îndeplinească funcțiile de prevenire a abaterilor și de îndepărtare a persoanelor nedemne, asigurând astfel dreptul moral al judecătorului de a realiza actul justiției.

3.3 Procedura aplicării și executării răspunderii la adresa judecătorilor

La momentul actual, conform art 23 din Legea cu privire la statutul judecătorului nr. 544-XIII din 20.07.95, sancțiunea disciplinară se aplică în termen de 6 luni de la data constatării abaterii disciplinare, dar nu mai tîrziu de un an de la data comiterii ei. În cazul în care dintr-o hotărîre definitivă a unei instanțe judecătorești naționale sau internaționale rezultă comiterea de către judecător a unei abateri disciplinare, sancțiunea disciplinară se aplică în termen de un an de la data devenirii definitive a hotărîrii instanței judecătorești naționale sau internaționale.

În literatura de specialitate s-a susținut că procedura aplicării sancțiunii disciplinare este un ansamblu de reguli procedurale, „care au ca scop de a asigura, pe de o parte, eficiența combaterii unor acte și comportări dăunătoare procesului muncii, iar pe de altă parte, de a garanta stabilirea exactă a faptelor și de a asigura dreptul la apărare al salariaților în cauză, evitându-se astfel sancțiuni nejuste”, precum și faptul că acțiunea disciplinară este „o prerogativă a angajatorului, avându-și temeiul în contractul individual de muncă”. [45, p. 344]

Suntem de acord cu aceste definiții, dar nuanțăm cu privire la categoria profesională a judecătorilor faptul că sancțiunea disciplinară nu este aplicată de „angajator”, ci de o instanță independentă-CSM, precum și faptul că temeiul aplicării sancțiunii disciplinare nu îl constituie contractul de muncă, ci dispozițiile legale și regulamentare ce guvernează statutul și activitatea magistraților. De asemenea, calitatea de judecător trebuie să existe pe tot parcursul acțiunii disciplinare, în caz contrar neputând fi angajată răspunderea disciplinară- Deciziile nr.26/2005 și nr.10/2005 ale ÎCCJ [18, p. 98], Hotărârea nr.2 J/2005.

O importanță deosebită prezintă răspunsul la întrebarea de cine și cum trebuie inițiate procedurile disciplinare împotriva judecătorilor. În unele state sunt inițiate de Ministerul Justiției, în altele sunt demarate de anumiți judecători (cum ar fi Primul Președinte al Curții de Apel în Franța, lordul-cancelar în Anglia) sau consilii ale judecătorilor (comitetul disciplinar-Estonia, Slovenia, Ucraina, Slovacia, Lituania). În unele țări, hotărârea este dată de un Consiliu juridic, acționând ca tribunal disciplinar (Moldova, Franța, Portugalia).

O întreagă secțiune a Principiilor fundamentale ale Națiunilor Unite este dedicată măsurilor disciplinare, suspendării și demiterii judecătorilor. Art.17 recunoaște „dreptul la o audiere corectă”, în art.19 se prevede că „toate procedurile disciplinare vor fi decise în conformitate cu standardele stabilite de comportament juridic”, iar art.20 prevede principiul conform căruia „deciziile în proceduri disciplinare, de suspendare sau demitere trebuie să fie subiectul unei analize independente”. În Principiul VI al Recomandării nr.94 (12) se recomandă ca măsurile disciplinare să fie aplicate de „un organism competent special, care are ca sarcină să aplice orice sancțiuni și măsuri disciplinare, când nu sunt aplicate de un tribunal și ale cărui decizii vor fi controlate de un organ juridic superior”, din acest punct de vedere judecătorii trebuind să beneficieze cel puțin de măsuri de protecție echivalente celor oferite de art.6.1 al Convenției pentru drepturile omului.

CCJE a manifestat preocupare în acest sens și a considerat, sub un prim aspect, că procedurile care conduc la inițierea acțiunilor disciplinare necesită un grad mai mare de formalizare și a sugerat ca țările să ia în considerare introducerea unui organism sau a unei persoane responsabilă cu primirea plângerilor, cu obținerea reprezentării judecătorului implicat în fața lor și cu hotărârea în funcție de dovezi, dacă există sau nu un caz împotriva judecătorului, care să necesite inițierea acțiunii disciplinare, situație în care ar trece cazul autorității disciplinare. Procedurile disciplinare trebuie decise doar de o autoritate independentă (sau „tribunal”), care are proceduri garantând drepturile complete la apărare. Organismul responsabil de numirea unui asemenea tribunal poate și trebuie să fie independent, cu reprezentare juridică relevantă, ales democratic de alți judecători. Aceasta nu exclude în nici un fel includerea între membrii unui tribunal disciplinar a altor persoane decât judecători, evitând astfel riscul corporatismului, întotdeauna cu condiția ca aceste persoane să nu fie membri ai legislativului, guvernului sau administrației. De asemenea, aranjamentele privind procedurile disciplinare în fiecare țară trebuie să fie astfel încât să permită un apel la decizia organismului disciplinar inițial (fie că este o autoritate, un tribunal sau o curte) în fața unei curți. [61]

În ceea ce privește R. Moldova, responsabil de examinarea cazurilor de răspundere disciplinară a judecătorilor este Colegiul disciplinar de pe lângă CSM, conform Legii cu privire la colegiul disciplinar și la răspunderea disciplinară a judecătorilor nr.950-XIII din 19.07.1996, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.1099-XV din 6.06.2002. Din compunerea acestui colegiu disciplinar nu pot face parte membrii CSM, însă colegiul prezintă dare de seamă semestrială și anuală în fața CSM, iar împuternicirile se exercită pe baze obștești, cu menținerea salariului la locul de muncă. Procedura este diferită de cea din România, astfel cel puțin trei membri ai CSM pot intenta acțiune disciplinară împotriva membrilor CSM și membrilor colegiului disciplinar, iar în toate celelalte cazuri dreptul de a intenta procedură disciplinară are orice membru al CSM (art.10).

