Raspunderea Penala Si Politica a Presedintelui Romaniei
INTRODUCERE
În cadrul administrației prezidențiale observăm o activitate executivă pusă sub semnul comenzii sau al delegării de atribuții.
Jean Rivero introduce un model de delimitare a administrației publice de cea privată. În acest sens arată că motorul acțiunii particularilor în sfera administrației îl constituie urmărirea unui avantaj personal, spre deosebire de cea publică, ce urmărește interesul general și binele comun, care pot să coincidă.
Prin urmare, administrația publică va fi împărțită în administrație centrală și teritorială, în administrație de stat și locală, a colectivităților locale, cea a administrației generale și administrației specializate.
Administrația publică este centrul de exercitare a puterii statului. În această accepțiune, instituțiile administrative ale statului au competența legală de a emite decizii executorii, față de care persoanele particulare și colectivitățile umane au obligația de a se supune sub imperiul sancțiunilor .
Noțiunea de autoritate publică prin care se operează normele legii noastre fundamentale apare în Titlul II privitor la drepturile și îndatoririle fundamentale, dar, mai ales în Titlul III consacrat autorităților publice.
Astfel, în articolul 26 aliniatul 1 din Constituția României se menționează că autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privată, în articolul 31 că autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal, iar articolul 47 autoritățile au obligația să asigure cetățenilor un nivel de trai decent.
Autoritatea exprimă atât ideea de forță, puterea de a comanda, de a dispune, de a impune, cât și cadrul instituțional prin care această idee se materializează, se obiectivează. Ca putere publică, puterea de stat își are legitimarea într-un sistem de norme și reguli având ca obiectiv guvernarea.
Autoritatea publică este un sistem de prerogative atribuite instituțiilor guvernării iar nu guvernanților înșiși ,ceea ce asigură continuitatea și permanența puterii.
Potrivit cu sursa autorităților publice – constituite în cadrul democrației constituționale aceste autorități urmează a fi calificate ca :
1. reprezentative (direct reprezentative)
2. derivate (indirect reprezentative)
1. Cele direct reprezentative sunt alese prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat conform art. 62 alin 1, art.81 alinatul 1 din Constituție (ex. Parlamentul, Președintele Republicii).
2. Cele derivate sunt desemnate, numite fie de organele direct reprezentative fie de autoritățile administrative ierarhic superioare. (ex. Toate celelalte autorități publice).
Instituția șefului de stat a cunoscut o concentrare a mai multor prerogative de putere în persoana sa: legislative, executive și chiar judecătorești; în sistemele contemporane se produce o riguroasă delimitare atribuțiilor sale față de celelalte autorități.
Cele mai multe aprecieri, dar și delimitări s-au operat între șeful statului și puterea executivă, fapt ce a determinat esențial forma de guvernământ.
În concepția constituțională clasică, administrația reprezintă acțiunea puterii executive bazate pe procedee de putere publică. Administrația nu este singura sarcină a executivului dar este o sarcină exclusivă a acestuia.
Trebuie făcută diferențiere între guvernare și administrație.
În sensul doctrinei de drept administrativ nu ar trebui să se vorbească de executiv, ci de funcția administrativă, ca una din funcțiile statului iar pe de altă parte trebuie să se admită că administrația de stat și executivul reprezintă o unitate structurală unică, în ale cărei sarcini intră întreg conținutul funcției executive. Ceea ce pare însă evident este faptul că puterea executivă sau executivul îndeplinesc funcții administrativ, fără ca prin aceasta să se confunde cu administrația publică sau să se limiteze la conducerea acesteia.
Din punct de vedere structural, Executivul se subsumează autorităților publice care exercită funcția executivă și nu se confundă cu administrația publică.
Există executiv monocratic și executiv dualist .
Executivul monocratic: funcția executivă este determinată de către o singură entitate statală, unipersonală. Monocrația exectivului contemporan cunoaște cea mai rigidă expresie a separației puterilor în stat în regimurile politice prezidențiale.
Executivul dualist: reprezintă o structură caracteristică regimurilor parlamentare, în cadrul cărora funcția executivă este încredințată unei persoane și organ colegial ce au atribuții ce le exercită relativ autonom:
președintele îndeplinește funcția de șef de stat iar organul colegial poartă denumirea de guvern.
Constituția României din 2003 consacră prin, ansamblul reglementărilor sale un regim semiprezidențial, în cadrul căruia executivul este reprezentat prin două autorități publice : Președintele României -art.80 și Guvernul –art.102. Totuși spre deosebire de alte state, în conformitate cu art.81 aliniatul 1 din Constituție, Președintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat.
Capitolul 1
Istoricul instituției șefului de stat în România
Noțiunea de șef de stat în România și în lume
Una din problemele mereu discutate privește împuternicirile șefului de stat. În practică, răspunsul depinde de foarte mulți factori, precum structura, funcțiile și raporturile dintre puterile publice, garanțiile constituționale, durata mandatului organelor reprezentative, modul de desemnare a șefului de stat (ereditar, alegere), responsabilitatea acestuia. De aceea o succintă incursiune în alte sisteme constituționale prezintă interes.
În Franța, președintele republicii veghează la respectarea Constituției. El asigură, prin arbitrajul său, funcționarea regulată a puterilor publice, precum și continuitatea statului. El este garantul independenței naționale, al integrității teritoriului, al respectării acordurilor comunității și al tratatelor (art. 5 al Constituției Franței). Președintele de republică în Franța exercită atribuții care au un anumit specific dată fiind poziția sa în sistemul constituțional.
Astfel, potrivit Constituției Franței, președintele de republică: numește și revocă pe primul ministru, iar la propunerea acestuia pe miniștri; prezidează Consiliul de Miniștri; promulgă legile în termen de 15 zile. El poate, înaintea expirării acestui termen, să ceară parlamentului o nouă deliberare, iar această nouă deliberare nu poate fi refuzată; poate supune referendumului, în condițiile prevăzute de Constituție, anumite proiecte de lege, poate dizolva Adunarea Națională; semnează ordonanțele și decretele emise de Consiliul De Miniștri; numește în funcțiile civile și militare; acreditează ambasadorii, primește scrisorile de acreditare; poate lua măsurile necesare în situațiile prevăzute de art. 16 din Constituție; acordă grațierea etc.
Unele acte ale președintelui francez (vezi art. 19) trebuie contrasemnate de către primul ministru sau de miniștri. Analizându-se competența președintelui de republică în Franța, se consideră că trei sunt funcțiile prezidențiale și anume: o funcție de reprezentare, o funcție de apărare (ocrotire, protecție); o funcție de arbitraj. Funcția de reprezentare se manifestă atât pe plan intern, cât și pe plan extern și se exprimă prin multiple atribuții. Funcția de apărare (protecție) cunoaște două sensuri, primul corespunde tuturor ipotezelor în care constituția îl face pe președinte „garant”, iar al doilea este definit prin art. 5 al Constituției Franței, unde se spune că președintele „veghează la respectarea Constituției”. Funcția de arbitraj rezultă tot din art. 5 al Constituției, în sensul căruia președintele asigură, prin arbitrajul său, funcționarea regulată a puterilor publice, precum și continuitatea statului.
În Statele Unite ale Americii, republică prezidențială, președintele este considerat prin Constituție organ al administrației de stat. Potrivit art. 2, § 1, din Constituția americană „Puterea Executivă va fi exercitată de Președintele Statelor Unite ale Americii”. Deși Constituția adoptată în 1787, nu a fost modificată într-o măsură „relevantă” pentru competența Congresului și a președintelui, în cele două secole de existență a acestei instituții a avut loc un proces de întărire continuă a rolului președintelui în sistemul american. Astăzi unii consideră că deținătorul funcției de președinte a ajuns să fie considerat drept cel mai puternic om din lume. Dealtfel, președintele Harry Truman spunea odată că însuși Genghis – Han s-ar înverzi de invidie. Aceasta și explică atribuțiile deosebite pe care le are președintele american.
Potrivit art. 2 din Constituție, președintele: încheie tratate, numește ambasadori, miniștri, consuli, judecători la Curtea Supremă, anumiți funcționari superiori, acordă mandate de senatori în condițiile prevăzute de Constituție; poate, în cazuri extraordinare, să convoace ambele camere sau una din ele și, în caz de dezacord între ele cu privire la data suspendării sesiunii, el le poate suspenda până la data pe care o socotește corespunzătoare. Atribuții deosebite are președintele american în elaborarea legilor, el având atribuția de a aproba și semna.
Potrivit art. 1, § 7,punctul 2, orice proiect de lege votat de Camera Reprezentanților și de Senat este înaintat Președintelui Statelor Unite ale Americii, înainte de a fi promulgat ca lege; dacă acesta îl aprobă, îl semnează, iar dacă nu-l aprobă, îl returnează împreună cu obiecțiile sale Camerei de unde provine proiectul care va menționa în detaliu în registrul său obiecțiunile și va proceda la reconsiderarea lui.
În Suedia, șeful de stat nu dispune de nici o putere, nu participă la luarea deciziilor, nu desemnează și nu revocă miniștrii. Funcțiile sale sunt eminamente de ordin ceremonial.
Din prezentarea unora din dispozițiile constituționale care stabilesc atribuțiile șefului de stat se poate desprinde că există multe asemănări, dar și multe deosebiri între sistemele constituționale. Câteva asemenea deosebiri au relevanță deosebită. În acest sens este plină de semnificații juridice poziția șefului de stat în sistemul statal și desigur raporturile sale cu principalele organe de stat și anume cu parlamentul, guvernul și cu organul judecătoresc suprem.
Nuanțări importante se pot observa și în ce privește atribuția de semnare a legilor. Dacă uneori semnarea legilor nu este o condiție de valabilitate a legii, în unele state ea este condiționată de aprobarea prealabilă a legii și de posibilitatea retrimiterii legii spre rediscutare în parlament (Franța de exemplu), sau se poate refuza semnarea în temeiul dreptului de veto (S.U.A. de exemplu). Dreptul de veto folosit frecvent de unii șefi de state nu este folosit de alții, deși îl au. Astfel în Canada niciodată un guvernator general n-a refuzat semnarea unei legi, iar în Marea Britanie sancțiunea regală n-a mai fost refuzată din 1707.
Unele nuanțări pot fi semnalate și cât privește atribuțiile de conducere în politica externă, gama acestora întinzându-se de la reprezentarea puterii de stat, până la ratificarea tratatelor internaționale (în Maroc și Franța, de exemplu). Există chiar și posibilitatea delegării de atribuții. Astfel, potrivit art. 3, pct. 15 din Constituția anterioară a Algeriei, șeful statului putea delega o parte din puterile sale vice-președintelui republicii sau primului ministru sub rezerva dispozițiilor art. 116.
În unele sisteme constituționale șeful statului are inițiativă legislativă (Algeria), în altele poate dizolva parlamentul (Algeria, Maroc), iar în altele poate ratifica tratatele internaționale (Maroc, art. 31 din Constituție, Franța, art. 52 din Constituție).
Evidențiind sintetic împuternicirile șefului de stat, reținem următoarele: reprezentarea statului; semnarea tratatelor; aprobarea unor acte normative elaboraa menționa în detaliu în registrul său obiecțiunile și va proceda la reconsiderarea lui.
În Suedia, șeful de stat nu dispune de nici o putere, nu participă la luarea deciziilor, nu desemnează și nu revocă miniștrii. Funcțiile sale sunt eminamente de ordin ceremonial.
Din prezentarea unora din dispozițiile constituționale care stabilesc atribuțiile șefului de stat se poate desprinde că există multe asemănări, dar și multe deosebiri între sistemele constituționale. Câteva asemenea deosebiri au relevanță deosebită. În acest sens este plină de semnificații juridice poziția șefului de stat în sistemul statal și desigur raporturile sale cu principalele organe de stat și anume cu parlamentul, guvernul și cu organul judecătoresc suprem.
Nuanțări importante se pot observa și în ce privește atribuția de semnare a legilor. Dacă uneori semnarea legilor nu este o condiție de valabilitate a legii, în unele state ea este condiționată de aprobarea prealabilă a legii și de posibilitatea retrimiterii legii spre rediscutare în parlament (Franța de exemplu), sau se poate refuza semnarea în temeiul dreptului de veto (S.U.A. de exemplu). Dreptul de veto folosit frecvent de unii șefi de state nu este folosit de alții, deși îl au. Astfel în Canada niciodată un guvernator general n-a refuzat semnarea unei legi, iar în Marea Britanie sancțiunea regală n-a mai fost refuzată din 1707.
Unele nuanțări pot fi semnalate și cât privește atribuțiile de conducere în politica externă, gama acestora întinzându-se de la reprezentarea puterii de stat, până la ratificarea tratatelor internaționale (în Maroc și Franța, de exemplu). Există chiar și posibilitatea delegării de atribuții. Astfel, potrivit art. 3, pct. 15 din Constituția anterioară a Algeriei, șeful statului putea delega o parte din puterile sale vice-președintelui republicii sau primului ministru sub rezerva dispozițiilor art. 116.
În unele sisteme constituționale șeful statului are inițiativă legislativă (Algeria), în altele poate dizolva parlamentul (Algeria, Maroc), iar în altele poate ratifica tratatele internaționale (Maroc, art. 31 din Constituție, Franța, art. 52 din Constituție).
Evidențiind sintetic împuternicirile șefului de stat, reținem următoarele: reprezentarea statului; semnarea tratatelor; aprobarea unor acte normative elaborate de anumite organe de stat, semnarea legilor și altor acte în vederea publicării; prezidarea ședințelor unor organe de stat; acordarea unor calități și titluri; numiri în funcții superioare; acordarea grațierii; proclamarea stării de asediu sau de urgență; primirea scrisorilor de acreditare etc.
Desemnarea șefului de stat este una din problemele direct legate de forma de guvernământ. Ea reprezintă un mare interes în precizarea atât a funcțiilor (prerogativelor, împuternicirilor) șefului de stat, cât și a raporturilor acestuia cu celelalte „puteri” din stat, îndeosebi cu legislativul și executivul. Putem observa că astăzi s-au conturat patru moduri de desemnare a șefului de stat și anume: pe cale ereditară; alegere de către parlament; alegere de către un colegiu electoral și alegere prin vot universal.
a) Cât privește desemnarea șefului de stat pe cale ereditară ea se referă la monarhii, unde moștenitorul devine șef de stat, sau unde eventual monarhul numește pe cel ce-i va succeda la tron. Este știut că ordinea de succesiune dinastică se supune în general, regulilor constituționale sau cutumiare și că rolul parlamentului este nesemnificativ, cu excepția Poloniei, unde regii erau aleși.
În asemenea sisteme constituționale (vezi Belgia, Danemarca, Spania, Kuweit, Norvegia, Țările de Jos) parlamentul are rolul de a garanta respectul acestor reguli. Aici parlamentul numește un succesor la tron sau participă la această numire dacă dinastia se stinge. În aceste sisteme constituționale monarhia ereditară coexistă împreună cu parlamentul. Acest sistem se regăsește în multe state (vezi și Anglia, Suedia, Japonia).
b) Alegerea șefului de stat de către parlament, pune desigur parlamentul într-o poziție supraordonată executivului. Statele care folosesc acest sistem sunt de regulă grupate în trei categorii: state în care șeful de stat este ales direct de către parlament (Grecia, Israel, Republica Sud Africană); state în care parlamentele aleg organe colegiale ca șefi de stat (fostele state socialiste); Elveția, ca exemplu unic. În Elveția, puterea executivă aparține Consiliului Federal, ales pe patru ani, de către Consiliul Statelor și Consiliul Național reunite în Adunarea Federală. Unul din membrii Consiliului federal este ales în aceeași manieră, numai pentru un an, președintele confederației. Președintele confederației îndeplinește funcția de șef de stat însă nu dispune de nici o autoritate asupra colegilor săi din consiliu. El este doar primus interpares într-un guvernământ colegial.
c) Desemnarea șefului de stat prin intermediul unui colegiu electoral este și ea folosită.
Astfel în Germania președintele este ales de către Convenția Federală compusă din membrii Bundestagului și dintr-un număr egal de membri aleși pentru aceasta de către adunările reprezentative ale landurilor.
În India, președintele este ales de către un colegiu electoral compus din membrii aleși de către parlament și de către adunările legislative ale statelor federale.
În Italia colegiul electoral este compus din membri ai parlamentului și din reprezentanți ai consiliilor regionale.
În Statele Unite ale Americii, Coreea, președintele este ales de către un colegiu electoral, el însuși ales prin vot universal. În SUA electorii se aleg marțea următoare primei zile de luni din noiembrie, iar președintele se alege luni, după a doua miercuri din decembrie.
d). Alegerea șefului de stat prin vot universal este folosită în republicile prezidențiale, dar nu numai aici. Ea este practicată în țările unde executivul are o structură dualistă, care permite conservarea unor aspecte de regim parlamentar și mai ales responsabilitatea guvernului în fața uneia din camerele parlamentului sau amândouă (exemplu Finlanda, Franța, Irlanda, țări care au un șef de stat ales prin vot universal și un șef de guvern).
Dacă avem în vedere desemnarea șefului de stat vom constata că în ceea ce privește sistemele monarhice, aici mandatul este pe viață. În celelalte sisteme, în care șeful de stat este ales, mandatul șefului de stat este limitat.
Mandatul cel mai scurt este de un an (Elveția), iar cel mai lung este de 7 ani (Franța, Gabon, Irlanda, Italia, Somalia, etc.). Guvernatorii generali din Bahamas, Fidji, Maurice, Saint Vincent și Grenadine, sunt numiți pe o perioadă nedeterminată, în timp ce guvernatorii generali din Australia, Canada și Noua-Zeelandă sunt desemnați pentru 5 ani.
Privitor la mandatul șefului de stat o altă problemă este cea a numărului mandatelor. Este vorba desigur de sistemele în care șeful de stat este ales. De regulă aceeași persoană poate ocupa funcția de șef de stat pentru cel mult două mandate. Această regulă s-a impus în timp. Astfel Constituția americană de la 1787 nu a prevăzut numărul mandatelor, dar George Washington care a fost primul președinte al Statelor Unite (1789 – 1797), a refuzat un al treilea mandat, creând o cutumă constituțională.
Cu toate acestea Franklin Rooswelt, a obținut patru mandate consecutive (1933 – 1945). Un amendament la Constituția americană (nr. 22 din anul 1947 și aplicabil din anul 1951) a restabilit regula impusă de Washington, interzicând pe viitor ca un președinte să poată obține mai mult de două mandate. Regula a maximum două mandate se aplică și în alte state.
Apariția instituției Președintelui în România. Evoluția sa.
Din totdeauna, colectivitățile umane organizate au avut un șef, recunoscut sau impus, în contextul împrejurărilor istorice. Cu atât mai mult, statele, concepute ca mari colectivități umane, grupate pe teritorii mai mult sau mai puțin întinse, delimitate prin frontiere, au cuprins în sistemul organizării lor politice și instituția șefului de stat.
