Raspunderea Penala Si Cea Asministrativa In Dauna Ecologica

ABREVIERI

alin. – alineat

art.- articol

c. – contra

C.E.D.O. – Curtea Europeană a Drepturilor Omului

C.civ. – Codul civil

dec. civ. – decizia civilă

lit. – litera

M.Of. – Monitorul Oficial

nr.- numărul

O.G. – Ordonanța Guvernului

O.U.G – Ordonanța de Urgență a Guvernului

H.G. – Hotărâre a Guvernului

O.N.G.– Organizații neguvernamentale

U.E.– Uniunea Europeană

op. cit.- opera citată

p.- pagina

pct. – punctul

S. civ. – Secția civilă

Trib. – Tribunalul

Vol. – volumul

vs. – versus

C U P R I N S

INTRODUCERE ……………………………………………………..

Capitolul I. Raspunderea administrativa

1.1. Notiunea de raspundere administrativa.

1.2. Raspunderea civila in dreptul mediului.

1.2.1. Conditii de angajare a raspunderii civile

1.2.3. Problema repararii in natura a prejudiciului ecologic.

1.2.4. Raspunderea pentru culpa.

1.2.5. Raspunderea comitentilor pentru faptele prepusilor.

1.2.6. Problema abuzului de drept in domeniul ecologic.

1.2.7. Raporturile de vecinatate.

1.2.8. Raspunderea contraventionala in materie de mediu.

1.2.9. Raspunderea pentru fapta lucrului.

1.2.10. Raspunderea civila obiectiva.

1.3. Regimul special al raspunderii instituit prin O.G. 195/2005

1.4. Raspunderea contraventionala in materie de mediu.

Capitolul II. Raspunderea penala

Capitolul III. Dauna ecologica

3.1. Caracterele generale ale daunei reparabile

3.2. Clasificarea daunelor

3.3. Elemente pentru definirea daunei ecologice

3.4. Definire

3.5. Trasaturi

3.6. Evaluarea si repararea daunei ecologice

3.7. Evaluarea daunelor-interese

STUDIUL DE CAZ : INSULA SERPILOR

4.1. Concluzii.

4.2. Propuneri

Bibliografie ………………………………………………………………

INTRODUCERE

În această lucrare vorbim despre răspunderea pentru prejudiciile sau daunele ecologice și dreptul omului la un mediu sănătos. Reglementarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate mediului (daunele ecologice). Persoanele răspunzătoare și persoanele care pot cere prevenirea ori repararea prejudiciilor asupra mediului. Măsurile preventive și reparatorii. Suportarea costurilor. Natura juridică și fundamentul acestei răspunderi.

Problema răspunderii juridice pentru pagubele produse prin deteriorarea factorilor de mediu a fost timid abordată în doctrină și practica judiciară, aceasta și pentru faptul că în dreptul mediului nu există încă o instituție a răspunderii ecologice cu rol, în principal,de prevenire și de reparare a prejudiciilor cauzate mediului.

În dreptul mediului normele juridice trebuie să contribuie la realizarea unui scop concret, constând în prevenirea poluării de orice fel, menținerea și îmbunătățirea condițiilor de viață pe Terra. În cadrul măsurilor “inclusiv juridice" care vizează protecția naturii un accent deosebit trebuie pus pe măsurile preventive și de reconstrucție ecologică, fiindcă mediul, de cele mai multe ori, fiind distrus nu mai poate fi readus în stare normală.

De multe ori, aplicarea unor sancțiuni "aspre chiar" nu este suficientă pentru a împiedica deteriorarea factorilor de mediu. De aceea prin legislația de mediu trebuie stabilite o serie de condiții exigente în care să se desfășoare orice activitate care prezintă factori de risc pentru mediu.

Avem în vedere în primul rând procedura de autorizare aactivităților economice și sociale cu impact asupra mediului și răspunderea privind studiul de impact. De asemenea, avem în vedere și alte pârghii economice și fiscale de protecție a mediului cum ar fi politica prețurilor în favoarea conservării mediului, subvențiile și detaxările, bursele de poluare etc. (o caracteristică a dreptului mediului menționăm faptul că în această materie răspunderea juridică intervine atât în cazul în care s-a produs un prejudiciu prin deteriorarea factorilor de mediu cât și în situația în care deși nu s-a poluat mediul au fost totuși săvârșite fapte ilicite care contravin normelor de dreptul mediului, fapte care pot crea condiții propice producerii poluării. Deci, răspunderea juridică va cădea atât în sarcina poluatorului, vinovat de deteriorarea factorilor de mediu, cât și în sarcina funcționarului public sau a oricărei alte persoane fizice sau juridice care, deși nu produce poluarea mediului, prin faptele săvârșite încalcă legislația mediului.*

Putem spune astfel că în dreptul mediului noțiunea de răspundere juridică are un sens mult mai larg, mai cuprinzător.

Răspunderea juridică în această materie vizează nu numai sancționarea celor care se fac vinovați de poluarea factorilor de mediu sau a celor care, deși nu deteriorează prin acțiunea lor mediul, încalcă legislația de mediu, dar și luarea și respectarea de către persoanele sau organele de stat, instituțiile publice sau private a tuturor măsurilor care contribuie la asigurarea condițiilor optime în care se desfășoară toate activitățile economice și sociale astfel încât riscul de poluare să fie minim.

Considerăm că rolul pe care trebuie să-l joace legislația în vederea protecției factorilor de mediu este în primul rând unul preventiv. Oamenii, agenții economici, organismele guvernamentale și neguvernamentale trebuie să adopte o conduită care să asigure, să garanteze un mediu sănătos și să evite pe cât posibil acțiunile cu risc de poluare.

Așa cum se cunoaște, este mult mai ușor și mai puțin costisitor să se prevină producerea unui prejudiciu decât repararea lui, ca să nu mai vorbim că de multe ori este imposibilă readucerea factorilor de mediu în starea inițială, la parametrii normali.

Totodată, normele de dreptul mediului trebuie să aibă și caracter reparator. Trebuie să cuprindă și dispoziții care să facă posibilă repararea prejudiciilor cauzate prin poluarea mediului și oamenilor. In acest sens, de mare utilitate, ca o garanție a reparării prejudiciilor aduse mediului o reprezintă diversele fonduri ce se constituie anticipat pentru ameliorarea diverșilor factori de mediu. Menționăm în acest sens fondul național de mediu, fondul de ameliorare a fondului funciar, fondul apelor, fondul de protecție a vânatului, fondul special pentru dezvoltarea sistemului energetic, primele de împădurire.și, de asemenea, diversele sisteme de asigurare care funcționează în această materie.

De asemenea, în mod firesc, legislația de mediu trebuie să aibă și caracter sancționator, impunându-se după părerea noastră pedepse mai aspre decât cele care sunt prevăzute în prezent mai ales în cazul unor fapte prin care sunt afectați grav, uneori ireversibil, diverși factori de mediu. În vederea conservării și protecției mediului, în cazul săvârșirii unor fapte ilicite prin care s-au adus prejudicii mediului sau oamenilor, considerăm oportună lărgirea sferei de persoane și organe cărora legea le conferă legitimitate procesuală activă, fiind incluse aici și organismele neguvernamentale, care după cum se știe joacă un rol deosebit în a sensibiliza opinia publică și factorii de decizie în legătură cu pericolul pe care îl prezintă pentru mediu diverse activități umane cu factor de risc. 

Cap. 1 – Răspunderea administrativă

Noțiunea de raspundere administrativă.

Răspunderea administrativă ca instituție a dreptului administrativ, cuprinde totalitatea normelor ce reglementează răspunderea juridică a celor care nesocotesc, care încalcă în principal normele de drept administrativ.

Folosim sintagma în principal, deoarece în condițiile legii și încălcarea unor norme aparținând altor ramuri ale dreptului poate atrage răspunderea administrativă, cum de altfel și încălcarea unor norme de drept administrativ poate atrage răspunderi juridice de altă natură decât administrativă. Față de aceasta, s-ar cuveni a arăta, poate în primul rând, faptul că noțiunea de răspundere administrativă nu este recunoscută de întreaga noastră doctrină.

Cel puțin două precedente istorice trebuie relevate în acest sens, pe de-o parte faptul că în perioada interbelică, care a marcat la noi autonomizarea științei dreptului administrativ, nu s-a construit o teorie a răspunderii administrative, iar, pe de altă parte, trebuie evocată situația legală și doctrina din perioada postbelică, când a existat un semnificativ curent teoretic ce considera că răspunderea administrativă se identifică cu răspunderea contravențională, mai precis că răspunderea contravențională era „unica” răspundere administrativă1.

În paralel cu aceste teorii restrictive, și în concordanță cu evoluția reglementărilor vremii, unii doctrinari au fundamentat și alte forme ale răspunderii administrative decât cea contravențională (Ioan Santai, Antonie Iorgovan), precum „răspunderea organelor administrației de stat pentru pagubele cauzate prin actele lor ilegale” (Ilie Iovănaș). Se arată astfel în literatura recentă că răspunderea pentru contravenții nu reprezintă forma tipică a răspunderii administrative (represive), ci forma atipică, imperfectă. Trebuie să fie considerată ca fiind proprie dreptului administrativ răspunderea pentru încălcarea obligațiilor din raportul administrativ de subordonare. Sub aspectul scopului urmărit prin instituirea acestei forme de răspundere ea se încadrează, în principal, în categoria formelor de răspundere sancționatorie, alături de răspunderea penală (pentru infracțiuni) și cea disciplinară (pentru abateri de la disciplina reglementată de Codul Muncii) între care ocupă o poziție intermediară datorită periculozității sociale a abaterilor administrative mai scăzută

_____________

Al. Negoiță

decât a infracțiunilor, dar mai ridicată decât a abaterilor disciplinareale angajaților.

Răspunderea administrativă este o formă eficientă de sancționare a abaterilor de la lege prin modul operativ și simplu în care se declanșează și se aplică, comparativ cu alte forme de răspundere juridică. Aria ei de cuprindere este foarte largă datorită numeroaselor reglementări privind abaterile de natură administrativă care pot fi săvârșite de o gamă foarte diversă de subiecte de drept, cât și pentru că unele fapte penale, a căror pericol social scade, iar frecvența lor se micșorează continuu, trec din sfera ilicitului infracțional în sfera abaterilor administrative.

În prezent sunt în general analizate 3 mari categorii de ilicit administrativ:

– ilicitul administrativ propriu-zis

– ilicitul contravențional

– ilicitul cauzator de prejudicii materiale și morale iar corespunzător acestora, sunt consacrate trei instituții ale răspunderii în dreptul administrativ, respectiv răspunderea administrativă tipică, contravențională și administrativ-patrimonială, fiecare având un conținut propriu, o construcție sistemică, un regim juridic aparte, toate de natură a infățișa răspunderea administrativă ca o macroinstituție a dreptului administrativ.

Fundamentul obiectiv al răspunderii administrative îl constituie principiul legalității, care impune stricta respectare a legilor și a celorlalte acte juridice subordonate lor în activitatea organelor de stat, inclusiv în activitatea executivă. Încălcarea legalității de către administrația publică atrage atât sancționarea activității ilegale cât și a autorului ei, funcționarul administrativ, care poate răspunde disciplinar, contravențional sau penal, în funcție de gravitatea încălcării săvârșite, cât și patrimonial sau material dacă fapta ilicită a cauzat prejudicii evaluabile pecuniar.

Răspunderea administrativă constă în relațiile inter-umane din societate, în condițiile existenței statului ce sunt reglementate prin norme juridice care urmăresc desfășurarea acestora potrivit voinței celor aflați la conducerea statului, care pot reprezenta interesele fie ale unor grupuri restrânse, în condițiile statelor totalitare, fie ale întregii colectivități, în condițiile statelor democratice .

În cazul încălcării normelor juridice, fiind puse în pericol valorile sociale pe care acestea le apără, intervine o răspundere juridică, în sensul că persoanele care se fac vinovate de săvârșirea unor fapte ilicite trebuie să suporte anumite consecințe juridice, adică sa fie pasibile de aplicarea unor sancțiuni juridice.

Răspunderea juridică poate fi utilizată fie în accepțiunea de ansamblu de norme juridice care reglementează relațiile sociale ce se formează în cazul încălcării normelor juridice, fie de situație juridică în care se află persoana care a încălcat nomele juridice .

Stabilirea unei anumite forme de răspundere juridică pentru săvârșirea unor fapte anti sociale depinde de voința și interesele celor aflați la conducerea statului în acel moment, de importanța valorilor sociale ce trebuie ocrotite, potrivit evaluarii date de guvernanți, în scopul deplinei apărări a acestor valori.

Răspunderea juridică, în mod traditional, este analizată ca o instituție fundamentală a dreptului, institutie care tinde să ocupe centrul dreptului în totalitatea sa, reflectând stadiul de evoluție a întregii societăți, nivelul constiinței și responsabilității sociale.

Putem defini răspunderea juridică drept acea formă a răspunderii sociale constând în complexul drepturilor și obligațiilor conexe care, potrivit legii, se nasc ca urmare a producerii unor fapte ilicite și care constituie cadrul în care se realizează sancțiunile juridice menite să asigurere stabilirea ordinii de drept.

În cadrul formelor răspunderii juridice, un loc important îl ocupă răspunderea administrativă, deoarece printre cele mai frecvente fapte antisociale se numară abaterea administrativă.

Răspunderea juridică administrativă este explicată de catre unii teoreticieni ai dreptului public pornind de la conceptul de constrângere. Prof. A. Iorgovan definește constrângerea administrativă ca fiind “ansamblul măsurilor (acte juridice, operațiuni administrative, fapte materiale) luate de autoritățile administrației publice, în baza legii, cu folosirea puterii de stat și, dacă este cazul, împotriva voinței unor subiecte de drept, pentru a sancționa încălcarea normelor de drept administrativ, a preveni săvârșirea unor fapte antisociale și a apăra drepturile cetățenilor sau, după caz, pentru a asigura executarea actelor autorităților judecătorești, respectiv ale Avocatului Poporului, Curții Constituționale și Curții de Conturi”.

Dacă prin constrângerea administrativă se urmărește autoreglarea sistemului social, răspunderea urmărește restabilirea ordinei normative încalcate, precum și condamnarea faptei negative și a autorului acesteia.

Din punct de vedere juridic, în baza căruia o persoană se află într-o relație de obligație față de o altă persoană căreia îi datorează satisfacție sau repararea unui prejudiciu pe care i l-a cauzat. Orice faptă a omului, care produce altuia prejudiciu, îl obligă pe acela din a cărui greșeală s-a realizat să repare prejudiciul.

Iar in lumina articolelor 998, 999 din Codul civil omul este responsabil nu numai de prejudiciul cauzat prin fapta sa, dar si pentru acela pe care l-a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa1.

Eficiența aplicării normelor de drept privind protecția mediului este asigurată de funcționarea sistemului răspunderii juridice complexe al dreptului mediului.

Încălcarea dispozițiilor2 atrage răspunderea civilă, contravențională sau penală după caz. Din aceasta formulare rezultă că, daca reglementarile speciale nu dispun altfel, se aplică regimul juridic general stabilit în Codul civil, pentru răspunderea civilă delictuală3, pentru răspunderea contravențională și în Codul penal, pentru răspunderea penală.

Este locul să precizăm aici că, din contextul Legii-cadru a Protecției mediului, reiese că ea urmărește instituirea unei răspunderi juridice complexe sau speciale în domeniul protecției mediului.

Această răspundere juridică în domeniul dreptului mediului va avea particularități și dimensiuni proprii, specifice vătămărilor aduse mediului, și, în viitor, va fi, probabil, reglementată prin acte normative adecvate. Intenția legiuitorului de a institui un regim aparte răspunderii juridice în domeniul protecției mediului rezultă și din modul în care sunt dispuse, în structura legii-cadru actualele prevederi privind răspunderea5, care precizează că prevenirea și repararea prejudiciului se realizează conform respectivei Ordonanțe de Urgență și reglementărilor specifice. Până la apariția noilor reglementări, operează răspunderea civilă, contravențională sau penală precum și o serie de sancțiuni specifice dreptului mediului, pe care le vom analiza în continuare.

