Raspunderea Penala Pentru Acostarea Copiilor In Scopuri Sexuale
RĂSPUNDEREA PENALĂ PENTRU ACOSTAREA COPIILOR ÎN SCOPURI SEXUALE
CUPRINS
LISTA ABREVIERILOR UTILIZATE
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1. ASPECTE GENERALE ȘI COMUNE INFRACȚIUNILOR PRIVIND VIAȚA SEXUALĂ
1.1. Interpretări privind evoluția reglementărilor normative în materia infracționalității privind viața sexuală
1.2. Conceptul infracțiunilor privind viața sexuală
1.3. Teorii vizând clasificarea infracțiunilor privind viața sexuală
1.4. Elemente de drept penal comparat referitoare la infracțiunile privind viața sexuală
CAPITOLUL 2. CARACTERISTICA GENERALĂ ȘI JURIDICO-PENALĂ A INFRACȚIUNII PRIVIND ACOSTAREA COPIILOR ÎN SCOPURI SEXUALE
2.1. Repere privind necesitatea și realitatea incriminăerii faptelor de natură a prejudica relațiile sociale privind inviolabilitatea sexuală a copilului
2.2. Mijloace juridice de protecție a copilului abuzat/exploatat sexual
2.3. Semne preexistente privind infracțiunea de acostare a copiilor în scopuri sexuale
2.4. Conținutul constitutiv al infracțiunii de acostare a copiilor în scopuri sexuale
2.5. Forme, modalități și sancțiuni ale infracțiunii de acostare a copiilor în scopuri sexuale
2.6. Interpretarea reglementărilor normative internaționale și eruopene în materie, precum și practica CEDO
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
BIBLIOGRAFIE
LISTA ABREVIERILOR UTILIZATE
RM – Republica Moldova
FR – Federația Rusă
CEDO – Curtea Europeană pentru Drepturile Omului
CSJ – Curtea Supremă de Justiție
C. pen. – Cod penal
MO – Monitor Oficial
Cap. – capitol
Art. – articol
Alin. – aliniat
Lit. – literă
Pct. – punct
P. – pagină
INTRODUCERE
Respectarea dreptului la libertatea și inviolabilitatea sexuală a persoanei (condiție indispensabilă a existenței ființei umane și a întregii comunități) constituie o preocupare constantă atât a normelor de drept internațional, cât și a celor naționale. C. pen. al RM, precum și legislațiile altor state prevăd mai multe infracțiuni, care au în calitate de obiect juridic relațiile sociale, a căror existență și desfășurare normală este condiționată de protecția libertății, inviolabilității și moralității vieții sexuale a persoanei. Această valoare este susceptibilă de protecție juridico-penală alături de alte drepturi fundamentale ale cetățenilor, în particular viața, integritatea fizică și psihică, libertatea, viața intimă, familială și privată etc.
Viața sexuală – ca valoare socială – este supusă protecției juridico-penale sub cele două aspecte definitorii: dreptul la libertatea sexuală a persoanei și dreptul la inviolabilitatea sexuală a persoanei. Declarația ONU pentru eliminarea tuturor formelor de violență asupra femeilor adoptată de către Adunarea Generală a ONU la 20 decembrie 1993 prevede faptul că orice act de violență presupune (atât în viața socială, cât și-n viața personală) săvârșirea actelor ilicite, care cauzează ori pot cauza persoanelor daune fizice sau psihice. Violența sexuală presupune un contact fizic contrar voinței victimei și se poate manifesta sub orice formă de exprimare. Declarația ONU pune accent negativ și pe alte acte de violență cu caracter psihologic sau intim, cauzate victimelor.
Pericolul social care decurge din esența infracțiunilor privind viața sexuală constă, în primul rând, în suferința provocată direct victimei, iar în cel de-al doilea rând, în consecințele destabilizatoare pe care le provoacă în plan social asupra desfășurării normale a vieții. Încălcarea libertății și inviolabilității sexuale creează în societate o stare de nesiguranță generală, un dezechilibru deosebit de primejdios și de grav, cauzat organismului social.
