Raspunderea Pentru Fapta Altuia

RĂSPUNDEREA PENTRU FAPTA ALTUIA

CUPRINS

INTRODUCERE

Încadrarea lucrării într-un domeniu tematic. Anumite drepturi și obligații au mers și au progresat alaturi de orice persoană pe parcursul intregii civilizații. Ființa este inconjurată tot timpul de acțiuni sau inacțiuni care emană atit dreptul de a se folosi cu o buna credintă de acestea cit si obligațiile care se nasc din cauzarea de daune, raspunderea pentru unele fapte ce inhiba intr-un fel sau altul interesele altora. In concluzie nimeni nu poate acționa nerespectind legea,avînd un comportament necorespunzator sau imoral nu este indreptatit deoarece pune accent pe articolele Constitutiei Republicii Moldova precum ca articolul 16, aliniatul 2 : ,,Toți cetățenii  Republicii Moldova sînt egali în fața legii și a autorităților  publice,  fără deosebire de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenență politică, avere sau  de origine socială ’’.

Actualitatea și importanța temei. Actualitatea temei rezidă din necesitatea examinării amănunțite a răspunderii pentru fapta altui din cauză că nereglemenatarea îndestulată de către legiutorul nostru, precum și neexaminarea suficientă de către autorii autohtoni aacestei temi duce la crearea obstacolelor cetățenilor de a înțelege în mod amănunțit problematica acestei temi, iar soluționarea litigiilor ce rezidă din aceste contracte este, în viziunea mea, o problemă chiar și pentru instanțele de drept. Știința juridică ne expune subiecte nelimitate pentru cunoașterea temei alese de la inferior la superior.

Răspunderea delictală pentru fapta altuia, prin multitudinea problemelor pe care le ridică, prin numeroasele implicații sociale și prin aria sa largă de cuprindere dar specifică într-o oarecare măsură, constituie un domeniu de abordare destul de important, ce necesită o analiză mult mai aprofundată prin legislației în domeniu, dar și prin cazurile practice întîlnite anterior, ca un oarecare precedent judiciar.

Motivația alegerii temei. Am ales această temă datorită importanței instituției răspunderii juridice în sistemul național de drept. În acest context putem să analizăm o largă varietate de norme juridice, literatură de drept, opiniile doctrinarilor autohtoni precum și a celor străini, care cercetează acest domeniu într-o perioadă de timp îndelungată.

Gradul de noutate al temei. Despre tema dată, spune că este relativ nouă.legislația ce reglementează acest contract nu este una perfectă și necesită a fi actualizată și perfecționată continuu, deoarece răspunderea delictuală, din cauza importanței sale enorme necesită a fi permanent în atenția legiuitorului.

Prin cerecetări aprofundate și prin consultarea numeroaselor studii doctrinare, atît autohtone cît și străine, am reușit să aducem puțină lumină asupra unei instituții mai puțin cunoscute sau interpretate în doctrina clasică, care își găsesc locul în răspunderea juridică pentru fapta altuia.

Cercetarea își învederează caracterul novator inclusiv grație faptului că a fost realizată o analiză eminamente comparativă a reglementărilor în materia răspunderii delctuale pentru fapta altuia, care a făcut posibilă reliefarea carențelor cadrului legal național și crearea unor oportunități de implementare a practicilor legislative mai performante în legislația civilă a Republicii Moldova.

Scopul și obiectivele temei. Scopul temei constă în cercetarea sub toate aspectele a reglementărilor răspunderea pentru fapta altuia.În acest sens, lucrarea de față își propune să asigure o analiză aprofundată a tutror particularităților contractului răspunderii jurdice delictuale la general și răspunderii juridice pentru fapta altuia la special. Cu toate că obținerea unor avantaje proprii convenabile nu este deloc ușoară, lucrarea își propune să facă un lucru foarte necesar, acela de a explica atît evoluția în timp a legislației ce reglemetază acest contract, cît și de a evidenția nejunsurile întîlnite în legislație, de a analiza într-o modalitate cît mai corectă toate specificitățile temei abordate.

Pentru realizarea scopului, urmez următoarele obiective:

prezentarea și familiarizarea cu noțiunile fundamentale ale lucrării;

examinarea și contrapunerea opiniilor vis-a-vis de noțiunea răspunderii pentru fapta altuia;

cercetarea amănunțită a conținutului, istoricului și condișiilor răspunderii oentru fapta altuia;

efectuatea unui studiu privind delimitarea răspunderii delictuale de alte forme de răspundere;

evidențierea condițiilor ce exclud răspunderea delictuală;

efectuarea unui stdiu amănunțit privind răspunderea pentru fapta altei persoane lipsite sau limitate în capacitate de exxercițiu;

analiza reglementărilor privind răspunderea persoanelor ce nu-și putea dirija acțiunile;

determinarea răspunderii comitentului pentr fapta prepusului;

examinarea răspunderii autorității publice pentru fapta ilicită a funcționarului public;

efectuarea unui studiu privind acținea de regres;

cercetarea practicii CEDO și practiciii judiciare în acest sens etc.

Metode utilizate în cercetarea tezei. La întocmirea prezentei lucrări s-a bazat pe studierea materialului doctrinar-teoretic, normativ-legislativ și practic, cu aplicarea metodelor: istorică, sistematică, analitică, juridico-comparativă și logico-juridică.

Baza teoretică, metodologică și empirică a tezei o constituie legislația Republicii Moldova, literatura juridică de specialitate autohtonă și lucrările unor savanți din Rusia, Romînia, Franța (lista bibliografică se anexează).

La fel,în calitate de instrumentariu sunt utilizateșimetodele: monografică, statistică, analiza logică și practică. Moldova , cit și de peste hotarele ei, expunîndu-le în conținut general sau chiar sub un accent mai vizibil facînd unele corelații între ele,cum am mai spus baza acestei lucrari este colectata din sursele expuse mai vizibil in bibliografia lucrarii.Mai hotaritoare in soarta cercetariilor fiind Codul civil, Codul procesual civil,Constituția Republicii Moldova,hotariri specifice a temei propuse,opinii a altor autori asupra temei abordate cum sunt: Dr.simona Maya Teodoroiu, drept civil(curs universitar), Luminax, București 2004: Sregiu Baieș.Aureliu Baieșu, Valentina Cebotari, Ion Crețu, Victor Volcinschi drept civil, drepturi reale, teoria generala a obligațiilor, volumul II cartier juridic. Veronica Stoica, Petrică Truscă, Instituții de drept civil, curs selectiv pentru licență, universul juridic 2003-2004.

Literatura folosită . Desigur pentru a evidenția teza ne putem propune de a cunoaște calitatea acestei prin bogata cantitate de surse.Sursele au fost colectate din mai multe izvoare atit din Republica

Conținutul lucrării. Prezenta lucrare este urmarea cercetărilor și studierea minuțioasă asupra subiectului ales, care este compusă din trei capitole teoretice, concluzie și bibliografie.

Astfel, primul capitol al lucrării este denumit ” Noțiuni generale despre răspunderea civilă delictuală” este dedicat examinării amănunțite noțiunii și condițiilor răspunderii delictuale, funcțiilor răspunderii delictuale și principiilor răspunderii delictuale, examinării cauzelor care exclud existenta raspunderii civile. Nu în ultimul rînd acest capitol este dedicat și efectării unei comparații între răspunderea civilă și alte forme de răspundere juridică.

Capitolul doi cu denumirea ” Răspunderea pentru fapta ilicită a persoanoanei lipsite sau limitate în capacitate de exercițiu” este consacrat unui studiu amănunțit a răspunderii pentru prejudiciul cauzat de un minor, răspunderii pentru prejudiciul cauzat de o  persoană lipsită de capacitate de exercițiu, răspunderii pentru prejudiciul cauzat de o  persoană aflată în imposibilitatea de a   conștientiza acțiunile sale ori de a le dirija.

Capitolul trei întitulat ” Răspunderea pentru fapta ilicită a persoanei aflate în subordine” se referă la răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, răspunderea pentru prejudiciul cauzat  de o autoritate publică sau de o persoană cu funcție de răspundere . La fel, acest capitol a fost consacrat și unei analize amănunțite a acțiunii în regres.

Concluziile includ în sine toate finalitățile la care s-a ajuns după efectuarea investigațiilor aferente răspunderii pentru fapta altuia, la fel sunt incluse și propunerile privind modificarea legislației ce reglementează acestă răspundre.

Bibliografia reflectă toatelitatea actelor normative, actelor subordonate legii, regulamentelor, monografiilor, articolelor științifice ce au servit drept suport la efectuarea cercetărilor necesare pentru

Astfel, prezenta lucrare, prin cercetare complexă prezintă un studiu nou și aprofundat asupra răspunderii delictale la general și răspunderii pentru fapta altuia în special.

1.NOȚIUNI GENERALE DESPRE RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ

1.1. Noțiunea și condițiile răspunderii delictuale

Dupa formarea statului și a dreptului, fenomene determinate de ivirea proprietății private asupra mijloacelor de producție, reacția fața de fapta reprobabilă și eventual păgubitoare, primește, sub diferite modalități și o formă tot mai organizată, forma care implică posiblitatea recurgerii la constrîngerea de stat. Raspunderea devine juridica colectivă a urmărit, la început, pedepsirea faptașului, sub aspectul răspunderii juridice, iar mai apoi restabilirea în folosul victimei a situației anterioare vătămarii suferite de aceasta, adică repararea.

Raspunderea delictuala este obligația celui care a cauzat altuia un prejudiciu, printr-o faptă ilicită extracontractuală care îi este imputabilă, de a repara paguba astfel pricinuită.

Nașterea și dezvoltarea răspunderii juridice nu pot fi cercetate științific decît în legătură cu locul și mai ales cu timpul. Ea nu a existat întotdeauna, iar de cînd s-a ivit, ea nu s-a înfațișat în forma și în conținutul pe care îl are în prezent în dreptul nostru.

În comuna primitivă nu exista nici stat nici drept, prin urmare nu poate fi vorba despre o răspundere juridică. Însa, există credințe mistice iar omul se simte înconjurat de puteri malefice, pe care nu le înțelege, dar care pentru el se întrupeaza în oamenii, animalele sau lucrurile care i-au făcut rău.

Daca vîntul doboara din arborele în care s-a cățarat pentru a culege fructe pe un membru al tribului, iar acesta rănește în cadere pe cineva, puterile raului s-au întrupat în cel căzut.Vătămatul răspunde la forță prin forță, el se răzbuna iar răzbunarea are aprobarea grupului social. În această epoca nu exista nici o preocupare pentru vinovația faptașului.

Așadar, suntem în prezența unei răspunderi obiective, întemeiată numai pe cauzalitatea materiala. O răspundere care îmbracă forma răzbunarii private, aceea a talionului. Doar mai tîrziu, probabil în perioada descompunerii comunei primitive, se constată că victima se poate întelege cu faptașul, iertîndu-l în schimbul unei răscumpărări. Răspunderea ia forma compoziției bănești voluntare.

Mai tîrziu "Legea celor XII table", consacră atît răzbunarea privată, legea talionului, cît și sistemul compozițiilor bănești voluntare, însă a intervenit o fundamentală schimbare: orînduirea sclavagista cunoaște statul și dreptul.

Pe de alta parte, în cadrul statului sclavagist, sancționarea prin razbunarea privată, a unei fapte pagubitoare, începe sa fie privita ca o tulburare a ordinii. De aceea, de îndata ce statul se simte destul de puternic pentru a-si impune vointa, el nu se limiteaza sa instituie delictele publice si pedepsele ce le sanctioneaza, pentru a se apara împotriva celor mai grave atingeri aduse ordinii în stat. Astfel, pentru a înlatura tulburarea care putea fi cauzata prin exercitiul razbunarii, el confera un caracter obligatoriu compozitiei banesti.

În aceasta perioada, compozitia baneasca devine legala, statul fixînd deopotriva și pretul dreptului la razbunare, sub forma unei amenzi – poena.

Stravechea razbunare continua sa existe, nu doar prin compozitia conventionala sau legala, dar si prin dreptul victimei de a pretinde, prin actiunea parintelui de familie ofamilie ori a proprietarului de sclavi sa-i predea persoana supusa puterii parintesti sau sclavul care îi pricinuise paguba, pentru a exercita asupra acestora dreptul de razbunare. În cazul în care paguba a fost cauzata de catre un animal, predarea acestuia în acelasi scop putea fi ceruta de catre victima. "Legea celor XII table" caracterizeaza, asadar, o epoca de tranzitie de la compozitia voluntara la cea legala.

Amenda, la început era reclamata printr-o actiune avînd caracter penal, tindea numai la pedepsirea unui delict, fie ca poena avea ca obiect o suma de bani fixa, indiferent de valoarea prejudiciului sau de tipul prejudiciului, ori constituia un multiplu al acestui prejudiciu, sau se multumea sa fie egala cu paguba.

În timp, juristii romani au realizat ca nu în toate cazurile amenda însemna pentru victima acelasi lucru, uneori ea este pentru atingerile morale aduse persoanei, cum este în cazurile de injuriarum, iar alteori, cum se întîmpla în cazurile de damnum, de vatamare materiala a unui bun sau a unei persoane, poena era în acelasi timp, o indemnizatie pentru dauna dar si un cîstig.

Este primul pas spre deosebirea dintre raspunderea penala de cea civila.

Începînd cu dreptul roman, drept care înfatiseaza forma cea mai evoluata a dreptului sclavagist, spre deosebire de ce se întîmpla în comuna primitiva, raspunderea devine juridica, la început numai penala, iar mult mai tîrziu, în epoca imperiului, raspunderea civila începe sa se desprinda din cea penala, fara însa a izbuti sa constituie exclusiv o reparatie patrimoniala.

În aceasta perioada, raspunderea devine individuala, solidaritatea familiala fiind înlaturata, spre deosebire de comuna primitiva, în cadrul careia raspunderea era colectiv- tribala iar apoi familiala.

Relativ devreme, se admite ca razbunarea nu poate fi îndreptatita atunci cînd ar urma sa fie îndreptata împotriva unei fiinte lipsite de ratiune, si anume: copiii si nebunii. Mai tîrziu, s-a ivit timid si ideea ca nebunii si copiii nu pot deosebi binele de rau, asadar ei nu pot fi în culpa.

Noua notiune de culpa este progresiv adîncita, în special în materia contractuala de catre juristii bizantini, astfel distingîndu-se între dolus, culpa lata si culpa levis, greseala fiind gradata dupa gravitatea ei, adica dupa cum lua forma vicleniei, a culpei grave sau usoare, evolutie ce nu a ramas fara urmari în ceea ce priveste raspunderea delictuala, unde se stabileste ca pagubitorul raspunde si de greseala cea mai usoara.

În dreptul roman, notiunea de culpa a ramas însa neîndestulator precizata, însa, spre deosebire de ce se petrecea în comuna primitiva, simpla relatie de cauzalitate materiala nu mai este suficienta, raspunderea civila implicînd cel mai adesea si o apreciere morala a conduitei celui care a pricinuit paguba.

În cadrul epocii feudale, acestei orînduiri, în dreptul occidental se adînceste desprinderea raspunderii civile si a repararii, de raspunderea penala. Începînd chiar cu veacul al XVI-lea, Loysel spunea: "Pentru orice fapta rea pagubitoare se cuvine numai amenda".

Este ceea ce s-a petrecut cu privire la pagubele aduse bunurilor. În privinta vatamarilor aduse persoanei, în special în cazul omorului ori a atingerii aduse onoarei, cel vatamat si familia lui aveau dreptul de razbunare asupra celui care a savîrsit nelegiuirea, si probabil chiar si împotriva familiei acestuia. O alta cale era aceea de a reclama o pedeapsa constînd în bani, care reprezenta pretul sîngelui.

Pe de alta parte, sub influenta bisericii crestine se generalizeaza exigenta unei conduite morale a celui care a pagubit. Elementul subiectiv al greselii, colorata si cu ideea de pacat, devine o condit ie generala a răspunderii civile.

Vechiul nostru drept din epoca feudala înfatiseaza trasaturi puternic asemanatoare cu cele ale dreptului apusean, în sensul ca si în dreptul nostru, ca si în dreptul apusean, exista deosebirea între delictele publice – care apara bazele organizatiei de stat -, si delictele private care sanctioneaza vatamarile aduse bunurilor si persoanelor

Cît priveste vatamarea corporala, din putinele documente apartinînd secolului al XVI-lea, reiese ca în acea perioada este recunoscut dreptul la razbunare. Acest fapt este statornicit într-un hrisov din 1525, de catre domnul Țarii Romînesti, Vladislav al II-lea: "si pentru vrajmasia ce ati avut de-acum sa nu mai aveti nici o vrajmasie pentru ca ati facut moarte pentru moarte.

Ne aflam de alfel într-o epoca de tranzitie, deoarece în curînd pedeapsa, precum si raspunderea civila delictuala, se individualizeaza.

O atesta un hrisov, emanînd de la Petru schiopul, prin care acesta dispune pe plan penal: "Sa ia gloaba dupa dreptate la care om va dispune prin lege, sa nu ia nici sa prade de la alti oameni din sat ce nu vor fi vinovati, ci sa ia ce va avea singur cel care va fi vinovat, sa nu prade pe parintele lui, nici pe fratele lui, nici pe ruda lui".

Raspunderea familiala este pe cale sa cedeze pasul raspunderii individuale, iar aceasta sa se întemeieze pe elementul subiectiv al greselii.

Mai bine de un secol mai tîrziu începe descompunerea orînduirii feudale, iar o parte din boierime începe sa fie atrasa în relatiile de productie capitaliste. Epoca îsi gaseste rasfrîngerea pe plan juridic în Pravilniceasca Condica , intrata în vigoare în 1780, sub domnia lui Alexandru Ipsilanti. În aceasta condica, ale carei prevederi sunt mai mult privitoare la organizarea judecatoreasca si la pocedura, sunt si prevederi de drept civil, din care putem trage concluzia ca raspunderea penala este întemeiata pe vina si prin urmare si raspunderea civila îsi gaseste temeiul în elementul subiectiv al greselii.

Doua importante monumente legislative deosebesc din punct de vedere juridic sfîrsitul epocii feudale si începuturile epocii capitaliste: Legiuirea Caragea, pusa în aplicare în Țara Romîneasca la 1 septembrie 1818 si Codul Calimach, intrat în vigoare în Moldova în iulie 1817.

Ambele instituie principiul general al raspunderii civile delictuale si consacra reglementari mai închegate ale acestei materii.

Legiunea Caragea, care îsi gaseste principalul izvor în dreptul brazili-calelor bizantine, sub titlul "Adaos pentru stricaciune", prevede: "Care din stiinta sau din nestiinta sau cu greseala va aduce stricaciune altuia, iaste dator a raspunde stricaciunea"[10, p. 150.].

Textul pune, ca si în dreptul nostru în vigoare, la baza raspunderii delictuale, prejudiciul, greseala si raportul de cauzalitate dintre prejudiciu si greseala. Greseala poate fi intentionata – dol – sau neintentionata – culpa. În aceasta distinctie, putem vedea prima manifestare a deosebirii dintre delict si cvasidelict, în întelesul codului civil elaborat în 1864, iar nu în acela al dreptului roman.

Prejudiciul pe care îl are în vedere Legiunea Caragea, poate fi nu doar vatamarea adusa lucrurilor, dar si aceea ce are ca obiect animalele sau omul, reglementînd chiar prin doua dispozitii, raspunderea stapînilor de animale pentru pagubele pricinuite de catre acestea, însa nu reglementeaza raspun-derea pentru fapta lucrurilor neînsufletite.

Codul Calimach, îsi gaseste principalul izvor de inspiratie în, pe atunci, recentul Cod civil general austriac.

Acest cod consacra, în 1724, unitatea raspunderii civile – delictuale si contractuale – pe baza faptei ilicite care se poate înfaptui fie "cînd cineva face o lucrare nedreapta", fie "cînd nu va împlini o lucrare legiuita". În ambele cazuri, raspunderea, fie ea delictuala sau contractuala, presupune o greseala.

Prin urmare pruncul si nebunul, care nu pot deosebi binele si raul, sunt aparati de raspundere, raspunzînd pentru ei cei care le poarta de grija.

Prin Codul Calimach, nu a fost reglementata doar raspunderea pentru fapta proprie, dar si aceea pentru fapta altuia, raspunderea pentru animale si în sfîrsit, embrionar, raspunderea pentru lucruri.

Atît Legiunea Caragea cît si Codul Calimach consacra asadar o raspundere delictuala care are ca obiect repararea patrimoniala a unui prejudiciu si îsi gaseste temeiul în elementul subiectiv al greselii – intentionata sau neintentionata.

Biruinta clasei burgheze îsi gaseste oglindirea, din punctul de vedere al legislatiei, în Codul civil puternic inspirat din Codul civil francez din 1804.

Din cuprinsul articolelor de principiu, reiese ca obligatia de a repara paguba pricinuita nu rezulta dintr-un simplu raport de cauzalitate.

Principalul temei al raspunderii civile delictulale îl constituie împrejurarea ca paguba a fost pricinuita printr-o conduita, cu sau fara intentie, savîrsita cu greseala, conduita pe care norma sociala o reproba.

Codul distinge între delictul civil propriu-zis care presupune o greseala intentionata, adica un dol si cvasidelictul civil care corespunde unei greseli neintentionate, unei culpe . Distinctia aceasta este aproape cu totul lipsita de interes practic, caci urmarile juridice sunt aproape întotdeauna aceleasi.

S-a preferat însa terminologia Codului civil care vorbeste de "greseala", pentru a desemna generic atît greseala intentionata, adica dolul, viclenia sau intentia, cît si greseala neintentionata, culpa, vorbind de neglijenta sau imprudenta. Terminologia propusa are avantajul de a ne permite sa utilizam expresiile traditionale de culpa grava, usoara sau foarte usoara, care se refera numai la greseala neintentionata, pe cînd în caz de dol, deosebim dupa cum intentia a fost directa sau indirecta.

Într-adevar, în covîrsitoarea majoritate a cazurilor, raspunderea este angajata în temeiul unei greseli neintentionate, data fiind greutatea dovedirii acestui fapt launtric, intentia sau dolul se vor deduce din deosebita gravitate a culpei pe care ar fi savîrsit-o cel ce a pricinuit paguba.

În principiu, nimeni nu poate fi chemat sa raspunda pentru pentru fapta sa decît daca i se poate imputa o greseala. Raspunderea este subiectiva atîta timp cît atîrna de atitudinea psihica a celui care pricinuieste paguba fata de urmarile faptei ce este pe cale sa o savîrseasca.

scoala clasica burgheza, întemeindu-se pe interpretarea textelor si pe lucrarile preparatorii ale Codului civil francez, a fundamentat raspunderea pentru altul, pentru animale si pentru ruina edificiului pe o prezumtie legala de culpa. Astfel, parintii raspund pentru fapta ilicita a copiilor minori, care locuiesc cu dînsii, pentru ca potrivit legii, purtarea pagubitoare a acestora face sa se prezume o culpa în cresterea si supravegherea lor; o prezumtie asemanatoare justifica raspunderea pentru fapta elevilor si a ucenicilor. Comitentul ar raspunde pentru prepusi pentru ca a gresit în alegerea sau conducerea acestora.

Miscarea raspunderii delictuale nu se opreste aici. Limitarea raspunderii civile delictuale la singurele cazuri cînd un dol sau cel putin o culpa era imputabila pagubitorului, limitare, care, la timpul sau, a constituit un imens progres, forma un sistem care asigura atît securitatea statica, cît si cea dinamica a circuitului civil, prin faptul ca nimeni nu putea fi chemat sa repare paguba suferita de altul decît în masura în care respectiva paguba se datora greselii sale. Pe de alta parte, cei care desfasurau în cadrul societatii o activitate potential producatoare de daune nu erau descurajati în actiunea lor prin teama de a fi obligati la despagubire, chiar daca nici o culpa, dovedita sau presupusa de lege, nu le putea fi imputata.

Într-un asemenea cadru, puteau fi stabilite cu o relativa usurinta cauzele unui prejudiciu, iar aprecierea morala a conduitei oamenilor nu întîmpina greutati de netrecut.

În secolul al XX-lea, diviziunea muncii se adînceste, si drept urmare se înmultesc si se complica raporturile dintre oameni, iar viata si munca încep sa se desfasoare într-un ritm tot mai alert, ritm care nu este întotdeauna usor conciliabil cu prudenta si cu grija necesare pentru a evita prejudiciile ce pot fi produse prin activitatea mecanismelor.

Nu putine la numar au fost cazurile cînd cauza prejudiciului nu putea fi stabilita. Dovada culpei aquiliene a celui caruia îi apartineau masinariile prin mijlocirea carora a fost cauzata dauna, adesea nu putea fi dovedita, astfel ca victima, desi inocenta, trebuia sa suporte povara pagubei, si astfel tot mai adesea, rezultatele la care conducea aplicarea sistemului raspunderii subiective, apar nesatisfacatoare.

În acest context social – economic, în vestul Europei, puternic industria-lizat, se isca o vie controversa pe terenul literaturii juridice între aparatorii aplicarii integrale a sistemului raspunderii bazate pe aprecierea morala a conduitei celui care a produs prejudiciul si între cei care încearca sa promoveze o raspundere obiectiva, fara culpa.

Pentru cei care sustin teoria subiectiva, orice caz de raspundere fara culpa, daca ar fi în adevar admis, ar fi o injustitie sociala. Ar fi în dreptul civil echivalentul a ceea ce este în dreptul penal condamnarea unui nevinovat.

Privita însa în perspectiva situatiei victimei – cel mai adesea om al muncii – problema îsi schimba înfatisarea.

În prezenta înmultirii daunelor cauzate de masini, fara ca o culpa sa poata fi imputata cuiva, se pune problema ocrotirii celor astfel pagubiti.

Solutia a fost cautata de unii pe terenul raspunderii contractuale. Neexecutarea unei obligatii contractuale ar îndreptati pe creditor sa pretinda reparatia, fara obligatia de a dovedi culpa debitorului. De aceea s-a sustinut ca angajatorul, încheind contractul de munca, s-a obligat tacit sa restituie la încetarea timpului de munca, pe muncitor sanatos si teafar. Teoria asa – zisei clauze de securitate nu a avut succes cît priveste contractul de munca, dar practica judecatoreasca a recunoscut-o în contractul de transport de persoane si în numeroase alte situatii.

Principala lupta teoretica s-a dat însa tot pe terenul raspunderii delictuale. Chiar si temeliile acesteia au fost clatinate de vreme ce conceptul culpei si cel al sanctionarii acestei abateri morale nu mai reuseau sa cuprinda multumitor relatiile social – economice din epoca masinismului.

Este ceea ce i-a determinat pe unii juristi progresisti, cum ar fi Saleilles si Josserand , sa preconizeze, înca de la sfîrsitul secolului al XIX-lea, teoria riscului.

Victima, trebuie sa fie despagubita, fiindca prejudiciul pe care l-a suferit se datoreaza faptei unei alte persoane. Nu este vorba despre o pedeapsa ci de reparatie, adica de o simpla repunere a unui patrimoniu în starea initiala producerii prejudiciului. O asemenea pretentie a victimei nu are nevoie, pentru a fi îndreptatita, sa se întemeieze pe o culpa a unei persoane, raportul de cauzalitate materiala fiind suficient, de vreme ce fiecare are datoria de a repara pagubele pe care le-a cauzat prin fapta sa, indiferent daca aceasta fapta a fost sau nu culpabila.

Aceasta este teoria riscului, teorie care înfatiseaza mai multe variante. Pentru unii autori, datoreaza reparatie cel care desfasoara o activitate pentru profitul sau, daca astfel a cauzat altora un prejudiciu. Profitul nu trebuie sa fie pentru unul, iar riscul pentru altul. Ele trebuie reunite în acelasi patrimoniu. Unde este cîstigul, acolo trebuie sa fie si riscul pagubei.

În sfîrsit, s-a mai sustinut ca cei care au desfasurat o activitate prin altii, astfel încît acestia au lucrat dupa ordinele si directivele primite, raspund de activitatea pe care au ordonat-o si pe care au condus-o. Unde este autoritate, acolo este si risc. Este asa zisul risc de autoritate [11, p. 283].

Teoria riscului nu a reusit sa înlature raspunderea subiectiva, întemeiata pe sanctionarea unei greseli de conduita. Teoria riscului fiind întemeiata numai pe un raport de cauzalitate materiala, repararea urma a fi datorata chiar daca purtarea agentului nu a avut cusur din punct de vedere etic.

Pe de o parte, era greu de trecut peste faptul ca în dispozitia de principiu, din art. 998 din Codul Civil, textul care consacra raspunderea pentru fapta proprie, ea se refera anume la greseala celui care a pricinuit paguba.