1.2. Răspunderea civilă în dreptul mediului.

1.2.1. Condiții de angajare a răspunderii civile

Pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală – atât în cazul răspunderii pentru fapta proprie, cât și în cel al răspunderii pentru fapta altuia sau al prejudiciilor cauzate de lucruri sau animale – se cere întrunirea cumulativă a următoarelor condiții:

a) să se fi săvârșit o faptă ilicită;

b) să existe un prejudiciu;

__________________

I.M. Anghel, Fr. Deac, M.F. Popa “Răspunderea civilă”, Ed. Științifică, p.10

O.G. nr. 195/2005

Legea nr. 32/1968

ca si din art. 95, alin. 3

c) să existe un raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu;

d) culpa autorului faptei ilicite;

e) să existe capacitatea delictuală a autorului, la momentul săvârșirii faptei.

a) Fapta ilicită

Termenul de ”faptă” desemnează – stricto-sensu – o conduită, o manifestare perceptibilă simțurilor noastre, respectiv gândirea exteriorizată1. Lato sensu – alături de manifestarea externă a gândirii cuprinde și efectele acesteia care determină modificarea unor raporturi sau situații juridice existente. Fapta capată caracter ilicit atunci când, prin acțiune sau omisiune, contravine conduitei prescrise de norma de drept, devenind astfel ilicită.

Un alt element esențial al răspunderii il constituie existența unui prejudiciu.

b) Prejudiciul ecologic.

Definirea noțiunii de prejudiciu ecologic este deosebit de importantă, deoarece ea condiționeaza întinderea reparației și desfășurarea acțiunilor de restaurare, și la fel de dificilă și complexă, întrucât datorită unității și interdependenței fenomenelor ecologice, prejudiciul adus unui element natural – apă, aer – influențează negativ, sub o formă sau alta, și asupra altor componente ale mediului (sol, floră, sănătate, peisaj etc.) Tocmai datorită acestui caracter indirect și difuz, dauna ecologică este considerată a fi acea vătămare care aduce atingere ansamblului elementelor unui sistem și nu permite constituirea unui drept la reparație. Calitatea mediului este un element al patrimoniului iar repararea prejudiciului trece prin reconstrucția acestuia2.

În literatura de specialitate sunt deosebit de interesante, opiniile privind natura și întinderea prejudiciului ecologic. În primul rând se cere clarificat cine anume suportă dauna: omul sau mediul său. În primul caz, dauna ecologică este cea cauzată persoanelor și bunurilor de către mediul în care trăiesc3. Cu alte cuvinte, în acest caz mediul – care poate cauza prejudicii din cauza unei poluări a aerului, apei, solului etc. – este considerat ca fiind cauza și nicidecum victima daunelor.

________________

v. art. 998 Cod civil

Mircea Duțu, op. cit. p. 60

Prefață la P. Girod “La reparation du dommage ecologique”, These, Paris

În cel de-al doilea caz, se consideră daună ecologică orice poluare rezultata dintr-o activitate umană care alterează factorii naturali ai mediului. Într-o asemenea viziune

victime sunt nu numai cei care suferă un prejudiciu direct (în privința bunurilor sau a

persoanelor) ci și ansamblul colectivității care are interesul de a salva patrimoniul ecologic.

În realitate, în cele mai multe cazuri dauna poluării este suportată atât de individ sau mediul sau cât și de mediul natural în calitate de patrimoniu colectiv (de res communis). Tocmai de aceea, într-o concepție modernă, se recunoaște fiecărui individ un drept subiectiv la mediu – în sens de res communis – și, drept consecință, orice poluare reprezintă o încălcare a acestui drept și constituie, o culpă. Deci, prin ricoșeu, orice poluare a elementelor naturii reprezintă în final și o lezare a unui interes uman.

Teoria și practica însă vor trebui să precizeze mai exact nu numai noțiunea de ”daune ecologice”, dar și pe aceea a ”întinderii” sale. (La o astfel de abordare, nu trebuie scăpat din vedere că ”dauna” este de fapt o categorie juridică și nu economică). Cum bine știm, pentru a angaja o acțiune în repararea prejudiciului, acesta trebuie să fie cert, direct, actual și personal, iar elementul nociv excesiv. Cerințe deosebit de complexe, chiar dacă în raționamentul nostru avem în vedere doar două elemente:

– faptul că orice activitate umană antrenează efecte asupra mediului, caz în care trebuie să stabilim un prag legal, a cărui depășire deschide dreptul la reparație (când este atins un drept sau cel puțin un interes legitim) și

– faptul că prejudiciile ecologice sunt prejudicii difuze în manifestarea lor și de multe ori chiar cu consecințe prejudiciabile ireversibile (problema reparării unei daune viitoare)1.

Atunci cum vom evalua prejudiciul ecologic? Ce metode vom aplica? Oare viața, natura sau un prejudiciu cu caracter ireversibil pot fi evaluate conform cerințelor care să ne permită să angajăm răspunderea juridică complexă?! Jurisprudența ne arată că dreptul are această capacitate de a răspunde la astfel de întrebări. În acest sens este citată afacerea Zoe Colocotroni, din 1980, când justiția americană a reținut următoarele metode de evaluare:

– calcularea valorii de înlocuire a organismelor marine distruse;

– evaluarea costului de refacere a stării inițiale;

– efectuarea unei evaluări forfetare;

___________________

Mihai Eliescu, Răspunderea civilă delictuală , Ed. Pedagogică, pag. 92

– evaluarea costului compensației prin restaurarea unei suprafețe de mărime echivalentă în vecinătatea zonei poluate.

Deci, aplicând aceste metode, se poate face o evaluare monetară în cazul prejudiciilor produse integrității persoanei, bunurilor private sau activității comerciale. În unele cazuri se au în vedere, parțial, și daunele cauzate bunurilor aflate în afara circuitului civil prin convenirea atingerilor pe care acestea le suferă în pagube cauzate activităților economice. În completarea acestor metode se recurge, din ce în ce mai des, la modalități de asigurare și, implicit, la evaluarea negociată a pagubelor.

c) Sarcina dovezii revine celui care solicită despăgubirea. Cel ce pretinde să fie despăgubit va trebui să dovedească atât existența și întinderea pagubei, cât și legătura de cauzalitate între act și pagubă. Cunoștințele științifice însă, la ora actuală, nu permit în toate cazurile stabilirea legăturii de cauzalitate între o anumită activitate de poluare și prejudiciul dat. Tocmai de aceea, în cazul daunelor ecologice, se face derogare de la regulile clasice ale codului civil și se admite și prezumția probabilității legăturii de cauzalitate (v. Principiul Precauției).

De reținut că, pluralitatea autorilor unui prejudiciu ecologic nu împiedică de a cere reparația integrală unuia singur dintre ei. Culpa victimei însî constituie o cauză de exonerare a răspunderii juridice a poluatorului.

1.2.2 Problema reparării în natură a prejudiciului ecologic.

Este știut că orice victimă are dreptul la repararea integrală a prejudiciului suferit: pentru trecut o îndemnizare, iar pentru viitor – încetarea pagubei. O reparație efectivă însă impune o reparare atât în natură cât și o reparare pecuniară. Firește, în cazul prejudiciului ecologic, ideală ar fi repararea în natură.

Datorită distrugerii fizice însî, readucerea în starea anterioară nu este întotdeauna posibilă și deci dauna va fi ireversibilă. În acest caz, singurul mod de reparare, rămâne, reparația prin echivalent (ex. constituirea unui fond de reconstrucție ecologică). În absența unei reglementări de această natură, aprecierea aparține instanțelor judecătorești.

Reparația în natură este, de multe ori, complexă iar reglementările actuale nu stabilesc modalitățile de refacere a mediului, din care cauză, din păcate, instanțele judecătorești, preferă varianta de îndemnizare care este arbitrară și uneori imposibilă. Arbitrară de ex. deoarece nu se poate aprecia care este valoarea unui peisaj distrus, imposibilă când repararea în natură nu depinde decât de natura însăși (să nu uităm că prin acțiuni pozitive natura poate fi ajutată să se refacă). Apoi în cazul prejudiciului ecologic care nu afectează ființa umană, nici patrimoniul personal al individului ci numai mediul natural cine anume este abilitat să primeasca indemnizarea? Guvernul, organul local, una din organizațiile neguvernamentale etc.? Credem că de aceste aspecte va trebui să se ocupe viitoarea lege specială privind răspunderea pentru prejudiciile aduse mediului.

Până la apariția acestor reglementări speciale rezolvarea nenumaratelor aspecte ale răspunderii civile complexe rămân la aprecierea instanțelor judecătorești.

d) Culpa autorului faptei ilicite.

1.2.3. Răspunderea pentru culpă.

Așa cum am mai spus, pentru a putea fi angajată răspunderea civilă1, este necesară stabilirea culpei autorului faptei care rezidă într-o acțiune sau omisiune a subiecților de drept. În materie de răspundere pentru pagubele mediului, simpla nerespectare a unor dispoziții legale constituie o culpă care angajează răspunderea autorului său.

Este însă posibil să existe culpa și în cazul când poluatorul a respectat reglementările, dar prin culpa sa – neglijența ori imprudența – a cauzat o paguba care trebuie reparată.

În toate aceste cazuri fundamentul răspunderii civile este unul subiectiv – adică o acțiune ori o emisiune a subiectului de drept căruia, printr-o normă specială de protecția mediului, i s-a impus o anumită obligație legală pe care el a încalcat-o. În practică, în materie ecologică, se admite și răspunderea obiectivă, în cazul viciului ascuns al lucrului – ex. unui mijloc de producție în cazul unor instalații speciale – in baza art. 1000 alin. 1, Cod civil.

1.2.4. Raspunderea comitentilor pentru faptele prepusilor.

Raspunderea comitentului este fundamentata pe ideea de garantie, pornind de la ideea că2, se instituie o garanție a comitentului, în solidar cu presupul, față de victima prejudiciului, garanție care este menită să ofere victimei posibilitatea de a fi despăgubită.

Sunt declarați răspunzători3 pe ”stăpâni și comitenți, de prejudiciul cauzat de servitorii și prepușii lor în funcțiile ce li s-au încredințat”.

Literatura juridică mai nouă, dar și practica instanțelor tinde să admită că răspunderea comitentului instituită de art. 1000 alin. 3 este un caz special de răspundere

___________________

conf. art. 988 din Codul civil

prin art. 1000 alin. 3, Cod civil

Alin. 3, art. 1000, Cod civil

fără culpă, în care se poate desluși, cu un nou conținut social-economic, ideea de risc.

În această concepție, comitentul care are folosul eventual al activității prepusului, ar trebui să suporte și sarcinile acestei activități. Într-adevăr, comitentul, întrebuințând prepuși, își sporește câmpul activității și astfel introduce în societate o primejdie sporită de păgubire. Este, de fapt, riscul de activitate pe care comitentul trebuie să îl suporte, căci paguba a fost cauzată de această extindere, prin prepuși, a propriei activități.

Această viziune se adaptează cel mai bine particularităților răspunderii pentru daune ecologice, în condițiile în care, practic orice activități umane (și, mai ales, cele de natură economică) tind să prezinte un anumit risc pentru calitatea mediului.

1.2.5. Problema abuzului de drept în domeniul ecologic.

Drepturile sunt recunoscute de societate pentru a permite titularului să tindă spre anumite finalități, să-și satisfacă anumite interese particulare, însă cu grija de a nu-i vătăma pe ceilalți și cu respectarea intereselor generale1.

Cu alte cuvinte dreptul subiectiv trebuie exercitat numai în scopul, în vederea căruia legea recunoaște un asemenea drept. Altfel, titularul dreptului nu uzează, ci abuzează de dreptul său, iar în acest caz el nu mai poate cere ocrotirea legii, ale cărei asprimi nu pot fi puse în serviciul abuzului, adică al ilicitului.

Din această perspectivă trebuie să analizam exercitarea dreptului în domeniul dreptului mediului, ramura în care, aproape în fiecare act normativ, se subliniază interesul major pentru folosirea rațională și gospodărirea judicioasă a factorilor naturali.

În exercitarea drepturilor privind mediul trebuie să se pornească de la anticiparea consecințelor (v. principiul precauției) posibile asupra stării naturale a mediului, de la folosirea rațională și gospodărirea judicioasă a factorilor de mediu.

În situatia în care un act a fost săvârșit de către titular în limitele exprimate mai sus, suntem în prezența unui act de exercițiu al acestui drept. Dacă însă încalcă limitele interne ale dreptului subiectiv, nesocotind scopul social-economic în vederea căruia legea recunoaște acest drept, suntem în prezența unui act de exercițiu abuziv al unui drept, fiindcă depășește limitele teleologice (interne, subiective) ale acelui drept subiectiv.

____________________

Art. 41 alin. 6 din Constituția României precizează că Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.

Spre pildă proprietarul este în limite drept, fiindcă exercițiul dreptului subiectiv a depășit limitele interne ale acestuia dreptului său de proprietate, ridicând pe propriul său teren o fabrică. Dacă însă această fabrică poluează vecinii, suntem în prezența unui act de exercițiu abuziv.

În acest caz, împrejurarea ca fapta păgubitoare a fost săvârșită în exercițiul unui drept încetează să fie un scut împotriva ilicitului. Exercițiul unui drept nu mai justifică fapta păgubitoare fiindcă actul de exercițiu constituie un abuz.

Chiar dacă fapta nu este săvârșită cu intenția de a aduce prejudicii – în cazul nostru – calității factorilor de mediu, dar reprezintă o exercitare a drepturilor subiective în condiții necorespunzătoare de prudență și diligeță și determină efecte negative asupra stării naturale a mediului, ea reprezintă o abatere de la cerințele social-economice de ocrotire a acestuia și ca atare, trebuie să antreneze răspunderea culpabililor.

În consecință, în condițiile în care protecția naturii reprezintă o problemă de interes general, iar sursele de poluare a mediului ambiant se înmulțesc, trebuie folosite toate căile legale de protecție, inclusiv reprimarea abuzului de drept. Pentru a întelege mai bine exemplificăm cu alte câteva situații de abuz de drept, astfel:

– proprietarul unui teren agricol, în dorința obținerii unui profit rapid ori din neștiință folosește în cantități excesive pesticide și alte substanțe chimice (îngrășăminte cu suprafosfași sau azot) care duc la infestarea apelor subterane, ori afectează alți factori de mediu producând mari prejudicii în zonă;

– același proprietar aplică nerațional irigațiile, ceea ce poate duce la deteriorarea mediului prin așa numita înlănțuire secundară;

– exploatarea intensivă, chiar pe baza unor drepturi recunoscute să zicem a unei zone turistice ș.a.m.d.

1.2.6. Raporturile de vecinătate.

Vecinii sunt obligați să nu-și pricinuiască unii altora neajunsuri care exced neajunsurile ce decurg normal din vecinătate. Însă, atunci când exercitarea unui drept este un izvor de neajunsuri pentru vecini, prin aceea că introduce în bunul acestora mirosuri, fumuri, trepidații, zgomote, unde electrice și alte asemenea, cu toate că putea să evite atare neajunsuri prin luarea unor măsuri de protecție, pe care însă nu le-a luat, ne aflam ca și în celelalte cazuri în fața abuzului de drepturi.