Explicarea instituției șefului de stat presupune înțelegerea corectă a relației popor (națiune) organizare statală a puterii. Explicarea instituției șefului de stat trebuie realizată în funcție de structura executivului și de locul șefului de stat în acest executiv.
Evoluția instituției șefului de stat în țara noastră o vom explica prin prisma dispozițiilor constituționale, începând cu prima noastră constituție. Astfel, potrivit Statului lui Cuza puterile publice erau încredințate domnului, unei adunări ponderatice și unei adunări elective.
Termenul domn este folosit și de către Constituția din anul 1866 (art. 82), domnul având puteri constituționale ereditare, iar puterea legislativă se exercită colectiv de către domn și reprezentanța națională (art. 32). La 8 iunie 1884, în urma proclamării regatului în anul 1881, textele constituționale sunt puse de acord cu această realitate.
Constituția din anul 1923 vorbește de rege (art. 77), arătând că puterea legislativă se exercită colectiv de către rege și reprezentanța națională (art. 34), că puterea executivă este încredințată regelui (art. 39). Denumirea de rege este menținută și de Constituția din 1938 (art. 34) care-l declară capul statului (art. 30) și desigur cuprinde dispoziții similare cu cele din art. 34 și 39 ale Constituției din 1923.
În perioada 1940 – 1944 prerogativele regale au fost substanțial restrânse, dar regele rămâne ca șef al statului până în decembrie 1947, în baza Constituției din 1923 repusă în vigoare prin Decretul nr. 1626 din 1944.
Prin Legea nr. 363/1947 atribuțiile de șef de stat sunt încredințate Prezidiului republicii, care devine șef de stat colegial. Aceasta a fost organizat ca un organ al administrației de stat, ca organ suprem executiv, dacă folosim exprimarea Decretului nr. 31/1948. Constatarea este interesantă din punct de vedere istoric pentru că dacă actele constituționale adoptate în această perioadă (ne referim îndeosebi la Decretul nr. 1626/1944 și Decretul nr. 2218/1946) au menținut separația puterilor, Legea nr. 363/1947 a înlocuit acest principiu cu unicitatea puterii.
Constituția din anul 1948, încredințează funcția de șef de stat Prezidiului Marii Adunări Naționale, organ central, caracterizat ca organ suprem al puterii de stat, menținut și de Constituția din 1952 până în anul 1961, când a fost înlocuit prin Consiliul de Stat.
Consiliul de Stat, organ colegial, este menținut și de Constituția din anul 1965. În anul 1974 Constituția a fost modificată, creându-se funcția de președinte de republică, îndeplinită de o singură persoană.
După revoluția din decembrie 1989, prin Decretul – Lege nr. 2 din 27 decembrie privind constituirea, organizarea și funcționarea Consiliului Frontului Salvării Naționale se creează funcția de președinte al consiliului. Decretul – Lege încredințează exercitarea atribuțiilor de șef de stat președintelui consiliului.
Prin Decretul – Lege nr. 92/1990 privind alegerea parlamentului și a Președintelui României, funcția de șef de stat este încredințată Președintelui României, ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat. Această soluție este consacrată și prin Constituția actuală a României.
Forme de exercitare a conducerii statului în perioada Evului Mediu
În Evul Mediu pentru stat se folosea termenul de regat, țară, principat sau republică, noțiuni care exprimau ideea de întindere a teritoriului statal și ideea de putere a regelui, principelui sau, după caz, a corpului politic local de a comanda și de a cere să li se dea ascultare.
Instituțiile politice, în deceniile care au urmat după constituirea statelor românești independente au fost create și desăvârșite instituțiile statale interne: structurile politice, administrative, juridice și religioase proprii. Ele reglementau relațiile sociale, contribuiau la dezvoltarea vieții economice, politice si spirituale, caracteristice societății medievale. La baza procesului de constituire a instițutiilor politice românesti se află o sinteză originală a tradițiilor organizării obstei agrare autohtone conform "obiceiului pământului" și a influențelor bizantine, sud-slave, central – și vest-europene, care în consecinta s-au cristalizat într-o creație politică autentică romanească.
Forma de organizare statală a românilor în epoca medievală a fost voievodatul cu instituțiile sale politice: domnul (sau voievodul), Sfatul domnesc, Adunările țării și Adunarile generale (Congregațiile – în Transilvania).
Instituția centrală – domnia – era reprezentată în Moldova și Țara Romaneasca de domn ("dominus"), care se intitula si voievod sau mare voievod. Ultimul titlu sublinia calitatea lui de conducator militar. Domnul reprezenta autoritatea absoluta suprema din tara si era ales pe viata, pe baza principiului electiv-eriditar de catre boieri si clerul inalt, din reprezentanti ai familiei domnitoare (fii legitimi sau nelegitimi ai domnitorului, alte rude pe linie barbateasca): in Moldova – din familia Bogdanestilor (Musatinilor), iar in Tara Romaneasca – a Basarabilor.
În calitate de stăpânitor al pământurilor și al locuitorilor unui stat independent și suveran domnul îndeplinea urmatoarele funcții:
– aprobă orice schimbare de proprietate funciara prin emiterea de cărti domnești (hrisoave) de către cancelaria domnească, adoptă acte legislative, obligatorii pentru toți locuitorii;
– conducea administrația țării, numea dregători;
– era instanța judecatorească supremă;
– bătea moneda și introducea impozite, constituia vămi și stabilea taxe vamale;
– conducea politica externă a statului și semna tratate;
– confirma episcopii și mitropolitul;
– era conducatorul oștilor în timp de război.
Transilvania, aflată sub stăpânirea regilor maghiari, era condusă de un voievod, numit de rege. Voievodul numea in functiile principale un vicevoievod, comitii, notarii. Voievodul isi exercita autoritatea doar asupra a sapte comitate din -Transilvania (Solnocul Interior, Dabaca, Cluj, Turda, Tarnava, Alba si Hunedoara). Zonele locuite de secui și sași (numite "scaune secuiești" sau "scaune sasești") și unele orașe se aflau în supunerea directă a regelui. Din 1541, cand Transilvania a devenit dependentă de Imperiul otoman, în fruntea țării se afla un principe.
Sfatul domnesc și dregatorii. Domnii Țarilor Române își exercitau funcțiile enumerate împreună cu Sfatul domnesc, care inițial era alcatuit numai din boieri cu slujbe (de la mijlocul secolului al XV-lea). Dregătorii erau numiți dintre rudele sau persoanele de încredere ale domnului (20-30 persoane în Moldova și 10-15 persoane în Țara Românească). Ei îndeplineau importante funcții de stat, dar și la curtea domnească: Vornicul – mai marele Curții domnești, avea atribuții judecătorești și conducea cu oastea domnească în timp de război (în Moldova erau doi vornici: al Țării de Sus și al Țării de Jos); Logofătul era șeful cancelariei domnești; Vistierul administra veniturile și cheltuielile statului (vistieria); Spătarul purta spada domnului la ceremonii, avea atribuții militare de comandant de oștire; Stolnicul și Paharnicul raspundeau de aprovizionarea Curții domnești cu alimente și băuturi; Comisul îngrijea de grajdurile domnești. O persoană de încredere a domnului era Postelnicul, care se ocupa cu amenjarea camerelor domnești și primirea solilor. Alături de acești dregători în Țara Românească mai exista Banul Olteniei cu mari atribuții administrative, judiciare și militare, iar în Moldova – Portarul Sucevei, care din vremea domniei lui Ștefan cel Mare comanda ostirile în numele domnului.
În Transilvania voievodul era ajutat in exercitarea functiilor sale de catre notari, protonotari, comiti. Dupa 1541, cand in fruntea tarii s-a situat principele, el era ajutat de un consiliu, format din 12 persoane.
În linii mari dregătoriile din Țările Române erau asemanatoare cu cele din alte țări europene și exprimau o evoluție unitară a societăți românești.
Adunarea țării si congregațiile generale, în Moldova și Țara Românească în scopul rezolvării problemelor majore ale țării: alegerea sau confirmarea domnilor, declararea războiului, încheierea păcii, aprobarea unor tratate cu țări străine, a unor legislații fiscale sau administrative – se adună periodic, cu caracter consultativ, Marea adunare a țării. Ea întrunea boieri, orășeni, slujitori, țărani liberi, clerul.
În Transilvania se adunau Adunarile obștești alcătuite din nobili, proprietari funciari, cnezi români, iar din 1437 (dupa răscoala de la Bobalna) se constituiesc Congregațiile generale ale nobilimii maghiare, fruntașilor secuilor și patriciatului (orășenimea înstărită) al sașilor. Intrarea în congregații era conditionată de exercitarea ritului catolic, ceea ce îi elimina pe românii ortodocsi din acest organ reprezentativ. Din anul 1541, odată cu instaurarea suveranității otomane, în locul congregațiilor a fost introdusă Dieta, care alegea principele.
Organizarea administrativ-teritorială, judecătorească, fiscală, militară și bisericească. Organizarea administrativ teritorială. Teritoriul Țarilor Române era divizat în unități teritoriale, care iși au originea în uniunile de obști din perioada prestatala. Ca si uniunile de obsti, aceste unitati teritoriale (numite in Moldova – tinuturi, in Tara Romaneasca – judete, iar in Transilvania – comitate, districte, scaune) cuprindeau, de regula, vaile raurilor, regiuni naturale, zone din preajma cetatilor. Judetele erau administrate de jude, tinuturile cu cetati – de parcalab, iar cele fara cetati – de vatav sau staroste, în Țara Românească erau 16 județe, iar în Moldova 24 tinuturi, în Transilvania comitatele erau conduse de un comite, in secolele XIII-XIV se formeaza scaunele secuiești și sasesti (ultimele au evoluat in secolul al XVI-lea in Universitatea sasilor – adunare teritoriala si politica cui atributii judecatoresti, fiscale si administrative).
Orașele din Transilvania aveau drepturi largi de autoconducere, acordate de; rege. Ele erau conduse de burgomistri, ajutati de un sfat compus din 12 membri (numiti^si jurati), in frunte cu un jude.
În Moldova și Țara Romaneasca, unde orasele apartineau domniei, aveau in frunte un sfat, care anual era format din 12 membri (numiti si pargari), condusi de un jude (in Tara Romaneasca), un soltuz sau un voit (in Moldova).
Satele libere în Moldova și Țara Românească continuau să fie conduse de cnezi și juzi, ajutați de "oameni buni și bătrâni", în satele aflate în stăpânirea domnului, boierilor sau mănăstirilor în fruntea administrației sătești erau desemnați parcalabi '(în Țara Românească) și vătămani (in Moldova).
Organizarea judecatorească. La baza organizării judecătorești în perioada constituirii statelor medievale românești s-a aflat "obiceiul pamantului' sau "dreptul romanesc", conform caruia problemele judiciare erau rezolvate de "oameni buni și bătrâni', în secolul al XV-lea uneori se apela și la legi scrise de origine bizantină (Zaconiconul, Syntagma lui Matei Vlastares, copiată în Moldova la 1472). În Transilvania apare la 1517 Colecția de legi a lui Ștefan Worboczy, numită Tripartitul (în trei părti), care reglementa obligațiile fiscale ale populației contribuabile față de stat și nobili.
Organizarea politico-administrativă a Țărilor Române nu era divizată de organizarea judecatorească și aceleași persoane puteau sa administreze și să judece. Instantele judiciare erau: judecata "oamenilor buni și bătrâni" pentru satele libere si judecata senioriala (nobiliara) pentru locuitorii satelor aservite. Urmatoarea instanța era cea județeană (sau de ținut, comitat), unde se adresau cei nemulțumiti de hotararea primei instante. Instanta suprema era judecata domnului si a sfatului domnesc (în Moldova și Țara Românească) sau a voievodului (în Transilvania).
Organizarea fiscală, în Tările Române sistemul de impunere la dări în mare măsura a fost moștenit din perioada când populația românească era nevoită să platească tribut reprezentanților administrației migratorilor (cumanilor, apoi mongolilor), în Țara Românească și Moldova în fruntea organizației fiscale se afla marele vistier, iar în Transilvania – trezorierul. Ei aveau mulți subalterni, care adunau diferite dări în bani sau produse, supravegheau îndeplinirea obligațiilor în muncă, mai ales cu caracter militar (transporturi, construirea cetăților etc.).
Organizarea militară. Perioada secolelor XIV-XVI este cea a marilor confruntări dintre Țarile Române și Imperiul otoman. De aceea domnia acorda organizării militare o deosebită atenție.
În Moldova si Tara Romaneasca un rol de seama a jucat "oastea mica' a domnului, formata din curteni, mici boieri si steagurile ridicate la porunca dregatorilor teritoriali domnesti, care luptau de obicei calari. Acestora se alaturau steagurile boieresti. Orasele erau obligate sa alcatuiasca steaguri proprii si sa-si asigure apararea, in Transilvania armata permanenta ("oastea mica") era alcatuita din steagurile marilor nobili si ale episcopului.
Șeful de stat în România monarhică
Alãturi de bisericã, domnia, în Principatele Române a constituit principala institutie începând cu secolul al XIV-lea si continuând în perioada modernã. De-a lungul timpului amintit, domnii din familiile Basarabilor si Musatinilor au fost încoronati potrivit principiilor electiv si ereditar. Interventiile Imperiului Otoman si ale Rusiei Tariste, mai ales cãtre finele "secolului fanariot" au determinat pe marii boieri sã aprecieze varianta unui suveran apusean. În "dorintele" celor douã Divanuri Ad-Hoc, printre altele se cerea: deplina autonomie a Principatelor, unirea "într-un singur stat cu numele de România" si condus de un "principe strãin, cu drept de mostenire la tron ales dintr-o familie europeanã".
Reprezentantii celor sapte mari Puteri nu au respectat aceste dorinte ale românilor si în Conventia de la Paris a fost prevãzutã printre altele, câte un domn pentru fiecare tarã; a triumfat însã punctul de vedere al unionistilor români si prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza. Dupã integrarea administrativã de la 24 ianuarie 1862, elemente din viata politicã româneascã solicitau instalarea unei domnii dintr-o dinastie strãinã, acesta fiind apreciat drept un obiectiv prioritar pentru tarã.
Dupã lovitura de stat de la 2 mai 1864, opozitionistii conservatori si liberali au fost tot mai vehementi în a cere alegerea unui principe dintr-o familie domnitoare din Occident.
Alexandru Ioan Cuza a constatat cã regimul guvernãrii personale nu are succes, desi în tarã fuseserã adoptate reforme deosebit de importante; într-o corespondentã cãtre Napoleon al III-lea, domnitorul aprecia cã "singurul mijloc de a elibera România de marasmul politic în care se zbãtea era abordarea unui principe strãin ereditar" – în mod deschis, renuntând la tron. Detronarea lui Cuza a nelinistit puterile garante, puse iarãsi, în fata unui fapt împlinit; vehement pronuntându-se Austria, Rusia și Turcia; ultima cerea desfacerea Unirii Principatelor, cerintã urmatã si de celelalte douã Puteri.
Pentru rezolvarea acestei probleme a Principatelor a fost deschisã Conferinta de la Paris, la 10 martie 1866, a celor sapte puteri europene – conferintã care a durat o lunã de zile. Desi au existat pozitii divergente, în cele din urmã, cu sprijinul diplomatiei secrete a lui Napoleon al III-lea, alegerea s-a oprit asupra lui Carol de Hohenzollern – Sigmaringen.
Cu toatã puternica opozitie a Turciei, care a amenintat cu "invadarea României pentru restabilirea legalitãtii", autoritãtile de la Bucuresti au organizat un plebiscit, pentru consultarea cetãtenilor privind alegerea ca domn a lui Carol. Succesul plebiscitului (încheiat la 20 aprilie 1866) a fost evident: 685.965 voturi favorabile, 224 împotrivã, si 124.837 abtineri.
Dar, cu o majoritate simplã, Confeinta puterilor garante a respins alegerea unui print strãin pe tronul României, solicitând autoritãtilor române sã aleagã un nou domn pãmântean (2 mai 1866). În ziua de 8 mai, I.C. Brãtianu si I. Bãlãceanu venind de la Paris, poarta la Düsseldorf o lungã discutie cu tatãl printului Carol si se ajunge la concluzia cã, deplasarea cãtre Bucuresti a printului trebuie fãcutã neîntârziat.
La 11 iunie 1866, Adunarea Constituantã a adoptat Constitutia – legea fundamentalã a tãrii – care a fost apoi promulgatã de domnitorul Carol. Având drept model constitutia belgianã, se proclamau principii impuse de revolutia francezã "libertãtile si drepturile fundamentale ale cetãteanului", "suveranitatea nationalã", "separarea puterilor în stat", "responsabilitatea ministerialã". Statul era organizat sub forma monarhiei constitutionale,cu o succesiune la domnie chiar colaterala in lipsa descendentilor directi. Prin Constitutie, Domnia devenea o componenta importanta a puterii: persoana domnului era inviolabila, orice act al domnului trebuia contrasemnat de ministrul de resort, numea si revoca ministrii, sanctiona si promulga legi, acorda amnistie, numea sau confirma in functii publice, nu putea crea noi functii, era seful armatei, conferea grade militare si acorda decoratii, incheia conventii cu state straine, convoca corpurile legiuitoare, dispune de dreptul de veto absolut – a uzat de el in trei ocazii minore in 1866, 1871 si 1872.
Constitutia era completatã de o lege electoralã care promova interesele marilor proprietari funciari si ai burgheziei liberale. Constitutia din anul 1866 a reprezentat un puternic instrument în dezvoltarea României moderne, în afirmarea independentei, în consolidarea institutiilor burgheze si a statului national român.
Institutia sefului de stat în tara noastra o vom explica prin prisma dispozitiilor constitutionale, începând cu prima noastra constitutie. Astfel, potrivit Statului lui Cuza puterile publice erau încredintate domnului, unei adunari ponderatice si unei adunari elective.
Termenul domn este folosit si de catre Constitutia din anul 1866 (art. 82), domnul având puteri constitutionale ereditare, iar puterea legislativa se exercita colectiv de catre domn si reprezentanta nationala (art. 32). La 8 iunie 1884, în urma proclamarii regatului în anul 1881, textele constitutionale sunt puse de acord cu aceasta realitate.
Constitutia din anul 1923 vorbeste de rege (art. 77), aratând ca puterea legislativa se exercita colectiv de catre rege si reprezentanta nationala (art. 34), ca puterea executiva este încredintata regelui (art. 39). Denumirea de rege este mentinuta si de Constitutia din 1938 (art. 34) care-l declara capul statului (art. 30) si desigur cuprinde dispozitii similare cu cele din art. 34 si 39 ale Constitutiei din 1923.
În perioada 1940 – 1944 prerogativele regale au fost substantial restrânse, dar regele ramâne ca sef al statului pâna în decembrie 1947, în baza Constitutiei din 1923 repusa în vigoare prin Decretul nr. 1626 din 1944.