Înainte de intentarea acțiunii disciplinare, se realizează o investigație pentru a se verifica dacă există temeiuri pentru tragere la răspundere disciplinară, iar judecătorului i se oferă posibilitatea de a da o explicație în scris (art.12 alin.1). De asemenea, judecătorul are posibilitatea să ia cunoștință de materialele pe care se va baza procedura disciplinară, să ofere explicații, să prezinte probe și să solicite o verificare suplimentară (art.12 alin.2). La examinarea cazului disciplinar, care trebuie să fie examinat în termen de o lună de la momentul remiterii lui, judecătorul are dreptul la participare deplină (art.16, art.17 alin.1, art.18 alin.3).

Hotărârea colegiului disciplinar poate fi atacată de judecătorul vizat sau de persoana care a intentat procedura disciplinară, la CSM în termen de 10 zile de la data adoptării (art.23). Apreciem că lipsirea de posibilitatea de a ataca hotărârea colegiului la o instanță judecătorească, respectiv la Curtea Supremă de Justiție, reprezintă o lacună a legislației moldovenești.Sancțiunile disciplinare sunt aplicate de Colegiul disciplinar al CSM, cu excepția sancțiunii de eliberare din funcție. Propunerea de eliberare din funcție a judecătorului este prezentată CSM pentru examinare și în cazul acceptării acesteia, CSM face propunerile respective pentru Președintele RM sau, după caz, pentru Parlamentul RM.

Spre deosebire de Republica Moldova, în articolul 134 alin. (2) din Constituția României se prevede că în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește, prin secțiile sale, rolul de instanță de judecată. Hotărârile pot fi atacate cu recurs la Completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție. Procedura în această materie este stabilită de legea organică, respectiv Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii și de Regulamentul de organizare și funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii, aprobat prin Hotărârea 326 din 24 august 2005 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.

Articolul 45 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii al României prevede că „Acțiunea disciplinară se exercită de comisiile de disciplină ale Consiliului Superior al Magistraturii, formate din un membru al Secției pentru judecători și 2 inspectori ai Serviciului de inspecție judiciară pentru judecători și, respectiv, un membru al Secției pentru procurori și 2 inspectori ai Serviciului de inspecție judiciară pentru procurori”.

Regulamentul de organizare și funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii, în articolul 29 alin. (2) prevede că „Secțiile Consiliului numesc în fiecare an membrii și membrii supleanți ai comisiilor de disciplină.” Deci, potrivit art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, Comisiile de disciplină pot fi sesizate în legătură cu abaterile disciplinare ale judecătorilor și procurorilor de orice persoană interesată sau se pot sesiza din oficiu.

În alineatul (5) al aceluiași articol se prevede că „Orice sesizare privind activitatea necorespunzătoare a judecătorilor și procurorilor, greșit îndreptată la instanțe sau parchete, va fi înaintată comisiilor de disciplină în termen de 5 zile de la înregistrare”.

De asemenea, articolul 97 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 prevede că orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare.

Potrivit dispozițiilor înscrise în art. 46 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 și în art. 30 alin. (1) din Regulamentul de organizare și funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii, titularul acțiunii disciplinare dispune efectuarea cercetării prealabile.

Din interpretarea sistematică a textelor în discuție reiese că, odată ce a fost sesizat în vreunul din modurile prevăzute de art. 45 din Legea nr. 317/2004, titularul acțiunii dispune cercetarea prealabilă. În legătură cu modul de sesizare și procedura de cercetare a abaterii disciplinare, în practică s-au ivit următoarele probleme legate de: [36, p. 10]

– înregistrarea sesizărilor adresate Consiliului Superior al Magistraturii în cuprinsul cărora se fac referiri la unele aspecte care ar putea conduce la concluzia că s-ar contura elementele constitutive ale unei abateri disciplinare;

– efectuarea unor verificări preliminarii.

În legătură cu cel dintâi aspect, în practica Inspecției judiciare din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii s-a adoptat măsura ca aceste memorii să fie înregistrate la serviciile de inspecție în vederea efectuării unor verificări preliminare pentru a se stabili dacă există indicii temeinice ale comiterii vreunei abateri disciplinare. Această măsură a fost luată pentru a se evita supraîncărcarea comisiilor de disciplină cu acele cauze ce nu se pot finaliza decât prin adoptarea unor soluții de clasare.

Întrucât dispozițiile legale nu prevăd în cadrul procedurii disciplinare desfășurate în fața comisiei decât etapa cercetării prealabile, în jurisprudență s-a impus și o altă etapă, respectiv verificarea preliminară dispusă de comisia de disciplină. Necesitatea acesteia a fost dată de existența unui număr mare de sesizări care nu se confirmă. De lege ferenda, se impune modificarea legii în sensul stabilirii în cadrul procedurii desfășurate în fața comisie de disciplină a unei etape preliminare cercetării prealabile în care să se constate dacă există indicii temeinice ale comiterii vreunei abateri disciplinare.

De asemenea, întrucât legea organică nu prevede o procedură după care trebuie să se desfășoare cercetarea prealabilă, se impune intervenția legiuitorului în vederea stabilirii unei proceduri speciale pentru faza cercetării prealabile.

O altă problemă care ar mai suscita discuții este aceea referitoare la posibilitatea instituirii unor excepții de la obligația de a se efectua cercetări prealabile pentru a se stabili faptele și urmările acestora precum și împrejurările în care au fost săvârșite, așa cum prevăd dispozițiile art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004. O astfel de situație ar putea interveni în cazul existenței unei hotărâri definitive date într-o cauză penală în care s-a stabilit fapta, circumstanțele comiterii ei și urmarea produsă, dar s-a apreciat că aceasta nu este prevăzută de legea penală, sau în cazul unei hotărâri irevocabile date într-o cauză civilă de natură contravențională unde, de asemenea, s-a stabilit fapta, împrejurările comiterii ei și urmarea produsă.

