Raspunderea Pentru Prejudiciul Cauzat DE Un Minor

RĂSPUNDEREA PENTRU PREJUDICIUL

CAUZAT DE UN MINOR

CUPRINS

INTRODUCERE

1. CONCEPTE TEORETICE PRIVIND PROTECȚIA COPILULUI ȘI SĂNĂTĂȚII

1.1. Definirea termenilor de copil, deficiență și handicap psihic

1.2. Situația copiilor în Republica Moldova

2. INTEGRAREA ÎN SISTEMUL EDUCAȚIONAL AL COPIILOR DELINCVENȚI ȘI CU DISABILITĂȚI PSIHICE

2.1. Asistența socială a copiilor delincvenți si cu disabilități psihice

2.2. Sprijinul familial în repararea prejudiciului cauzat de minor

3. PARTEA PRACTICĂ

3.1. Speța

3.2. Propuneri de soluționare a situației descrise în speță

ÎNCHEIERE

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Actualitatea cercetării. Gradul de civilizare a societății în mare măsură este determinată de atitudinea față de copii cu disabilități psihice. Crearea condițiilor pentru educație și învățămînt, adaptare si integrare socială a copiilor ce respectiv constituie și un obiectiv principal al oricărui stat și a comunității mondiale în general.

Copiii cu disabilități psihice este o categorie a populației cu o poziție evident dezavantajată față de alte categorii de oameni, aceasta fiind ca una din problemele majore și ea poate fi soluționată numai prin efortul comun al tuturor oamenilor.

Persoanele cu delincvente și cele cu dizabilități au devenit subiectul asistenței sociale în România odată cu apariția serviciilor de suport dezvoltate de către instituțiile de stat și Organizațiile Non-Guvernamentale. Necesitatea a fost dictată de abordarea multidisciplinară și complexă a problematicii dizabilității. Asistentul social a devenit unul dintre cei mai importanți profesioniști în lucru cu aceste persoane dat fiind faptul că există probleme sociale complexe care nu sunt în vizorul altor specialiști, iar profesionistul care ar fi făcut legătură dintre persoana care se află în necesitatea de a fi ajutat și serviciile disponibile în comunitate a devenit mai mult decît o necesitate.

In sistemul de protecție socială pentru persoanele cu deficiențe, cît și opinia publică față de aceștia, sunt la o etapă de trecere de la negare și marginalizare la conștientizarea faptului că toate ființele umane sunt egale în drepturi și obligații.

La momentul actual în 3 – 4% din populația țării și acest număr este în creștere. De asemenea crește și numărul copiilor cu handicap. Astăzi suntem martorii creșterii numărului de copii cu disabilități, datorându-se asistenței medicale precare, situației ecologice deplorabile și sărăciei, care au devenit elemente inerente ale societății românești, iar statul este obligat să elaboreze și să aplice o politică națională de dezvoltare, care ar da posibilitatea creșterii constante a bunăstării întregii populații, a tuturor indivizilor fără nici o descriminare, inclusiv și cea de sănătate.

Actualitatea investigației este determinată nu numai de considerente teoretice, dar și de cele practice. Acest aspect este pe larg cercetat, mai ales, datorită cerințelor activității practice privind identificarea corectă și dezvoltarea tuturor resurselor, direcțiilor și metodelor de reabilitare, recuperare, ameliorare a stării copiilor cu disabilități psihice, privind depistarea și evidențierea tuturor factorilor determinanți pentru a oferi posibilitatea de a pronostica evoluția ulterioară a problematicii, de a direcționa comunitatea psihologilor și pedagogilor, asistenților sociali, lumea științifică, societatea în genere pe căile cele mai favorabile în efortul ei de dezvoltare și reînnoire continuă.

Problema investigației constă în necesitatea îmbunătățirii permanente a programelor, metodelor și tehnicile care ar putea ajuta copiii cu disabilități psihice să depăsească problemele de adaptare și integrare în conditiile societătii contemporane.

Obiectul lucrarii este procesul de reabilitare și integrare socială a copiilor delincvenți și cu disabilități psihice.

Scopul lucrării constă în studierea aspectelor integrării sociale a copiilor delincvenți cu sau fără disabilități psihice, rolul familiei și serviciilor sociale in recuperarea acestora.

Pentru a realiza scopul am urmărit următoarele obiective:

Evidențierea principalelor abordări teoretice asupra conceptelor de deficiență, disabilitate, handicap.

Analiza modalităților de asistență a copiilor cu disabilități psihice.

Evidențierea importanței sprijinului familial in recuperarea copiilor cu nevoi speciale.

Determinarea factorilor implicați în procesul de integrare socială a copiilor cu nevoi speciale.

Metode și tehnici utilizate în cercetare:

În cercetare au fost aplicate următoarele metode, procedee și tehnici de cercetare:

• Metode teoretice – analiza, sinteza, compararea, generalizarea și analiza fundamentelor teoretico-metodologice ale problematicii.

• Metode practice – observarea.

Conținutul proiectului Structura lucrării este formată din introducere, trei capitole, încheiere și bibliografie.

1. CONCEPTE TEORETICE PRIVIND PROTECȚIA COPILULUI ȘI SĂNĂTĂȚII

1.1. Definirea termenilor de copil, deficiență psihică și handicap psihic

Termenul de handicap provine din limba engleză, se referă la domeniul sportiv și desemna la început reducerea voită a capacității unui concurent într-o întrecere mărind astfel șansele adversarului. Concepția tradițională privind persoana cu handicap vizează posibilitățile reduse ale acestuia de a acționa comparativ cu cele a persoanei sănătoase. Imaginea persoanei cu handicap este dominată de aspectele legate de „neputința”, de absența puterii economice, profesionale, sociale, relaționale, civice, afective [13, p. 92].

Mettey dă termenului o explicație interesantă și deosebit de evocatoare. După autorul citat, se poate spune hand in cap, adică “mînă în pălărie”. Deci jocul „handicap” este un joc al hazardului ce constă în extragerea unor bilețele adunate într-o pălărie. Practic, handicapul atinge o persoană prin hazard și nici acea persoană, nici familia nu poartă răspundere de situație. Societatea a reținut această definiție, ceea ce este un element pozitiv, întrucît în acest mod sunt absolvite de orice vină persoana cu handicap și familia ei. Este dificil de abordat o definiție care să fie în același timp riguroasă și non-stigmantizată.

În 1980 Organizația Mondială a Sănătății (OMS) a adoptat o clasificare internațională a deficienței, incapacității și handicapului, care a sugerat o abordare mai profundă și în același timp mai aproape de realitate [27, p. 78].

Clasificarea Internațională a Deficiențelor, Incapacităților și Handicapurilor a făcut o distincție clară între „deficiență”, „incapacitate” și „handicap”. Ea a fost extensiv folosită în domenii ca reabilitarea, educația, statistica, politică, legislația, demografie, sociologie, economie și antropologie. Unii din specialiști care au utilizat Clasificarea respectivă și-au exprimat îngrijorarea că, definirea termenului de „handicap” este prea medicală, prea centrată pe individ și nu clasifică adecvat interacțiunea între condițiile și aspirațiile societății și capacitățile individului.

Terminologia internațională în domeniu trebuie adoptată și la noi, pentru a elimina conotațiile negative pe care le au termenii cum ar fi „handicapat”, „invalid”, „retard” termeni folosiți frecvent cînd ne referim la copii sau persoane cu dezabilități din țara noastră.

Deficiență – se poate defini ca afectare organică și/sau funcțională a capacității naturale ale unui individ de a se adapta la mediul fizic. Acest termen se poate defini și ca orice dereglare de structură sau funcție psihologică sau anatomică din cauza maladii a unui accident, dereglări evolutive, etc.

Handicapul poate fi definit ca afectare la nivelul funcționării sociale a capacității naturale a individului de adaptare la mediul social. El este rezultatul posibil, dar nu obligatoriu al manifestării unei deficiențe și/sau dizabilității și se datorează complicării interacțiunii optime dintre individ și mediul său social, apărute ca urmare a existenței unor bariere fizice, sociale și culturale care împiedică individul deficient să aibă acces la viața socială ca orice alt cetățean. Așa dar, handicapul apare numai în relația individ – mediu social și are ca efect limitarea participării la viața socială.

O altă definiție a handicapului este următoarea: handicapul desemnează starea de limitare a capacităților umane și consecințele acestei limitări, dezechilibrul în viața unui subiect în încercare acestuia de a-și asuma și îndeplini rolul social la un nivel identic cu ceilalți membri ai societății.

Handicapul mintal poate însemna mai multe lucruri. Chiar dacă diferitele înțelesuri au multe în comun, ele nu sunt întru totul identice. La fel există și suficientă literatură care caracterizează clinic–psihologic–pedagogic deficiența mintală.

Oportună în această privință este lucrarea Debilității mintale acest autor, împreună cu colaboratorii săi, pentru început acceptă și utilizează termenul „prostie” și definirea deficienței mintale pentru ca apoi să abordeze „debilitatea mintală”. Debilitatea mintală este un deficient global congenital și ireversibil de care criteriile testului Binet-Simon îl situează între valorile 0,50 și 0,70 ale contingentului intelectual (QI). În continuare, tot Zazzo scrie despre debilitatea definită de psihologul american Portens că, este o deficiență mintală în funcție de care un subiect nu reușește să se descurce sau să se îngrijească de propria sa existență [după 27, p. 78].

Volta scrie că debilitatea este un deficit permanent al proceselor cognitive, care împiedică putința împlinirii multiplelor existențe ale vieții individuale și sociale.

Zazzo susține și acceptă aceste definiții, însă menționează că este o greșeală identificarea noțiunii de insuficiență cognitivă atestată la copil și noțiunea de inadaptare socială a adultului, deoarece un criteriu social este întotdeauna relativ; el nu este unul și același cînd este vorba de copil și de adult. Inteligența infantilă lasă amprente asupra adultului, însă la adult ea reprezintă mai puțină importanță decît în mediu școlar căci intervin alți factori ai îndemînării și sociabilității ce se exprimă prin varietatea profesiunilor. Nu e necesar să ai QI înalt sau să posezi gîndire ipotetico–deductive pentru a fi zidar, tîmplar, etc [după 28, p. 73].

Reeșind din aceasta se dă o definiție formală a debilității; debilitatea este prima zonă de insuficiență mintală – insuficiență legată de exigențile societății, care sunt valabile de la o societate la alta, de la o vîrstă la alta – insuficiență a cărui determinanți sunt biologici, avînd un efect ireversibil în starea actuală a cunoștințelor noastre. Această definiție exclude prin conversație orice formă de deficiență non-biologică și ireversibilă [29, p. 67].

În această definiție se evidențiază 3 idei care aduc precizări noțiunii de deficiență mintală:

faptul că insuficiența caracteristică debilității mintale – dar și deficienței mintale, în ansamblul său variază în raport cu exigențele fiecărei societăți, ceea ce înseamnă că și cerințele minime pentru integrare (familială, școlară, și profesională) vor fi diferite de la o societate la alta.

faptul că determinanții deficienței mintale pot fi biologici – atît „normali”, adică provocați prin variații poligenice obișnuite (normale) cît și „patologici”, adică provocați de acțiunea unor maladii în ontogeneză.

faptul că – așa cum se exprimă R.Zazzo – „în starea actuală a cunoștințelor noastre” factorii determinanți au un efect ireversibil, adică insuficiența lor nocivă asupra organismului nu mai poate fi înlăturată complet, ci diminuată [după 27, p. 78].

Doll generalizează definiția, aplicînd-o sub termenul de înapoiere, la toată scara deficiențelor intelectuale, de la idioția propriu-zisă până la debilitate mintală. Atît Doll cât și Esquirol fac o diferențiere pe grade a înapoierii mintale. La începutul acestui secol noțiunea de debilitate mintală s-a completat admițîndu-se o subdiviziune pe niveluri: profundă, medie și joasă [după 27, p. 78].

Frecvent întîlnim ca noțiune-gen tebil, adică insuficiența lor nocivă asupra organismului nu mai poate fi înlăturată complet, ci diminuată [după 27, p. 78].

Doll generalizează definiția, aplicînd-o sub termenul de înapoiere, la toată scara deficiențelor intelectuale, de la idioția propriu-zisă până la debilitate mintală. Atît Doll cât și Esquirol fac o diferențiere pe grade a înapoierii mintale. La începutul acestui secol noțiunea de debilitate mintală s-a completat admițîndu-se o subdiviziune pe niveluri: profundă, medie și joasă [după 27, p. 78].

Frecvent întîlnim ca noțiune-gen termenul de întîrziere mintală, căruia în literatura de specialitate în limba engleză îi corespunde Mental Retardation. În literatura franceză se utilizează termenul arrieration mentale, corespondentul român – înapoiat mintal. Fiecare termen acoperă un aspect al realității. Vorbind de copii întîrziați mintal, se are în vedere faptul că ei se dezvoltă din punct de vedere psihic între-un ritm mai încetinit decît copii normali. Dar acești copii nu ajung din urmă sub aspectul dezvoltării intelectuale pe care copilul normal, ceea ce înseamnă că ei rămîn și la vîrsta adultă înapoiați mintal. Alteori termenul de înapoiere mintal se folosește pentru a indica nivelurile de dezvoltare mintală foarte ușoară, deseori trăgîndu-se paralelă între ultimul cu “show learning child”. Însăși noțiunea de deficiență mintală se asociază cu formele grave, iar debilitatea mintală cu forme mai ușoare ale întîrzierii mintale.

În literatura rusă de specialitate se utilizează termenul de oligofrenie acceptat de defectologi ca o formă a întîrzierii mintale determinată de tulburarea dezvoltării sistemului nervos central care s-a produs în timpul dezvoltării intrauterine sau în perioada precoce a copilăriei și se exprimă prin trei forme; debilitate, imbecilitate, idioție.

Cercetătorul român I. Stăchinaru menționează că noțiunea dată, caracterizează doar funcționalitatea mintală a deficientului și nicidecum nu relevă aspectele etiologice, clinice. La fel unii cercetători substituie termenul de debilitate sau anormalitate pe cel de inadaptat [după 29, p. 67].

Analiza celor evidențiate mai sus implică necesitatea stringentă de a accepta o terminologie de circulație internațională referitor la deficiența mintală – semnificația și desemnarea ei.

The International Encyclopedia of Education 1988; 1991 și Diagnostic Statistical Manual of Mental Disordies 1994 de care se conduc specialiștii americani și europeni pentru elucidarea deficienței mintale, recomandă conceptul de retard mintal.

Retardul mintal se caracterizează prin cîteva niveluri de deteriorare mintală, printr-o funcționare intelectuală sub medie (sub 70) care debutează înainte de 18 ani și care este însoțită de existența unor deficite în comportamentul adaptativ.