Prin Legea nr. 363/1947 atributiile de sef de stat sunt încredintate Prezidiului republicii, care devine sef de stat colegial. Aceasta a fost organizat ca un organ al administratiei de stat, ca organ suprem executiv, daca folosim exprimarea Decretului nr. 31/1948. Constatarea este interesanta din punct de vedere istoric pentru ca daca actele constitutionale adoptate în aceasta perioada (ne referim îndeosebi la Decretul nr. 1626/1944 si Decretul nr. 2218/1946) au mentinut separatia puterilor, Legea nr. 363/1947 a înlocuit acest principiu cu unicitatea puterii.
Constitutia din anul 1948, încredinteaza functia de sef de stat Prezidiului Marii Adunari Nationale, organ central, caracterizat ca organ suprem al puterii de stat, mentinut si de Constitutia din 1952 pâna în anul 1961, când a fost înlocuit prin Consiliul de Stat.
Consiliul de Stat, organ colegial, este mentinut si de Constitutia din anul 1965. În anul 1974 Constitutia a fost modificata, creându-se functia de presedinte de republica, îndeplinita de o singura persoana.
Dupa revolutia din decembrie 1989, prin Decretul – Lege nr. 2 din 27 decembrie privind constituirea, organizarea si functionarea Consiliului Frontului Salvarii Nationale se creeaza functia de presedinte al consiliului. Decretul – Lege încredinteaza exercitarea atributiilor de sef de stat presedintelui consiliului.
Prin Decretul – Lege nr. 92/1990 privind alegerea parlamentului si a Presedintelui României, functia de sef de stat este încredintata Presedintelui României, ales prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat. Aceasta solutie este consacrata si prin Constitutia actuala a României.
1.3 Președintele României în perioada modernă și contemporană
Potrivit art. 80 din Constituția României „(1) Președintele României reprezintă statul român și este garantul independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării. (2) Președintele României veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice. În acest scop, președintele exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate.”
Doctrina actuală românească, pornind de la conținutul art. 80 din Constituție, apreciază că Președintele României apare într-o triplă ipostază: de șef al statului, de șef al executivului alături de primul ministru și de garant al Constituției și mediator între puterile statului.
Pe aceeași linie de idei, este identificat un triplu rol al Președintelui, constând în trei funcții fundamentale: funcția de reprezentare, funcția de apărare sau garantare a unor valori fundamentale ale poporului român și funcția de mediere sau de arbitraj.
Funcția de reprezentare derivă din caracterul „reprezentativ” al Președintelui României, în sensul că, fiind ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, el are calitatea de a fi purtătorul de cuvânt al poporului român – titularul suveranității. În acest sens, Președintele României este un „organ reprezentativ” – ca și Parlamentul – , întrucât legitimarea sa își are izvorul în voința nemijlocit exprimată de corpul electoral. Într-un alt sens, Președintele României este „reprezentantul” statului român, adică, el este împuternicitul statului – și prin aceasta a societății – să-l reprezinte și să acționeze în numele lui. El este titularul unui „mandat legal”, al cărui conținut este prestabilit prin Constituție, un mandat pe durată limitată, care ia naștere prin alegere și validarea alegerilor, și se stinge normal sau prin voința uneia dintre părți. Este un mandat de drept constituțional și în baza acestuia, Președintele își îndeplinește funcția sa de reprezentare.
Președintele reprezintă statul român, atât în interior, cât și în exterior. Și reprezentarea nu are doar o semnificație ceremonială. Ea se exprimă prin câteva atribuții. Astfel, pe plan extern, Președintele are atribuția de a încheia, în numele României, tratatele internaționale, negociate de Guvern, de a acredita și rechema reprezentanții diplomatici ai României, de a aproba înființarea, desființarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice, ori de a acredita reprezentanții diplomatici ai altor state în România. Pe plan intern, între altele, funcția de șef de stat, tradițional, presupune dreptul de a conferi decorații și titluri de onoare, de acordare a celor mai înalte grade militare, de numire în anumite funcții publice, de acordare a grațierii individuale, cum este prevăzut și în art. 94 din Constituția României.
Funcția de garant se realizează într-o dublă direcție: garant al statului și garant al Constituției. În calitatea sa de garant al statului, Președintele, își asumă răspunderea pentru independența, unitatea și integritatea teritorială a țării, ceea ce presupune, în mod logic, ca Președintele să fie „comandantul forțelor armate” și să „îndeplinească funcția de Președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării”, cum se arată în art. 92, al.1 (din Constituție). În vederea realizării acestei sarcini, Președintelui îi sunt prevăzute atribuții în domeniul apărării (declararea mobilizării, respingerea unei agresiuni armate) și în situații excepționale (instituirea stării de urgență sau a stării de asediu) având dreptul de a participa și la ședințele Guvernului (art.87 din Constituție).
În calitatea sa de garant al Constituției, Președintele veghează la respectarea acesteia. Câteva mijloace practice de acțiune ce se află la dispoziția Președintelui pentru a-și putea îndeplini această misiune sunt: a) sesizarea Curții Constituționale înainte de promulgarea legii pentru verificarea constituționalității ei (art. 146, lit. a); b) mesajul adresat Parlamentului, înainte de promulgarea legii, pentru ca acesta să procedeze la reexaminarea ei (art.77, al. 2); c) numirea în funcții a judecătorilor și a procurorilor, la propunerea Consiliului Suprem al Magistraturii.
Funcția de mediere se sprijină pe principiul legitimării larg și autentic democratice a Președintelui, alegerea lui făcându-se prin sufragiu universal și direct, precum și pe principiul nonapartenenței Președintelui la nici un partid politic. În calitatea sa de „mediator”, Președintele este un factor „al bunelor oficii”, iar atunci când se impune, pe baza prerogativelor conferita prin Constituție și în limitele ei, el este un „factor reglator” în mecanismul statal, precum și în raporturile dintre stat și societate. În acest scop, pe de o parte, Președintele veghează la buna funcționare a autorităților publice, iar pe de alta, el înlesnește colaborarea autorităților publice, aplanează sau previne relațiile tensionare dinte acestea, ori dintre ele și societate.
Iată câteva dintre procedurile constituționale consacrate în acest scop:
Președintele României poate solicita convocarea în sesiunea extraordinară a Camerei Deputaților și a Senatului;
transmite mesaje Parlamentului cu privire la principalele probleme politice ale națiunii;
în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanță a postului, Președintele revocă sau numește, la propunerea primului ministru, pe unii membri ai Guvernului;
consultă Guvernul cu privire la probleme urgente și de importanță deosebită;
numește trei dintre membrii Curții Constituționale;
propune Parlamentului numirea directorului SRI etc.
a) Dobândirea mandatului președințial
Președintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat(art. 81 alin 1 din Constituție).
Alegerea Președintelui se face prin scrutin uninominal majoritar în două tururi. În primul tur este declarat admis candidatul care a întrunit majoritatea absolută, adică cel puțin jumătate plus unu din voturile alegătorilor înscriși în listele electorale. Dacă niciunul dintre candidați nu a întrunit această majoritate, se organizează al doilea tur de scrutin, între primii doi candidați stabiliți în ordinea numărului de voturi obținute în primul tur, și va fi declarat ales candidatul care a obținut cel mai mare număr de voturi, așadar o majoritate relativă.
Controlul legalității procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmarea rezultatului sufragiului aparțin Curții Constituționale(art.146, lit. f și art. 82 alin. 1).
Mandatul președințial se exercită de la data depunerii jurământului, prevăzut de Constituție, în ședința comună a Camerei Deputaților și a Senatului.
b) Durata mandatului președințial
Potrivit art. 83 din Constituția republicată, astfel cum acesta a fost modificat: „(1) Mandatul Președintelui României este de 5 ani și se exercită de la data depunerii jurământului. (2) Președintele României își exercită mandatul până la depunerea jurământului de Președinte nou ales. (3) Mandatul Președintelui României poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă.”
Prelungirea duratei mandatului de la 4 la 5 ani, cu ocazia revizuirii Constituției din 2003, s-a intenționat decalarea alegerilor prezidențiale de alegerile parlamentare, urmărindu-se astfel menținerea continuității instituției prezidențiale în perioada campaniilor electorale parlamentare, aspect ce reprezintă și un plus de garanție pentru stabilitatea politică a țării.
Singurele situații în care mandatul Președintelui poate fi prelungit sunt starea de război și catastrofa, gravitatea situației și necesitatea prelungirii mandatului fiind lăsate la aprecierea exclusivă a Parlamentului, care va dispune de o veritabilă putere discreționară în acest sens, cel puțin în cazul catastrofei, fiind vorba de un concept juridic nedeterminat.
c) Vacanța funcției de Președinte al României și interimatul funcției
Pe perioada exercitării mandatului prezidențial pot interveni unele evenimente care să determine o imposibilitate temporară sau definitivă a exercitării atribuțiilor. În aceste împrejurări vorbim de vacanța funcției și de interimatul funcției , împrejurări reglementate de dispozițiile art. 97, 98 și 99 din Constituție.
Potrivit art. 98 din Constituția republicată: „(1) Dacă funcția de Președinte devine vacantă ori dacă Președintele este suspendat din funcție sau dacă se află în imposibilitate temporară de a-și exercita atribuțiile, interimatul se asigură, în ordine, de președintele Senatului sau de președintele Camerei Deputaților. (2) Atribuțiile prevăzute la art. 88-90 nu pot fi exercitate pe durata interimatului funcției prezidențiale.”
Aceste prevederi constituționale sunt menite să asigure continuitatea exercitării funcției executive supreme în stat, în cazul în care, din motivele expres enumerate, Președintele nu-și mai poate exercita atribuțiile.
Potrivit art. 97 din Constituția republicată:
„(1) Vacanța funcției de Președinte al României intervine în caz de demisie, de demitere din funcție, de imposibilitate definitivă a exercitării atribuțiilor sau de deces. (2) În termen de trei luni de la data la care a intervenit vacanța funcției de Președinte al României, Guvernul va organiza alegeri pentru un nou Președinte.”
Demisia este un act unilateral al Președintelui datorat fie unor motive personale, fie unor motive ce țin de domeniul funcției sale, care se apreciază în doctrină, ar trebui notificată în fața Parlamentului.
Demiterea din funcție poate interveni fie în urma referendumului care a confirmat suspendarea sa din funcție, în condițiile art. 95 din Constituție, fie în urma rămânerii definitive a hotărârii de condamnare de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în condițiile art. 96 din Constituția republicată.
O situație mai deosebită o prezintă imposibilitatea definitivă a exercitării atribuțiilor, cauză ce instituie o dublă condiție, constând în imposibilitatea exercitării atribuțiilor (din motive de sănătate, de ex.) și în caracterul ei definitiv.
Constatarea acestor împrejurări, care duc la vacanța funcției de Președinte al României, trebuie stabilită prin decizie a Curții Constituționale, potrivit art. 146 lit. g) din Constituția republicată, care se comunică Parlamentului și Guvernului, pentru ca în termen de trei luni să se organizeze alegeri prezidențiale.
Cap.2. Sarcinile Și Atribuțiile Președintelui României
2.1. Clasificarea atribuțiilor Președintelui României
În literatura de specialitate există mai multe criterii de clasificare a atribuțiilor Președintelui, astfel:
a) din punct de vedere al funcțiilor (sarcinilor), distingem cele trei mari categorii:
1. atribuții specifice șefului de stat(pe plan intere și pe plan extern);
2. atribuții de realizare a funcției de șef al executivului;
3. atribuții de apărare a Constituției și de asigurare a bunei funcționări a autorităților publice.
b) din punct de vedere al subiectelor față de care se exercită, distingem:
1. atribuții exercitate în raporturile cu Parlamentul(adresarea de mesaje, dizolvarea Parlamentului, convocarea Parlamentului în sesiune, promulgarea legilor);
2. atribuții exercitate în raporturile cu Guvernul (desemnarea candidatului la funcția de Prim-ministru, numirea Guvernului pe baza votului de investitură acordat de Parlament, remanierea guvernamentală, consultarea Guvernului, participarea la ședințele Guvernului);
3. atribuții exercitate în raport cu alte autorități ale administrației publice, în realizarea unor servicii publice naționale (în domeniul apărării, în domeniul relațiilor externe etc.);
4. atribuții în raporturile cu puterea judecătorească (numirea judecătorilor și a procurorilor, acordarea grațierii individuale);
5. atribuții în raporturile cu Curtea Constituțională (numirea unor judecători, sesizarea Curții);
6. atribuții în raporturile cu poporul (referendumul).
c) din punct de vedere al frecvenței, se disting două mari categorii:
1. atribuții obișnuite, curente activității de stat (marea majoritate) și
2. atribuții în situații ieșite din comun (declararea mobilizării, declararea stării de urgență, declararea stării de asediu etc.)
d) din punct de vedere al procedurii, se disting, de asemenea, două mari categorii:
1. atribuții care se exercită fără condiționări și restricții (de exemplu acordarea grațierii individuale) și
2. atribuții care sunt condiționate de termene, de propuneri ale Guvernului, de informarea, avizul sau aprobarea Parlamentului (majoritatea covârșitoare).
e) din punct de vedere al formelor tehnico-juridice prin care se realizează, sunt clasificate în trei mari categorii:
1. atribuții care se realizează prin decrete (în majoritatea lor contrasemnate de Primul-ministru);
2. atribuții care se realizează prin operațiuni administrative (de exemplu semnarea, în numele României, a tratatelor internaționale, primirea unor scrisori de acreditare etc.);
3. atribuții care se realizează prin acte exclusiv politice (de exemplu mesajul, declarația).
Unii autori clasifică atribuțiile Președintelui în funcție de regimul lor juridic, identificând atribuții pentru exercitarea cărora Președintele cooperează cu alte autorități publice și atribuții pentru exercitarea cărora Președintele nu solicită concursul altor autorități publice.
În doctrina românească actuală, atribuțiile Președintelui sunt în principal analizate după două criterii.
Astfel, după criteriul subiectelor în raport cu care se exercită sunt avute în vedere, în principiu, atribuțiile pe care Președintele le exercită în raporturile sale cu celelalte autorități constituționale care realizează clasicele funcții ale statului.
Față de puterea legislativă sunt analizate atribuțiile sale în raporturile cu Parlamentul.
Față de puterea executivă, Președintele intrând în componența acesteia, sunt analizate atribuțiile sale în raporturile cu Guvernul și alte autorități ale administrației publice.
Față de puterea judecătorească sunt analizate atribuțiile sale în raporturile cu justiția și, distinct, datorită naturii juridice speciale a acestei autorități publice, atribuțiile sale în raporturile cu Curtea Constituțională.
După criteriile domeniului în care intervin, specialiștii în drept administrativ evocă, de regulă, atribuțiile Președintelui în domeniul apărării și în cazuri excepționale, precum și în domeniul politicii externe.
În timp ce atribuțiile în domeniul apărării și în cazuri excepționale sunt condiționate de acordul prealabil al Parlamentului, atribuțiile în domeniul politicii externe implică, în principiu, intervenția Guvernului. Este motivul pentru care, primele două categorii la vom include în prezentarea atribuțiilor Președintelui în raporturile sale cu Parlamentul, urmând ca cea de-a treia categorie să fie evocată în sfera largă a atribuțiilor Președintelui în cadrul puterii executive.
2.2. Atribuțiile Președintelui în raporturile sale cu Parlamentul
Sub titlul, atribuțiile Președintelui în raporturile sale cu Parlamentul, doctrina administrativă postdecembristă a analizat în mod tradițional următoarele atribuții: adresarea de mesaje Parlamentului, convocarea și dizolvarea Parlamentului și promulgarea legii (A. Iorgovan).
a) Adresarea de mesaje Parlamentului, justificare și conținut
Legat de prima categorie de atribuții, adresarea de mesaje Președintelui, analiza pornește de la dispozițiile art. 88 din Constituție, rămas neschimbat ca urmare a revizuirii, potrivit căruia:
„Președintele României adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale națiunii. ”
O prevedere constituțională cu privire la obligativitatea prezentării unui mesaj de către Președintele României se regăsește și în art. 92 consacrat atribuțiilor în domeniul apărării. Astfel, potrivit art. 92 alin. (3), măsurile de respingere a unei agresiuni armate împotriva țării, luate de Președintele României, trebuie aduse neîntârziat la cunoștința Parlamentului, printr-un mesaj.
Practic, se subliniază în doctrina recentă, Constituția consacră un mesaj în situații normale și unul în cazuri de excepție (V. Vedinaș).
În ce privește mesajul Președintelui reglementat prin art. 88 din Constituție, în doctrina actuală s-a apreciat că, în calitate de șef al executivului, alături de primul-ministru, este firesc ca Președintele să dispună de legături instituționalizate cu Parlamentul, autoritatea publică ce exercită controlul asupra Guvernului și a administrației publice (A. Iorgovan).
Astfel, în cazul în care Președintele României apreciază că anumite aspecte legate de îmbunătățirea activității Guvernului, a administrației centrale de specialitate sau chiar a autorităților autonome locale țin de procesul legislativ sau de controlul parlamentar este firesc și necesar să existe un canal de comunicare cu Parlamentul.
Rolul mesajelor prezidențiale, s-a apreciat în doctrină, este acela de a sensibiliza forul legislativ cu problemele politice prioritare sau care în optica puterii legiuitoare și a puterii executive sunt privite în mod diferit, riscând să producă blocaje în activitatea statală sau convulsii în viața socială (I. Vida; D. Brezoianu).
Cu alta cuvinte, Președintele nu face decât să atragă atenția asupra unor probleme, fără a dobândi o poziție de superioritate în cadrul sistemului constituțional, Parlamentul fiind suveran să adopte sau nu anumite măsuri ulterioare (V. Duculescu, C. Călinoiu, G. Duculescu; M. Preda ).
Legat de exercitarea acestei atribuții constituționale, în absența unui cadru legislativ adecvat,, în doctrină s-au ridicat probleme cu privire la conținutul mesajului, la forma de adresare a acestuia precum și la regimul juridic aplicabil și implicit, efectele mesajului (A. Iorgovan).
În ce privește conținutul mesajului s-a apreciat că sfera problemelor ce pot face obiectul mesajului este relativ determinată, fiind lăsată la libera apreciere a Președintelui, care poate decide asupra conținutului acestuia. Este vorba despre o veritabilă putere discreționară de care dispune Președintele în alegerea conținutului mesajului, care trebuie în mod firesc să fie de competența Parlamentului.
Sub aspectul formei de adresare a mesajului, nici Constituția și nici vreun alt text legal nu conțin vreo precizare, putând fi imaginate diverse forme de adresare și anume: prezentarea directă de către Președinte, citirea mesajului de către un consilier prezidențial sau chiar trimiterea mesajului sub forma unei scrisori publice.