Și în acest caz, actul de exercițiu este ilicit fiind săvârșit cu greșeală – intențională sau neintențională. Întrucât există raport de cauzalitate și aproape întotdeauna prejudiciul patrimonial pricinuit fie persoanelor – scăderea puterii de muncă, prin crearea unor condiții de viață neigenice -, fie bunurilor – scăderea valorii lor reale sau deteriorarea lor – toate cerințele răspunderii civile delictuale fiind întrunite, reparațiunea cu acest titlu va fi datorată vecinilor prejudiciați. Aici însă se cuvine a face o precizare: în cazul abuzului de drept, dacă nu se dovedește intenția sau culpa, nici o răspundere nu poate lua naștere, iar în cazul raporturilor între vecini lipsa elementului subiectiv nu împiedică nașterea unei obligații de garanție, sub forma unei răspunderi civile bazate numai pe cauzalitate, răspundere asemănătoare cu cea pentru fapta lucrurilor – Răspunderea pentru tulburările (anormale) de vecinătate.

De precizat că, conceptul de vecinatate în dreptul mediului, dobândește noi dimensiuni întrucât, datorită interdependențelor ce caracterizează mediul ambiant, poluarea afectează nu numai interesele vecinilor (ipotetici) dar se raportează ireversibil și asupra patrimoniului natural colectiv.

Tocmai de aceea, din ce în ce mai des ”dreptul la despăgubire își găsește fundamentul juridic nu în conduita autorului daunei, ci în dreptul fiecăruia de a nu fi privat, în tot sau în parte, de valoarea unui bun ori a unei situații și de avantajele trase de aici. Astfel, se fundamentează dreptul de a păstra în patrimoniul sau bogăția mediului acestuia”.

1.2.8. Răspunderea contravențională în materie de mediu.

Dacă aplicarea răspunderii civile are un caracter reparator, răspunderea contravențională și cea penală au la bază criteriul ”pericolului social” pe care îl prezintă o anumită faptă care prejudiciază valorile sociale speciale pe care le reprezintă protecția și conservarea mediului ambiant.

Deși este aplicată pe scară largă în materia dreptului mediului, răspunderea administrativă, pe lângă o serie de avantaje – operativitate în procedura de constatare și de aplicare a sancțiunilor contravenționale (sunt executorii) -, prezintă și un dezavantaj semnificativ pentru mediu și anume: cuantumul amenzilor rămâne cu mult în urma în raport cu gravitatea faptelor și mai ales a consecințelor negative asupra mediului ambiant.

Prin aplicarea amenzilor contravenționale se urmărește, printre altele, și realizarea obligațiilor persoanelor fizice și juridice de a suporta costul pentru repararea unui prejudiciu și de a înlătura urmările produse de acesta, restabilind condițiile anterioare producerii prejudiciului, potrivit principiului „poluatorul plătește”. Amenzile încasate în temeiul aplicării unei legi din domeniul protecției mediului se fac, 100%, venit la bugetul de stat.

Contravenția constituie fapta săvârșită cu vinovăție, care prezintă un pericol social mai redus decât infracțiunea și este prevăzută și sancționată ca atare prin acte normative.

Ne aflăm, deci, în prezența unei contravenții ori de câte ori vom constata o încălcare cu vinovăție – acțiune ori omisiune – a unor reglementări juridice privind protecția mediului. Culpa, deci vinovăția este prezumată în cazul constatării nerespectării unor obligații legale privind ocrotirea și conservarea mediului.

Sancțiunile care se aplică sunt, în primul rând, amenzile, al căror minim și maxim sunt stabilite de acte normative, în funcție de gravitatea impactului negativ al faptei și de împrejurarea dacă contravenientul este persoana fizica ori juridică.

Legea protecției mediului consacră o serie de categorii de contravenții, sancționate cu amenda, indicând expres atât dispozițiile legale încălcate cât și cuantumul amenzii1. Alte fapte considerate a fi contravenții sunt prevăzute de legi speciale.

Reamintim că subiectul răspunderii contravenționale, în condițiile legii, poate fi orice persoană fizică ori juridică, indiferent de cetățenie sau rezidență.

Constatarea contravențiilor și aplicarea sancțiunilor se realizează de comisari și persoane împuternicite din cadrul Gărzii Naționale de Mediu, a Comisiei Naționale pentru Controlul Activităților Nucleare, de cadre de poliție, jandarmi și personalul Apărării Naționale, împuternicit în domeniile sale de activitate, conform atribuțiilor stabilite prin lege. Constatarea contravențiilor2 se realizează și de personalul structurilor de administrare și custozii ariilor naturale protejate, numai pe teritoriul ariei naturale protejate.

Actele de constatare a contravențiilor întocmite de agenții constatatori sunt acte procedurale, potrivit reglementărilor legale, cu toate efectele prevăzute de legislația în vigoare.

1.2.9. Răspunderea civilă obiectivă.

Această răspundere obiectivă este fondată pe ideea de risc potrivit căreia orice activitate urmăreste un profit și creează, pentru altul, un risc și, de aceea, este just ca orice prejudiciu pe care îl provoacă să fie reparat, fără a fi necesar a se dovedi o atitudine culpabilă.

Poluarea mediului, prin prejudiciile cauzate, producerea de efecte în lanț, urgența reparării lor, dificultatea reparării lor în natură, introduce în viața socială, și chiar

__________________

art. 96

prevăzute la art. 96 din O.G. 195/2005

pentru existența speciei umane, un izvor de primejdii deosebit de grave.

Iată de ce răspunderea pentru riscul creat față de mediul și echilibrul ecologic se potrivește mai bine materiei noastre, motiv pentru care a devenit de fapt o formă de manifestare specifică a răspunderii civile în dreptul mediului. În raport cu răspunderea bazată pe culpă, răspunderea civilă pentru risc prezintă o serie de avantaje și corespunde mai bine protecției mediului. Printre aceste avantaje amintim:

– îndemnizarea victimei – va avea loc întotdeauna (în cazul răspunderii pentru culpă sunt cazuri când nu se poate antrena răspunderea și astfel nici repara prejudiciul). Cazurile de exonerare de răspundere sunt reglementate restrictiv la forța majoră și aceasta numai în anumite condiții;

– asigură o reparare completă, eficientă și oportună, pe cât posibil în natură, a oricărui prejudiciu adus mediului ambiant, chiar și în acele situații în care stabilirea exactă a autorului prejudiciului este imposibilă;

– stimulează o atitudine diligentă, prudentă, de folosire rațională a factorilor de mediu;

– stimulează instituirea și perfecționarea unui sistem de asigurări;

– absolvă victima prejudiciului ecologic de la sarcina probei culpei poluatorului;

– consacră răspunderea solidară, în cazul pluralității autorilor prejudiciilor.

Iată motivele pentru care Legea protecției mediului consacră răspunderea obiectivă, independența de culpă și, respectiv, răspunderea solidară în cazul pluralității autorilor.

Această soluție este o adaptare a instituției răspunderii civile la specificul domeniului protecției mediului, în sensul satisfacerii cerințelor principiului fundamental ”poluatorul plătește”.

1.2.10. Răspunderea pentru fapta lucrului.

Se prevede că suntem1, de asemenea, responsabili de prejudiciul cauzat de lucrările ce sunt sub paza noastră. Această răspundere intervine atunci când un lucru este la originea unui prejudiciu și responsabilul răspunde ca și când ar fi fost consecința propriei sale culpe. În practică, acest fundament al răspunderii este invocat, mai ales, în cazul pagubelor produse prin poluări accidentale și firește numai atunci cand prejudiciul rezultat nu se poate identifica printr-o încălcare a dispozițiilor pot fi deci aplicate numai când nu se poate

___________________

Prin art. 1000 alin. 1, Cod civil

din O.G. nr. 195/2005. Dispozitiile art. 1000 alin. 1

aplica regimul special al răspunderii pentru prejudiciul produs mediului, instituit de sus numita Lege a protecției mediului.

1.3. Regimul special al răspunderii instituit prin O.G. 195/2005

Având în vedere amploarea și complexitatea problemelor privind consecințele negative ale poluării mediului ambiant, legiuitorul român, a simțit atât greutățile adoptării regimului clasic al răspunderii civile1, cât și nevoia instituirii unui regim special de răspundere pentru prejudiciile ecologice. Primul pas a fost facut de Constituția României din 1991 care, prin art. 41(6), a introdus doua posibile fundamente ale răspunderii în materia pagubelor produse prin poluare și anume:

– nerespectarea de către proprietar a sarcinilor privind protecția mediului și,

– respectarea obligației de asigurare a bunei vecinătăți.

Noua lege a protecției mediului, în art. 5, consfințește faptul că „statul recunoaște oricărei persoane dreptul la un mediu sănătos și echilibrat ecologic, garantând, în acest scop, printre altele, și dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit.

Fundamentul răspunderii civile a rămas însă tot cel clasic, fie art. 998 din Codul civil si următoarele, fie răspunderea civilă obiectivă pentru tulburările anormale de vecinatate.

Legea protectiei mediului, prin adaptarea instituției răspunderii civile la specificul răspunderii pentru prejudiciul ecologic și a aplicării principiului general ”poluatorul plătește”2, statuează, o cale derogatorie de la dreptul comun în materie de răspundere civilă, declarând că în acest caz răspunderea pentru prejudiciul adus mediului este:

a) obiectivă, independentă de culpă;

b) solidară în cazul pluralității autorilor și

c) în mod excepțional, răspunderea poate fi și subiectivă pentru prejudiciile cauzate speciilor protejate și habitatelor naturale, conform reglementărilor specifice.

În continuare, le vom analiza succint:

Înstituindu-se răspunderea obiectivă, independent de culpă, se asigură o protecție mai substanțială a victimei prejudiciului întrucat aceasta va trebui să dovedească numai existența prejudiciului și raportul de cauzalitate între fapta și pagubă.

____________________

stabilit prin art. 998 si urmatorul din Codul civil

în art. 95

În această situație dovada existenței culpei nu mai este necesară iar în cazul pluralității autorilor răspunderea este solidară (independent de culpă în raport cu victima).

Fiind vorba de o răspundere derogatorie de la dreptul comun, este necesar să stabilim exact câmpul său de aplicare. Art. 95 alin 1, al Legii protecției mediului se mulțumeste să ne indice că această răspundere specială, obiectivă și solidară, se aplică în cazul în care se constată un ”prejudiciu”, termen ce este definit legal1, ca fiind „efectul cuantificabil în cost, al daunelor asupra sănătății oamenilor, bunurilor sau mediului, provocat prin poluanți, activități dăunătoare sau dezastre”.

Din această formulare rezultă că sunt supuse regimului special de răspundere, în primul rând, prejudiciile, având efect cuantificabil în cost, asupra sănătății oamenilor, bunurilor sau mediului și apoi cele provocate mediului de poluanți, activități dăunătoare sau dezastre.

Prin ”poluant” legea întelege orice substanță sub formă solidă, lichidă, gazoasă, de vapori sau de energie (radiație electromagnetică, ionizantă, termică, fonică sau vibrații) care, introdusă în mediu, modifică echilibrul constituenților acestuia și al organismelor vii și aduce daune bunurilor materiale.

Pentru precizarea termenului de ”activități dăunătoare” credem că trebuie să recurgem la cel de ”deteriorare a mediului” care, în înțelesul legii, înseamnă ”alterarea caracteristicilor fizico-chimice și structurale ale componentelor naturale și antropice ale mediului, reducerea diversității și productivității biologice a ecosistemelor naturale și antropizate, afectarea mediului natural cu efecte asupra calității vieții cauzate, în principal, de poluarea apei, atmosferei și solului, de supraexploatarea resurselor, de gospodărirea și valorificarea lor deficitară ca și prin amenajarea necorespunzătoare a teritoriului”.

Termenul de ”dezastru” este definit de Ordonanța nr. 47/1994 privind apărarea împotriva dezastrelor în sensul ce urmează:

1) fenomene naturale distructive de origine geologică sau meteorologică, ori îmbolnăvirea unui număr mare de persoane sau animale, produse în mod brusc, ca fenomene de masă (cutremurele, alunecările și prăbușirile de teren, inundațiile și fenomenele meteorologice periculoase, epidemiile și epizootiile);

2) evenimente deosebite ce apar asupra mediului provocate de accidente (chimice, biologice, nucleare, în subteran, avariile la construcții hidrotehnice sau conducte

_________________

art. 2, pct. 52

magistrale, incendiile de masă și exploziile, accidente majore și avarii pe căile de comunicații, accidentele majore și avarii mari la rețelele de instalații și telecomunicații).

În conformitate cu art. 95 alin 1 al Legii protecției mediului, în cazul în care prejudiciul este produs de mai mulți autori, răspunderea este solidară. Este vorba de o solidaritate pasivă legală, în sensul că, în cazul pluralității autorilor unui prejudiciu ecologic, coautorii săi răspund solidar și obiectiv în raport cu victima, independent de culpă. Și acest principiu special, derogator de la dreptul comun, are menirea de a contribui la repararea completă, eficientă și oportună a oricărui prejudiciu adus mediului ambiant.

Și de data aceasta, victima va trebui sa dovedească existența prejudiciului și raportul de cauzalitate între faptă și pagubă, fără să se preocupe de dovedirea culpabilității coautorilor, așa cum ar fi cerut art. 1003 din Codul civil: ”când delictul sau cvasi-delictul este imputabil mai multor persoane, acestea sunt ținute solidar pentru despăgubire”.

De reținut că Legea protecției mediului a instituit această răspundere obiectivă și solidară pentru prejudiciul adus – cu excepția prejudiciilor cauzate speciilor protejate și habitatelor naturale, când răspunderea este subiectivă – datorită faptului că a avut în vedere ca, prin intermediul mediului, sunt afectate dincolo de interese individuale clar identificate (situație în care se aplică dreptul clasic) și interese colective. Și tocmai pentru a garanta apărarea acestui interes general al problemelor ecologice, Legea a stipulat, în art. 20, pct. 6, o procedură civilă inedită: dreptul la acțiune în justiție, în vederea conservării mediului, al organizațiilor neguvernamentale care promovează protecția mediului, indiferent de cine a suferit prejudiciul.

Dacă la aceasta mai adaugăm și dreptul fiecărei persoane de a se adresa autoritățtilor judecătorești direct sau prin intermediul organizațiilor pentru protecția mediului, pentru repararea unui prejudiciu ecologic ne dăm seama în ce măsura ”asemenea dispoziții revoluționează reglementările anterioare în privința calității procesuale (active și pasive) în procesul civil, introducând noi perspective asupra noțiunilor de interes și calitate procesual”.

Interesul public general, privind aspecte referitoare la protecția mediului, poate fi apărat de oricine, întrucât protecția mediului constituie obligația și responsabilitatea atât a autoritățtilor administrației publice centrale și locale cât ți a tuturor persoanelor fizice și juridice. Potrivit unei astfel de proceduri, societățile civile – indivizii sau/și organizațiile lor – pot să valorifice nu numai interesele lor directe, ci și pe cele publice. Numai prin funcționarea unui astfel de mecanism poate fi gestionat mediul, din perspectiva unei dezvoltări durabile, în interesul generațiilor viitoare.

Acest drept de acțiune în justiție, indiferent de cine a suferit prejudiciul – indivizi sau colectivități -, este asimilat, pe o scară largă, de legislațiile naționale, ceea ce înseamnă că, în acele state, ocrotirea mediului reprezintă un interes social special, ”un obiectiv de interes public major” cum il definește legea română.

Apărarea unui astfel de interes social special nu poate fi facută decât printr-un mecanism special, prin care se recunoaște dreptul la acțiune în justiție, pentru prevenirea sau repararea prejudiciului ecologic, alături de stat, atât asociațiilor neguvernamentale cât și oricărei persoane fizice care își vede afectat dreptul său fundamental la un mediu sănătos și echilibrat ecologic.

Cap. 2 – RĂSPUNDEREA PENALĂ

Răspunderea penală este raportul juridic în temeiul căruia puterea publică aplică legea penală unei persoane fizice sau juridice.