Invocarea tiparului juridic incident activității infracționale de lezare a libertății și inviolabilității sexuale a persoanei presupune, pe de o parte, evaluarea corectă a situației de fapt, iar pe de altă parte, identificarea normei penale speciale aplicabile acestei situații faptice. Examinarea cauzelor penale privind infracțiunile sexuale relevă erori de calificare juridică, în rezultatul cărora fapta comisă este calificată uneori în baza altor norme decât cele incidente faptului comis.
În acest context, este actual și oportun demersul dedicat examinării și interpretării juridico-penale a infracțiunii de acostare a copiilor în scopuri sexuale, în vederea elucidării și reevaluării semnelor esențiale caracteristice acesteia. Totodată, cercetarea atentă a cadrului normativ dedicat reglementării acestei infracțiuni și a altor infracțiuni omogene a scos în evidență unele imperfecțiuni ale textului de lege. Pentru deducerea unor soluții legislative adecvate, s-a impus studiul legislațiilor penale ale altor state în materia incriminării faptei cercetate.
Aplicarea normei de drept presupune, pe de o parte, stabilirea existenței unei infracțiuni, iar pe de altă parte, a persoanei care a comis-o și, evident, aplicarea de către instanța de judecată a unei pedepse echitabile infractorului. În ipoteza învederării acestor finalități proprii dreptului penal, activitatea instanțelor de judecată implică în mod obligatoriu intervenția organelor de urmărire penală, adecvată sarcinii de descoperire a infracțiunii săvârșite, de identificare a infractorului și de remitere a cauzei penale spre judecare.
Ținând cont de specificul infracțiunilor privind viața sexuală, generat, în principal, de modalitățile normative și faptice de realizare a lor, este binevenită relevarea unor particularități procesuale pentru a pune la îndemâna organelor de urmărire penală un suport metodologic de instrumentare a cauzelor penale de acest gen.
Actualitatea lucrării derivă din faptul că în literatura de specialitate nu au fost realizate careva intervenții în domeniul abordării cadrului tactico-metodologic aplicabil la investigarea infracțiunilor sexuale – cadru, care ar oferi posibilitatea aplicării unor reguli metodologice bazate pe respectarea strictă a prevederilor legale și pe experiența pozitivă generalizată a organelor de urmărire penală.
Reieșind din cele consemnate anterior, menționăm că nu numai sub aspect procesual penal, ci și din perspectiva dreptului penal material infracțiunea de acostare a copiilor în scopuri sexuale practic nu a fost supusă cercetărilor (decât în contextul tratatelor de drept penal elaborate de S. Brînză și V. Stati).
Scopul imediat al prezentei lucrări îl constituie examinarea teoretico-practică a elementelor preexistente și constitutive care caracterizează din punct de vedere normativ infracțiunea de acostare a copiilor în scopuri sexuale, în vederea evidențierii particularităților de calificare juridică corectă a infracțiunii de acest gen. În calitate de scop mediat al tezei figurează relevarea imperfecțiunilor textului de lege dedicat incriminării infracțiunii de acostare a copiilor în scopuri sexuale și relevarea unor propuneri incidente.
Pentru atingerea scopului propus au fost trasate și realizate următoarele obiective:
– interpretarea unor repere evolutive referitoare la infracțiunile privind viața sexuală, în general, și a infracțiunii de acostare a copiilor în scopuri sexuale, în particular;
– nuanțarea conceptului de infracțiune privind viața sexuală și a infracțiunii de acostare a copiilor în scopuri sexuale;
– conturarea locului infracțiunii de acostare a copiilor în scopuri sexuale în cadrul infracțiunilor privind viața sexuală;
– interpretarea semnelor preexistente și concomitente ale infracțiunii de acostare a copiilor în scopuri sexuale;
– examinarea unor probleme controversate proprii conținutului juridic al infracțiunii de acostare a copiilor în scopuri sexuale;
– evidențierea unor criterii de delimitare a infracțiunii de acostare a copiilor în scopuri sexuale de alte infracțiuni privind viața sexuală;
– examinarea reglementărilor internaționale și europene în materie, precum și a unor exemple din practica CEDO.
Pentru realizarea scopurilor și obiectivelor trasate, în calitate de metode de cercetare au fost folosite metoda logică (analiză și sinteză), istorică, sistematică etc. Cercetările întreprinse se bazează pe studierea doctrinei, legislației și a practicii judiciare existente în domeniul respectiv.