Pe de alta parte, s-a observat ca ideea întemeiata pe risc se lovea si de nevoia de a rezerva fiecaruia, în interesul tuturor, în masura în care nici o greseala nu îi poate fi imputata, o zona de impunitate, în cadrul careia sa îsi poata desfasura activitatea, la dapost de orice raspundere.

Mai importanta este evolutia practicii judecatoresti, care, prin rastalmacirea corespondentului primului alineat al articolului francez 1384, instituie o raspundere generala pentru lucruri, în sarcina celor care le au în paza, raspundere pe care acesta nu o prevedea. La început, pentru o scurta perioada de timp, tribunalele au consacrat o raspundere pentru lucruri întemeiata pe o prezumtie simpla de culpa, care admitea dovada contrara. Mai tîrziu, instantele de judecata au privit aceasta prezumtie ca fiind irefragabila, ea neputînd fi înlaturata decît prin dovada fortei majore sau a unor situatii asimilate. În sfîrsit, în prezenta elementelor de raspundere obiectiva pe care hotarîrile tribunalelor le cuprindeau, s-a recurs la ceea ce a fost denumit, oarecum surprinzator, prezumtia de responsabilitate.

În acest context social – economic, se poate de stabilit că: "Este de principiu ca raspunderea pentru daunele cauzate prin faptul lucrurilor neînsufletite este o raspundere obiectiva bazata pe ideea de risc, existenta ei fiind subordonata unei singure conditii: stabilirea raportului cauzal între dauna si faptul generator al acesteia, deci independent de orice culpa a proprietarului care are paza juridica a lucrului" [12, p.14.].

Aspectele docrinare în diverse tari și legislații a acestora denotă linii generale asupra răspunderei fiindcă fiecare are anumite drepturi și obligații care trebuie să fie respectate și îndeplinite cu strictețe pentru a ține balansarea între ceea ce se dă și ce se primește reciproc în societate din punct de vedere a obligaților posedate de fiecare cetațean în parte cît și regurile de viețuire obținute în comun.

Răspunderea din perspective a evolutiei sa facut observată ca o formă de tragere la îndeplinirea unor acțiuni social administrative, conduse și controlate de stat de a distruge gindurile și ideile de răzbunare în societate.

Apariția sau mai bine spus momentul culminant de concepere a raspunderei a fost și clipa cînd a avut loc realizarea,recunoașterea statului ca avînd dreptul exclusiv de a folosi forța și de a utiliza sancțiunea.

Temeiurile dispozițiilor generale cu privire la obligațiile care se nasc din cauzarea de daune sînt reglementate de codul civil începînd cu art.1398, în care in linii crescătoare sunt aranjate ideile stabile de funcționare a răspunderei de iure.

Teoria generala a dreptului în manualele sale adună concluzii expuse de diverși autori,îmbinîndule în valoarea că deobicei cetățenii cu bună credință respectă legea impusă însă paralel o fac din frica de a nu fi sancționați și constrinși de a repara dauna, precum legea e respectată maxim deplin atunci cînd sancțiunea neîndeplinirii este destul de usturătoare.

Continuînd pe planul teoriei generale a dreptului, noțiunea de faptă ilicită are o sferă largă, cuprinzînd orice abatere de la normele legale, chiar dacă abaterea nu se răsfrînge direct si nemijlocit asupra prejudicierii unui anume drept subiectiv, întrucît prin această încălcare se aduce atingere intereselor majore ale indivizilor, cărora legea nu le dă expresie și ocrotire.

Caracterul ilicit este măsurat în limitele nemijlocite cuprins într‑o normă juridică,adică este permis totul ce nu este interzis direct prin articolele stipulate expres începînd cu articolul 1398. Ignorarea și neobservarea prescripției cuprinsă în norma juridică lezează ordinea de drept, echilibrul vieții sociale și pun în pericol siguranța circuitului juridic aducînd haos și needucarea populației spre un comportament nepreconizat și neconfortabil pentru stat, pentru coordonarea mai dificilă a populației [1,p.325.]

Noțiunea de răspundere civilă delictuală este o sancțiune specifică a dreptului civil care se aplică ca scop reparator în cadrul raportului juridic născut în virtutea legii prin săvirșirea unei fapte ilicite și culpabile,cauzătoare de prejudiciul [2,p.327].

Poate fi privită ca un adevăr și o altă opinie de noțiune a răspunderei civile delictuale. Este o masură de influență aplicabile persoanei vinovate pentru încălcarea legii, privarea persoanei de patrimoniul său fără o oarecare compensare aplicabilă ca o răsplată prin pedepsirea pentru un comportament din trecut care nu corespondea cu normele dreptului civil [3,pag 510]. Lipsirea de bogățiea sa agonisită, în limitele pagubei aduse, avînd drept scop recompensarea sub formă patrimonială a acțiunilor distrugătoare.

De exemplu în cazul în care a avut loc o oarecare fapta ilicită (definirea acestei se va face pe parcursul lucrării) indiferent fiind din ramura penală sau civilă, paralel aducînd pagube sau diminuări a patrimoniului vătămatului ,acesta se impune de a fi reparat paralel cu pedeapsa de bază a faptei propriu-zisă. Cum a expus Codul civil sovietic vechi în 1976 aceasta reparare nu avea sa fie cerută ci oficial executată în diferență de timpul prezent unde s-au inclus noi definiri și proceduri speciale determinate pentru executare, precum stabilirea existentei condițiilor și avînd denumirea de compensarea faptei stapînului său în mod complet stabilit de instanță.

În primul rînd se impune a sublinia că instituția juridică a răspunderii a fost elaborată în ramura dreptului civil, fiind reglementată de prevederile art. 1398 și următoarele din Codul civil, ea devenind apoi, un principiu cu caracter de generalitate și atotcuprinzător. Nu trebuie omis faptul că, sunt reguli și principii specifice altor ramuri de drept care, împreună alcătuiesc o teorie a răspunderii juridice.

Rasa umană a fost definită ca fiind ansamblul faptelor concrete efectuate ale individului, comportamentul uman — ca manifestare liberă a unei ființe raționale, conștiente,adică al actelor purtărilor directe ale omului, aflate sub controlul voinței și rațiunii sale prin această afirmare divergentei teoriei definirii faptei ilicite paralel,expusă de clasici precum greșeala sau vinovăția este atitudinea psihică, interioară față de acea faptă.

Deci, art. 1398 din Codul Civil al Republicii Moldova conține o normă de drept comun în materia răspunderii delictuale (obligațiilor delictuale), care consacră principiul reparării integrale a prejudiciului extracontractual. Sub incidența ei cad toate raporturile de reparare a prejudiciului delictual, dacă nu există o normă specială menită să reglementeze anumite obligații delictuale, ținînd cont despecificul lor.

Spre deosebire de răspunderea contractuală, care apare ca urmare a încălcării unei obligații concrete, stabilită prin contract, cea delictuală se angajează în rezultatul încălcării unei obligații legale cu caracter general (născută dintr-un raport civil absolut), care revine tuturor – de a nu leza drepturile altora prin fapte ilicite. Răspunderea delictuală se naște prin încălcarea unor drepturi absolute ale persoanei vătămate (dreptul de proprietate, la viață, sănătate etc.). De aceea răspunderea pentru dauna cauzată persoanei umane poate avea numai caracter delictual, independent de faptul se afla sau nu persoana vătămată în raporturi contractuale cu delincventul.

Pentru apariția răspunderii delictuale este necesar un fapt juridic. Acest rol îl îndeplinește temeiul răspunderii delictuale. Temeiul răspunderii delictuale este componența delictului civil. Componența delictului civil constituie o totalitate de elemente esențiale formulate de legiuitor ca necesare și suficiente pentru angajarea răspunderii delictuale. Componența delictului civil include următoarele elemente (condiții): prejudiciul, fapta ilicită, raportul cauzal dintre faptă și prejudiciu și vinovăția. Acestea sunt condițiile generale necesare pentru antrenarea răspunderii delictuale. Lipsa unei condiții, potrivit regulii generale, exclude răspunderea delictuală, cu excepția cazurilor expres prevăzute de lege cînd răspunderea delictuală se poate angaja și în lipsa unor condiții. Dacă legea modifică sau restrînge cercul condițiilor necesare pentru angajarea răspunderii delictuale, suntem în prezența unor condiții speciale.

Nu poate exista răspundere delictuală dacă nu s-a produs un prejudiciu. Prejudiciul constituie consecințele negative cu caracter patrimonial sau nepatrimonial (moral) ale faptei ilicite, apărute ca urmare a lezării drepturilor subiective. În dependență de posibilitatea evaluării, deosebim prejudiciu moral și patrimonial. Prejudiciile patrimoniale sunt cele evaluabile în bani, care au un conținut economic, cum ar fi: distrugerea sau sustragerea unui bun, uciderea unui animal, vătămarea sănătății unei persoane, pierderea totala sau parțiala a unui drept.

Prejudiciile nepatrimoniale sunt consecințele dăunatoare care nu pot fi evaluate în bani, care rezultă din încalcarile drepturilor personale, fara conținut economic, cum sunt: moartea, durerile fizice sau pshihice, atingerile aduse fizionomiei unei persoane, atingerea adusă onoarei sau demnității unei persoane.

În reglementarea Codului Civil prejudiciu moral se compensează numai în cazurile prevăzute de lege. Prejudiciul patrimonial poate apărea sub forma prejudiciului efectiv și a venitului ratat [4, art. 14, alin. (2)].

Fapta ilicită este fapta prin care, încălcîndu-se normele dreptului obiectiv, se lezează drepturile subiective sau interesele persoanei. Fapta ilicită poate apărea sub forma acțiunii sau inacțiunii. Fapta ilicită apare sub forma inacțiunii în acele situații cînd, potrivit legii, o persoană este obligată să îndeplinească o activitate sau să săvîrșească o anumită acțiune. Abținerea de la îndeplinirea acestei activități sau de la săvîrșirea acțiunii prevăzută de normele imperative constituie ofaptă ilicită.

Deci, prin fapta ilicită extracontractuală se înțelege acea conduită prin care se încalcă obligația generală prevăzută de lege de a nu aduce atingere drepturilor și intereselor legitime ale celorlalte persoane, iar în al doilea rînd prin fapta ilicită extracontractuală se înțelege și neexecutarea ,,lato sensu,, a obligațiilor născute dintr-o faptă ilicită (îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată și gestiunea de afaceri) și dintr-un act juridic unilateral.

Pentru angajarea răspunderii delictuale este necesară, potrivit regulii generale, vinovăția autorului faptei ilicite. În materia răspunderii delictuale forma și gradul vinovăției autorului faptei ilicite nu prezintă importanță pentru determinarea cuantumului despăgubirii, fiind aplicabil principiul reparării integrale a daunei. Legislația civilă cunoaște cazuri în care răspunderea delictuală se antrenează în lipsa caracterului ilicit al faptei dăunătoare (5,art. 1402) sau în lipsa vinovăției (5,art. 1405, 1410 (răspundere obiectivă)).

Debitor în cadrul obligației delictuale este, potrivit regulii generale, autorul faptei ilicite. Nu întotdeauna calitatea de autor al faptei ilicite și debitor în obligația delictuală o întrunește aceeași persoană. Astfel, comitentul repară prejudiciul cauzat de prepusul său în legătură cu exercitarea funcțiilor încredințate (art. 1403 Cod civil), părinții sau tutorele repară prejudiciul cauzat de copilul lor minor care n-a împlinit 14 ani.

Pentru antrenarea răspunderii delictuale este necesar ca între fapta ilicită și prejudiciu să existe un raport cauzal. Raportul cauzal este și condiția în funcție de care se determină mărimea despăgubirii. Se repară numai prejudiciul careeste consecința directă a faptei ilicite. Cu alte cuvinte pentru ca obligația de dezdăunare să ia ființă trebuie să stabilească existența unei legături de cauză la efect între fapta comisă de o persoană și prejudiciul sugerit de cealaltă. Așadar răspunderea civilă delictuală conștiind îndreparația prejudiciului nu poate exista în lipsa raportului cauzal, aici putem accentua idiferent de tipul răspunderii. Fară existența prejudiciului și fără constatarea că el este un efect al faptului ilicit comis de autor fapta nu poate fi replimată civilmente de aceea orice hotărîre judecătorească care ordona repararea fără să stabilească existența raportului de cauzalitate este casabilă.

Printre împrejurările care înlătură caracterul ilicit al faptei și, deci, răspunderea delictuală legiuitorul a enumerat pentru prima dată consimțămîntul persoanei vătămate. Fapta prejudiciabilă nu va avea caracter ilicit atunci cînd persoana vătămată a consimțit în prealabil la săvîrșirea unei fapte, știind că este posibil să i se cauzeze un prejudiciu. Suntem în prezența unei clauze de nerăspundere indică un caz în care asemenea clauze nu se admit sub sancțiunea nulității lor). Prin această clauză persoana își dă consimțămîntul nu la producerea prejudiciului, ci la săvîrșirea unei fapte, la desfășurarea unei activități, care potențial ar putea produce un prejudiciu. Clauzele de nerăspundere nu sunt admise în materia răspunderii delictuale dacă contravin normelor de etică și morală. Ca urmare a acestui fapt clauza de nerăspundere nu va elibera delincventul de răspundere în materia prejudiciului cauzat ființei umane prin vătămarea sănătății sau a integrității corporale. [5(alin. 2, art. 603]

Răspunderea civilă delictuală poate fi privită după criteriul fundamental ca un mijloc de apărare atît a drepturilor subiective cît și a celor obiective. Aici putem include un exemplu concret, clar și simplu care va lumina obiectivul pentru a înțelege cauza mai ușor.

1) Subiectiv

2) Obiectiv

1. Subiectiv ar fi cazul precum că : În data de 17.05.2012 școala I.Creangă din orașul Hincești a organizat o tură de excursie în rezervația ,,Grădina Botanică,, din orașul Chișinău,în timpul plimbării 2 dintre elevi Nicu Rusu și Nicu Ion au rămas în urmă de grup și astfel au ieșit din supraveghere cauzînd daune unor specii rare floristice din clumba de pe teritoriu .În continuare instituția care a dirijat și a trebuit să supravegheze participanții săi elevi minori este nevoită ca sa repare prejudiciul din cauza că elevii erau sau trebuiau sa fie sub controlul acestora.

În cadrul răspunderei delictuale subiective avem un număr de forme care imbină o răspundere ce vine de la un subiect concret, adică de la persoana vinovată care este, sau trebuie să fie trasă la pedepsire. După o analiză a Codului Civil al Republicii Moldova putem sustrage următoarele forme:

răspunderea pentru fapta proprie

răspunderea pentru prejudiciul cauzat de minori și persoane incapabile

răspunderea comitentului pentru prejudiciile cauzate de prepusul său (art 1403 Codul Civil)

Fiecare dintre felurile de răspundere specială menționate comportă întrunirea condițiilor specifice. Este de observat, totodată că existența acestor condiții specifice nu este prin ea însăși, suficientă: este necesar să fie întrunite în același timp, în totalitate sau uneori numai în parte anumite condiții generale ale răspunderei delictuale enumerate în continuare. Însă mai întîi voi aborda aspectele specifice acestei forme a răspunderii civile delictuale obiective, unde se cuvine să examinăm și să explicăm, fie chiar și succint, conținutul noțiunilor și dupa, condițiilor răspunderii delictuale cu care vom opera în cele ce urmează.

În cadrul răspunderii delictuale obiective, Codul Civil reglementează următoarele categorii de răspundere care țin de obiectul răspunderei, de prejudiciul cauzat de și asupra unui lucru din diverse motive ce au legătură cu grija necorespunzătoare a stăpînului îndreptată pentru acesta.

– Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale (art. 1411 Cod Civil)

– Răspunderea în cazul căderii sau scurgerei din construcție (art.1413 Codul Civil)

– Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de surparea construcției (art. 1412 Cod Civil al Republicii Moldova ediția a 2 –a Chișinău,2011

2. Referindu-ne la faptele subiective sunt incluse în exemplu :

Radu Ion care locuiește pe strada Victor Rob numărul 17 și-a reconstruit o porțiune de casă și lăsînd lucrul nefinalizat a plecat după hotarele țării pentru o perioadă de 6 luni,a lăsat construcția și fără supraveghere,în acest timp partea reconstruită influențată de timp nu sa întărit definitiv,în continuare sa dărîmat asupra garajului vecinului Iurie roșca aducînd pagube atît construcției cît și autovehicolului aflat în interior de marca Audi A 4 .Astfel Radu Ion este obligat să repare pagubele produse de surparea bunului său rămas fără grijă și în starea necorespunzătoare.

Sunt și unele situații special reglementate, cum sunt Legea cu privire la asigurări din 1993, [6] Legea cu privire la transporturi din 21 mai 1997 [7 ], Legea cu privire la aviația civilă din 9 iulie 1997 [8 ].

Un principiu ce cuprinde atît cerințe etice cît și echitate socială,sunt unele cerințe a siguranței juridice.

Omul este responsabil nu umai de prejudiciul ce l-a cauzat prin fapta sa dar și de acela ce a fost cauzat prin neglijența sau imprudența sa. De aici și a aparut raspunderea delictuală ca fiind proprie enumerată prima și pentru categoriile de persoane asa numite terțe adică ca exemplu cauzarea de lucrări ori animale aflate în paza juridică a unor persoane – proprietari care și răspund pentru prejudiciul adus prin ruina edificiului fiind lipsită de întreținere, viciu de construcție [9 pag 60].

Pentru a reda o simplicitate de a cunoaște marginile importante a răspunderii este necesar de a delimita doua tipuri de răspunderi care sunt : răspunderea civilă delictuală și răspunderea contractuală.

Răspunderea pe parcursul a etapelor sale de dezvoltare a cunoscut drumuri paralele de avansare sub toate formele sale existente.. Unii autori mai definesc răspunderea ca fiind consecințele negative după comiterea faptelor ilicite urmînd sancțiunea de a impune realizarea anumitor obligații și totuși definirea acestei este mereu discutabilă. Totuși în diverse păreri sau lucrări am gasit ca scop universal și efect obligațional despagubirea pentru fapta ilicită sau pentru încălcarea de drept.

Starea lucrurilor unei răspunderi este asigurarea unui mecanizm excelent pentru functionarea relațiilor sociale și stabilirea unei balansări și ordini special determinate pentru ca statul să poată cu unele facilități a controla și a stabili o armonie în respectarea legii și prevenirea preventivă a faptelor cît și a împiedica încalcarilor de regulilor fundamentale stabilite de norme, pe viitor.

1.2. Funcțiile răspunderii delictuale și principiile răspunderii delictuale

Functiile raspunderii civile delictuale sunt însărcinările care ii revin acestui domeniu, și activitatea prestată în scopul conlucrării punctelor propuse sunt susținute de doctrina juridică.

Răspunderea civilă delictuală îndeplinește, așa cum vom arăta în cele ce urmează, două funcții importante: funcția preventiv-educativă și funcția reparatorie. Între ele existînd o strînsă legătură, una presupunînd-o pe cealaltă și nu pot fi privite separat, deoarece depărtarea acestora una de cealălaltă schimba scopul funcțiilor propuse. Prin înțeles direct din definiție rezultă prevenirea, educarea, reeducarea și repararea unor acțiuni care izvorăsc din răspunderea civilă delictuală. Multitudinea de acțiuni și inacțiuni care necesită a fi într-un mod sau altul de a fi îndreptate spre o soluționare a efectului negativ din care sunt compuse.

a. Funcția preventiv-educativă determină însași natura juridică a răspunderei civile. Dreptul, în general, ca instrument de ordonare a desfășurării raporturilor sociale, îndeplinește o funcție educativă, prin influența pe care o exercită asupra conștiinței oamenilor de a le educa în sens direct comportamentul prin impunerea și stabilirea a unor reguli speciale. Această funcție se regăsește și în instituția juridică a răspunderii civile delictuale. Astfel, conștiința că fapta ilicită cauzatoare de prejudicii nu rămîne nesancționată, ci atrage după sine obligația de dezdăunare, este de natură a îndeplini o funcție educativă și deci o funcție socială de prevenire a producerii unor asemenea fapte.

Răspunderea civilă are un scop educativ și, implicit, preventiv, deoarece insuflă o anumită teamă pe care eventualitatea obligării la reparații o poate provoca în conștiința oamenilor, prin aceasta contribuind la diminuarea faptelor ilicite păgubitoare.Astfel ea previne cauzarea unor prejudicii și întarește disciplina .

Răspunderea civilă delictuală, prin obligarea la repararea prejudiciului îndeplinește un rol educativ și de prevenire a săvîrșirii delictelor civile în viitor de către autorul faptului prejudiciabil deja săvîrșit care conștientizează, că va răspunde de prejudiciul ce l-ar cauza. De asemenea, răspunderea civilă constituie un mijloc de insuflare în conștiința oamenilor a necesității de a acționa cu grijă sporită, de a nu prejudicia pe alții, de a respecta drepturile și interesele celorlalți, de a respecta legea . Este un fenomen social care se materializează în reacția organizată a societății în limitele prescrise de lege. Aplicarea ei este o metodă prin care cetățenii se insuflă de a respecta normele legale,regula prevăzută în articolul 9 Codul Civil precum că orice persoană fizică sau juridică trebuie să-și exercite drepturile și să își execute obligațiile cu bună-credință, în acord cu legea, cu contractul, cu ordinea publică și bunurile moravuri, și această regulă necesită în conținutul său orice stat de drept.

b. Funcția reparatorie. Membrii societații sunt chemați să dea seama pentru modul în care se comportă în viața de zi cu zi în ambianța societații,ceea ce constituie răspunderea juridică. Esența răspunderii civile constă în ideea de reparare a unui prejudiciu, afirmîndu-se că răspunderea civilă are o funcție reparatorie, se arată că cel ce cauzează altuia un prejudiciu este obligat a-l repara, precum și din toate celelalte norme juridice ale instituției răspunderii civile.

Din prevederile art 602, 604, 1402-1409 Codul civil reiese că omul este responsabil pentru prejudiciul cauzat prin fapta sau neglijență, sau prin imprudența sa, cît și pentru fapta reprezentantului legal,a prepusului,a minorului sau a persoanei incapabile supravegheate de el.

Răspunderea civilă delictuală face parte din instituția de răspundere civilă care ocrotește drepturile civile ale persoanelor fizice și juridice, și esența ei, dupa cum rezultă din prevederile articolului 607 Codul Civil, constă în obligația de a înlatura consecințele negative cu caracter patrimonial sau nepatrimonial, apărute ca urmare a lezării drepturilor subiective ale persoanei prin restabilirea daunei cauzate. Deci funcția reparatorie este prevăzută în toate cazurile răspunderei civile. Cu toate acestea L.Pop consideră că funcția reparatorie a răspunderei civile este relativă, deoarece se realizează numai în raporturile dintre subiectele obligației de reparare a prejudiciului. Chiar și în aceste raporturi, oricît de mare ar fi răspunderea, încă nu se poate afirma că valorile deteriorate sau distruse pot fi întotdeauna recuperate pe deplin în materialitatea sa .

Se poate spune că răspunderea civilă este un mijloc eficient de apărare și de restabilire a drepturilor subiective și intereselor legitime ale unei persoane, care presupune angajarea răspunderii autorului acestuia ori de cîte ori s-a cauzat un prejudiciu. Din momentul în care s-au adus prejudicii unei persoane, va fi angajată răspunderea făptuitorului, existînd pentru acesta obligația de reparare a prejudiciului. Răspunderea este un mijloc de apărare a dreptului de proprietate, atunci cînd un astfel de drept este încălcat sau poate fi un mijloc de apărare a altor drepturi reale ori de creanță.

Aceste funcții rezultă din însăși esența și finalitatea răspunderii civile.

Răspunderea civilă delictuală este analizată sub aspectul condițiilor de a fi întrunite, a formelor sau felurilor în care ea intervine și a principiilor care stau la baza interveneției organelor de stat și a limitelor ei.

Deși răspunderea civilă delictuală cunoaște o multitudine de forme, ea are totuși un fond comun de reguli aplicabile acestei diversități numite principii ale răspunderii și care se află în strînsă legătură cu unele principii fundamentale raspunderii juridice, cît și cele ale dreptului, și cu principii ale unor ramuri de drept.

1. Principiul legalității răspunderii constă în aceea că răspunderea juridică nu poate opera decît în condițiile sau în cazurile prevăzute de lege, în forma și limitele stabilite de aceasta, conform unei anumite proceduri desfășurate de organe special investite în acest sens.

2. Principiul răspunderii pentru fapta săvîrșită cu vinovăție are la bază concepția juridică a răspunderii subiective conform căreia autorul faptei răspunde numai atunci cînd și-a dat seama sau trebuia să-și dea seama de rezultatele faptei sale și de semnificațiile ei social – juridice periculoase, fiind sancționat pentru comportamentul său antisocial.

Fără vinovăție, nu există răspundere juridică, chiar dacă sunt întrunite toate celelalte condiții de bază, iar aceasta trebuie de cele mai multe ori dovedită ca, de pildă, și în cazul răspunderii delictuale, se operează prezumția nevinovăției, ceea ce obligă la dovedirea ei, fiind cu totul excepțională și limitată prezumția de vinovăție ca, de pildă, în cazul părinților pentru faptele copiilor minori, dar, și în această ipoteză, prezumția poate fi combătută, înlăturată.

3. Principiul răspunderii personale, conform căruia răspunderea revine numai celui efectiv vinovat de comiterea faptei ilicite, regulă cu caracter absolut în cazul formelor sancționării sau represive datorită pericolului social al conduitei ce incubă atitudinea represivă a societății. O derogare de la acest principiu, în cazul răspunderii civile delictuale servește art. 1403, Cod Civil, în care se menționează că comitentul răspunde pentru fapta prepusului cauzată cu vinovăție, sau în cazurile cînd părinții, tutorele sau curatorul răspund pentru fapta comisa de catre minori sau persoane incapabile. Deci, în cazul răspunderii reparatorii există, uneori în condițiile legii, și răspunderea pentru fapta altuia cu caracter limitat, dar posibil de înlăturat (răspunderea părinților pentru copiii minori, a persoanei juridice pentru faptele membrilor) sau răspunderea solidară ori împreună cu alții.

4. Principiul unicității răspunderii conform căruia pentru fapta ilicită există o singură răspundere sau nu se poate aplica decît o singură sancțiune și nu mai multe (“non bis in idem”), avînd aceeași natură juridică ca și norma încălcată. Excepție fac cazurile de cumul deja prezentate și care derivă din scopurile diferite ale răspunderii (de exemplu privațiunea de libertate și despagubirea în caz de furt).

În esență acest principiu urmărește excluderea aplicării față de aceeași persoană și pentru aceeași faptă a două sau mai multe sancțiuni care prin natura lor sînt identice: o singură încalcare a normei de drept nu trebuie sa determine decît o singură sancțiune delictuală de restabilire a situației.

5. Principiul justeței sau proporționalității răspunderii în conformitate cu care se impune corelarea răspunderii sau a pericolului ei social sau a întinderii pagubei, a formei de vinovăție cu care a fost săvîrșită, printr-o corectă și concretă individualitate sau proporționalizare.

6. Principiul umanismului răspunderii în conformitate cu care sancțiunea aplicată și constrîngerea exercitată au un rol reeducativ și de reintegrare socială, netrebuind să provoace suferințe inutile celui sancționat și să nu-i înjosească demnitatea și personalitatea.

7. Principiul perseverenței prin răspundere, conform căruia sancțiunea are rolul de a preveni atît pe cel vinovat, cît și pe alții de a mai săvîrși în viitor alte fapte sau fapte de același gen în care sens există o prevenție specială și una generală prin răspunderea declanșată.

8. Principiul celerității sau operativității tragerii la răspundere în baza căruia momentul aplicării sancțiunii, reprezentînd reacția socială, trebuie să fie cît mai aproape de cel al comiterii faptei, fără amînări sau tergiversări deosebite și nenecesare soluționării cauzei, pentru ca rezonanța socială a sancțiunii să fie maximă eliminînd starea de insecuritate din raporturile sociale și neîncrederea în drept, sporind, astfel, efectul preventiv al aplicării acestuia.

Aplicarea principiilor răspunderii civile trebuie să se facă cu toată strictețea, pentru a se putea ajunge la înlăturarea cazurilor de săvîrșire a unor fapte ilicite cauzatoare de prejudicii. După Codul Civil al Republicii Moldova la baza răspunderii civile stau doua principii: repararea integrală a prejudiciului și principiul reparării în natură a prejudiciului.

Primul izvorînd din prevederile Codului Civil articolul 602, alin.(1), în cazul în care nu execută obligația debitorul este ținut să-l despăgubească pre creditor pentru prejudiciul cauzat, și articolul 1398, alin.(1) a Codului spune că cel care acționează față de altul în mod ilicit, cu vinovăție, este obligat să repare prejudiciul patrimonial.