Încă Esquirol caracteriza deficiența prin 3 aspecte fundamentale comune: deficit intelectual ce se constată la examenul efectuat în momentul dat; originea organică, incurabilitate. Tot mai mulți specialiști susțin că limitările din comportamentul adaptativ, mai degrabă decît un contingent intelectual scăzut, sunt simptoamele care fac cunoscută existența retardării mintale la o persoană. De astfel se recomandă că în activitățile de psihoterapie să se acorde mai multă atenție formării deprinderilor utile în viața cotidiană, fiind mai susceptibile de îmbunătățire decît coeficientul intelectual. Lucrări deja evidențiate prezintă 4 grade de retard mintal, cărora le corespunde un anumit QI (contingent intelectual) după scara Wechsler, apreciat de Grossmann, 1977: ușor (55-69); moderat (40-54); sever (25-39); profund (mai jos de 24) [după 23, p. 32].

La fel e cazul de a limpezi cît de cît lucrurile în privința utilizări și semnificației conceptului de reținere în dezvoltare psihică (RDP).

Este corect termenul de “reținere” ce remarcă insuficiența și imaturitatea proceselor psihice pentru o anumită perioadă de timp. Dacă ar fi să parafrazăm că a se „reține” înseamnă totuși a veni, atunci copilul grefat de RDP într-o zi se va maturiza funcțional iar insuficiența va fi depășită. RDP este o formă patologică ce induce blocaje la nivelul mecanismelor superioare ale gîndirii dar ireversibilă, copii fiind susceptibili la „orientarea helping ” atunci când este adecvat oportun aplicată.

În accepțiune nord-americană: Deficiența mintală [12, p. 89] se referă la limitări substanțiale în funcționarea prezentă (a unei persoane). Ea este caracterizată prin funcționarea intelectuală, semnificativ sub medie, existînd corelat cu două sau mai multe dintre următoarele capacități adaptative: comunicarea, autoservirea, deprinderile gospodărești și cele sociale, utilizarea serviciilor comunitare, orientarea în mediu înconjurător, sănătate și securitate personală, petrecerea timpului liber și munca etc.

O altă definiție a deficienței mintale o găsim în cursul universitar elaborat de Ioan Druțu (1995) care realizează o sinteză a principalelor idei dintr-o descriere dată de Asociația Americană a Deficienței Mintale (AAMD) în anul 1973; deficiența mintală este o insuficiență globală și un funcționament intelectual semnificativ inferior medie, care se manifestă printr-o stagnare, încetinire sau o lipsă de achiziție în dezvoltare, determinate de factori etiologici, biologici și/sau de mediu, care acționează din momentul concepției, pînă la închierea maturizării și observăm că la începutul, acestei definiții se reiau principalele caracteristici ale deficienței mintale, enumerată și în prima definiție americană citată. Este vorba de caracterul global al insuficienței și de un funcționament intelectual semnificativ sub medie. În partea finală a noii definiții, se fac precizării suplimentare pentru o mai justă înțelegere a fenomenului deficienței mintale, menționîndu-se stagnarea, încetinirea sau lipsa de achiziție în dezvoltare, fenomen prezent pe tot parcursul dezvoltării cu consecințe negative asupra adoptării și a posibilităților de integrare [23, p. 57].

Recent pe larg a început să se folosească conceptul de handicap atunci cînd se atenționează unei distorsiuni în dezvoltare. Inițial termenul a fost rezervat pentru handicapul fizic apoi s-a extins asupra celui mintal, evidențiindu-se grade diferite.

Dicționarul de psihologie dă următoarea explicație: persoana dezavantajată ca urmare a unei deficiențe fizice, motrice, senzoriale, de limbaj sau intelect de la naștere sau în cursul dezvoltării sale o numim persoană cu handicap.

Organizația Mondială a Sănătății (OMS) a propus următorul mod de a descrie noțiunea de handicap [după 12, p. 143].

Boală

sau diminuare funcțională handicap.

daună

O explicație la această definiție este că :

Daună – înseamnă că psihic sau corporal, ceva lipsește sau funcționează deficitar. Poate să fie un braț vătămat sau care lipsește, o leziune cerebrală înnăscută sau căpătată după naștere și altele. Dauna este stabilă.

Diminuare funcțională – ca urmare a daunei existente, implică imposibilitatea de a executa în același fel sau în aceeași măsură ca într-un caz normal. Poate fi vorba de deficiență motrică, de o diminuare a auzului sau de o inteligență scăzută. Diminuarea funcțională este de asemenea stabilă .

Handicapul – constă din piedicile pe care persoana le întîlnește în societate, piedici apărute ca urmare a deficienței funcționale. Handicapul apare, așadar, la întîlnirea cu mediu din imediata apropiere și cu mediu ambiant în general. Blocarea dezvoltării inteligenței la o persoană, duce la o diminuare funcțională ce devine un handicap într-o societate complicată. Într-o societate mai simplă, poate nu ar fi așa. Dacă doar o parte din copii ar merge la școală, un handicapat mintal ar putea trece neobservat.

Noțiunea de handicap [18, p.109] se refera la dezavantajul social, la pierderea ori limitarea șanselor unei persoane de a lua parte la viața comunității, la un nivel echivalent cu ceilalți membri ai societății. Raportarea la etapa copilăriei și a adolescenței, cînd relațiile sociale fundamentale sunt cele de familie și educaționale definiția de mai sus se va traduce în ideea că este handicapat acel copil sau adolescent a cărui acces și relație în propria familie și în instituțiile de educație sunt stînjenite, limitate sau chiar anulate, datorită unor împrejurări diverse cînd aceste împrejurări se concentrează într-o deficiență mintală sau în alți factori care limitează puternic eficiența intelectuală, vom avea handicap mintal.

Wood propune o terminologie pe trei paliere și înlocuirea noțiunii de “handicap” (insuficient delimitată) prin trei termeni:

deficiență sau infirmitate cuprinde orice pierdere, anomalie sau dereglare a unei structuri sau a unei funcții anatomice, fiziologice, descriind tulburări la nivelul organismului;

incapacitate înglobează orice restricție, diminuare, lipsă ori pierdere (rezultând dintr-o deficiență) a capacității de a efectua o activitate în condiții considerate ca normale pentru o ființă umană;

handicapul este definit ca dezavantajul unei anumite persoane ca urmare a unei deficiențe sau incapacitate, care limitează sau împiedică satisfacerea totală sau parțială a sarcinilor considerate ca normale pentru ea (în funcție de vârstă, sex, factori sociali etc.)

În consecință termenul „handicap” desemnează rolul social al persoanei cu deficiență sau incapacitate. Datorită handicapului, persoana este dezavantajată comparativ cu alte persoane, dezavantajul manifestîndu-se în interacțiunea individului cu mediu social. S-au făcut cîteva observații pe marginea acestor 3 definiții:

deficiențele sau incapacitățile pot fi de mai multe feluri: vizibile și invizibile, progresive ori regresive, ș.a;

un status handicapant nu este în mod obligatoriu rezultatul unei incapacități, deficiența putînd determina apariția unui handicap fără a fi necesară trecerea prin stadiul intermediar de incapacitate;

independent de limitele individuale, unii factori sociali și de mediu pot agrava sau atenua handicapul [29, p. 67].

Practic, handicapul nu este o constantă legată doar de diagnosticul medical ci o variabilă legată de elementele foarte diverse. Din acest motiv, situația copiilor cu handicap impune intervenția colectivității, în încercarea de a-le asigura condiții de viață independent.

Libertatea de exprimare în contextul formulărilor libertăților publice

Intr-un stat , libertățile sunt respectate doar dacă există convingerea, adânc înrădăcinată și suficient de larg raspandită, a utilității și a valorii lor.

Libertațile publice, libertatea individuală, de proprietate, a opiniilor religioase, a gandirii și libertatea de expresie, alături de o serie de principii de organizare politică ( de exemplu, principiul separarării puterilor în stat) sunt destinate unei mai bune funcționări a statului .Formularea libertăților publice e o chestiune foarte importantă.

Modul de formulare are o dublă semnificație: de o parte poate fi relevant pentru locul pe care un popor dorește sa-l acorde libertaților publice iar in al doilea rând, furnizează informații prețioase cu privire la valoarea lor juridică.

a. Declarațiile drepturilor omului in sec. al XVIII lea:

– Declarația drepturilor in țările anglo-saxone:

Recunoașterea este strâns legată de istoria poporului englez si de pragmatismul său. Drepturile au fost smulse puterii regale atunci cand circumstantele o permiteau. Acestea se regasesc într-o serie de acte importante cum sunt : Magna Carta in 1215, Petiția drepturilor in 1627, Bill of Rights in 1688, Establisment Act in 1701. Niciunul din aceste acte nu conțin însă declarații de principiu ci doar proceduri juridice care să permită apărarea concretă a unui anumit drept sau a unei anumite libertăți. Totuși, Anglia a servit ca model din sec. 18 în primul rând americanilor. În SUA, mai multe argumente au determinat formularea în scris a drepturilor și libertăților, cel mai important în acest sens fiind statul de colonie. Istoria americană a debutat cu elaborarea mai multor texte de importantă capitală. Cea mai cunoscută este Declaratia de Independentă de la 1776 care stimulează că toți oamenii s-au născut egali, sunt înzestrați de Creator cu anumite drepturi inalienabile iar guvernele trebuie să garanteze aceste drepturi. Această declarație nu e investită cu valoare juridică. Drepturile omului se regăsesc mai ales in declarațiile care au precedat Constituțiile statelor federale și adoptate de Congresul din 1789 si până în 1791. Unele din aceste texte preced cu puțin declarațiile franceze. [13,p.24].

– Declarațiile franceze:

Cea mai rasunătoare și mai influentă a fost Declarația drepturilor omului si a cetățeanului din 1789 , text ce deschide Constituția din 1791 și care și-a pus amprenta asupra posterioritații datorită modului extrem de clar în care drepturile sunt definite. Pe langă menționarea principiilor de organizare politică, a libertatilor publice, Declarația de la 1789 trasează cu claritate dogmele democrației liberale.

Asocierea politică are la bază libertatea și egalitatea,fiind legitimată de scopul său,acela de a apăra drepturile omului. Libertatea constă în posibilitatea de a avea conduită dorită însă ea se oprește acolo unde ea devine daunătoare altuia. Limitele necesare în care libertatea se poate exprima sunt fixate prin lege, ca expresie a voinței generale.

În 1793 doua texte destul de asemanatoare au fost elaborate de gruparea Girondinilor și cea a Montagnarzilor din Adunarea Natională în care se remarcă un progres al ideii de egalitate.

În urmatorii ani încep să apară îndoieli cu privire la utilitatea formulării unei declarații. Alături de enumerarea drepturilor se regăsesc enumerate și îndatoririle . În Franța, principiile stabilite în 1789 apar ca definitiv acceptate. În 1852 Napoleon al III lea se mărginește la a le menționa doar. În 1831, Constituția Belgiei proclamă în Titlul II „ drepturile cetățenilor belgieni” .Aceleași observații pot fi făcute și cu privire la situația din alte tări ca Austria sau Spania [13, p.47].

Ulterior, pasiunea pentru declarații solemne se stinge și trebuie facut un salt pana în epoca contemporană pentru a regăsi un interes pentru acest subiect.

b. Declarația drepturilor publice in perioada contemporană:

Caracteristic în această perioadă este apariția unor declarații la nivel internațional, formularea unor doctrine marxiste precum și o reimprospătare a tezelor liberalismului.

Sfârșitul primului război mondial a însemnat inceputul unei noi etape în domeniul drepturilor omului. Tratatele de , Saint-Germain-en-Laye, Lausanne, ca și cele de conțineau prevederi asupra protecției minoritătilor. Aceste prevederi au constituit o schită a viitoarei protecții a drepturilor omului ce se va impune după finele celui de-al doilea razboi mondial.

Protecția drepturilor omului prin intermediul acțiunilor internaționale a fost o idee revoluționară care nu-și găsea loc în dreptul tradițional și asta pentru că dreptul internațional clasic este constituit în jurul întereselor statului. Dreptul internațional clasic e marcat de principiul suveranității statelor iar potrivit concepției clasice, problema drepturilor omului trebuie să rămână în competența exclusivă a statelor. Cu toate acestea, în a doua jumătate a sec XX, a luat naștere „ dreptul internațional al drepturilor omului „ care depașeste această contradicție a dreptului international clasic, care prevede ca protecția drepturilor omului să se poată realiza doar prin intermediul unui drept interstatal.

Țarile lumii a treia nu au promovat o viziune originală. Unele dintre ele imbrațisează doctrina marxistă, altele tradiția liberală. Între acestea din urmă, țările anglofone dau dovadă adeseori de un pragmatism caracteristic anglo-saxon iar cele din sfera francofoniei fac numeroase trimiteri din 1789. Libertătile publice sunt și în aceste țări recunoscute și respectate sau încălcate.

c. Formularea în plan internațional a libertaților publice:

Unele texte internaționale au vocație mondială, altele au o sferă de aplicabilitate regională. În seria celor dintâi, cea mai cunoscută și care în epoca s-a bucurat de cel mai mare rasunet este Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată la 10 decembrie 1948 de catre Adunarea Generală a Natiunilor Unite.

Din punct de vedere textual, Declarația e divizată în 30 de articole care stipulează drepturile persoanelor, statutul privat al individului , libertățile politice, drepturile economice și sociale și , în sfârșit, dreptul tuturor la o structură de organizare atât a societății naționale cât și a comunității internaționale. În fond, Declarația este fructul unor compromise între tradiția liberală occidentală și concepția marxistă [13, p.83].

Din acest motiv, nu se face referire la dreptul la grevă sau la libertatea comerțului. Declarația vrea un compromis și intre doua concepții politice. Sfarsitul Preambulului, care califică drepturile enumerate „un ideal ce trebuie atins” printr-un efort de educație si prin masuri efective ce vor trebui asumate progresiv este, chiar dacă in mod indirect, de inspirație marxistă, în schimb, fraza de inceput al aceluiași Preambul „considerând că recunoașterea demnității inerente tuturor ființelor umane ca și a drepturilor lor egale și inalienabile, este fundamentul libertății justitiei și păcii în lume”, face trimitere la tradiția franceză și occidentală a drepturilor omului. Deși Declarația nu este investită cu valoare juridică are o considerabilă importanță psihologică. Ea este afirmarea unui ideal ce trebuie atins și servește ca punct de referintă și permite în același timp și o mai clară denunțare a încălcării drepturilor omului de către diverse state.

Protejarea la nivel internațional a drepturilor omului reprezinta o inițiativă juridică noua iar stipularea acestor drepturi în diverse convenții internaționale îi conferă un plus de coeziune și eficacitate. Convențiile, din momentul în care sunt ratificate de către state, capată fortă juridică obligatorie. Acesta a fost și scopul celor doua Pacte din 1966, unul relativ la drepturile civile si politice iar celalalt ,la drepturile economice, sociale și culturale. Intrarea în vigoare a acestor tratate este condiționată totuși de însumarea unui anumit numar de ratificări . În ceea ce privește forța obligatorie, ea nu-și găsește aplicare decât în statele care au procedat la ratificare însă, chiar și in acest caz, statele pot face apel la rezerve. În sfârșit, sistemul de sancțiuni prevăzut de aceste convenții este insuficient.