Cartografierea situației în domeniul abuzului și exploatării sexuale a copilului a cuprins, într-o primă fază, desfășurarea analizei documentare a actelor legislative care reglementează fenomenul abuzului/exploatării sexuale, la nivel național și internațional (cu precădere Convenția Consiliului Europei pentru protecția copiilor împotriva exploatării sexuale și a abuzurilor sexuale), a altor acte normative. În demersul investigațional au fost supuse analizei studiile naționale desfășurate care au reflectat problema abuzului și exploatării sexuale a copilului, în vederea determinării amplorii fenomenului studiat.
Sub aspect teoretic teza de master constituie o abordare inițială în materie de analiză juridico-penală a infracțiunii de acostare a copiilor în scopuri sexuale. Prin prisma laturii teoretice se dozează posibilitatea elaborării strategiei adecvate de luptă contra infracțiunii respective. În acest context, importanța teoretică constă în faptul că lucrarea prezintă prin sine un studiu bine sistematizat și documentat prin soluții practice și poate fi luată în vedere în cadrul studiilor universitare și postuniversitare.
Valoarea teoretico-aplicativă se confirmă și prin multitutidinea de abordări și soluții, pe care le redă autorul, în vederea oformării unui standard corect și unic de includere în acțiune a normei referitoare la infracțiunea de acostare a copiilor în scopuri sexuale, inclusiv practica CEDO.
Importanța aplicativă este semnificată prin redarea unor concepte, soluții, propuneri vis-a-vis de aspectul procesual-penal al problematicii supuse studiului. Toate acestea, au fost înserate cu spețe din practica judiciară.
CAPITOLUL 1. ASPECTE GENERALE ȘI COMUNE INFRACȚIUNILOR
PRIVIND VIAȚA SEXUALĂ
1.1. Interpretări privind evoluția reglementărilor normative
în materia infracționalității privind viața sexuală
Problematica infracțiunilor privind viața sexuală constituie o preocupare continuă pentru teoreticienii și practicienii dreptului penal. Dezvoltarea continuă a relațiilor sociale necesită o atenție sporită în ceea ce privește infracțiunile privind viața sexuală, în vederea identificării celor mai eficiente metode de prevenire și combatere a faptelor care atentează la libertatea și inviolabilitatea sexuală a persoanei.
Studiul realizat are ca obiective principale stabilirea unor criterii clare de delimitare a infracțiunii de acostare a copiilor în scopuri sexuale de alte componențe de infracțiuni care atentează la libertatea și inviolabilitate sexuală a persoanei, relevarea procedeelor de calificare juridică a faptei comise, precum și relevarea problemelor ce apar în cadrul investigării judiciare a faptelor enunțate.
Sensul pe care îl dăm astăzi noțiunii de infracțiune privind viața sexuală este asimilată mai mult infracțiunii de viol, fiind ca urmare a modului în care s-a privit în decursul timpului satisfacerea instinctului sexual, în special de către bărbat, dar și în raport cu poziția ocupată de către femeie în societate [16, p.1]. Relațiile sexuale au evoluat de la niște relații necontrolate specifice societății primitive la relații încorsetate în morala societății și orice abatere de la aceste norme fiind sancționate de către legislația în vigoare. Asemenea relațiilor în dezvoltare permanentă, ținând cont de etapele de dezvoltare a societății, au evaluat și diferitele modalități de incriminare a atentatelor la libertatea și inviolabilitatea sexuală a persoanei.
În antichitatea greacă se considera violul mai puțin grav decât seducerea unei femei căsătorite sau necăsătorite: în primul caz se poseda doar corpul femeii, pe când în cel de-al doilea caz – avea loc deturnarea sentimentelor și fidelității victimei în folosul seducătorului și în detrimentul soțului ori al tatălui acesteia [16].
În ceea ce privește societatea romană, se considera oblemelor ce apar în cadrul investigării judiciare a faptelor enunțate.