Apreciem că, într-o astfel de situație, nu ar mai trebui să subziste obligația efectuării unor cercetări cu privire la aceste aspecte, comisia de disciplină fiind ținută de constatările de fapt din hotărârile judecătorești definitive și respectiv irevocabile. Ca atare, în lege, ar trebui să fie reglementată în mod expres o astfel de situație.

Conform alin 3 art 59 al Legii cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public, sancțiunea disciplinară, nu poate fi aplicată decît după cercetarea prealabilă a faptei imputate și după audierea echitabilă a funcționarului public de către comisia de disciplină, în termen de cel mult o lună de la data constatării faptei.

Din comisia de disciplină face parte în mod obligatoriu un reprezentant al organizației sindicale reprezentative sau, în cazul în care sindicatul nu este reprezentativ sau funcționarii publici nu sînt organizați în sindicat, un reprezentant desemnat prin votul majorității funcționarilor publici pentru care este organizată comisia de disciplină. În cazul în care fapta funcționarului public conține componentele unei abateri disciplinare și ale unei infracțiuni, procedura cercetării de către comisia de disciplină se suspendă pînă la dispunerea neînceperii urmăririi penale, scoaterii de sub urmărire penală ori încetării urmăririi penale sau pînă la data la care instanța de judecată dispune achitarea sau încetarea procesului penal.

Comisia de disciplină este obligată să ceară funcționarului public o explicație scrisă privind fapta comisă. După cercetarea prealabilă, comisia de disciplină propune autorității publice respective sancțiunea aplicabilă funcționarului public vinovat.

Actul administrativ cu privire la aplicarea sancțiunii disciplinare se aduce la cunoștința funcționarului public în termen de 5 zile de la emitere, sub semnătură. În speță, actele administrative în partea aplicării sancțiunii disciplinare au fost anulate corect ca fiind emise contrar legislației în vigoare:

Reclamantul C.V. a contestat în instanța de contencios administrativ hotărîrea Consiliului Militar al DTC nr.3 din 27.04.2001 și ordinul DTC nr.71 din 07.05.2001 în privința sancționării lui prin anunțarea necorespunderii funcției ocupate.

Prin hotărîrea Curții de Apel din 2 iulie 2001 acțiunea a fost admisă.

În recurs se solicită casarea hotărîrii ca fiind întemeiată pe concluzii ce decurg din aprecierea greșită a dovezilor.

Recursul urmează a fi respins.

În favoarea concluziei enunțate se expun următoarele argumente.

Concluzia instanței de fond despre necesitatea respingerii acțiunii este justă, ea avînd la bază cumulul dovezilor administrate în cadrul dezbaterilor judiciare, cărora le-a fost dată o apreciere juridică cuvenită, conform cerințelor art.61 Cod de procedură civilă. Ele, de rînd cu alte reglementări, completează Legea contenciosului administrativ nr.793-XIV din 10 februarie 2000.

După cum urmează din actele dosarului, reclamantul C.V. a fost sancționat pentru activitatea nesatisfăcătoare privind organizarea și efectuarea lucrului educativ în unitate, eschivarea de la participarea la controlul activității de profilaxie a infracțiunilor și abaterilor disciplinare în efectiv. Sancțiunea disciplinară a fost aplicată pentru faptul neinformării la timp a Departamentului Trupelor de Carabinieri despre părăsirea unității de către carabinierii I.A. și S.N. și intentarea cu întîrziere a proceselor penale respective împotriva lor. Conform, însă, înscrisurilor prezentate, aceste acțiuni ale carabinierilor nominalizați au avut loc în timpul cînd reclamantul C.V. era în concediul ordinar anual.

Pornind de la aceasta, instanța de fond just a conchis anularea actelor administrative contestate în privința aplicării sancțiunii disciplinare față de C.V.

Circumstanțele menționate luate în ansamblu impun necesitatea respingerii recursului din motive de netemeinicie și menținerea hotărîrii.

Refuzul funcționarului public de a se prezenta la audiere, de a-și prezenta argumentele sau de a semna declarația privitoare la abaterile disciplinare care i se impută, precum și refuzul funcționarului public de a semna actul administrativ cu privire la aplicarea sancțiunii disciplinare se consemnează într-un proces-verbal.

La individualizarea sancțiunii disciplinare se va ține seama de cauzele și gravitatea abaterii disciplinare, de circumstanțele în care aceasta a fost săvîrșită, de comportamentul funcționarului public în timpul serviciului, precum și de existența altor sancțiuni disciplinare al căror termen nu a expirat.

În practica judiciară sunt frecvente cazurile cînd ordinul privind aplicarea sancțiunii disciplinare a fost anulat, deoarece măsura menționată a fost aplicată incorrect:

A.S. s-a adresat cu acțiune în ordinea contenciosului administrativ către Ministerul Afacerilor Interne al R.M., solicitînd  anularea ordinului nr. 44 din 25 ianuarie 2002 prin care i-a fost aplicată mustrare pentru încălcarea obligațiunilor prevăzute în p.p.2 și 4 din Statutul disciplinar, art.51 din Regulamentul OAI și p.5.5 din Instrucțiune  "Cu privire la ordinea de primire, înregistrare, evidentă și examinare în OAI a cererilor despre infracțiuni și incidente".

Prin hotărîrea Curții de Apel din 1 aprilie 2002 acțiunea reclamantului a fost admisă integral.

Ministerul Afacerilor Interne a depus recurs ordinar la Curtea Supremă de Justiție în care solicită casarea hotărîrii judiciare din 01.04.2002 cu pronunțarea unei noi hotărîri de respingere a acțiunii.

Verificînd actele cauzei, argumentele din recurs, Completul de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție consideră recursul neîntemeiat și pasibil respingerii din următoarele motive.

Cazul R. pentru care a primit "mustrare" reclamantul a avut loc la sectorul de poliție nr.5, colaboratorii căruia nu sînt în subordonarea A.S.

Astfel, cazul dat nu a fost pus în seama subdiviziunii conduse de reclamant.

Mai mult decît  atît de la Iu. R. nu a parvenit nici o cerere, nu este intentat dosar penal.