Răspunderea penală are ca temei săvârșirea unei infracțiuni, adică a unei fapte ilicite determinate ca atare prin lege. Ca raport juridic răspunderea penală este modalitatea principală și vădită a actualizării coercițiunii publice, conferind astfel o disimetrie incontestabilă conținutului drepturilor și obligațiilor pe care le au principalele subiecte ale acestui raport: putere publică, prin autoritățile publice competente, de o parte și făptuitorul sau infractorul, de cealaltă parte.

Legea penală instituie o amplă categorie de infracțiuni care au ca obiect material distrugerea unor elemente de mediu sau punerea acestora în pericol, prin : poluare, utilizarea substanțelor periculoase fără respectarea legii, producerea de zgomote peste limitele admise, neluarea unor măsuri impuse de lege în scopul protecției omului și mediului.

Legislația privind protecția mediului incriminează o lungă serie de acțiuni sau inacțiuni sub condiția generică “dacă au fost de natură să pună în pericol viața ori sănătatea umană, animală sau vegetală”

Astfel, sunt instituite ca infracțiuni, sub această condiție:

Arderea miriștilor, stufului, tufărișurilor și vegetației ierboase din ariile protejate și de pe terenurile supuse refacerii ecologice,

Poluarea prin evacuarea, cu știintă, în apă, în atmosferă sau pe sol a unor deșeuri sau substanțe periculoase,

Producerea de zgomote peste limitele admise,

Descărcarea apelor uzate și a deșeurilor de pe nave sau platforme plutitoare direct în apele naturale sau provocarea, cu știință, de poluare prin evacuarea sau scufundarea în apele naturale a unor substanțe sau deșeuri periculoase.

Dintr-o eroare impardonabilă, O.U.G. nr. 195/2005 incriminează acceași faptă în două texte distincte, având gravitate deosebită ca infracțiuni (art. 98 alin (3) pct. 3 si alin (4) pct 6 : “provocarea, cu stiința de poluare”

Legea penală incriminează fapte care interesează dreptul mediului, chiar în Codul penal, cum sunt:

Nerespectarea dispozițiilor privind importul de deșeuri și reziduuri

Nerespectarea măsurilor privitoare la prevenirea și combaterea bolilor molipsitoare,

Răspândirea bolilor de animale și plante.

Infectarea apei.

Traficul de substanțe toxice și altele.

De asemenea, diferitele legi speciale, cu privire la domenii distincte, cum sunt cele privind domeniul nuclear, apele, pădurile, fondul funciar și altele, reglementează alte fapte, imcriminate în consecință.

De aceea, se poate susține că infracțiunile cu privire la mediu ar putea alcătui ele însele o lege penală distinctă, dacă s-ar urmări codificarea acestora. Pedepsele aplicabile acestor infracțiuni sunt: închisoarea sau amenda (pedepse alternative), ori numai închisoarea. Desigur, în cadrul procesului penal se poate contura și latura civilă, constând în obligarea la dezdăunări și repunere în situația anterioară (când este posibilă).

Se știe că, asemenea altor legislații penale, legea penală română a extins răspunderea penală și la persoanele juridice, iar sanțiunile aplicabile sunt adecvate acestor subiecte de drept : amenda și măsuri privind funcționarea lor (suspendarea activității, închiderea unor puncte de lucru, interzicerea participării la achiziții publice, dizolvarea).

Evoluția spectaculoasă a dreptului mediului sub presiunea crizei ecologice generalizate, pe de o parte și preocupările tuturor statelor lumii de a proteja mediul înconjurător, pe de altă parte, au pus în evidență insuficientă și ineficitatea normelor de recomandare în acest domeniu, precum și a formelor de răspundere civilă și contravențională. În această situație, s-a recurs la incriminarea acțiunilor de poluare, elaborându-se reglementări pe sectoare protejate, în care sunt prevăzute numeroase infracțiuni. În același timp, în tot mai multe țări, codurile penale cuprind un capitol distinct de infracțiuni ecologice.

S-a ajuns astfel, la “îmbogățirea” fenomenului criminalității cu un nou sector de fapte socialmente periculoase și anume “Infracțiunile ecologice” care pot și trebuie să fie studiate dintr-o perspectivă sectorială, dar cu o viziune globală când este vorba de aprecierea pericolului acestor infracțiuni și a strategiilor de prevenire și contracarare a lor.

Pentru a angaja răspunderea penală, abaterea trebuie să aibă un pericol social ridicat și să reprezinte o serioasă amenințare a intereselor societății în domeniul ocrotirii mediului înconjurător, al folosirii durabile a resurselor naturale ori chiar să amenințe viața și sănătatea oamenilor și calitatea mediului înconjurător.

Infracțiunile cu privire la mediul înconjurător se pot defini ca fiind acele fapte periculoase, prin săvârșirea cărora se aduc relațiilor sociale a căror ocrotire este condiționată de apărarea elementelor naturale și antropice ale mediului, atingeri care se concretizează din punct de vedere al consecințelor, într-o pagubă adusă persoanelor fizice și juridice care le dețin în proprietate sau le administrează, în crearea de pericole pentru sănătatea oamenilor, animalelor și plantelor sau producere de pagube economiei naționale.

Pornind de la particularitățile elementelor lor constitutive, infracțiunile ecologice pot fi clasificate astfel :

– din punct de vedere al subiectului : infracțiuni cu subiect simplu și infracțiuni cu subiect calificat-atunci când agentul infractor a avut o anumită calitate privind protecția mediului și anumite obligații ecologice de îndeplinit, pe care le-a încălcat;

– sub aspectul laturii subiective, infracțiunile ecologice pot fi comise din intenție sau din culpă. Intenția poate fi și specială, vizând în mod nemijlocit distrugerea sau alterarea unor elemente ale mediului sau a mediului în ansamblu;

– din punct de vedere al laturii obiective, infracțiunile ecologice, în marea lor majoritate, au la origine acțiuni poluante sau acțiuni nepoluante de natură fizică, care distrug ecosistemele, îndeosebi cele naturale;

– sub raportul obiectului, infracțiunile ecologice se pot subclasifica, în funcție de anumite nicele protejate în :

a) nivelul mediului vizat de acțiunea sau inacțiunea infracțională (atmosferic, acvatic, terestru, subteran, casnic etc.);

b) nivelul florei și faunei specifice fiecăruia din aceste medii

Obiectul infracțiunilor îndreptate împotriva mediului este chemat să rezolve și problema jurisdicției penale în acest domeniu.

Actualul Cod penal cuprinde mai multe infracțiuni ecologice, dintre care cităm :

“efectuarea oricăror operațiuni de import de deșeuri ori reziduuri de orice natură sau de alte mărfuri periculoase pentru sănătatea populației și pentru mediul înconjurător, precum și introducerea în orice mod sau tranzitarea acestora pe teritoriul țării, fără respectarea dispozițiilor legale. (art. 3022)”

Infracțiune prevăzută cu doua agravante, după cum efectuarea operațiunilor de import de deșeuri ori reziduuri de orice natură sau alte mărfuri periculoase pun în pericol sănătatea populației sau integritatea corporală a unui număr mai mare de persoane, au vreuna din urmările prevăzute în art. 182 Cod penal, cauzează o pagubă ,materială sau produc moartea uneia sau mai multor persoana ori aduc pagube importante economiei naționale”

– infectarea prin orice mijloace a surselor sau rețelelor de apă, dacă este dăunătoare sănătății oamenilor sau plantelor 1

– producerea, deținerea sau orice altă operație privind circulația produselor ori substanțelor stupefiante sau toxice, cultivarea în scop de prelucrare a plantelor ce conțin astfel de substanțe, ori experimentarea produselor și substanțelor toxice, toate acestea fără drept. 2s.a.

În prezent, analiza legislației penale în materie pune în evidență caracterul parțial al ocrotirii relațiilor sociale de protecție a mediului, în sensul că incriminările concrete au în vedere, în principal, valori ce nu fac parte din sistemul mediului înconjurător. Astfel, infracțiunile contra sănătății publice3, au ca obiect juridic general relațiile sociale care asigură prevenirea bolilor molipsitoare la om, respectiv la animale și plante precum și a daunătorilor.

Chiar și în situația în care, prin incriminarea și pedepsirea anumitor fapte ca infracțiuni se ocrotesc relațiile sociale privind menținerea integrității și calității anumitor componente de mediu (de exemplu, infracțiunile la regimul pescuitului și al vânătorii, la regimul fondului forestier, al păstrării calității atmosferei etc.),

Datorită absenței unui grup special de infracțiuni care să aibă ca obiect juridic relațiile sociale privind protecția și dezvoltarea mediului în ansamblu sau, nu se au în vedere semnificațiile generale cu privire la asigurarea echilibrului ecologic.

Specificul valorilor care trebuie ocrotite și promovate ( inclusiv prin intermediul măsurilor de drept penal) reclamă necesitatea elaborării unor noțiuni și reglementări juridice penale adecvate și în consecință, eficiente; importanța excepțională a valorilor ocrotite, pericolul deosebit pentru existența condițiilor de viață, impun un sistem sancționar specific și chiar procedură de constatare și judecată care să prezinte anumite particularități.

________________

art. 311

art. 312

prevăzute în art. 308-313 cod penal

Iată de ce și sub aspectul răspunderii penale se impun abordări și reglementări noi însuși conținutul Codului penal1.

Toate aceste infracțiuni sunt specifice dreptului mediului. Aplicarea lor este consecința încălcării de către persoanele fizice și juridice a unor obligații legale, specifice dreptului mediului, obligații ce privesc prevenirea poluării și protecția mediului – “obiectiv de interes public major”, prin fapte ce prezintă un pericol social deosebit prevăzute și sancționate ca atare de lege.

Dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2005 privind protecția mediului, în materie infracțională, se completează cu cele cuprinse în legile speciale referitoare la procedura de reglementare, protecția atmosferei, a apei, a solului și subsolului, protecția biodiversității, a ecosistemelor terestre și acvatice, regimul juridic al substanțelor și preparatelor periculoase, al deșeurilor, regimul activităților nucleare etc.

Conceptul generic de responsabilitate este parte integrantă a ideologiei omenirii din toate timpurile și însoțește fiecare acțiune a omului.

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2005 privind protecția mediului prevede și sancționează o serie de fapte considerate infracțiuni, dacă au fost de natura să pună în pericol viața ori sănătatea umană, animală sau vegetală, pentru care pedeapsa prevăzută este închisoarea și/sau amenda penală, după caz..

Sub aspectul obiectului supus ocrotirii și a regimului sancționator, Ordonanța de

Urgență a guvernului nr. 195/2005, cu modificările și completările ulterioare, stabilește mai multe categorii de infracțiuni cum sunt, de exemplu : infracțiuni care au ca efecte degradarea sau distrugerea mediului;

Infracțiuni care pun în pericol viața ori sănătatea oamenilor, fauna sau flora;

___________

1) este de remarcat, in acest sens, ca proiectul noului cod penal contine un capitol intitulat “Crime si delicate contra mediului inconjurator” care cuprinde infractiuni privind incalcarea regulilor de protectie a atmosferei, de protectie a apei, de utilizare a apei potabile, distrugerea lucrarilor de protectie a apelor, incalcarea regulilor privind protectia solului, poluarea fonica. Se incrimineaza, de exemplu, transportul de aparate, instalatii, echipamente, utilaje, substante si produse folosite si uzate din categoria deseurilor interzise la import, transport si depozitare a deseurilor periculoase, comercializarea pierderea sau abandonarea deseurilor pe durata si pe parcursul tranzitarii teritoriului Romaniei, refuzul de a aduce la indeplinire decizia autoritatilor competente privind lucrarile sau activitatile de producere si gestionare a deseurilor pentru care s-a dispus o astfel de msasura de catre organele de drept, precum si efectuarea oricaror alte operatiuni de import de deseuri sau reziduuri de orice fel sau de alte marfuri periculoase pentru sanatatea populatiei si pentru mediul inconjurator.

2) art. 98

Infracțiuni ce au în vedere modalitățile de desfășurare a activităților care comportă risc pentru mediu; infracțiuni care privesc condițiile prealabile desfășurării activităților cu impact asupra mediului, eliberarea autorizațiilor și respectarea prevederilor acestora1 s.a.

În sensul său cel mai larg, responsabilitatea este un raport social în cadrul căruia societatea (grupul social) aplică sancțiuni celui care ignoră normativitatea socială, iar cel în cauză trebuie să le suporte.

Prin urmare, având o conotație mai amplă, noțiunea de responsabilitate se aplică oricărui raport social care conferă posibilitatea aplicării unor sancțiuni sociale diverse, în cazul nesocotirii normelor sociale.

În acest cadru, încălcarea normelor politice atrage responsabilitatea politică, iar încălcarea normelor morale, resposabilitatea morală.

În cazul încălcării normelor juridice suntem în prezența „răspunderii juridice”, terminologie consacrată în dreptul nostru. De aceea se poate spune că răspnderea juridică este ea însăși o formă a responsabilității sociale, desemnând raportul juridic care conferă societății dreptul de a aplica sancțiuni in cazul încălcării normelor juridice, iar făptuitorul are obligații de a le suporta.

În vocabularul curent „responsabilitate” și „răspundere” sunt sinonime și interșanjabile. Este important de remarcat însă că responsabilitatea, ca atare, nu face obiectul dreptului. Numai în măsura în care normele politice dobândesc consacrare juridică, atunci și încălcarea lor devine obiectul preocupării dreptului, iar responsabilitatea politică se transformă în răspundere juridică, cu toate consecințele sale.

Recunoașterea și afirmarea răspunderii puterii publice constituie etapele care marchează maturitatea dreptului public.

_____________

1) Cu titlu de exemplu, asemenea infracțiuni ecologice sunt: poluarea accidentala datorită supravegherii executării lucrărilor noi, functionării instalațiilor, echipamentelor tehnologice și de tratare si neutralizare, mentionate în prevederile acordului de mediu și/sau autorizației/autorizației integraate de mediuș poluarea prin evacuarea, cu știință, în apă, în atmosferă sau pe sol a unor deșeuri sau substanțe periculoase; nerespectarea restricțiilor sau interdicțiilor stabilite pentru protecția apei și a atmosferei, prevăzute de actele normative în vigoare; producerea de zgomote peste limitele admise, dacă prin aceasta se pune în pericol grav sănătatea umană; continuarea activității după suspendarea acordului de mediu sau autorizației de mediu; omisiunea de a raporta imediat orice accident major: provocarea, datorită nesupravegherii surselor de radiații ionizate, a contaminării mediului și/sau expunerii populației la radiații ionizante, omisiunea de a raporta prompt creșterea peste limitele admise a contaminării mediului.

Cap. 3 – DAUNA ECOLOGICA

Exigentele contemporane cu privire la protectia mediului pe baza unor mijloace juridice eficiente au determinat o anumita directionare a eforturilor specialististilor catre configurarea elementelor raspunderii jridice – civile, penale administrative – pentru prejudiciile auzate in acest domeni, fiind elaborat astfel conceptual de dauna ecologica

Noua doctrina juridical se intemeiaza, desigur, pe rezltatele obtinte indeosebi in teoria raspunderii civile delictale, cu n anumit impact al dreptului public, ceea ce contureaza premisele unei institutii juridice distincte.

Ca urmare, abordarea conceptului de dauna ecologica prespune nu numai o reexaminare succinta a aspectelor teoretice generale, oferite de dreptul privat si de dreptul public, dar si desprinderea trasaturilor specififce ale noului oncept.

In mod traditional, referirile de ordin istoric la formarea noitunii de dana iau ca reper dreptul roman, ignorand mari monumente legislative, anterioare, care au codificat reguli milenare de drept.