În domeniul garanțiilor efective, un sistem mult mai coerent a fost pus la punct la nivel regional prin Convețtia Europeană a drepturilor si libertaților fundamentale, semnată se remarcă îndeosebi prin sistemul de garanții instaurate. Din punct de vedere al continutului, acesta e cu mult mai omogen, fapt explicabil prin unitatea de istorie si civilizație a statelor semnatare si mai ales atașamentului lor fată de principiile democrației liberale. Astfel, consensul a fost găsit cu mai mare ușurință, în baza unei concepții de sorginte liberală a drepturilor si libertatilor.

d. Formularea liberală a libertăților publice:

Concepția contemporană și liberală a libertaților publice apare într-un numar destul de mare de texte redactate in sec. XX, în special la finele celor doua razboaie mondiale. Printre exemplele cele mai cunoscute se numară Constituția italiană din 1947 ca și Legea fundamentală a RFG din 1949.

În aceste Constituții, libertațile nu mai apar ca drepturi transcendente și universale. Față de declarațiile sec. XVIII, acestea prezintă deosebiri fundamentale. Astfel, nu mai este suficientă recunoașterea drepturilor ci trebuie clar precizate și condițiile lor de exercitare . În același sens, enumerarii libertăților publice îi succed enunțarea unor drepturi publice individuale, aceste din urma fiind destinate să atenueze inegalitațile sociale și să permită astfel exercitarea reală a libertăților publice. Preambulul Constituției franceze din 1946 face trimitere la principiile fundamentale recunoscute de legile Republicii, proclamă o serie de alte principii politice, economice si sociale în mod special necesare timpurilor actuale.

e. Formularea marxistă a libertaților publice:

În concepția marxistă, așa cum a fost dezvoltată și înca mai este acolo unde partidele comuniste mai dețin puterea, libertățile occidentale sunt libertăți burgheze, pur formale, deoarece se adresează doar acelora care au posibilitatea materiala să le exercite. Scopul pe care statul socialist și l-a fixat este tocmai realizarea conditiilor obiective pentru ca fiecare persoană să se poată bucura de libertate iar aceasta se poate infaptui doar intr-o societate fară clase. Prioritatea o constituie transformarea socialistă a societatii, aceasta fiind o condiție indispensabilă pentru realizarea unei societăți libere . Până la crearea acestei societăți libere, libertățile publice în forma în care ele sunt concepute în Occident, nu pot exista [13, p.200].

Totuși, Constituțiile statelor socialiste recunosteau aproximativ aceleasi drepturi si libertăți. Aparent erau oferite chiar mai multe garanții putănd fi percepută o clară voință in sensul asigurării efectivității exercițiului drepturilor proclamate. Un exemplu clasic este art. 50 din Constitutia URSS din 1977 care stipulează: „conform intereselor poporului și în scopul consolidării și dezvoltării regimului socialist, libertatea cuvântului, a presei, a reuniunilor,libertatea de a se manifesta în spațiul public sunt garantate cetățenilor URSS. Exercitarea acestor libertăți politice este asigurata prin punerea la dispoziția oamenilor muncii și a organizațiilor lor, clădirile publice, a strazilor și a piețelor, printr-o largă difuzare a informațiilor, prin posibilitatea pe care o au de a se servi de presă, radio și televiziune.”

Lectura acestui text poate duce la concluzia că atat în URSS cât și în democrațiile liberale, concepția cu privire la libertățile publice a fost asemanatoare, diferențele fiind datorate mai degrabă circumstanțelor practice. În realitate, linia de demarcație a fost cu mult mai profundă. Libertățile „socialiste” au fost concepute ca un mijloc prin care cetățeanul să poată coopera la transformarea societății, existența lor neputând aduce atingere intereselor societății și statului ci, din contra, trebuind să consolideze regimul socialist, sub indrumarea Partidului Comunist al URSS, element central al sistemului politic și al tuturor organizațiilor socialiste [34, art. 39]

Toate aceste tări au constituții scrise, care sunt deseori modele de retorică pe tema drepturilor omului atât în domeniul politic cât și civil însa ele functionează mai mult în sfera incalcării drepturilor omului decât al respectării lor.

Această viziune, aparată cu atâta ardoare timp de mai multe decenii pare astazi în declin total. Totuși ,persistența sa nu poate fi negată într-o serie de țări ca China și, pe de altă parte, nu poate fi negat că doctrina marxista a influențat și continuă să influențeze mentalitatea socială a milioane de oameni, ea fiind baza ideologică a mii de organizații politice pe tot cuprinsul globului. Chiar și acolo unde oficial a dispărut, concepția marxistă poate fi deturnată pentru a servi intereselor naționaliste ori tendintelor autoritare. Valoarea juridică ca și garanțiile acordate libertăților publice vor constitui un test decisiv al viitoarelor evoluții în domeniu.

2. LIBERTATEA DE EXPRIMARE

2.1. Sfera protecției libertății de exprimare

Gandurile, credințele religioase, creațiile de orice fel intră în circuitul juridic numai dacă sunt exteriorizate, comunicate, exprimate. Strâns legată de libertatea constiinței, libertatea de exprimare este posibilitatea persoanei fizice de a-și exprima prin viu grai, imagini, sunete, sau alte mijloace de comunicare în public, gandurile, opiniile, credințele religioase și creațiile spirituale de orice fel. Astfel, libertatea de exprimare este o libertate cu un continut complex iar din perspectiva acestuia, libertatea de exprimare este una din cele mai vechi libertăți cetățenești, o libertate de traditie cunoscută fie sub această denumire, fie sub denumirile aspectelor sale: libertatea cuvântului, libertatea presei [16, p.12].

In istoria lor, exprimarea gândurilor, opiniilor și credințelor, posibilitatea de a se crea și exprima creațiile de orice fel au dus la formularea a trei mari reguli: libertatea de exprimare, interzicerea cenzurii si responsabilitatea.

Potrivit opiniei Curții Europene, libertatea de exprimare este fundamentul esențial al unei societăți democratice și una din condițiile primordiale ale progresului și implinirii fiecaruia. Ea sta la baza noțiunii de „societate democratică” ce sintetizează sistemul de valori pe care este cladită Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Nu putea fi conceput progresul în domeniile științific, cultural, artistic fără existenta libertății de exprimare dincolo de orice frontieră statală. Ea este strans legată de libertatea de asociere, de libertatea gandirii și a conștiinței, de libertatea sindicală și de libertatea corespondenței.

Libertatea de exprimare asigură pe de o parte realizarea procesului democratic și politic al statului și, pe de altă parte este necesară pentru îndeplinirea individului. Curtea afirmă că democrația nu se rezumă la „domnia majorității” ci implică într-o egală masură, respectul pentru minorități, tolerarea manifestărilor izolate sau excentrice, necesitând abordarea relației individ – colectivitate dintr-o perspectivă liberală. Ea servește un dublu deziderat: pe de o parte, acela al implinirii individuale a fiecaruia reprezentând un aspect al principiului general l autonomiei individuale în raport cu societatea; pe de altă parte, libertatea de exprimare constituie un mijloc extrem de util pentru asigurarea unei bune funcționări a societății deschise și pluraliste, în special a unei democrații reprezentative [16, p. 24].

Sub aspectul conținutului dreptul la libertatea de exrimare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că aceasta cuprinde :

-dreptul de a avea și de a-și exprima opinia

-dreptul la informare

Prin protecția libertății de exprimare nu se ocrotesc doar acele opinii primite favorabil sau cu indiferență, ci și acelea care pot să ofenseze sau să socheze autoritățile statului sau o parte a populației. Deci posibilitatea fiecaruia de a avea și de a exprima o opinie minoritara este o componenta esențială a unei societăți democratice.

Libertatea de exprimare este strâns legată și de alte drepturi și libertăți fără de care nu se poate realiza: secretul corespondenței, libertatea întrunirilor, dreptul la asociere. Ea nu este un drept absolut. Daca libertatea de expresie e folosită impotriva anumitor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra chiar împotriva democrației, pot fi aduse restricții acestei libertăți ,restrângeri care vor fi controlate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Problema cea mai delicată o constituie însă măsura echilibrului care trebuie să existe între exercițiul dreptului la libera exprimare și protecția intereselor sociale și ale drepturilor individuale.

2.2. Conținutul dreptului la exprimare

În conformitate cu art. 10 al Convenției Drepturilor Omului, libertatea de exprimare cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau comunica informații sau idei fără amestecul autorităților și fără a ține seama de frontiere [18, p.48].

2.3. Libertatea de opinie

Orice persoană are dreptul să-și formeze o concepție privitoare la viața socială, la lumea care o inconjoară în general.

Libertatea de opinie este protejată în strânsă legătură cu libertatea de gândire și conștiință. Convingerile personale sunt mai mult decat simple opinii. Acest termen desemnează idei ce au un anumit grad de forță, de coerență, de importanță pentru persoana respectivă. Libertatea gandirii, a conștiinței și religiei implică libertatea de a-și schimba religia sau convingerile, precum și libertatea de a-și manifesta în mod public sau particular religia și convingerile, în mod individual sau în colectiv prin cult, învățământ, practică. Ea dă posibilitatea de a avea și exprima o opiie, fie și minoritară sau chiar șocantă, democrația fiind caracterizată de pluralitate în gândire.

Exprimarea opiniilor se face nu numai prin cuvânt, scris sau vorbit, ci și prin imagini sau gesturi ce exprimă o idee sau prezintă o informație. Astfel, art. 10 al Convenției Europene a Drepturilor Omului se extinde asupra tuturor mijloacelor de difuzare a informației sau expresiei. Dezvoltarea rapidă a tehnologiei în aceste domenii impune o dezvoltare continuă și dinamică a interpretării textului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului [18, p.96].

Așa cum arată și prof. Barsan, este dificil să se disocieze libertatea de opinie pe care individul și-a facut-o în prealabil. Prin menționarea libertății de opinie în cadrul libertății de exprimare, s-a consacrat libertatea de exprimare a opiniilor, a judecăților de valoare în legătură cu diferite subiecte.

2.4. Libertatea de informare

Presupune libertatea de a difuza informații și libertatea de a primi în mod liber și din diferite surse, informații.

Aceasta reprezintă un drept fundamental, deoarece dezvoltarea spirituală a omului, exercitarea libertatilor implica și posibilitatea de a putea recepționa date și informații cu privire la viața socială, politică, economică, stiințifică, culturală. În general, conținutul libertății de informare cuprinde: dreptul persoanei de a fi informată prompt, corect, clar cu privire la masurile preconizate, accesul liber la sursele de informație politică, stiintifică, tehnică, socială, culturală, etc; posibilitatea de a recepționa personal și în mod normal emisiunile de radio și tleviziune, obligația autorităților publice de a crea condiții juridice pentru difuzarea liberă și amplă a informației de orice natură. Libertatea de informare se poate realiza prin colaborare internațională.

Libertatea de a primi informații implică interzicerea cenzurii. Conținutul mesajului public trebuie să fie liber, fără nici o ingerință din partea autorităților publice. Această interpretare e impusă de caracterul pluralist și obiectiv al informației, indiferent de suportul informației sau de conținutul însuși al mesajului informațional.

Există unele acțiuni ale beneficiarului libertății de exprimare care pot antrena răspunderea civilă sau penală dar masurile preventive sau sancționatorii pot fi luate doar în cazuri extreme și în condiții foarte stricte.

2.5. Accesul la informația de interes public în Republica Moldova

În conformitate cu Legea nr. 982 din 11.05.2000 privind privind accesul la informație. În sensul prezentei legi, informații oficiale sînt considerate toate informațiile aflate în posesia și la dispoziția furnizorilor de informații, care au fost elaborate, selectate, prelucrate, sistematizate și/sau adoptate de organe ori persoane oficiale sau puse la dispoziția lor în condițiile legii de către alți subiecți de drept. Accesul la informația de interes public poate fi definit drept posibilitatea oricarei persoane de a obține informații alfate în posesia instituțiilor statului. Accesul la informația de interes public a devenit în ultimii ani unul dintre criteriile cele mai importante în funcție de care societate este considerată sau nu democratică [14, p.30].

Instituțiile publice, în ansamblul lor, generează, stochează și administrează o cantitate importantă de informații care pot privi fundamentarea unor decizii, efectele actului decizional. În mod tradițional, instituțiile publice au avut și înca au tendința de a ascunde o buna parte a acestui pachet informațional, învocând rațiuni de stat, cel mai adesea, rațiuni de sigurantă națională .

Există importante rațiuni de principiu pentru care accesul la informație este important intr-o societate :

1. informația este primul element pe care îl presupune cunoasterea

2. informația este necesară pentru formarea opiniei

3. informația e necesară grupurilor active pentru a le permite să se angajeze în dezbateri deschise cu autoritățile publice pe teme care afectează interesele lor sau ale unor categorii mai largi.

4. Acesul la informație impune constrângeri asupra comportamentului birocratic , descurajând într-o anumită masură ineficientă abuzurile si corupția dintre instituțiile publice.

5. accesul la informație reduce dezechilibrul de putere dintre guvernanți și guvernați. [14, p.82].

Accesul la informatia de interes public s-a detașat relativ tarziu ca o tema distinctă în dezbaterea publică asupra democratizării Republicii Moldova. S-a acceptat și accentuat importanță presei libere ca vehicul mediator de informație între stat și populație. În același timp s-a întarziat pentru un timp generalizarea dezbaterii asupra accesului la informație ca o problemă a democratizării societății Moldovenești.

Instrumentele legislative ale accesului la informațiile de interes public sunt:

– art. 34 al Constituiției Republicii Moldova care stipulează „ Dreptul persoanei de a avea acces la orice informatie de interes public nu poate fi ingradit. Autoritatile publice, potrivit competentelor ce le revin, sint obligate sa asigure informarea corecta a cetatenilor asupra treburilor publice si asupra problemelor de interes personal. Dreptul la informatie nu trebuie sa prejudicieze masurile de protectie a cetatenilor sau siguranta nationala. Mijloacele de informare publica, de stat sau private, sint obligate sa asigure informarea corecta a opiniei publice. Mijloacele de informare publica nu sint supuse cenzurii „.

– art. 19 al Declarației Universale a drepturilor Omului care include și libertatea de exprimare și accesul liber la informații și idei pri orice mijloace.

– art. 19 al Pactului International cu privire și Politice care reafirmă acest drept

– art. 10 al Convenției Europene a Drepturilor Omului conform caruia libertatea de exprimare cuprinde toate categoriile de informații obiective, pluraliste, oricare ar fi conținutul, forma, suportul sau finalitatea lor.

– legea nr. 982 din  11.05.2000 privind accesul la informație.

Liberul acces la informațiile în lumina Legii nr. 982 din  11.05.2000. Astfel, obiectivele legii privind accesul la informație constituie crearea cadrului normativ general al accesului la informațiile oficiale; eficientizarea procesului de informare a populației și a controlului cetățenilor asupra activității autoritatilor publice și a institutiilor publice; stimularea formarii opiniilor și participarii active a populației la procesul de luare a deciziilor în spirit democratic. Legea definește termenul “informatia oficială”. Acestea sânt toate informațiile aflate în posesia și la dispoziția furnizorilor de informații, care au fost elaborate, selectate, prelucrate, sistematizate și/sau adoptate de organe ori persoane oficiale sau puse la dispoziția lor în condițiile legii de către alți subiecți de drept. [4, art.5]. Important e că legea se referă atât la informația provenind de la instituțiile publice, cât și la cea prezentată acestora, lărgind aria de reglementare. Un principiu fundamental al legislației privind accesul la informație este că toata informatia, sub orice forma, deținută de o instituție publică din orice motiv, trebuie dată publicitații.