În asemenea circumstanțe de fapt, instanța judiciară de fond just, în  strictă conformitate cu prevederile art.61 C.P.C. și a normelor de drept  material, a ajuns la concluzia că nu a existat temei pentru sancționarea disciplinară a reclamantului,  ordinul Ministerului în acest aspect urma a fi anulat.

Neavînd temei pentru admitere, deoarece instanța de fond corect a apreciat probele și a aplicat legea materială, recursul urmează a fi respins.

În continuare vom menționa că dacă sancțiunea disciplinară se aplică polițistului român numai după cercetarea prealabilă și după consultarea consiliilor de disciplină, apoi sancțiunea disciplinară se aplică polițistului RM numai după efectuarea anchetei de serviciu (cu excepția cazurilor de aplicare a sancțiunilor verbale). Procedura cercetării prealabile se reglementează prin ordinul ministrului de interne. [26, p. 180]

Sancțiunea disciplinară se aplică polițistului român în maximum 30 de zile de la luarea la cunoștință despre abaterea săvîrșită, dar nu mai tîrziu de un an de la data comiterii faptei. Pentru aceeași abatere nu se poate aplica decît o singură sancțiune disciplinar.

În conformitate cu p. 31 al Statutului disciplinar al organelor afacerilor interne al Republicii Moldova „Ancheta de serviciu se efectuează în termen de pînă la 30 zile. Acest termen cuprinde timpul de la data cînd șeful respectiv a dispus efectuarea anchetei de serviciu pînă la data aprobării încheierii. În cazuri deosebite, termenul efectuării anchetei de serviciu poate fi prelungit cu cel mult 30 de zile de către șeful care a dispus efectuarea anchetei de serviciu sau de către o altă persoană cu atribuții respective.

Sancțiunea disciplinară se aplică în termen de 15 zile din data aprobării încheierii anchetei de serviciu, însă nu poate fi aplicată, dacă din ziua săvîrșirii încălcării a trecut mai mult de un an, iar pentru încălcările economico-financiare – mai mult de doi ani”. [51, p. 88]

Destituirea din poliție se dispune în mod corespunzător de persoanele care, potrivit art. 15 din Legea României nr. 360/2002 privind Statutul polițistului au competența să acorde grade profesionale polițiștilor, respectiv: Președintele României pentru chestori, ministrul de interne pentru ceilalți ofițeri de poliție și inspectorul general al poliției pentru agenții de poliție.

La nivelul Inspectoratului General al Poliției se constituie Consiliul superior de disciplină, iar la Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, în inspectoratele județene de poliție, în unitățile teritoriale și în instituțiile de învățămînt ale poliției se constituie consilii de disciplină.

Consiliile de disciplină se constituie și funcționează pe lîngă șefii unităților de poliție și au caracter consultativ. Acestea își desfășoară activitatea în baza regulamentului aprobat prin ordinal ministrului de interne. [48, p. 319]

Încheiere

Așa cum am stabilit, sarcina principală a cercetării este analizarea locului și rolului responsabilității și răspunderii juridice în exercitarea justiției, în construcția normativă de drept a răspunderii juridice, studierea răspunderii juridice din punct de vedere istoric, tehnic, dar și comparativ cu alte categorii profesionale, precum și cu alte sisteme de drept, cu accent pe poziția și rolul determinant al judecătorului în societate, justificarea caracterului necesar al acesteia, precum și impactul ei asupra relațiilor legate de consolidarea ordinii de drept în societate.

În urma analizei și sintezei materiei expuse în teză, formulăm următoarele concluzii:

Problema responsabilității și răspunderii juridice a judecătorilor a fost insuficient analizată sub toate formele sale, mai ales în ceea ce privește răspunderea patrimonială, a cărei reglementare riguroasă la nivel normativ este considerată de puterea politică din acest moment ca fiind de extremă actualitate.

Statutul deosebit al judecătorilor constituie factorul optimizării nivelului justiției și presupune în același timp răspunderea lor deosebită pentru îndeplinirea atribuțiilor și respectarea legilor. Nivelul profesionalismului și răspunderii judecătorilor, precum și gradul lor de independență, determină calitatea hotărârilor judecătorești luate.

Pentru a se angaja răspunderea disciplinară în materia dreptului muncii, trebuie să fie întrunite în mod cumulativ următoarele condiții: -obiectul (specific), adică relațiile sociale de muncă, ordinea și disciplina la locul de muncă; -subiectul, întotdeauna o persoană fizică în calitate de subiect calificat, respectiv de salariat; -latura subiectivă, în sens de vinovăție – ca intenție directă sau indirectă, ori culpă din ușurință sau nesocotință – și care se apreciază concret, în funcție de pregătirea profesională, capacitatea, aptitudinile și experiența salariatului în cauză; -raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită a salariatului și rezultatul nociv produs asupra stării disciplinare din unitate.

Îndeplinirea necorespunzătoare sau neîndeplinirea obligațiilor de serviciu ce rezultă din Legea privind organizarea judecătorească sau prevederile Legii privind statutul judecătorului, normele prevăzute de Codul de etică profesională atrag răspunderea juridică a judecătorilor. Competența judecătorilor este stabilită de legile organice cu privire la organizarea judecătorească, codurile de procedură penală și civilă, iar în legile privind statutul judecătorului, colegiul disciplinar și răspunderea disciplinară a judecătorilor este detaliată răspunderea disciplinară a judecătorilor, datorită locului și însemnătății lor în viața statală, a responsabilității lor sporite pentru activitatea judiciară.

Condițiile răspunderii juridice a judecătorului sînt condiții generale de răspundere, fără vreo deosebire față de alte persoane fizice și juridice. Este greșit să credem că modul deosebit de răspundere disciplinară, penală sau civilă al judecătorului presupune unele privilegii. Principiile de bază ale răspunderii juridice a persoanelor se mențin în toate, asigurînd-se independența, inviolabilitatea și imparțialitatea judecătorilor.