În materia raspunderii civile delictuale, prin prejudiciu se înțelege rezultatul dăunător, de natură patrimonială sau nepatrimonială, al atingerilor aduse, prin fapte de orice fel, drepturilor persoanelor, valorilor pe care acestea le ocrotesc, rezultat care, în conformitate cu legea civilă, atrage obligația de reparare din partea persoanei responsabile

Prin repararea integrală a prejudiciului se întelege, înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale nerespectării prevederilor în scopul repunerei victimei în situația anterioară. Această afirmație rezultă din prevederile articolului 607, alin.(1) Codul Civil conform căruia cel obligat la repararea prejudiciului trebuie să restabilească situația care ar fi existat în cazul în care împrejurarea cauzatoare de prejudiciu nu survenea.

Deci, principiul reparării integrale a prejudiciului material, economic sau patrimonial constă în înlăturarea consecințelor dăunătoare ale unui fapt ilicit, în scopul repunerii victimei în situația anterioară (restitutio in integrum).

Repararea este un principiu datorită faptului că cea mai esențială și mai largă consecință a încălcării drepturilor civile este cauzarea de prejudicii. De fapt repararea prejudiciului este nu numai un principiu ci și o formă obligatorie a răspunderii care se aplică în toate cazurile de încălcare a drepturilor civile, dacă legea nu prevede altceva. Deoarece răspunderea civilă este reconstruirea situației precedente astfel această recuperare poate fi doar integrală. Chiar dacă textul Codului Civil nu definește că repararea prejudiciului trebuie să fie integrală aceasta decurge din esență si finalitatea a răspunderii, cît și din practica judiciară care dispune că instanța impune responsabilitatea recuperării pagubei în mărime deplină.

Scopul reparației în natură sau a despăgubirii prin echivalent constă în restabilirea situației anterioare, scop ce poate fi realizat doar printr-o reparație integrală a prejudiciului material suferit de persoana păgubită.

Principiul reparării integrale a prejudiciului se aplică, deopotrivă, atît în cazul reparației în natură, cît și în cazul despăgubirii prin echivalent. Aplicarea acestui principiu duce la concluzia că dacă paguba trebuie să fie reparată în întregime.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor, sau pentru modificarea ulterioară a acestui cuantum, nu este luată în considerare nici starea materială a victimei și nici a făptuitorului. Întinderea reparației trebuie să fie în deplină concordanță cu întinderea prejudiciului. Autorul faptei ilicite și prejudiciabile este obligat să repare atăt prejudiciul efectiv (damnum emergens), cît și beneficiul sau cîștigul nerealizat, de care victima a fost împiedicată să-l obțină (lucrum cessans).

În situația unui accident rutier soldat cu avarii auto, autorul accidentului este obligat pe lîngă contravaloarea reparațiilor și la echivalentul veniturilor nete de care persoana prejudiciată nu mai beneficiază datorită imposibilității utilizării normale a autovehiculului, pe toată perioada pînă cînd acesta este reparat.

În situația reparării prejudiciului nepatrimonial (daune morale), fără conținut economic, nu se pune problema reparării integrale a prejudiciului moral, sau o repunere în situația anterioară a victimei, care adesea nu este posibilă, ci repararea acestui prejudiciu are un caracter compensator care să creeze anumite satisfacții pentru o pierdere adesea ireparabilă. Acestui tip de prejudiciu îi corespunde principiul echitații, al proporționalității și justului echilibru între prejudiciul moral real și efectiv suferit de victimă și compensarea bănească a acestuia.

Excepție de la repararea integrală o reprezintă cumulul de culpe între victimă și autorul accidentului. Astfel, victima va fi despăgubită procentual din valoarea prejudiciului suferit funcție de gradul culpei autorului accidentului.

În concluzie, stabilirea despăgubirii, sau dezdăunării nu este determinată de gravitatea faptei, de forma și gradul culpei, situația materială a victimei și a autorului faptei cauzatoare de prejudicii, ci doar de costurile înlăturării consecințelor dăunătoare ale unui fapt ilicit, în scopul repunerii victimei în situația anterioară.

Principiul reparării în natură a prejudiciului nu este prevăzut expres în textul Codului Civil, dar reiese din conținutul articolelor ce reglementează răspunderea. Astfel articolul 608, Cod Civil, stipulează dacă restabilirea situației existente anterior cauzării prejudiciului nu este posibilă sau este posibilă cu cheltuieli disproporționale creditorul este despăgubit în bani. Deci răspunderea întotdeauna pornește de la repararea în natură a prejudiciului, concretizată în: restituirea bunurilor însușite pe nedrept, înlocuirea bunului distrus cu altul de același fel, remedierea stricăciunilor sau a defecțiunilor cauzate unui lucru, distrugerea sau ridicarea lucrurilor făcute cu încălcarea unui drept al altuia etc.

Deci, deși acest principiu este proclamat și la răspunderea civilă delictuală, practic el este realizabil doar la raspunderea contractuala, unde debitorul poate fi obligat la indeplinirea întocmai a obligatiei asumate. La raspunderea delictuala, repararea în natura se realizeaza doar în ipotezele cînd persoanei vatamate i se restituie bunurile sustrase, pentru ca altfel, repararea în natura se înfăptuiește prin indemnizarea victimei, prin obligarea autorului prejudiciului la plata unei sume de bani care ar trebui să reprezinte contravaloarea pierderii suferite, altfel spus, prin echivalent. De aceea, rareori se întamplă că bunul distrus sau deteriorat sa fie “reparat”. În realitate, reparația vizează patrimoniul și se realizează prin înlocuirea pagubei suferite cu o suma de bani care este fie convenită de părți, fie este stabilită de instanță în urma judecății.

Se subliniază importanta și suficienta principiul reparării integrale a prejudiciului care permite repararea oricărui prejudiciu identificat și recunoscut.

Principiul reparării în natură aplicat prejudiciului nepatrimonial face necesară prezentarea unui alt principiu, cel al reparării prin echivalent. Se poate evidenția ideea că acestea pot fi considerate principii subsidiare sau forme ale aducerii la îndeplinire a cerinței principiului reparării integrale. Aici poate fi aplicată ca și regulă generală – ordonarea abordării lor în funcție de tipul de prejudiciu ce urmează a fi reparat. Astfel, pentru prejudiciul patrimonial forme ale aplicării principului reparării integrale sunt: repararea în natură și repararea prin echivalent.

Pentru prejudiciul nepatrimonial forme ale aplicării principului reparării integrale sunt: repararea prin compensare sau repararea prin indemnizare, repararea în natură pierzîndu-și din importantă, dar nu exclusă. Primordialitatea și suficienta principiului reparării integrale, rezultă și din faptul că teza subiectivă a răspunderii devine insuficientă, trebuind să lase loc unei concepții mai largi, mai bine adaptate noii societăți, în care răspunderea se separă de culpă.

Analizînd diferite aspecte ale problemei reparării prejudiciului îtît din Romînia, cît și din Republica Moldova, autorul consideră că ar fi fost necesar ca Codul Civil al Republicii Moldova să conțină prevederi exprese mai clare privind principiul reparării în natură, de aceea aș propune ca art. 602 CCRM să fie completat cu următorul punct după punctul 2:“ Repararea prejudiciului cauzat prin neexecutare, executarea necorespunzătoare a obligației î-l obligă pe debitor de executarea obligației în natură în conformitate cu clauzele contractuale”.

Cel mai important principiu al reparării – cel în natura a fost consacrat de practica judiciară.

Astfel s-a statuat că repararea integrală a prejudiciului la care este îndreptățită victima unui fapt ilicit trebuie făcută fie în natură, fie atunci cînd repararea în natură nu este cu putință, prin echivalent bănesc. Atunci cînd repararea în natură nu acoperă paguba se va recurge și la repararea prin echivalent bănesc.

În concluzie, pot spune că raspunderea civilă delictuală se bazează pe un șir de principii, care duc la înlăturarea cazurilor de săvîrșire a unor fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, iar funcțiile pentru a preveni, educa, reeduca și repara unele acțiuni care izvorăsc din răspunderea civilă delictuală.

1.3. Comparație între răspunderea civilă și alte forme de răspundere juridică

În cuprinsul subcapitolului dat mi-am aranjat gindurile pentru a distinge laturile comune și marginile de deosebire a formalor raspunderei civile care sunt împărțite în răspunderea delictuală și contractuală.

Este clar și firesc că orice acțiuni și inacțiuni pentru a exista au la bază niște raporturi în care are loc apariția și dezvoltarea obligațiilor de a corecta,a îndrepta dauna efectuată. Anume sursa de unde izvorăște obligația încalcată stabilește vizibil felul răspunderei.

Răspunderea civilă delictuală reprezintă obligația unei persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia printr-o faptă ilicită extracontractuală sau, după caz, prejudiciul pentru care este chemată prin lege să răspundă. În răspunderea delictuală nu este admis existența unor legături sau coraporturi specifice determinate anterior în domeniu aplicat. Prin urmare a doua formă de care merge vorba prinde întinderea evenimentelor anterioare convorbite, înțelese între părți. Am dat și de dorința de a arăta răspunderea delictuală că aceasta se sprijină pe noțiunea de culpă, care este caracteristică oricărui fapt ilicit, pozitiv sau negativ și care constă în oricare abatere de la o obligație, legală sau contractuală, orice trecere peste complexul regulilor de drept pozitive impuse de lege oricărui individ, orice element anormal în felul de a se purta al cuiva, în timp ce alții au scris: “… culpa nu poate să existe și nu poate da loc la o sancțiune decît atunci cînd cineva depășește limitele dreptului său și prin aceasta calcă în domeniul dreptului subiectiv al altuia, cauzîndu‑i astfel o pagubă“ .

Răspunderea civilă contractuală are ca bază contractul legal încheiat între părți care le obligă la respectarea cerințelor expres enumerate în perioada indicată liber, voluntar la încheiere. Prin neexecutare a cerințelor convenite, a prestației datorate a debitorului sau chiar și executarea totală,parțială, cu întîrziere duce la neexecutarea propriu-zisă și obliga la cerința părții vatamate a despăgubirilor patrimoniale (adică a despagubirilor pecuniare care pot fi evaluate în bani) sau nepatrimoniale ( prejudiciu care nu are un cuantum în surse financiare dar care țin de drepturi de autor,demnitate etc.). Răspunderea contractuală se referă la o îndatorire din partea debitorului adica partea (Persoană fizică sau juridică) care datorează creditorului mărfuri sau sume de bani, de a repara cauza neexecutata total sau parțial, executata nu în termen, executată necorespunzător,adică mai simplu spus neexecutarea corespunzătoare a datoriei. Survenirea unei răspunderi de regulă are cîteva momente principale cum spre exemplu răspunderea contractuală se face aparentă în situațiile cînd are loc comercializarea unor produse sau prestarea unor servicii, efectuarea unor lucrări inadecvate, neindicarea a termenilor în cauzele cînd este obligatoriu, lipsa de informare la nivel liber înteles, neclar. Răspunderea contractuală apare ori de cîte ori prejudiciul se formează în cadrul rapoartelor juridice contractuale.

Ambele forme de răspundere au ca concepere o idee de a reface un prejudiciu și la fel acestea sunt specii a răspunderei civile, astfel totuși s-ar părea ca nu trebuie să conțină diferențieri bruște, însă totuși există un număr de direcții contrarii de asta de fapt și a avut loc împărțirea raspunderei civile în două.

Deci alegerea formei corecte necessită procedura stabilită prin observarea și descrierea acțiunii naturrii acșiunii sau inacțiunii săvîrșite de autorul ei, în raport cu natura juridică corespunzătoare.

În ceea ce privește raportul dintre răspunderea delictuală și răspunderea contractuală, este unanim recunoscut că prima, delictuală reprezintă dreptul comun al răspunderii civile, pe cînd cea de a doua este o răspundere cu caracter derogator, special. Astfel, ori de cîte ori în dreptul civil nu suntem în prezența răspunderii contractuale, vor fi aplicabile regulile privitoare la răspunderea civilă delictuală

O asemănare vizibila între acestea este componența conținutului elementelor esențiale de facto comune ambelor răspunderi analizate doar că depind de obiectul, condițiile personal determinate astfel părțile sînt: prejudiciu, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, vinovăția autorului faptei ilicite și prejudiciabile, în ambele cazuri se răspunde atît pentru prejudiciul efectiv – damnum emergens, cît și pentru foloasele nerealizate lucrum cessans.

În reluare împreună cu reflecțiile a altor autori voi delimita diferențierele categorice între aceste doua raspunderi.

– O distincție deosebită o constituie faptul că în cazul răspunderii delictuale, obligația încălcată este o obligație legală, generală, ce revine tuturor subiectelor de drept, de a nu vătăma drepturile altuia prin fapte ilicite, pe cînd, în cazul răspunderii contractuale, obligația încălcată este o obligație stabilită printr-un contract preexistent, deci o obligație concretă. Condiția care se cere este ca acel contract să fie valabil încheiat.Răspunderea ce se declanșează în legătură cu un contract care a fost desființat, fiind nul sau anulabil, precum și, de regulă, răspunderea precontractuală intră în cadrul răspunderii delictuale.

– De asemenea, răspunderea contractuală poate fi invocată numai de către părțile contractante, avînd în vedere principiul relativității efectelor contractului, pe cînd terții se raportează la contract ca la un fapt juridic, pentru acoperirea eventualelor prejudicii suferite putînd apela la răspunderea delictuală.

– Alte diferențieri privește unele condiții ale răspunderii, referitoare la capacitatea celui responsabil. Capacitatea delictuală dispune de divergente cu capacitatea de exercițiu în materie contractuală cînd este necesară vîrsta de 18 ani pentru a îl încheia, prima nefiind legată de o vîrstă anume, ci se angajează dacă autorul faptei ilicite a acționat cu discernămînt.

Însă, pentru a se angaja răspunderea contractuală este necesar ca partea care nu și-a executat obligația contractuală să fi fost pusă în întîrziere, în formele prevăzute de lege.

– Dupa intindere răspunderea delictuală cuprinde un spectru mai larg cu mult decit cea contractuală deoarece nu este limitata de angajarea părților.-Un alt element divers caracteristic este acel că în cadrul răspunderei delictuale în situațiile aplicării constringerei se aplică egal pentru toti debitorii iar nuantele celei de a 2-a depinde de situația expresă din contract.

– O altă deosebire: în materie contractuală, creditorul unei obligații trebuie să dovedească numai existența contractului și faptul că acea obligație nu a fost executată,în materia răspunderii delictuale fapta ilicite prejudiciabile trebuie să fie dovedită de către persoana prejudiciabilă, existînd însă și cazuri de excepție în care culpa este prezumată

– Procedura delictuală implică autorul faptei ilicite în drept în întirziere fără necesitatea formalităților cum la răspunderea contractuală.

Din cele urmărite de mine personal și alti autori privind practica judiciară am conturat operațiunea că, în cazul în care între părți a existat un contract, din a cărui neexecutare au rezultat prejudicii, este imposibil să se apeleze la răspunderea delictuală, singura cale posibilă fiind angajarea răspunderii contractuale.

Răspunderea penală și răspunderea civilă delictuală. Ca forme specifice ale răspunderii juridice, răspunderea penală și răspunderea civilă delictuală sunt instituții juridice distincte reglementate de legea penală și, respectiv, de legea civilă, avînd temeiuri, regimuri și funcții diferite. Distincția dintre răspunderea penală și răspunderea civilă delictuală nu trebuie însă absolutizată, deoarece există între cele două feluri de răspundere mai multe puncte de contact și o oarecare întrepătrundere.

Esențial, este de reținut că răspunderea penală presupune săvîrșirea unei fapte ilicite prevăzute de legea penală, în timp ce răspunderea civilă delictuală se angajează ori de cîte ori, printr-o faptă ilicită săvîrșită de o persoană, se cauzează un prejudiciu material sau moral unei alte persoane.

Dacă fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu constituie în același timp și infracțiune va fi angajată atît răspunderea civilă delictuală, cît și răspunderea penală. în aceste cazuri, acțiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere a persoanelor care au săvîrșit infracțiuni în scopul aplicării pedepsei prevăzute de lege, în timp ce acțiunea civilă, dimpotrivă, va avea ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum și a părții responsabile civilmente, în scopul reparării prejudiciului cauzat prin infracțiune.

Acțiunea civilă poate fi alăturată acțiunii penale în cadrul procesului penal, prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă sau poate fi formulată separat, în fața instanței civile, dacă persoana vătămată nu s-a constituit parte civilă în procesul penal, dacă procesul penal a fost suspendat sau dacă instanța penală, prin hotărîre rămasă definitivă, a lăsat nesoluționată acțiunea.

Așadar, răspunderea penală nu exclude răspunderea civilă, după cum nici răspunderea civilă nu o exclude pe cea penală; cele două răspunderi pot acționa

concomitent, se pot, cu alte cuvinte, cumula făcînd obiectul aceluiași proces ori al unor procese diferite, după caz’.

Sub aspectul prescripției, între răspunderea penală și răspunderea civilă delictuală există unele asemănări, dar mai ales multiple și importante deosebiri, ceea ce necesită o abordare distinctă și specială a acestei chestiuni. în prealabil, trebuie studiată problema dacă prescripția dreptului la acțiunea în răspundere civilă delictuală, cînd fapta ilicită este infracțiune, nu ar fi indicat să urmeze regulile stabilite cu privire la prescripția acțiunii penale, astfel încît ambele acțiuni să se prezinte concomitent.

Delimitarea răspunderii civile delictuale de răspunderea contravenționale poate fi

efectuată pri n următoarele:

1. Caracterul normelor juridice. De regulă, în dreptul civil statul stabilește anumi te norme doar în cazurile în care subiectel e raporturil or juridice civile nu-și pot stabili aceste condiții de sine stătător. Aceste norme au un caracter dispozitiv. Dreptul civil doar coordonează relațiile dintre părți .

Normele de drept contravenți onalsînt acele norme j uri dice care reglementează relațiile de protecți e soci ală generate de comiterea contravențiilor.

Norma juridică contravenți onală este o regulă generală de conduită, obligatori e și impersonală, instituită prin lege, acărei aplicare este asi gurată, în caz de necesitate, prin forța de constrîngere a statului [18, p. 51].

2. Instituțiile juridice ce stau la bazarăspunderii contravenționale și celei civile delictuale. Atî t la bazarăspunderii civile, cî t și a cel ei contravenți onale stauașa inst i tuții juridice ca fapta ilicită, cauzalitatea, culpa sau vinovăția, prejudiciul.

La aplicarearăspunderii civile delictual e nu prezintă interes ati tudinea subiect ivă a persoanei față de fapta comisă sau față de urm ările acesteia pecînd la aplicarea răspunderii contravenți onale, stabilirea legăturii cauzale dintre fapta comisă defăptui tor și consecințele surveni te este obligatorie. [24, p. 292]

Prejudiciul este o condiție de bază pentrurăspunderea civilă. În lipsa prejudiciul ui nu poate existarăspunderea civilă delictuală. Pentrurăspunderea contravenți onală, prej udiciul , de asemenea, prezintă o condiție importantă, însă nu obligatorie.

3. Temeiulrăspunderii juridice. Răspunderea civilă intervine, în princi piu, doar atunci cînd prej udiciatorul își manifestă interesul , apelînd la forța de constrîngere a statului, astfel încît victima nu aplică sancțiunea, ci se adresează autoritțil or pentru a se asigura tragerea la răspundere a autorul ui faptei ilicite civile și a i se repara prejudiciul [38, p. 105].

Răspunderea contravenți onală, larîndulsău, intervine în cazul în care dest inatarul normei juridice materi ale (a regulil or de conduită) a nesocoti t regul a ori s-a produs un eveniment natural de acărui apariție legea contravenți onală l eagărăspunderea unui subiect de drept. Imposibili tatea respectării dreptul ui contravenți onal prin al te forme decî t prin raporturi de constrîngere face necesarărăspunderea contravenți onală șidă substrat real acesteia. Statul , prin organele sale împuternicite, are dreptul de a aplica sau nu sancți unea subiectului pasiv (persoaneibănui te de comi terea contravenției ). Voința statul ui de a aplica sau nu sancți unea j uridică există în cadrul oricărui raport de constrîngere.

4. Scopul aplicăriirăspunderii. Esențarăspunderii civile și , totodată, el ementul care o distinge față de ori care dintre celelal te forme derăspundere juri dică, legînd-o în același timp de fiecare dintre acestea, este îndatorirea de reparare. Din acest punct de vedere se poate spune că răspunde sub aspect civil înseamnă, de fapt, a repara prej udiciul cauzat al tuia, iar a repara un prejudiciu înseamnă, în sens juri dic, arăspunde din punct de vedere civil [21, p. 23].

Locul și importanța răspunderii civile pot fi subliniate și prin faptul că aceastărăspundere, indiferentcă este delictuală sau contractuală, prin principiile și funcțiile sale, prin condițiile pe care se întemeiază și finalitțile ei , consti tui e dreptul comun în materi e derăspundere patrimonială, contribuind la ocroti rea drepturil or subiective și a interesel or legi time ale tuturor or fizice și juridice.

Aplicarea sancțiunii contravenți onale este omăsură de constrîngere statală, prevăzută de legea contravențională și aplicată făptuitorului în modul stabilit de lege pentrusă vîrșirea cu vinovăție a contravenției, avînd drept scop ocrotirea valorilor sociale, formarea unei conduite civice corecte, prevenirea comiterii unor noi contravenții atît decătre cel sancționat,cît și de către alte persoane.

Din definiția sancțiunii contravenți onale rezultă caracterul ei triplu:măsură de constrîngere statală, mijloc de reeducare și măsură de prevenire a abaterilor contravenționale. Încadrîndu-se în caracterist i ca sancți unil or juri dice, sancțiunea contravenți onală dispune de anumi te trăsături caracteristice:

– este o form ă de constrî ngere statală, prevăzută de legea contravenți onală;

– se aplică numai în cazul comi terii cu vinovție a unei fapte ant i sociale, st i pulate în Codul contravenți onal al Republicii Mol dova;

– se aplică numai decătre organel e abili tate prin legea contravenți onală;

– se aplică, de regulă, în mod extraj udiciar;

– aplicarea sancțiunii contravenți onale nu atrage după sine consecințele antecedentul ui penal.

Aplicarea sancți unil or contravenți onale are drept scop:

– ocroti rea val oril or soci al e, protej ate de normel e j uri di ce contravenți onal e;

– reeducarea în spiri tul respectării ordinii de drept a persoanei care a comis cu vinovție o contravenție prevăzută în legea contravenți onală;

– prevenireasăvîrșirii de noi fapte ant i soci ale at î t decătre contravenient,cî t și decătre al te persoane [55, p. 55-56].

5.Rolul vinovăției la aplicarearăspunderii juridice. Gradul de vinovție afăptui torul ui nu are, în princi piu, nici un rol în stabilirearăspunderii civile, deoarecemăsura acestei a este dată de cuantumul prejudiciului suferi t depăgubi t, nu de condițiile de personali tate alepăgubi torul ui.

Gradul de vinovție poate avea relevanță doar în cazul în care fapta ilicită estesăvî rșită de mai mul te persoane, si tuațiecînd fiecare dintre ele va fi ținută solidar cu celelal te la dezdăunare.

În ceea ce priveșterăspunderea contravenți onală, aceasta nu poate avea l ocfără prezența laturii subiective. Latura subiect ivă – ca element al conținutului const i tut iv al contravenției – se referă la apt i tudinea psihică afăptui torul ui față de faptasăvîrșită și consecințele ei. Elementul principal al laturii subiect ive este vinovăția și formele ei. În cazul unor contravenții, pentru completarea laturii subiect ive, în textele de incriminare a acestorasînt prevăzute și al t e condiții referi toare la scop și la motiv.

Pri n scop al contravenți ei se înțel ege obi ectul urm ări t defăptui tor pri nsăvî rși rea acți unii sau inacțiunii ce consti tui e el ementul materi al al contravenți ei .

Pri n motiv al contravenți ei se înțel ege impulsul intern din care se naște deci zi a contravenți onală și , pe cal e de consecință, punerea în executare a deci zi ei .

Componența contravenți ei (obiectul , latura obiect ivă, subiectul , latura subiectivă) reprezintă baza juridică pentru calificarea faptei ant i soci ale concrete, încadrarea ei în condițiile arti col ului (alineatul ui ) concret din CC al RM [36, p. 13-14].

Fără vinovție nu există componența contravenției , deci lipsește temeiul juri dic pentru aplicarea pedepsei contravenți onale.

Forma vinovției – comi terea premedi tată a contravenției sau comi terea contravenției din imprudență – contribuie la realizarea princi piului individualizării pedepsei contravenți onale și cu mult mai rar, l a calificarea juridică corectă a faptei ant i soci ale comise. De regulă, aceasta are loc atunci cînd trimi terea la forma vinovției se conține în însși dispoziția normei materi ale a dreptul ui contravenți onal . De exemplu: art. 49 alin. (2) CC al RM, art. 78 CC al RM, art. 93 alin. (2) CC al RM, art. 104, 126, 129 CC al RM [45, p. 113].

6. Procedura de judecare (examinare) a cauzei civile și a celei contravenționale.

Procedura de aplicare arăspunderii civile delictual e se deosebește esențial de procedura de aplicare arăspunderii contravenți onale.

Pornind de la competenă, constatăm: cauza civilă delictuală poate fi judecată numai de către instanța de j udecată, pecînd cea contravenți onală poate fi examinată atî t decătre instanță(art. 395 Codul contravenți onal al RM),cî t și decătre: agentul constatator (art. 400-423), procuror (art. 396) și comisia administrativă (art. 398).

Procedura civilă are drept scop (general ) repararea prej udiciului cauzat, pecînd procedura contravenți onală are următoarele scopuri:

– prevenirea de contravenții;

– curmarea (stoparea) raporturil or juridice de conflict apărute;

– stabilirea autorul ui faptei ilicite comise și vinovăției lui;

– identificarea cauzelor și stabilirea condițiilor comiterii contravenției comise și luarea de măsuri pentru lichidarea lor.

Și , în ultimul rînd, aplicarea față de contravenient a sancțiunilor contravenționale se utilizează în calitate de formă a constrîngerii statale [56, p. 183].

7. Caracterul relațiilor dintre subiecții raportului juridic civil și a celui contravențional.

Pentru dreptul civil este caracterist i c principiul egalitții juridice a subiectel or raportul ui juridic respective. În raportul juri dic contravenți onal, una dintrepărți este inevi tabil prezentată decătre organul execut iv al statul ui, fapt care determină inegali tatea subiectel or raportul ui juri dic contravenți onal .

8. Realizarea principiului individualizăriirăspunderii juridice și sancțiunii aplicate.

Princi piul egalitții juridice a subiectel or raportului juri dic civildă naștere al tui principiu, care presupune aplicarea unui vol um egal demăsuri alerăspunderii civile față de diferiți parti cipanți la ci rcui tul civil pentru încălcări de același fel . Aceasta înseamnăcă aprecierea gradul ui de culpabili tate a autorul ui faptei ilici te nu are l oc în funcție de însușirile lui personale și nici în funcție de un etal on general de diligență aplicabil tuturor, ci fol osindu-se întotdeauna un etal on abstract, ce indică condiția i deală însi tuația respectivă [18, p. 54].

La aplicarearăspunderii contravenți onale trebuiesă fie stri ct respectate urm ătoarel e

principii: legali tatea sancțiunil or contravenți onale aplicate;răspunderea personală; individualizarearăspunderii și sancți unii aplicate etc.

Pentru realizarea principiil or nominalizate, se impune respectarea urm ătoarel or reguli generale de aplicare a sancți unil or contravenți onale:

– aplicarea sancțiunii numai pentru atingerea scopul ui stabili t de legea contravenți onală

(art. 2 din CC al RM);

– aplicarea pedepsei contravenți onale numai în limi tele sancțiunii contravenți ei comise;

– aplicarea unei sancțiuni echi tabile în funcție de caracterul și de gradul prejudiciabil al

contravenției comise;

– aplicarea sancțiunii în stri ctă conformi tate cu prevederile CC al RM;

– corespunderea sancțiunii aplicate caracterul ui val oril or soci ale la care s-a atentat, caracteri st i cii celui ce a atentat l a aceste val ori , gradul ui și formei de vinovție, ci rcumstanțel or atenuante și cel or agravante al erăspunderii etc.

Atî t ci rcumstanțele ce atenuează,cî t și cele ce agraveazărăspunderea contravenți onalăsînt prevăzute de legea contravenți onală [45, p. 152].

9. Natura juridică a actului cu privire la aplicarea pedepsei. După cum s-a menți onat anterior, cauza civilă poate fi judecată numai decătre instanța de judecată și numai ea poatesă emită hotărî rea cu privire la aplicarearăspunderii civile. Această hotărî re reprezintă, prin sine, de fiecare dată, un act judiciar.