Astfel, paguba ca temei al raspunderii civile este prezenta in Codl legilor hitite sau in Codul lui Hammurabi, ambele din mileniul al 2lea. Chiar daca reglementarile au un pronuntat character cauzustic, ele au avut , fara indoiala, o importanta aparte in crearea notiunii generice, de raspundere civila, intemeiata, desigur, pe cauzarea unei daune.

In acest sens, nmeroase texte din Codul legilor hititice reglementeaza despagubirile pentru prejudicii material, morale sau corporale, desdaunari care pot fi in natura ori prin echivalent banesc, intarite prin garantii material. Sunt, de asemena, nprevedere privind repararea a ceea ce am numi astazi prejdiciul esthetic (cauzat prin desfigurare).

In dreptul roman, reglementarea rpararii daunei isi afla originile chiar in Legea decemvirala sau Legea celor dousprezece table dina nul 451 i.e.n. norme respective avand, de asemenea, n character casuistic, Mai tarziu, avea sa se dezvolte aceste reglementari, indeosebi in legatura cu dauna cauzata pe nedrepr, din care aceasta va decrge, precum si idea de dana morala.

In perceptia romana, notiunea de damnm nu avea in vedere o dana oarecare, ci numai pe cea cauzata printr-n act material direct, ceea ce excludea pagubele cauzate prin ominniune, O asemean restrictive nua mai fost retinuta de dreptul modern.

Elemente de conceptualizare

In genere,. este acceptat ca dauna ecologice constituie proxima conditie sau prima constanta a raspunderii civile – fie contractuala, fie delictuala – astfel incat examinarea realitatii sale devine o premise esentiala pentru a statua asupra raspunderii insasi.

Daca in cazul raspunderii civile contractuale dauna este rezultatul neexexutarii – totale sau partiale – sau a executarii defectuase a unei conventii, in cazul raspunderii civile delictuale ea este cauzata de de o fapta extraordinara a unei personae.

In domeniul raspunderii civile contractuale functioneaza principiul potrivit caruia creditorul are dreptul de a dobandi indeplinirea exacta a obligatiei, iar in caz contrar, are dreptul de dezdaunare.

Pe de alta parte, in privinta raspunderii civile delictuale, art. 998 din Codul civil roman de la 1864 prescrie ca orice fapta a omului care cauzeaza altuia un prejudiciu , oblige pe Acela din a carui greseala s-a ocazionat, a-l repara.

Intr-o incercare de definire, putem afirma ca dauna sau prejudicial reprezinta rezultatul vatamator, de natura patrimoniala sau nepatrimoniala, datorat lezarii cauzate, prin fapte de orice fel, drepturilor si intereselor legitime ale persoanelor, ori altor valori pe care legea le ocroteste si statueaza obligatia de reparare in sarcina persoanei responsabile.

Aceasta definitie este in deplina concordanta cu principalele prevederi ale noului cod civil in material raspunderii civile delictuale. Astfel, art. 1349 prevede ca orice persoana are indatorirea sa respecte regulile de conduita pe care legea sau obiceiul locului le impune, sis a nu aduca atingere, prin actiunile ori inactiunile sale drepturilor sau intereselor legitime ale altor personae. Cel care, avand discernamant, incalca aceasta indatorire raspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat sa le separe integral.

3.1. Caracterele generale ale daunei reparabile

Potrivit unor opinii exprimare in literature de specialitate, pe care le impartasim, caracterele generale ale daunei reparabile se divid in doua grupe, una cuprinzand-le pe cele care corespund unei exigente rationale, iar cealalta, pe cele care corespnd nei exigente juridice.

In prima grupa sunt mentionate caracterele : cert, personal si direct ale prejudiciuli; in cea de a doua : dauna trebuie sa consiste in lezarea unui drept sau interes legitim, juridic protejat,

In lipsa celor dintai, judecatorul nu ar avea elemente pentru a-si fonda obligarea la daune-interese, in timp ce cea de-a doua ofera cadrl juridic al acestei obligari.

a) Dauna este certa

Caracterl cert al danei se refera atat la existent sa , cat si la stabilirea intinderii sale. Desigur, in cazul in care nu se poate sti daca o paguba exista, nu se poate stabili nici daca s-a nascut un drept la reparatiune. Daca incertitudinea poarta aspra intinderii pagubei, obiectul creantei in reparatiune nu poate fi stabilit.

Dauna certa este actuala, dar poate fi si viitoare. Cel mai adesea, problema repararii inor daune actuale sau viitoare se pune in cazurile de vatamare corporala dar si cu privire la dauna ecologica. In acest sens, jurissprdenta a stability principiul despagubirii pentru repararea daunei existente la data judecarii cauzei, dar si a daunei viitoare, care poate consta in despagubiri pentru lipsirea sau diminuarea capacitatii de munca posibilitatilor de castig.( de exemplu din perscit oceanic)

In raport cu agravarea sau atenuarea situatiei, judecatorul mareste sau micsoreaza cuatumul despagubirilor, cand acestea au fost stabilite sub forma unor prestatii periodice, situatie in care hotararea judecatoreasca n dobandeste autoritate de lucru judecat decat pentru starea constatatata, iar nu si pentru modificarile viitoare. Totsi, daca daunele – interese au fost acordate intr-o suma globala, autoritatea de lucru jdecat a hotararii se mentine. In acelasi timp, se poate remarca inclinatia jurisprudentei catre stabilirea nor plati periodice (de regulA lunare) a acestor despagubiri , decat plata unei sume globale, mai dificil de stability in momentul judecatii.

Daca dauna viitoare este reparabila in masura in care este certa, doctrina nu omite sa sublinieze ca dauna eventala nu este supsa reparatiunii, deoarece este incerta.

Este supusa reparaii si dauna cauzata prin pierderea unei sanse, daca aceasta sansa este certa, adica serioasa. In consecinta, creaza un drept de despagbire pierderea unei sanse serioase de a reusi la n examen sau concrs, de a beneficia de o avansare, de a obtine un contract (datorate unui accident sau unui act administrative) ori de a evita o infirmitate sau o operatie chirrgicala ( datorate unor erori de diagnostic sau unor neglijente).

Pe de alta prte, in present, asistam la o constitutionalizare a ocrotirii intereselor legitime, astfel cum ea apre precizata in dispozitiile art. 21 din Constitutia Romaniei. “Orice persoana se poate adresa justitiei pentru apararea drepturilor , a libertatilor si a intereselor sale legitime. Nio lege nu poate ingradi exercitarea acestui drept”

Rezulta, astfel, ca intgeresele legitime – cele care nu contraivn ordinii publice si bunelor moravuri – dobandesc o ocrotire constitutional egala cu a drepturilor si libertatilor. De asemenea, interdictia oricarei ingradiri in eercitarea dreptului fundamental la justitie (accesul liber la justiei) se poate extinde si cu privire la orice distinctive care s-ar putea face – sub aspectul ocrotirii lor- intre drepturi, libertari si interese legitime.

Totodata, de-a lungul timpuklui literature de soecialiate a consemnat controverse cu privire la ocrotirea – in cadrl raspunderii civile delintuale – atat a drepturilor, cat si a intereslor legitime ale persoanei.

Apreciem ca, la noi, prin contitutionalizarea ocrotirii intereselor legitime alaturi de drepturi si libertati, acetse controverse devin lipsite de obiect. Desigur, dezbaterea poate avea justificare in alte sisteme de drept, unde exista dispozitii constitutionale sau legislative similar.

b) Dauna este directa

Conditia daunei directe este preluata, de asemene, din material raspunderii contractuale.

Astfel, potrivit codului civil, chiar in cazul cand neexecutarea obligatiilor rezulta din dolul debitorului, daunele-interese nu trebuie sa cuprinda decat ceea ce este o consecinta directa si necesara a neexecutarii obligatiei.

In stabilirea daunei directe, se face de regula, referire la raportul de cauzalitate care trebuie sa existe intre fapta si intinderea pagubei, mai ales cand inlantuirea mai multor evenimente pot avea un rezultat final nu numai imprevizibbil, dar care ar putea antrena o raspundere cvasi-nelimitata.

Se citeaza, astfel, exemplul classic dat de unul dintre fondatorii doctrine dreptului civil francez, in care apare o asemenea inlantuire de evenimente : un animal bolnav este vandut si transmite boala altor animale, iar acestea mor. (acii apare paguba directa, pentru ca este datorata reparatiunea.)Dar moartea animaleleor a impiedicat cultivarea pamantului, astfel ca prorpietarul neotinnd recoltele, nu si-a putut platii datoriile, iar bunurile sale au fost vandute silit. (Aceste evenimente, cauzand daune indirecte, nu legitimeaza o cerere in despagubiri).

Prin urmare, prejudicial direct este cel legat de fapta (ilicita) printr-un raport de cauzalitate neindoielnic, pe cand dauna indirecta este cea cu privire la care nu se poate stabili un asemnea raport de cauzalitate si care, iese, astfel din campul raspunderii.

Totodata credem ca este important sa nu se confunde dauna indirecta cu castiguk nerealizat, desi exista uneori aceasta tendinta, omitandu-se caracterele specific fiecareia :

Dauna indirecta conduce la o raspundere delictuala fara limita, adica un fel de prejudiciu continuu, pe cand castigul nerealizat se limiteaza la un anumit cadru, rezultand din raportarea cauzala a daunei la fapta prejudiciabila.

c) Dauna este personala

Numai persoana fizica sau juridical – care a suferit un prejudiciu poate sa preetinda repararea acesstuia.

Actiunea de dezdaunare nu este insa strict personala. Ca urmare, ea poate fi introdusa de catre creditorii persoanei pagubite, ca actiune oblica, potrivit prevederilor codului civil.

De asemenea, dreptul la reparatiune nascut in patrimonial victimei trece, prin succesiune, asupra mostenitorilor acesteia la fel ca toate celelalte drepturi patrimmoniale ale celui in cauza.

Subliniem ca, in cazul in care dauna are un character colectiv, in sesnusl ca au fost prejudiciate mai multe personae, dreptul la reparatiune se naste pentru fiecare, ceea ce justifica si un drept la actiune ddistinct pentru cei prejudiciati, urmand ca valoarea despagubirilor ce se acorda sa fie, desigur, in raport cu intinderea daunei personale.

d) Dauna rezulta din lizarea unui drept sau interes legitim

In acest demers, nu n epropunem sa analizam pe larg distinctia si raporturile dintre notiunile de “drept subiectiv” si “interes legitim” aspect larg abordate de literature de specialitate.

Considera, insa ca in aceasta mterie trebuie avute in vedere prevederile din Codul civil care conditioneaza – printer altele – dreptul la reparatiune de existent unui prejudiuciu, fara a distinge dupa cum acesta ar rezulta din lezarea unui drept sau a unui simplu interes. Ca urmare, acolo unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie sa distingem

Pentru a evita orice confuzii – posibile deseori in materie- trebuie subliniat ca beneficiul sau castigul nerealizat nu se confunda cu dauna directa dintr-un lant de evenimente ce pot avea semnificatie prejudiciabila, ci consta in impiedicarea directa a sporirii patrimoniale.

Astfel, in cazul distrugeruu unor culturi agricole, pierderea efectiva o constituie valoarea lucrarilor agricole effectuate si a semintelor folosite, iar beneficiul nerealizat il reprezinta valoarea recoltei ce s-ar fi obtinut sau diferenta de valoare dintre recolte . In ipoteza daunelor indirecte pot fi inlantuite : neobtinerea unor produse prelucrate de recolta, a unor sporuri in greutatea animaleleor, neplata impozitelor si taxelor, care exceed, insa cadrului raspunderii civile. Aceasta inseamna- in opinia noastra – ca beneficiul nerealizat trebuie sa-si pastreze caracterul de dauna directa.

Dovada daunei patrimoniale se poate face cu orice mijloc de proba,insa este frecventa recurgerea la efectuaarea expertizei tehnice judiciare. De accea, ste foarte important ca judecatorul sa stabileasca, correct si detaliat obiectivele expertize ice urmeaza a se efectua, astfel incat expertul sa nu confunde aspect ale daunei indirecte cu cele ale daunei directe, indeosebi a elementului sau referitor la castigul nerealizat.

3.2. Clasificarea daunelor

În doctrină, s-au formulat diferite criterii pentru clasificarea daunelor, pe baza cărora se pot distinge: daune cauzate persoanei și daunei cauzate bunurilor sale, daune indviduale și daune colective, daune previzibile și daune imprevizibile, daune vizibile și daune invizibile, daune instantanee și daune successive, daune temporare și daune permanente.

Dar cea mai importantă clasificare credem că este cea care departajează daunele patrimoniale de daunele nepatrimoniale (morale) și de cele corporale.

A. Daune patrimoniale

Daunele patrimoniale reprezintă rezultatul lezării unor drepturi sau interese patrimoniale. Ele sunt evaluabile în bani. De aceea, se mai numesc și daune materiale sau pecuniare. Asemenea daune pot consta în distrugerea sau degradarea unui bun, rănirea sau uciderea unui animal, ocuparea fără drept a unui imobil.

Constituie, de asemenea, o daună patrimonială și pierderea unui drept sau unui interes patrimonial

Structura daunei patrimoniale cuprinde două elemente :

1) Dauna efectivă, adică pierderea suferită

2) Beneficiul nerealizat sau câștigul care a încetat sau nu s-a mai produs.

Reglementarea acestei structure a daunei se află, de asemenea, în domeniul răspunderii civile contractuale, în principiu și răspunderii civile delictuale.

Astfel, codul civil prevede că daunele – interese datorate creditorului cuprind, în genere, pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit.

Pierderea patrimonială constă într-o diminuare a valorilor active din patrimoniu, iar beneficiul nerealizat se referă la lipsirea activului patrimonial de o sporire care ar fi intervenit dacă nu s-ar fi săvârșit fapta ilicită.

B. Daunele nepatrimoniale

Daunele nepatrimoniale constau în rezultate prejudiciabile, de natură nepatrimonială, prin care sunt lezate valori cu conținut neeconomic ce definesc personalitatea umană.

Repararea daunelor nepatrimoniale se poate face prin mijloace nepatrimoniale și mijloace patrimoniale. În primul caz, este vorba despre dispoziții date de instanța judecătorească cu privire la publicarea hotărârii judecătorești prin care se constată încălcarea dreptului nepatrimonial, sau cu privire la încetarea activității prejudiciabile. În celălalt caz, reparațiunile constau din sume bănești acordate victimelor, despăgubiri care poartă denumirea de daune morale.

Doctrina și jurisprudența care au creat daune morale în absența unor dispoziții legale exprese, fac distinctive între mai multe categorii de asemenea daune:

– Daune (prejudicii) corporale, care constau în suferințe fizice și psihice, a căror reparare poartă denumirea de pretum doloris (prețul durerii).

– Daune estetice, a căror reparare se numește pretium pulchritudinis (prețul frumuseții).

– Daune de agrement, care constau în lipsirea de unele agremente ale vieții, cum sunt : călătoriile, sportul, cultura, relațiile familiale și cele dintre sexe, alte relații sociale;

– Daune juvenile, care afectează persoana tânără prin reducerea speranțelor de viață sau răpirea anumitor agremente ale existenței, cum sunt cele ale practicării jocurilor specific vârstei; reparația sa este numită pretium juventutis.

De regulă, sintagma “pretium doloris” este utilizată pentru a desemna orice daune morale, ceea ce corespunde, de fapt caracterului sau de generalitate, pentru ca oricare dintre celelalte categorii sunt expresii particulare ale celei dintâi.

Într-un tratat devenit clasic în materia răspunderii delictuale, Rene Savatier face precizarea – aceeptată ulterior în doctrina și jurisprudența – ca reparația pecuniară a datinelor morale nu constituie o despăgubire propriu-zisă ci oferă o satisfacție compensatorie celui prejudiciat.