Față de conținutul art. 88, legat de regimul juridic și efectele mesajului, în practica parlamentară și, implicit, în doctrină s-a ridicat problema dacă dezbaterea efectivă a acestuia ar trebui să aibă loc imediat sau poate fi făcută și ulterior.
Singura precizare constituțională legată de mesajul Președintelui, fără a se distinge dacă este vorba despre un mesaj adresat în condițiile art. 88 sau în condițiile art. 92 alin. (3) este cea referitoare la obligația celor două Camere de a se reuni în ședință comună pentru a „primi mesajul Președintelui României”, potrivit art. 65 alin. (2) lit. a) din Constituția republicată. Mesajul se poate constitui deci, într-o atenționare oficială a Parlamentului, fără a fi absolut necesară o dezbatere ulterioară, cu sau fără participarea Președintelui.
Sub acest aspect, la sesizarea Președinților celor două Camere, în condițiile art. 144 lit. b) din Constituția României din 1991, Curtea Constituțională a fost solicitată să se pronunțe cu privire la conținutul art. 7 alin. (1) din Regulamentul ședințelor comune ale celor două Camere, potrivit căruia „prezentarea și dezbaterea mesajelor adresate Parlamentului se înscriu cu prioritate pe ordinea de zi”.
Prin Decizia nr. 87/1994, Curtea Constituțională a declarat neconstituțională această prevedere, în ceea ce privește obligativitatea dezbaterii, întrucât reunește două aspecte ce nu pot fi decât distincte, cu excepția situației avute în vedere de art. 92 alin. (3), referitor la aducerea la cunoștință Parlamentului a măsurilor luate pentru respingerea unei agresiuni.
Din considerentele deciziei reținem următoarele elemente definitorii pentru conturarea regimului juridic aplicabil mesajului Președintelui:
– nicio dispoziție constituțională nu prevede obligația supunerii acestui mesaj spre dezbatere Parlamentului.
– mesajul constituie un act politic exclusiv al Președintelui pe care Camerele, întrunite în ședință comună au numai obligația de a-l „primi”, motiv pentru care organizarea dezbaterii mesajului cu participarea Președintelui este în contradicție cu aceste prevederi.
– prin locul și rolul său, derivate din alegerea directă de către popor, asemenea Parlamentului, Președintele nu poate fi participant la o dezbatere parlamentară, deoarece aceasta ar însemna să-și angajeze răspunderea politică, ceea ce este contrar poziției sale constituționale.
– primirea mesajului de către Camerele reunite constituie o modalitate a colaborării celor două autorități alese prin vot direct (Parlamentul și Președintele României) constând în aducerea la cunoștința parlamentarilor a opiniilor Președintelui cu privire la principalele probleme politice ale națiunii. De aceea, după primirea mesajului, aspecte ce alcătuiesc conținutul său ar putea face obiectul unei dezbateri, dar ca o problemă separată.
Prin urmare, după cum se precizează în comentariul acestui articol din Constituție, Președintele nu este împuternicit prin dispozițiile constituționale decât să-și prezinte poziția cu privire la una sau mai multe probleme ce privesc statul în acel moment, în cazul în care se impune o hotărâre în chestiunea respectivă, Parlamentul având libertatea deplină de a decide după cum crede de cuviință.
b) Convocarea și dizolvarea Parlamentului
În ce privește convocarea și dizolvarea Parlamentului, în doctrina occidentală s-a admis în mod tradițional că, de regulă, șeful statului este cel care convoacă și corespunzător „concediază” Parlamentul, declarând sesiunea închisă. De aici și dreptul șefului de stat de a dizolva Parlamentul, de cele mai multe ori, după o simplă consultare cu președinții Camerelor și a Primului-ministru.
Convocarea Parlamentului de către Președintele României intervine în două situații, reglementate de art. 63 alin. (3) și art. 66 alin. (2) din Constituție. Prima situație se referă la convocarea Parlamentului rezultat din alegeri, operație pe care Președintele trebuie să o facă în cel mult 20 de zile de la data desfășurării alegerilor. Potrivit art. 66 alin. (1), Camera Deputaților și Senatul se întrunesc în două sesiuni ordinare pe an, prima începe în luna februarie și poate ține până la sfârșitul lunii iunie, iar a doua începe în luna septembrie și „nu poate depăși sfârșitul lunii decembrie”, ceea ce face ca Președintele să convoace noul Parlament în sesiune ordinară sau, după caz, în sesiune extraordinară, după cum împlinirea termenului de 20 de zile cade în perioada sesiunii sau a vacanței parlamentare.
A doua situație privește dreptul Președintelui României de a cere convocarea unei sesiuni extraordinare a Parlamentului în funcțiune, drept pe care îl mai au alte două subiecte: biroul permanent al fiecărei Camere și cel puțin o treime din numărul membrilor unei camere.
Din interpretarea sistematică a Constituției rezultă că regula o reprezintă formularea de către Președintele României a unei cereri pentru convocarea ambelor Camere, dar motive speciale pot îndreptăți și cererea Președintelui de convocare a unei singure Camere.
Dizolvarea Parlamentului este reglementată expres în art. 89 din Constituție, putând să intervină în caz de criză guvernamentală gravă cu îndeplinirea cumulativă a mai multor condiții, aspect care o face aproape imposibil de realizat în practica de Stat.
În conformitate cu articolul 89 din Constituția României, Președintelui îi este recunoscut dreptul de a dizolva Parlamentul, care este suspus unor condiții speciale, și anume:
– consultarea președinților celor două Camere și a liderilor grupurilor parlamentare;
– condițiile în care poate fi cerută dizolvarea sunt reprezentate de neacordarea votului de învestitură în termen de 60 de zile de la prima solicitare, coroborată cu respingerea a cel puțin două solicitări de investitură;
– în cursul unui an, Parlamentul nu poate fi dizolvat decât o dată;
– este interzisă dizolvarea Parlamentului în timpul stării de asediu ori a celei de urgență ori în ultimele șase luni ale mandatului Președintelui.
Exercitarea acestui drept este o facultate și nu o obligație pentru Președinte.
c) Promulgarea legilor
Una din constantele dreptului public contemporan o reprezintă recunoașterea pentru șeful de stat a dreptului de a promulga legile adoptate de Parlament, adică de învestirea legii cu formulă executorie.
Ca regulă, promulgarea se face de către Președintele României în termen de 20 de zile de la primirea acesteia, el având dreptul să ceară o singură dată reexaminarea legii. De asemenea, potrivit art. 146 lit. a) din Constituție, Președintele României poate sesiza și Curtea Constituțională, dacă apreciază că legea, în ansamblu, sau o dispoziție a ei sunt neconstituționale.
Sub aspect procedural, cererea de reexaminare se adresează printr-un mesaj prezidențial având ca efect repetarea procedurii parlamentare, punerea din nou în dezbatere a legii, începând cu acea Cameră în acre a fost inițial dezbătută. Reexaminarea este sinonimă cu o nouă lectură a legii adoptate, dar una în care nu este obligatorie rediscutarea întregii legi (G. Vrabie).
Astfel, ca urmare a noii dezbateri pot apărea două situații: fie parlamentarii își însușesc în totalitate sau doar parțial punctul de vedere al Președintelui, acesta fiind obligat apoi să o promulge în termen de 10 zile, fie parlamentarii își mențin punctul de vedere inițial, refuzând să țină cont de propunerile făcute de Președinte, votul fiind același ca și la început, după tipul de lege adoptată, Președintele fiind de asemenea obligat să promulge legea în maxim 10 zile după ce i-a fost returnată.
A doua pârghie constituțională o găsim în art. 146 lit. a) din Constituția republicată, potrivit căruia, Președintele României, alături de alte subiecte de drept, poate sesiza Curtea Constituțională înainte de promulgarea legii, evident doar cu unele aspecte de neconstituționalitate ale acesteia.
Dacă soluționând sesizarea, Curtea Constituțională decide că legea este constituțională o retrimite Președintelui care va fi obligat să o promulge în termen de 10 zile.
Dacă dimpotrivă, Curtea Constituțională împărtășește poziția Președintelui, total sau doar parțial, legea se retrimite Parlamentului care, potrivit unui nou alineat al art. 147 din Constituția republicată, va fi obligat să reexamineze dispozițiile respective pentru punerea de acord cu decizia Curții Constituționale.
Prin legea de revizuire a fost înlăturată astfel o prevedere, criticată de unii specialiști de-a lungul vremii, potrivit căreia, Parlamentul putea adopta legea în aceeași formă, cu o majoritate de cel puțin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere, caz în care obiecția de neconstituționalitate era înlăturată, iar promulgarea devenea obligatorie.
2.3. Atribuțiile Președintelui României în raporturile sale cu justiția și alte autorități jurisdicționale
În ce privește atribuțiile Președintelui în raporturile cu justiția, în mod obișnuit, în doctrină au fost analizate două categorii de atribuții, și anume: numirea magistraților și acordarea grațierii individuale.
Față de profundele schimbări aduse dispozițiilor constituționale referitoare la autoritatea judecătorească, prin recenta lege de revizuire, și , în special, față de noua configurație a Consiliului Superior al Magistraturii, se impune a adăuga și atribuția Președintelui de a putea participa la ședințele acestui organism.
Potrivit art. 133 alin. 6 din Constituție, „Președintele României prezidează lucrările Consiliului Superior al Magistraturii la care participă”. Participarea Președintelui la lucrările Consiliului Superior al Magistraturii apare ca o formă de garantare a drepturilor cetățenilor, care îi sesizează acestuia diferita aspecte din justiție, pe care le poate aduce astfel în discuție, într-o formă instituționalizată, pentru a se trage concluziile și a se adopta măsurile care se impun.
a) Numirea judecătorilor
Potrivit art. 134 alin.(1) din Constituția republicată:
„Consiliul Superior al Magistraturii propune Președintelui României numirea în funcție a judecătorilor și a procurorilor, cu excepția celor stagiari, în condițiile legii.”
Din perspectiva dreptului comparat, această soluție este dominantă în constituțiile contemporane, uneori o asemenea atribuție revenindu-i și ministrului justiției pentru anumite categorii de judecători. Există și state în care judecătorii sunt aleși de cetățeni. Există și state în care judecătorii sunt aleși de cetățeni (mai ales în sistemul anglo saxon) sau de către Parlament, pe o anumită durată de timp.
În considerarea unor situații apărute în practică, în doctrina românească actuală s-a admis că Președintele poate refuza numirea unor persoane, dar nu poate adăuga nici un nume pe lista propusă de Consiliul Superior al Magistraturii, organism prevăzut în Constituție, exclus de la imixtiunea politicului, prin modalitățile de compunere și de funcționare.
Numirea judecătorilor semnifică dobândirea inamovibilității, privită ca un statut juridic special care presupune protecția judecătorilor în fața oricăror imixtiuni exterioare, aceștia neputând fi transferați, detașați și nici chiar promovați fără acordul lor. Trebuie precizat că inamovibilitatea privește numai calitatea de judecător și nu funcțiile de conducere judecătorească.
b) Acordarea grațierii individuale
O altă atribuție a Președintelui României în raporturile sale cu justiția este acordarea grațierii individuale.
Potrivit art. 94 lit. d din Constituție, Președintele României acordă grațierea individuală.
Acordarea grațierii individuale este un drept universal al șefului de stat, ce constă într-o măsură de clemență în virtutea căreia o persoană condamnată penal este scutită de executarea totală sau parțială a pedepsei stabilite prin hotărâre judecătorească de condamnare rămasă definitivă.
Față de această prevedere, în doctrină au fost formulate două concluzii, și anume: grațierea poate să fie și colectivă, caz în care ea va fi acordată doar prin lege organică conform art.73 lit. i) din Constituție; acordarea grațierii individuale este o atribuție exclusivă a Președintelui României, fiind exercitată fără vreo altă condiționare procedurală prealabilă, dar nu și posterioară, decretele emise de Președinte în exercitarea acestei atribuții urmând a fi contrasemnate de primul-ministru.
c) Numirea membrilor altor organe jurisdicționale
În ce privește raporturile Președintelui cu Curtea Constituțională, autoritatea publică având în principal, atribuții de control al constituționalității legilor, reglementată în titlul V din Constituție (art. 142-147), vom reține că, potrivit art. 142 alin. (3), Președintele României numește trei dintre judecătorii Curții Constituționale, trei fiind numiți de Camera Deputaților și trei de către Senat.
Judecătorii Curții Constituționale trebuie să aibă pregătire juridică superioară, înaltă competență profesională și o vechime de cel puțin 18 ani în activitatea juridică sau în învățământul juridic superior.
În plus, după cum am subliniat cu ocazia evocării atribuției Președintelui de promulgare a legii, potrivit art. 146 lit. a), Președintele poate sesiza Curtea Constituțională, alături de alte subiecte de sezină, cu privire la neconstituționalitatea unei legi, înainte de promulgare, cu toate consecințele ce decurg de aici.
2.4. Atribuții ale Președintelui României ca șef al executivului
Într-o formulare generală, vom putea spune că toate atribuțiile Președintelui României care nu privesc sarcinile de reprezentare a statului și, respectiv, de mediere între puterile statului, între stat și societate sunt atribuții din sfera executivului; Președintele României, cum s-a arătat, este unul din cei doi șefi ai executivului, în sistemul nostru constituțional, dar cu atribuții foarte limitate. Tocmai de aceea, funcția politică cea mai importantă a țării în sfera executivului este funcția de Prim-ministru, neavând relevanță cine ocupă această funcție, o personalitate neutră față de partidele politice ce și-au asumat responsabilitatea guvernării sau un lider al acestor partide.
a) Atribuții în raporturile cu Guvernul
Cât privește relația Președintelui României cu Guvernul, potrivit Constituției, sunt identificate cinci atribuții principale ale Președintelui: a) desemnarea candidatului pentru funcția de Prim-ministru; b) numirea Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament; c) revocarea și numirea unor membri ai Guvernului, în caz de remaniere; d) consultarea Guvernului și e) participarea la ședințele Guvernului.
a) Desemnarea candidatului la funcția de prim ministru
Rolul Președintelui se rezumă la a desemna un candidat pentru funcția de prim ministru, candidat care urmează să primească votul de încredere de la Parlament, alături de întreaga echipă guvernamentală.
Nici în desemnarea candidatului, Președintele nu dispune de o putere discreționară absolută, dat fiind faptul că el este obligat să se consulte cu partidul care a câștigat majoritatea alegerilor în Parlament, iar în cazul în care nu există o asemenea majoritate, cu toate partidele reprezentate în Parlament.
b) Numirea Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament
Potrivit art. 85(1), Președintele României numește Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament.
În exercitarea acestei atribuții, Președintele emite un decret, în care sunt incluse acele persoane care au primit votul de încredere de la Parlament, lista Guvernului, după cum o califică art. 103 alin. (2) și (3).
Constatăm că puterile Președintelui sunt limitate la votul exprimat de Parlament, el nu poate numi alți membrii decât cei înscriși pe lista Guvernului.
c) Revocarea și numirea unor membrii ai Guvernului, în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanță a postului
Și această atribuție implică, în termenii expreși ai art. 85 alin (2) o altă autoritate publică, respectiv primul ministru.
Esențial pentru a ne afla în prezența remanierii guvernamentale este faptul că ea nu poate viza Guvernul în integralitatea sa, ci doar unele funcții ale Guvernului.
d) Consultarea Guvernului cu privire al probleme urgente și de importanță deosebită
Această atribuție este prevăzută în art. 86 din Constituție care, în termeni extrem de conciși, statuează că Președintele poate consulta Guvernul cu privire al probleme urgente și de importanță deosebită.
La fel ca și problemele care urmează să facă obiectul mesajului către Parlament, și cele asupra cărora este consultat Guvernul se apreciază de către Președinte.
e) Participarea Președintelui la ședințele Guvernului și prezidarea lor
În conformitate cu art. 87, regimul participării Președintelui la ședințele Guvernului presupune mai multe coordonate.
Din punct de vedere al sferei problemelor care justifică participarea Președintelui la astfel de ședințe, este vorba despre acele probleme de interes național care privesc politica externă, apărarea națională, asigurarea ordinii publice.
Președintele nu semnează hotărârile și ordonanțele adoptate în cadrul ședințelor la care a participat și le-a prezidat.
Situațiile în care Președintele participă la ședințele Guvernului sunt de două categorii, și anume:
când se discută probleme de genul celor prevăzute de articolul 87 alin (1) (de interes național privind politica externă, apărarea țării, asigurarea ordinii publice);
la solicitarea primului ministru.
b)Atribuții exercitate în legătură cu alte autorități publice
Ca șef al executivului, cum s-a fundamentat, Președintele României conduce activitatea unei autorități a administrației publice care, logic, este autoritate centrală de specialitate autonomă față de Guvern. Astfel, potrivit art. 92 alin. (1) din Constituție, Președintele României îndeplinește și funcția de președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării, având dreptul, cum se menționează și în Legea organică a Consiliului, să convoace lucrările acestuia (de regulă, trimestrial sau ori de câte ori este nevoie), să-i coordoneze și să-i îndrume întreaga activitate. În absența Președintelui, atribuțiile sale sunt îndeplinite de vicepreședintele consiliului.
Potrivit art. 119 din Constituție, Consiliul Suprem de Apărare a Țării organizează și coordonează unitar activitățile care privesc apărarea țării și securitatea națională, iar potrivit art. 65 lit. g), el prezintă rapoarte Parlamentului, care le examinează în ședința comună a celor două Camere. Din aceste dispoziții reiese că activitatea acestui organism, special și specializat, al administrației publice se află sub controlul Parlamentului, nefiind exclus nici un control judecătoresc, prin instanțele de contencios administrativ, pentru activitatea sa pur administrativă (actele cu caracter militar fiind exceptate de la acțiunile în contenciosul administrativ). Se pune problema de a ști ce regim juridic au actele Președintelui României în raport cu actele Consiliului Suprem de Apărare a Țării, fiind neîndoielnic că, față de sarcina prevăzută de art. 119 din Constituție, precum și față de atribuțiile din Legea sa organică, Consiliului Suprem de Apărare a Țării adoptă acte cu caracter normativ.
De vreme ce Președintele României nu poate emite decrete cu caracter normativ, este de la sine înțeles că decretele sale ce au la bază hotărâri al Consiliului Suprem de Apărarea a Țării nu pot avea decât un caracter individual. În spiritul exigențelor impuse de Constituție pentru decretele prezidențiale și hotărârile de Guvern, este de reținut că hotărârile Consiliului Suprem de Apărarea a Țării trebuie publicate în Monitorul Oficial, sub semnătura președintelui acestuia și contrasemnate de Primul-ministru (care este și vicepreședinte al Consiliului), cu excepția hotărârilor cu caracter militar care se comunică numai instituțiilor interesate.