Pe de altă parte, cauzele contravenți onale pot fi examinate decătre agentul constatator, procuror, comisia administrativă și instanța de judecată. Deci zia privind aplicarea sancțiunii contravenți onale emisă de fiecare dintre primele trei organe împuternici te are, indiscutabil, caracter (statut) de act administrativ. În ceea ce privește natura j uri dică a hotărî rii instanței de judecată cu privire la aplicarearăspunderii contravenți onale, în li t eratura de speci ali tate nu existăopărere unică. S. Furdui considerăcă o asemenea hotărî re a instanței de judecată are statut de act judiciar iar M. A. Hotca și alții , care prezintă maj ori tatea, consi derăcă hotărî rea instanței de j udecată privind aplicarea sancțiunii contravenți onale are statut de act administrativ, deoarece însși procedura de examinare a cauzei contravenți onale în instanță are caracter extra judiciar. [36, p. 105-107]

Delimitare dintre răspunderea delictuală de răspunderea cadastrală. Atît răspunderea delictuală cît și răspunderea contractuală sunt forme ale răspunderii civile și presupun existența acelorași elemente esențiale (prejudiciu, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între pagubă și fapta ilicita și vinovăția). Cu toate acestea, răspunderea delictuală se distinge de răspunderea contractuală. Astfel răspunderea contractuală se întemeiază pe un contract valabil, încheiat între păgubit și păgubitor, ca urmare a neexecutării obligațiilor contractuale. Răspunderea delictuală se situează în afara raporturilor contractuale și impune să se stabilească cert dacă autorului faptei i se poate sau nu imputa vreo culpă în producerea pagubei. Fiecare formă a răspunderii civile are deci domeniul său propriu de aplicare.

Atît doctrina juridică, cît și jurisprudența, au pus problema cumulului celor două răspunderi, adică, dacă în cazul unui raport contractual o parte produce celeilalte o paguba, prin neexecutarea obligațiilor asumate, va putea opta între acțiunea contractuală sau cea delictuală, atunci cînd fapta neexecutării obligației întrunește condițiile delictului civil. Problema este dacă răspunderea contractuală o exclude pe cea delictuală.

Jurisprudența nu a fost unitară. Unele instanțe au admis dreptul de opțiune între răspunderi, însă soluția care s-a impus a fost aceea a respingerii cumulului. S-a motivat că, admiterea unui drept de opțiune al creditorului contractual între acțiunea contractuală și cea delictuală ar însemna a-i permite să porneasca acțiunea de despăgubire pe teren delictual, deși dreptul la acțiune pe teren contractual s-a stins prin prescripție, sau să pretindă dezdaunare pentru orice pagube, deși debitorul contractual nu răspunde decît pentru cele directe. Excepție face doar cazul cînd același fapt ilicit încalcă atît legea contractului, cît și legea penală

Registratorul din Oficiile cadastrale teritoriale poartă răspundere delictuală pentru „ținerea defectuoasă" a Registrului bunurilor imobile. Aceasta presupune că în acest înțeles intră nu doar păstrarea, conservarea Registrului, ci și administrarea acestuia.

Dacă, din cauza ținerii defectuoase a Registrului bunurilor imobile, prin înscrierile inexacte efectuate sau din cauza neefectuării înscrierilor cerute ori nerespectării celor impuse, precum și atunci cînd au fost eliberate copii sau extrase greșite ori incomplete de pe documentele din Registru, sunt cauzate prejudicii terților, aceștia au dreptul la repararea pagubei produse, dacă prin exercitarea acțiunii în rectificare sau căilor de atac împotriva încheierilor vătămătoare nu au avut cîștig de cauză. În aceste cazuri, sunt aplicabile regulile de drept comun ale răspunderii civile delictuale – răspunderea pentru fapta proprie și răspunderea pentru fapta altuia, în speță a comitentului pentru fapta prepusului.

Prejudiciul, ca element al acestei răspunderi, cunoaște anumite particularități, astfel încît numai întrunirea cumulativă a acestor trăsături poate conduce la angajarea răspunderii civile. Dincolo de caracterele recunoscute prejudiciului trebuie să fie cert, actual, determinat sau determinabil.

Fapta cauzătoare a prejudiciului poate consta în orice acțiune sau inacțiune în legătură cu păstrarea și administrarea Registrului bunurilor imobile. Așadar, această faptă este circumscrisă unui autor cu calitate de subiect calificat, doar astfel fiind înțeleasă răspunderea solidară a oficiului teritorial cadastral și a persoanei răspunzătoare, care are calitatea de prepus al oficiului teritorial. Intră în categoria faptelor prejudiciabile îndeplinirea necorespunzătoare a atribuțiilor de serviciu ale personalului oficiului teritorial ori neîndeplinirea conformă a acestor atribuții, determinate prin lege, regulamente de ordine interioară, stabilite în fișa postului, prin care s-a cauzat un prejudiciu unei persoane. Fapta poate fi săvîrșită cu intenție, ca formă a vinovăției, după cum poate fi rezultatul unei culpe.

Sfera faptelor susceptibile de a cauza un prejudiciu în activitatea personalului oficiilor/ birourilor teritoriale este foarte largă, din rîndul acestora putînd reține, cu titlu de exemplu: consemnarea greșită, cu bună știință sau din eroare, a datei din cererea de înregistrare, cu consecințe asupra determinării rangului înscrierilor; efectuarea unor înscrieri peste conținutul actului juridic, de natură a afecta sarcinile imobilului; eliberarea unor extrase din Registru fără relevarea situației juridice exacte a imobilului ș.a., fiecare dintre acestea cu consecințe păgubitoare pentru dobînditorul sau titularul drepturilor tabulare.

Între cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei, îndeplinirea unei activități impuse ori permise de lege sau ordinul superiorului, în redactarea actuală a acestei cauze, nu îl exonerează de răspundere pe cel care putea să își dea seama de caracterul ilicit al faptei sale săvîrșite în asemenea împrejurări.

Pentru angajarea răspunderii civile delictuale, este necesar a fi dovedite toate elementele, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și vinovăția. întrucît un proprietar a invocat o eroare săvîrșită de un funcționar angajat al oficiului cadastral , iar nu de organele sale de conducere, aceste condiții trebuie îndeplinite în persoana funcționarului, persoana juridică putînd răspunde în calitate de comitent.

În literatura de specialitate, răspunderea civilă contractuală este definită ca fiind obligația debitorului de a repara pecuniar prejudiciul cauzat creditorului său prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare ori cu întîrziere a obligațiilor născute dintr-un contract valabil încheiat. în toate celelalte cazuri, ori de cîte ori se cauzează un prejudiciu altei persoane în afara unei legături contractuale, se va angaja răspunderea civilă extra-contractuală sau delictuală.

Din această definiție putem desprinde următoarele trăsături ale răspunderii contractuale, și anume:

răspunderea contractuală este urmarea obligației generale de a răspunde pentru prejudiciile cauzate unei alte persoane – dacă prejudiciul este cauzat partenerului contractual și el este urmarea neexecutării contractuale, avem de a face cu o răspundere contractuală care prevede că debitorul răspunde personal de îndeplinirea obligațiilor sale.

răspunderea contractuală are drept scop repararea pecuniară a prejudiciilor cauzate prin neexecutarea contractului. Prin urmare, ea ar trebui să excludă alte mijloace pe care creditorul le are la îndemînă pentru a vedea obligațiile sale executate sau pentru a le putea considera executate.

De aceea, cînd vorbim de executarea silită în natură sau de rezoluțiune, nu ne aflăm în prezența unei răspunderi contractuale ci, a altor remedii pentru neexecutarea contractului.

răspunderea contractuală este urmarea neexecutării obligațiilor contractuale — este vorba de orice expresie a neexecutării: de la executare cu întîrziere, neexecutare totală sau parțială și pînă la executarea defectuoasă. Răspunderea contractuală servește în toate aceste cazuri la repararea prejudiciului cauzat prin aceste forme de neexecutare prin intermediul daunelor-interese (executării prin echivalent), fară a acoperi celelalte mijloace pe care creditorul le are la dispoziție pentru a obține executarea obligațiilor sale (de exemplu, executarea silită în natură sau rezoluțiunea contractului pentru neexecutare).

1.4. Cauze care exclud existenta raspunderii civile

Ținînd cont că răspunderea delictuală reiese din prevederea art.1398 a Codului Civil se explică și ca un raport de obligații, în conținutul jurisprudenței ea mai este denumită și ca obligație delictuală. Pentru ca această obligație să existe am expus date explicative asupra condițiilor sale în capitolele anterioare însă referindu-ne la cauzele ce exclud aceasta datorie de a prejudicia putem enumera o serie de împrejurări în care deși sunt întrunite toate condițiile răspunderii, ea nu survine.

Manifestarea situațiilor de exonerare se prezintă în articolul 1401-1402 a Codului Civil al Republicii Moldova. Sînt bine delimitate două cauze exprese cum fiind prejudiciul cauzat în stare de legitimă apărare și prejudiciul cauzat în caz de extremă necesitate.

Dacă e să vorbim la general drept temei de înlăturarea a caracterului ilicit al faptei sînt:

a. Starea de legitima aparare;

b. Starea de necesitate;

c. Indeplinirea unei activitati impuse ori permise de lege sau un ordin superior;

d. Exercitarea unui drept subiectiv;

e. Consimtamintul victimei .

Prin legitimă apărare se înțelege săvirșirea unor acțiuni în scopul autoapărării, sau a unui interes de stat sau obștesc, sau a unei persoane prin cauzarea prejudiciului celui ce atentează, atacarea trebuie să fie cu condiția că nu depășește limitele legitimii apărări.

a) Să existe un atac care să provină din partea unei persoane fizice responsabile.

b) Atacul să fie imediat, adică în curs de dezlanțuire, în moment de a se produce.

c) Atacul să fie îndreptat asupra persoanei sau drepturilor sale.

d) Să se realizeze prin fapta ilicită.

e) Apărarea să fie proporțională cu atacul, nu mai mult,mijloacele de apărare să corespundă cu cele a atacantului.

Atacul trebuie sa fie îndreptat fie împotriva persoanei, fie împotriva bunurilor. Nu este necesar ca persoana sau bunurile atacate să aparțină celui care savîrșește actul de aparare. Apărarea este legitimă chiar dacă persoana sau bunurile apărate sînt ale altuia. Ea este de asemenea legitimă cînd valoarea sociala apărată este un interes obștesc.

Atacul trebuie sa fie material, adica fizic, neputind fi alcatuit numai din cuvinte. El trebuie, în toate cazurile, să fie real, iar nu închipuit. Acest element al legitimei apărări trebuie sa existe în mod obiectiv. Aprecierile de ordin subiectiv ale făptuitorului, cum ar fi teama de un eventual atac, nu pot conferi faptei de apărare caracterul unei legitime apărări.

Atacul împotriva căruia este îndreptată apărarea trebuie să fie imediat, în înțelesul ca el trebuie sa fie iminent sau în curs de executare, adica actual.

Atacul trebuie să fie direct, ceea ce, consider că s-ar referi la raportul în spațiu dintre atac și obiectul împotriva căruia acesta este îndreptat și ar însemna că atacul trebuie să vizeze nemijlocit un anumit obiect. Însă aici se poate avea în vedreși faptul că această condiție ar fi înconciliabila cu cerința privitoare la caracterul actual sau iminent al atacului. Căci chiar dacă atacul ar fi indirect, apărarea este legitima din moment ce exista în mod actual nevoia ei.

Deasemenea, fapta savîrșită de cel care se apară trebuie să fie necesară apărării. Apărarea nu trebuie să depășească limitele necesității, sub pedeapsa de a înceta sa fie legitimă. Reiese însă, implicit că legitima apărare pentru a fi legitimă trebuie să fie proporțională cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul. Altfel, apărarea nu mai este corespunzatoare, ci excesiva. Ea nu mai este legitima.

Apararea este legitimă numai daca este folosită împotriva unui atac injust. Deci, fapta păgubitoare chiar dacă aduce atingere unui drept subiectiv sau unui interes legitim, nu este ilicită dacă a fost săvîrșită din ordinul legii sau al autorității legtime. Apărarea împotriva unei asemenea fapte nu constituie o apărare legitimă. Cînd excesul este justificat prin starea de tulburare sau de temere (numită și legitima apărare imperfectă), legitima apărare își produce pe plan penal toate efectele, dar nu împiedică răspunderea delictuală a autorului. În sfîrșit, chiar dacă legitima apărare este perfectă, fiind proporțională cu gravitatea pericolului, dacă agresorul a fost provocat de cel care se apără, răspunderea civilă delictuală a acestuia din urma poate fi angajată.

Comentariu expus asupra acestui articol și aliniatelor 1, 2, [22] lămurește ideile de bază izvorîte precum că nu este pasibil de reparare prejudiciul cauzat de o persoană în stare de legitimă apărare. Legitima apărare este o cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei și, deci, obligația de reparare a prejudiciului cauzat astfel. Legislația civilă nu definește legitima apărare, urmînd să apelăm la cea existentă în Codul penal (art. 36). Astfel, nu urmează a fi reparat prejudiciul cauzat de o persoană în timpul apărării împotriva unui atac periculos îndreptat asupra sa, a altei persoane sau împotriva unui interes public.

Cauzarea prejudiciului cu depășirea limitelor legitimei apărări se consideră a fi ilicită. În acest caz autorul faptei ilicite va fi obligat să repare integral sau parțial prejudiciul dacă culpa gravă a persoanei vătămate a contribuit la producerea prejudiciului sau la agravarea lui.

În situația în care, în timpul apărării împotriva unui atac injust, prejudiciul a fost cauzat unei terțe persoane, autorul prejudiciului se exonerează de răspundere dacă acțiunile se califică legitimă apărare. În asemenea caz obligația de reparare a prejudiciului va fi pusă în sarcina atacatorului.

O altă cauză este definită de art 1402, Prejudiciul cauzat în caz de extremă necesitate,care presupun [22]. Prejudiciul cauzat de o persoană în caz de extremă necesitate urmează a fi reparat de ea. Cauzarea prejudiciului în caz de extremă necesitate, deși este considerată licită, nu înlătură obligația autorului faptei prejudiciabile de a-l repara. Aceasta se explică prin faptul că se prejudiciază o persoană care nu săvîrșește acțiuni ilicite și care devine persoană vătămată în virtutea unor împrejurări întîmplătoare.

Definiția extremei necesități o găsim în art. 38 Cod penal. Ținînd cont de ea putem afirma că în caz de extremă necesitate persoana a cauzat prejudiciu pentru a salva viața, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altei persoane ori un interes public de la un pericol iminent care nu poate fi înlăturat altfel. Sau luînd în considerație împrejurările în care a fost cauzat prejudiciul, instanța de judecată poate obliga la repararea lui terțul în al cărui interes a acționat autorul prejudiciului sau poate exonera de obligația de reparare, integral sau parțial, atît autorul prejudiciului, cît și terța persoană.

Debitor în obligația de reparare a prejudiciului cauzat în caz de extremă necesitate este autorul faptei dăunătoare. În situația în care acțiunile prejudiciabile au fost săvîrșite în scopul ocrotirii intereselor altor persoane, legea oferă instanței de judecată posibilitatea de a adopta și o altă soluție. În acest caz instanța poate obliga terța persoană, în interesul căreia a acționat autorul prejudiciului, să repare dauna, sau poate exonera de răspundere, integral sau parțial terța persoană și pe autorul prejudiciului.

Precum și prejudiciul produs în urma stingerii sau localizării unui incendiu va fi repart de autorul incendiului. Persoana care acționează în stare de extremă necesitate și cauzează prejudiciu în legătură cu stingerea sau localizarea unui incendiu, se exonerează de obligația de reparare a prejudiciului astfel cauzat. Sarcina reparării prejudiciului în asemene caz revine autorului incendiului.

În cazul răspunderii pentru prejurdiciul cauzat de animale, proprietarul animalului este exonerat de răspundere dacă animalul a fost batut, supus chinurilor și în aceste condiții el reacționează violent prejudiciind victima sau o altă persoană, cel ce are paza lui nu va raspunde civil. De asemenea, cel ce sperie un animal, de fapta animalului va raspunde persoana care l-a provocat sau speriat și nu proprietarul. S-a pus problema cine va răspunde cînd un animal este provocat de un alt animal care aparține altui proprietar. Prejudiciul va fi reparat de proprietarul animalului agresor. Dacă o persoană recurge la mijloacele dolosive pentru a determina pe altul să se apropie de un animal nărăvaș, care accidentează, răspunderea îi va aparține celui care a recurs la mijloace dolosive.

În concluzie prin extremă necesitate înțelegem înlăturarea unui pericol ce atentează propria viață. Viața sau sănătatea altei persoane sau a unui interes obștesc prin cauzarea prejudiciului altei persoane,dacă acesta reacție este singura cale, metodă pentru a înlătura respectivul pericol și prejudiciul cauzat este mai mic decît cel prevenit sau evitat.

Extrema necesitate trebuie să urmărească unele condiții precum:

1. Sa existe un pericol, care să creeze posibilitatea imediată a survenirii unor suferințe sau daune.

2. Pericolul de dezlănțuire sa fie grav (atunci cînd sunt în primejdie cauze majore cum viața,integritatea corporală, ori sănătatea unei persoane, un bun important sau un interes obștesc) iminent.

3. Evitarea pericolului să se poată efectua numai prin fapta ilicită.

4. Prejudiciul cauzat este mai mic decît cel evitat altfel nu va avea sens ,,extrema necesitate”.

Doctrina expune și conținutul cazului fortuit și forța majoră, care sunt privite des ca sinonime deși de fapt sunt diverse prin conținut, cum spune notarul public Ioana Surdescu din Romînia, în răspunderea delictuală obiectivă o împrejurare de fapt imprevizibilă și de neînlăturat care determină cauzal (sau contribuie astfel) la producerea rezultatului păgubitor al faptei ilicite a unei persoane și care se deosebește de forța majoră, potrivit concepției subiective asupra problemei, prin caracterul relativ (numai față de persoana respectivă) și nu absolut față de oricine al imprevizibilității și invincibilității evenimentului respectiv iar potrivit concepțiilor obiective prin caracterul intern al evenimentului,prin situarea lui în cercul activității celui chemat să răspundă.

În răspunderea delictuală independentă de culpă (răspunderea comitenților pentru faptele prepușilor săi și răspunderea pentru lucruri și animale) numai forța majoră,iar nu și cazul fortuit apără de răspundere. Astfel explozia cauciucului, ruperea barei de direcție a unui autovehicol sunt simple cazuri fortuite, care nu sunt de natură a exonera carăușul de răspundere pentru prejudiciul deoarece acestea nu sunt cauze străine, exterioare, ci sunt cauze interne legate de bunul cauzator al prejudiciului sau de sfera de activitate a persoanei chemate să răspundă de acest prejudiciu.

În răspunderea subiectivă asemenea împrejurări considerate cazuri fortuite înlatură însă răspunderea pentru că deși interne ele învederează lipsa de culpă a persoanei chemate să răspundă înlaturînd astfel temeiul subiectiv al antrenării răspunderei sale.

Astfel distincția dintre  forța majoră și cazul fortuit. Potrivit teoriei subiective germane, elaborata de Goldschmidt, distincția dintre forța majoră și cazul fortuit trebuie căutata pe terenul culpei. Astfel, în timp ce forța majoră este imprevizibilă și insurmontabila în mod absolut, fiind covarșitoare ( vis major ) pentru persoana desemnată să raspundă, cazul fortuit poate fi prevazut și evitat doar de un ins extrem de diligent, cu mult peste standardul obiectiv al unui om mediu, bonus pater familias.

Teoria obiectiva distinge forța majora de cazul fortuit pe terenul cauzalității. În timp ce forța majoră este exterioara, străină puterii de influențare a persoanei, cazul fortuit este de origine internă, fiind legat de activitatea persoanei desemnată să raspundă (Exner, La notion de force majeure. Theorie de la responsabilite dans le contract de transport, Paris, 1892). Dacă un cutremur este un caz tipic de forța majoră, fiind străin activității omului, explozia pneului de la autoturism este caz fortuit.

Doctrina clasica de drept civil a fost influentata de aceste doua teorii. Daca la inceput se considera ca cele doua cauze sunt identice, cu timpul s-a aceptat nevoia de a distinge intre forta majora si cazul fortuit. Se sustine ca intre spatiul culpei si cel al fortei majore exista o zona a absentei de culpa, care nu este altceva decat cazul fortuit, pentru ca acolo unde sfarseste culpa, incepe cazul fortuit. (O determinare mai clara a celor doua cauze exoneratoare de raspundere o face prof. Fr. Deak Astfel, forta majora este un fenomen natural sau social, extraordinar, de nebiruit in timp ce cazul fortuit este un fenomen de regula intern, din sfera de activitate a omului. Instanta Suprema s-a pronuntat ca fenomene chiar externe dar obisnuite, fara caracter extraordinar, cum ar fi grindina, bruma, furtuna etc. sunt cazuri fortuite. [23 p. 26].

Pe lîngă conținutul cauzelor ce înlătură răspunderea delictuală eu aș include și categoriile din înlăturarea răspunderei juridice în general deorece corelația este bine vizibilă, că una face parte din cealălaltă, adică răspunderea civilă generală deoarece reprezintă scutirea,de către organul de jurisdicție competent –sesizat cu acțiunea în responsabilitate, de obligația de responsabilitate a celui care a săvîrșit o faptă ce a adus prejudiciul.

2. RĂSPUNDEREA PENTRU FAPTA ILICITĂ A PERSOANOANEI LIPSITE SAU LIMITATE ÎN CAPACITATE DE EXERCIȚIU

2.1. Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de un minor

În cazul răspunderii pentru prejudiciul cauzat de minori, Codul Civil menționează o delimitare și anume delimitarea între minorii care nu au împlinit vîrsta de 14 ani, și minorii cu vîrsta între 14 și 18 ani.

Astfel, prejudiciul cauzat de un minor care nu a împlinit 14 ani se repară de părinți (adoptatori) sau de tutorii lui dacă nu demonstrează lipsa vinovăției lor în supravegherea sau educarea minorului.

Dacă minorul care nu a împlinit 14 ani a cauzat prejudiciul cînd se afla sub supravegherea uneiinstituții de învățămînt, de educație sau instituții curative ori a unei persoane obligate să-l supravegheze în bază decontract, acestea răspund pentru prejudiciul cauzat dacă nu demonstrează că el s-a produs nu din vina lor. Obligația părinților (adoptatorilor), tutorilor, a instituțiilor de învățămînt, de educație saucurative de a repara prejudiciul cauzat de un minor nu încetează o dată cu atingerea majoratului acestuia sau o dată cudobîndirea unor bunuri suficiente pentru repararea prejudiciului.

Pentru a dobîndi calitatea de debitor în cadrul obligației delictuale persoana fizică trebuie să dispună decapacitate delictuală, care apare o dată cu împlinirea vîrstei de 14 ani. Minorul care nu a împlinit 14 ani nu are capacitate delictuală și nu repară prejudiciul cauzat. Prejudiciul cauzat de acesta se repară de către părinții (adoptatori) sau tutorii minorului.

Obligația de a repara prejudiciul cauzat de un minor care nu a împlinit 14 ani aparține ambilor părinți, indiferent de faptul locuiesc împreună cu copilul sau separat. Părintele care locuiește separat de copii poate fi exonerat de răspundere numai în cazurile în care din vina altui părinte a fost lipsit de posibili.tatea de a participa la educarea copilului. Copiii născuți într-o căsătorie declarată nulă sunt echivalați în drepturi cu copiii născuți dintr-o căsătorie valabilă. În consecință părinții unui asemenea copil vor răspunde înegală măsură pentru prejudiciul cauzat.

Dacă asupra minorului care nu a împlinit 14 ani este instituită o tutelă, în ordinea prevăzută de lege, răspunderea revine tutorelui. Nu vor repara prejudiciul cauzat de un minor care nu a împlinit 14 ani persoanele care temporar îl supraveghează, nefiind obligate să-l supravegheze în virtutea legii (rudele minorului).

În cazul în care minorul care nu a împlinit 14 ani a cauzat prejudiciu cînd se afla sub supravegherea unei instituții de învățămînt, de educație sau curativă ori a unei persoane obligate să-l supravegheze în bază de contract, acestea răspund pentru prejudiciul cauzat. Se poate angaja și răspunderea comună pe cote părți a părinților (tutorilor) și a instituțiilor sus numite atunci cînd fapta prejudiciabilă se comite ca urmare a exercitării supravegherii neadecvate de către instituțiile respective și educării necorespunzătoare de către părinți sau tutori.

În măsura în care un minor care nu a împlinit 14 ani a cauzat un prejudiciu, în baza art. 1406 Cod Civil se declanșează trei prezumții:

a) prezumția că părinții (tutorii) sau instituțiile respective nu au executat sau au executat necorespunzător educarea și/sau supravegherea minorului (fapta ilicită);

b) prezumția existenței raportului de cauzalitate dintre supravegherea și educarea necorespunzătoare și săvîrșirea de către minor a faptei ilicite dăunătoare;

c) prezumția vinovăției părinților (tutorilor) sau a instituțiilor respective în neîndeplinirea sau îndeplinirea corespunzătoare a îndatoririlor ce le revin.

Persoana obligată să repare prejudiciul cauzat de un minor care nu a împlinit 14 ani se poate exonera de răspundere dovedind nevinovăția sa, și anume – că și-a executat în mod ireproșabil obligațiile de supraveghere și educare a copilului, că încălcarea obligației de educare și/sau supraveghere nu se află în raport cauzal cu fapta prejudiciabilă a minorului.

Obligația părinților (tutorilor) sau a instituțiilor respective de a repara prejudiciul cauzat de un minor care nu a împlinit 14 ani nu încetează o dată cu atingerea majoratului acestuia sau o dată cu dobîndirea unor bunuri suficiente pentru repararea prejudiciului. Aceasta se explică prin faptul că părinții (tutorii) sau instituțiile respective răspund pentru propria faptă vinovată.

În cazul minorului între 14 și 18 ani, acesta răspunde personal pentru prejudiciul cauzat, potrivit regulilor generale.

În cazul în care minorul între 14 și 18 ani nu are bunuri sau venituri suficiente pentru repararea prejudiciului cauzat, acesta trebuie reparat, integral sau în partea nereparată, de către părinți (adoptatori) sau curator dacă nu demonstrează că prejudiciul s-a produs nu din vina lor.

Obligația părinților (adoptatorilor) sau curatorului de a repara prejudiciul cauzat de un minor între 14 și 18 ani încetează în cazul în care autorul prejudiciului a atins majoratul, precum și în cazul cînd, înainte de afi atins majoratul, acesta dobîndește bunuri sau venituri suficiente pentru repararea prejudiciului.

Deci, minorul între 14 și 18 ani dispune de capacitate delictuală și este obligat să repare personal prejudiciul cauzat, dacă sunt întrunite condițiile generale ale răspunderii delictuale.

În situația în care minorul între 14 și 18 ani nu are venituri sau bunuri suficiente pentru repararea prejudiciului, partea nereparată se pune în sarcina părinților (adoptatorilor) sau curatorului. Răspunderea părinților sau acuratorului este subsidiară, deoarece se angajează numai atunci cînd minorul nu are mijloace suficiente pentru repararea daunei.

Și în acest caz legiuitorul a instituit prezumția vinovăției părinților sau curatorului. Potrivit acesteia, în măsura în care minorul între 14 și 18 ani cauzat prejudiciu, se declanșează prezumția vinovăției părinților sau a curatorului în neîndeplinirea sau îndeplinirea corespunzătoare a obligației de supraveghere a minorului, dacă aceștia nu vor proba contrariul.

Excepție de la regulă răspunderii subsidiare a părinților sau curatorului există atunci cînd minorul între 14 și 18 ani a cauzat prejudiciul în exercițiul funcțiilor încredințate de comitent (angajator). În acest caz răspunderea părinților sau a curatorului nu se angajează nici în baza acțiunii directe a persoanei vătămate, și nici în baza regresului exercitat de angajatorul minorului, autor al prejudiciului. Răspunderea părinților sau a curatorului nu se angajează deoarece aceștia nu coordonează procesul demuncă și nu exercită supravegherea asupra minorilor implicați în procesul de producție. Obligarea părinților la repararea prejudiciului cauzat de un minor între 14 și 18 ani în exercițiul funcțiilor încredințate ar însemna tragerea lor la răspundere înlipsa vinovăției.

Fiind subsidiară răspunderea părinților sau a curatorului încetează atunci cînd autorul prejudiciului a atins majoratul sau cînd, înainte de majorat a dobîndit mijloace suficiente pentru repararea daunei. O dată cu atingerea majoratului autorul prejudiciului devine unicul debitor în cadrul obligației delictuale, indiferent dacă are sau nu mijloace necesare pentru repararea prejudiciului. Cercul subiectelor răspunderii pentru prejudiciul cauzat de un minor între 14 și 18 ani este mai restrîns decît cel al subiectelor răspunderii pentru prejudiciul cauzat de un minor care nu a împlinit 14 ani. În primul caz nu se antrenează răspunderea instituțiilor de învățămînt, de educație sau curative.