Judecătorii nu încheie un contract individual de muncă, obligațiile lor derivând direct din Constituție, legi sau regulamentele emise în baza acesteia. De aceea, nici disciplina muncii nu poate fi asimilată, în privința lor, celei din dreptul comun, definită ca fiind acea “ordine în cadrul unui colectiv de salariați”. Raportat la specificul activității judecătorilor, disciplina muncii a fost definită ca fiind acea ordine necesară impusă prin legi și regulamente, pe care judecătorii sunt datori să o respecte, ca o garanție a înfăptuirii în condiții de eficiență și imparțialitate a actului de justiție, iar răspunderea disciplinară ca fiind forma specific de răspundere pentru săvârșirea cu vinovăție a unor fapte de încălcare a normelor constituționale, legale și regulamentare, prevăzute de lege ca abateri disciplinare.

Disciplina judiciară este unul dintre tipurile de disciplină specială (statutară), deoarece este legată de activitatea profesională a purtătorilor puterii judecătorești. Disciplina judiciară, în sens îngust, reprezintă regulile sociale de conduită a judecătorilor, cerințele față de aceștia și realizarea de facto a lor. În sens larg, noțiunea de „disciplină judiciară” include următoarele elemente: stabilirea și consolidarea regulilor sociale de conduită a judecătorilor; realizarea de către judecători a standardelor existente de conduită; mijloacele de asigurare a respectării regulilor de conduită a judecătorilor (stimulente, restricții și răspundere).

Recomandări.

În dezvoltarea și îmbogățirea teoriei generale a răspunderii juridice, formulăm următoarele idei și propuneri de lege ferenda:

– formularea generică și nu limitativă a abaterilor disciplinare, după modelul marii majorități a statelor europene. Enumerarea limitativă a abaterilor disciplinare prezintă două dezavantaje: în primul rând, pot apare situații de săvârșire a unor fapte care, deși aduc atingere unor valori, să nu fie prevăzute ca abateri disciplinare, nefiind astfel sancționabile; în al doilea rând, pot apare situații în care anumite fapte care au adus o atingere nesemnificativă a relațiilor de muncă, fără relevanță în plan juridic sau material, să fie sancționabile numai pentru că sunt prevăzute în enumerarea limitativă a textului de lege.

– înlăturarea din lista abaterilor disciplinare a faptei judecătorului de nerespectare a normelor de procedură, deoarece instituie un control administrativ asupra hotărârii judecătorești, în afara cadrului legal al căilor de atac și contravine principiului independenței judecătorilor.

– extinderea sferei faptelor care constituie abateri disciplinare prin introducerea ca abatere disciplinară a atitudinii nedemne care afectează prestigiul profesiei de magistrat și care, în prezent, se analizează numai din perspectiva încălcării prevederilor Codului deontologic, neputându-se aplica, deci, o sancțiune disciplinară.

– pentru a justifica reglementarea ca abatere disciplinară a faptei de participare directă sau prin persoane interpuse la jocurile de tip piramidal, jocuri de noroc sau sisteme de investiții pentru care nu este asigurată transparența fondurilor în condițiile legii, se impune instituirea acesteia ca interdicție în legea cu privire la statutul judecătorului, având în vedere și împrejurarea că o astfel de faptă este de natură să afecteze demnitatea funcției.

– detalierea criteriilor de individualizare a sancțiunilor disciplinare, pentru pregătirea eficientă a apărării de către judecătorul cercetat, dar măsura se justifică și din perspectiva verificării mai facile a sancțiunii în căile de atac.

Bibliografie

Izvoare normative

Constituția 29 iulie 1994. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.1 din 12.08.1994. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311496

Codul audiovizualului al Republicii Moldova nr. 260-XVI din 27.07.2006. În: Monitorul Oficial nr.131-133/679 din 18.08.2006. http://lex.justice.md/md/344731/

Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr. 122-XV din 14.03.2003. Republicat: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.248-251/699 din 05.11.2013. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&id=326970

Codul familiei nr. 1316-XIV din 26.10.2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.47-48/210 din 26.04.2001. http://lex.justice.md/md/328512/

Codul muncii al Republicii Moldova Nr. 154 din 28.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova din 29.07.2003. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&id=326757

Codul Penal al Republicii Moldova. Legea Republicii Moldova 985-XV din 18.04.2002 (în vigoare din 24.05.2009, republicat). În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.72-74/195 din 14.04.2009. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=331268

Legea R.M. privind colegiul disciplinar și răspunderea disciplinară a judecătorilor, nr.950-XIII, din 19.07.1996, publicată în Monitorul Oficial al R.M. nr.61-62 din 20.09.1996. www.moldlex.md

Legea nr.1545-XIII din 25.02.1998 privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii și ale instanțelor judecătorești, modificată prin Legea nr.206-XV din 29.05.2003. Monitorul Oficial nr.50-51/359 din 04.06.1998. http://lex.justice.md/viewdoc.php?action=view&view=doc&id=311618&lang=1

Legea contenciosului administrativ nr. 793-XIV din 10.02.2000. Republicat: Monitorul Oficial al R.Moldova, ediție specială din 03.10.2006. http://lex.justice.md/viewdoc.php?action=view&view=doc&id=311729&lang=1

Legea cu privire la statutul judecătorului nr. 544-XIII din 20.07.95. Republicat: Monitorul Oficial al R.Moldova nr.117-119/946 din 15.08.2002. www.moldlex.md

Lege cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public nr. 158-XVI din 04.07.2008 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.230-232/840 din 23.12.2008. www. moldlex.md

Hotărîrea Guvernului cu privire la aprobarea Statutului disciplinar al OAI Nr. 2 din 04.01.96. Monitorul Oficial Nr. 23-24/176 din 18.04.1996. www.moldlex.md

Raportul centrului pentru Drepturile Omului din Republica Moldova 387, privind respectarea drepturilor omului în Republica Moldova în anul 2012. În: Monitorul Oficial din 25. 07.12, nr. 134-137

Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale din 04.11.1950 http// conv.europ. eu.in.celex/htm

Monografii, articole de specialitate

Avornic Gh. Conștiința și cultura juridică – condiție indispensabilă a activismului juridic al cetățenilor. În: Revista Națională de Drept, nr. 2, 2006, p. 8-17

Bantuș A. Teoria funcției publice. Chișinău: Institutul de Filosofie, Sociologie și Drept al AȘM, 2003. 244 p.