Pot fi menționate, exemplificative unele domenii în care jurisprudența română a acordat reparațiuni bănești ale daunelor morale : denunțare calomnioasă și alte cazuri de lezare a onoarei, inclusiv defăimarea prin presă, acte vexatorii (ex. Intentarea unor procese sau pornirea unor acte de executare în scop șicanator), vătămări ale integrității corporale, nerespecarea hotărârii judecătorești cu privire la încredințarea copilului unuia dintre părinți, ruperea nejustificată a logodnei, concubinajul dolosiv (cu promisiuni de căsătorie), seducție dolosivă (manopere dolosive ale bărbatului care abuzează de lipsa de experiență a unei fete), acte de profanare.

Doctrina și jurisprudența europeană recunosc așa-numitele prejudicii prin ricoșeu sau prejudicii reflectate, care pot fi atat materiale cât și morale. Se înscriu în această categorie daunele pe care le suportă o persoană prin decesul sau infirmitatea victimei, din cauza faptului că nu mai beneficiază de ajutorul său material. De asemenea, constituie un prejudiciu prin ricoșeu și durerea morală provocată unei personae prin decesul unei finite dragi sau prin handicapul cu care a rămas o persoană apropiată.

Precizăm că, în asemenea cazuri, nu este necesară existența unei legături de drept (cum este o legătura de rudenie sau de alianță), care să unească victima imediată și victima prin ricoșeu, fiind suficient ca prejudiciu (material sau moral) invocate să fie certe

C. Daunele corporale

Repararea daunei corporale constituie un drept al celui vătămat, rezultând din principiul inviolabilității persoanei, consacrat generic în art. 22 din Constituția României.

3.3. Elemente pentru definirea daunei ecologice

a) Premise constituționale și legislative în diferite state

Conceptul de daună ecologică reprezintă o creie recentă a dreptului. El a început să dobândească recunoaștere juridică, pe măsură ce statele lumii au devenit sensibile la problemele mediului.

A apărut astfel o normalitate juridică adecvată unor finalități privind conservarea naturii, prootejarea speciilor sau ecosistemelor, a proceselor biologice sau a așezămintelor umane, prin limitarea sau interzicerea anumitor activități ale omului, care au devenit ca atare, ilicite.

În acest cadru, preocupările statale și-au găsit consacrarea în adoptarea unor principii înscrise în legile fundamentale.

Astfel, în art. 45, Constituția Spaniei din 1978 statuează principiul general potrivit căruia toți au dreptul de a se bucura de un mediu, adecvat pentru a-și dezvolta personalitatea, precum și dreptul de a-l conserva.

De asemenea, se prevede în continuare că puterile publice veghează asupra folosirii raționale a tuturor resurselor naturale, cu scopul de a apăra și îmbunătății calitatea vieții și de a apăra și a restaura mediul înconjurător, sprijinându-se pe solidaritatea umană.

În final, textul dispune că toți cei care vor încălca prevederile referitoare la calitatea vieții (anterior menționate) sunt pasibili de sancțiuni penale sau administrative, potrivit legii, și vor fi obligați, în consecință la repararea daunelor provocate.

Prin urmare, legea fundamentală spaniolă nu se rezumă la proclamarea în principiu, a dreptului omului la un mediu înconjurător adecvat și la conservarea acestuia, ci obligă totodată puterile publice să vegheze la asigurarea calității vieții.

În acest sens, este prevăzut dreptul tuturor la un mediu al vieții umane sănătos echilibrat, dublat de obligația corespunzătoare de a-l apăra. Totodată, se stabilește că statului îi revin sarcinile de a preveni și controla poluarea, efectele ei și formele dăunătoare de eroziune; de a urmări localizarea corectă a activităților,dezvoltarea social-economică echilibrată și a unor peisaje biologice echilibrate; de a crea și dezvolta rezervații și parcuri naturale și de odihnă, protejând peisajele și locurile, astfel încât să garanteze conservarea naturii și păstrarea valorilor culturale și istorice sau artistice, de la a promova folosirea rațională a resurselor naturale, urmărind salvarea capacității lor de reînnoire și stabilitate ecologică.

Cu toate că din această enumerare constituțională a sarcinilor puterii publice nu rezultă în mod expres referirea la noțiunea de daună ecologică, și repararea ei, este evident, însă că ea va fi consacrată de legislația ordinară.

Dispozițiile Constituției elvețiene 1874 (cu modificările ulterioare, desigur), aparent nesistematizate înscriu prescripții cu privire la competența federală de legiferare în domeniul protecției drepturilor omului și a mediului său natural împotriva prejudiciilor care le pot fi aduse și pentru combaterea poluării aerului, cambaterea zgomotelor, utilizarea rațională și protejarea resurselor de apă, a mlaștinilor de o frumusețe deosebită, a faunei și a florei.

În ceea ce privește răspunderea civilă pentru dauna ecologică Constituția insearează obligația de restabilire a situației anterioare pe cheltuiala celor responsabili, prin demontarea sau demolarea oricăror instalații sau construcții, atunci când aceste lucrări sunt contrare scopurilor protecției mediului.

În Franța, Charta (constituțional a mediului din anul 2004 reglementează în mod expres principiul răspunderii pentru dauna ecologică). Orice persoană trebuie să contribuie la repararea daunelor pe care le-a cauzat mediului, în condițiile definite de lege.

Prin constituționalizarea clară și fără echivoc a acestui principiu se subliniază importanța sa în peisajul dreptului.

Obligația de reparare a daunelor ecologice figurează de asemenea, în legislația altor state : atât de legile – cadru pentru protejarea naturii cât și legile sectoriale (mai ales în cele privind pădurile, ariile protejate, conservarea apelor dulci și a mediului marin, spațiile protejate, vânătoarea, pescuitul).

Astfel, în Italia, legea-cadru din 8 iulie 1986, instituind Ministerul Mediului și fixând regulile în materie de daună ecologică, prevede obligația reparării daunei, cu condiția ca aceasta să fie prevăzută în lege ca infracțiune.

În Elveția, un amendament din anul 1987 la Legea federală privind protecția naturii (din 1 iulie 1996) obligă autorul unui fapt ilicit relative la spațiile naturale și biotipurile protejate, să plătească toate costurile reparării daunei ecologice.

Exemplificarea poate continua cu legea indoneziană din 11 martie 1982 cu privire la gestiunea mediului, care stabilește (în art. 20) răspunderea poluatorului pentru dauna ecologică.

În România, pentru prima oară, Constituția din 1991 a stabilit o îngrădire de interes public a dreptului de proprietate, precizând că dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și respectarea celorlalte sarcini care, conform legii și obiceiului, revin proprietarului.

Totodată statul trebuie să asigure refacerea și ocrotirea mediului, precum și menținerea echilibrului ecologic.

La revizuirea din 2003, Constituția înscrie “dreptul la mediu sănătos: și îndatorirea persoanelor fizice și juridice de a proteja și amelioara mediul. Este o reglemenatare de principiu care, implicit, cuprinde și reparea daunelor cauzate mediului.

De asemenea, Legea-cadru pentru protecția mediului nr. 137/1995 a proclamat inițial caracterul obiectiv, independent de culpă, al răspunderii pentru prejudiciile cauzate mediului înconjurător dispoziție preluată și în O.U.G. nr. 195/2005.

Acestă reglementare reprezintă o condiție necesară pentru repararea daunei ecologice având în vedere caracterul difuz al acesteia, rezultat al mai multor surse de poluare, al unor acte successive etc.

b) Cu privire la conceptul de dauna ecologică

3.4. Definire

Definirea daunei ecologice deși aparent imposibilă, datorită multitudinii caracteristicilor sale specifice, a concentrate eforturi considerabile din partea unor autori cunoscuți în literatura de specialitate.

Într-o concepție demunită antropocentrică, dauna ecologică are în vedere omul ca victimă : sănătatea, bunurile și activitățile sale, bunăstarea sa. În acest sens R. Drago arată că : “Dauna ecologică este cea cauzată persoanelor și bunurilor prin mediul în care trăiesc”.

Fără îndoială, definiția poate fi considerată reducționistă, pentru că omite așa-numitele “daune ecologice pure” adică pe cele care au fost cauzate naturii sălbatice, fără a avea repercusiuni imediate și aparente asupra activităților umane.

De aceea, F. Caballero contra acestei noțiuni un grad mai mare de generalitate atunci când notează că “dauna ecologică ar fi degradarea elementelor naturale” adică “dauna cauzată direct mediului, considerate independent de repercusiunile sale asupra persoanelor și bunurilor”.

Ca urmare, victima directă a vătămării apare ca fiind mediul înconjurător însuși, în plentitudinea “elementelor sale neapropriate și neprobabile” ori ca “bunuri ale mediului” “biens-environement” după expresia de Gil Martin. De altfel, doctrina de drept civil nu intenționează să-și propună o asemenea abordare conceptuală, abandonând-o în favoarea exclusivă a dreptului public, și, îndeosebi, a dreptului mediului.

În prezent, pare a fi triumfat concepția care detașează dauna ecologică, construindu-i o anumită autonomie în raport cu alte categorii de daune. În acest sens, o lege Americană din 1980 statuează că sunt supuse reparației daunele care cinstau în degradarea sau distrugerea resurselor naturale prin substanțe periculoase.

Prin “resurse naurale” se înțeleg : solul, peștii, viața sălbatică, biotopurile, aerul, apa, pânza freatică subterană, rezervoarele de apă potabilă și alte resurse de același tip, care aparțin sau sunt administrate de Statele Unite, de un stat component al federației sau de o colectivitate locală, de un guvern străin, de un trib indian sau de orice membru al unui trib indian.

Pe continental nostru, Consiliul Europei propune statelor o convenție cu privire la daunele ce ar rezulta din exercitarea unor activități periculoase pentru mediu : Convenția de la Lugano, deschisă prin semnare în 1993, referitoare la “orice pierdere sau daună ce ar rezulta din alterarea mediului”.

Potrivit Convenției de la Lugano, noțiunea de “mediu” dobândește o accepțiune largă, acesta fiind constituit din elementele naturale și biotice, cum sunt aerul, apa, solul, fauna și flora, din interacțiunea dintre asemenea factori, din bunurile care compun moștenirea culturală și din aspectele caracteristice ale peisajului.

Fără îndoială, suntem în prezenta unor definiții elaborate ale mediului, care contribuie la clarificarea conceptuală și pe această bază la determinarea elementelor care constituie obiectul protecției juridice efectuate prin normele legale sau pe cale jurisprudențială.

Consider că, sub aspectul conceptualizării, daunei ecologice, trebuie avut în vedere că aceasta este o categorie au o formă a prejudiciului, care a fost produs prin anumite fapte sau evenimente, afectând mediul, oamenii, bunurile lor.

În opinia noastră, dauna ecologică reprezintă acea formă de prejudiciu, cauzată prin anumite fapte sau evenimente (poluare, activități dăunătoare, dezastre), care lezează sănătatea oamenilor, bunurile sau mediul, protejate ca atare prin normele de drept ce statuează și obligația de reparare în sarcina persoanei răspunzătoare.

3.5. Trăsături

a) Definiția pe care o propun evidențiază mai întâi, raportul gen-specie între noțiunea generală de prejudiciu și noțiunea- specie de daună ecologică, cu particularitățile sale :

– Este provocată de anumite fapte sau evenimente: poluare, activități dăunătoare, dezastre;

– Lezează sănătatea oamenilor, bunurile sau mediului.

De altfel un asemenea raport logic este receptat ca atare, în mare măsură, de doctrină și de jurisprudență. În acest sens, este indubitabil ca în stabilirea răspunderii pentru dauna ecologică sunt aplicabile, apoi, cu normele și principiile generice ale răspunderii cicvile.

Procedându-se astfel, se confirmă tocmai trecerea de la gen la specie, sub aspect conceptual, ceeea ce implică trecerea de la specie la gen sub aspectul aplicării normativității juridice;

b) Strâns legată de definirea mediului apare și problema “victimei” sau a celui.

Desigur, într-un sens metaforic se poate spune că victima daunei ecologice este mediul, în ansamblu. Dar, considerând reglementarea juridică de care se bucură mediul, opinăm ca acesta reprezintă obiectul derivat sau material al unei complexități de raporturi juridice.

Totodată, este cunoscut că raporturile juridice sunt raporturi sociale, raporturi între oameni. Ca urmare, victimele prejudiciilor ecologice sunt întotdeauna oamenii, fie că au suferit mai puțin direct paguba ecologică, în calitatea lor de membri ai unor personae de drept public sau persoane morale (colectivități teritoriale, statale) ori de ansamblu, ca omenire.

În consecință, dat fiind că mediul nu poate fi subiect în raporturile juridice, considerăm că el nu poate fi victima sau prejudiciat (în sens juridic), ci numai obiect al daunei.

Pe de altă parte, după părerea noastră trebuie precizat și termenul care desemnează subiectul răspunzător pentru dauna ecologică, denumit în genere “poluator”.

Aceasta înseamnă a reduce acțiunea prejudiciară numai la poluare, ceea ce nu este exact. Poluarea constituie numai un aspect al faptelor dăunatoare pentru mediu. De aceea, considerăm că mai potrivit ar fi termenul de făptuitor sau agresor ecologic.

Potrivit legislației de mediu, prin prejudiciu se înțelege efectul cuatificabil în cost al daunelor asupra sănătățiii oamenilor, bunurilor si mediului, provocat prin poluați, activități dăunătoare ori dezastre.

Deși definite este mult mai contabilă, are elementele corespunzătoare care evidențiază particulariteatea daunei ecologice. ( pag. 192)

Pag. 204

3.6. Evaluarea și repararea daunei ecologice

Obstacole privind repararea civilă a daunei ecologice

În vreme ce pentru repunerea în stare inițială, procedurile judiciare necesare nu sunt foarte complicate, repararea civilă a daunei ecologice comportă destule dificultăți, îndeosebi atunci când revenirea la starea inițială sau este considerată, în mod obiectiv ca fiind inoportună ori inutilă.

În acest caz, reglementarea de drept comun a răspunderii civile devine cvasi-inoperantă: este greu de indentificat “victima” în sensul clasic al termenului;

Valoarea elementelor de mediu cărora li s-a adus atingere nu este cuantificabilă; anumite elemente de mediu, precum aerul, apa, fauna sălbatică (asupra acesteia însă s-au purtat anumite discuții, fiind socotită accesoriu al imobilului pe care se regăsește), sunt res communes sau res nullius, neavând titular; nimeni nu are calitatea juridică de a cere repararea daunei.

Pe de altă parte, dezvoltarea dreptului mediului a dus, în timp, la conturarea unor dispoziții care conferă statului sau anumitor persoane (de drept public) calitatea de a cere repararea civilă a daunelor aduse mediului natural, independent de repararea daunelor economice de care pot fi legate. În acest context, componentele de mediu afectate primesc de obicei, o rectificare legală : fauna spre exemplu, tinde să părăsească statutul de res nullius în favoarea celui ca obiect al proprietății (așa cum se întâmplă în Brazilia ori în Italia).

Consolidarea unui “drept al naturii” se face încă let : multe state preferă să utilizeze un sistem de sanțiuni administratice, mai mult sau mai puțin adaptate fiecărui caz în parte, în locul unei reparații civile.

Astfel, unele texte conferă un caracter subsidiar daunelor-interese, care vor fi plătite numai dacă revenirea la starea inițială este imposibilă. În acest sens, legea portugheză a mediului din 1987 (art. 48-3) obligă persoanele răspunzătoare pentru prejudiciile aduse mediului la plata de daune interese și la realizarea lucrărilor necesare pentru minimalizarea consecințelor actelor prejudiciabile.

Alte texte prevăd posibilitatea acordării de daune-interese, care complnesc repunerea în starea anterioară producerii daunei.