Acțiunea cu privire la repararea daunei cauzate de un minor între 14 și 18 ani se intentează nemijlocit acestuia. Dacă apare necesitatea antrenării răspunderii subsidiare a părinților sau a curatorului, aceștia apar în calitate decopîrîți împreună cu autorul prejudiciului. Aceasta exclude inutila necesitate de a depune o nouă cerere atunci cînd starea materială a minorului se modifică astfel, încît acesta nu mai poate repara prejudiciul. Hotărîrea se execută în primul rînd din contul patrimoniului autorului prejudiciului, iar dacă acesta nu este suficient se urmărește patrimoniul părinților sau a curatorului.

Este de menționat că minorul emancipat dobîndește și exercită în volum deplin toate drepturile pe care le are persoana cu capacitate de exercițiu deplină și își asuma personal obligații civile și le execută, inclusiv răspunde de sine stătător pentru obligațiile apărute ca rezultat al cauzării prejudiciului de către el. Ca excepție, minorul emancipat nu este înzestrat cu acele drepturi și nu poate să-și asume acele obligații pentru care conform legii este stabilit un cenz de vîrstă.

Deci în concluzie, pot afirma prejudicul cauzat de un minor se repară de părinți (adoptatori) sau de tutori dacă nu demonstrează lipsa vinovăției lor în supravegherea sau educarea minorului. Aici apare problema calificării faptei în dependență de subiectul cauzei, asică de făptaș, care conform cerintelor legale, se clasifică în minori care nu au împlinit vîrsta de 14 ani, și minorii cu vîrsta între 14 și 18 ani. În cazul în care minorul cu vîrsta între 14 și 18 ani, nu dispune de venituri suficiente pentru repararea prejudiciului cauzat prin fapta proprie, acesta urmează să fie reparat integral de către persoanele responsabile, și anume părinți (adoptatori) sau tutori. Și în acest caz legiuitorul a instituit prezumția vinovăției părinților sau curatorului. Potrivit acesteia, în măsura în care minorul între 14 și 18 ani cauzat prejudiciu, se declanșează prezumția vinovăției părinților sau a curatorului în neîndeplinirea sau îndeplinirea corespunzătoare a obligației de supraveghere a minorului, dacă aceștia nu vor proba contrariul. Deci, minorul între 14 și 18 ani dispune de capacitate delictuală și este obligat să repare personal prejudiciul cauzat, dacă sunt întrunite condițiile generale ale răspunderii delictuale.

La fel și pentru persoanele lipsite de capacitatea de exercititu, pentru dauna cauzată de aceștia urmează să răspundă tutorele sau instituția obligată să o supravegheze, dacă nu demonstrează că prejudiciul s-a produs nu din vina lor. Obligația tutorelui sau a instituției respective de a repara prejudiciul se menține în cazul în care autorul prejudiciului și a redobîndit ulterior capacitatea de exercițiu deplină.

Deci, în cazul părinților sau tutorilor, aceștia sunt scutiți de răspundere numai dacă probează că fapta copilului nu este consecința modului în care și-au îndeplinit îndatoririle decurgînd din exercițiul autorității părintești, ci aceasta este urmarea unei alte cauze.

Pentru a opera raspunderea parintilor, nu este necesar sa se faca dovada culpei minorului. Cu toate acestea jurisprudenta considera insa necesar ca fapta minorului sa aiba un caracter ilicit, iar acest caracter sa fie dovedit. Nu absenta unui patrimoniu propriu al minorului atrage raspunderea parintilor. Victima beneficiaza de un drept de optiune intre raspunderea derogatorie a parintilor si raspunderea de drept comun a acestora sau a copiilor minori. Cand fapta ilicita a fost comisa de mai multi minori, raspunderea lor va fi solidara. Daca minorii au parinti diferiti, victima nu va putea chema in judecata pe un parinte pentru a suporta singur prejudiciul savarsit de toti minorii, deoarece intre parintii minorilor nu exista solidaritate.

In cazul in care in momentul savirsirii faptei ilicite minorul nu avea discernamant, raspunderea civila a parintilor, in temeiul art. 1406 Cod civil, va fi antrenata, insa parintii nu vor avea o actiune in regres impotriva minorului. Daca minorul a actionat cu discernamant, iar parintii au despagubit integral victima ei au o actiune in regres impotriva minorului, conform Codului civil. De asemenea, parintele care a achitat integral despagubirile civile civil se va putea intoarce cu actiune in regres impotriva celuilalt parinte. Recuperarea de la celalalt parinte va avea loc, in principiu, la jumatate din valoarea despagubirilor achitate.

Atat timp cat raspunderea parintilor are un caracter subsidiar, cauzele care inlatura raspunderea minorului, vor fi aplicabile si in cazul parintilor. Exceptie face doar situatia in care minorul a savarsit fapta ilicita fara discernamant, caz in care raspunderea parintilor va continua sa opereze.

2.2. Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de o   persoană lipsită de capacitate de exercițiu

Din cîte am menționat anterior capacitatea delictuală, în concepția dreptului nostru civil, în principiu, pentru angajarea răspunderii civile delictuale, persoana fizică trebuie să aibă conștiința faptelor sale, adică puterea de a discerne între ceea ce este permis și nepermis, licit și ilicit; în alți termeni, această răspundere este condiționată de existența discernămîntului, adică autorul faptei prejudiciabile trebuie să aibă capacitate delictuală. Lipsa discernămîntului atrage după sine lipsa vinovăției subiective.

Capacitatea delictuală nu se confundă cu capacitatea de exercițiu a persoanei fizice; prima se referă la răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin săvîrșirea de fapte ilicite extracontractuale care produc asemenea consecințe, iar a doua înseamnă aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile și de a răspunde pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate prin angajamentul său.

Deci pentru a examina răspunderea pentru prejudiciul cauzat de persoanele lipste de capacitate de exercițiu avem nevoie să analizăm cine sunt persoanele lipsite de capacitate de exercițiu.

Problema lipsei capacității delictuale se pune în legătură cu minorii sub 14 ani și cu persoanele aflate sub interdicție judecătorească.

Din conținutul articolului 22 Cod Civil rezultă că legiuitorul distinge două categorii de minorii care nu au împlinit vîrsta de 14 ani și anume: minorii care au împlinit vîrsta 7 ani, dar nu au împlinit vîrsta de 14 ani și minorii care nu au împlinit vîrsta de 7 ani. Minorii care nu-au împlinit vîrsta de 7 ani sunt lipsiți de capacitate de exercițiu. De aceea pentru ei toate atele juridice le încheie părinții, tutorii, adoptatorii. Minorii de la 7 la 14 ani, în cazurile expres prevăzute la alin. 2, dispun de capacitatea de a încheia anumite acte juridice de sine stătător.

Minorul care nu a împlinit vîrsta de 14 ani sau persoana pusă sub interdicție judecătorească nu răspunde de prejudiciul cauzat, dacă nu se dovedește discemămîntui său la data săvîrșirii faptei. Minorul care a împlinit vîrsta de 14 ani răspunde de prejudiciul cauzat, în afară de cazul în care dovedește că a fost lipsit de discernămînt la data săvîrșirii faptei

Este facil de observat că prin aceste texte se instituie două prezumții legale relative care produc efecte în direcții opuse: una a lipsei de discernămînt în cazul minorului care nu a împlinit vîrsta de 14 ani și a interzisului judecătoresc, cu consecința neangajării răspunderii lor civile pentru prejudiciul injust cauzat victimei; alta a existenței discernămîntului dacă făptuitorul a împlinit vîrsta de 14 ani; ambele pot fi răsturnate prin probă contrară.

Totodată, conform art.24 Cod Civil Persoana care în urma unei tulburări psihice (boli mintale sau deficiențe mintale) nu poate conștientiza sau dirija acțiunile sale poate fi declarată de către instanța de judecată ca incapabilă. Asupra ei se instituie tutela.

Temei pentru declararea incapacității persoanei fizice constituie tulburarea psihică cauzată de bolile mintale sau de deficiențe mintale, din cauza cărora aceasta nu poate conștientiza sau dirija acțiunile sale.

Persoana fizică care suferă de asemenea tulburări psihice este declarată incapabilă numai de către instanța de judecată, conform prevederilor Capitolului XXVIII din CPC, la cererea persoanelor interesate: membrii ei de familie, rudele apropiate (părinți copii, frați, surori, bunei), autoritatea tutelară, instituția de psihiatrie (psihoneurologie), procurorul. Instanța de judecată, în baza rezultatelor expertizei psihiatrice, care stabilește starea lui psihică, declară persoana fizică incapabilă. Hotărîrea judecătorească prin care persoana fizică este declarată incapabilă servește temei pentru ca autoritatea tutelară să numească o tutelă.

În ceea ce privește răspunderea pentru prejudiciul cauzat de o persoană lipsită de capacitatea de exercițiu, se pot menționa prevederile art.1408 Cod Civil, și anume pentru prejudiciul cauzat de o persoană lipsită de capacitate de exercițiu răspunde tutorele sau instituția obligată să o supravegheze dacă nu demonstrează că prejudiciul s-a produs nu din vina lor.

Obligația tutorelui sau a instituției de a repara prejudiciului cauzat de o persoană declarată incapabilă nu încetează în cazul cînd această persoană și-a redobîndit capacitatea de exercițiu.

Dacă tutorele, chemat la răspundere în conformitate cu legea pentru prejudiciul cauzat vieții și sănătății, a decedat sau nu dispune de mijloace suficiente pentru repararea lui, iar autorului prejudiciului dispune deasemenea mijloace, instanța de judecată, ținînd cont de starea materială a persoanei vătămate și a autorului prejudiciului, precum și de alte circumstanțe, are dreptul să hotărască repararea integrală sau parțială a prejudiciului din contul autorului.

Pentru aplicarea art. 1408 Cod civil, nu este suficient ca persoana ce a cauzat prejudiciu să fie alienată mintal. Este necesar ca autorul prejudiciului să fi fost declarat incapabil, în ordinea prevăzută de lege, înainte de săvîrșirea faptei ilicite și prejudiciabile. Potrivit art. 24, alin. 1 Cod Civil, persoana care în urma unei tulburări psihice (boli sau deficiențe mintale) nu poate conștientiza sau dirija acțiunile sale poate fi declarată de către instanța de judecată ca incapabilă. Asupra ei se instituie tutela. Hotărîrea instanței de judecată, prin care persoana s-a declarat incapabilă, are semnificația unui fapt juridic ce naște obligația tutorelui sau a instituției respective de a repara prejudiciul cauzat de persoana incapabilă. Debitor în raportul de reparare a prejudiciului cauzat de o persoană incapabilă este tutorele sau instituția obligată s-o supravegheze. Părinții persoanei incapabile vor răspunde pentru prejudiciul cauzat de aceasta numai dacă au fost numiți tutori în ordinea stabilită de lege.

Condițiile angajării răspunderii pentru prejudiciul cauzat de persoane incapabile sunt identice cu cele necesare pentru antrenarea răspunderii pentru dauna cauzată de un minor care nu a împlinit 14 ani. Specifică este numai vinovăția tutorelui sau instituției respective, care constă în neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligației de supraveghere. Răspunderea tutorelui sau a instituției poate fi înlăturată dacă aceștia dovedesc că și-au executat în mod ireproșabil obligația de supraveghere a persoanei incapabile.

Obligația tutorelui sau a instituției respective de a repara prejudiciul se menține în cazul în care autorul prejudiciului și a redobîndit ulterior capacitatea de exercițiu deplină. Prin excepție, autorul prejudiciului poate fi tras la răspundere pentru prejudiciul cauzat în prezența unor condiții, și anume:

a) responsabil de repararea prejudiciului să fie tutorele persoanei incapabile;

b) tutorele să fi decedat sau să nu aibă mijloace suficiente pentru repararea prejudiciului;

c) să fie vorba despre dauna cauzată vieții și sănătății persoanei;

d) autorul prejudiciului să dispună de mijloace suficiente pentru repararea prejudiciului;

e) problema angajării răspunderii autorului prejudiciului să fie soluționată de către instanța de judecată, ținînd cont de starea lui materială, de starea materială a persoanei vătămate și de alte circumstanțe.

2.3. Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de o  persoană aflată în imposibilitatea de a   conștientiza acțiunile sale ori de a le dirija

La acest capitol deasemenea, trebuie menționat și cazul răspunderii pentru prejudiciul cauzat de o persoană aflată în imposibilitatea de aconștientiza acțiunile sale ori de a le dirija.

Conform art. 1409 Cod Civil, persoana cu capacitate de exercițiu care a cauzat un prejudiciu aflîndu-se în imposibilitatea de a conștientiza sau dirija acțiunile sale nu răspunde pentru prejudiciu.

Dacă prejudiciul este cauzat vieții sau sănătății, instanța de judecată are dreptul, ținînd cont de starea materială a persoanei vătămate și autorului prejudiciului, precum și de alte circumstanțe, să-l oblige pe acesta la repararea integrală sau parțială a prejudiciului.

Autorul prejudiciului nu este exonerat de răspundere dacă el însuși este vinovat de faptul că a ajuns într-o astfel de stare în urma consumului de alcool, de droguri, de alte substanțe psihotrope sau din altă cauză.

În cazurile în care prejudiciul a fost cauzat de o persoană care nu era în stare să conștientizeze sau dirijeze acțiunile sale (este vorba despre persoane care în drept au capacitate și discernămînt dar, în fapt ele sunt lipsite temporar de discernămînt), precum și de o persoană fără discernămîmt, dar care nu a fost declarată incapabilă decătre instanța de judecată pînă la momentul săvîrșirii faptei dăunătoare. Aceste persoane nu repară prejudiciului cauzat, deoarece lipsește vinovăția ca condiție generală a răspunderii delictuale. Astfel, lipsa discernămîntului exclude vinovăția persoanei.

Persoana care a cauzat prejudiciul aflîndu-se în imposibilitatea de a conștientiza sau dirija acțiunile sale va fi obligată să-l repare dacă ea însuși este vinovată de faptul că a ajuns într-o astfel de stare. De asemenea, ca și în cazul prejudiciului cauzat decătre o persoană declarată incapabilă, instanța de judecată poate obliga autorul prejudiciului cauzat vieții sau sănătății, care la momentul cauzării nu avea discernămînt, să-l repare integral sau parțial, ținînd cont de starea materială a acestuia și a persoanei vătămate, precum și de alte circumstanțe. În acest caz este vorba despre un caz particular de răspundere delictuală obiectivă, care se angajează în lipsa vinovăției autorului prejudiciului.

Subliniem că lipsa de discernămînt sau de capacitate delictuală trebuie să existe în momentul săvîrșirii faptei ilicite și prejudiciabile. Incapacitatea delictuală presupune obligatoriu o lipsă totală de discernămînt. O lipsă doar parțială a discernămîntului nu influențează existența și întinderea răspunderii civile. Așadar, cel care nu este lipsit total de discernămînt este prezumat de lege că are discernămîntul corespunzător tipului de om care servește ca etalon al gradului de prudență și diligență de care trebuie să dea dovadă orice membru al societății.

Din cele expuse mai sus, s-ar putea susține că, în cazul lipsei capacității delictuale a autorului faptei prejudiciabile, victima se află întotdeauna în imposibilitate de a obține reparația pentru prejudiciul injust cauzat prin acea faptă. Este oare victima lipsită de orice ocrotire în cazul în care a fost prejudiciată pentru o faptă ilicită săvîrșită de o persoană în stare de lipsă a discernămîntului? Răspunsul este doar parțial negativ.

Numai că mergînd mai departe, victima se poate afla într-o situație deosebit de nefavorabilă atunci cînd făptuitorul este un minor sau interzis judecătoresc și nu sunt îndeplinite condițiile ca altă persoană să răspundă pentru prejudiciul injust cauzat. Același lucru se poate întîmpla și în ipoteza în care făptuitorul este o persoană care a împlinit vîrsta de 14 ani și nu se află sub interdicție judecătorească, dar dovedește că în momentul săvîrșirii faptei prejudiciabile nu avea discernămînt datorită unei stări vremelnice de tulburare a minții care nu-i este imputabilă. în atare situații, legislația civilă din unele țări a admis de multă vreme că persoana lipsită de discernămînt în momentul săvîrșirii faptei ilicite poate fi obligată la o reparație totală sau parțială, dacă din împrejurările cauzei și în unna comparării stării materiale a celor două părți soluția se impune din motive de echitate".

În dreptul nostru civil pînă de curînd o astfel de reglementare nu a fost adoptată. Totuși, în lipsa ei, jurisprudență din ultimele 3-4 decenii a admis, pe cale pretoriană, exclusiv din motive de echitate, posibilitatea obligării persoanei lipsite de discernămînt la repararea prejudiciului cauzat altuia prin fapta sa ilicită, în cazul și în limita în care starea sa patrimonială îi permite și justifică o atare soluție; în consecință, doctrina a acceptat rezolvarea și a susținut de lege ferenda necesitatea consacrării ei legislative.

În legătură cu această reglementare pe care am analizat-o pe scurt este necesar să calificăm juridic obligația de indemnizare a victimei, obligație prevăzută în sarcina autorului prejudiciului, persoană lipsită de discernămînt, dacă nu sunt întrunite condițiile pentru ca altă persoană să răspundă pentru fapta sa. Două soluții au fost propuse: unii susțin că suntem în prezența unei răspunderi civile delictuale subsidiare, avînd ca fundament fie „culpa obiectivă” ori „culpa fară imputabilitate”1, fie principiul echității sociale și justiției comutative2; alții apreciază că nu este vorba despre o răspundere civilă delictuală, ci de o obligație de reparare care are ca izvor de sine stătător echitatea sau, în alți termeni, obligația de indemnizare a victimei nu este un raport de răspundere civilă, ci un raport obligațional care își are izvorul său propriu în ideea de echitate. în ce ne privește, înclinăm să susținem că obligația de indemnizare este una de răspundere delictuală, deoarece este evident că ea se naște ca urmare a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită săvîrșită de o persoană care în momentul respectiv nu avea discernămînt; așadar, ne găsim pe terenul răspunderii civile delictuale subsidiare, adică aflată în al doilea rînd, cu caracter obiectiv, care are ca fundament, nu vinovăția făptuitorului, ci ideea sau principiul echității4 ori ideea de garanție care are ca suport echitatea.

3.  RĂSPUNDEREA PENTRU FAPTA ILICITĂ A PERSOANEI AFLATE ÎN SUBORDINE

3.1. Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului

Răspunderea comitenților pentru prejudiciile cauzate de prepușii lor este reglementată în art. 1403 Cod Civil, potrivit căruia „ Comitentul răspunde de prejudiciul cauzat cu vinovăție de prepusul său în funcțiile care i s-au încredințat.”.

Răspunderea comitenților reprezintă un caz de răspundere civilă delictuală indirectă cu cea mai mare aplicare în practică. Cu alte cuvinte, comitenții răspund pentru fapta prepușilor lor și nicidecum pentru fapta proprie. Răspunderea lor este, deci, indirectă.

Reglementarea acestei forme de răspundere a fost făcută în interesul victimei, pentru proteguirea cît mai sigură a intereselor acesteia. Intr-adevăr, pentru prejudiciile cauzate răspund în mod direct înșiși prepusii pentru fapta lor proprie. Sunt situații, în practică, cînd prepușii sunt insolvabili. Intr-o asemenea situație, pentru a asigura victimei posibilitatea de-a obține repararea pagubei, legea a reglementat răspunderea indirectă a comitenților. Intre comitent și victimă sa stabilește un raport de răspundere indirectă.

In opinia majoritară, angajarea răspunderii civile delictuale a comitentului este posibilă numai în măsura în care victima dovedește prezența tuturor condițiilor răspunderii civile delictuale în raporturile sale cu prepusul: fapta ilicită a prepusului, prejudiciul cauzat, raportul de cauzalitate faptă-prejudiciu și culpa prepusului.

In privința necesității dovedirii culpei există două opinii. Intr-o primă opinie se susține că dovada culpei prepusului nu este necesară deoarece legea nu prevede o asemenea dovadă. Aceasta este contrară jurisprudenței care tinde spre scutirea victimei de proba culpei și nu explică de ce comitentul este obligat la repararea prejudiciului de prepusul său minor sau iresponsabil.

Opinia dominantă apreciază că, pentru existența răspunderii comitentului este absolut necesară divada culpei prepusului deoarece comitentul răspunde nu ca făptuitor ci ca garant pentru fapta altuia. Obligația este accesoriul obligației delictuale a prepusului, depinde de existența obligației acestuia în așa fel încît răspunderea comitentului poate interveni numai dacă există răspunderea directă a prepusului. Numai așa se explică de ce comitentul care a despăgubit pe victimă se poate întoarce cu acțiune în regres împotriva prepusului care, fiind autorul faptei ilicite, trebuie să suporte, în final, el însuși prejudiciul cauzat.

In concluzie, comitentul va răspunde numai atunci cănd fapta ilicită a fost săvîrșită de către prepus cu vinovăție (din culpă).

De la această regulă există două excepții cînd dovada culpei prepusului nu este necesară: cînd prepusul este minor fără discernămînt sau sau este pus sub interdicție judecătorească și cînd prepusul a cauzat prejudiciul prin utilizarea unui lucru.

In aceste două cazuri excepționale, comitentul răspunde deoarece a greșit încredințînd funcția unui astfel de prepus, respectiv cînd prejudiciul a fost cauzat prin utilizarea unui lucru, situație în care comitentul răspunde pentru „fapta lucrului”, răspunderea sa est una directă, întemeiată pe prevederile art. 1403 alin.1. partea finală.

Analizînd textul articolului 1403 Cod Civil, vom constata că antrenarea răspunderii comitentului este posibilă doar cu îndeplinirea cumulativă a două condiții:

existența unui raport de prepușenie;

săvîrșirea faptei ilicite de către prepus în cadrul funcțiilor încredințate de către comitent.

Pentru a obține repararea prejudiciului suferit în condițiile art. 1403 Cod Civil, victima trebuie să dovedească întrunirea celor două condiții numai în ipoteza în care se îndreaptă împotriva comitentului sau împotriva acestuia împreună cu prepusul. Dacă se îndreaptă numai împotriva prepusului, răspunderea comitentului este exclusă deoarece între victimă și acesta din urmă nu există nici un raport de obligații. In această ultimă situație, prepusul răspunde direct față de victimă.

In examinarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului este necesar să analizăm mai detaliat cele două condiții speciale ale acestei forme de răspundere civilă delictuală.

Prima condiție o reprezintă raportul de prepușenie.

Prin raport de prepușenie se înțelege un raport de subordonare între prepus și comitent, raport în temeiul căruia comitenții încredințează funcții iar prepușii primesc funcțiile ce le-au fost încredintate de către comitenți.

Raportul dintre comitenți și prepuși este unul de subordonare în baza căruia comitenții au dreptul să dea ordine, dispozițiuni sau instrucțiuni prepușilor în vederea îndeplinirii pentru ei a unor activități pe care prepușiise obligă să le îndeplinească. Ăcest raport este unul de autoritate.

Raportul de prepușenie presupune trei elemente constitutive

Acordul de voință între comitent și prepus;

Indeplinirea unor activități de către prepus în contul comitentului;

Acceptarea de către prepus a poziției sale de subordonat față de comitent, căruia îi recunoaște autoritatea (dreptul de supraveghere și control).

Acest raport de prepușenie trebuie să existe în momentul săvîrșirii faptei prejudiciabile, fiind irelevantă existența sau inexistența acestia în momentul introducerii acțiunii în despăgubire.

In practică, principalul raport e prepușenie îl reprezintă contractul de muncă în cadrul căruia salariatul este subordonat față de patron în îndeplinirea funcțiilor sale de serviciu. Dar raporturi de prepușenie pot fi concepute nu numai în cadrul raporturilor de muncă, ci și ocazional, între membrii de familie, între membrii unui colectiv, între prieteni, atunci cînd unul acceptă să facă un serviciu în interesul altuia, serviciu a cărei îndeplinire implică o subordonare.

De regulă contractele civile nu dau naștere la raporturi de prepușenie, cunoscut fiind principiul egalității părților în aceste contracte, chiar dacă în unele contracte civile s-ar părea că există o aemenea subordonare: contractul de antrepriză, locațiune, mandat, etc. Faptul că clientul exercită o oarecare supraveghere a antreprenorului (la fel ca și locatorul sau mandantul) nu înseamnă că ne aflăm î prezența unui raport de prepușenie, de subordonare între aceștia.

Dacă aceasta este regula, nu înseamnă că raportul de prepușenie nu se poate naște și în cadrul acestor contracte. Astfel, în cazul în care antreprenorul sau mandatarul renunță la independența sa în executarea obligațiilor contractuale asumate și acceptă să fie subordonat clientului sau mandantului, controlului și dispozițiunilor acestuia, raportul de prepușenie se naște și în cadrul unor asemenea contracte civile.

Problema în discuție comportă unele particularități în situația medicilor și militarilor în termen.

In adevăr, medicul nu are calitatea de prepus, el nu asigură asistența medicală pe baza unor îndrumări de specialitate date de conducerea unității sanitare, ci în mod independent, pe baza pregătirii sale profesionale. Drept urmare, prejudiciile pe care le poate cauza nu atrag răspunderea civilă delictuală a unității sanitare în calitate de comitent. Cu toate acestea, medicul are calitatea de prepus atunc cînd se pune în discuție îndeplinirea asu nu a unor obligații de serviciu independente de actul medical (Ex: Respectarea programului de gardă, efectuarea vizitelor medicale, etc).

In privința militarilor în termen, literatura juridică de specialitate a considerat că aceștia nu au calitatea de prepuși chiar dacă problema subordonării acestora este mai mult decît evidentă. S-a considerat că militarii în termennu îndeplinesc funcții, ci își îndeplinesc o îndatorire constituțională. Indeplinirea serviciului militar nu are la bază un raport de voințe, ci este obligatoriu în virtutea legii, el urmărind instrucția militară iar nu interesul unității militare.

Chiar dacă în practica judiciară s-a exprimat uneori, un punct de vedere contrar, considerăm că răspunderea civilă delictuală a unităților militare nu poate fi angajată decît în condițiile dreptului comun sau în temeiul prevederilor articolului 1403 alin.1 cod Civil atunci cînd militarul întermena săvîrșit o faptă ilicită, folosind arma din dotare (răspunderea pentru lucruri).

Cu toate acestea, în cazuri excepționale, militarii întermen pot fi considerați prepuși cînd ar primi însărcinări speciale în interesul nemijlocit al unității ori din partea unui superior în interesul personal al acestuia.

2. Pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a comitentului, cea de-a doua condiție o reprezintă săvîrșirea faptei ilicite și prejudiciabile de către prepus în cadrul funcțiilor încredințate de comitent. Cu alte cuvinte, prepusul trebuie să acționeze, în momentul săvîrșirii faptei prejudiciabile, în interesul comitentului, în limitele funcțiilor încredințate și cu respectrea instrucțiunilor date de către comitent.

Per a contrario, atunci cînd prepusul acționează în propriul lui interes, în afara funcțiilor încredințate ori prin depășirea sau devierea de la atribuțiile conferite sau în mod abuziv, comitentul urmează să nu raspundă față de victimă.

Considerînd o astfel de interpretare ca fiind abuzivă, literatura juridică și pactica judiciară dau o interpretare largă, extensivă expresiei de „funcții încredințate”. Această interpretare largă vizează necesitatea proteguirii cît mai depline a intereselor victimei faptei ilicite, repararea promptă și integrală a prejudiciului suferit.

Astfel, în practică, comitentul a fost obligat să răspundă și în cazul în care prepusul a săvîrșit fapta ilicită cu depășirea funcțiilor încredințate sau prin deviere de la acestea.

Cu toate acestea, tendința extinderii fără limite a acestei răspunderi nu poate fi acceptată, ci trebuie adoptată o poziție rațională. Interesul proteguirii intereselor victimei poate conduce la o interpretare largă, extensivă, dar depășirea unor limite raționale nu poate fi acceptată.

Astfel, dacă comitentul a luat toate măsurile necesare pentru a preîntîmpina fapte prejudiciabilă a prepusului sau cînd victima a știut că prepusul nu acționează în interesul comitentului sau în interesul propriu ori cu depăsirea atribițiilor pe care le are, răspunderea comitentului nu poate fi antrenată. De asemenea, comitentul nu răspunde pentru faptele prepusului ce nu au nici o legătură cu funcția încredințată, chiar dacă ele au fost săvîrșite în timpul exercitării funcției.