Barac L. Răspunderea și sancțiunea juridică. București: Ed. Lumina Lex, 1997. 522 p.

Bogasiu C, Vartires D., Segărceanu A. Controlul de legalitate al hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii-Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție. București: Hamangiu, 2007. 298 p.

Boișteanu E. Încetarea contractului individual de muncă. Chișinău: Pontos, 2002. 321 p.

Bostan G., Balan P., Gribincea V. Responsabilitatea judecătorului. În: Evaluarea necesităților sistemului judecătoresc din Republica Moldova. În: Revista “Avocatul Poporului”. Ediție specială. Chișinău: Tipografia Centrală, 2006, p. 36-39

Brînză S., Ulianovschi X. Drept penal. Partea Specială. Chișinău: Cartier, 2005. 720 p.

Catană E., Dolea I., Popovici T. Inviolabilitatea persoanei în Republica Moldova (aspecte controversate în legislație și practică). Chișinău: IRP, 2006. 225 p.

Costin M. Răspunderea juridică în dreptul Republicii Socialiste România. Cluj:Dacia, 1974. 460 p.

Cozma I. Reabilitarea în dreptul penal. București: Editura Științifică, 1970. 420 p.

Dongoroz V., Kahane S., Antoniu G. Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea Specială. Vol.II. București: Editura Academiei, 1976. 740 p.

Drăghici C., Iacob A., Șerb S. et. al. Drept polițienesc și contravențional. București: TRITONIC, 2003. 380 p.

Gavajuc S. Răspunderea judecătorului. În: Legea și viața, 2010, nr.7, p. 4-12

Ghernajă G. Abordarea juridică a noțiunii de responsabilitate. ]n Volum C.D.: "Cercetarea academică la început de secol ХХI". Constanța: Ed. Europolis, 2008. 280 p.

Guțuleac V. Responsabilitatea și răspunderea juridică – metode de constrîngere în administrația publică. În: Revista Legea și viața nr.1/2009, p. 88-92

Ilinski P. Concedierea salariatului pentru încălcarea sistematică a disciplinei de muncă. În: Juristul Moldovei, nr.23, 2000, p. 10-13

Ilinski P., Meleșînski G. Concedierea conform art. 38, p. 1, CM al RM. În: Juristul Moldovei, nr. 8-9, 2000, p. 13-22

Iovănaș I. Considerații teoretice cu privire la răspunderea administrativă în dreptul R.S. România. Cluj Napoca: Teza de doctorat, 1968. 266 p.

Ivan S. Răspunderea juridică a polițistului. Cluj-Napoca: Editura Hyperion, 1997. 369 p.

Mihai Gh. Fundamentele dreptului. teoria răspunderii juridice. Vol.V. București: Ed. BECK, 2006. 612 p.

Negru T., Scorțescu C. Dreptul muncii (partea generală). Codul muncii. , Chișinău: Universitatea Liberă Internațională din Moldova, 2004. 478 p.

Pătulea V. Rolul și poziția magistratului în societatea pluralistă modernă. În: Dreptul nr.7/2006, p.10-14

Pătulea V., Corelații dintre răspunderea juridică și responsabilitatea socială. În: Revista Romănă de Drept, 1984, nr.1, p. 6-12

Petrariu Adrian M. Discuții privind încetarea de drept a contractului individual de muncă. În: Revista „Dreptul”, nr. 1, 2004, p. 32-39

Pop V. Răspunderea disciplinară a magistraților. În: “Studiu de Drept Românesc”, nr.1-2, 1996, p. 88-103

Popa I. Tratat privind profesia de magistrat în România. București: Universul juridic, 2007. 702 p.

Popa N. Teoria generală a dreptului. București: Tipografia Universității, 1992. 340 p.

Pușcaș V. Accesul la justiție și dreptul la apărare. Autoritatea judecătorească – garant al protecției drepturilor omului și libertăților fundamentale. În: Revista Națională de Drept. 2001. nr.9, p. 10-15

Rădulescu I. Erorile judiciare și repararea lor. București: Curierul judiciar, 1924. 515 p.

Roman D., Vîzdoagă T., Cerbu A. Organizarea și activitatea organelor de ocrotire a normelor de drept în Republica Moldova. Chișinău: Cartdidact, 2004. 369 p.

Ștefănescu I. Dreptul muncii, ediția a II-a revăzută și adăugită. București: Lumina Lex, 2002. 664 p.

Șterbeț V. Raport privind modul de organizare și funcționare a instanțelor judecătorești din Republica Moldova în anul 2001. Reforma judiciară și de drept în Republica Moldova: realizări, probleme, perspective. Chișinău: Tipografia Centrală, 2005. 812 p.

Vasiliu T., Antoniu G., Daneș S. Codul penal al RSR comentat și adnotat. București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1972. 640 p.

Verdinaș V. Valori europene în statutul funcționarului public. În: Studii de drept românesc, 2002, Nr. 3-4, p. 319-325

Vintilă Gh, Constantin Furtună, Daune morale. Studiu de doctrină și jurisprudență. București: Editura ALL BECK, 2002. 622 p.

Volonciu M. Unele considerente privind dispoziția de desfacere a contractului individual de muncă. În: Revista Română de Dreptul muncii, Editura Rosetti, București, nr. 1/2002, p. 41-48

Балмуш В. Полицейское право в правовом демократическом государстве Dezvoltarea constituțională a RM la etapa actuală: Mat. ale conf. teor.-șt. internaț.Chișinău: Tipogr. Centrală, 2004. 298 p.

Давыдов П.М., Якимов П.П. Применение мер процессуального принуждения по Основам уголовного судопроизводства Союза ССР и союзных республик. Свердловск: f. ed., 1961. 412 p.