Tot în această subcategorie includem și atribuția Președintelui României de a propune numirea unor importanți funcționari ai administrației publice sau de a numi el în funcții publice administrative. Spre exemplu, potrivit art. 65 alin. (2) lit. h din Constituția republicată, astfel cum acesta a fost completat, Parlamentul, reunit în ședință comună, numește la propunerea Președintelui României, pe directorii serviciilor de informații și exercită controlul asupra activității acestor servicii.
Astfel, fată de varianta inițială a acestei dispoziții constituționale care se rezuma la a prevedea atribuția de numire, la propunerea Președintelui, doar a directorului Serviciului Român de Informații, prin legea de revizuire s-a trecut la folosirea pluralului, fiind vorba de un domeniu în care își desfășoară activitatea mai multe autorități, și nu doar una singură, alături de Serviciului Român de Informații, fiind organizat prin lege și Serviciul de Informații Externe, precum și un serviciu de informații cu caracter tehnic în sfera comunicațiilor. Se înțelege, după cum se apreciază în doctrina recentă, că vor fi numiți de către Parlament numai directorii autorităților administrației publice cu atribuții în această materie, nu și șefii compartimentelor de informații din cadrul diferitelor ministere.
De asemenea, potrivit art. 94 lit. c) din Constituție:
„Președintele României numește în funcții publice în condițiile prevăzute de lege.”
Spre exemplu, conform unei dispoziții din Legea 504/2002, legea audiovizualului, Președintele României numește doi membri în Consiliul Național al Audiovizualului.
De asemenea, Președintele României numește în funcții pe prim-adjunctul directorului Serviciului Român de Informații și pe cei trei adjuncți ai acestuia, la propunerea Directorului Serviciului Român de Informații, potrivit legii speciale în materie.
În plus, potrivit art. 94 lit. a) și b) din Constituție:
„Președintele României conferă decorații și titluri de onoare și acordă gradele de mareșal, de general și de amiral.”
c) Atribuții exercitate în domeniul apărării și în situații excepționale
Viața demonstrează că istoria se scrie nu numai prin cooperare și bună înțelegere ori printr-o competiție pașnică, în interiorul unui stat, pentru putere, ci și prin agresiuni militare, prin războaie civile, prin lovituri de stat etc. este în afară de orice îndoială că atacul terorist din 11 septembrie 2001 asupra S.U.A. va marca o nouă eră în istoria umanității, prin dimensiunile, fanatismul și cruzimea sa, acest eveniment va conduce, logic, la regândiri și reelaborări, nu numai de strategii și tactici militare, dar și de alianțe politico-militare ori organizări statale. La aceste situații se mai adaugă cazurile de epidemii, epizootii, sinistrele, inundațiile, erupțiile unor vulcani, cutremurele sau cine știe ce alta calamități, motiv pentru care orice legiuitor constituant are grijă să consacre atribuții ale executivului pentru asemenea situații excepționale. Soluțiile legislative sunt relativ diferite, ele țin de mulți factori, în primul rând, de tradițiile democratice, de particularitățile istorice, fiind dezvoltată în țările occidentale mai degrabă o practică administrativă și o doctrină decât o reglementare juridică și cu atât mai puțin o reglementare la nivel constituțional, fiind vorba de teoria circumstanțelor excepționale sau a puterilor excepționale ale executivului în caz de pericol, la care ne-am mai referit.
Mai trebuie să reținem că, în unele țări, instituirea măsurilor excepționale este dată în competența Guvernului și mai peste tot exercitarea acestor atribuții presupune control parlamentar, fie sub forma unei autorizații prealabile, fie sub forma unor analize și aprobări ulterioare, cum se poate observa din textele citate.
Legiuitorul constituant român din 1991, ținând seama de experiența noastră istorică, precum și de soluțiile din dreptul comparat, a reglementat, pe de o parte, atribuții ale Președintele României în domeniul apărării (declararea mobilizării, respingerea agresiunii armate îndreptată împotriva țării), iar pe de altă parte, în cazul stării de asediu și a celei de urgență (măsuri excepționale).
Regimul atribuțiilor în cazuri excepționale
În domeniul apărării, Președintele României este comandantul forțelor armate și îndeplinește funcția de Președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării, potrivit art. 92 ali. (1) din Constituție. În exercitarea acestei funcții, prevede art. 92 alin. (2) din Constituție, „el poate declara cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parțială sau totală a forțelor armate. Numai în cazuri excepționale, hotărârea Președintelui se supune ulterior aprobării Parlamentului, în cel mult 5 zile.”
Președintele poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parțială sau generală a forțelor armate, fiind normă de regim [art. 92 alin. (2) teza I]. Constituția permite ca numai în cazuri excepționale hotărârea Președintelui să se supună ulterior aprobării Parlamentului, în cel mult cinci zile de la adoptare, ceea ce înseamnă că, obiectiv, dată fiind starea de pericol creată, hotărârea Președintelui privind mobilizarea nu se putea adopta cu aprobarea prealabilă a Parlamentului. Se subînțelege, însă, că refuzul Parlamentului de a aproba hotărârea Președintelui are ca efect anularea decretului prezidențial de mobilizare, iar dacă Președintele emite un nou decret, contrar voinței celor două Camere ale Parlamentului, întrunite în ședința comună, se face vinovat de o încălcare gravă a Constituției, putând să se declanșeze procedura de suspendare sau, după caz, de punere sub acuzare pentru înaltă trădare. Pe de altă parte, din coroborarea art. 92 alin. (1) și (2) cu art. 119 din Constituție, hotărârea Președintelui de a declara mobilizarea parțială sau generală a forțelor armate, indiferent de împrejurare, trebuie să aibă la bază analiza situației respective în Consiliul Suprem de Apărare a Țării.
Cu alte cuvinte, oportunitatea și necesitatea luării acestor măsuri și deci aprecierea situațiilor de fapt care ar justifica-o este lăsată la aprecierea Parlamentului. În cazul unor situații excepționale, această apreciere este lăsată într-o primă etapă la îndemâna Președintelui, deoarece el poate să o dispună fără aprobarea prealabilă a Parlamentului, dar sub condiția aprobării ulterioare a acestuia și încă într-un termen foarte scurt.
Aceste dispoziții trebuie coroborate cu dispozițiile art. 65 alin (2) lit. c) din Constituție, care prevăd că declararea mobilizării totale sau parțiale se face de către Camerele reunite în ședință comună.
Constituția nu precizează care sunt aceste cazuri excepționale, dar ele nu ar putea fi decât situații de o urgență cu totul deosebită, cum ar fi iminența unei agresiuni, amenințarea indubitabilă a țării cu deschiderea ostilităților împotriva sa etc.
În cazul unei agresiuni armate îndreptate împotriva țării, Președintele României ia măsuri pentru respingerea agresiunii, măsuri pe care le aduce, neîntârziat, la cunoștința Parlamentului, printr-un mesaj. Dacă Parlamentul nu se fală în sesiune, Constituția prevede convocarea acestuia, de drept, în 24 de ore de la declanșarea agresiunii [art. 92 alin (3)]. Cum se susține în doctrină, în aceste condiții grave nu mai există posibilitatea solicitării prealabile a încuviințării corpurilor legiuitoare, acestea vor examina măsurile luate de Președinte, ca și situația în care se află țara ulterior, pe baza mesajului Președintelui, dar și pe baza altor informații: „Desigur, în cazul în care starea de război nu a fost declarată într-o ședință anterioară, Parlamentul va face acest lucru în ședința în care audiază mesajul (evident, se are în vedere executarea unui atac prin surprindere asupra țării noastre), aprobând totodată și măsurile de mobilizare necesare.”
Conform art. 93 din Constituție, Președintele României instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgență, în întreaga țară ori în unele unități administrativ-teritoriale și solicită Parlamentului încuviințarea măsurilor adoptate, în cel mult cinci zile de la luarea lor. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă în cel mult 48 de ore de la instituirea stării de asediu sau a stării de urgență și funcționează pe toată durata acestora.
Prevederea privind necesitatea încuviințării de către Parlament a măsurii adoptate a fost apreciată în doctrină, ca fiind deosebit de importantă, deoarece în trecut, în practica unor state, au existat situații în care starea de asediu sau starea de urgență a dus practic la paralizarea forumului legislativ, întreaga putere concentrându-se la nivelul executivului, Parlamentul nemaifiind informat în legătură cu măsurile adoptate și uneori, dizolvat chiar, în mod arbitrar.
În această materie a fost adoptată Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență.
În conținutul acestei reglementări, adoptată pe fondul ultimei mineriade din ianuarie 1999, starea de asediu și starea de urgență sunt calificate ca reprezentând „măsuri excepționale care se instituie în cazuri determinate de apariția unor pericole grave la adresa apărării țării și siguranței naționale sau a democrației constituționale ori pentru prevenirea, limitarea și înlăturarea urmărilor unor dezastre.”
Starea de asediu reprezintă ansamblul de măsuri cu caracter politic, militar, economic și social, care se instituie pe anumite zone sau pe întregul teritoriu al țării, în scopul creșterii capacității de apărare a țării, în situația iminenței unei acțiuni sau inacțiuni îndreptate împotriva suveranității, independenței, unității statului sau integrității teritoriale.
Starea de urgență reprezintă ansamblul de măsuri cu caracter economic, social și de ordine publică, instituit în întreaga țară sau în anumite zone ori în unele unități administrativ teritoriale, în următoarele situații: a) existența unor amenințări la adresa siguranței naționale sau democrației constituționale, ceea ce face necesare apărarea instituțiilor statului de drept și menținerea sau stabilirea stării de legalitate; b) iminența producerii ori producerea unor dezastre, ceea ce face necesare prevenirea, limitarea și înlăturarea efectelor acestora.
Din analiza acestor definiții este evident că instituirea stării de asediu sau a stării de urgență presupune restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, în condițiile art. 53 din Constituție. De aici s-a pus problema cine va putea decide proporțiile acestei restrângeri, Președintele, prin decretul de instituire a măsurii excepționale sau Parlamentul, prin lege. Soluția nu poate fi decât una singură, rezultată din coroborarea art. 73 alin. (3) lit. g din Constituție, care consacră necesitatea adoptării unei legi organice cu privire la regimul stării de asediu și al celei de urgență și, respectiv dispoziția constituțională care dispune expres că exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege.
2.5. Atribuții ale Președintelui în relațiile cu poporul
Din sfera atribuțiilor prezidențiale, în raporturile cu poporul, face parte referendumul, Președintele României, după consultarea Parlamentului, putând cere poporului să-și exprime, prin referendum, voința cu privire la probleme de interes național (art. 90 din Constituție).
Potrivit art. 2 alin. (1) din Constituție, titularul suveranității este poporul, care o exercită în două moduri:
în mod direct, prin referendum;
în mod indirect, prin organele sale reprezentative.
Există mai multe tipuri de referendum. Astfel, prin art. 151 alin (3), se consacră ceea ce doctrina denumește referendum constituțional, cu caracter obligatoriu. Un alt tip de referendum este cel care privește adoptarea unei legi, referendum legislativ și, in fine, referendum cu caracter consultativ, în categoria căruia se încadrează cel prevăzut de art. 90, care are caracter facultativ.
Tot despre referendum este vorba și în art. 95, care consacră acel tip de referendum care intervine în cazul suspendării din funcție a Președintelui României, referendum care are ca scop să determine demiterea Președintelui a cărui suspendare a realizat-o Parlamentul.
Din punct de vedere al sferei problemelor ce urmează a constitui obiectul referendumului, art. 90 dispune că poporul urmează să-și exprime voința cu privire la problemele de interes național.
Pe această cale se realizează îmbinarea democrației reprezentative cu procedee ale democrației semi-directe, prin care poporul este consultat cu privire la probleme de interes național.
Apelul la electorat îi este îngăduit Președintelui doar pentru mari probleme cu care ar putea fi confruntată națiunea la un moment dat, și nu în legătură cu aprobarea sau respingerea unui proiect de lege, Președintele nedispunând de inițiativă legislativă.
Formularea referitoare la „probleme de interes național” a fost criticată în doctrină ca având un caracter prea general, într-o accepție extensivă, toate problemele importante fiind de interes național, indiferent dacă sunt de ordin economic, militar sau politic. O interpretare corectă ar putea fi aceea că referendumul ar trebui să se refere la alte probleme decât cele care sunt în mod expres date în competența puterii legislative.
Termenul de „consultare” nu trebuie să constituie un motiv de minimalizare a intervenției Parlamentului; în cazul în care acesta ar da un aviz negativ, dar referendumul ar avea loc totuși, există pericolul unui conflict cu urmări imprevizibile, motiv pentru care nici una din cele două autorități publice implicate nu ar putea fi interesată într-o asemenea eventualitate. Cu alte cuvinte, s-a apreciat în doctrină, riscurile politice ale unui asemenea demers pot amâna efectele scontate ale referendumului. De aici rezultă și faptul că referendumul prevăzut de art. 90 din Constituție este un referendum facultativ, Președintele nefiind obligat să-l declanșeze.
În orice caz, atribuția prevăzută la art. 90 din Constituție, s-a apreciat în doctrină, poate deveni o armă eficientă pusă la dispoziția Președintelui în vederea contrabalansării unor tendințe spre omnipotență ale Parlamentului.
2.6. Atribuțiile Președintelui României în domeniul politicii externe
a) Semnificația acestor atribuții, drept comparat
Politica externă este tot o dimensiune a administrației publice, unul dintre ministere ocupându-se de acest domeniu, ceea ce înseamnă că reglementarea unor atribuții și pentru șeful de stat în această materie are și semnificația implicării sale în procesul decizional administrativ. Politica externă, însă, ne apare ca exteriorizare a poziției statului față de alte state, față de organisme internaționale, de unde necesitatea implicării, în procesul decizional politic, nu numai a autorităților administrative și executive, dar și a Parlamentului, astfel încât prin voința conjugată a acestor autorități să se mențină echilibrul și controlul reciproc în interior, dar să se asigure și credibilitatea României, ca stat, în exterior. Nu se poate vorbi, logic, despre existența unei voințe de stat, a unei voințe politice a unui stat, în afara voinței autorităților de stat, în primul rând a autorităților politice ale statului: Guvern, Șef de Stat, Parlament. Tocmai de aceea, politica externă nu poate fi o zonă de preocupări exclusivă a ministerului de resort și a Șefului de Stat, ea este, în anumite coordonate, și o problemă a Parlamentului, ca organ prin care poporul își exercită suveranitatea națională și unica autoritate legiuitoare, cel puțin în sistemul nostru constituțional. De asemenea, și celelalte autorități ale republicii, de la Curtea Constituțională la Avocatul Poporului, prin ceea ce fac în țară, dar mai ales prin contactele externe, pot contribui la întărirea poziției României pe plan extern, chiar dacă nu sunt organisme cu caracter politic. De altfel, contactele cu străinătatea ale acestor autorități se realizează prin cooperare cu Ministerul Afacerilor Externe.
Din această perspectivă, vom putea susține că implicarea Președintelui României în problemele politicii externe apar ca un fapt normal, fiind o dimensiune specifică activității Șefului de Stat in epoca modernă, cum s-a arătat deja, dar modul în care este implicat, îndeosebi drepturile și obligațiile stabilite în procedura încheierii tratatelor internaționale, scoate în evidență esența parlamentară a regimului politic consacrat de Constituția României din 1991. Avem în vedere alin (1) al art. 91 după care „Președintele încheie tratate internaționale în numele României, negociate de Guvern, și le supune spre ratificare Parlamentului.” Aceste dispoziții trebuie să le privim în strânsă legătură cu art. 11 din Constituție, unde se arată că tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern, respectiv cu art. 20 alin (1) după care tratatele internaționale în materia drepturilor omului au prioritate față de normele interne. Se știe, tratatele internaționale poartă diferite denumiri (tratat, acord, convenție, pact, act, declarație, hotărâre etc.), iar semnarea lor de către un stat nu înseamnă neapărat semnătura Șefului de Stat, acest lucru depinde de modul în care sunt reglementate atribuțiile în domeniul politicii externe prin Constituția națională, soluțiile fiind relativ diferite.
Apoi, un tratat parcurge mai multe etape, el este, adevărat, un act de drept internațional, dar forța unui tratat vine, cum am remarcat mai sus, din voința statelor membre, deci a părților, întrucât tratatul devine, după ce un stat a aderat la el, și o normă cu caracter intern. Legiuitorul constituant român a ținut să precizeze expres aceste aspecte, spre a evita orice dubiu: „Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte” [art. 11 alin (1)], arătând și autorităților prin voința cărora statul devine parte la un tratat, precum și procedura ce trebuie respectată de acestea.
b) Regimul încheierii tratatelor internaționale
Potrivit art. 91 alin. (1) din Constituția republicată:
„Președintele încheie tratate internaționale în numele României, negociate de Guvern, și le supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil. Celelalte tratate și acorduri internaționale se încheie, se aprobă sau se ratifică potrivit procedurii stabilite de lege.”
Față de varianta inițială a art. 91 alin. (1), cu ocazia revizuirii s-au operat două modificări esențiale.
Pe de-o parte, de la termenul fixat de 60 de zile, în care Președintele trebuia să trimită tratatul internațional spre ratificare Parlamentului, a fost introdusă o formulare generică, sintagma „termen rezonabil”, consacrată inclusiv prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În același timp, textul constituțional, astfel cum a fost completat, permite o delimitare între tratatele internaționale semnate de Președintele României, urmare a negocierii Guvernului, și restul tratatelor de mai mică importanță, care se negociază de experți din diferite ministere, fiind semnate de miniștrii de resort sau, după caz, de ministrul de externe ori aprobate de către Guvern.
Observăm, revenind la art. 91 alin. (1), că valabilitatea tratatelor încheiate de Președintele României este supusă unei triple condiționări: a) negocierea prealabilă a Guvernului; b) înaintarea, într-un termen rezonabil, Parlamentului; c) ratificarea de către Parlament.
Prima condiție este în consonanță firească cu rolul Guvernului, prevăzut de art. 102 din Constituție, acela de a asigura realizarea politicii interne și externe a țării, purtând răspunderea politică în fața Parlamentului, conform art. 109, atât pentru neîmplinirile din politica internă (locuri de muncă, șomaj, inflație, protecție socială, protecția mediului, sănătate publică, învățământ public, cultura etc.), cât și pentru neîmplinirile din politica externă. Or, ce înseamnă politica externă fără implicare în procesul de negociere a tratatelor? Negocierea unui tratat este un proces complex și complicat, este nu numai tehnică diplomatică, dar și artă, iar școala românească este bine cunoscută în lume. Negocierea are, însă, și o dimensiune politică, este un proces de durată, care presupune tot felul de meandre, întâlniri la diferite niveluri, inclusiv la nivel de șefi de stat ori de Guvern. Prin urmare, legiuitorul constituant român nu a urmărit să excludă prezența Președintelui României, ca șef al statului, de la negocierea tratatelor internaționale, a urmărit să consacre răspunderea politică a Guvernului pentru negociere și rezultatele acesteia, de unde și prezența obligatorie a unui reprezentant al Guvernului la orice negociere realizată de Președintele Republicii.