Limitîndu-se la a enunța răspunderea comitenților pentru prejudiciile cauzate de prepușii lor, Codul Civil nu definește fundamentul acestei răspunderi.

Așa se face că definirea fundamentului răspunderii comitenților a revenit doctrinei juridice care a emis mai multe teorii, teorii ce pot fi grupate în două mari categorii:

Teorii subiective întemeiate pe ideea de culpă;

Teorii obiective care explică răspunderea pe alte temeiuri decît culpa.

1. In cadrul primei categorii, toate teoriile au un element comun: răspunderea comitentului are la bază ideea de culpă. Dintre aceste teorii enumerăm următoarele:

Teoria prezumțieie legale de culpă.

Potrivit acestei teorii, comitentul este prezumat în culpă pentru că a făcut o greșită alegere a prepusului (culpa in eligendo) și nu l-a supravegheat în mod corespunzător (culpa in vigilando).

La început s-a apreciat că această prezumție de culpă este una relativă ce poate fi răsturmnată prin proba contrară. Ulterior, avînd în vedere inexistența unui text legal care sa permită proba contrară (răsturnarea prezumției) precum și necesitatea proteguirii interesului victimei, s-a decis că această prezumție este absolută, irefragrabilă ce exclude proba contrară.

Această teorie este criticabilă. In primul rînd pentru că, practic, comitentul nu poate exercita permanent supravegherea prepusului. In al doilea rînd se naște o contradicție flagrantă între prezumția absolută a raspunderii comitentului pentru fapta proprie și dreptul acestuia la acțiunea în regres împotriva prepusului. In adevăr, dacă comitentul este prezumat în culpă, iar această culpa este absolută (neputînd fi răsturnată), cum ar putea acesta să se întoarcă împotriva prepusului?

Așa fiind, se poate spune că „noțiunea de culpă corespunde nu cu realitatea, ci cu o ficțiune a legii”.

Teoria considerării culpei prepusului ca fiind culp comitentului.

Potrivit acestei teorii, angajarea răspunderii comitentului se fundamentează tot pe ideea de culpă. Dar – potrivit teoriei – culpa dovedită a prepusului se transferă de la prepus la comitent, asa încît culpa prepusului devine culpa comitentului, iar comitentul se subscrie prepusului urmînd a răspunde față de victimă.

Teoria este și ea criticabilă deoarece transformărăspunderea indirectă a prepusului într-o răspundere pentru fapta proprie – ceea ce este de neacceptat. In al doilea rînd, această construcție are un caracter artificial deoarece culpa fiind o stare psihică, este întotdauna personală și ca atare nu poate trece de la o persoană la alta (de la prepus la comitent).

Și în cadrul acestei teorii devine inexplicabil regresul comitentului împotriva prepusului. In adevăr, dacă culpa prepusului dispare prin transformarea ei în culpa comitentului, cum ar putea comitentul în culpă să se întoarcă împotriva prepusului a cărui culpă a dispărut?

Teoria fundamentării răspunderii comitentului pe ideea de reprezentare.

Potrivit acestei teorii, prepusul este consideratca fiind reprezentantul legal al comitentului. Prin reprezentare, culpa prepusului devine culpa comitentului. Drept urmare, comitentul răspunde pentru culpa lui proprie.

Și această teorie este criticabilă. În adevăr, reprezentarea este o instituție specifică actelor juridice, iar nu faptelor juridice. Culpa avînd un caracter personal, psihic, nu poate trece automat de la o persoană la alta. Culpa prepusului nu devine culpa comitentului î temeiul acestei construcții artificiale și nejuridice.

2. Teoriile potrivit cărora răspunderea comitentului se bazează pe temeiuri obiective, fără culpă, au fost elaborate pornindu-se de la criticabila prezumție legală absolută de culpă a comitentului, dar și pe ideea proteguirii depline a intereselor victimei. Toate aceste teorii înlătura ideea de culpa dar stabilesc drept fundament al raspunderii comitentului ideea de risc sau ideea de garanție.

Teoria răspunderii fără culpă a comitentului, întemeiată pe ideea de risc.

Teoria riscului pornește de la ideea că toți cei care au folosul unei activități desfășurate de alții, trebuie să suporte riscul consecințelor păgubitoare ale acelei activități. S-a susținut, de asemenea, că acolo unde există autoritate, subordonare, trebuie să existe și riscul răspunderii și al reparării prejudiciului produse prin aceste activități subordonate.

„Este riscul de activitate pe care comitentul trebuie să-l suporte, căci paguba a fost cauzată de această extindere prin prepuși a propriei activități”.

Și această teorie este susceptibilăde critici deoarece, dacă răspunderea comitentului se întemeiază pe ideea de risc, atunci de ce ar trebui dovedită culpa prepusului sau cum s-ar putea justifica dreptul comitentului de-a introduce o acțiune în regres împotriva prepusului.

Teoria garanției.

Am văzut că nici una dintre teoriile de mai sus nu sunt capabile să explice dreptul comitentului la acțiunea înregres împotriva prepusului.

Meritul de-a da această explicație revine teoriei garanției. Conform acestei teorii, fundamentul acestei garanții îl constituie împrejurarea că legea îl consideră pe comitent drept garant al intereselor victimei.

Cu alte cuvinte, comitentul garantează victimei posibilitatea concretă de-a obține repararea promptă și integrală a prejudiciului suferit prin fapta ilicită a prepusului, punînd-o la adăpost de pericolul unei eventuale insolvabilități a prepuslui.

Datorită virtuțiilor ei, această teorie este îmbrățișată atît în doctrină cît și în practica judiciară. S-a sustinut în mod constant că este firesc ca prejudicil cauzat de prepus să fie reparat de comitent din moment ce prepusul a lucrat pentru el și s-a supus ordinelor și instrucțiunilor acestuia.

Avînd calitatea de garant al prepusului, comitentul care a despăgubit victima are dreptul de-a se întoarce împotriva prepusului său pe care l-a garantat, dar care trebuie să răspundă finalmente pentru prejudiciul pe care l-a cauzat.

În literatura de specialitate s-au conturat două opinii în legătură cu suportul ideii de garanție: teza garanției obiective si cea a garanției subiective.

În prima situație, garanția comitentului se justifică pe riscul de activitate, făra nici o legatură cu orice culpă prezumată a comitentului.

În concepția garanției subiective se susține că garanția comitentului derivă din împrejurarea că el exercită supravegherea, îndrumarea și controlul activității prepusului. In această concepție, ideea de garanție se asociază cu ideea de greșeală a comitentului și aceasta deoarece, în practică se constată de multe ori deficiențe în modul în care comitentul realizează supravegherea, controlul și îndrumarea prepusului.

Victima faptei ilicite și prejudiciabile poate pretinde repararea prejudiciului de la prepus, de la comitent sau de la amîndoi. Cei doi răspund pe temeiuri diferite: prepusul pentru fapta proprie, iar comitentul pentru fapta altuia, în calitate de garant.

Cînd victima îi acționează pe amîndoi, răspunderea acestora este solidară.

Într-o altă opinie, la care ne raliem, se apreciază că răspunderea comitentului este „în solidum” deoarece ambii au aceeași obligație: repararea integrală a pagubei (prepusul în calitate de autor, iar comitentul – de garant).

Așadar, ei nu răspund în calitate de codebitori solidari deoarece nu au cauzat prejudiciul împreună, iar solidaritatea este fie legală, fie convențională; în nici un caz ea nu poate exista în sfera faptelor ilicite.

Răspunderea „ in solidum” presupune obligarea ambilor debitori (comitent-prepus) la plata întregii datorii.

Drept urmare, debitorul obligat „in solidum” care a plătit întreaga datorie are acțiune în regres pentru toată datoria plătită, iar nu doar pentru partea sa ca în cazul solidarității. Cu alte cuvinte, comitentul care a plătit întreaga datorie are acțiune în regres împotriva prepusului pentru întregul prejudiciu cauzat de acesta prin fapta sa ilicită.

În practică se poate ivi situația în care prejudiciul cauzat victimei (terț)să fie opera prepușilor a doi sau mai mulți comitenți. Într-o asemenea situație, întrebarea este de a ști dacă victima va putea să obțină obligarea oricărui comitent la repararea integrală a prejudiciului.

Într-o primă opinie (pe care o împărtășim) răspunsul este afirmativ cu motivarea că dacă sunt mai mulți comitenți, ei răspund solidar pentru integralitatea prejudiciului, iar nu fiecare pentru propriul prepus.

Într-o altă opinie, răspunsul este negativ în sensul că solidaritatea fiecărui comitent există numai cu propriul prepus. Drept urmare, față de victimă sunt solidar răspunzători numai prepușii autori ai prejudiciului.

Comitentul care a reparat prejudiciul cauzat victimei de către prepusul său are un drept de regres împotriva acestuia în calitatea sa de autor al faptei ilicite și prejudiciabile. În calitate de autor, prepusul trebuie să repare singur consecințele prejudiciabile ale faptei sale, pîna cînd comitentul, în calitate de garant, nu face decît să avanseze victimei care l-a acționat în judecată, despăgubirea stabilită pe cale judecătorească. În realizarea regresului său, comitentul are dreptul să pretindă de la prepus restituirea în întregime a despăgubirii avansate victimei.

Așadar, comitentul după ce a plătit victimei despăgubirea, se subrogă de drept în drepturile victimei împotriva prepusului său care a cauzat prejudiciul. El are la dispoziție acțiunea directă pe care victima o avea împotriva prepusului, adică acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 Cod civil.

Dacă prejudiciul a fost cauzat de doi sau mai mulți prepuși, comitentul poate cere oricăruia dintre ei restituirea întregii sume plătite victimei, aceștia fiind obligați solidar.

De aici se desprinde concluzia că răspunderea comitentului nu este solidară, ci „in solidum”.

Acțiunea în regres este indiscutabil o acțiune civilă de drept comun întemeiată pe mecanismul subrogației reale, mecanism în baza căruia comitentul se subrogă în dreptul victimei de-a introduce o acțiune împotriva autorului faptei ilicite în baza art 998-999 Cod civil.

În cazul acțiunii în regres, prepusul se poate apăra dovedind că prejudiciul a fost cauzat, totul sau în parte, faptei culpabile a comitentului. Această probă, odată făcută, va conduce la respingerea acțiunii în regres sau la admiterea ei în parte, proporțional cu partea sa de contribuție la producerea prejudiciului cauzat.

3.2. Răspunderea pentru prejudiciul cauzat  de o autoritate publică sau de o persoană cu funcție de răspundere

Dacă răspunderea persoanelor private pentru greșelile pe care le săvîrșesc este o constantă a gîndirii juridice încă timpuri foarte îndepărtate, nu același lucru se poate spune despre răspunderea diverselor entități învestite cu putere publică. Epoca modernă nu a admis inițial existența unei asemenea răspunderi, bazîndu-se pe ideea că suveranitatea statului se impune tuturor și nu se pot cere compensații pentru aceasta. Corect, poate, la vremea lui, cînd rolul statului în viața cetățenilor săi era redus, acest principiu a început însă destul de repede să își dovedească limitele, pe măsură ce puterea etatică pătrundea în din ce în ce mai multe domenii, creînd adesea prejudicii importante pentru particulari. Astăzi, ca urmare a unei transformări treptate, s-a ajuns practic la răstrurnarea principiului amintit, iar răspunderea patrimonială a statului și a autorităților publice a devenit cvasi-absolută.

Relațiile interumane din societate, în condițiile existenței statului, sunt reglementate prin norme juridice care urmaresc desfașurarea acestora potrivit voinței celor aflați la conducerea statului, care pot reprezenta interesele fie ale unor grupuri restrînse, în condițiile statelor totalitare, fie ale întregii colectivități, în condițiile statelor democratice. În cazul încălcării normelor juridice, fiind puse în pericol valorile sociale pe care acestea le apără, intervine o raspundere juridica, în sensul că persoanele care se fac vinovate de săvîrșirea unor fapte ilicite trebuie să suporte anumite consecințe juridice, adică să fie pasibile de aplicarea unor sancțiuni juridice.

Referitor la răspunderea cauzată de o autoritate publică sau o persoană cu funcție de răspundere, trebuie mai întîi de menționat că acest aspect este detul de regelementat șe de răspunderea administrativă, însa spre deosebire de aceasta, cea civilă delictuală se bazează mai mult pe partea materială a prejudiciului. Prejudiciul este cea mai importantă condiție a acestei răspunderi, dar nu este și singura sa condiție sine qua non. Unde nu există faptă ilicită, cauzalitate și, cîteodată, chiar culpă – în ciuda declinului acestei noțiuni în prezent – nu există pur și simplu răspundere ci doar, dacă ne este permisă o exprimare mai plastică, ghinionul celui care a suferit o pagubă. Or, dacă această condiție a existenței unui prejudiciu este identică atît în cazul răspunderii civile, cît și în cel al răspunderii administrative, este pripit să considerăm că putem pune imediat semnul egalității între cele două. În realitate trebuie analizat ansamblul condițiilor celor două tipuri de răspundere întrucît – chiar dacă unele dintre ele nu sunt la fel de importante ca altele – fiecare în parte poate avea un rol hotărîtor în determinarea angajării răspunderii respective. Și, mergînd în continuare pe același fir logic, diferențele între aceste răspunderi pot exista la nivelul oricărei condiții și nicidecum nu este necesară o diferență care să existe strict în ceea ce privește prejudiciul.

Deci, art.1404 Cod Civil se include în complexul reglementărilor menite să apere drepturile subiectiveale persoanelor de lezarea lor prin acte administrative, care include art. 53 din Constituția Republicii Moldova și Legea contenciosului administrativ din 10.02.2000 /MO al RM nr.57-58, 2000.

Pentru angajarea răspunderii pentru prejudiciul cauzat printr-un act administrativ sau nesoluționarea întermenul legal a unei cereri sunt necesare condițiile generale ale răspunderii delictuale, și anume: prejudiciul, fapta ilicită, raportul cauzal și vinovăția. Dreptul stabilește cadrul legal în care se adoptă și se realizează deciziile (condițiile de valabilitate, modul de executare și efectele juridice); de asemenea, normele de drept reglementează și activitatea de control a executării deciziilor, inclusiv răspunderea juridică cu privire la ele.

În procesul exercitării funcțiilor în cadrul organelor administrației publice se pot produce daune materiale și morale persoanelor fizice sau juridice în raport cu care intervine activitatea acestor organe. Acest prejudiciu se produce atît în cadrul exercitării legale a funcției cît și atunci cînd funcția publică este îndeplinită defectuos sau nu a fost îndeplinită.

În materia respectivă fapta ilicită dispune de unele particularități. Fapta ilicită poate fi o acțiune sau o inacțiune. Fapta ilicită este o acțiune atunci cînd prejudiciul se cauzează persoanei prin emiterea unui act administrativ ilegal care a fost anulat de instanța de judecată. Fapta ilicită este inacțiune atunci cînd drepturile subiective se lezează prin refuzul nejustificat de a rezolva o cerere.

În ceea ce privește condiția faptei ilicite, răspunderea pentru prejudiciul cauzat de o autoritate publică sau un funcționar public diferă fundamental de cea a particularilor, căci ea nu răspunde nici pentru o faptă delictuală și nici pentru una contractuală, ci răspunde pentru o categorie specifică dreptului administrativ – actul administrativ nelegal sau nesoluționarea în termen a unei cereri. Prin urmare, această răspundere, cu mici excepții, ca fiind condiționată de anularea unui act administrativ sau, cel puțin, de constatarea nelegalității acestuia, sau nesoluționare a cererii.

În cel dintîi caz, producerea de pagube terților prin exercitarea funcției publice dă dreptul acestora de a pretinde despăgubiri în condițiile stabilite de lege, despăgubirea fiind suportată de administrația publică, întrucît funcționarilor nu li se pot imputa aceste prejudicii în virtutea faptului că ei și-au exercitat funcția în condițiile reglementate de lege.

Cea de-a doua situație este total diferită, răspunderea în acest caz revenind funcționarilor în mod solidar cu administrația pentru care ei lucrează. Această formă a răspunderii este denumită în literatura de specialitate răspunderea administrativ-patrimonială, autorii de drept civil optînd pentru denumirea de răspundere materială/patrimonială în raporturile de drept administrativ [Orlov M., Belecciu Șt. Drept administrativ, Chișinău: Ed. Epigraf, 2005, p.174]. Însă indiferent de denumirea acesteia administrativ-patrimonială sau doar patrimonială, aceasta oricum are ca esență repararea pagubei, de aceea noi voi merge pe ideea reparării prejudiciului de către funcționari și administrația publică, acestora fiindu-le imputată răspunderea materială.

Dacă sunt întrunite condițiile răspunderii persoana prejudiciată poate pretinde repararea pagubei exclusivde la autoritatea publică. Persoana cu funcție de răspundere va răspunde solidar cu autoritatea publică în cazul în care se probează că ea intenționat sau din culpă gravă a săvîrșit fapta ilicită prejudiciabilă.

Cu toate acestea, nu trebuie pus semnul de egalitate între ilegalitate și răspundere[(André de Laubadére: Traité de droit administratif, ed. LGDJ, Paris, 1973, vol. I, pg. 684]. Pot exista acte administrative care sunt nelegale, însă care nu vor putea da loc la despăgubiri, în lipsa întrunirii altor condiții ale răspunderii, cum ar fi prejudiciul. O situație specială o întîlnim în ipoteza în care actul este nelegal și a produs un prejudiciu, însă cauza de ilegalitate a actului nu are nicio legătură cu producerea pagubei[Ilie Iovănaș: Drept administrativ, ed. Servo Sat, Arad, 1997, pg. 174.]. Și, de asemenea, pot exista – prin excepție – acte legale care totuși duc la angajarea răspunderii.

O ipoteză specială a răspunderii pentru prejudiciul cauzat de autoritate publică, neîntîlnită în dreptul privat, este angajarea sa, în anumite cazuri, chiar și pentru prejudiciile provocate de un act legal, așadar în lipsa oricărui echivalent al faptei ilicite din dreptul civil.

O decizie celebră, deschizătoare de drumuri în acest sens, a fost cea dată de către Consiliul de Stat francez în afacerea Couitéas [C.E. 30 noiembrie 1923, concl. Rivet în M. Long, P. Weil, G. Braibant, P. Dévolvé, B. Genevois: Les grands arrets de la jurisprudence administrative, ed. Dalloz, Paris, 2001, pp. 260-267]. Speța este deosebit de interesantă întrucît ea își poate găsi corespondentul în numeroase situații actuale din țara noastră, deosebit de mediatizate, privind ocuparea fără drept a unor imobile proprietate privată. Starea de fapt era următoarea: un particular se afla în posesia unei hotărîri judecătorești definitive și irevocabile care stipula expulzarea unor triburi de pe terenurile sale din Tunisia, aflată pe atunci sub suveranitatea Franței. Autoritățile franceze, mai precis Prefectul, au refuzat însă să pună în aplicare această hotărîre, datorită repercusiunilor grave pe care acest lucru le-ar fi avut pentru ordinea publică. Consiliul de Stat a statuat ca refuzul de a pune în aplicare hotărîrea cu pricina este un act administrativ legal, ajutînd la menținerea ordinii publice, însă partea vătămată va trebui despăgubită deoarece a avut loc o rupere a egalității cetățenilor în fața sarcinilor publice, care trebuie reparată.

Dreptul la repararea prejudiciului îl au atît persoanele fizice, cît și persoanele juridice. Persoanele juridice pot pretinde numai repararea prejudiciului patrimonial, pe cînd persoanele fizice au dreptul și la compensarea daunei morale. Dauna morală este o noțiune incompatibilă cu cea de persoană juridică, care constituie o formațiune fictivă, ce nu poate suporta, suferințe fizice și psihice.

Dreptul la repararea prejudiciului se exclude în situația în care persoana vătămată a omis, intenționat sau din culpă gravă, să înlăture prejudiciul prin mijloace legale. Aceasta este o sancțiune specifică aplicată față de persoana vătămată pentru neexecutarea obligației de a lua măsuri raționale care a contribui la evitarea producerii prejudiciului. Atunci cînd se emite un act administrativ ilegal sau nu se soluționează în termen o cerere, persoană vătămată trebuie să întreprindă măsuri preventive de înlăturare a prejudiciului. Măsurile de înlăturare a prejudiciului se rezumă la săvîrșirea unor acțiuni raționale în împrejurările date. De exemplu, dacă o marfă este sechestrată ilegal, persoana vătămată nu va putea cere repararea venitului ratat în măsura în care a avut posibilitatea reală de a obține o marfa similară din altă sursă.

Persoana vătămată poate cere repararea daunei o dată cu anularea actului ilegal. În acest caz competența de soluționare a cererii de reparare a daunei aparține instanței de contencios administrativ. În cazul în care persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ fără a cere despăgubiri, cererea cu privire la repararea prejudiciului se soluționează de către instanța de drept comun.

Întrebarea dacă cel care trebuie să răspundă într-o situație sau alta este administrația sau funcționarul său a dus la crearea, în special în jurisprudența și doctrina franceză, a teoriei faptei detașabile de funcția publică. Redusă la esență, teoria faptei detașabile poate fi prezentată în felul următor: ori de cîte ori vinovat pentru producerea prejudiciului este funcționarul care a comis o faptă detașabilă de funcția publică, lipsită deci de legătură cu această funcție, el va răspunde personal față victima prejudiciului. Din contră, ori de cîte ori fapta funcționarului este o faptă de serviciu, aflată în strînsă legătură cu funcția sa, administrația va fi cea răspunzătoare. Citînd o definiție deja clasică a lui Laférriere, putem spune că există o faptă de serviciu „cînd actul prejudiciabil este impersonal, dacă relevă un administrator mai mult sau mai puțin supus greșelii". Fapta detașabilă de serviciu apare atunci cînd prin ea transpare „omul cu slăbiciunile sale, cu pasiunile sale, cu imprudențele sale"[ René Chapus: Droit administratif général, ed. Montchrestien, Paris, 2000, vol. I, pg.1330].

Imediat după nașterea teoriei s-au observat, însă, insuficiențele de ordin practic pe care ea le prezenta. Rareori, în cazul unei fapte detașabile de funcția sa, funcționarul ar fi suficient de solvabil încît să asigure o reparație integrală pentru prejudiciul cauzat. Invers, administrația nu poate fi decît mereu solvabilă, garantînd victimei o acoperire efectivă a prejudiciului. Aceste constatări, împreună cu dorința de a proteja cît mai bine victima unui act administrativ nelegal, au dus practic la o „dublare" a conceptului de faptă detașabilă, putîndu-se vorbi de o faptă detașabilă din punctul de vedere al victimei, dar și de o faptă detașabilă din punctul de vedere al administrației publice, atunci cînd ar intenționa să se întoarcă împotriva funcționarului vinovat cu o acțiune în regres.

Privind din punctul de vedere al victimei, grija de a-i asigura acesteia repararea integrală a prejudiciului – garantată de solvabilitatea practic nelimitată a administrației – a dus la o minimalizare extraordinară a ideii de faptă detașabilă: practic, singura astfel de faptă pe care ne-o mai putem imagina apare atunci cînd funcționarul creează un prejudiciu lipsit de orice legătură cu funcția sa[Jean Michel de Forges: Droit administratif, ed. PUF, Paris, 1998, pg. 299]. Prin urmare, nu se mai pune în acest caz problema discuțiilor din doctrina de drept civil, cu privire la cît de mult se poate abate prepusul de la funcție[Franc̜ois Terré, Philippe Simler, Yves Lequette: Droit civil. Les obligations, ed. Dalloz, Paris, 1996, pag.644-649]: în orice situație în care un funcționar public cauzează un prejudiciu aflat într-o legătură, chiar destul de vagă, cu funcția îndeplinită, victima va alege să acționeze în instanță administrația pentru a i se asigura o reparație integrală.

Din punctul de vedere al administrației, însă, după repararea prejudiciului cauzat victimei se va pune problema unei eventuale acțiuni în regres împotriva funcționarului vinovat. Aici va interveni o nouă relevanță a faptei detașabile, care nu mai este apreciată la fel de strict ca atunci cînd în cauză se puneau interesele victimei.

Se face practic distincția între trei tipuri de asemenea fapte detașabile:

1) Primul tip sunt faptele comise în exercițiul funcției, dar care se detașează de aceasta datoriră gravității lor, ce relevă comportamentul „personalizat" al unui om. Este cazul situațiilor în care funcționarul a fost animat de preocupări personale, în care s-a făcut vinovat de un anumit exces în comportament ce nu pot fi motivate de funcția sa sau în care a săvîrșit fapte de o gravitate excepțională. Poate fi cazul, spre exemplu, al unui funcționar public care – aflat în timpul serviciului – rănește o persoană care dorea să îi solicite ceva.

2) Al doilea tip este fapta comisă în afara exercițiului funcției dar păstrînd o anumită legătură cu aceasta. Este vorba de faptele comise cu prilejul prestării unui serviciu, dar și a celor comise în afara serviciului dar cu mijloace puse la dispoziție funcționarului de către administrație. Un exemplu ar fi fapta polițistului care, aflat în afara orelor de lucru, ucide din greșeală pe cineva cu arma din dotare.

3) În sfîrșit, cel de-al treilea tip este reprezentată de fapta pur personală, deci detașabilă, care nu are nicio legătură cu serviciul cum ar fi, spre exemplu, cazul unui funcționar public care accidentează pe cineva cu mașina personală, în afara orelor de serviciu.

Alin. 4 art. 1404 Cod Civil ’’ În cazul în care o autoritate publică are o obligație impusă de un act adoptat în scopul protecției contra riscului de producere a unui anumit fel de prejudiciu, ea răspunde pentru prejudiciul de acest fel cauzat sau nepreîntîmpinat prin neexecutarea obligației, cu excepția cazului cînd autoritatea publică demonstrează că a dat dovadă de diligență rezonabilă în executarea obligației’’ conține un caz particular de manifestare a faptei prejudiciabile sub forma inacțiunii ilicite. Specifică în acest caz este calitatea debitorului, precum și sarcina probațiunii. Debitor este autoritatea publică obligată să ia măsuri împotriva riscului de producere a unui anumit fel de prejudiciu. În ce privește sarcina probațiunii, legiuitorul derogat de la regulile generale, instituind prezumția de vinovăție a autorității publice. În consecință, persoana vătămată nu este obligată să dovedească vinovăția autorității publice în producerea daunei, iar aceasta se consideră vinovată de cauzarea prejudiciului dacă nu va dovedi că a manifestat diligență rezonabilă în executarea obligației.

3.3. Acțiunea în regres

Conform Dicționarului juridic român acțiunea de regres este actiune indreptata de catre o persoana fizica sau juridica fata de alta persoana pentru recuperarea unei sume platite.

Astfel conform art. 1403 Cod Civil alin 2 comitentul conservă dreptul de regres contra prepusului. Prepusul se poate exonera dacă va dovedi că s-a conformat întocmai instrucțiunilor comitentului.

Acțiunea în regres este indiscutabil o acțiune civilă de drept comun întemeiată pe mecanismul subrogației reale, mecanism în baza căruia comitentul se subrogă în dreptul victimei de-a introduce o acțiune împotriva autorului faptei ilicite.

Conducătorul autorității publice poate înainta în instanța de drept comun o acțiune în regres împotriva funcționarului public vinovat de neexecutarea hotărîrii instanței de contencios administrativ.

Comitentul care a reparat prejudiciul cauzat victimei de către prepusul său are un drept de regres împotriva acestuia în calitatea sa de autor al faptei ilicite și prejudiciabile. În calitate de autor, prepusul trebuie să repare singur consecințele prejudiciabile ale faptei sale, pâna când comitentul, în calitate de garant, nu face decât să avanseze victimei care l-a acționat în judecată, despăgubirea stabilită pe cale judecătorească. În realizarea regresului său, comitentul are dreptul să pretindă de la prepus restituirea în întregime a despăgubirii avansate victimei. 
Așadar, comitentul după ce a plătit victimei despăgubirea, se subrogă de drept în drepturile victimei împotriva prepusului său care a cauzat prejudiciul. El are la dispoziție acțiunea directă pe care victima o avea împotriva prepusului

În cazul acțiunii în regres, prepusul se poate apăra dovedind că prejudiciul a fost cauzat, totul sau în parte, faptei culpabile a comitentului. Această probă, odată făcută, va conduce la respingerea acțiunii în regres sau la admiterea ei în parte, proporțional cu partea sa de contribuție la producerea prejudiciului cauzat.

Dacă prejudiciul a fost cauzat de doi sau mai mulți prepuși, comitentul poate cere oricăruia dintre ei restituirea întregii sume plătite victimei, aceștia fiind obligați solidar.