În România, legislația privind protecția mediului obligă persoanele fizice și juridice să suporte costul reparării prejudiciilor si să înlăture urmările produse de acestea restabilind condițiile anterioare producerii prejudiciului (adică reconstrucția ecologică, dacă este posibilă), potrivit principiului “poluatorul plătește”.

3.7. Evaluarea daunelor – interese

Întrucât daunele-interese sunt destinate repunerii în starea inițială a mediului natural distrus sau degradat, s-a apreciat în genere că întinderea daunelor este egală cu costul măsurilor de restaurare. La acestea se adaugă costul lucrărilor de evaluare a daunei și de determinare a măsurilor de restaurare ce trebuie luate (după un criteriu considerat rezonabil, având în vedere că aceste lucrări pot fi foarte costisitoare).

Apare însă un aspect care credem că este demn de reținut : de multe ori, valoarea totală a cheltuielilor nu va fi cunoscută decât la sfârșitul lucrărilor, ceea ce ar impune introducerea unor acțiuni civile succesive. Pe de altă parte, deși lucrările trebuie finanțate, persoana în cauza poate fi în imposibilitate de plată.

Cu toate acestea, o evaluare trebuie făcută, existând mai multe moduri de realizare a ei :

– .Evaluarea judiciară

– Evaluarea forfetară legală

– Evaluarea administrativă.

Așa cum am stabilit anterior, în vederea stabilirii răspunderii pentru daunele aduse mediului, este necesară parcurgerea unor etape referitoare la stabilirea faptei ilicite, identificarea autorului acesteia, stabilirea raportului de cauzalitate între fapta ilicită și paguba produsă, precum și evaluarea prejudiciului.

Desigur, toate aceste operațiuni au particularitățile lor și au un anumit grad de dificultate, variabil de la un caz la altul.

Însă condițiile specifice evaluării prejudiciului fac cu totul ipotetică o “restitution in integrum” în această materie, în raport cu alte domenii.

În această evaluare există un număr de necunoscute, dat fiind că adesea, elementelor de mediu nu li se pot atribui valori economice. Spre exemplu, cum poate fi evaluată paguba produsă de moartea pescărușilor înecați în “Marea neagră”?

În anumite cazuri, ipotezele permit să se procedeze la o evaluare cu totul aproximativă: la distrugerea unui peisaj se ia ca bază de calcul prețul terenurilor care puteau fi vândute pentru a construi rezidențe, emisiunea de fum alungă clientele de pe terasa unui restaurant.

În cazul “mareelor negre” pe care le-a suportat Bretania îndeosebi ca urmare a poluării masive cauzate de naufragiul petrolierului “Amoco Cadiz” la 16 martie 1978, jurisdicția Americană, sesizată de cei care s-au considerat victimele poluării, a examinat ăn detaliu problemele ridicate.

Astfel, după o primă hotărâre din 18 aprilie 1984 care a statuat asupra răspunderii, Curtea Districtului Nord din Illinois a pronunțat a doua hotărâre la 11 ianuarie 1988, cu privire la stabilirea despăgubirilor. Hotărârea examinează în detaliu cererile formulate de statul francez, de administrația publică locală, de persoanele fizice precum și de organizațiile neguvernamentale (asociații pentru protecția mediului).

Au fost examinate mai multe categorii de daune, rezultând din :

– Operațiuni de curățare, efectuate de agenții statului francez și ai unor comune, în legătură cu care cererile de despăgubire ale voluntarilor antrenați în aceste acțiuni, s-a considerat, că li se pot acoperi numai cheltuielile efective, dar numai pot fi renumerați pentru munca efectuată;

– Recompensele acordate voluntarilor sau militarilor de către comune, cu privire la acoperirea cărora instanța a refuzat să-l oblige pe poluator la plată ;

– Costurile materialelor și echipamentului cumpărate pentru efectuarea operațiunilor de curățare, în legatură cu care cererile de dezdăunare au fost considerate întemeiate, în măsura în care cumpărarea este rezonabilă.

S-a verificat dacă echipamentul a fost efectiv utilizat, curățat și dacă se poate dovedi existența unei valori reziduale deținute de comunitate. Cât privește echipamentul aflat deja în posesia reclamanților, s-a hotărât că aceștia cu dreptul să primeasca fiecare o suma reprezentând diferența de valoare în raport cu starea anterioară și ulterioară utilizării echipamentelor pentru aceste operațiuni sau, daca probele au permis să se stabilească, în raport cu perioada de folosință.

În aprecierea instanței, costurile utilizării edificiilor publice se restituie de către poluator, dacă acestea se referă la pagube cauzate, clădirilor în timpul operațiunilor de curățare; în cazul edificiilor destinate a face față unor situații excepționale (cum sunt cazărmile pompierilor), cheltuielile ce se rambursează sunt cele direct cauzate de accident (telefon, electricitate, apă, etc. )

De asemenea, au fost examinate aspectele legate de reabilitarea litoralului și porturilor (toate cheltuielile făcute de comunitate fiind luate în considerație, au fost examinate).

– Daunele morale pentru pierderea “bunei dispoziții”, a unei stări de spirit considerate normale a locuitorilor din localitățile afectate, dar instanța a respins asemenea cereri referindu-se la jurisprudența franceză în materie;

– Prejudicierea reputației comunităților afectate : fiind vorba despre dauna suferită prin faptul că turiștii care ar fi venit în mod normal s-au abtinut din cauza deteriorării plajelor, instanța le-a considerat neîntemeiate, atâta timp cât s-au stabilit despăgubiri corespunzătoare în favoarea persoanelor particulare, îndeosebi a hotelierilor.

– Daunelor individuale: au fost admise în instanță cereri cu privire la prejudiciile suferite prin nerealizarea câștigului din anul accidentului, dar a fost respinsă ca nefondată o cerere a unei asociații familiale prin care se pretinde o dezdăunare pentru pierderea calității vieții;

– Daunele aduse mediului, cu privire la care soluția dată a dezamăgit, chiar la vremea respectivă.

Astfel Curtea nu a acceptat cererea de despăgubiri pentru pierderea suferită de biomasa în zona poluată, estimând că evaluarea acestor piereri era complexă, bazată pe speculații și propunând concluzii întemeiate pe o înlănțuire de prezumții. În orice caz, după cum a apreciat instanța, o asemenea cerere de despăgubiri nu trebuie reținută pentru că dauna pretinsă nu a stins decât “res nullia”, cu privire la care nicio persoană și nici o organizație nu avea dreptul de a intenta o acțiune.

De asemenea, nu au fost admise cererile comunelor cu privire la despăgubiri pentru atingerile aduse intereselor legitime ale acestora, în calitate de protector al domeniului public maritime.

În ce privește daunele cauzate ecosistemelor, s-a considerat că despăgubirile sunt cuprinse în sumele acordate pescarilor sau asociațiilor de pescari, ca urmare a pierderilor suferite de aceștia.

În privința programelor de restaurare a ecosistemelor, întocmite de autoritățile francize, Curtea a reținut numai cheltuielile efective pentru reintroducerea speciilor care au suferit din cauza poluării și a consecințelor sale, constatând, totodată, că dacă programul prevede o perioadă inițială de experiențe, acestea nu trebuie finanțate de poluator.

În mediile ecologiste, s-a exprimat, pe bună dreptate, nu numai interesul deosebit pentru recunoașterea, prin această hotărâre, a răspunderii poluatorului, dar și dezamagirea cu privire la importanța redusă acordată deteriorării ecosistemelor și rezolvării integrale a problemei evaluării daunei ecologice, în sensul de daună cauzată mediului înconjurător însuși, și făcându-se abstracție de orice prejudiciu suferit de cei care-i exploatează resursele.

SOLUTII PROPUSE

Metodele de evaluare și reparare a daunelor ecologice, consacrate de diferite legislații naționale, sunt în mod evident perfectibile.

Astfel, revenirea la situația anterioară producerii prejudiciului nu este, de multe ori, decât un deziderat iluzoriu. Ea poate deveni efectivă, cu condiția de a fi bine determinate posibilitățile de realizare și mijloacele de control.

Pornind de la bareme ce fixează valoarea bănească a speciilor protejate (și care sunt susceptibile de îmbunătățiri periodice), sistemele forfetare de evaluare și reparare a daunei ecologice au numeroase evantaje, fiind relativ ușor de aplicat și aducând un element de certitudine, atât pentru autoritățile însărcinate cu protecția naturii, cât și pentru autorii daunelor, pe un tărâm aparținând încă incertitudinea științifice.

Pe de altă parte, aceste metode de evaluare forfetare sunt, în unele cazuri, destul de rudimentare spre a putea constitui o bază suficient de solidă pentru evaluarea daunei.

Recomandabil poate fi, în opinia noastră, un sistem mixt, combinând evaluarea forfetară cu repararea individualizată, bazat pe anumite plafoane, al cărui unic model este cel al statului American Alaska.

În acest sens, putem imagina un sistem care să țină cont de cauzele daunei ecologice, de suprafețele afectate, de tipul de ecosistem degradat și de relative sa iritare, de diversitatea biologică, de timpul necesar regenerării natural (dacă este posibilă) de starea sa inițială și de cea actuală (dacă sunt cunoscute). Desigur, enumerarea nu arde un caracter limitativ. Totodată, la costurile necesare revenirii în starea anterioară credem că se poate adăuga un pretium doloris pentru daunele aduse mediului natural, cu condiția ca sumă de bani să fie afectată lucrărilor de conservare și protejare a mediului.

Aceasta și pentru că iată prejudiciile aduse mediului sunt legate, în fond, de încălcarea unui drept indisolubil legat de drepturile fundamentale ale omului (cum este dreptul la viață și sănătate, dar și cel la informare și participare).

Mai mult decât un drept al omlui în sens strict, dreptul la un mediu sănătos și echilibrat ecologic, protejează și favorizează dezvoltarea umană, în special și existența vieții pe Planetă, în general.

STUDIUL DE CAZ – Insula Șerpilor, pământ românesc

Insula Șerpilor a fost pentru prima oară menționată în anul 777 înainte de Hristos. În mitologia elena, întinderea de pământ este creația lui Neptun, zeul mărilor, care la rugămintea zeiței Thetis a scos din pământ o insulă pentru fiul ei Ahile.

Rămășițele eroului troian și cele ale lui Patrocle au fost aduse de Thetis pe actuala Insulă a Șerpilor, pentru a fi puse într-un sanctuar. Cercetările efectuate în zonă în 1823 confirmă legenda grecilor antici. Atât căpitanul rus Kritzki, cât și neamțul Kohler au descoperit ruinele templului închinat lui Ahile, dar și alte edificii, presupuse locuințe ale preoților din antichitate.

Situată în Marea Neagră, la 45 km NE de Sulina, mica insulă stâncoasă și pustie, de 17ha, a cunoscut în existența sa trimilenară o evoluție tumultuoasă, de la Insula Albă a lui Ahile, până la ocuparea ei de către ruși în sec. XIX-lea, când a devenit un important punct strategic pentrugurile Dunării și arealul vestic al Mării Negre.Ocupată militar de armata rusă, în august 1944, insula a fost anexată fraudulos de Uniunea Sovietică la 4 februarie 1948, printr-un protocol, și predată URSS la 23 mai printr-un simplu proces-verbal. Procesul-verbal nu a fost ratificat niciodată de Parlamentele României și URSS; după destrămarea URSS, a trecut în stăpânirea Republicii Ucraina.România nu a pierdut doar un teritoriu, ci și un important punct strategic, precum și Platoul Continental al Insulei Șerpilor, care conține importante rezerve de petrol și gaze naturale.

Insula Șerpilor este o formațiune de roci localizată la circa 45 km la est de Delta Dunarii, Stânca este apropiată de partea ucraineană a Deltei Dunării. Cel mai apropiat punct de pe țărm este Insula Kubanskyi (Cobana) din Delta Chiliei, parte ucraineană a Deltei Dunării, localizată între Canalul Bastroeși Canalul Vostocinoi. Cea mai apropiată localitate românească este orașul Sulina, aflat la 45 km. Cel mai apropiat oraș ucrainean este orașul Vâlcov, aflat la 50 km de insulă. Stânca are forma unui X, de 662 metri pe 440 metri, acoperind o suprafață de 0.17 km

2

. Cel mai înalt punct de pe insulă este situat la 41 m deasupra nivelului mării.

“Ucraina a pierdut și teritoriu, și petrol”„Rușine!“, „Trădare!“, „Ucraina a pierdut 10.000 dekilometri pătrați fără a fi în război“ sunt câteva dintre titlurile și comentariile din presa ucraineană.

Pasiunile iscate în jurul deciziei Curții de la Haga agită puternic clasa politică ucraineană. Parlamentarii ucraineni nu înțeleg cum a putut Ministerul Afacerilor Externe să facă un asemenea “cadou” altei țări – adică o parte semnificativă a platoului său continental cu imense zăcăminte de petrol și gaze.

Pe coridoarele Parlamentului ucrainean deputații dezbăteau, aprins decizia Curții Internaționale de la Haga. Indiferent de aparteneța lor la un partid sau altul, parlamentarii ajunseseră la aceeași concluzie: Ucraina a pierdut bătălia diplomatică și juridică privind Insula Șerpilor. “Avem de-a face aici cu înaltă trădare. Țările membre NATO și ale Uniunii Europene ne-au arătat cine suntem și cine are nevoie de noi. Pe vremea Uniunii Sovietice, nimeni nici măcar încele mai negre vise nu-și putea închipui că Ucraina se va confrunta vreodată cu o pretenție teritorială”, a declarat Vadym Kolesnișenk, deputat al Partidului Regiunilor.“Politica slabă și demersurile nepotrivite la nivel internațional ne-au făcut să pierdem. Partea română a luat două treimi din platou”, a spus și Anatoly Matvienko (partidul Ucraina Noastră Autoapărarea).Ucraina a reușit recunoașterea Insulei Șerpilor, dar faptul că aceasta nu influențează delimitarea frontierei cu România este un eșec, au fost de părere deputații. “Ucraina a primit un pic mai mult decât plănuiam, dar nu a primit ceea ce visam noi. E evident că nu a fost o acțiunetratată cu seriozitate. Încă o dată, diplomația ucraineană nu a fost eficientă. Nu avem încă experiență înlitigii internaționale”, a mai spus Matvienko. Parlamentarul Leonid Grach, de la Partidul Comunist, a vorbit direct de trădare. “Aceasta este o trădare a intereselor sociale și teritoriale aleUcrainei. Este trădarea lui Iușcenko, a guvernului, a întregii administrații. Decizia Curții avăduvit Ucraina de apele teritoriale. Potrivit previziunilor, se află petrol și gaze”, a declarat el „Petrol pentru România, stânci pentru noi“

Presa ucraineană a explodat, practic, comentând cu furie decizia tribunalului de la Haga, dar mai ales faptul că autoritățile (Ministerul Afacerilor Externe și Secretariatul Președinției) au prezentat eșecul drept o victorie. Sub titlul “Rușine. Românii ne-au confiscat platoul”, “Nu s-a mai întâmplat așa ceva în istoria Ucrainei independente. Am pierdut, fără nici un război, mai bine de zece mii de de kilometri pătrați din teritoriul nostru”.“Dacă și alte situații litigioase vor fi rezolvate în același mod, cum ar fi diferendul cu Rusia privind Marea Azov, zona noastră economică va intra de tot la apă”, scriau și jurnaliștii de la “Gazeta po-kievski”, într-un articol intitulat “Petrol pentru România, stânci pentru noi”.

Cine exploatează primul

„Cine va începe primul activitățile de extracție va fi și cel care va obține dividendele, indiferent de linia de delimitare”, susține liderul parlamentar Oleg Bilorus, președintele Comisieide afaceri internaționale din Parlamentul de la Kiev.

Statutul Insulei Șerpilor, în apropierea căreia se află importante zăcăminte de petrol, face obiectul unui contencios care se judecă la Curtea Internațională de Justiție de la Haga Miza este delimitarea zonelor economice exclusive ale României și Ucrainei, care oferă dreptul de a exploata resursele platformei continentale din zona respectivă.