Dacă Președintele Republicii se angajează într-o negociere pentru un tratat internațional fără reprezentantul Guvernului, atunci el încalcă Constituția, cu toate consecințele ce decurg de aici, oricum rezultatul negocierii nu leagă sub nicio formă statul român. Legiuitorul constituant a urmărit să-l pună pe Președinte sub control în ceea ce privește „mișcările externe”, împiedicându-l să precontracteze și apoi să semneze tratate secrete.
Textul constituțional invită Președintele la prudență în ceea ce privește negocierea tratatelor internaționale, acestea fiind terenul de manifestare al Primului-ministru. De asemenea, decretele emise de Președinte în exercitarea acestor atribuții, potrivit art.100 alin. (2), sunt contrasemnate de Primul-ministru.
Misiunea Președintelui se reduce exclusiv la exprimarea voinței României de a deveni parte la acel tratat, punând semnătura pe acel document, ca șef al statului român, ceea ce în termenii Constituției și ai uzanțelor din dreptul internațional public, înseamnă „încheierea tratatului în numele României”. Dar semnătura Președintelui nu are, însă, nicio relevanță juridică dacă Parlamentul nu va ratifica acel tratat, Președintele fiind obligat să-l trimită Parlamentului în termen rezonabil, noțiune prevăzută de Constituție.
Constituția nu precizează de când începe să curgă acest termen, se subînțelege că el începe să curgă de la data semnării tratatului. Referitor la natura juridică a acestui termen, s-a emis părerea că suntem în prezența unui termen de recomandare, „nefiind de concept că un tratat internațional devine caduc după expirarea acestui termen”.
c) Acreditarea și rechemarea reprezentanților diplomatici
O altă categorie de atribuții în domeniul politicii externe, prevăzută în art. 91 alin. (2) și (3) din Constituție, privește asigurarea legăturilor diplomatice cu alte state prin: acreditarea și rechemarea reprezentanților diplomatici ai României, la propunerea Guvernului; aprobarea înființării, desființării sau schimbării rangului misiunii diplomatice, la propunerea Guvernului și acreditarea reprezentanților diplomatici ai altor state (una din puținele atribuții prezidențiale exercitată necondiționat).
În ce privește primele două atribuții rezultă că cei doi șefi ai executivului trebuie să negocieze, să se înțeleagă asupra și rangului misiunilor diplomatice, condiționarea instituită de Constituție scoțând în evidență caracterul temperat al semi-prezidențialismului specific regimului constituțional actual.
În plus, reprezentanții diplomatici ce urmează a fi acreditați sunt supuși unui vot consultativ în comisiile de specialitate ale celor două Camere, potrivit prevederilor din Regulamentele de organizare și funcționare ale Camerelor. De remarcat că aceasta a fost o cutumă parlamentară, consacrată apoi expres de Regulamentele celor două Camere.
Decretele Președintelui de acreditare și rechemare a reprezentanților diplomatici trebuie contrasemnate de Primul-ministru, potrivit art. 100 alin. (2) din Constituția republicată.
În practica României de după anul 1990 a fost folosită și o instituție nouă, aceea de ambasador cu misiuni speciale, numit de Președintele Țării. Această instituție nu se suprapune însă cu instituția de ambasador în sensul clasic al termenului.
Acreditarea reprezentanților diplomatici ai altor state reprezintă o practică general urmată în relațiile dintre state, prezentarea scrisorilor de acreditare având loc în cadrul unui ceremonial, către șeful statului, tot el primind reprezentanții diplomatici și după încheierea misiunii lor, pentru o vizită protocolară de rămas bun. Nu trebuie scăpat din vedere că fiecare ambasador sau însărcinat cu afaceri reprezintă, în România, pe șefii statelor care i-au acreditat.
Capitolul 3. Răspunderea Președintelui României.
Punerea sub acuzare a Președintelui de Republică își are sorgintea în instituția similară apărută în dreptul constituțional englez cu privire la miniștri; după unii autori, chiar termenul din limba engleză impeachment a apărut legat de punerea sub acuzare a miniștrilor și nu a Președintelui de republică. Ulterior, o dată cu adoptarea Constituției scrise, noțiunea de impeachement este reținută, ca regulă, pentru a evoca răspunderea șefului de stat într-un sistem republican, iar pentru a evoca instituția tragerii la răspundere a miniștrilor s-a impus sintagma răspunderea ministerială. Punerea sub acuzare a miniștrilor a apărut ca efect firesc al conturării, la englezi, a principiului iresponsabilității regelui, principiu împrumutat și de celelalte popoare care au avut o monarhie constituțională, fiind consacrat în primele constituții scrise. Constituția S.U.A., logic, fiind o Constituție republicană, simbol al independenței fostelor colonii față de Coroana britanică, nu a făcut altceva decât să extindă instituția impeachement-ului de la miniștri la șeful executivului – președintele republicii, devenind celebru textul după care Președintele poate fi pus sub acuzare de către Senat. După exemplul american, toate constituțiile republicane care au fost adoptate în acest răstimp de peste două secole, într-un fel sau altul, au consacrat și instituția tragerii la răspundere a Președintelui, menționându-se în majoritatea situațiilor și instituția tragerii la răspundere a miniștrilor, firește, cu accentele diferite din construcție, după cum ne aflăm în fața unui regim prezidențial, semi-prezidențial cu un Președinte forte sub aspect politic, un regim semi-prezidențial cu un Președinte mai atenuat în ceea ce privește viața politică sau, după caz, a unui regim parlamentar clasic. De aici nu trebuie înțeles că Președintele de republică poate fi tras la răspundere pentru orice afirmație, pentru orice atitudine adoptată pe plan politic, dimpotrivă, el se bucură de imunitate, tragerea la răspundere, fie politică, fie juridică, nu intervine decât în anumite situații.
Constituția Elveției (1999), dat fiind regimul politic specific pe care îl consacră, nu face o discuție specială asupra răspunderii președintelui confederației, care este unul din miniștri (al Consiliului Federal), se mulțumește să rețină, în art. 187 pct. 16 lit. b), că întregul Consiliu Federal „dă socoteală regulat de gestiunea sa, a statului și a țării, în fața Adunării Federale.” Se consacră, deci, o răspundere exclusiv politică.
Din sfera regimurilor parlamentare clasice face parte Italia, care prevede în art. 90 din Constituție că Președintele Republicii nu este responsabil de actele făcute în exercițiul funcțiunii, cu excepția cazurilor de „înaltă trădare sau de atentat contra Constituției”, ipoteză în care este pus sub acuzare de către Parlament, reunit în ședință comună, cu majoritatea absolută a membrilor săi, competența de a judeca acuzarea aparținând, potrivit art. 134 din Constituție, Curții Constituționale.
Într-o asemenea ipoteză, plenul Curții este completat cu 16 cetățeni având vârsta de cel puțin 40 de ani, aleși de Parlamentul întrunit în ședință comună la începutul fiecărei legislaturi. Cetățenii desemnați în plenul Curții nu pot avea calitatea de deputați sau senatori.
Curtea Constituțională sesizată se va pronunța asupra legalității incriminării. În cazul stabilirii vinovăției, Președintele Republicii și miniștrii pot fi deferiți Curții Constituționale. Împotriva deciziilor acesteia nu se poate face recurs.
Indiferent de forma de regim politic, quasitotalitatea sistemelor constituționale occidentale consacră lipsa de răspundere politică a șefului de stat.
Prin urmare, actele șefului de stat nu pot atrage răspunderea sa politică în fața Parlamentului. Decizia formală nu presupune deci controlul din partea reprezentanților suveranității. Pentru a ameliora această situație și a evita ca într-un regim democratic sfera deciziilor ce nu sunt supuse controlului să fie nelimitată, s-a dezvoltat treptat necesitatea contrasemnăturii. Prin aceasta se înțelege obligația ca Primul-ministru sau miniștrii de resort să contrasemneze actele șefului de stat. Aceștia vor răspunde deci de conținutul actelor în fața Parlamentului și vor putea fi înlăturați dacă aceasta va fi voința majorității parlamentare. Toate constituțiile contemporane democratice prevăd acest dublu mecanism, al lipsei răspunderii și, respectiv, al contrasemnăturii.
Majoritatea constituțiilor țărilor cu tradiții democratice consacră regula responsabilității Președintelui numai în caz de înaltă trădare (Italia, Franța, Grecia, Finlanda etc.) altele, în cazul săvârșirii de infracțiuni de trădare sau altor infracțiuni și delicte , cum ar fi luarea de mită (de ex. Constituția S.U.A.), altele se referă la răspunderea în cazul încălcării Constituției (Constituția Austriei) sau a comiterii de acte ilegale (Constituția Finlandei).
Astfel, în sistemul constituțional francez, Președintele Republicii nu este răspunzător de actele îndeplinite în exercitarea atribuțiilor sale, cu excepția cazului de înaltă trădare.
El nu poate fi pus sub acuzare decât de către cele două adunări, printr-un vot identic, prin scrutin public, cu majoritatea membrilor care le compun; el este judecat de Înalta Curte de Justiție.
Cazul de înaltă trădare nu este calificat de Codul penal, rolul de a stabili existența unei astfel de situații revenind instanței competente să-l judece, competență extrem de dificil de pus în aplicare, nu doar datorită lipsei unui precedent, dar și datorită caracterului ei imprecis.
Președintelui francez îi incumbă însă o răspundere în materie civilă și penală pentru faptele pe care le-ar comite în afara mandatului pe care îl exercită. Altfel ar însemna că șeful statului beneficiază de o imunitate civilă și penală absolută, ceea ce ar contraveni regimurilor politice democratice contemporane.
În practică s-a decis că instanțele de drept comun nu se pot pronunța asupra vinovăției penale a Președintelui în exercițiu. Printr-o decizie adoptată în anul 1999, Consiliul Constituțional francez a stabilit că demnitatea de șef al statului nu îl exonerează în niciun caz pe acesta de răspunderea penală și nu constituie niciun motiv pentru reducerea pedepsei. Consiliul Constituțional a statuat, de asemenea, că Președintele Republicii beneficiază de imunitate pentru actele îndeplinite în exercitarea funcțiilor, dar în afara cazului de înaltă trădare.
Potrivit art. 61 din Constituția Germaniei, orice cameră a Parlamentului poate pune sub acuzare pe Președintele Republicii în fața Tribunalului Constituțional Federal pentru încălcarea voluntară a Legii fundamentale sau a unei alte legi federale. Propunerea de punere sub acuzare trebuie să fie făcută de cel puțin o pătrime din membrii Camerei inferioare (Bundestagului) sau o pătrime din membrii Camerei superioare (Bundesratului). Hotărârea de punere sub acuzare trebuie luată cu o majoritate de două treimi din membrii Camerei care a declanșat procedura. Acuzația va fi susținută de un delegat al Camerei care a votat punerea sub acuzare. Dacă Tribunalul Constituțional Federal stabilește că Președintele este vinovat de încălcare voluntară a Legii fundamentale sau a unei alte legi federale, poate să-l declare decăzut din funcție. După punerea sub acuzare, el poate fi suspendat din funcție printr-o ordonanță provizorie.
Și în Constituția Portugaliei, adoptată în anul 1976, se instituie o responsabilitate penală a șefului statului. Astfel, potrivit art. 130 alin. 1 din Constituție, Președintele Republicii răspunde în fața Curții Supreme pentru infracțiunile comise în exercitarea funcțiilor sale. Inițiativa punerii sub acuzare a Președintelui revine Adunării Republicii, dar rolul decisiv în declanșarea acțiunii îl are Parlamentul, care trebuie să aprobe măsura urmăririi cu majoritatea de două treimi din numărul parlamentarilor. Condamnarea pronunțată de Curtea Supremă atrage după sine destituirea din funcție a Președintelui și imposibilitatea ca acesta să fie reales.
2. Cadrul constituțional al răspunderii Președintelui României
Actuala lege fundamentală a României consacră două texte exprese răspunderii șefului de stat: articolul 96, care instituie răspunderea penală a Președintelui, sub forma punerii sub acuzare, și articolul 95 consacrat suspendării din funcție a șefului de stat, calificată de unii autori ca răspundere politică sau administrativ disciplinară a Președintelui.
Analiza regimului juridic al răspunderii Președintelui trebuie începută de la principiul constituțional al imunității sale, instituit prin articolul 84, și al imposibilității tragerii la răspundere juridică pentru voturile și opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, specifică și parlamentarilor.
Prin actele și faptele săvârșite în exercițiul mandatului, va trebui să înțelegem formele de activitate compatibile cu funcția, sau, altfel spus, acele modalități prin care se concretizează realizarea prerogativelor constituționale ale șefului de stat.
Va trebui astfel să facem distincție între două categorii de acte și fapte ale Președintelui:
– cele prin care el își duce la îndeplinire mandatul, caz în care se bucură de o protecție juridică specială;
– cele prin care se exprimă ca simplu cetățean, situație în care președintele se bucură de acele garanții pe care Constituția le asigură tuturor cetățenilor, care sunt egali în fața legii și a autorităților publice.
Din coroborarea tuturor dispozițiilor constituționale rezultă următoarele forme de răspundere aplicabile Președintelui României:
a)Răspunderea penală, reglementată de articolul 96 din Constituție.
b) Răspundere politică, sau administrativ disciplinară, sub forma suspendării din funcție, prevăzută de articolul 95 din prezenta lege fundamentală.
c) Răspunderea administrativ patrimonială, rezultată din coroborarea art.126 alin. (6) și 52 din Constituție, raportate la Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
d) Răspunderea care îi revine în regim de drept comun, ca simplu cetățean, și care este fundamentată pe principiile constituționale privind egalitatea tuturor în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și discriminări, coroborat cu acela că nimeni nu este mai presus de lege, precum și din îndatorirea fundamentală instituită prin articolul 1 (5), privind respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor.
3.1. Raspunderea politica a presedintelui Romaniei. Aspecte de drept comparat
3.1.1. Răspunderea politică a Președintelui României
În ceea ce privește răspunderea administrativ-disciplinară sau, în terminologia tradițională, răspunderea politică, legiuitorul constituant român leagă procedura acesteia de inițiativa parlamentară, depoziția autorității ce exercită jurisdicția constituțională și, în final, de votul poporului.
Concret, procedura tragerii la răspundere, pentru săvârșirea de fapte grave, prin care Președintele încalcă Constituția, se declanșează de cel puțin o treime din numărul deputaților și senatorilor, ceea ce înseamnă că numai acest număr de parlamentari au dreptul să facă, în termenii Constituției, o „propunere de suspendare” din funcție a Președintelui României.
“Suspendarea din funcție nu este ea însăși o formă a răspunderii politice, ci procedura premergătoare și obligatorie pentru eventuala sancționare a Președintelui, întrucât: Președintele nu răspunde politic în fața Parlamentului, ci în fața corpului electoral; suspendarea din funcție poate fi infirmată prin referendum sau ea devine ineficace dacă referendumul nu a fost organizat în termenul prevăzut de Constituție”.
Această formă de răspundere a Președintelui României are o natură complexă, juridică și politică în egală măsură, cea juridică îmbrăcând forma suspendării din funcție, care implică Parlamentul în calitatea sa de organ suprem reprezentativ și cea politică implicând în primul rând poporul, ca titular al dreptului fundamental de a-l alege pe șeful statului și de a-l demite atunci când el nu mai justifică încrederea cu care a fost învestit de electorat.
Din punctul de vedere al temeiului obiectiv, această formă de răspundere intervine atunci când Președintele a săvârșit fapte grave prin care încalcă prevederile Constituției.
În ceea ce privește regimul procedural aplicabil, intervenția acestei forme de răspundere implică parcurgerea următoarelor faze:
a) declanșarea procedurii de suspendare, realizată de o treime din numărul parlamentarilor.
Legiuitorul constituant nu a venit cu detalii, este o chestiune de regulament, dar se subînțelege că propunerea trebuie să fie temeinic motivată, de vreme ce această treime de parlamentari estimează că este vorba de „fapte grave”, prin care Președintele României a încălcat prevederile Constituției. Din modul de redactare a alin. (2) al art. 95, rezultă că treimea de parlamentari care are dreptul de a declanșa procedura tragerii la răspundere politică este raportată la totalul parlamentarilor și nu la membrii uneia din Camere: „Propunerea de suspendare din funcție poate fi inițiată de cel puțin o treime din numărul deputaților și senatorilor și se aduce, neîntârziat, la cunoștința Președintelui”. Reiese că cei de pe listă pot să fie exclusiv senatori sau exclusiv deputați, cum poate să fie o listă care conține un număr egal de deputați și de senatori, ori a treia posibilitate, mai mulți membrii dintr-o cameră și mai puțin din cealaltă; important este că numărul lor să reprezinte cel puțin o treime din totalul membrilor Parlamentului.
Lista se depune la Secretariatul General al Camerei care este preponderent reprezentată printre inițiatori și care are obligația să o aducă la cunoștința și a celeilalte Camere.
Data depunerii marchează, oficial, declanșarea procedurii de „punere sub acuzare” a Președintelui în vederea suspendării.
b) Comunicarea în mod neîntârziat a propunerii de suspendare Președintelui României.
Secretarul General al Camerei sesizate are obligația de a comunica Președintelui o copie a listei și motivele sesizării.
Acest lucru se impune deoarece Președintele poate da Parlamentului explicații cu privire la faptele care i se impută, înțelegând, din modul în care este formulat textul, că nu este obligat să facă acest lucru.
c) Sesizarea Curții Constituționale, pentru ca aceasta să emită avizul consultativ prevăzut de articolul 95 (1) coroborat cu art. 146 litera “h” din Constituție.
Parlamentul este obligat să solicite un asemenea aviz, dar nu este obligat să țină și seama de el.
d) Discutarea propunerii de suspendare, după primirea avizului Curții Constituționale.
Abia după primirea avizului Curții Constituționale se poate trece la discutarea propunerii de suspendare, conținutul avizului fiind un criteriu substanțial de referință pentru vorbitori. Forța și impactul avizului Curții vor fi determinate nu numai de forța argumentelor la speță, dar și de prestigiul de care se bucură, în momentul “judecării Președintelui”, Curtea Constituțională, în cadrul Parlamentului, dar și în fața opiniei publice.
Avizul va trebui să fie comunicat și Președintelui, care va putea da explicații atât Parlamentului, cât și Curții Constituționale pentru faptele care i se impută. Textul Constituției lasă la latitudinea Președintelui (“Președintele poate da Parlamentului explicații cu privire la faptele ce i se impută”) prezența în fața Parlamentului, nestabilindu-i o obligație în acest sens.
Parlamentul dezbate propunerea de suspendare după procedura stabilită prin Regulamentul ședințelor comune, iar în favoarea propunerii de suspendare trebuie să voteze majoritatea deputaților și senatorilor.