Excepțiile de la această regulă au fost elucidate detaliat într-un compartiment separat. Firește, excepțiile urmează a fi supuse unui serios test sub aspectul prejudiciului public și suprapunerii interesului public. În acest sens legea stipulează: „Nimeni nu poate fi pedepsit pentru că a facut publice anumite informații cu accesibilitate limitată, daca dezvăluirea informațiilor nu atinge și nu poate să atingă un interes legitim legat de securitatea natională sau dacă interesul public de a cunoaște informația depășește atingerea pe care ar putea să o aducă dezvăluirea informației” [4, art.17].

Conform legii, exercitarea dreptului de acces la informație poate fi supusă doar restricțiilor reglementate prin lege organică și care corespund necesităților respectării drepturilor și reputației altei persoane, protecției securității naționale, ordinii publice, ocrotirii sănătății sau protecției moralei societății [ 4, art.7].

Compartimentul privind accesul la informația cu caracter personal statuează protejarea vieții private, apărarea drepturilor persoanei și a obligațiilor furnizorului. Astfel, furnizorul de informații poate să divulge orice informații cu caracter personal și care vor fi solicitate doar în cazurile când persoana la care se referă consimte divulgarea lor, când informația solicitată, în integritatea sa, a fost pusă la dispoziția publicului (publicată în conformitate cu legislația în vigoare), anterior datei solicitării[4, art.8].

Compartimentul al carui obiect îl fac drepturile solicitanților include doua prevederi esențiale și progresiste: orice persoană care solicită acces la informații este absolvită de obligația de a-și justifica interesul pentru informațiile solicitate și, cu excepția cazurilor solicitării informațiilor cu caracter personal, solicitantul poate să nu indice în cerere datele sale de identificare [4, art.10, 12].

Furnizorii de informații, pe lângă faptul că trebuie să realizeze un șir de măsuri care să garanteze liberul acces la informațiile oficiale (asigurarea unui spațiu amenajat pentru documentare, numirea și instruirea functionarilor responsabili pentru efectuarea procedurilor de furnizare a informațiilor oficiale, elaborarea unor regulamente cu privire la drepturile și obligațiile funcționarilor, asigurarea accesului efectiv la registre), au obligația de a publica sau de a face în alt mod general și direct accesibile informațiile ce conțin descrierea structurii instituției și adresa acesteia; funcțiile, direcțiile și formele de activitate ale instituției; subdiviziunile și competențele lor; deciziile finale asupra principalelor probleme examinate.

Legea cere obligativitatea difuzării de urgență pentru publicul larg a informației care i-a devenit cunoscută furnizorului în cadrul propriei activități dacă aceasta poate preântâmpina sau diminua pericolul pentru viața și sănătatea oamenilor, producerea unor prejudicii de orice natură, poate opri răspindirea informației neveridice sau diminua consecințele negative ale răspândirii acesteia, comporta o deosebită importanță socială [4, art.11].

Conform legii, persoana care se consideră lezată într-un drept sau interes legitim de către furnizorul de informații poate ataca acțiunile acestuia atât pe cale extrajudiciară, cât și direct în instanta de judecată, inclusiv refuzul neintemeiat de a primi si inregistra cererea, de a asigura accesul liber și necondiționat la registrele publice, atribuirea neîntemeiată a informației la categoria informațiilor care conțin secrete de stat, comerciale, cu caracter personal. Important e că procedura în instanta de judecată sau în orice alt organism de contestare să fie rapidă.

Dupa intrarea în vigoare a Legii privind accesul la informație au fost operate completari într-un șir de legi. Refuzul persoanelor cu funcții de răspundere de a furniza informații se pedepsește și pe cale administrativa (Codul contravențional). Art. 10 din Legea cu privire la secretul de stat s-a completat cu alineatul 4, conform căruia persoanele cu funcții de răspundere poartă răspundere pentru atribuirea neîntemeiată a informației la informațiile ce constituie secret de stat.

Legea cu privire la secretul comercial interzice atribuirea neîntemeiată a informației la categoria secret comercial, agentul antreprenoriatului poartă răspundere pentru încalcarea acestei prevederi (art.6 (4). Legea cu privire la registre obligă registratorul să furnizeze informații cuprinse în registru în volumul solicitat de orice persoană, din momentul când vor putea fi furnizate, dar nu mai târziu de 3 zile lucratoare de la data depunerii cererii.

Legea cu privire la petiționare s-a completat cu prevederi ce stabilesc termenele de examinare a solicitărilor privind informatiile oficiale. Au fost operate modificări și în alte legi ce reglementeaza accesul cetatenilor la informatie (Legea cu privire la administratia publica locala, Legea cu privire la notariat, Legea cu privire la statistica).

Legislația in domeniul mass-media în Republica Moldova

Legislația este formată din legi speciale cu privire la presa si la audiovizual, precum si din dispozitii ale altor legi cu aplicabilitate in domeniul presei. Ultimii ani legislația în domeniul presei a devenit din ce în ce mai bogată.

Primul act normativ adoptat în Republica Moldova pentru a reglementa activitatea instituiilor de presa este Legea presei, adoptata la 26 noiembrie 1994. Prima dezbatere asupra acestei legi vizează aspectele de necesitate și oportunitate a adoptarii acestei legi. În general, nu numai in Republica Moldova, jurnalistii, si nu numai, se pronunta impotriva existentei unei legi a presei. Legea presei prin reglementarile pe care le aduce nu face altceva decat sa incadreze, sa limiteze inca o data in plus activitatea presei. [5, art.1].

Pentru prima dată în republica Moldova domeniul audiovizualului a fost reglementat în principal de legea audiovizualului adoptată în 1995. Necesitatea acestei legi a fost indiscutabilă deoarece la acea vreme în audiovizual era un debandadă. Din păcate însa si aceasta lege nu venea sa rezolve în totalitate problema audiovizualului din Republica Moldova.

Astfel, ulterior în anul 2006 la data de 27 iunie de către Parlamentul Republicii Moldova este adoptat Codul audiovizualului al Republicii Moldova care prin reglemetările sale a adus esențiale îmbunătățiri domeniului audiovizualului. [6, art.1].

Recent de către Parlamentul Republicii Moldova a fost adoptată Legea nr.64 din 23.04.2010 cu privire la libertatea de exprimare, această lege pe de o parte, conține prevederi ce se referă la extensiunea dreptului la libera exprimare (conținutul și principiile libertății de exprimare conform standardelor Consiliului Europei (care nu sunt definite clar în legislația Republicii Moldova) [3, art.3], aspectele specifice ale libertății de exprimare a mass-media [3, art.4], interdicția cenzurii [3, art.5], libertatea de a critica statul și autoritățile publice [3, art.9], dreptul la respectul vieții private, inclusiv viața privată a persoanelor publice [3, art.10, 11], efectele prezumției nevinovăției în raport cu libertatea de exprimare [3, art.12], protecția surselor [3, art.13], etc.), iar pe de altă parte, conține prevederi specifice de procedură, care necesită a fi respectate la examinarea cauzelor în defăimare și apărarea vieții private și de familie.

În lege se explică modul de succedare a reclamantului în procedura în defăimare, se limitează măsurile de asigurare a acțiunii care pot fi aplicate în cauzele în defăimare, se clarifică sarcina probațiunii și prezumțiile ce urmează să fie aplicate în astfel de cauze, se explică modul de publicare a dezmințirii și replicii, modul de evaluare a prejudiciilor morale cauzate persoanelor fizice și juridice și circumstanțele care exclud răspunderea pentru defăimare. În lege mai este definită și procedura de examinare a cauzelor cu privire la apărarea vieții private.

Legea reprezentă o compilație a standardelor europene în domeniul libertății de exprimare și a protecției vieții private. Ea are scopul de a institui garanții pentru asigurarea dreptului la libera exprimare și informare, precum și crearea unui echilibru just între asigurarea dreptului la libera exprimare și informare și dreptul la apărarea onoarei, demnității, reputației profesionale și a vieții private și de familie.

Această lege a apărut ca necesitate elaborării unei legi care să reducă din complexitatea litigiilor judiciare privind exercitarea libertății de exprimare, în cazurile când se lezează onoarea, demnitatea, reputația profesională și viața privată a altor persoane. La moment aceste relații sunt reglementate în termeni generali de către Constituția Republicii Moldova [1, art. 28, 32, 34], Codul Civil [2, art. 16, 1422-1424], Codul cu privire la contravențiile administrative, Codul Audiovizualului, Legea presei [5, art. 4 și 27] și alte legi.

Din cauza imperfecțiunii legislației naționale, deși foarte complexe prin esență, litigiile ce țin de exercitarea dreptului la libera exprimare (defăimare) erau examinate de regulă fără a se acorda atenția cuvenită unor elemente importante. Ignorarea mai multor aspecte importante face ca deseori acordarea câștigului de cauză și unor despăgubiri importante reclamantului să nu fie întemeiată. Această stare de lucruri slăbește capacitatea de lucru a presei, generează nemulțumiri și acuze privind suprimarea libertății presei, duce la condamnarea Republicii Moldova la acest moment Moldova deja a pierdut mai multe cauze de acest gen (Amihalachioaie, Busuioc, Savițchi, Kommersant Moldovî, Flux (nr. 2), Flux (nr. Țara și Poiată c. Moldova și Flux și Samson c. Moldova), o dată cu adoptarea acestei legi numărul de cauze pierdute va scădea semnicativ.

2.7. Protecția datelor și libertatea de informare în Republica Moldova

Legislația Republicii Moldova conține unele norme privind protecția surselor de informare. Art.14 din Legea audiovizualului stipulează că „caracterul confidențial al surselor de informare utilizate în conceperea sau elaborarea de știri, de emisiuni sau de alte elemente ale serviciilor de programe este garantat prin lege. Orice jurnalist sau realizator de programe este liber să nu dezvăluie date de natură să identifice sursa informațiilor obținute în legătură directă cu activitatea sa profesională. Se consideră date de natură să identifice o sursă de informare următoarele: a) numele, numărul de telefon, adresa, alte date personale, precum și vocea sau imaginea unei surse. Dezvăluirea unei surse de informare poate fi dispusă de instanțele de judecată numai dacă această dezvăluire este necesară pentru apărarea siguranței naționale sau ordinii publice, precum și pentru soluționarea cauzei în instanță de judecată, atunci când:

a) nu există sau au fost epuizate măsurile de alternativă la divulgare cu efect similar;

b) interesul legitim al divulgării depășește interesul legitim al nedivulgării [6, art.14]

Legea presei, prin art.18, determină cazul când sursa de informare poate fi divulgată: “Publicațiile periodice și agențiile de presă nu sânt în drept să divulge sursa de informație sau pseudonimul autorului, fară consimțământul lor. Sursa de informație sau pseudonimul autorului pot fi divulgate doar în cazul în care materialul difuzat intrunește elemente constitutive ale infractiunii și doar la decizia instanței de judecată” [5, art.18]

Codul principiilor de etica profesionala al jurnalistului din Republica Moldova, de asemenea, conține dispoziții privind protecția sursei de informare: “Jurnalistul respectă secretul profesional referitor la sursa informației obținute pe cale confidentială. Nimeni nu are dreptul de a-l constringe sa divulge sorgintea. Dreptul la anonimat poate fi încalcat numai in cazuri excepționale, când există suspiciunea că persoana-sursa în mod premeditat a schimonosit adevărul, precum și atunci, când divulgarea numelui – sorginte prezintă unicul mod de a evita un grav și iminent prejudiciu pentru populație.

Legea cu privire la libertatea de exprimare art. 13, reglementează protecția surselor de informare. Astfel, mass-media și orice persoană care efectuează o activitate cu caracter jurnalistic de colectare, de primire și de distribuire a informației către public, precum și persoana care colaborează cu acestea, care au obținut informații de la o sursă, au dreptul de a nu dezvălui identitatea sursei sau orice informații care ar putea duce la identificarea sursei. Persoana care a distribuit publicului informația obținută din surse confidențiale nu poate fi obligată să dezvăluie identitatea sursei în cadrul unui proces civil sau contravențional. Refuzul persoanei de a dezvălui sursa de informare nu îl lipsește de celelalte garanții de care beneficiază pârâtul într-o procedură judiciară. În cadrul unui proces penal, organul de urmărire penală sau instanța de judecată, în condițiile legii, poate obliga persoana să divulge sursa de informare dacă sânt întrunite cumulativ următoarele condiții:

a) dosarul penal vizează infracțiuni deosebit de grave sau excepțional de grave;

b) divulgarea sursei este absolut necesară pentru urmărirea penală;

c) au fost epuizate toate posibilitățile de a identifica sursa de informare prin alte mijloace [3, art.13].

La 08.03.2000, Comitetul de Ministri al Consiliului Europei a adoptat Recomandarea nr. R (2000)7 cu privire la dreptul jurnalistilor de a nu-si dezvalui sursele de informare, propunind sapte principii pentru implementare in legislatiile statelor membre. Este vorba de:

– principiul I : dreptul ziariștilor de a nu divulga. Legea și practica internă a statelor membre trebuie să prevadă explicit protecția jurnaliștilor de a nu divulga informații prin care se identifică o sursă în conformitate cu art. 10 al CEDO.

– principiul II : dreptul altor persoane de a nu divulga. Sunt protejate în egală masură cu ziariștii și au dreptul de a nu divulga informații și alte persoane care, în temeiul relațiilor cu jurnaliștii, intră în posesia unor informații prin care se identifică o sursă prin intermediul colectării, procesării editoriale sau al propagării respectivei informații

– principil III : limitele dreptului de a nu divulga. Desi este un drept important intr-o societate democratică, nu este nelimitat astfel, autoritățile competente ale statelor membre vor da o atenție deosebită importanței dreptului de a nu divulga și predominanței acordate acestuia în jurisprudența CEDO și vor putea obliga la o divulgare numai dacă există o cerință de interes public și daca circumstantele au o natura suficient de importanta și gravă.

Există o serie de condiții care trebuie să fie indeplinite ca autoritățile competente să oblige un ziarist să divulge o sursă:

– Nu există sau au fost epuizate de catre persoanele sau autoritatile care doresc divulgarea, masuri rezonabile care să reprezinte alternative la divulgare.

– Interesul legitim de a divulga depașeste clar interesul public de a nu divulga, dacă se ține cont :

-O cerință determinantă a nevoii de divulgare este dovedită.

– Circumstanțele au o natură suficient de importantă și gravă.

– Se identifică necesitatea divulgării ca raspunzând unei nevoi sociale mari

– Statele membre beneficiază de o anumită marjă de apreciere în evaluarea necesității care poate fi controlată de CEDO.

– Cerințele de mai sus trebuie aplicate la toate nivelurile, oricaror proceduri în cadrul carora poate fi învocat dreptul de a nu divulga.