Капинус Н.И. Меры пресечения а Российском уголовном процессе. În: Следователь, 1998, №8, p. 36-42

Кокорев Л.Д., Котов Д.П. Этика уголовного процесса. Учебное пособие. Воронеж: Изд-во Воронеж, 1993. 512 p.

Лейст О. Санкции в советском праве. Москва: Госюриздат, 1962. 499 p.

Рыжаков А.П. Комментарий к Уголовно-процеccуальному кодекcу Роccийcкой Федерации. Моcква: Норма, 2002. 769 p.

Culegeri de documente, practică judiciară

Decizia Colegiului civil al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova. Dosarul nr.2r/o-125/99 din 02.06.1999. Sinteza practicii judiciare" Chișinău, 2000, p. 40

Decizia Colegiului civil al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova. Dosarul nr.2r/o-121/99 din 02.06.1999. Sinteza practicii judiciare" Chișinău, 2000, pag.113

Decizia Curții Supreme de Justiție nr.1r/a-18/2002. Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, 2002, nr.12, p. 13-16

Decizia Curții Supreme de Justiție nr.1r/a-44/2002. În: Revista practicii judiciare privind aplicarea legislației la darea sentinței de achitare // Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, 2002, nr.12, p. 13-16

Opinia (Avizul) nr.3/2002 a Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni în atenția Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei asupra principiilor și regulilor privind imperativele profesionale aplicabile judecătorilor și în mod deosebit a deontologiei, comportamentelor incompatibile și imparțialității, elaborat la Strasbourg la 19 noiembrie2002.https://wcd.coe.int/ViewDoc.jsp?id=1212265&Site=COE&BackColorInternet=DBDCF2&BackColorIntranet=FDC864&BackColorLogged=FDC864.

Bibliografie

Izvoare normative

Constituția 29 iulie 1994. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.1 din 12.08.1994. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311496

Codul audiovizualului al Republicii Moldova nr. 260-XVI din 27.07.2006. În: Monitorul Oficial nr.131-133/679 din 18.08.2006. http://lex.justice.md/md/344731/

Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr. 122-XV din 14.03.2003. Republicat: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.248-251/699 din 05.11.2013. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&id=326970

Codul familiei nr. 1316-XIV din 26.10.2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.47-48/210 din 26.04.2001. http://lex.justice.md/md/328512/

Codul muncii al Republicii Moldova Nr. 154 din 28.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova din 29.07.2003. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&id=326757

Codul Penal al Republicii Moldova. Legea Republicii Moldova 985-XV din 18.04.2002 (în vigoare din 24.05.2009, republicat). În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.72-74/195 din 14.04.2009. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=331268

Legea R.M. privind colegiul disciplinar și răspunderea disciplinară a judecătorilor, nr.950-XIII, din 19.07.1996, publicată în Monitorul Oficial al R.M. nr.61-62 din 20.09.1996. www.moldlex.md

Legea nr.1545-XIII din 25.02.1998 privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii și ale instanțelor judecătorești, modificată prin Legea nr.206-XV din 29.05.2003. Monitorul Oficial nr.50-51/359 din 04.06.1998. http://lex.justice.md/viewdoc.php?action=view&view=doc&id=311618&lang=1

Legea contenciosului administrativ nr. 793-XIV din 10.02.2000. Republicat: Monitorul Oficial al R.Moldova, ediție specială din 03.10.2006. http://lex.justice.md/viewdoc.php?action=view&view=doc&id=311729&lang=1

Legea cu privire la statutul judecătorului nr. 544-XIII din 20.07.95. Republicat: Monitorul Oficial al R.Moldova nr.117-119/946 din 15.08.2002. www.moldlex.md

Lege cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public nr. 158-XVI din 04.07.2008 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.230-232/840 din 23.12.2008. www. moldlex.md

Hotărîrea Guvernului cu privire la aprobarea Statutului disciplinar al OAI Nr. 2 din 04.01.96. Monitorul Oficial Nr. 23-24/176 din 18.04.1996. www.moldlex.md

Raportul centrului pentru Drepturile Omului din Republica Moldova 387, privind respectarea drepturilor omului în Republica Moldova în anul 2012. În: Monitorul Oficial din 25. 07.12, nr. 134-137

Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale din 04.11.1950 http// conv.europ. eu.in.celex/htm

Monografii, articole de specialitate

Avornic Gh. Conștiința și cultura juridică – condiție indispensabilă a activismului juridic al cetățenilor. În: Revista Națională de Drept, nr. 2, 2006, p. 8-17

Bantuș A. Teoria funcției publice. Chișinău: Institutul de Filosofie, Sociologie și Drept al AȘM, 2003. 244 p.

Barac L. Răspunderea și sancțiunea juridică. București: Ed. Lumina Lex, 1997. 522 p.

Bogasiu C, Vartires D., Segărceanu A. Controlul de legalitate al hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii-Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție. București: Hamangiu, 2007. 298 p.

Boișteanu E. Încetarea contractului individual de muncă. Chișinău: Pontos, 2002. 321 p.

Bostan G., Balan P., Gribincea V. Responsabilitatea judecătorului. În: Evaluarea necesităților sistemului judecătoresc din Republica Moldova. În: Revista “Avocatul Poporului”. Ediție specială. Chișinău: Tipografia Centrală, 2006, p. 36-39

Brînză S., Ulianovschi X. Drept penal. Partea Specială. Chișinău: Cartier, 2005. 720 p.

Catană E., Dolea I., Popovici T. Inviolabilitatea persoanei în Republica Moldova (aspecte controversate în legislație și practică). Chișinău: IRP, 2006. 225 p.

Costin M. Răspunderea juridică în dreptul Republicii Socialiste România. Cluj:Dacia, 1974. 460 p.

Cozma I. Reabilitarea în dreptul penal. București: Editura Științifică, 1970. 420 p.

Dongoroz V., Kahane S., Antoniu G. Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea Specială. Vol.II. București: Editura Academiei, 1976. 740 p.

Drăghici C., Iacob A., Șerb S. et. al. Drept polițienesc și contravențional. București: TRITONIC, 2003. 380 p.