Sensul pe care îl dăm astăzi noțiunii de infracțiune privind viața sexuală este asimilată mai mult infracțiunii de viol, fiind ca urmare a modului în care s-a privit în decursul timpului satisfacerea instinctului sexual, în special de către bărbat, dar și în raport cu poziția ocupată de către femeie în societate [16, p.1]. Relațiile sexuale au evoluat de la niște relații necontrolate specifice societății primitive la relații încorsetate în morala societății și orice abatere de la aceste norme fiind sancționate de către legislația în vigoare. Asemenea relațiilor în dezvoltare permanentă, ținând cont de etapele de dezvoltare a societății, au evaluat și diferitele modalități de incriminare a atentatelor la libertatea și inviolabilitatea sexuală a persoanei.
În antichitatea greacă se considera violul mai puțin grav decât seducerea unei femei căsătorite sau necăsătorite: în primul caz se poseda doar corpul femeii, pe când în cel de-al doilea caz – avea loc deturnarea sentimentelor și fidelității victimei în folosul seducătorului și în detrimentul soțului ori al tatălui acesteia [16].
În ceea ce privește societatea romană, se considera o încălcare a normelor morale existente în societate la acea perioadă siluirea unui băiat, unei femei sau a oricărei alte persoane prin folosirea forței, violul fiind considerat un act de atac care nu putea fi evitat, sancționându-se cu pedeapsa capitală (tentativa se pedepsea cu exilul). [16]
În perioada Evului Mediu protecția persoanei contra atentatelor la libertatea și inviolabilitatea sexuală se realiza, în general, prin intermediul normelor ecleziastice (avându-se în vedere rolul bisericii în acea perioadă de timp).
În Moldova și Țara Românească perfecționarea și modernizarea legislației a fost materializată prin apariția unor coduri ori condici criminalicești de inspirație austriacă sau franceză. [16] Noutatea acestor reglementări consta în faptul că, pentru prima dată, se menționează precum că victima infracțiunii de „siluire” poate fi persoana atât de sex masculin, cât și cea de sex feminin. De asemenea sunt prevăzute primele circumstanțe agravante (spre exemplu, comiterea infracțiunii de viol în participație).
Cele consemnate anterior denotă ideea precum că reglementările privitoare la infracțiunile privind viața sexuală au evoluat (de la etapa când libertatea și inviolabilitatea sexuală nu erau apărate nici într-un mod, urmând asigurarea acestor valori sociale prin intermediul normelor elaborate de către biserică și, într-un final, ajungându-se la protecția prin norme de drept codificate cu caracter laic).
În primele decenii ale sec. XVIII se produce o primă schimbare a referirilor juridice în privința victimei: dezaprobarea unor judecăți prea sumare având drept obiect femeia, dorința de o mai bună precizare a atingerii suferite de ea. Schimbarea a fost concretizată în Codul penal din 1791, unde cuvântul „rapt” este înlocuit cu cel de „viol”, făcând să dispară vechea referire la răpirea sau violarea unei femei și acordând o atenție mai mare vătămării suferite de femeie decât prejudiciului adus proprietarilor săi.
În sec. XVII apare ca violent un ansamblu de acte ce nu mai fusese considerat ca atare până atunci. Numărul sentințelor pronunțate este cu regularitate mai mic decât acela al sentințelor pentru omucidere voluntară și asta nu pentru că cifrele ar fi stagnat, ce erau în creștere, bineînțeles, ci pentru că rămân moderate, dacă nu limitate. Adică, jurisprudența evidenția în primul rând o nouă reprezentare a violenței sexuale, dorința de a-i indica diversitatea și gradele, iar nu posibilitatea unei mari liberalizări a plângerilor sau a unei mai insistente cercetări a faptelor.
Se creează astfel o situație tipică privind violul comis asupra unei femei adulte între sec. XVIII și XIX: creștere a non-toleranței față de violență, încriminare progresivă a ceea ce nu era înfierat, dar și imposibilitatea relativă de a se transpune această precizie în reclamații și procese. Se poate afirma că limitele confirmă în primul rând menținerea unei dominații asupra femeii, existența unui sistem de judecare inegalitar, o stabilitate relativă a moravurilor, în pofida unei incontestabile schimbări a jurisprudenței și a legii. Ele ilustrează și dificultatea de a se lua efectiv în calcul conștiința victimei, de a i se obiectiva slăbiciunile inferioare, acele tulburări manifestate de cel dominat, prin care prinde forță violența.