– principiul IV : dovezi alternative la sursele ziariștilor. În cadrul procedurilor legale desfașurate impotriva unui ziarist pentru presupuse încalcări ale onoarei și reputației unei persoane, autoritățile trebuie să ia în considerare în scopul stabilirii adevarului, toate dovezile disponibile conform legislației procedurale naționale și nu ar trebui să solicite în acest scop divulgarea unor informații care să ducă la identificarea sursei ziaristului.

– principiul V : condiții referitoare la divulgari:

-propunerea sau cererea de inițiere a oricarei acțiuni de catre autoritățile competente , având ca scop divulgarea de informații prin care se identifica o sursă, ar trebui depusă doar de persoane sau autorități publice care au un interes în respectivă divulgare.

-Ziariștii trebuie informați de catre autoritați în legatură cu dreptul lor de a nu divulga aceste informații precum și în legatură cu limitele acestui drept, inainte ca o divulgare să fie cerută.

-Sancțiunile împotriva ziariștilor pentru refuzul de a divulga sursele ar trebui impuse de autorități judiciare numai în cadrul unui proces care permite o audiere a ziariștilor respectivi.

-Atunci când ziariștii răspund unei cereri de divulgare, autoritățile competente ar trebui să ia în considerare aplicarea unor masuri pentru a limita extinderea divulgării prin excluderea publicului la divulgare, de exemplu, atunci când acest lucru e relevant și prin respectarea de catre ele insele a unei astfel de divulgari.

– principiul VI : interceptarea comunicării, supravegherea și percheziția și confiscarea. Interceptarea comunicațiilor a corespondenței, supravegherea, percheziția ziaristilor sau angajaților lor, confiscarea efectuată la domiciliul sau la locul de muncă reprezintă masuri extreme care ar trebui limitate la maxim. Daca totuși informațiile au fost obținute ilegal de către poliție sau autorități judiciare, trebuie să se ia măsuri pentru impiedicarea folosirii ulterioare a lor.

principiul VII: protecție impotriva autoacuzări. Principiile formulate in prezentul text nu trebuie în nici un mod să limiteze legile naționale cu privire la protecția împotriva autoacuzării în procedurile penale, și jurnaliștii ar trebui, în măsura în care aceste legi se aplică, să beneficieze de această protecție în ceea ce prive divulgarea informațiilor lor care identifică o sursă.

2.8. Reglementarea libertății de exprimare prin tratate și convenții

a. Reglementări internaționale

În afară de art. 10 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, libertatea de exprimare e prevazută și în alte convenții și tratate internaționale:

– art. 19 al Declarației Universale a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală a ONU în 1948 prevede ca „orice persoană are dreptul la libertatea de opinie și exprimare ceea ce implică faptul de a nu fi tulburat pentru opiniile sale și acela de a cauta și de a raspândi făra considerații de frontieră, informații și idei prin orice mijloace de exprimare”

– art.19 al Pactului internațional privind drepturile civile și politice care prevede că (1) nimeni nu trebuie să aibă de suferit din cauza opiniilor sale și (2) orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Cuprinde și libertatea de a căuta ,primi și raspăndi informații și idei de orice fel iar restricțiile limitative prevăzute de lege referindu-se la respectarea drepturilor sau reputației altora, securitate natională, ordine publică, sanătății sau moralității.

– art. 13 al Convenției Americane a drepturilor omului adoptată în 1969 menționează ca orice persoană are dreptul la libertatea de gândire și exprimare drept care cuprinde și libertatea de a cauta, primi și răspândi informații și idei de orice fel.

b. Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CEDO)

Este principalul document care consacră standardele Consiliului Europei în materie. Semnată pe 4 noiembrie 1950 și intrată în vigoare pe 3 septembrie 1953, instituie o serie de drepturi în favoarea indivizilor, care trebuie respectate de autoritățile publice ale statelor contractante. Importanta libertății de exprimare este considerabilă : ea este fundamentul esențial al unei societăți democratice .

– Titularii dreptului la libertatea de exprimare

De dreptul garantat de art. 10 se bucura atât persoanele fizice cât și cele juridice. Astfel, în cauza Seurot vs. France, Curtea Europeană a Drepturilor Omului menționează că „principiile fundamentale care se degajă din hotărârile sale referitoare la art.10 sunt aplicabile de asemenea funcționarilor publici și, mai general, agenților publici, oricare ar fi natura raportului juridic dintre agent și admnistrație [8, art.10].

De asemenea în cauza Autronic vs. Swizerland, Curtea a respins argumentul guvernului elvețian care contestă aplicabilitatea art. 10 în cazul unei persoane juridice, motivând ca nici statul, nici caracterul comercial al operațiunilor nici chiar măsura libertății de exprimare nu ar putea implica reclamanta să beneficieze de art. 10 al Convenției.

Totodată, este indiferentă calitatea specială pe care o au acestea. In acest sens, cauza Stefan Harabin vs. Slovacia, când Curtea a constatat că statutul de care se bucură reclamantul în calitatea să de președinte al Curții Supreme nu-l priva de protecția art. 10. Militării beneficiază și ei de libertatea garantată de art.10 ca în cauza Gregoriades vs. Grecia, afirmand că art. 10 nu se oprește la porțile cazarmilor.

Totuși, statutul special al anumitor persoane ca militari, functionari publici, ziaristi, etc, poate restrange sau mari protecția acordată dreptului lor. [8, art.10]

– Domeniul de aplicare.

Paragraful 1 include o arie extrem de largă de forme de manifestare a libertății de exprimare, inclusiv mijloace materiale și tehnice folosite pentru exercitarea acesteia, orice restricție adusă acestora atinge insuși dreptul de a primi și comunica informati. Se accepta cu mare usurinta incadrarea in sfera paragrafului 1 iar diferențierea formelor de exprimare legitime de cele pe care statul are posibilitatea să le supună unor restricți facandu-se pe baza criteriilor prevăzute de paragraful 2. Aceste criterii sunt : restricțiile trebuie să fie prevăzute de legea internă, să urmarească unul din scopurile legitime enumerate limitativ în acest paragraf și să fie necesare intr-o societate democratică pentru atingerea acestor scopuri.

Libertatea de exprimare vizează toate categoriile de informații obiective, realiste și toate ideile și creațiile, oricare ar fi continutul, forma, suportul sau finalitatea lor. Libertatea de exprimare trebuuie protejată indiferent dacă privește domeniul politic, artistic, comercial sau de altă natură. Astfel, în cauza GroperraRadio vs. Elvetia ce privea decizia autorităților de a interzice societății de radio reclamante să transmită prin cablu emisiuni din Italia, guvernul a susținut ca art. 10 nu acoperă difuzarea unor programe al caror conținut, în special muzica ușoară și mesaje publicitare, nu se incadrează în noțiunea de „informații sau idei”. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a respins acest argument și a afirmat că art. 20 este aplicabil și că nu trebuie să facă vreo distincție în funcție de conținutul programelor.

Se include deci în sfera protecției art.10 cuvinte, imagini, sunete transmise prin intermediul suportului tipărit, al radioului, al tv, cinematografiei etc, indiferent ca exprimarea acestor idei sau informații se face în scris sau oral ori este cuprinsă într-o operă artisitică. De asemenea, „informația electronică dificultați în materia libertății de informare, în special în găsirea unui echilibru între dezvoltarea și promovarea societății de informație și luarea de măsuri împotriva eventualelor abuzuri de drept. Credibilitatea surselor de informare pe internet, comiterea de infracțiuni sub masca libertății de informare sunt doar câteva din provocările pe care lumea virtuală le aruncă dreptului. Deci, sunt protejate toate mijloacele de producere, transmitere, distribuire a informației. De libertatea de exprimare se bucură nu numai mijloacele de informare în masă ci și toti creatorii stiințifici, literari sau artiști, aria de acoperire fiind foarte largă. Protecția efectivă acordată de art. 10 variază în funcție de valoarea diferită pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului o acordă mesajelor transmise de titularii dreptului, de exemplu, formele de publicitate incluse într-un discurs cu scop comercial vor beneficia de o protecție mai scăzută față de un discurs politic [8, art.10].

– Conținutul dreptului la libertatea de exprimare și tipurile de obligații ce revin statului în baza art.10

Dreptul aparat de art. 10, conform CEDO, „libertatea de opinie și libertatea de a primi și de a comunica informații fară amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere” garantează fiecaruia posibilitatea de a avea și exprima o opinie, fie ea minoritară sau șocantă. Judecătorii europeni au insistat asupra faptului că este indiferent dacă opinia emisă este conformă sau nu cu mentalitatea generală, de unde și distincția între informații și opinii personale, critici, speculații, numite de Curte „judecăți de valoare”. Libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei implică interzicerea oricărui sistem de cenzură, chiar dacă libertatea de exprimare în general îi libertatea presei in special, nu pot exista fară anumite limite prevăzute de lege.

Există un drept de a primi informații numai în cazul în care persoana care comunică acele informații dorește să facă acest lucru. Art. 10 nu consacră un drept de acces la informații în situația în care persoana care deține aceste informații nu dorește să le comunice. Deci, nu consacră o obligație a altora de a comunica informații. Dreptul de a primi informații semnifică numai că, în situația în care există, pe de o parte, dorința de a comunica informații și, pe de altă parte, dorința de a primi informații, statul nu se poate interpune în procesul de comunicare. Dreptul la libertatea de exprimare cuprinde și dreptul negativ de a nu vorbi și de asemenea, nimeni nu poate fi obligat să asculte pe altcineva [8, art.10].

În jurisprudenta Curții Europene a Drepturilor Omului există situații variate în ceea ce privește problematica libertății de exprimare care relevă complexitatea acestei libertăți. Astfel, în cauza Appleby și alții vs. Marea Britanie se pune problema conflictului dreptului la libertatea de exprimare cu dreptul de proprietate. În spetă, reclamanții doreau să atragă atenția concetățenilor asupra proiectului autorității locale de a construi pe un teren de joacă al copiilor, diverse clădiri. În acest scop, au declanșat o campanie de avertizare în cadrul căreia una din modalități era de a așeza un stand în niște galerii comerciale din cadrul unui centru comercial privat. Proprietarii însă au refuzat iar Curtea a arătat că, deși libertatea de exprimare este un drept important, nu este nelimitat. De asemenea, nu este singurul drept protejat de CEDO fiindca trebuie să se țină cont și de drepturile proprietarului centrului comercial iar statul are obligația de a proteja folosința exclusivă a drepturilor prevazute de Convenție prin reglementarea corespunzătoare a dreptului de proprietate.

Într-o altă speță, rezultă faptul că art. 10 se aplică în relațiile dintre angajator și angajat nu numai când acestea sunt guvernate de dreptul public ci poate de asemenea sa se aplice atunci când relațiile aparțin dreptului privat.

Pe langă obligația negativă de a nu stanjeni în niciun fel exercițiul liber al libertății de exprimare, Curtea consideră că revine autorităților naționale și obligația pozitivă de a asigura exercitiul lor într-o manieră care să permită realizarea pluralismului de opinii și idei. In cauza Gundem vs. Turcia, după ce reamintește că „exercițiul real și efectiv al acestei libertăți nu depinde numai de obligația statului de a se abține de la orice ingerință, ci impune masuri pozitive de protecție chiar și în relațiile dintre persoanele private”. Întinderea acestei obligații variază în funcție de diversitatea situațiilor dintre statele contractante și a alegerilor ce trebuie facute în termeni de priorități și resurse.

Art. 10 face referire la posibilitatea statelor de a supune intreprinderile de radio și tv, cinema unui regim de autorizații sau licențe. La început, această prevedere a fost interpretată în mod restrictiv, în favoarea unui control mai strict din partea statelor dar ulterior s-a trecut la o interpretare mai liberală, regimul de autorizații nu mai este considerat o excepție de la principiul libertății de informare ci mai mult o completare a protectiei acesteia. Rațiunea de a fi a acestui sistem era numarul limitat al mijloacelor tehnice existente ceea ce nu mai este de actualitate în prezent. Pe de altă parte, statul trebuie să lupte împotriva concentrărilor excesive ale mijloacelor de informare, monopolurilor care reduce libertatea de alegere a omului și pluralismului informațional și cultural.

Potrivit art. 10, informațiile trebuie să circule liber fară a ține seama de frontiere. Curtea a precizat că publicul are dreptul de a recepționa emisiuni televizate provenind de la un satelit străin fără a fi o ingerintă nejustificată.

– Restricțiile ce pot fi aduse libertății de exprimare.

In literatura de specialitate se descriu doua tipuri de restricții aduse libertății de exprimare : cele generale (art. 15, 16 si 17) și restricții speciale prevăzute de paragraful 2 al art. 10 din CEDO.

Restricții generale:

-derogarea în caz de urgență. Se aplică în caz de război sau al unui pericol public ce amenintă viața națiunii. Și în aceste condiții derogarea nu trebuie să fie în contradicție cu alte obligații ce decurg din dreptul internațional iar orice stat ce exercită acest drept de derogare îl informează pe secretarul general al Consiliului Europei cu privire la măsurile luate.

-Restricții ale activităților politice a străinilor.

-Interzicerea abuzului de drept. Conform art. 17 , nu se poate exercita un drept, desfașura o activitate sau îndeplini un act ce urmarește distrugerea drepturilor sau libertăților recunoscute de Convenție sau de a aduce limitari mai ample acestor drepturi și libertăți decât cele prevăzute de Convenție [8, art.17].

Paragraful 2 al art.10 permite statelor să aducă limitări formelor de manifestare a libertății de exprimare cu condiția să respecte cerințele impuse de Convenție pentru valabilitatea lor.

Curtea afirmă că limitarea adusă de un stat acestui drept este contrar Convenției dacă nu se indeplinesc cele trei condiții cumulativ enumerate:

1.Să fie prevazută de lege.

2.Să urmarească cel puțin unul din scopurile legitime prevazute de textul Convenției.

3.Să fie necesară într-o societate democratică pentru atingerea scopului.

În momentul în care se constată neândeplinirea uneia dintre aceste condiții, Curtea va constata încălcarea Convenției făra a mai continua la examinarea celorlalte [8, art.10].

Același paragraf definește ingerința orice atingere adusă de autoritatile publice exercițiului libertății de exprimare, sub forma unor constrângeri, condiții, formalități, sancțiuni. Curtea Europeană a Dreptului Omului a interpretat foarte larg noțiunea de ingerintă, în jurisprudență fiind astfel considerate măsuri foarte variate, de natură civilă sau penala cum ar fi: sancționarea unor ziariști pentru diferite afirmații publicate, concedierea unor redactori de la agenții de presă, interzicerea unui ziar într-o cazarmă, interzicerea difuzării unui film, imposibilitatea de a crea societăti private de radio și tv din cauza monopolului de stat, condamnarea unei persoane pentru calomnie, obligarea unei ziariste sa-și dezvaluie sursele de informare, etc.