Gavajuc S. Răspunderea judecătorului. În: Legea și viața, 2010, nr.7, p. 4-12

Ghernajă G. Abordarea juridică a noțiunii de responsabilitate. ]n Volum C.D.: "Cercetarea academică la început de secol ХХI". Constanța: Ed. Europolis, 2008. 280 p.

Guțuleac V. Responsabilitatea și răspunderea juridică – metode de constrîngere în administrația publică. În: Revista Legea și viața nr.1/2009, p. 88-92

Ilinski P. Concedierea salariatului pentru încălcarea sistematică a disciplinei de muncă. În: Juristul Moldovei, nr.23, 2000, p. 10-13

Ilinski P., Meleșînski G. Concedierea conform art. 38, p. 1, CM al RM. În: Juristul Moldovei, nr. 8-9, 2000, p. 13-22

Iovănaș I. Considerații teoretice cu privire la răspunderea administrativă în dreptul R.S. România. Cluj Napoca: Teza de doctorat, 1968. 266 p.

Ivan S. Răspunderea juridică a polițistului. Cluj-Napoca: Editura Hyperion, 1997. 369 p.

Mihai Gh. Fundamentele dreptului. teoria răspunderii juridice. Vol.V. București: Ed. BECK, 2006. 612 p.

Negru T., Scorțescu C. Dreptul muncii (partea generală). Codul muncii. , Chișinău: Universitatea Liberă Internațională din Moldova, 2004. 478 p.

Pătulea V. Rolul și poziția magistratului în societatea pluralistă modernă. În: Dreptul nr.7/2006, p.10-14

Pătulea V., Corelații dintre răspunderea juridică și responsabilitatea socială. În: Revista Romănă de Drept, 1984, nr.1, p. 6-12

Petrariu Adrian M. Discuții privind încetarea de drept a contractului individual de muncă. În: Revista „Dreptul”, nr. 1, 2004, p. 32-39

Pop V. Răspunderea disciplinară a magistraților. În: “Studiu de Drept Românesc”, nr.1-2, 1996, p. 88-103

Popa I. Tratat privind profesia de magistrat în România. București: Universul juridic, 2007. 702 p.

Popa N. Teoria generală a dreptului. București: Tipografia Universității, 1992. 340 p.

Pușcaș V. Accesul la justiție și dreptul la apărare. Autoritatea judecătorească – garant al protecției drepturilor omului și libertăților fundamentale. În: Revista Națională de Drept. 2001. nr.9, p. 10-15

Rădulescu I. Erorile judiciare și repararea lor. București: Curierul judiciar, 1924. 515 p.

Roman D., Vîzdoagă T., Cerbu A. Organizarea și activitatea organelor de ocrotire a normelor de drept în Republica Moldova. Chișinău: Cartdidact, 2004. 369 p.

Ștefănescu I. Dreptul muncii, ediția a II-a revăzută și adăugită. București: Lumina Lex, 2002. 664 p.

Șterbeț V. Raport privind modul de organizare și funcționare a instanțelor judecătorești din Republica Moldova în anul 2001. Reforma judiciară și de drept în Republica Moldova: realizări, probleme, perspective. Chișinău: Tipografia Centrală, 2005. 812 p.

Vasiliu T., Antoniu G., Daneș S. Codul penal al RSR comentat și adnotat. București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1972. 640 p.

Verdinaș V. Valori europene în statutul funcționarului public. În: Studii de drept românesc, 2002, Nr. 3-4, p. 319-325

Vintilă Gh, Constantin Furtună, Daune morale. Studiu de doctrină și jurisprudență. București: Editura ALL BECK, 2002. 622 p.

Volonciu M. Unele considerente privind dispoziția de desfacere a contractului individual de muncă. În: Revista Română de Dreptul muncii, Editura Rosetti, București, nr. 1/2002, p. 41-48

Балмуш В. Полицейское право в правовом демократическом государстве Dezvoltarea constituțională a RM la etapa actuală: Mat. ale conf. teor.-șt. internaț.Chișinău: Tipogr. Centrală, 2004. 298 p.

Давыдов П.М., Якимов П.П. Применение мер процессуального принуждения по Основам уголовного судопроизводства Союза ССР и союзных республик. Свердловск: f. ed., 1961. 412 p.

Капинус Н.И. Меры пресечения а Российском уголовном процессе. În: Следователь, 1998, №8, p. 36-42

Кокорев Л.Д., Котов Д.П. Этика уголовного процесса. Учебное пособие. Воронеж: Изд-во Воронеж, 1993. 512 p.

Лейст О. Санкции в советском праве. Москва: Госюриздат, 1962. 499 p.

Рыжаков А.П. Комментарий к Уголовно-процеccуальному кодекcу Роccийcкой Федерации. Моcква: Норма, 2002. 769 p.

Culegeri de documente, practică judiciară

Decizia Colegiului civil al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova. Dosarul nr.2r/o-125/99 din 02.06.1999. Sinteza practicii judiciare" Chișinău, 2000, p. 40

Decizia Colegiului civil al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova. Dosarul nr.2r/o-121/99 din 02.06.1999. Sinteza practicii judiciare" Chișinău, 2000, pag.113

Decizia Curții Supreme de Justiție nr.1r/a-18/2002. Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, 2002, nr.12, p. 13-16

Decizia Curții Supreme de Justiție nr.1r/a-44/2002. În: Revista practicii judiciare privind aplicarea legislației la darea sentinței de achitare // Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, 2002, nr.12, p. 13-16

Opinia (Avizul) nr.3/2002 a Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni în atenția Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei asupra principiilor și regulilor privind imperativele profesionale aplicabile judecătorilor și în mod deosebit a deontologiei, comportamentelor incompatibile și imparțialității, elaborat la Strasbourg la 19 noiembrie2002.https://wcd.coe.int/ViewDoc.jsp?id=1212265&Site=COE&BackColorInternet=DBDCF2&BackColorIntranet=FDC864&BackColorLogged=FDC864.