Prejudiciul se consideră cauzat de către executant în cadrul îndeplinirii funcțiilor încredințate de comitent dacă executantul a acționat, atunci când a săvârșit fapta prejudiciabilă, în interesul comitentului, în limitele funcțiilor și însărcinărilor încredințate și cu respectarea instrucțiunilor și ordinelor date de comitent. Dacă este întrunită această condiție, se exclude dreptul de regres a comitentului împotriva prepusului. Pentru a exclude regresul prepusul trebuie să probeze că, cauzând prejudiciu, s-a conformat întocmai instrucțiunilor comitentului.

Comitentul nu va răspunde pentru prejudiciul cauzat de executant prin faptele ce nu au nici o legătură cu funcția încredințată, chiar dacă ele au fost săvârșite în timpul exercitării acesteia.

Daca prejudiciul a fost cauzat de mai multe persoane, cel care, fiind raspunzator pentru fapta uneia dintre ele, a platit despagubirea se poate intoarce si impotriva celorlalte persoane care au contribuit la cauzarea prejudiciului sau, daca va fi cazul, impotriva celor care raspund pentru acestea.

In toate cazurile, regresul va fi limitat la ceea ce depaseste partea ce revine persoanei pentru care se raspunde si nu poate depasi partea din despagubire ce revine fiecareia dintre persoanele impotriva carora se exercita regresul.

Prejudiciul se repara integra si se vor putea acorda despagubiri si pentru un prejudiciu viitor, daca producerea lui este neindoielnica. Despagubirea trebuie sa cuprinda pierderea suferita de cel prejudiciat, castigul pe care in conditii obisnuite el ar fi putut sa il realizeze si de care a fost lipsit, precum si cheltuielile pe care le-a facut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului.

Daca fapta ilicita a determinat si pierderea sansei de a obtine un avantaj sau de a evita o paguba, reparatia va fi proportionala cu probabilitatea obtinerii avantajului ori, dupa caz, a evitarii pagubei, tinand cont de imprejurari si de situatia concreta a victimei.

Conform dispozitiilor Codului civil, repararea prejudiciului se face de regula in natura, prin restabilirea situatiei anterioare, iar daca aceasta nu este cu putinta ori daca victima nu este interesata de reparatia in natura, repararea prejudiciului se va face prin plata unei despagubiri, stabilite prin acordul partilor sau, in lipsa, prin hotarare judecatoreasca. In cazul prejudiciului viitor, despagubirea, indiferent de forma in care s-a acordat, va putea fi sporita, redusa sau suprimata, daca, dupa stabilirea ei, prejudiciul s-a marit, s-a micsorat ori a incetat.

Acțiune în regres, acțiune civilă prin care cel obligat împreună cu alții sau pentru alții printr-o hotărâre judecătorească definitivă poate cere în justiție obligarea aceluia sau a acelora pentru care a plătit, la înapoierea plății făcute pe seama lor, fie subrogându-se în drepturile creditorului plătit (pentru a putea beneficia de garanțiile acestuia), fie întemeindu-se pe raporturi juridice directe (rezultate din mandat, îmbogățire fără justă cauză, gestiune de afaceri etc.), pentru a putea obține atât suma plătită creditorului, cât și dobânzi, cheltuieli sau alte daune-interese. A.r. primește utilizare în raporturile dintre codebitorii solidari, în acelea dintre fideiusor și debitorul garantat, precum și în raporturile dintre cei care răspund pentru fapta altuia, pe de o parte, și autorul faptei ilicite, pe de altă parte. în acest ultim domeniu trebuie distinse următoarele situații: 1) regresul împotriva copilului: părintele sau părinții care au plătit victimei se pot întoarce împotriva copilului; situația este deosebit de rară, pe de o parte, pentru că, în mod obișnuit, copilul este insolvabil, iar pe de altă parte, datorită dificultății morale a părinților de a-l acționa în justiție pe propriul copil. Părinții care promovează a.r. împotriva copilului lor trebuie să dovedească culpa acestuia; copilul datorează părinților înapoierea despăgubirii plătite de aceștia numai dacă, la data săvârșirii faptei ilicite, el avea capacitatea delictuală. Dovada culpei implică proba că minorul a acționat cu discernământ; pârâtul se poate apăra invocând lipsa discernământului în momentul săvârșirii faptei ilicite, împrejurare care îl exonerează de răspundere, precum și culpa părinților în supravegherea sa, împrejurare care-i atenuează răspunderea, deoarece în această situație, el și părinții răspund împreună pentru culpă comună. Sarcina responsabilității se împarte între părinți și copil și în eventualitatea că însăși victima ar fi dovedit anterior culpa părinților; în toate cazurile de culpă comună, obligația de despăgubire se distribuie între cei vizați după criteriul gravității culpei fiecăruia dintre ei; 2) în cazul în care ambii părinți sunt obligați solidar să despăgubească victima, iar aceasta urmărește pentru întreaga despăgubire numai pe unul dintre ei, care plătește din bunurile sale proprii, cel ce a plătit singur se va putea întoarce împotriva celuilalt părinte pentru jumătate din despăgubirea achitată, fiind necesar în acest scop să facă dovada plății; el poate pretinde și mai mult, dacă probează gravitatea mai mare a culpei pârâtului; 3) o altă situație în care poate fi promovată a.r. este fondată pe dreptul copilului de a se întoarce împotriva părinților, în eventualitatea că victima l-ar fi acționat pe el însuși pentru întreaga despăgubire, pe care a și plătit-o. Părinții, împotriva cărora s-a întors copilul obligat la despăgubire față de victimă, trebuie să-i restituie acestuia parțial suma pe care el a plătit-o victimei cu titlu de reparațiune; copilul trebuie să dovedească însă culpa părinților în supravegherea sa; 4) atunci când minorul a cauzat prejudiciul împreună cu alții, iar părinții acestuia au plătit victimei întreaga despăgubire, ei vor putea, pe calea a.r., să pretindă fiecărui coautor al faptei ilicite partea sa contributivă; în acest scop, părinților le revine sarcina probei culpei tuturor coparticipanților la producerea pagubei. Soluția este identică și în ce privește regresul împotriva părinților coautorului minor; 5) institutorii și artizanii pot promova a.r. împotriva elevului, respectiv a ucenicului pentru care au fost obligați să plătească despăgubiri victimei prejudiciate prin fapta lui ilicită, în aceleași condiții ca și părinții; 6) comitentul are dreptul să promoveze a.r. împotriva prepusului, pentru a recupera despăgubirea plătită victimei faptei ilicite săvârșite de către acesta. El este îndreptățit să recupereze integral suma plătită cu titlu de despăgubire; împrejurarea că față de victimă comitentul și prepusul au fost solidar responsabili nu este de natură să ducă la o divizare a a.r. a comitentului în raporturile cu acest prepus, corespunzător regulilor privind recursul contra code-bitorilor solidari instituite de lege; comitentului nu-i sunt aplicabile aceste reguli, poziția lui nefiind aceea a unui codebitor solidar pur și simplu. Solidaritatea comitentului apare numai în raporturile cu victima și decurge dintr-o răspundere pentru prepus, iar nu dintr-o răspundere împreună cu prepusul; el este un garant al prepusului și, în această calitate, poziția sa este întru totul similară cu aceea a fide-iusorului, adică în poziția codebi-torului solidar care plătește o datorie făcută în interesul exclusiv al unui alt debitor solidar. împotriva regresului comitentului, prepusul nu se poate apăra invocând prezumția de responsabilitate a acestuia prevăzută de lege; el se poate apăra numai dovedind fapta proprie a comitentului, care prin natura ei ar fi determinat, integral sau parțial, producerea prejudiciului (spre exemplu, prepusul ar putea dovedi că fapta ilicită pe care a săvârșit-o a fost determinată, total sau parțial, de ordinele sau instrucțiunile primite de la comitent). Dacă sunt mai mulți prepuși ai aceluiași comitent, care au cauzat împreună prejudiciul, în cazul promovării de către comitent a a.r., aceștia sunt ținuți solidar la restituirea despăgubirii plătite de reclamant [sin. acțiune recursorie; (rar) acțiune de recurs].

În dreptul administrativ responsabilitatea are un caracter sporit în contextul în care persoanele fizice și cele juridice trebuie să dispună de posibilitatea de a -și recupera prejudiciile cauzate de acțiunile iresposabile a autorităților administrației publice. În opinia autorului Oroveanu M.: „În urma studierii problemelor caracteristici pentru responsabilitățile survenite în momentul nașterii contenciosului administrativ apare necesitatea stabilirii subiectului responsabilității în condițiile în care problema pare a avea aspect dublu și anume resposabilitatea se împarte între administrație ca și funcționarii care realizează administrarea propriu-zisă, o lungă perioadă de timp s-a tratat ideea precum că funcționarul ar fi resonsabil pentru daunele produse de actul sau inactivitatea atacată.” [47,pag. 186] În prezent problema este văzută prin prisma solidarității responsabilității organului și a funcționarului public pentru acțiunile neligitime, și totuși în cele din urmă funcționarul este cel chemat pe cale de regres să repare prejudiciul cauzat.

Însă, în cazul în care autoritatea publică a recupertat integral prejudiciul cauzat în urma adoptării unui act administrativ ilegal sau a nesoluționării unei cereri în termen ca urmare a acțiunii intenționate sau a culpei grave a persoanei cu funcție de răspundere sau a funcționarului public din cadrul acesteia, autoritatea publică poate recupera suma prejudiciului achitat persoanei vătămate în ordine de regres, așa cum este prevăzut în art. 67 al Codului de procedură civilă (intervenirea accesorie).

Este de menționat că în cazul în care funcționarul public nu a fost inclus în proces, pe baza prevederilor art. 33 din Legea nr.793-XIV, autoritatea publică poate să înainteze instanței de drept comun o acțiune de regres față de superiorul funcționarului public sau față de conducătorul autorității publice. [56, p. 39]

3.4. Alte modalități de angajare ale răspunderii civile delictuale

La acest subcapitol consider necesar de manționat răspunderea statului pentru prejudiciul cauzat prin acțiunile organelor de cercetare penală, de anchetă preliminară, ale procuraturii și ale instanțelor de judecată, răspunderea cauzată de un izvor de pericol sporit, prejudiciul cauzat de animale, prejudiciul cauzat prin surparea construcției și prejudiciul cauzat de produse defectuase.

Art. 1405 Cod civil stabilește un regim deosebit pentru exercitarea dreptului la repararea prejudiciului cauzat persoanei prin acțiunile ilicite ale organelor de cercetare penală, de anchetă preliminară, ale procuraturii și ale instanțelor de judecată (în continuare – prin erori judiciare și de anchetă).

Debitor în cadrul obligației de reparare a prejudiciului cauzat prin erori judiciare și de anchetă estestatul, reprezentat de Ministerul Finanțelor, iar calitatea de persoană vătămată o poate avea numai persoana fizică, deși Legea din 25.02.98 oferă și persoanelor juridice posibilitatea de a cere repararea prejudiciului cauzat. Pentru angajarea răspunderii statului pentru prejudiciul cauzat prin erori judiciare și de anchetă sunt necesare unele condiții speciale. Fapta ilicită, în calitate de condiție generală a răspunderii delictuale, are particularități în materia respectivă. Astfel, nu orice acțiune ilicită a organelor de anchetă și judecată atrage răspundere statului, ci numai cele enumerate exhaustiv în art. 1405 Cod civil.Actul de reabilitare este o altă condiție necesară pentru angajarea răspunderii statului pentru prejudiciul cauzat prin erori judiciare. Actul de reabilitare atestă admiterea erorii judiciare și prejudicierea neîntemeiată a persoanei. Potrivit art. 4 Legea din 25.02.98 dreptul la repararea prejudiciului apare în cazul:

a) pronunțării sentinței de achitare;

b) clasării dosarului penal dat fiind absența faptului infracțiunii, a elementelor infracțiunii

sau a probelor ce dovedesc că persoana a participat la săvârșirea infracțiunii;

c) adoptării de către instanța de judecată a hotărârii cu privire la anularea arestului administrativ; d) adoptării de către Curtea Europeană pentru Drepturile omului a hotărârii cu privire la repararea prejudiciului.

Răspunderea statului pentru prejudiciul cauzat prin erori judiciare este o răspundere obiectivă, astfel încât se produce în lipsa vinovăției persoanelor cu funcție de răspundere din cadrul organelor de anchetă și judecată.

Prejudiciul, în calitate de condiție a răspunderii statului pentru prejudiciul cauzat prin erori judiciare, nu dispune de particularități cu excepția faptului că Legea din 25.02.98 în art. 5 detalizează prejudiciul susceptibil reparării. Potrivit acestuia persoanei reabilitate i se repară: salariul și alte venituri provenite din muncă, pensia sau indemnizația a cărei plată a fost sistată, averea confiscată și cea sechestrată, amenzile

percepute ca urmare a executării sentinței, cheltuielile de judecată suportate de persoana vătămată, cheltuielile pentru tratament.

Dreptul la repararea prejudiciului cauzat prin erori judiciare nu se naște în măsura în care persoana vătămată a contribuit la producerea prejudiciului prin autodenunț. Privarea de dreptul la repararea prejudiciului apare în acest caz ca o sancțiune pentru falsa recunoaștere a săvârșirii unei infracțiuni. Pentru a exclude dreptul la repararea prejudiciului autodenunțul trebuie să întrunească următoarele condiții: a) să fie intenționat, adică persoana trebuie să conștientizeze însemnătatea faptelor sale și consecințele posibile și să dorească producerea lor; b) să fie benevol. Autodenunțul obținut în urma unui tratament violent, aplicării amenințărilor și a altor acțiuni ilicite nu exclude dreptul la repararea prejudiciului

În cazul de răspunderea pentru prejudiciul cauzat de un izvor cu pericol sporit, trebuie de menționat că persoanele a căror activitate este legată de un izvor de pericol sporit pentru lumea înconjurătoare(exploatarea vehiculelor, a instalațiilor, mecanismelor, folosirea energiei electrice, a substanțelor explozibile, efectuarealucrărilor de construcții etc.) au obligația să repare prejudiciul cauzat de izvorul de pericol sporit dacă nu demonstrează că prejudiciul se datorează unei forțe majore (cu excepția cazurilor în care dauna a survenit ca urmare a exploatăriinavelor aeriene) sau din intenția persoanei vătămate.

Obligația de reparare a prejudiciului revine persoanei care posedă izvorul de pericol sporit înbaza dreptului de proprietate ori în alt temei legal sau persoanei care și-a asumat paza izvorului de pericol sporit.

Posesorul izvorului de pericol sporit nu răspunde pentru prejudiciul cauzat dacă demonstrează că izvorul de pericol sporit a ieșit din posesiunea lui a urmare a acțiunilor ilicit ale unor terți. În acest caz, răspunderea revine persoanei care a dobândit în mod ilicit izvorul de pericol sporit. În măsura în care posesorul izvorului de pericolsporit este vinovat de faptul că izvorul a ieșit din posesiunea lui, el va răspunde pentru prejudiciu în mod solidar cupersoana care l-a dobîndit în posesiune în mod ilicit.

Posesorii izvoarelor de pericol sporit răspund solidar pentru prejudiciul cauzat unui terț prininter acțiunea acestor izvoare (coliziunea mijloacelor de transport etc.).

Prejudiciul cauzat posesorilor izvoarelor de pericol sporit ca rezultat al interacțiunii acestora serepară potrivit dispozițiilor art. 1398 Cod Civil.

Reieșind din conținutul art. 1410 Cod civil, putem definiizvorul de pericol sporit ca fiind obiectele lumii materiale, ce dispun de însușiri periculoase și care în procesul exploatării nu pot fi controlate pe deplin de către om, creînd prin aceasta un grad sporit de cauzare a prejudiciului.

În cazul obligației delictuale de reparare a prejudiciului cauzat de un izvor de pericol sporit legiuitorul a instituit două împrejurări speciale care înlătură răspunderea. Astfel, dacă prejudiciul a fost cauzat de un izvor de pericol sporit ca urmare a intenției persoanei vătămate sau a unui eveniment de forță majoră, răspunderea se înlătură.

Debitor în cadrul obligației de reparare a prejudiciului cauzat de un izvor de pericol sporit este posesorul izvorului. Posesor este persoana care exploatează și posedă izvorul de pericol sporit în baza dreptului de proprietate sau în alt temei legal (drept degestiune economică, contract, procură, în baza hotărârii organelor competente cu privire la transmiterea izvorului de pericolsporit în folosință temporară – vezi pct. 25 al Hotărârii Plenului Curții Supreme de Justiție „Cu privire la practica aplicăriilegislației ce reglementează repararea daunei cauzate sănătății” din 23.02.1998 /Buletinul CSJ 1998, nr.4.). Nu se consideră posesor al izvorului de pericol sporit persoana care efectuează exploatarea acestuia în virtutea raporturilor de muncă.

Deși art. 1410 Cod civil prevede în calitate de posesor și persoana care și-a asumat paza izvorului de pericol sporit, credem că această persoană nu poate fi recunoscută posesor, deoarece ea nu efectuează exploatarea acestuia. Răspunderea se angajează nu pentru deținerea izvorului de pericol sporit, ci pentru cauzarea prejudiciului în procesul exploatării lui.

În situația în care izvorul de pericol sporit se află în proprietatea comună a două sau mai multe persoane, debitor (posesor) va fi acel coproprietar, care îl poseda și exploata în momentul cauzării prejudiciului. Coproprietarii care nu exploatau izvorul de pericol sporit în momentul cauzării prejudiciului nu trebuie obligați la repararea prejudiciului, deoarece lipsește fapta lor ilicită ca condiție a răspunderii delictuale.

Deasemenea răspunderea civilă delictuală apare pentru prejudiciul cauzat de animale.

Proprietarul unui animal sau persoana care se servește de animal în timpul serviciului răspundede prejudiciul cauzat de acesta, fie că se află în paza sa, fie că a scăpat de sub pază. Obligația reparației nu apare dacă prejudiciul a fost cauzat de un animal domestic predestinat activității profesionale, de întreprinzător sau obținerii de mijloace pentru întreținerea proprietarului, iar proprietarul a asigurat grija cuvenită pentru supravegherea animalului, sau dacă dauna s-a produs chiar și în cazul manifestării unei asemenea griji.

Persoana care, în baza contractului încheiat cu posesorul animalului, și-a asumat obligația de a supraveghea animalul răspunde pentru prejudiciul cauzat de acesta dacă nu demonstrează nevinovăția sa.

. Răspunderea menționată în art. 1411 Cod civil se aplică numai în cazul prejudiciului cauzate de animalele care se află în paza juridică a unei persoane, asupra lor putând fi exercitată o putere de direcție, control și supraveghere. Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale revine persoanei care la momentul cauzării prejudiciului avea paza juridică a animalului. Prin paza juridică se înțelege puterea de direcție, control și supraveghere pe care o persoană o poate exercita asupra unui animal, adică posibilitatea „păzitorului juridic” de a stăpîni și utiliza direct și personal sau prin intermediul persoanelor.

Există însă situații cînd un animal cauzează o daună aflîndu-se, de fapt, în puterea de direcție, control și supraveghere a unei persoane fără nici un temei legitim, împotriva voinței păzitorului de drept al acestuia, cum ar fi cazul celuice a furat animalul. În acest caz prejudiciul va fi reparat de persoana care și-a însușit fără un temei juridic puterea de direcție, control și supraveghere independentă a animalului altuia.

Proprietarul bunului este prezumat, în primul rînd, păzitor al animalului, putînd înlătura această prezumție dovedind că animalul, în momentul cauzării prejudiciului se afla în paza juridică, legitimă sau nelegitimă, a unei alte persoane.

Proprietarul își menține calitatea de paznic juridic și în cazul în care a pierdut animalul sau l-a abandonat, atît timp cît o altă persoană n-a dobîndit puterea de a exercita de direcția, controlul și supravegherea. Persoana care deține paza juridică a animalului răspunde pentru prejudiciul cauzat indiferent de vinovăția sa, deoarece art. 1411 Cod civil nu conține o reglementare specială privind posibilitatea acesteia de a proba contrariul, spre a înlătura temeiurile răspunderii. În situația în care prejudiciul a fost cauzat de un animal domestic predestinat activității profesionale, de întreprinzător sau obținerii de mijloace pentru întreținerea proprietarului, legiuitorul instituie prezumția de vinovăție a acestuia. Proprietarul se poate exonera de răspundere în acest caz dovedind că a manifestat grija cuvenită pentru supravegherea animalului și cu toate acestea dauna s-a produs.

În cazul de răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin surparea construcției, proprietarul este obligat să repare prejudiciul cauzat prin surparea, în întregime sau a unei părți, a construcției cîndsurparea este rezultatul lipsei de întreținere corespunzătoare sau al unui viciu de construcție.

Persoana care s-a obligat prin contract față de proprietar să întrețină construcția sau care este obligată să o întrețină în stare corespunzătoare în temeiul dreptului de folosință ce i s-a acordat răspunde solidar cu proprietarul pentru prejudiciul cauzat în urma surpării construcției sau a unei părți a ei.

Prin construcție înțelegem orice lucrare realizată de om prin asamblarea trainică a unor materiale care se incorporează solului devenind astfel, prin așezarea sa durabilă, un imobil prin natura sa. Răspunderea survine în cazul surpării construcției ca urmare a întreținerii necorespunzătoare sau a unui viciu de construcție. Prin surpare se înțelege dărîmarea completă sau parțială a construcției. Răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin surparea unei construcții revine, potrivit regulii generale, proprietarului. În caz de coproprietate pe cote părți ori în devălmășie, răspunderea coproprietarilor va fi solidară.

Răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin surparea construcției este o răspundere obiectivă, astfel încîtse produce în lipsa vinovăției. Persoana obligată să repare prejudiciul nu poate înlătura această răspundere dovedind că a luat toate măsurile pentru asigurarea întreținerii construcției ori pentru prevenirea oricăror vicii ale construcției. Debitorul se poate exonera de răspundere dacă probează existența altor cauze care au determinat surparea construcției și deci producerea prejudiciului, cauze în lipsa cărora surparea nu s-ar fi produs, chiar dacă întreținerea era necorespunzătoare. Asemenea cauze exoneratoare de răspundere sînt: fapta persoanei vătămate sau a unui terț, cauza de forță majoră.

Tot aici trebuie mentionat și răspunderea în cazul căderii sau scurgerii din construcție.

Dacă prejudiciul s-a produs prin faptul că din construcție a căzut ori a scurs ceva, răspundepersoana care are construcția în posesiune. Această regulă nu se aplică în cazul în care prejudiciul s-a produs prin forță majoră ori din vina celui prejudiciat.

Răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin căderea sau scurgerea din construcție revine posesorului construcției. Posesor al construcției este proprietarul, alt titular al unui drept real, precum și detentorul precar (chiriașul,locatarul etc.).

Analizînd cazul în care apare răspunderea pentru prejudiciul cauzat de produse defectuoase, producătorul răspunde pentru prejudiciul cauzat de un produs cu viciu, chiar și în lipsa vinovăției, cu excepția cazurilor în care:

a) nu a pus produsul respectiv în circulație;

b) se poate considera, în funcție de împrejurări, că produsul nu avea viciul cauzator de pagube în momentul în care producătorul l-a pus în circulație;

c) produsul nu este realizat nici pentru vînzare, nici pentru o altă formă de valorificare economică și nu este vîndut în cadrul activității profesionale exercitate de producător;

d) viciul constă în faptul că produsul, în momentul în care producătorul l-a pus în circulație, corespundea unor dispoziții legale obligatorii;

e) viciul nu putea fi identificat din cauza nivelului științei și tehnicii de la momentul în care producătorul l-a pus în circulație.

Obligația de reparare a prejudiciului de către producătorul unei părți componente a produsului este exclusă în cazul în care viciile se datorează modului de asamblare (construcție) a produsului în care este încorporată partea componentă ori adăugirilor și conexiunilor făcute de realizatorul produsului final. Această prevedere se aplică în modul corespunzător și producătorului de materie primă.

Obligația producătorului de a repara prejudiciul este diminuată sau înlăturată dacă la producerea prejudiciului a concurat vina celui prejudiciat ori a persoanei pentru care răspunde cel prejudiciat.

Răspunderea producătorului nu este diminuată în cazul în care prejudiciul este produs concomitent de un viciu al produsului și de acțiunea unui terț.

Răspunderea producătorului pentru prejudiciul cauzat de produsul său defectuos (cu același sens se utilizează și sintagma„produs cu viciu”) nu poate fi încadrat fără echivoc în unul dintre conceptele de răspundere civilă contractuală sau delictuală, cu toate că, în scopul sistematizării optime a materiei, normele respective au fost incluse în capitolul destinat obligațiilor ce se nascdin cauzarea de daune (răspunderea delictuală). Aceasta se explică prin faptul că, avînd trăsături comune pentru ambele concepte, răspunderea pentru prejudiciul cauzat de produsul defectuos comportă unele particularități ce o deosebesc atît decondițiile răspunderii contractuale, cît și de cele ale răspunderii delictuale. La acest capitol este relevantă prevederea art. 13 al Directivei 85/374/ EEC, conform căreia: „Directiva respectivă nu afectează drepturile pe care persoana prejudiciată le poate avea conform normelor legale referitoare la răspunderea contractuală sau ne-contractuală (delictuală) sau conform unui sistem special de răspundere, existent la momentul notificării Directivei”. Practica statelor membre ale UE a demonstrat că, de rînd cu normele adoptate în vederea implementării Directivei 85/374/ EEC, acestea au păstrat și schemele tradiționale de remediere a prejudiciilor cauzate de produsele defectuoase și anume răspunderea delictuală (în baza vinovăției) sau contractuală (în baza nerespectării clauzelor contractuale și a garanției) care, în dependență de caz, pot fi invocate în continuare ca alternativă răspunderii pentru produsul defectuos.Regula generală a răspunderii pentru prejudiciul cauzat de produsul defectuos este următoarea:

„Producătorul este responsabil pentru prejudiciul cauzat de defectele produsului său”.

Pentru survenirea răspunderii este necesară întrunirea următoarelor condiții:

existența unui defect al produsului;

existența unui prejudiciu cauzat consumatorului și

legătura cauzală între defectul produsului și prejudiciu.

Unii autori menționează în calitate de condiție pentru survenirea răspunderii fapta ilicită din partea producătorului, care s-ar manifesta prin existența defectului la produs. Această poziție reflectă tendința de a atribui răspunderea pentru prejudiciul cauzatde produsul defectuos la conceptul tradițional de răspundere civilă delictuală, conform căruia, pentru survenirea răspunderii estenecesară întrunirea celor patru condiții: fapta ilicită, vinovăția, prejudiciul și legătura cauzală dintre fapta ilicită și prejudiciu.

Prin prejudicii se înțeleg efectele negative, de natură patrimonială sau nepatrimonială, rezultate din încălcarea drepturilor subiective și intereselor legitime ale persoanei.

Legătura cauzală este așa o legătură între fenomene, în cadrul căreia un fenomen (cauză) este premergător altuia (efectului) și-l condiționează.

Așadar, legătura cauzală între defectul produsului și prejudiciu este un raport de la cauză la efect, în cadrulcăruia prejudiciul este consecința defectului. Legătura cauzală pentru fiecare caz se stabilește în mod individual, luîndu-se înconsiderație toate circumstanțele relevante, apreciate în conformitate cu art. 130 al Cod de Procudură Civilă.

În dependență de forma și gradul de vinovăție a producătorului și respectiv forma și gradul de vinovăție a persoanei prejudiciate, instanța de judecată poate decide fie exonerarea de răspundere a producătorului, fie diminuarea proporțională adespăgubirii datorate persoanei prejudiciate. Urmează a se lua în considerație în mod special faptul că, în scopul protecțieiconsumatorului și avînd în vedere legătura mai strînsă a conceptului răspunderii pentru prejudiciul cauzat de produsul defectuoscu conceptul răspunderii civile delictuale, doar intenția sau culpa gravă a părții prejudiciate pot da dreptul la exonerarea producătorului de răspundere sau la diminuarea răspunderii acestuia proporțional gradului de vinovăție a persoanei prejudiciate.

ÎNCHEIERE

În această lucrare mi-am depus silința să cercetez contractul de răspunderea pentru fapta altuia atît în plan teoretic, cît și în plan practic. În procesul analizării a acestei forme de răspundere au fost utilizate lucrările de specialitate a autorilor romîni și străini, de asemenea a fost efectuată și analiza comparativă a legislației în sens comparat, îndeosebi a statelor vecine țării noastre, ce se află în condițiile economico-sociale asemanatoare. Deci, în procesul învestigării temei date am atins toate obiectivele propuse, adica am efectuat un studiu ampl al problemelor de ordin legal teoretic și practic ce sunt în legătură cu răspunderea pentru fapta altuia.

Deci în urma efectuării studiului dat consider că mi-am atins scoprile propuse.