– Condițiile necesare prevăzute de paragraful 2 al art. 10 pentru ca o ingerința să fie justificată.

a. Prima condiție care trebuie să o indeplinească este cea a prevederii în lege. Curtea a dat un sens material noțiunii de lege, incluzand toate normele care au forța juridică, nu numai cele care au statut de lege conform dreptului intern. Sunt cuprinse în noțiunea de lege atât dreptul scris adică normele emanand de la autorități competente centrale sau locale, convenții internaționale aplicabile dreptului intern cât și jurisprudența. Important însă că dreptul intern care prevede posibilitatea unei ingerințe aduse libertății de exprimare să indeplinească doua condiții fundamentale: accesibilitatea și previzibilitatea. În lipsa lor, constatată de Curtea de , art. 10 va fi încălcat chiar dacă ingerința este prevazută de o lege în vigoare în ordinea juridică internă ce emană de

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avut ocazia în cauza Sunday Times vs. Marea Britanie să afirme principiile de bază ce definesc noțiunile de accesibilitate și previzibilitate:” trebuie în primul rând ca legea să fie suficient de accesibilă adică cetățeanul să poată dispune de informații suficiente ținând cont de circumstanțele cauzei, în legătură cu normele juridice aplicabile într-un caz dat.” În al doilea rând, legea trebuie enunțată cu suficiență precizie pentru că cetațeanul să-și adapteze conduita cerințelor legale. El trebuie să fie capabil să prevadă consecințele ce pot decurge dintr-un act comis de el. Aceste consecințe nu trebuie să fie previzibile cu o certitudine absolută. În mod inevitabil, multe legi folosesc formule mai mult sau mai putin vagi, a caror interpretare și aplicare depind de practică [35, p.204].

Caracterul previzibil al legii nu se apreciază, necesarmente, în funcție de cunostințele juridice ale categoriei de subiecți de drept vizată, deoarece există întotdeauna posibilitatea recurgerii la consiliere juridică sau tehnică. Necesitatea unei legi poate fi compensată de existența în dreptul intern al statului în cauză a unei practici judiciare constante care să permită realizarea obiectivului urmarit.

Există domenii care prin natura lor nu permit existența unei reglementări perfect riguroase astfel încateste inerența existentă unor texte de lege cu un caracter mai general. Curtea a aceptat acest în ceea ce priveste de exemplu ,normele juridice care apără morala sau cele care reglementează domeniul concurenței neloiale.

Totusi,în unele situații Curtea consideră că legea trebuie să fie foarte clară. Astfel, dacă art.10 al Convenției nu interzice per se, orice restricție prealabilă publicării, dreptul pertinent trebuie să indice foarte clar circumstanțele în care asemenea restricții sunt autorizate, în special atunci când a avut ca efect blocarea totală sau parțială a publicării unei reviste. În ceea ce privește aplicarea legii, Curtea a susținut că simpla prevedere a posibilității ingerinței în legea internă nu este suficientă, fiind necesară în conformitatea cu aceasta.

b. Scopul legitim urmărit. După ce a constatat că ingerința adusă libertății de exprimare este prevăzută de lege, Curtea Europeană a Drepturilor Omului verifică dacă ea urmarea unul din scopurile legitime enumerate limitativ în paragraful 2 al art 10: securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și protecția reputație sau a drepturilor altora, impiedicarea divulgării de informații confidențiale sau garantarea autorității și împărțialității puterii judecătorești. În această privință, instanțele europene nu se multumesc să accepte existența scopului legitim invocat de stat, ci procedează ele însele la o apreciere în urma căreia va fi identificat acela dintre obiectivele enumerate în paragraful 2 care este cel mai relevant în circumstanțele cauzei. Când verifică dacă această condiție a urmăririi unui scop legitim este indeplinită, Curtea ține seama de scopul ce a inspirat în mod real autoritățile de la care emană ingerință la momentul instituirii ei și în scopul în care statul parat ar putea sa-l indice ulterior pentru a justifica măsura în cursul procedurii de [8, art.10].

Identificarea de către Curtea scopului legitim vizat de masura de restrângere a libertății de exprimare are un rol foarte important în analiza celei de-a treia condiții prevazute de paragraful 2, respectiv cerința că măsura în litigiu să fi fost” necesară Într-o societate democratică pentru atingerea scopului urmărit”. Curtea exercită un control mai strict al necesității unei măsuri luate de autorități atunci când aceasta urmarește anumite scopuri legitime, de exemplu, apărarea autorității și imparțialității puterii judecătorești, pe când în ipoteza măsurilor care vizează alte categorii de scopuri legitime cum ar fi , protecția moralei sau apărarea securității naționale, marja de apreciere de care dispune autoritatea națională pentru a hotărî în privința oportunității limitării libertății de exprimare este mai mare.

c. Masura necesară într-o societate democratică. Aceasta este cea mai importantă cerință pe care statul trebuie s-o îndeplinească în momentul în care restrânge libertatea de exprimare a cetațenilor. Organele de au stabilit o serie de principii legate de interpretarea acestei noțiuni deoarece este cel mai adesea determinantă pentru stabilirea unei concluzii de încalcare sau nu a Convenției. Prin urmare, nu este suficientă ca autoritatea națională care instituie o masură ce afectează libertatea de exprimare să își justifice soluția printr-o simplă invocare a obiectivelor urmarite enumerate în paragraful2 al art.10. un asemenea demers ar face total abstracție de existența acestei condiții. Astfel, în situația în care justifică o condamnare pentru calomnie a unui ziarist prin invocarea protecției reputației părții vătămate, în acest caz se identifică numai existența unui scop legitim al ingerinței. Rezultă că, pentru a putea fi compatibilă cu art. 10 din Convenție, o ingerință adusa libertății de exprimare trebuie să respecte principiile stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în ceea ce priveste notiunea „necesitatii intr-o societate democratică” [8, art.10].

Principiile legate de interpretarea noțiunii de „necesitate într-o societate democratică” sunt:

masura ce afectează libertatea de exprimare trebuie să raspundă unei nevoi speciale imperioase

motivele invocate de autoritati pentru a justifica ingerința trebuie să fie pertinente si suficiente

masura în cauză trebuuie să fie proporțională cu scopul legitim urmarit.

Curtea trebuie să se convingă că autoritățile naționale, bazandu-se pe o apreciere acceptabilă a faptelor pertinente au facut o aplicare a regulilor conforme cu principiile consacrate de art.10. curtea a respins astfel argumentarea statelor care au susținut că cerința necesității într-o societate democratică e satisfacută atunci când se demonstrează că statul a acționat în mod rațional, atent și cu bună credință. Subliniind importanța de care trebuie să se bucure libertatea de exprimare, Curtea a insistat asupra faptului că necesitatea restricției trebuie stabilită în mod convingator. De asemenea, Curtea va verifica dacă autoritățile naționale au confirmat necesitatea restricției aduse libertății de exprimare au aplicat standarde conforme cu principiile art. 10.

Pe de altă parte, autoritățile naționale le revine în primul rând sarcina de a aplica prevedrile CEDO pentru că sunt amplasate într-o poziție mai favorabilă decât instanțele europene pentru a aprecia oportunitatea unei asemenea masuri care restrange libertatea de exprimare. În consecință, Curtea Europeană a Drepturilor Omulu ile-a recunoscut o marja de apreciere în acest domeniu, care nu este nelimitată, fiind supusă unui control european. Curtea este competentă să stabilească în ultima instanță dacă o anumită masură respectă garanțiile impuse de art.10 iar această apreciere se analizează de la caz la caz, luându-se în considerare toate circumstanțele cauzei. Se stabilesc astfel unele standarde europene pe care statele părți ale Convenției trebuie să le accepte drept obligații minime în domeniul libertății de exprimare.

Deși nu apare în textul Convenției iar termenul ca atare nu a fost folosit de Curte decât recent, proporționalitatea ingerinței cu scopul legitim este un instrument important prin care Curtea apreciază indeplinirea condiției necesității într-o societate democratică. În jurisprudența recentă a Curții se constată tendința de a se concentra mai mult pe determinarea proportionalității masurii litigioase cu scopul legitim urmărit, ținând seama de importanța libertății de exprimare în cadrul unei societăți democratice, accesul deplasându-se de la examinarea caracterului necesar al masurii la caracterul proporțional al acesteia.

Marja de apreciere a autorităților naționale pentru a restrânge libertatea de exprimare are însa o întindere variabilă, în funcție de conținutul mesajului transmis titularului dreptului, ca și de valoarea legitimă pe care statul o învocă pentru a justifica necesitatea unei ingerințe. Deci, protecția acordată de Convenție variază și ea corespunzator. Curtea a fundamentat necesitatea protejării libertății de exprimare în primul rând pe valoarea pe care aceasta o reprezintă ca mijloc pentru a asigura buna funcționare a unei societăți democratice. De aici decurge poziția privilegiată acordată liberei discutări a chestiunilor de interes general și, în particular, a libertății presei atunci când aceasta intră în conflict cu alte valori pe care statul le poate în mod legitim apară. Prin urmare, atunci când obiectul plangerii îl formează incalcarea libertății de exprimare în domeniul politic, înțeles în sensul său cel mai larg, marja de apreciere a autorităților naționale este foarte redusă. Curtea subliniază că este fundamental într-o societate democratică, să protejeze jocul liber al dezbaterii politice. Ea acorda cea mai mare importanță libertății de exprimare în contextul dezbaterii politice și consideră că nu s-ar putea restrânge discursul politic fără a avea motiv e imperioase. Permiterea unei restricții într-un caz sau altul ar afecta, fără indoială, respectarea libertății de exprimare în general în statul respectiv. Curtea a apreciat faptul că art.10 apară nu numai afirmațiile incluse în cadrul unei dezbateri politice propriu-zise ci și discutarea oricaror subiecte care interesează opinia publică în general sau un segment al acesteia.

Dimpotriva, dacă dreptul invocat de reclamant privește un discurs al carui conținut avea un caracter comercial, neslujind transmiterii unor informații sau idei de interes general, ci intereselor pur economice ale individului, marja de apreciere de care se bucura statele este mult mai întinsă. În acest caz, Curtea de este într-o mică măsură dispusă să-și substituie propria apreciere privind necesitatea restriciției celei ale autorității statului.

Există de asemenea, o marjă de apreciere distinctă în cazul libertății de apreciere în domeniul artistic sau în cazul libertății de exprimare de natură să aducă atingere convingerilor religioase. De-o marjă de apreciere mare, cu corolarul unei protecții reduse, se bucură discursurile care atacă fundamentele societății democratice, ca cel rasiste, remarcile agresive referitoare la religia altora sau afirmațiile în litigiu care, chiar dacă privesc un subiect de interes public incită la folosirea violenței împotriva unui individ, unui reprezentat al statului sau a unei părți a populației.

Totodată, Curtea a recunoscut ca noțiunea de „morală” nu este concepută uniform în spațiul european, ea variind în funcție de realitățile specifice fiecăreia. Prin urmare, modul în care autoritățile naționale decâd să o protejeze va face obiectul unui control mai puțin strict al instanțelor europene.

Art. 10 Din Convenție impune statelor membre accceptarea unor standarde minime în privința libertății de exprimare care nu le impiedică să acorde drepturilor individuale din dreptul intern o protecție sporită față de cea asigurată de jurisprudența organelor de

Pentru a rezolva o cauză concreta, CEDO ia în considerare alte elemente legate de: calitatea specifică pe care o poate avea autorul discursului (ziarist, politician, medic, avocat, membru al unei organizații interzise, etc), tipul discursului, perosana lezată, posibilitatea folosirii unei alte exprimari, mijlocul prin care a fost difuzat mesajul și impactul lui, locul unde a fost ținut discursul, publicul-țintă. De asemenea, un rol important îl joacă și circumstanțele specifice ale difuzării discursului litigios, ca de exemplu accesul copiilor la materiale pornografice. Este important și momentul și natura măsurii luate: Curtea va fi mai severă în situația în care măsura vizează impiedicarea libertății de exprimare, decât în cazul în care măsura este luată post-factum, cum ar fi cazul unei sancțiuni, art.10 interzicând orice restricție prealabilă publicarii.

Un rol esențial în stabilirea proporționalități cu scopul urmărit îl joaca natura și severitatea sancțiunii aplicate. Cu cât sancțiunea are efecte mai serioase asupra reclamantului, cu atât va trebui statul să dovedească existența raportului de proporționalitate între acestea și scopul urmărit.

Dacă sancțiunea are ca efect restrângerea libertății de exprimare mai mult decât necesar, afectând și formele de exprimare ce nu amenință valorile legitime aparate, CEDO va constata o încălcare a Convenției. De exemplu, interzicerea perpetuă și generală a dreptului unei persoane ca urmării condamnării penale pentru colaboraționism cu naziștii a fost considerată de CEDO ca incalcând art. 10 deoarece afecta în mod rigid și definitv a dreptului individului de a se exprima pe alte teme decât cele politice.

Deși sancțiunile penale și mai ales cele privative de libertate sunt cele care atrag un control strict al necesității lor de către Curte ca urmare a gravității lor deosebite, și sancțiunile civile pot determina uneori sarcini exorbitante pentru reclamanți, situație în care Curtea nu pune în discuție legitimitatea sancționării cicuantumul exagerat al despagubirilor civile.

În situația în care informația pe care statul susține că este îndreptățiți să o cenzureze este deja stabilită opiniei publice din alte surse, interdicția ei nu se poate justifica. De exemplu, în cauza Plon vs. Franța, interzicerea continuării comercializării unei cărți în care fostul medic personal al președintelui Mitterand dezvăluia problemele de sănătate ale acestuia, după ce informațiile respective devenisera cunoscute și se vândusera în peste 40 000 de exemplare din carte, a fost considerată de Curte ca încălcând art.10 [36, p.28].

Libertatea de exprimare comportă îndatoriri și responsabilități. Această clauză, deși pare a fi utilizată în sensul retragerii sferei de protecție acordată de Convenție, a fost înterpretată de organele de în sensul extinderii domeniului libertății de exprimare. De exemplu, presa are datoria de a informa opinia publică asupra chestiunilor de interes general. Clauza aceasta a fost uneori folosită pentru a stabili un regim specific al libertății de exprimare pentru anumite categorii de titulari, cele mai importante dezvoltări în acest sens fiind fîcute in cazul jurnaliștilor.

De asemenea, există și alte categorii de persoane care au drepturi și îndatoriri specifice, cum sunt militarii care pe langa dreptul de exprimare trebuie sa respecte disciplina militară sau cazul functionarilor publici.

– Exprimarea pe subiecte de interes public.

Aprecierea în concret a regimului protecției oferite de art.10 depinde de o dublă calificare: calitatea autorului discursului incriminat pe de o parte, și cea a părții lezate sau natura valorii apărate, pe de alta parte.

– Libertatea presei și personalitățile publice.

Este categoria de discurs cu poziția privilegiată, CEDO punând accentul pe dreptul opiniei publice de a fi informată cu privire la chestiunile care prezintă interes public. Acestui drept îi corespunde o obligație a ziariștilor de a raspândi informații și idei indeplinindu-și astfel rolul de „câine de pază al democrației”. În cazul afirmațiilor critice pe care le face presa cu privire la oamenii politici, fie că aceștia ocupă deja funcții politice, fie nu, controlul european este total iar protecția Convenției este maximă. Curtea afirmă că „libertatea presei îi pune la dispoziția opiniei publice unul dintre cele mai bune mijloace pentru a cunoaște și judeca ideile și atitudinile liderilor politici.” Deci, limitele criticii admisibile sunt mai largi în privința unui om politic decât a unui om obișnuit pentru că spre deosebire de el, omul politic se expune inevitabil și conștient unui control strict al faptelor și afirmațiilor sale atât din partea jurnaliștilor cât și din partea masei cetățenilor.