În literatura de specialitate, pe baza versiunii din 1991 a Constituției, s-a pus întrebarea de ce majoritatea parlamentarilor și nu 2/3 dintre parlamentari, ca în cazul răspunderii penale prevăzute de art. 84 alin. (3), arătându-se că explicația constă în natura diferită a faptelor pentru care se declanșează o formă de răspundere sau alta, explicație valabilă și în condițiile Constituției revizuite. Într-adevăr, răspunderea politică (sau răspunderea politico -administrativă) intervine pentru fapte generic calificate ca fiind o gravă încălcare a Constituției, pe când răspunderea penală intervine nu numai pentru o simplă încălcare a Constituției, fie ea și importantă, cum se exprimăși autorul citat, ci pentru o faptă de o gravitate cu totul deosebită, care are o consacrare generică în legea penală, ducând la condamnarea definitivă a Președintelui, ceea ce face inutilă procedura demiterii prin referendum.
Faptele pentru care se declanșează procedura de suspendare, ca natură juridică, sunt abateri administrative, abateri de la disciplina de stat, dar efectuate de Președinte în exercitarea unui mandat politic și, desigur, în virtutea unui joc al unor rațiuni politice. Tocmai de aceea, măsura suspendării care declanșează interimatul, prin ipoteză, trebuie supusă aprobării poporului prin referendum, Președintele fiind ales prin vot universal, direct. Este, de fapt, și aplicarea principiului simetriei, specific nu numai dreptului public, dar, în multe situații, și dreptului privat.
e) Consecințele votării propunerii de suspendare constau în instaurarea stării de interimat, deci întreruperea exercitării mandatului Președintelui, având astfel aplicabilitate articolul 98 din Constituție.
f) Referendumul se organizează, potrivit art.95 alin.(3), în termen de 30 de zile de la aprobarea propunerii de suspendare de către cele două Camere ale Parlamentului.
Deși Constituantul nu face nici o precizare cu privire la subiectul de drept care are obligația să organizeze referendumul, înțelegem că va fi vorba despre Guvern, care are misiunea prevăzută de art.102 alin.(1) de a asigura realizarea politicii interne și externe a țării.
Referendumul este forma juridică primară de manifestare a suveranității naționale, el evocă democrația directă, iar în cazul art. 95 din Constituție apare și ca un mijloc de soluționare a conflictului politic dintre Parlament și Președintele Republicii, ambele autorități legitimate de votul popular direct. Un eventual refuz al poporului de a vota demiterea Președintelui echivalează cu un „vot de blam” la adresa Parlamentului, adică cu retragerea susținerii.
În privința rezultatelor referendumului și a consecințelor acestor rezultate, nu poate fi vorba decât despre două variante:
-aprobarea, de către popor, ceea ce atrage demiterea Președintelui și organizarea de noi alegeri în termen de 3 luni de la data referendumului.
– respingerea propunerii, situație pe care Constituția nu o mai are în vedere. Pe fondul absenței unor reglementări exprese, în doctrină s-a exprimat teza că în acest caz avem de-a face cu o încetare a legitimității organului reprezentativ suprem, “data retragerii legitimității Parlamentului prin referendum este data de la care începe să curgă termenul celor trei luni privind organizarea de noi alegeri, prevăzute de articolul 63(2) din Constituție”.
Există autori care apreciază, pornind de la procedura răspunderii politice, care implică atât Parlamentul cât și poporul, că răspunderea politică a Președintelui cuprinde, practic două faze distincte: răspunderea politică propriu-zisă, pe care șeful de stat și-o asumă în condițiile art. 95 (1) din Constituție, față de Camera deputaților și Senat, și o răspundere față de popor, concretizată în referendumul organizat pentru demiterea Președintelui.”
Administratia centrală a Frantei se caracterizează prin centralizarea ridicată. În vârf se găsesc presedintele republicii, care controlează Ministerul Apărării si relatiile externe si primul ministru, care are responsabilitatea asupra celorlalti ministri.
În felul acesta se poate spune că puterea executivă a sistemului francez este de natură duală: puterea presedintelui republicii este echilibrată de puterile pe care Constitutia le conferă primului ministru.
3.1.2. Răspunderea politică a Președintelui Franței
Sistemul prezidential este o formă de guvernare care îi conferă presedintelui ca sef al statului puteri decisive în cadrul procesului politic.
Se pretinde ca puterea executivă să poată adopta decizii si să conducă politica externă fără a fi necesar să recurgă la aprobarea de către parlament. Suprematia presedintelui republicii se datorează nu doar alegerii lui prin vot universal si independent de parlament, ci si atributiilor sale.
Cu privire la desemnarea presedintelui republicii, după modificarea constitutională din 1962 aceasta se face în mod direct de către întreaga populatie. Presedintele este ales prin vot universal prin sistem majoritar uninominal în două runde. Durata mandatului este de cinci ani si poate să se prezinte la realegeri de atâtea ori cât doreste, însă, până acum, nici un presedinte nu s-a mentinut în functie mai mult de două mandate. În cazul în care locul rămâne vacant, presedintele Senatului îsi asumă responsabilitatea presedintiei.
În prezent, presedintele Frantei, este si cel care hotărăste si asupra armatei, alege primul ministru si conduce întâlnirile oficiale. Acesta este ales oficial de către alegători pentru un termen de cinci ani în timp ce primul- ministru este seful guvernului.
Presedintele Frantei are următoarele functii principale: arbitrajul între puterile publice; apărarea integritătii teritoriului; numirea unor functii politice de relevantă; sanctionarea legilor parlamentare. Practica politică influentează în mod considerabil functiile pe care le îndeplineste presedintele Frantei. Pentru aceasta este mai important să se dintingă între acele perioade în care presedintele statului si primul ministru apartin aceluiasi partid politic sau coalitii – perioada de primat a presedintelui – si acele perioade în care cei doi apartin unor partide politice distincte – perioada de coabitare.
Presedintele este ales cu majoritatea absolută din sufragiile exprimate. Dacă o asemenea majoritate nu este obtinută din primul tur de scrutin, se procedează la al doilea, în a doua duminică. La acest al doilea tur de scrutin se pot prezenta numai cei doi candidati care au obtinut cel mai mare număr de voturi după primul tur de scrutin. Scrutinul este deschis la convocarea guvernului, iar alegerea noului presedinte are loc la cel putin 20 si cel mult 30 de zile înainte de expirarea mandatului presedintelui în exercitiu.
În caz de vacantare a presedintiei, indiferent de cauză, sau în cazul unei incapacităti constatate de Consiliul constitutional, sesizată de guvern si hotărâtă cu majoritatea absolută a membrilor săi, functiile presedintelui republicii sunt exercitate provizoriu de presedintele Senatului, iar dacă acesta nu are capacitatea de a exercita aceste functii, de către guvern.
Presedintele este responsabil politic în fata poporului, iar mijlocul cel mai clar prin care poporul îsi exprimă dezaprobarea este nerealegerea unei persoane în functia de presedinte a statului.
În ceea ce priveste puterile presedintelui, acestea sunt: numirea primului ministru, dreptul de a se adresa parlamentului cu mesaje, numirea presedintelui si a membrilor Consiliului constitutional, sesizarea Consiliului constitutional. Există un număr de puteri ale presedintelui care sunt împărtite cu alte organe, situatie în care este necesară contrasemnarea de către parlament a unor acte ale presedintelui.
Cu privire la atributiile pe care presedintele le exercită fată de natiune se înscrie conducerea relatiilor internationale precum si calitatea sa de comandant al armatei.
Fată de parlament, atributiile presedintelui privesc interventia în procedura legislativă, presedintele putând să intervină în ceea ce priveste retragerea de pe ordinea de zi a unui proiect de către consiliul de ministri. De asemenea, în relatiile cu puterea legislativă, presedintele poate dizolva Adunarea Natională, ceea ce constituie una dintre atributiile sale cele mai importante, pe care o poate realiza fără contrasemnarea primului ministru. În ceea ce priveste justitia, presedintele dispune de dreptul de gratiere si este presedintele Consiliului Superior al Magistraturii. În afara atributiilor mentionate, mai pot fi citate : initiativa revizuirii Constitutiei, sesizarea Consiliului constitutional si exercitarea unor înalte functii onorifice, ca protector al Academiei Franceze sau Mare Maestru al Ordinului Legiunii de Onoare. Presedintele poate numi diferite functii politice. Cu toate că primul ministru formează guvernul fără interventia presedintelui, în practică, unii presedinti au avansat preferintele lor în numirile pe care le face primului ministru. Presedintele poate numi oficialii militari de înalt rang, consilierii politici, ambasadorii si membrii diferitelor organe judecătoresti – cu consultarea primului ministru. Pe lângă aceasta, presedintele sanctionează legile si decretele prin semnătura sa.
Din 1981, organizarea administrativă în jurul presedintelui este formată dintr-un secretariat general, un cabinet si un stat-major particular. Secretariatul general serveste de punte între presedintie, primul ministru si ministrii săi. Cabinetul presedintiei are misiunea de a gestiona agenda presedintelui si de a asigura resursele financiare pe care presedintia contează pentru a-si desfăsura functiile. Statul-major este însărcinat cu toate temele relationate cu chestiuni militare si cu apărarea natională si trebuie să pregătească rapoartele pentru reuniunile comisiilor de apărare.
Personalul care munceste la presedintie obisnuieste să provină din înalte functii publice. Puterile constitutionale ale presedintelui republicii îi acordă un loc preeminent în configuratia politică a statului.
3.1.3. Răspunderea politică a Președintelui Italiei
Potrivit art.87 din Constituție Președintele Republicii reprezintă unitatea națională. El personifica prin funcțiile sale și atribuțiile ce-I sunt conferite prin Constituție unitatea și continuitatea statului. Constituția a constituit un executive bicefal, în care Președintele și prim-ministrul exercita prerogativele puterii executive.
Președintele republicii este ales de către Parlament reuni în ședință comună, pentru un mandate de 7 ani, cu votul a cel puțin 2/3 din numărul total. Pentru a putea candida în funcția de Președinte, trebuie să îndeplinească următoarele funcții: să aibă vârsta minimă de 50 de ani și să dețină toate drepturile sociale și politice. Funcția de președinte este incompatibilă cu orice altă funcție publică sau private.
Constituția îi conferă toate atribuțiile specific unui șef de stat dintr-un regim politic
parlamentar. Condițiile în care rolul acestuia în procesul de guvernare este restrâns.
Actele în care se materializează atribuțiile președintelui sunt consemnate de miniștri de resort care își asumă responsabilitatea pentru conținutul lor.
Ca orice șef de stat, într-un regim parlamentar, Președintele Republicii nu răspunde de faptele sale săvârșite în exercitarea funcțiilor sale, decât pentru actele de înaltă trădare sau atentat împotriva Constituției, bucurându-se de imunitate parlamentară.
În cazul în care Președintele se afla în imposibilitatea de a-și îndeplini funcțiile, acestea sunt exercitate de președintele Senatului.În caz de imposibilitate permanent sau deces, ori demisie a Președintelui, președintele Camere Deputățiilor are funcția de a organiza în termen de 15 zile alegerea unui nou președinte. Termenul de 15 zile poate fi prelungit în mod corespunzător dacă cele două Camere sunt dizolvate sau urmează să-și înceteze mandatul, într-un termen de 3 luni.
Printre atribuțiile Președintelui se numără:
– Este șeful statului și reprezintă unitatea națională;
– Convocă Camerele Parlamentului sau doar una dintre camera;
– Autorizează prezentarea în fata Parlamentului a proiectelor legislative propuse de către Guvern;
– Poate dizolva Parlamentul sau doar una dintre Camere;
– Este comandantul forțelor armate;
– Acordă grațieri și comută pedepse;
– Acordă decorațiuni
– Este președintele Consiliului Superior al Magistraturii, etc.
Actualul președinte al Republicii Italiene este Giorgio Napolitano. Este succesorul lui Carlo Azeglio Ciampi. Mandatul lui Ciampi se încheie la 18 mai 2006. Noul președinte al Republicii italiene a fost ales de parlamentari în al patrulea scrutin, cu 543 de voturi. Senator pe viață, fost membru al Partidului Comunist italian dizolvat în 1991, Giorgio Napolitano a fost președinte al Camerei Deputaților (1992-1994) și ministru de Interne (1996-1998).
De acum intra în istorie ca fiind cel de-al 11-lea șef al Republicii, dar primul președinte ex- comunist al Italiei. În 1999, Carlo Azeglio Ciampi, figură foarte populară în Italia, a fost susținut de toată clasa politica italiană și era ales din primul tur.
3.1.4. Răspunderea politică a Președintelui Austriei
Președintele federal este ales de întreaga populație a țării, prin vot universal, egal, direct, secret și personal, procedura electorală fiind asemănătoare cu cea a alegerii Consiliului Național cu 9 circumscripții. Participarea la vot este obligatorie în acele land-uri în care această măsură a fost adoptată în mod expres.
Potrivit prevederilor art. 60 din Constituția Austriei, în situația în care există un singur candidat, alegerea are loc prin referendum. În situația în care candidează mai multe persoane, candidatul care deține mai mult de jumătate din voturile valide este considerat ales. Dacă nu rezultă o asemenea majoritate, va avea loc un al doilea tur de scrutin. Voturile, în acest caz, pot fi considerate valide pentru unul din candidații care au obținut cele mai multe voturi la primul tur.
Poate să voteze orice persoană care are dreptul să voteze pentru Consiliul Național și este eligibilă orice persoană care a împlinit vârsta de 35 de ani înainte de data de 1 ianuarie a anului electoral.
Rezultatele alegerii Președintelui Federal trebuie publicate oficial de Cancelarul
Federal.
Mandatul Președintelui Federal este de 6 ani și poate fi reales o singură dată.
În timpul mandatului, Președintele Federal nu poate aparține niciunei Adunări Reprezentative Generale și nici nu poate să exercite o anumită profesie. El nu poate fi supus unei urmăriri penale decât cu consimțământul Adunării Federale. În cazul în care este în imposibilitate de a-și exercita mandatul, atribuțiile sale sunt îndeplinite de Cancelarul Federal, iar dacă această situație durează mai mult de 20 de zile, sau dacă este în curs procedura destituirii lui prin referendum, atribuțiile sunt îndeplinite de către un corp colegial format din 3 persoane.
Potrivit prevederilor art. 67 din Constituția Austriei, toate actele oficiale ale Președintelui Federal trebuie să se bazeze pe recomandarea Guvernului federal sau a miniștrilor federali autorizați de el.
Pentru validitatea lor, actele Președintelui federal trebuie contrasemnate de către
Cancelarul federal sau de către Ministrul federal competent.
O dispoziție expresă prevăzută de Constituție permite Președintelui austriac să adopte ordonanțe provizorii, în cazul în care Consiliul Național nu este reunit, nu se poate reuni la timp sau nu poate acționa datorită unei cauze de forță majoră, la propunerea Guvernului federal. Prin aceste ordonanțe pot fi luate măsuri cu putere de lege, dacă aceste măsuri sunt necesare pentru a înlătura pagube manifeste și ireparabile pentru colectivitate. Aceste reglementări pot modifica legile, dar nu pot aduce atingere dispozițiilor constituționale și nu pot stabili obligații financiare pentru stat sau cetățenii săi.
Răspunderea Președintelui federal se angajează în cazul încălcării preverilor constituționale. Un proces împotriva Președintelui federal este admisibil doar dacă Adunarea Federală este de acord. Înaintarea unui proces legal împotriva Președintelui federal va fi analizată de autoritățile competente împreună cu Consiliul Național, care votează dacă Adunarea Federală se va ocupa de problemă. Dacă Consiliul Național se pronunță în favoarea acesteia, Cancelarul federal trebuie imediat să convoace Adunarea Federală (art. 63 din Constituție).
Raspunderile Președintelui federal sunt similare celor de care dispun președinții în cazul republicilor semiprezidențiale.
Președintele Austriei exercită următoarele tipuri de raspunderi:
1. Potrivit prevederilor art. 27 alin. (2) din Constituția Austriei „Nou alesul Consiliu
Național trebuie să fie aprobat de Președintele federal în 30 de zile de la alegeri”.
Președintele federal convoacă Consiliul Național în fiecare an în sesiuni ordinare, care nu trebuie să înceapă înainte de 30 septembrie și nu trebuie să dureze mai mult de 15 iulie a anului următor.
De asemenea, Președintele federal poate să convoace Consiliul Național în sesiuni extraordinare. Dacă Guvernul federal sau cel puțin o treime din membrii Consiliului Național sau ai Consiliului federal cer, Președintele federal este obligat să convoace Consiliul Național pentru a se întâlni în sesiune extraordinară în două săptămâni de la cerere.
2. Președintele federal poate dizolva Consiliul Național, însă poate dispune de această prerogativă doar o singură dată pentru același motiv, după cum este stipulat în art.29 alin. (1) din Constituția Austriei.
Art. 70 din Constituție dispune că Președintele federal poate numi Cancelarul federal și, la propunerea acestuia, și pe ceilalți membri ai Guvernului.
O altă atribuție a Președintelui federal este aceea de a revoca Guvernul federal.
După cum este stipulat în art. 65 alin. (2) din Constituția federală, președintele
Austriei este învestit cu următoarele puteri:
– să numească funcționarii federali și să le acorde titluri oficiale;
– să creeze și să numească titluri profesionale;
– să nominalizeze și să confirme persoane în funcții publice;
În același timp, potrivit prevederilor art.80 din Constituție, Președintele federal este comandantul șef al armatei federale.
Constituția Austriei în art. 86 stipulează că judecătorii sunt numiți de Președintele federal, în conformitate cu propunerile Guvernului federal sau, din motive autorizate de Președinte, de către ministrul federal competent. Guvernul federal sau Ministrul federal vor obține propuneri de numire de la tribunalele competente, în baza legii de organizare a instanțelor judecătorești.
Grațierea individuală a persoanelor condamnate fără drept de apel (art.65 alin. (2)
lit d) din Constituție).
Curtea Constituțională a Austriei este formată din președinte, vice-președinte, 12 membri suplimentari și 6 membri înlocuitori. Potrivit art. 147 alin. (2) din Constituția federală, „Președintele, vice-președintele, 6 membri suplimentari și 3 membri înlocuitori ai Curții Constituționale sunt numiți de Președintele federal, la recomandarea Guvernului federal. Acești membri vor fi selectați dintre judecători, oficiali administrativi și profesori de drept”.
Restul de 6 membri suplimentari și 3 membri înlocuitori sunt numiți de Președintele federal, în baza recomandărilor, care includ 3 candidați pentru fiecare loc vacant, Consiliul Național propunând pe cei 3 membri și 2 membri înlocuitori și Consiliul Federal pe cei 3 membri și un membru înlocuitor.
Art. 65 alin. (1) din Constituție stipulează următoarele atribuții ale Președintelui federal în plan extern:
– reprezintă Republica la nivel internațional;
– primește și acreditează agenți diplomatici;
– sancționează alegerea consulilor străini;
– alege reprezentanții consulari ai Republicii în străinătate;
– încheie tratate.