Astfel în rma celor relatate mai sus am constatat că raspunderea juridica este o categorie istorica,o institutie vie care s-a format in societatile omenesti de-a lungul timpului. Desi juridica, ea este insa departe de a se fi despartit pe de-a-ntregul de influenta moralei, de vreme ce la temelia ei sta si astazi intr-omasura apreciabila, notiunea morala de vinovatie (greseala).

Răspunderea civilă constituie, fără îndoială, una dintre categoriile fundamentale și,totodată, o instituție deosebit de complexă a dreptului civil, iar definirea acesteia a fost și încă mai este obiect de preocupare și analiză pentru literatura juridică.

Identificînd elementele comune regăsite în diferitele accepțiuni ce i-au fost date în dreptul civil, pot spune că răspunderea civilă este acea formă a răspunderii juridice careconstă într-un raport de obligații în temeiul căruia o persoană este îndatorată sărepare prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa ori, în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răspunzătoare.

În materia raspunderii civile delictuale pentru fapta proprie doctrina a adus de fiecare dată opinii diverse. Asta pentru că textele din legislație sunt doar cîteva articole în Codul Civil, texte vechi și susceptibile de numeroase interpretări. De aceea, ar trebui precizate o serie de noțiuni și nuanțe unele aspecte care dau naștere la controverse.

Însă, Realitățile sociale, experiența și trebuințele sociale în continuă evoluție au demonstrat însă că acest principiu nu trebuie să aibă și nici nu are caracter exclusiv. El se poate dovedi, în unele situații, insuficient pentru victima care urmărește și are dreptul de a obține repararea integrală a prejudiciului care i-a fost injust cauzat. Aceasta pentru faptul că uneori autorul prejudiciului este o persoană fară discernământ, o persoană incapabilă sau una care desfășoară anumite activități în favoarea și sub autoritatea altuia, având o solvabilitate discutabilă. în multe cazuri de acest fel, victima riscă să nu poată obține repararea integrală și promptă a prejudiciului suferit și repunerea sa în situația anterioară. Așa se face că pentru ocrotirea intereselor victimei, legislația civilă a instituit, pe lângă regula răspunderii pentru fapta proprie, și răspunderea pentru fapta altuia în sarcina unor persoane. Multă vreme s-a considerat că o asemenea răspundere ar exista exclusiv în spațiul delictual. Numai că, de curând, având ca reper unele abordări și reglementări din dreptul comparat, în doctrina juridică, s-a formulat opinia potrivit căreia și în dreptul nostru, de lege lata, trebuie recunoscută existența răspunderii civile pentru fapta altuia și în materie contractuală.

Raspunderea pentru fapta altei persoane reprezinta o derogare de la principiul general, conform caruia orice persoana raspunde numai pentru prejudiciul cauzat prin propria sa fapta. 

În primul rand, se cere o stabilire legislativă a condițiilor necesare atragerii răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, pentru ca autorii de literatura juridica au păreri imparțite sau nici macar nu le identifica, ocupîndu-se numai de condițiile generale ale raspunderii civile delictuale.

Este neindoielnic, deși se mai contestă uneori, că obligarea autorului prejudiciului la plata despăgubirilor se admite și în unele situații în care pierderea suferită este consecința încălcării unui simplu interes care nu alcatuiește un drept subiectiv. Bineînțeles că acest interes trebuie să aibă caracter de stabilitate și permanență pentru a fi recunoscut de instanță.

Prejudiciul moral ca element al răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie nu mai trebuie să constituie obiect de dispută, argumentele legislative și de interpretare fiind destul de convingaătoare în acest sens.

În privința faptei ilicite, aceasta va fi delimitată de fiecare data de atitudinea subiectivă a persoanei față de fapta sa, pentru că este vorba aici de doua noțiuni distincte care nu trebuie confundate: fapta ilicita și vinovăția. Fapta ilicita are caracter obiectiv, ea reprezentînd manifestarea exterioara de voință și de conștiința a unei persoane, iar vinovăția este atitudinea psihică, pur interioară a celui care cauzează prejudiciul față de propriul sau comportament exteriorizat.

Pentru că de foarte multe ori succesiunea și impletirea faptelor umane cu factori de altă natură dau o complexitate deosebită realității în care trebuie descifrat raportul de cauzalitate dintre fapta ilicita și prejudiciu, este necesar să se precizeze teoretic și să se stabilească sistemul cel mai potrivit și mai eficient pentru determinarea acestui raport de cauzalitate dintre cele propuse în știința dreptului.

Cred că Codul Civil ar trebui să utilizeze o terminologie unitara în privința laturii subiective a faptei ilicite, cel mai potrivit termen fiind acela de “vina” sau”vinovăție”. Chiar dacă acest termen este propriu dreptului penal și chiar dacă există deosebiri evidente între răspunderea civila și cea penala, aceasta ar fi cea mai fericită soluție pentru evitarea neînțelegerilor și pentru atingerea unei unități terminologice corespunzatoare unității de conținut.

Împrejurările ce înlatura vinovăția trebuie precizate și definite în amănunt pentru că există controverse în doctrina referitoare la acest aspect .

Deci, pot menționa că noțiunea de răspundere civilă delictuală este o sancțiune specifică a dreptului civil care se aplică ca scop reparator în cadrul raportului juridic născut în virtutea legii prin săvirșirea unei fapte ilicite și culpabile,cauzătoare de prejudiciul, și orice persoană ce încalcă normele legale poate fi tras la răspundere, și la repararea prejudiciului material sau moral cauzat de dauna comisa cu vinovăție.

BIBLIOGRAFIE

Acte normative:

Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994, Publicat : 18.08.1994 în Monitorul Oficial Nr. 1, data intrării in vigoare: 27.08.1994;

Codul civil al Republicii Moldova Nr. 1107 din  06.06.2002, Publicat : 22.06.2002 în Monitorul Oficial Nr. 82-86

Codul de procedură civilă al Republicii Moldova nr. 225 din  30.05.2003, Publicat : 12.06.2003 în Monitorul Oficial Nr. 111-115, data intrării în vigoare : 12.06.2003

Legea contenciosului administrativ nr.793 – XIV din 10.02.2000;

Legea cu privire la petiționare Nr. 190 din  19.07.1994;

Legea cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public Nr. 158 din  04.07.2008;

Legea serviciului public nr. 443-XIII din 4. 05. 1995;

Codul de executare al Republicii Moldova Nr. 443 din  24.12.2004, Publicat : 03.03.2005 în Monitorul Oficial Nr. 34-35, data intrarii in vigoare : 01.07.2005;

Codul Muncii al Republicii Moldova nr. 154-XV  din  28.03.2003;

Legea privind administația publică locală nr. 123-XV din 18.03.2003, Monitorul Oficial nr. 49/211 din 19. 03. 2003;

Legea cu privire la Guvern nr. 64XII din 31.05.1990

Legea cadastrului bunurilor imobile Nr.1543-XIII din 25.02.98;

Codul contravențional al Republicii Moldova Nr. 218 din  24.10.2008, publicat : 16.01.2009 în Monitorul Oficial Nr. 3-6, data intrarii in vigoare : 31.05.2009

Legea pentru modificarea și completarea unor acte legislative, nr. 452-XV din 30 decembrie 2004)

Practica judiciară

Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.27 din 24.12.2001 „Cu privire la practica aplicării de către instanțele judecătorești a unor prevederi ale Legii contenciosului administrativ”

Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova pentru aprobarea Raportului cu privire la exercitarea jurisdicției constituționale în anul 2010 nr.1 din 24.01.2011, publicată în Monitorul Oficial nr.25-27/3 din 11.02.2011]

Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova “Cu privire la aplicarea de către instanțele de judecată a legislației ce reglementează repararea prejudiciului moral” nr.9 din 09.10.2006

Decizia Colegiului civil și de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție nr. 3r-959-04 din 02.06.2004

Hotărîrea Curții Constituționale a Republicii Moldova nr. 16 din 28. 05. 1998 cu privire la interpretarea art.20 din Constituția Republicii Moldova.

Hotărîrea nr. 174 din 22.03.2011 cu privire la Proeictul de lege privind repararea prejudiciului cauzat de către instanțele judecătorești ca rezultat a încălcării termenului rezonabil de judecare și executare a pricinilor, publicat în Monitorul Oficial 43-45/97 din 25.03.2011.

( dosarul 3-615/05).

( dosarul 3 r – 213/2005).

Literatura doctrinară, publicații:

N. Popa: Teoria generală a dreptului“, Editura Actami, București, 1996,

Veronica Stoica,Nicolae Pașcaș,Petrică Truscă, Drept civil, Iinstituții de drept civil,2003-2004 (uj)

M.Eliescu în Răspunderea Civilă Delicuală Bucureeești 1972

Partea a IV-a, Pentru vini, Cap. X, în Legiunea Caragea, editie critica de Andrei Radulescu si colab., Ed. Academiei, Bucuresti, 1955

R. Savatier, Métamorphoses économiques et sociales du droit civil d'aujurd'hui, 1952

Tr. Ionascu, Tratat de drept civil, vol. I, Partea generala, Ed. Academiei, Bucuresti, 1967.

I. Filipescu, Drept civil.T.G.O., Ed .Actami, București, 1997 și C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligatiilor, Ed. C.H.Beck, ed.8, București, 2002, pag. 145.

N. D. Ghimpa, Responsabilitatea civila delictuală și contractuală, Ed. Academiei, București, 1946, pag. 19.

M. F. Popa în I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, Răspunderea civila, Editura Stiințifică și Enciclopedică, București, 1970, pag. 71

Tr. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligațiilor, Ed. Stiințifică, București, 1968, pag. 160-161.

Constantin Statescu, Drept civil, Teoria generala a obligatiilor, Raspunderea civila delictuala, Universitatea din Bucuresti, Facultatea de drept, 1980, pag.186.

A.Bloșenco,Răspunderea civilă delictuală,Chișinău,Arc,2002,pag 24.

 Moldau ANTOHI, L. BURUIANA: Comentariul codului civil al Republicii Moldova. Vol.1 Chisinau, Ed. Arc, 2005.

Lucrarea Conditiile si fundamentul raspundereii pentru prejudiciile cauzate de lucruri, in RRD nr. 1/1967, p. 26)

Liviu Plop,Teoria generala a obligațiilor,1994,pag 124

Constantin Stanescu , Corneliu Bîrsan pag 157,op.ct

BELECCIU Ș. “Contenciosul administrativ” – Chișinău, 2003;

ZUBCO V., PASCARI A., CREANGĂ I., COBÂȘNEANU V. „Ghidul cetățeanului în contenciosul administrativ” – Ed. ULYSSE, 2003

ZUBCO V., CREANGĂ I., VISTERNICEANU D., PASCARI A., UȚICĂ O., PULBERE R. “Ghidul funcționarului public în contenciosul administrativ” – Chișinău, 2005;

FISTICAN E., PASCARI A., CLIMOVA A., FURDUI S., BLEȘCEAGA S. “Suporturi de curs. Administrarea cauzelor de contencios administrativ” – Institutul Național al Justiției, 2009;

DASTIC A. „Contenciosul administrativ în Republica Moldova” – Teză de doctor în drept, Chișinău, 2006;

CREANGĂ I., „Drept administrativ” – Volumul I, Chișinău;

MREJERU T. „Contenciosul administrativ. Doctrină. Jurisprudență”, Ed. All Beck, București, 2003;

RUSU I. „Drept administrativ” – Editura Lumina Lex, Iași, 2001

PRISĂCARU V. „Contenciosul administrativ român”, Editura AI.L. București. 1998;

PASCARI A., Contenciosul administrativ/curriculum,Chișinău, 2011;

NEGOIȚA A. ”Legea contenciosului administrativ”, revista „Dreptul” N6/1991;

IORGOVAN A. „ Drept administrativ, tratat elementar.vol.I”, Editura, Nemira, 1996;

VEDINAȘ V. „Introducere în dreptul contenciosului administrativ”, Ed. Fundației „România de Mâine” – București, 1999;

FOMICEV S.M. “Sovietscoie gosudarstvo i pravo” – Moscova, 1988;

STRAUSS P. L. “An Introduction to Administrative Justice in the United Kingdom”, Academic Press, Durham, 1989;

A. R. GITELSON, R. L. DUDLEY, M. J. DUBNICK, „American Government”, Houghton Mifflin Company, Boston, 1991;

BREZOIANU D. „Contenciosul administrativ”, Ed. Metropol, București, 1995;

ZAHARIA G. „Drept administrativ” – Editura Junimea, București, 1997

MANDA C. „Drept administrativ” – Editura Victoria, 2004;

ZUBCO V. „Contenciosul administrativ” – Chișinău, 2003;

I. CORDUNEANU „Drept administrativ” – Editura Lumina Lex, București, 2002;

TARANGUL E.D. ”Tratat de drept administrativ român”, Editura Globul Bucovinei, Cernăuți, 2001;

TOMA T. „Tratat de drept administrativ”, Editura Vasiliana, Iași, 2003;

Comentariu la Legea contenciosului administrativ efectuat de către Dl Theodore Fortsakis (Profesor al Universității Naționale și Capodistriene la Atena) Grecia și Dna Mirelle Heers (Vice-președintele Curții Administrative la Bordeaux) Franța;

OROVEANU Mihai T., „Tratat de drept administrativ”;

CORBEANU I. ”Drept administrativ român, 2006”;

VEDEL G., DELVOLVE P., Droit administratif;

NEGULESCU P. „Tratat de drept administrativ – vol.I. Principii generale” – București, 2000

PREDA M. „Tratat elementar de drept administrativ român”,LuminaLex, București, 1996;

ALEXANDRU I. „Administrația publică”, Ed. Lumina Lex, București, 1999;

VERDENAȘ V, ”Statutul funcționarului public”, -București: Nemira, 1998;

TRĂILESCU A., ”Considerații referitoare la raporturile dintre autoritățile administrației publice și actele acestora”// Revista „Dreptul”nr.10-11/1995

RARINCESCU C. „Contenciosul administrativ român” – Editura „Universal”, 2001;

”Manual al judecătorului la examinarea pricinilor civile” -culegere de articole;

DRAGOȘ D. C., ”Procedura contenciosului administrativ”, Ed. ALL BECK, 2002;

ZUBCO V., PASCARI A., CREȚU G. articol din ”Manual al judecătorului la examinarea pricinilor civile”;

PISARENCO O., ”Drept Procesual Civil”, „Texnica-Info”, Chișinău, 2012;

Pagini WEB:

http://www.acces-info.org.md accesat la 10.08.2014

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311729 accesat între 05.11.2014 și 30.10.2014.

REZUMAT

Răspunderea civilă constituie, fără îndoială, una dintre categoriile fundamentale și,totodată, o instituție deosebit de complexă a dreptului civil, iar definirea acesteia a fost și încă mai este obiect de preocupare și analiză pentru literatura juridică.

Identificînd elementele comune regăsite în diferitele accepțiuni ce i-au fost date în dreptul civil, pot spune că răspunderea civilă este acea formă a răspunderii juridice careconstă într-un raport de obligații în temeiul căruia o persoană este îndatorată sărepare prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa ori, în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răspunzătoare.

În materia raspunderii civile delictuale pentru fapta proprie doctrina a adus de fiecare dată opinii diverse. Asta pentru că textele din legislație sunt doar cîteva articole în Codul Civil, texte vechi și susceptibile de numeroase interpretări. De aceea, ar trebui precizate o serie de noțiuni și nuanțe unele aspecte care dau naștere la controverse.

Însă, Realitățile sociale, experiența și trebuințele sociale în continuă evoluție au demonstrat însă că acest principiu nu trebuie să aibă și nici nu are caracter exclusiv. El se poate dovedi, în unele situații, insuficient pentru victima care urmărește și are dreptul de a obține repararea integrală a prejudiciului care i-a fost injust cauzat. Aceasta pentru faptul că uneori autorul prejudiciului este o persoană fară discernământ, o persoană incapabilă sau una care desfășoară anumite activități în favoarea și sub autoritatea altuia, având o solvabilitate discutabilă. în multe cazuri de acest fel, victima riscă să nu poată obține repararea integrală și promptă a prejudiciului suferit și repunerea sa în situația anterioară. Așa se face că pentru ocrotirea intereselor victimei, legislația civilă a instituit, pe lângă regula răspunderii pentru fapta proprie, și răspunderea pentru fapta altuia în sarcina unor persoane. Multă vreme s-a considerat că o asemenea răspundere ar exista exclusiv în spațiul delictual. Numai că, de curând, având ca reper unele abordări și reglementări din dreptul comparat, în doctrina juridică, s-a formulat opinia potrivit căreia și în dreptul nostru, de lege lata, trebuie recunoscută existența răspunderii civile pentru fapta altuia și în materie contractuală.

Raspunderea pentru fapta altei persoane reprezinta o derogare de la principiul general, conform caruia orice persoana raspunde numai pentru prejudiciul cauzat prin propria sa fapta. 

În primul rand, se cere o stabilire legislativă a condițiilor necesare atragerii răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, pentru ca autorii de literatura juridica au păreri imparțite sau nici macar nu le identifica, ocupîndu-se numai de condițiile generale ale raspunderii civile delictuale.

Este neindoielnic, deși se mai contestă uneori, că obligarea autorului prejudiciului la plata despăgubirilor se admite și în unele situații în care pierderea suferită este consecința încălcării unui simplu interes care nu alcatuiește un drept subiectiv. Bineînțeles că acest interes trebuie să aibă caracter de stabilitate și permanență pentru a fi recunoscut de instanță.

Prejudiciul moral ca element al răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie nu mai trebuie să constituie obiect de dispută, argumentele legislative și de interpretare fiind destul de convingaătoare în acest sens.

În ceea ce privește fapta ilcită, răspunderea comitenților reprezintă un caz de răspundere civilă delictuală indirectă cu cea mai mare aplicare în practică. Cu alte cuvinte, comitenții răspund pentru fapta prepușilor lor și nicidecum pentru fapta proprie. Răspunderea lor este, deci, indirectă.

Reglementarea acestei forme de răspundere a fost făcută în interesul victimei, pentru proteguirea cît mai sigură a intereselor acesteia. Intr-adevăr, pentru prejudiciile cauzate răspund în mod direct înșiși prepusii pentru fapta lor proprie. Sunt situații, în practică, cînd prepușii sunt insolvabili. Intr-o asemenea situație, pentru a asigura victimei posibilitatea de-a obține repararea pagubei, legea a reglementat răspunderea indirectă a comitenților. Intre comitent și victimă sa stabilește un raport de răspundere indirectă.

In opinia majoritară, angajarea răspunderii civile delictuale a comitentului este posibilă numai în măsura în care victima dovedește prezența tuturor condițiilor răspunderii civile delictuale în raporturile sale cu prepusul: fapta ilicită a prepusului, prejudiciul cauzat, raportul de cauzalitate faptă-prejudiciu și culpa prepusului.

In privința necesității dovedirii culpei există două opinii. Intr-o primă opinie se susține că dovada culpei prepusului nu este necesară deoarece legea nu prevede o asemenea dovadă. Aceasta este contrară jurisprudenței care tinde spre scutirea victimei de proba culpei și nu explică de ce comitentul este obligat la repararea prejudiciului de prepusul său minor sau iresponsabil.

Opinia dominantă apreciază că, pentru existența răspunderii comitentului este absolut necesară divada culpei prepusului deoarece comitentul răspunde nu ca făptuitor ci ca garant pentru fapta altuia. Obligația este accesoriul obligației delictuale a prepusului, depinde de existența obligației acestuia în așa fel încît răspunderea comitentului poate interveni numai dacă există răspunderea directă a prepusului. Numai așa se explică de ce comitentul care a despăgubit pe victimă se poate întoarce cu acțiune în regres împotriva prepusului care, fiind autorul faptei ilicite, trebuie să suporte, în final, el însuși prejudiciul cauzat.

In concluzie, comitentul va răspunde numai atunci cănd fapta ilicită a fost săvîrșită de către prepus cu vinovăție (din culpă).

BIBLIOGRAFIE

Acte normative:

Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994, Publicat : 18.08.1994 în Monitorul Oficial Nr. 1, data intrării in vigoare: 27.08.1994;

Codul civil al Republicii Moldova Nr. 1107 din  06.06.2002, Publicat : 22.06.2002 în Monitorul Oficial Nr. 82-86

Codul de procedură civilă al Republicii Moldova nr. 225 din  30.05.2003, Publicat : 12.06.2003 în Monitorul Oficial Nr. 111-115, data intrării în vigoare : 12.06.2003

Legea contenciosului administrativ nr.793 – XIV din 10.02.2000;

Legea cu privire la petiționare Nr. 190 din  19.07.1994;

Legea cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public Nr. 158 din  04.07.2008;

Legea serviciului public nr. 443-XIII din 4. 05. 1995;

Codul de executare al Republicii Moldova Nr. 443 din  24.12.2004, Publicat : 03.03.2005 în Monitorul Oficial Nr. 34-35, data intrarii in vigoare : 01.07.2005;

Codul Muncii al Republicii Moldova nr. 154-XV  din  28.03.2003;

Legea privind administația publică locală nr. 123-XV din 18.03.2003, Monitorul Oficial nr. 49/211 din 19. 03. 2003;

Legea cu privire la Guvern nr. 64XII din 31.05.1990

Legea cadastrului bunurilor imobile Nr.1543-XIII din 25.02.98;

Codul contravențional al Republicii Moldova Nr. 218 din  24.10.2008, publicat : 16.01.2009 în Monitorul Oficial Nr. 3-6, data intrarii in vigoare : 31.05.2009

Legea pentru modificarea și completarea unor acte legislative, nr. 452-XV din 30 decembrie 2004)

Practica judiciară

Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.27 din 24.12.2001 „Cu privire la practica aplicării de către instanțele judecătorești a unor prevederi ale Legii contenciosului administrativ”

Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova pentru aprobarea Raportului cu privire la exercitarea jurisdicției constituționale în anul 2010 nr.1 din 24.01.2011, publicată în Monitorul Oficial nr.25-27/3 din 11.02.2011]

Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova “Cu privire la aplicarea de către instanțele de judecată a legislației ce reglementează repararea prejudiciului moral” nr.9 din 09.10.2006

Decizia Colegiului civil și de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție nr. 3r-959-04 din 02.06.2004

Hotărîrea Curții Constituționale a Republicii Moldova nr. 16 din 28. 05. 1998 cu privire la interpretarea art.20 din Constituția Republicii Moldova.

Hotărîrea nr. 174 din 22.03.2011 cu privire la Proeictul de lege privind repararea prejudiciului cauzat de către instanțele judecătorești ca rezultat a încălcării termenului rezonabil de judecare și executare a pricinilor, publicat în Monitorul Oficial 43-45/97 din 25.03.2011.

( dosarul 3-615/05).

( dosarul 3 r – 213/2005).

Literatura doctrinară, publicații:

N. Popa: Teoria generală a dreptului“, Editura Actami, București, 1996,

Veronica Stoica,Nicolae Pașcaș,Petrică Truscă, Drept civil, Iinstituții de drept civil,2003-2004 (uj)

M.Eliescu în Răspunderea Civilă Delicuală Bucureeești 1972

Partea a IV-a, Pentru vini, Cap. X, în Legiunea Caragea, editie critica de Andrei Radulescu si colab., Ed. Academiei, Bucuresti, 1955

R. Savatier, Métamorphoses économiques et sociales du droit civil d'aujurd'hui, 1952

Tr. Ionascu, Tratat de drept civil, vol. I, Partea generala, Ed. Academiei, Bucuresti, 1967.

I. Filipescu, Drept civil.T.G.O., Ed .Actami, București, 1997 și C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligatiilor, Ed. C.H.Beck, ed.8, București, 2002, pag. 145.

N. D. Ghimpa, Responsabilitatea civila delictuală și contractuală, Ed. Academiei, București, 1946, pag. 19.

M. F. Popa în I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, Răspunderea civila, Editura Stiințifică și Enciclopedică, București, 1970, pag. 71

Tr. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligațiilor, Ed. Stiințifică, București, 1968, pag. 160-161.

Constantin Statescu, Drept civil, Teoria generala a obligatiilor, Raspunderea civila delictuala, Universitatea din Bucuresti, Facultatea de drept, 1980, pag.186.

A.Bloșenco,Răspunderea civilă delictuală,Chișinău,Arc,2002,pag 24.

 Moldau ANTOHI, L. BURUIANA: Comentariul codului civil al Republicii Moldova. Vol.1 Chisinau, Ed. Arc, 2005.

Lucrarea Conditiile si fundamentul raspundereii pentru prejudiciile cauzate de lucruri, in RRD nr. 1/1967, p. 26)

Liviu Plop,Teoria generala a obligațiilor,1994,pag 124

Constantin Stanescu , Corneliu Bîrsan pag 157,op.ct

BELECCIU Ș. “Contenciosul administrativ” – Chișinău, 2003;

ZUBCO V., PASCARI A., CREANGĂ I., COBÂȘNEANU V. „Ghidul cetățeanului în contenciosul administrativ” – Ed. ULYSSE, 2003

ZUBCO V., CREANGĂ I., VISTERNICEANU D., PASCARI A., UȚICĂ O., PULBERE R. “Ghidul funcționarului public în contenciosul administrativ” – Chișinău, 2005;

FISTICAN E., PASCARI A., CLIMOVA A., FURDUI S., BLEȘCEAGA S. “Suporturi de curs. Administrarea cauzelor de contencios administrativ” – Institutul Național al Justiției, 2009;

DASTIC A. „Contenciosul administrativ în Republica Moldova” – Teză de doctor în drept, Chișinău, 2006;

CREANGĂ I., „Drept administrativ” – Volumul I, Chișinău;

MREJERU T. „Contenciosul administrativ. Doctrină. Jurisprudență”, Ed. All Beck, București, 2003;

RUSU I. „Drept administrativ” – Editura Lumina Lex, Iași, 2001

PRISĂCARU V. „Contenciosul administrativ român”, Editura AI.L. București. 1998;

PASCARI A., Contenciosul administrativ/curriculum,Chișinău, 2011;

NEGOIȚA A. ”Legea contenciosului administrativ”, revista „Dreptul” N6/1991;

IORGOVAN A. „ Drept administrativ, tratat elementar.vol.I”, Editura, Nemira, 1996;

VEDINAȘ V. „Introducere în dreptul contenciosului administrativ”, Ed. Fundației „România de Mâine” – București, 1999;

FOMICEV S.M. “Sovietscoie gosudarstvo i pravo” – Moscova, 1988;

STRAUSS P. L. “An Introduction to Administrative Justice in the United Kingdom”, Academic Press, Durham, 1989;

A. R. GITELSON, R. L. DUDLEY, M. J. DUBNICK, „American Government”, Houghton Mifflin Company, Boston, 1991;

BREZOIANU D. „Contenciosul administrativ”, Ed. Metropol, București, 1995;

ZAHARIA G. „Drept administrativ” – Editura Junimea, București, 1997

MANDA C. „Drept administrativ” – Editura Victoria, 2004;

ZUBCO V. „Contenciosul administrativ” – Chișinău, 2003;

I. CORDUNEANU „Drept administrativ” – Editura Lumina Lex, București, 2002;

TARANGUL E.D. ”Tratat de drept administrativ român”, Editura Globul Bucovinei, Cernăuți, 2001;

TOMA T. „Tratat de drept administrativ”, Editura Vasiliana, Iași, 2003;

Comentariu la Legea contenciosului administrativ efectuat de către Dl Theodore Fortsakis (Profesor al Universității Naționale și Capodistriene la Atena) Grecia și Dna Mirelle Heers (Vice-președintele Curții Administrative la Bordeaux) Franța;

OROVEANU Mihai T., „Tratat de drept administrativ”;

CORBEANU I. ”Drept administrativ român, 2006”;

VEDEL G., DELVOLVE P., Droit administratif;

NEGULESCU P. „Tratat de drept administrativ – vol.I. Principii generale” – București, 2000

PREDA M. „Tratat elementar de drept administrativ român”,LuminaLex, București, 1996;

ALEXANDRU I. „Administrația publică”, Ed. Lumina Lex, București, 1999;

VERDENAȘ V, ”Statutul funcționarului public”, -București: Nemira, 1998;

TRĂILESCU A., ”Considerații referitoare la raporturile dintre autoritățile administrației publice și actele acestora”// Revista „Dreptul”nr.10-11/1995

RARINCESCU C. „Contenciosul administrativ român” – Editura „Universal”, 2001;

”Manual al judecătorului la examinarea pricinilor civile” -culegere de articole;

DRAGOȘ D. C., ”Procedura contenciosului administrativ”, Ed. ALL BECK, 2002;

ZUBCO V., PASCARI A., CREȚU G. articol din ”Manual al judecătorului la examinarea pricinilor civile”;

PISARENCO O., ”Drept Procesual Civil”, „Texnica-Info”, Chișinău, 2012;

Pagini WEB:

http://www.acces-info.org.md accesat la 10.08.2014

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311729 accesat între 05.11.2014 și 30.10.2014.