Curtea a stabilit o foarte importantă distinctie între afirmarea unor fapte și cea a unor judecăți de valoare. Potrivit Curții, faptele pot fi demonstrate în timp ce adevarul judecății de valoare nu este susceptibilă de a fi sovedit. Rezultă că analiza cazurilor privind libertatea presei va fi puternic marcată de calificarea discursului ca referindu-se la fapte sau judecăți de valoare și totodata, de atitudinea subiectivă a reclamantului în momentul comiterii faptei. Totuși, judecățile de valoare nu trebuie sa se bazeze pe fapte inexacte iar Curtea nu ia in considerare numai adevarul obiectiv al lor ci și atitudinea subiectivă a reclamantului, de unde și buna credință care tinde să fie într-o măsură mult mai mare decât exactitatea afirmațiilor.

În cauze diferite, CEDO a adoptat abordări diferite. În cazul Thorggeison vs. Islanda în care reclamântul, ziarist și scriitor, a fost condamnat pentru că a publicat într-un ziar acuzații privind brutalitatile comise de polițisti, in statele naționale i-au cerut pentru a evita condamnarea, să dovedeasca adevarul acuzațiilor care erau niște zvonuri emanate de la alte persoane. CEDO a apreciat ca atâta timp cât acesta a reprodus ce auzise de la alții, stabilirea adevărului respectivelor afirmații constituie o sarcină nerezonabilă, chiar imposibilă [37].

Într-o altă cauză, Prager si Oberschlick vs. Austria, reclamanții au fost condamnați pentru afirmarea într-un ziar a unei serii de acuzații referitoare la activitatea prestată de judecătorii austrieci, Curtea a considerat să analizeze modul în care ziariștii i-au indeplinit obligația deontologică de a verifica acuzațiile aduse, ajungând la concluzia că cercetările lor nu păreau să fie suficiente pentru a justifica acuzații atât de grave și, condamnarea impusă de autoritățile austriece era conformă cu art.10. Se observă tendința Curții de a acorda garanții solide împotriva acuzațiilor de calomnie, indicând principiul conform căruia ziariștii nu trebuie obligați să dovedească întotdeauna adevarul afirmațiilor publicate atunci când acționează cu buna credință, bazându-se pe afirmații credibile [38]. Acest accent pus pe atitudinea subiectivă a reclamanților și nu pe efectul obiectiv al discursului lor, reiese în mod clar din raționamentul pe care Curtea l-a facut în cauza Jersild vs. Danemarca. În speță, reclamantul, ziarist a realizat o emisiune având ca subiect un grup d extremiști din Copenhaga. Interviul luat unor reprezentanți ai săi, a avut o serie de afirmații ale acestora, rasiste și extrem de jignitoare la adresa imigranților din Africa și Asia. Reclamantul a fost sancționat pentru complicitate la infracțiunea de difuzare de afirmații rasiste, considerând că emisiunea a facilitat răspândirea afirmațiilor denigratoare care lezau drepturile persoanelor vizate. Curtea a constatat în acest caz o încalcare a art.10 acceptand argumentația reclamantului conform cu care scopul său nu fusese acela de a contribui la difuzarea afirmațiilor rasiste ci de a informa opinia publică despre existența în societatea daneză a unor grupuri de extremiști.

Deci, în cazul în care ziaristul a urmărit sa-și indeplinească cu bună credință sarcina de a informa opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, CEDO considera că se află în prezența unui demers jurnalistic legitim, care trebuie să se bucure de protecția art.10.

– Integritatea teritorială, securitatea națională și siguranța publică

Din jurisprudența extrem de variată a CEDO, rezultă că protejează opiniile minoritare care intră în contradicție cu sentimentele majorității, atâta timp cât acestea se înscriu în cadrul unei dezbateri democratice și cât timp nu reprezintă o instigare la violență.

Persoanele care se exprimă în public asupra unor chestiuni politice sensibile nu trebuie să facă apologia unei violențe ilegale dar libertatea d e exprimare dă dreptul tuturor persoanelor de a discuta deschis probleme delicate. În speță, articolele din presă care criticau în termeni deosebit de duri armata turcă în acțiunile ei impotriva kurzilor, constituiau o chemare la răzbunare sîngeroasă și încurajau opinia publică să recurgă la violență, sunt condamnate de CEDO.

În sens contrar, Curtea a ajuns la concluzia că sancțiunile impuse reclamanților pentru afirmații caracterizate drept atentate la integritatea statului turc, la existența națiunii kurde ca edentitate distinctă față de națiunea turcă și canținând critici la adresa Turciei, nu erau proporționale cu scopul legitim urmărit, încălcând astfel art.10. Potrivit Curții aceste afirmații nu reprezentau o instigare la violență iar art.10 protejează și părerile minoritare care ofensează sentimentele unei majorități a populației.

– discursul social periculos ce contestă adevărurile științifice

În situația în care CEDO nu apreciază ca faptele în litigiu pot fi clasificate drept certitudini științifice, discutarea lor liberă se încadrează în sfera de protecție a art.10. în cauza Hertel vs. Elvetia, reclamantul a fost supus unei interdicții judecătorești de a difuza rezultatele unui studiu efectuat de el referitor la efectele nocive asupra sanătății prin folosirea cuptoarelor cu microunde. Înterdicția a fost rezultatul unei acțiuni judecatorești intentate de o asociație de producători de asemenea aparate. CEDO a constatat ăa s-a încălcat prin masura luată art.10, deoarece recleamantul nu a contribuit direct la publicarea articolului în cauză și subliniind necesitatea de a tolera opiniile minoritare îtru-n domeniu ca acesta în care existența certitudinilor este imposibilă.

Pe de altă parte, organele de au afirmat în mod constant principiul conform caruia libertatea de exprimare garantată de Convenție nu acoperă negarea atrocitaților comise de naziști, constatarea Holocaustului constituie un fapt calificat ca adevar istoric, constatarea lui poate fi în mod legitim reprimată de autorități pentru a proteja drepturile victimelor care au suferit de pe urma lui.

– Discursul artistic

Jurisprudența de până acum a CEDO nu este foarte favorabilă protejării discursului artistic, majoritatea hotărârilor date în astfel de cazuri reținând că autoritățile naționale care au reprimat libertatea de exprimare a reclamanților, au acționat în cadrul marjei lor de apreciere. În cauza Otto Preminger vs. Austria, reclamanții difuzaseră un film cu un continut virulent antireligios în cadrul unui cinematograf de artă ce se adresa unui public restrâns și informat în legatură cu caracterul special al filmului. Curtea a acceptat această sancțiune drept coformă cu art.10, într-o hotărâre puternic criticată de doctrină[39].

– Discursul comercial

Formele de exprimare ce urmaresc promovarea unor interese pur comerciale deși se încadrează în domeniul de aplicare al art.10, se bucură în practică de oprotecție mai scăzută din partea CEDO, acest fapt corespunzand unei marje de apreciere extinse a autorităților naționale. Prin urmare, protecția art. 10 variază în funcție de natura discursului, scopul urmărit de autor sau functia socială pe care CEDO i-o atribuie. Indiferent însa, orice caz ce implică exercitarea libertății de exprimare va fi analizat de Curte cu o atenție deosebită datorită rolului fundamental pe care aceasta îl joacă într-o societate democratică.

CEDO a formulat pricipiul caruia autoritățile naționale sunt cele care trebuie să asigure în primul rând respectarea drepturilor fundamentale ale omului iar mecanismul stabilit de Convenție privind controlul supranațional exercitat de instanța de trebuie să intre în acțiune doar excepțional, atunci când dreptul intern nu a reușit să găsească o rezolvare satisfăcătoare pentru individ. Pentru statele care au ratificat CEDO, încorporarea Convenției în dreptul intern va da naștere direct unor drepturi în beneficiul cetățenilor și a unor obligații în sarcina autorităților naționale, drepturi care pot fi invocate direct în fața instanțelor naționale, care sunt de altfel competente să judece litigiile care sunt sesizate din perspectica textului convențional și a jurisprudenței CEDO.

3. PRACTICA JURIDICĂ CE ȚINE DE DEFĂIMARE, JURISPRUDENȚA CEDO PRIVIND REPUBLICA MOLDOVA

3.1. Procedura de examinare a cauzelor cu privire la defăimare în Republica Moldova

Conform legii cu privire la libertatea de exprimare art. 14, este stabilită procedura de examinare a cauzelor cu privire la defăimare. Astfel, cauzele cu privire la defăimare se examinează în procedură contencioasă iar cauzele cu privire la defăimare când nu este cunoscută sursa ce a răspândit informația defăimătoare și nici autorul informației ori când persoana juridică ce a răspindit informația a fost lichidată și nu este cunoscut autorul articolului ori al informației defăimătoare sau acesta a decedat se examinează conform procedurii cu privire la constatarea faptelor care au valoare juridică [3, art.14].

Litigiile cu privire la defăimare se examinează în primă instanță de judecătorii, ca instanțe de drept comun.

Pentru inițierea procedurii apărare a onoarei, demnității, reputației profesionale și vieții private și de familie, persona care se consideră lezată prin defaimare este obligată conform art. 15, al legii cu privire la libertatea de exprimare, să se adreseze cu o cerere prealabilă persoanei care a răspândit informația ponegritoare în termen de 20 de zile de când a aflat sau trebuia să afle despre informația defăimătoare. La împlinirea unui an de zile din data defăimării persoana nu mai poate solicita repunerea în termen pentru depunerea cererii prealabile [3, art.15].

Astfel, prin cerere prealabilă persoana lezată prin defăimare trebuie să ceară persoanei care a răspindit-o rectificarea sau dezmințirea informației defăimătoare, acordarea dreptului la replică sau exprimarea scuzelor și compensarea prejudiciului cauzat. Persoana va indica obligatoriu în cererea prealabilă, informația pe care o consideră defăimătoare și, în cazul răspindirii unor relatări cu privire la fapte, circumstanțele care demonstrează că informația este în esență falsă sau, în cazul răspindirii judecăților de valoare, circumstanțele care demonstrează că acestea nu se bazează pe un substrat factologic suficient.

Autorul informației ponegritoare examinează cererea prealabilă în decurs de 5 zile. Dacă se constată că informația la care se referă cererea prealabilă este falsă sau nu se bazează pe un substrat factologic suficient, persoana juridică ce a răspindit informația sau autorul informației satisface cererea prealabilă, fiind obligat să efectueze, după caz, rectificarea sau dezmințirea informației defăimătoare, acordarea dreptului la replică sau exprimarea scuzelor și compensarea, la cerere, a prejudiciilor cauzate. Rectificarea sau dezmințirea informației, acordarea dreptului la replică sau exprimarea scuzelor se efectuează in termen de 15 zile de la data examinării cererii prealabile, iar dacă informația a fost răspindită de mass-media și publicația sau emisiunea care a răspindit această informație apare mai rar decit o dată la 15 zile, in următorul număr sau emisiune. Plata compensațiilor in temeiul cererii prealabile se efectuează in termen de 15 zile de la data examinării cererii prealabile sau intr-un alt termen convenit de părți.

În cazul refuzului de a satisface, integral sau parțial, cererea prealabilă, persoana lezată în termen de 30 de zile de când a primit răspunsul sau de când trebuia sa-l primească poate depune cerere de chemare in judecată.

În art. 18 al legii este stabilită forma și conținutul cererii de chemare în judecată aceasta trebuie să întrunească condițiile prevăzute la art.166 și 167 din Codul de procedură civilă. La invocarea circumstanțelor de fapt și de drept pe care își intemeiază pretențiile, reclamantul va mai indica: dacă informația îl vizează, dacă informația a fost răspindită de pârât, dacă informația comportă caracter defăimător, dacă informația se bazează pe fapte in esență false, dacă este sau nu persoană publică in sensul prezentei legi și dacă informația se referă la calitatea lui de persoană publică, dacă informația se referă la o chestiune de interes public, dacă a fost respectată procedura prealabilă, dacă informația defăimătoare a cauzat prejudicii morale și materiale și care este intinderea reală a acestor prejudicii și alte circumstanțe relevante pentru examinarea cauzei.

In cererea de chemare in judecată, reclamantul trebuie să indice exact relatările cu privire la fapte a căror dezmințire se solicită și textul dezmințirii sau judecățile de valoare fără substrat factologic suficient. La cererea de chemare in judecată se anexează: publicația ce conține informația contestată sau inregistrarea emisiunii, sau, dacă prezentarea inregistrării nu este posibilă, se va indica postul, emisiunea, data și ora difuzării; copia de pe cererea prealabilă cu dovada expedierii sau înminării acesteia pârâtului; răspunsul la cererea prealabilă [3, art.18].

Concomitent cu depunerea cererii prealabile către mass-media, în scopul prevenirii unei pagube iminente, reclamantul poate solicita instanței de judecată aplicarea măsurilor de asigurare a acțiunii. Cum ar fi interdicția de a răspindi informația contestată, aplicarea sechestrului pe tirajul care conține informația contestată, interdicția de a distruge inregistrările audio și video.

Reclamantul nu poate solicita instanței aplicarea sechestrului pe bunurile pârâtului, inclusiv pe contul bancar, pentru asigurarea pretențiilor privind compensarea prejudiciului moral [3, art.22].

Potrivit art. 24, sarcina probațiunii revine reclamantului care trebuie să dovedească că pârâtul a răspindit informația, informația îl vizează și este defăimătoare, informația constituie o relatare cu privire la fapte și este în esență falsă, sau judecata de valoare nu se bazează pe un substrat factologic suficient, existența și cuantumul prejudiciului cauzat.

Pârâtul la rândul său trebuie să dovedească că informația nu este defăimătoare și nu îl vizează pe reclamant sau informația constituie o judecată de valoare care se bazează pe un substrat factologic suficient, informația răspindită este de interes public [3, art.22].

Instanța de judecată va stabili dacă acțiunea cu privire la răspindirea informației false și defăimătoare este intemeiată, și dacă reclamantul solicită publicarea unei dezmințiri, instanța va dispune dezmințirea relatărilor false și defăimătoare, indicind in dispozitivul hotăririi textul dezmințirii. Dacă pârâtul va refuza publicarea dezmințirii, persoana obligată să publice dezmințirea va plăti reclamantului o compensație in mărime de la 50 la 5000 de unități convenționale [3, art.26].

Instanța de judecată va acorda o compensație de natură să aducă satisfacție persoanei lezate. La stabilirea cuantumului compensației pentru prejudiciul moral, acordată persoanei fizice, instanța de judecată va lua in considerație caracterul și gravitatea suferințelor fizice și psihice cauzate reclamantului, caracterul informației răspindite, gradul de răspindire a informației, personalitatea reclamantului, reputația piritului, gradul de vinovăție a piritului, consecințele răspindirii informației defăimătoare, starea materială a reclamantului și cea a pârâtului, publicarea rectificării, dezmințirii sau acordarea dreptului la replică pină la depunerea cererii de chemare in judecată și alte circumstanțe importante pentru examinarea cauzei.