După cum este stipulat în art 43 din Constituție, în situația în care Consiliul Național decide sau dacă majoritatea membrilor lor o cer, fiecare legiferare a Consiliului Național trebuie supusă referendumului, înainte de autentificarea ei de către Președintele federal.
În ce privește revizuirea Constituției federale, art. 44 din Constituție prevede că orice revizuire totală a acesteia se face după finalizarea procedurii de revizuire, dar înainte de autentificarea ei de către Președintele federal, fiind supusă poporului prin referendum, în timp ce o revizuire parțială a Constituției federale cere referendum național numai dacă o treime din Consiliul Național sau Consiliul Federal o cere.
Capitolul 4 Răspunderea penala a Președintelui României. Aspecte de drept comparat.
4.1. Răspunderea penală a Președintelui României
Președintele, la fel ca și parlamentarii sau judecătorii Curții Constituționale, se bucură de imunitate, de unde concluzia necesității unui regim special al răspunderii sale pentru fapte comise în exercitarea prerogativelor funcției ce intră sub incidența legii penale. Legiuitorul constituant român reduce ideea răspunderii penale a Președintelui Republicii la ideea „punerii sub acuzare pentru înaltă trădare”.
Conceptul de „înaltă trădare” este, fără îndoială, un concept al dreptului constituțional și al dreptului administrativ, deci al dreptului public, în sens strict, dar el are și o semnificație în dreptul penal. După cum s-a putut constata din prezentarea unor soluții ale dreptului comparat, „punerea sub acuzare pentru înaltă trădare” a Președintelui de Republică, mai peste tot, se face de către Parlament (de obicei Camerele reunite, în ipoteza Parlamentului bicameral), fie la sesizarea unui număr de parlamentari, nominalizat de Constituție (de ex. 1/3 din parlamentari, în Turcia), fie printr-o inițiativă internă, reglementată procedural numai prin Regulamentul Parlamentului.
Legiuitorul român s-a oprit la această din urmă soluție tehnică, textul având următoarea redactare(art. 96):
„(1) Camera Deputaților și Senatul, în ședință comună, cu votul a cel puțin două treimi din numărul deputaților și senatorilor, por hotărî punerea sub acuzare a Președintelui României pentru înaltă trădare.
(2) Propunerea de punere sub acuzare poate fi inițiată de majoritatea deputaților și senatorilor și se aduce, neîntârziat, la cunoștința Președintelui României pentru a putea da explicații cu privire la faptele ce i se impută.
(3) De la data punerii sub acuzare și până la data demiterii Președintele este suspendat de drept.
(4) Competența de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție. Președintele este demis de drept la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.”
a) Natura juridică a faptei de înaltă trădare
De la principiul potrivit căruia Președintele se bucură de imunitate, pe durata exercitării mandatului său, se admite o excepție.
Sediul materiei îl reprezintă articolul 96 potrivit căruia Președintele poate fi pus sub acuzare pentru înaltă trădare de cele două Camere ale Parlamentului, cu votul majorității de 2/3 din numărul total al parlamentarilor.
În doctrină, calificarea faptei de înaltă trădare a fost calificată ca o faptă având caracter complex, politic și juridic în același timp, care nu se poate confunda cu infracțiunea de trădare din Codul penal.
b) Fazele procedurii constituționale a intervenției răspunderii penale a șefului de stat
De vreme ce am admis că fapta de înaltă trădare are, în egală măsură, o dimensiune politică și una juridică, vom identifica, și în derularea procedurii răspunderii penale a Președintelui, o fază politică și o fază judiciară.
Faza politică
I. Declanșarea procedurii de punere sub acuzare
Potrivit Regulamentului ședințelor comune ale celor două Camere “procedura de punere sub acuzare a Președintelui României se declanșează pe baza unei cereri semnate de cel puțin o treime din numărul deputaților și senatorilor.”
Același text din Regulament impune ca solicitarea să cuprindă descrierea faptelor care îi sunt imputate Președintelui și încadrarea lor juridică.
Cererea se depune la Birourile permanente ale fiecărei Camere, cărora le revine obligația de a informa neîntârziat pe Președinte despre cererea de punere sub acuzare.
În ședința în care se face propunerea se procedează la constituirea unei comisii care are misiunea să cerceteze temeinicia faptelor de care este acuzat șeful statului. Această comisie prezintă un raport în ședința comună a celor două Camere, în care urmează să fie votată punerea sub acuzare.
II. Votarea cererii de punere sub acuzare
Potrivit articolului 96 din Constituție, punerea sub acuzare a Președintelui României poate fi hotărâtă de 2/3 din numărul total al parlamentarilor. Votarea se face prin vot secret.
Votarea acesteia impune întrunirea Parlamentului în ședință comună, la fel ca și în cazul în care se decide suspendarea din funcție a Președintelui. Dacă se întrunește majoritatea necesară, Parlamentul urmează să sesizeze Parchetul General de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, declanșându-se astfel cea de-a doua fază a acestei forme de răspundere.
b. Faza judiciară
Și această fază, la rândul ei, se identifică prin mai multe etape procedurale.
1. Primirea sesizării formulate de Parlament
În ceea ce privește competența Parchetului General, după ce a fost sesizat de Parlament, ne raliem opiniei potrivit căreia Parchetul este liber ca, în urma propriilor cercetări, să stabilească dacă fapta primește încadrarea juridică a înaltei trădări, și atunci să întocmească rechizitoriul de trimitere în judecată, sau nu întrunește un asemenea caracter, și atunci va hotărî scoaterea de sub urmărire penală a Președintelui.
2. Judecarea Președintelui, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, această etapă putând avea, la rândul ei, două etape:
– judecata în fond, de către Secția Penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție;
– judecata în recurs, de către Secțiile Reunite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Potrivit Regulamentului ședințelor comune ale celor două Camere, Președintelui îi este recunoscut dreptul de a se apăra pe tot parcursul procedurii de punere sub acuzare, în cele două faze ale sale, politică și penală.
3. Demiterea Președintelui, ca urmare a rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de condamnare.
Înalta Curte de Casație și Justiție poate ajunge, în urma judecării definitive a Președintelui, la două concluzii:
– că Președintele este vinovat, situație în care data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești echivalează cu demiterea Președintelui.
Constituția prevede că “Președintele este demis de drept la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare”.
că Președintele este nevinovat, ceea ce atrage achitarea Președintelui.
Ca orice alt cetățean, Președintele se bucură, în cursul derulării procedurii, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, de prezumția de nevinovăție.
4.2. Răspunderea penală a Președintelui Franței
Potrivit constitutiei raspunderea juridica a Presedintelui pleaca de la premisa ca desi acesta nu raspunde penal si civil pentru actele juridice si operatiunile tehnico-materiale savârsite sau opiniile exprimate în exercitarea functiei sale, totusi, potrivit art. 96 din Constitutie, se instituie în sarcina Parlamentului un control de sesizare, potrivit caruia, Camera Deputatilor si Senatul, în sedinta comuna, pot hotarî punerea sub acuzare a acestuia, pentru înalta tradare, cu votul a cel putin doua treimi din numarul senatorilor si deputatilor. De la data punerii sub acuzare si pâna la data demiterii Presedintele este suspendat de drept. Competenta materiala de judecata apartine Înaltei Curti de Casatie si Justitie, în conditiile legii (art. 96 alin. 4).
Observam ca, fata de textul constitutional, ca legiuitorul român a redus aceasta raspundere juridica numai la raspunderea penala, si aceasta numai pentru înalta tradare, în rest mentinând intacta imunitatea penala, civila si contraventionala a Presedintelui pentru faptele legate de exercitarea prerogativelor functiei. Prin dispozitia expresa a art. 84 alin. 2 din Constitutie, se aplica regula statornicita de Constitutia revizuita în art. 72 alin. 1, dar atât. Ceea ce înseamna ca legiuitorul constituant nu a vrut sa extinda si celelalte dispozitii referitoare la Parlament, si Presedintelui.
Potrivit art. 68 din Constitutia Frantei, Presedintele Republicii nu este responsabil de actiunile sale întreprinse în exercitiul functiei decât în caz de înalta tradare. El nu poate fi pus sub acuzare decât de cele doua Camere, care hotarasc prin vot identic, într-o sedinta publica, cu majoritate absoluta a membrilor lor. Presedintele este judecat de Înalta Curte de Justitie.
Competenta de a stabili daca Presedintele raspunde sau nu penal, revine numai Înaltei Curti de Casatie si Justitie (art. 96 alin. 2 din Constitutie) în prima si ultima instanta. Potrivit art. 2 din Protocolul nr. 7 din 22 noiembrie 1984 la Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, semnata la Roma la 4 noiembrie 1950, orice persoana, declarata vinovata de o infractiune, are dreptul la doua grade de jurisdictie, mai putin cel ce a fost judecat în prima instanta de cea mai înalta jurisdictie.
Prin decizia Consiliului Constitutional din Franta din 22 ianuarie 1999 s-a hotarât ca raspunderea penala a Presedintelui Republicii nu poate fi stabilita decât de Curtea Suprema de Justitie.
Aceasta competenta se limiteaza numai la fapte savârsite în timpul mandatului sau de Presedinte si în legatura cu functia sa. Justitia franceza, obligata sa se pronunte asupra competentei sale de a instrumenta cazurile în care Presedintele Republicii Franceze a fost implicat înainte, de a-si prelua mandatul, a recurs la o decizie a Consiliului Constitutional din octombrie 2000 prin care se statua ca orice urmarire penala în fata instantelor obisnuite de drept comun se suspenda pe perioada exercitarii mandatului prezidential.
Infractiunea de înalta tradare este incriminata ca atare prin art. 96 (textul introdus dupa revizuirea Constitutiei) din Constitutia Frantei, si constituie o varianta în forma calificata si agravanta a infractiunii de tradare prevazute în art. 155-157 din Codul penal. Aceasta infractiune de înalta tradare are un subiect calificat, care este exclusiv numai Presedintele României si poate fi savârsita numai cât timp autorul îndeplineste functia ce atrage caracterizarea ei ca infractiune.
În aceeasi ordine de idei, este de discutat daca nu cumva Parlamentul, în hotarârea sa de punere sub acuzare, prin descrierea faptei, incrimineaza retroactiv ca infractiuni (poate fi o razbunare politica), fapte care în alte împrejurari nu ar putea duce, implicit, la sesizarea Înaltei Curti de Casatie si Justitie. Daca, în art. 73 lit. h din Constitutie se stabileste ca infractiunile si pedepsele, regimul executarii acestora se stabileste prin lege organica, cu atât mai mult, o astfel de încriminare, din ratiunile aratate, trebuie sa fie cuprinse într-o lege si nu lasata la discretia unui Parlament, mai mult sau mai putin binevoitor. În actuala concepere a acestei infractiuni, în opinia noastra, nici un Presedinte nu va raspunde penal pentru infractiunea de înalta tradare.
4.3. Răspunderea penală a Președintelui Italiei
Președintele Republicii Italiene este ales de șapte ani prin sufragiu universal indirect: este ales de către deputați și senatori, în Congres.Secțiunea 90 din Constituția limitează domeniul de aplicare a contesta, de răspunderea penală a actelor președintelui de înaltă trădare și încălcări ale Constituției. Aceasta afirmă, în vigoare:
"Președintele nu este responsabil pentru actele efectuate în exercitarea funcțiilor sale, cu excepția cazurilor de trădare sau de încălcare a Constituției.
"În astfel de cazuri, este pus sub acuzare de către Parlament, în ședință comună, cu o majoritate absolută a membrilor săi."
În temeiul articolelor 134 și 135 din Constituție, președintele este apoi judecat de cincisprezece membri ai Curții Constituționale, plus șaisprezece cetățenii trase dintr-o listă specifică faptul că Parlamentul se află la fiecare nouă ani.
Pentru actele efectuate în afara liniei de serviciu, problema rămâne nerezolvată: legea consideră că președintele nu poate continua executarea mandatului său, iar instanțele judecatorești ar trebui să iși exercite autoritatea, punandu-l pe acesta sub acuzare.
4.4. Răspunderea penală a Președintelui Austriei
Presedintele Federal este ales de șase ani, prin vot universal direct.
Articolul 68-1 din Constituție prevede că federal: "Președintele Federal este responsabil pentru îndeplinirea atribuțiilor sale de a Adunării Federale, în conformitate cu articolul 142. " Cu toate acestea, articolul 142 prevede că răspunderea penală a președintelui federal, în exercitarea funcțiilor sale pot fi invocate în cazurile de "încălcare" a Constituției Federale.
Procedura de punere sub acuzare în conformitate cu articolul 68 este după cum urmează:
"O decizie Ur al Consiliului Național sau de Consiliul Federal, cancelarul federal Adunării Federale convoacă pentru implicarea de această responsabilitate;
"Decizia de punere sub acuzare necesită prezența a mai mult de jumătate din membrii celor două camere și o majoritate de două treimi din voturile exprimate."
După ce a fost pus sub acuzare, președintele este judecat de către Curtea Constituțională Federală, care poate condamna "pierderea de sarcină, și în caz de circumstanțe agravante, în special privarea temporară a drepturilor politice."
Mai mult decât atât, secțiunea 143 din Constituția Federală prevede că se poate, de asemenea, "să fie pus sub acuzare pentru fapte incriminate atunci când acestea sunt legate de îndeplinirea sarcinilor sale." Curtea Constituțională are competența exclusivă: în cazul în care o declarație este deja în curs de desfășurare, cu o instanță penală, acesta trebuie să fie transferate la el. Pentru a-l pedepsi, în plus față de descalificarea sau privarea de drepturi politice, Curtea poate impune, de asemenea, o sancțiune în conformitate cu codul penal.
În ceea ce privește actele de detașabil articolul prezidențiale, 63 din Constituția Federală prevede că "președintele federal poate fi urmărită de către autoritățile publice, cu acordul Adunării Federale" . O cerere pentru procedura se transmite la Consiliul Național, care decide dacă Adunarea Federală trebuie să fie confiscate. Dacă se întâmplă acest lucru, cancelarul trebuie să convoace fără întârziere.
Atunci când decizia de punere sub acuzare nu este adoptată, urmărirea penală nu poate continua până la expirarea mandatului. În plus, articolul 58-3 din Codul penal prevede că, în cazul în care legea împiedică procedurii normale, termenul de prescripție a acțiunii penale, care variază între unu și douăzeci de ani, în funcție de severitatea pedepsei, încetează să curgă.
Capitolul 5. CONCLUZII
Ca și concluzie trebuie să precizez că atribuțiile Președintelui României trebuie abordate prioritar, în lumina principiului separației și colaborării puterilor de stat, necesitate ce rezulta din consultarea textelor constituționale ce le reglementează întradevăr fie și sumară a lor, ne scoate în evidenta faptul ca cele mai multe sunt exercitate prin colaborare cu alte autorități statale. în acest caz atribuțiile Președintelui României ne apar ca rod al efortului comun a doua sau trei autorități în realizarea funcțiilor statului.
Rațiunea colaborării dintre Președintele României, Guvern și Parlament în realizarea unor atribuții prezidențiale și indirect a unor funcții ale statului, trebuie căutată în primul rând în importanta creării de relații sociale în care acestea intervin, relații vitale, de coordonarea cărora depind intr-un fel sau altul toate celelalte. în al doilea rând, colaborarea poate apare ca o exigenta a unor principii de natura politica, dar și de natura etica. Daca atribuțiile Președintelui trebuie abordate procedural în lumina colaborării autorității publice, în realizarea celor mai importante sarcini.
Sintetizând aspectele și considerațiile constituționale care rezultă din modul de desemnare a șefului statului, rolul și atribuțiile Președintelui României, trăsăturile caracteristice ale raportului acestuia cu autoritățile publice și popor, așa cum au fost ele prezentate putem să concluzionăm astfel :
Președintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat. Este reglementarea care, alături de cea privind organizarea alegerilor prezidențiale în două tururi de scrutin, se regăsește în republicile semiprezidențiale .
Întrucât instituția șefului de stat ocupă un loc fundamental în ordinea constituționala, înca din cele mai vechi timpuri, avandu-si obarsia in chiar istoria lumii si a sistemelor statale am considerat ca o analiza comparativa a acestei institutii este izvorul unei mai bune intelegeri a sistemelor de drept. In urma unei prealabile documentari am ajuns la concluzia ca putem sa evidentiem “defectele” oricarei institutii, nu doar a sefului de stat, doar printr-o analiza comparativa a acesteia. Studiul comparativ presupune nenumarate beneficii, atat in formarea unor noi sisteme de drept, precum si in modificarea anumitor aspecte a sistemelor de drept existente.
BIBLIOGRAFIE
A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Ed. All Beck, București, 2005
Ion Deleanu, Drept constituțional; și instituțiii politice, vol.II, editura Europa Nova,BUCUREȘTI, 1996
D. Apostol Tofan, Instituții administrative europene, Ed. C.H. Beck, București, 2006
D. Apostol Tofan, Drept administrativ, Ed. All Beck, București, 2004
I. Deleanu, Drept constituțional și instituții politice, Ed. Fundația „Chemarea”, Iași, 1992
Zaharia T. GHE., Drept administrativ,vol.1,Editura Junimea, Iași, 2000
Jean Rivero,Droit administratif ,17 edition,1998
C. Ionescu citat de V. Vedinaș în Drept administrativ și instituții politico-administrative, Ed. Lumina Lex, București, 2001
V. Vedinaș, Drept administrativ, Ed. Lumina Lex, București, 2006
Liviu Coman-Kund, Carmen Coșbuc – Instituțiile politice, drept constituțional, 2011
Ion Deleanu – op. cit., vol II, pp. 345-346
F. Vasilescu citat de D. Apostol Tofan în op. Cit
I. Vida citat de D. Apostol Tofan
T.Drăganu citat de D. Apostol Tofan
M. Preda, citat de D: Apostol Tofan in op. cit.
Corneliu Manda, Drept administrativ, Editura Victor, BUCUREȘTI, 2000
Georges Vedel, Pierre Delvolve, Droit administratif, PARIS,1998
Cristian Ionescu – Regimul politic în România
Gheorghe Filip, Mihaela Onofrei, “Sisteme administrative comparate”, Ed. Sedcom Libris, Iași, 2000
Dan Chirleșan, Administrație publică. Sisteme, Ed. Universității Al.Ioan Cuza, Iași, 2007
Constanța Călinoiu, Victor Duculescu, Georgeta Duculescu, Drept Constituțional comparat. Tratat, Ediția a IV-a, volumul 1, Ed. Lumina Lex, București, 2007
V. Vedinaș, op. cit.
Ion Deleanu – op. cit.
Tudor Draganu, op.cit.
Constituția Italiei, articolul 87
Constituția României, republicată
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Raspunderea Penala Si Politica a Presedintelui Romaniei (ID: 129443)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.