Eforturile ucrainene de a acredita o realitate, care din punct de vedere juridic și practic nu există, nu au nici un efect asupra procedurii de la Haga. Ucraina încearcă să complice procedura, făcând apel la circumstanțe speciale, precum prezența unei insule.

Bucureștiul susține că insula este, în termeni juridici, doar o stâncă și nu are drept la zona economică exclusivă, conform articolului 121 al Convenției privind dreptul mării, la care sunt parte atât România, cât și Ucraina.

În acest caz, platforma continentală din jurul acesteia și resursele aferente ar urma să fie divizate, conform legilor internaționale, între România și Ucraina.

După cum spunea și A.D.Xenopol "O alianță cu rușii în orice împrejurare, o încredere în cuvântul sau semnătura lor, va fi totdeauna o nebunie scump platită."si nu numai atât, dupa atâția ani de exploatare a insulei ei sunt cei revoltați, ei sunt cei care se plâng.

Curtea Internațională de Justiție s-a pronunțat în procesul dintre România și Ucraina, privind platoul continental de la Marea Neagră. Judecătorii au dat dreptate României, și nu consideră că insula Șerpilor este relevantă pentru delimitarea platoului continental. Nici lungimea coastelor nu a fost luată în considerare, un alt argument folosit de partea română în pledoariile de laHaga.

În urma prezentării verdictului, datele impuse de Curte vor fi introduse în calculator, pentru a fi generată linia de demarcație. Potrivit lui Bogdan Aurescu, hotărârea recunoaște jurisdicția suverană a României pe o suprafață de platou continental de 9700 kilometri pătrați, adică 79,34% din zona disputată, de aproximativ 12.000 de kilometri pătrați.

În ciuda faptului că decizia a fost luată de Curtea Internațională de Justiție ei consideră că platoul le-a fost confiscat de români și teritoriul le aparține, dar ei urmăresc o miza economică.

Uniunea Sovietică a conferit insulei, abuziv, o arie de mare teritorială de 12 mile, micșorând marea teritorială a României, în dreptul Sulinei. Distanța dintre Sulina și Insula Serpilor este de 40 de kilometri.

Prevederile Convenției Națiunilor Unite asupra dreptului mării, încheiată la MontegoBay (Jamaica), la 10 decembrie 1982, prevede la art. 121 aliniat 3 că Insula Șerpilor intră la categoria stâncilor deoarece nu are condiții naturale de viață. Stâncile nu au dreptul decât la o jumatate de milă de platou maritim continental în jurul lor.

Eforturile sisifice și pompieristice, pe alocuri ridicole ale Ucrainei, de transformare a stâncii în insulă au o motivație economică extremde importantă. O insulă are dreptul la un platou continental de 200 de mile, adică perimetrul de exploatare ar intra practic pe teritoriul României, ceea ce este o absurditate evidentă. Platoul continental din jurul ei ascunde rezerve de hidrocarburi pentru 300 de ani de exploatare de acum încolo și deja firme importante au cerut Ucrainei dreptul de explorare prin foraj a zonei.

Marți, 3 februarie 2009, România a crescut cu 9.700 de kilometri pătrați. țara noastră își disputa cu Ucraina 12.000 de kilometri pătrați de platou continental. Curtea Internațională de Justiție de la Haga (CIJ), care a judecat litigiul, a dat caștig de cauză, în mare parte, României. Pledoaria grupului de avocați ai țării noastre, condus de Bogdan Aurescu, a început cu o anecdotă: “elevul care spune doar lecția castravetelui, la orice întrebare”

“Un elev folosește singura lecție pe care o știe – despre castravete – pentru a răspunde la toate întrebările profesorului, indiferent despre ce sunt acestea. Astfel, întrebat ce este roșia, elevul răspunde: «O roșie este o legumă ca și castravetele. Castravetele aparține familiei curcubitaceelor și are 90% apă». Apoi, profesorul îl întreabă pe elev ce este un cartof. Elevul răspunde: «Cartoful este o legumă ca și castravetele, care are 90% apă».

Anecdota i-a sensibilizat pe judecătorii Curții de Justiție

Apoi profesorul îi cere elevului să îi spună ce știe despre matematică. Elevul răspunde că «matematica este o știință, ca și biologia, care se ocupă și cu studiul legumelor, printre care și castravetele, care are 90% apă».

Aceasta este și metoda Ucrainei în cazul de față. Orice aspect ar încerca Ucraina să justifice în această cauză, ea revine la același «castravete» – pretinsa predominanță a țărmurilor sale”. Așa a început pledoaria lui Bogdan Aurescu în fața CIJ, luni, 15 septembrie 2008, pentru a susține cauza țării noastre asupra platoului continental. Faptul că a răspuns inconsistenței de argumentație a Ucrainei cu o glumă, i-a sensibilizat pe judecători. România a avut câștig de cauză chiar mai mult decât spera. A luat 79,34% din cât a cerut.

Litigiul a costat 628.500 de euro

Bogdan Aurescu s-a născut la 9 septembrie 1973. Este doctor în drept internațional și licențiat în istorie. A condus echipa care a câștigat, pentru România, procesul de la Haga împotriva Ucrainei. Aurescu e necăsătorit și, deși a devenit secretar de stat la Externe, continuă să locuiască într-un apartament din cartierul Militari și să călătorească zi de zi cu metroul. Succesul său a fost umbrit de scandalul legat de privatizarea fără licitație a platoului continental românesc, în condiții dezavantajoase pentru noi, chiar înainte de a fi câștigat la Haga. Pentru acest proces, România a cheltuit 628.500 de euro, mai puțin de jumătate din cât preconizase inițial.

România a obținut 9.700 de kilometri pătrați

După al Doilea Război Mondial, România și Uniunea Sovietică au avut o dispută permanentă asupra împărțirii platoului continental. Litigiul a fost moștenit de Ucraina, după 1991. Pentru că nu au putut ajunge la o înțelegere, din cauza unei zone de 12.200 de kilometri pătrați sub care se află zăcăminte de petrol și gaze naturale, România și Ucraina s-au judecat la Haga. Din cei 12.200 de kilometri pătrați de platou continental disputați, țării noastre i-au revenit 9.700 de kilometri pătrați, adică 79,34%. Restul a intrat în componența Ucrainei, conform deciziei de la Haga.

Delimitarea platoului continental și a zonelor economice exclusive din sectorul nordic al bazinului de vest al Mării Negre a facut obiectul unui proces îndelungat de negocieri, desfășurat între Republica Socialistă România și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste.

Primele tratative, ce au avut loc în perioada 1967-1987, nu au dus la niciun acord între cele două părți. După destramarea URSS, partenerul de dialog al României în această problemă a devenit Ucraina.

La data de 2 iunie 1997, la Constanța a fost semnat Tratatul cu privire la relațiile de bună vecinătate și cooperare dintre România ți Ucraina, denumit și Tratatul politic de bază între cele două țări. Tot atunci a fost semnat și Acordul Conex al Tratatului.

Acesta prevede obligatia partilor de a incepe negocieri pentru incheierea unui alt tratat, privitor la frontiera, si a unui acord pentru delimitarea platoului continental si a zonelor economice exclusive ale Romaniei si Ucraineiin Marea Neagra.Conform dreptului international, platoul continental al unui stat este reprezentat defundul marii (care este prelungirea naturala a teritoriului terestru al statului) si subsolul acestuia,situate dincolo de limita exterioara a marii teritoriale a acestui stat, pana la limita externa a marginiicontinentale (care este locul unde se termina platoul continental geografic) sau pana la o distanta de200 de mile marine de la coastele statului spre larg, atunci cand limita exterioara a marginiicontinentale se afla la o distanta inferioara.In cazul Marii Negre, nu exista o margine continentala, din punct de vedere geograficfiind un platou continental geografic unic. De asemenea, dimensiunile reduse ale Marii Negre nu permit ca statele riverane sa aiba zone nationale de platou continental extinse pana la limita de 200 de mile marine, fiind necesara delimitarea intre zonele de platou continental care revin fiecarui statriveran.Miza impartirii celor 12.000 de kilometri patrati de platou continental si zonaeconomica exclusiva intre Romania si Ucraina o reprezinta de fapt resursele subterane: 100 demiliarde de metri cubi de gaz si 10 milioane de tone de petrol. Exploatarea acestor resurse ar acoperi, spun specialistii, necesarul Romaniei pentru cativa ani. Devine clar de ce disputa pe fundulmarii si pe Insula Serpilor este atat de importanta.Decizia Curții Internaționale de la Haga are în primul rând o semnificație economicăimportantă. Astfel, potrivit Agentului României, Bogdan Aurescu, în suprafața de apă și în subsolulaferent care au fost date României se găsesc 70 de miliarde de metri cubi de gaze naturale și circa12 milioane de tone de petrol (aproximativ 93.600 de barili)

Valoarea comercială a acestor resurse de hidrocarburi este substanțială. La un preț de400 de dolari pe mia de metri cubi, resursele de gaz primite de România prin decizia de marțiechivalează cu 28 de miliarde de dolari. De asemenea, în cazul resurselor de petrol, calculate la un preț de 40 de dolari pe baril, cele 93.600.000 de barili echivalează cu circa 3,7 miliarde de dolari.Gazul câștigat poate asigura independența României de exporturi pentru aproximativ 15ani și jumătate, judecând după o medie de circa 4,5 miliarde de metri cubi de gaz importați anual.

Verdictul de la Haga: România ia marea, Ucraina resursele

Platoul continental din jurul Insulei Șerpilor a fost delimitat și toate zăcămintele de petrol și gaze prospectate au rămas de partea Ucrainei. România nu s-a ales decât cu zăcăminteledin trei structuri geologice care nu au fost niciodată prospectate sau estimate, a declarat pentruagenția rusă de presă Novâi Reghion purtătorul de cuvânt al companiei ucrainene de gaze și petrol Cernomorneftegaz, Iuri Avdeev, citat de Andrei Bădin."Trei structuri geologice – Olimpiiskaia, Komsomolskaia și Kraevaia – se află în perimetrul dobândit de România, în urma verdictului Curții Internaționale de Justiție de la Haga",a spus oficialul, completând că ultimele cercetări în această parte a mării s-au făcut în 1998."În 1998, compania noastră a desfășurat ultimele investigații seismice și operațiuni de foraj pe teritoriul structurii Olimpiiskaia, care a revenit acum României. Nimeni nu știe dacă există într-adevăr zăcăminte în această structură, pentru că niciodată nu s-au făcut aici prospecțiuni serioase",a declarat reprezentantul Cernomorneftegaz. Investigația seismică ar putea scoate laiveală fracturi tectonice prin care se indică posibile resurse de hidrocarburi sau gaze naturale."Adâncimea în zona dobândită de România nu este mare, dar în orice caz este vorba de200 de km de țărm și chiar și niște rezerve de gaze ipotetice nu vor compensa cheltuielile deextracție și transport", a apreciat Avdeev, precizând și că "este greu de vorbit în acest moment de posibile zăcăminte la nord de Insula Șerpilor și în perimetrul de platou dobândit de România". Reprezentantul Cernomorneftegaz a declarat că perimetrul de zăcăminte prospectatenu a făcut niciodată obiectul unor discuții. "Aceste resurse se află în adâncurile apelor ucrainene și problema apartenenței lor nu a fost disputată în trecut și nu va fi disputată nici în viitor", adeclarat purtătorul de cuvânt. Potrivit sursei, Ucraina nu a pierdut zăcăminte de hidrocarburi, ci o zonă profitabilă de pescuit. Profesorul geolog Nicolae Panin, fost director al Institutului Geoecomar,care s-a ocupat cu studierea platformei continentale românești a Mării Negre, a declarat, potrivit România Liberă, că în zona respectică nu ar exista rezerve mari de gaz și petrol. Joi, Oleg Bilorus, președintele Comisiei de afaceri internționale din Rada Supremă (parlamentul unicameral) adeclarat că Ucraina trebuie să înceapă cât mai rapid posibil exploatarea zăcămintelor de țiței și gaze în zona din apropierea Insulei Șerpilor care i-a revenit potrivit hotărârii Curții de la Haga."În prezent, prioritatea nr.1 a guvernului este de a prelua sub controlul său și a asiguralucrările de prospectare și exploatare, pentru că cine va începe primul activitățile de extracție – România sau Ucraina – va fi și cel care va obține dividendele, indiferent de linia de delimitare. Există rezerve de hidrocarburi și de o parte și de alta. Este vorba de principiul vaselor comunicante. Cel care începe să extragă va dispune și de petrolul sau gazele din platou", aexplicat acesta.

De câțiva ani România se judecă cu Ucraina în privința delimitării platoului continentalși a zonei economice exclusive. Deși nu neagă apartenența insulei la teritoriul ucrainean, Româniasusține că aceasta este doar o stâncă și nu poate fi luată în calcul la delimitarea "granițelor ".Este o solutie avantajoasa pentru Romania, care a sustinut permanent o metoda dedelimitare conforma cu dreptul international si, evident, o solutie echitabila care este avantajoasa si pentru Ucraina. Astfel, a fost recunoscut faptul ca Insula Serpilor este de fapt o stanca, incapabilade a avea resurse de apa si de a fi locuita, exact cum a sustinut Romania in timpul pledoariilor de laHaga. In incercarea de a arata ca Insula Serpilor este o insula – deci ar fi urmat sa beneficieze dezona exclusiva de exploatare economica – Ucraina a decis chiar "colonializarea" teritoriului, prinaducerea de apa cu cisternele, construirea unei biblioteci, a unei poste sau magazine pentru a daimpresia ca e locuita.Putem spune ca, la finalul acestui proces, obiectivul nostru a fost atins deoarece CIJ a pronuntat o solutie cu un caracter echitabil, clar si nesusceptibil de interpretari, care deschideaccesul Romaniei la resursele de hidrocarburi din zona.Ministerul Afacerilor Externe (MAE) a transmis printr-un comunicat ca solutia CIJreprezinta un succes al aplicarii dreptului international, fiind o decizie corecta si echitabila,favorabila Romaniei. De asemenea, a sustinut MAE, hotararea de la Haga permite Romaniei sainceapa demersurile de exploatare a resurselor de hidrocarburi din zona.

Concluzii :

Se arată faptul că toată presa ucrainiană, este foarte intrigată de succesul pe care l-a avut România la Haga, și faptul că s-a pierdut totul pe cale diplomatică și nu numai atât ci și faptul că Uniunea Europenă sprijină România și nu Ucraina iar Curtea recunoaște jurisdicția suverană și drepturile suverane ale României pentru o suprafață de platou continental și zonă economică exclusivă de 9.700 de kmp, adică 79,34 % din zona în disputăcu Ucraina".

În articolul realizat de ziarul “Libertatea” se pune accent pe anecdota care sensibilizat pe judecătorii Curții de Justiție și pe suma de bani care s-a cheltuit la acest proces dar și perezolvarea diferndului dintre România și Ucraina vechi de 40 de ani.

În ziarul “Jurnalul Național” se delimitează clar încă din titlu faptul că s-a câștigat și s-a împărțit totul în mod echitabil. Citându-l pe dl.Aurescu "Putem spune că, la finalul acestui proces,obiectivul nostru a fost atins" referindu-ne la faptul că CIJ a pronunțat o soluție cu un caracter echitabil, clar și nesusceptibil de interpretări, care deschide accesul României la resursele dehidrocarburi din zonă.Fiecare trust a urmarit să arate esenta câștigului în felul său finalul unui diferendcomplicat care a presupus de mai bine de 40 de ani, de când a luat naștere, negocieri cu Uniunea Sovietică, de 20 de ani care în sfârșit s-a încheiat pe cale amiabilă și echitabil pentru ambele părți.