După examinarea cererii de chemare în judecată privind defaimarea instanța de judecată adoptă o hotărâre în numele legii, hotarârea judecatorească constă din parte introductiva, parte descriptiva, motivare si dispozitiv. În partea introductiva se indica locul și data adoptarii, denumirea instanței care o pronunta, numele membrilor completului de judecată, al grefierului, al parților si al celorlalti participanti la proces, al reprezentantilor, obiectul litigiului și pretenția inaintată judecații, mențiunea despre caracterul public sau închis al sedinței. În partea descriptivă se indica pretențiile reclamantului, obiecțiile pârâtului și explicatiile celorlalți participanti la proces. În motivare se indica: circumstantele pricinii, constatate de instanță, probele pe care se intemeiază concluziile ei privitoare la aceste circumstante, argumentele invocate de instanță la respingerea unor probe, legile de care s-a calauzit instanta. Dispozitivul cuprinde concluzia instanței judecatorești privind admiterea sau respingerea integrală sau parțiala a acțiunii, repartizarea cheltuielilor de judecată, calea si termenul de atac al hotaririi.

Hotărârile privind defaimarea sunt susceptibile de apel pot fi atacate, pâna a ramâne definitive, în instanța de apel care, în baza materialelor din dosar și a celor prezentate suplimentar, verifică corectitudinea constatării circumstantelor de fapt ale pricinii, a aplicarii și interpretarii normelor de drept material, precum si respectarea normelor de drept procedural, la judecarea pricinii în prima instanța.

Deciziile privind defaimarea adoptate de instanța de apel pot fi atacate cu recurs pâna a ramâne definitive. Curtea Supremă de Justiție vrifică dacă au fost constatate și elucidate pe deplin circumstantele care au importanta pentru solutionarea pricinii in fond, dacă au dovedite circumstantele considerate de prima instanta ca fiind stabilite, au fost sau nu incalcate sau aplicate gresit normele de drept material sau normele de drept procedural.

Curtea Supremă de Justiție după ce judecă recursul, este in drept:

a) să respingă recursul și să mențină decizia instanței de apel și hotarârea primei instanțe, precum și încheierile atacate cu recurs;

b) să admită recursul și sa caseze integral sau parțial decizia instanței de apel și hotarârea primei instante, pronuntând o noua hotarâre;

c) să admita recursul și să caseze integral sau parțial decizia instanței de apel și hotarârea primei instanțe, restituind pricina spre rejudecare în prima instanța sau, dupa caz, în instanta de apel, când eroarea judiciară nu poate fi corectată de catre instanța de recurs;

d) să admită recursul și să caseze decizia instanței de apel și hotarârea primei instanțe, dispunând încetarea procesului ori scoaterea cererii de pe rol ;

e) să admită recursul și să modifice decizia instanței de apel și/sau hotarârea primei instanțe;

f) să admită recursul, să caseze decizia instanței de apel și să mențină hotarirea primei instanțe.

Actele de dispoziție ale instanței de recurs devin irevocabile în momentul pronunțării.

După epuizarea implicită a căilor de recurs naționale, persoana care a fost condamnată pentru defăimare sau cea care a fost defăimată se poat adresa în decurs de 6 luni de la epuizarea cailor de atac cu o cerere către Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin care pot invoca încălcarea Convenției Europene a Drepturilor Omului de către Republica Moldova.

BIBLIOGRAFIE

Izvoare normative

1. Constituția Republicii Moldova din  29.07.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 1 din 12.08.1994.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311496

2. Codul Civil al Republicii din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.82-86/661 din 22.06.2002.

http://www.dejure.md/library_upld/d275.txt

3. Legea Republicii Moldova nr. 64 din  23.04.2010 privind libertatea de exprimare. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 117-118 din 09.07.2010.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=335145

4. Legea Republicii Moldova Nr. 982 din  11.05.2000 privind accesul la informație. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova la 28.07.2000 Nr. 88-90.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311759

5. Legea Republicii Moldova Nr. 243 din  26.10.1994 privind Presa. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 2   din  12.01.1995.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311633

6. Codul audiovizualului al Republicii Moldova din  27.07.2006. În: Monitorul Oficial Nr. 131-133 din 18.08.2006.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=316988

7. Hotărîrea plenului Curții supreme de justiție a republicii moldova Nr.8 din 09.10.2006 „Cu privire la aplicarea legislației despre apărarea onoarei, demnității și Reputației profesionale a persoanelor fizice și juridice” Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, 2007, nr.3.

www.lhr.md/despre.noi/jurnalisti/…/hot.plen.csj.reputatie.doc

8. Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale Roma din 4.XI.1950

http://www.lhr.md/2/112.html

Monografii, articole de specialitate

9. Voiculescu M. Drepturile omului. București: Casa Editoriala ODEON, 2003. 356p.

10. Selejan Guțan B. Protecția europeană a drepturilor omului. București: All Beck, 2004. 280p.

11. Olteanu I. Protecția juridică a drepturilor omului. București: UNI SAST, 2003. 310p.

12. Montgomery J. Drepturile omului și demnitatea umană. Oradea: Cartea Creștină, 2003. 302p.

13. Morange J. Libertățile publice. București: Rosetti, 2002. 152p.

14. Balaceanu I. Regimul juridic al dreptului la informație. Chisinau: Cartier, 2005.80p.

15. Bertrand C. J. Deontologia mijloacelor de comunicare.Iasi: Institutul European, 2000. 184p.

16. Popescu C.L. Libertatea de exprimare în jursprudența CEDO. București: All Beck, 2003. 154p.

17. Bogdan D.S, Selegean M. Drepturi și libertăți fundamentale în jurisprudența CEDO. București: All Beck, 2005. 688p.

18. Barsan C. Convenția europeană a drepturilor omului. București: All Beck, 2006.832p

19. Goodman N. Introducerea în sociologie. București: Lider, 1992. 360p.

20. Aurescu B. Sistemul jurisdicțiilor internaționale. București: All Beck, 2005. 392p.

21. Cercelescu C. M. Regimul juridic al presei. București: Teora, 2002. 216p.

22. Rotaru V., Dolea I., Crețu I. Studiu privind analiza complexă a cauzelor legislativ-instituționale de condamnare a Republicii Moldova de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Chișinău, 2009. 100p.

23 Bunduchi I., Hanganu J., Balan I. Studiu privind Libertatea de exprimare și defăimarea: prevederi legale și practici reale. Chișinău: Bons Offices, 2010. 128p.

24. Postică A, Manole I, Gogu N. Drepturile omului și instituțiile democratice în perioada postelectorală în Moldova. Chișinău: 2009. 233p.

Site Internet

25. Cauza Busuioc contra Moldovei, hotărârea din 21 decembrie 2004 [online]. www.lhr.md/hot/? (citat la 11.10.2010)

26. Cauza Savițchi contra Moldovei, hotărirea din 11 octombrie 2005[online]. http://www.lhr.md/hot/?(citat la 11.10.2010)

27. Cauza Kommersant Moldovy contra Moldovei, hotărirea din 9 ianuarie 2007 [online]. http://www.lhr.md/hot/? (citat la 11.10.2010)

28. Cauza Flux(3) contra Moldovei, hotărirea din 12 iunie 2007 [online]. http://www.lhr.md/hot/? (citat la 12.10.2011)

39. Cauza Flux(2) contra Moldovei, hotărirea din 3 iulie 2007 [online]. http://www.lhr.md/hot/? (citat la 12.10.2010)

30. Cauza Țara și Poiată contra Moldovei, hotărirea din 16 octombrie 2007 [online]. http://www.lhr.md/hot/? (citat 02.02.2011)

31. Cauza Flux și Samson contra Moldovei, hotărirea din 23 octombrie 2007 [online]. http://www.lhr.md/hot/? (citat la 11.10.2010)

32. Cauza Flux contra Moldovei, hotărirea din 20 noiembrie 2007 [online]. http://www.lhr.md/hot/? (citat la 11.10.2010)

33. Cauza Timpul Info-Magazin și Anghel contra Moldovei, hotărirea din 27 noiembrie 2007 [online]. http://www.lhr.md/hot/? (citat la 02.02.2011)

34. Constitutia URSS [online]. http://www.hist.msu.ru/ER/Etext/cnst1977.htm (citat la 15.04.2011)

35. Cauza Sunday times versus Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord [online].

http://www.freeex.ro/legislatie/publicatii/jurisprudenta/cap6e.pdf (citat la 20.04.2011)

36. Cauza Plon vs. Franța [online]. http://jurisprudentacedo.com/Franta.html (citat la 12.03.2011)

37. Cauza Thorggeisonvs. Islanda [online]. http://www.freeex.ro(citat la 15.02.2011)

38. Cauza Prager si Oberschlick vs. Austria [online]. www.lhr.md (citat la 11.02.2011)

39. Analiza jurisprudenței CEDO [online]. http://www.juridice.ro/38392/analiza-jurisprudentei-cedo-articolul-10-libertatea-deexprimare iv-necesara-intr-o-societate-democratica.html (citat la 18.04.2011)

40. Jersild v. Danemarca [online]. http://strasbourgconsortium.org ( citat la 12.03.2011)

41. Observer și Guardian contra Marii Britanii[online]. http://www.activewatch.ro(citata la 24.04.2011)

BIBLIOGRAFIE

Izvoare normative

1. Constituția Republicii Moldova din  29.07.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 1 din 12.08.1994.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311496

2. Codul Civil al Republicii din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.82-86/661 din 22.06.2002.

http://www.dejure.md/library_upld/d275.txt

3. Legea Republicii Moldova nr. 64 din  23.04.2010 privind libertatea de exprimare. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 117-118 din 09.07.2010.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=335145

4. Legea Republicii Moldova Nr. 982 din  11.05.2000 privind accesul la informație. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova la 28.07.2000 Nr. 88-90.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311759

5. Legea Republicii Moldova Nr. 243 din  26.10.1994 privind Presa. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 2   din  12.01.1995.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311633

6. Codul audiovizualului al Republicii Moldova din  27.07.2006. În: Monitorul Oficial Nr. 131-133 din 18.08.2006.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=316988

7. Hotărîrea plenului Curții supreme de justiție a republicii moldova Nr.8 din 09.10.2006 „Cu privire la aplicarea legislației despre apărarea onoarei, demnității și Reputației profesionale a persoanelor fizice și juridice” Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, 2007, nr.3.

www.lhr.md/despre.noi/jurnalisti/…/hot.plen.csj.reputatie.doc

8. Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale Roma din 4.XI.1950

http://www.lhr.md/2/112.html

Monografii, articole de specialitate

9. Voiculescu M. Drepturile omului. București: Casa Editoriala ODEON, 2003. 356p.

10. Selejan Guțan B. Protecția europeană a drepturilor omului. București: All Beck, 2004. 280p.

11. Olteanu I. Protecția juridică a drepturilor omului. București: UNI SAST, 2003. 310p.

12. Montgomery J. Drepturile omului și demnitatea umană. Oradea: Cartea Creștină, 2003. 302p.

13. Morange J. Libertățile publice. București: Rosetti, 2002. 152p.

14. Balaceanu I. Regimul juridic al dreptului la informație. Chisinau: Cartier, 2005.80p.

15. Bertrand C. J. Deontologia mijloacelor de comunicare.Iasi: Institutul European, 2000. 184p.

16. Popescu C.L. Libertatea de exprimare în jursprudența CEDO. București: All Beck, 2003. 154p.

17. Bogdan D.S, Selegean M. Drepturi și libertăți fundamentale în jurisprudența CEDO. București: All Beck, 2005. 688p.

18. Barsan C. Convenția europeană a drepturilor omului. București: All Beck, 2006.832p

19. Goodman N. Introducerea în sociologie. București: Lider, 1992. 360p.

20. Aurescu B. Sistemul jurisdicțiilor internaționale. București: All Beck, 2005. 392p.

21. Cercelescu C. M. Regimul juridic al presei. București: Teora, 2002. 216p.

22. Rotaru V., Dolea I., Crețu I. Studiu privind analiza complexă a cauzelor legislativ-instituționale de condamnare a Republicii Moldova de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Chișinău, 2009. 100p.

23 Bunduchi I., Hanganu J., Balan I. Studiu privind Libertatea de exprimare și defăimarea: prevederi legale și practici reale. Chișinău: Bons Offices, 2010. 128p.

24. Postică A, Manole I, Gogu N. Drepturile omului și instituțiile democratice în perioada postelectorală în Moldova. Chișinău: 2009. 233p.

Site Internet

25. Cauza Busuioc contra Moldovei, hotărârea din 21 decembrie 2004 [online]. www.lhr.md/hot/? (citat la 11.10.2010)

26. Cauza Savițchi contra Moldovei, hotărirea din 11 octombrie 2005[online]. http://www.lhr.md/hot/?(citat la 11.10.2010)

27. Cauza Kommersant Moldovy contra Moldovei, hotărirea din 9 ianuarie 2007 [online]. http://www.lhr.md/hot/? (citat la 11.10.2010)

28. Cauza Flux(3) contra Moldovei, hotărirea din 12 iunie 2007 [online]. http://www.lhr.md/hot/? (citat la 12.10.2011)

39. Cauza Flux(2) contra Moldovei, hotărirea din 3 iulie 2007 [online]. http://www.lhr.md/hot/? (citat la 12.10.2010)

30. Cauza Țara și Poiată contra Moldovei, hotărirea din 16 octombrie 2007 [online]. http://www.lhr.md/hot/? (citat 02.02.2011)

31. Cauza Flux și Samson contra Moldovei, hotărirea din 23 octombrie 2007 [online]. http://www.lhr.md/hot/? (citat la 11.10.2010)

32. Cauza Flux contra Moldovei, hotărirea din 20 noiembrie 2007 [online]. http://www.lhr.md/hot/? (citat la 11.10.2010)

33. Cauza Timpul Info-Magazin și Anghel contra Moldovei, hotărirea din 27 noiembrie 2007 [online]. http://www.lhr.md/hot/? (citat la 02.02.2011)

34. Constitutia URSS [online]. http://www.hist.msu.ru/ER/Etext/cnst1977.htm (citat la 15.04.2011)

35. Cauza Sunday times versus Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord [online].

http://www.freeex.ro/legislatie/publicatii/jurisprudenta/cap6e.pdf (citat la 20.04.2011)

36. Cauza Plon vs. Franța [online]. http://jurisprudentacedo.com/Franta.html (citat la 12.03.2011)

37. Cauza Thorggeisonvs. Islanda [online]. http://www.freeex.ro(citat la 15.02.2011)

38. Cauza Prager si Oberschlick vs. Austria [online]. www.lhr.md (citat la 11.02.2011)

39. Analiza jurisprudenței CEDO [online]. http://www.juridice.ro/38392/analiza-jurisprudentei-cedo-articolul-10-libertatea-deexprimare iv-necesara-intr-o-societate-democratica.html (citat la 18.04.2011)

40. Jersild v. Danemarca [online]. http://strasbourgconsortium.org ( citat la 12.03.2011)

41. Observer și Guardian contra Marii Britanii[online]. http://www.activewatch.ro(citata la 24.04.2011)