În schimb, pornind de la violarea copilului, între cele două secole se schimbă concret modul de urmărire în justiție a crimelor sexuale: creșterea caracteristică a numărului acestora la sfârșitul sec. XVIII, o înmulțire și mai mare a lor la mijlocul sec. XIX. Cifrele arată mai mult ca în altă parte efectele unei mai reduse toleranțe față de violență: scădere constantă a condamnărilor pentru omucidere voluntară și o creștere la fel de constantă a condamnărilor pentru atentate asupra copilului. Indicii statistici invocă schimbări și în percepția copilului: o creștere a crimelor denunțate la finele sec. XVII, în momentul în care atenția îndreptată asupra copilului își schimbă forma și intensitatea, odată cu acel sentiment proiectat în mijlocul familiei moderne deschis de multă vreme de Philippe Aries; sporire a numărului de cazuri și la mijlocul sec. XIX, în momentul când se elaborează practici colective de asistență a copilului odată cu un nou control al familiilor, asociat la noi așteptări pedagogice, legea referitoare la munca prestată de copii, legea privind instrucția publică, legea referitoare la copii bătuți.
Acest fapt nu presupune că această creștere decisivă a crimelor sexuale asupra copilului în secolul trecut ar avea vreo asemănare cu cea de azi. Violatorul rămâne perceput ca o ființă marginală, bărbat nevoiaș, vagabond sau degenerat, amenințând aproape dinafară o lume care-l exclude. Nocivitatea sa rămâne de ordin social și dă naștere unei neliniști care nu ne mai aparține: teama de obișnuințe perverse, efecte centrate asupra depravării și mai puțin pe integritatea inferioară sau pierdere de sine.
Copilul violentat ar fi la fel de depravat ca și victima, prizonier al relelor exemple, pe cât de murdărit, pe atât de pervertit. Neliniștile dominante sunt specifice sec. XIX, focusate pe alte violențe decât crima sexuală: cruzimea taților, brutalitatea stăpânilor, maltratarea și lovirea copiilor, dar mai puțin pe abuzul violatorului. Totul ca și cum adevărata primejdie în ierarhia criminalilor din sec. XIX ar rămâne asasinul, omul banditismului, al armelor și al sângelui vărsat și mai puțin cel al perversiunilor.
Intensa creștere a cifrelor actuale, emoția colectivă suscitată de crima sexuală alcătuiesc o altă imagine, reflectând societatea de azi. Noua egalitate între bărbat și femeie, de exemplu, transformă cu totul atitudinea victimelor, dând un plus de legitimitate plângerilor și mai multă echitate procesului.
1.2. Conceptul infracțiunilor privind viața sexuală
Viața sexuală – ca valoare socială – este apărată de dreptul penal în două dintre aspectele acesteia, cărora le corespund două drepturi ale persoanei: dreptul la libertatea sexuală și dreptul la inviolabilitatea sexuală. Primul constă în dreptul persoanei de a dispune în mod liber de corpul său în raporturile sexuale, libertate încorsetată în norma de drept, în moravurile sociale și de moralitatea sexuală. În acest caz se are în vedere posibilitatea persoanei, indiferent de sex, de a lua decizii în ceea ce privește viața personală și de a întreține raporturi sexuale după voința sa, fără temerea că i s-ar produce o suferință. În general, acest drept este încălcat atunci când raportul sexual se săvârșește prin constrângere fizică sau psihică.
Cel de-al doilea este dreptul persoanei de a i se asigura inviolabilitatea corpului sub aspect sexual, împotriva oricăror acțiuni înfăptuite cu violență. Acest drept, în general, este vătămat atunci când violul este realizat prin profitarea de starea de imposibilitate de a se apăra sau de a-și exprima voința.
Pe de altă parte, drepturile individului la libertate și inviolabilitate sexuală nu pot fi exercitate contrar regulilor de drept sau cu depășirea limitelor fixate de morală și moravurile admise în societate. Legea impune, totodată, că această libertate nu va fi exercitată în mod abuziv.
Ca efect, pericolul social care decurge din infracțiunile privind viața sexuală constă, în primul rând, în răul provocat direct victimei, iar, în al doilea rând, în consecințele destabilizatoare pe care le provoacă în plan social asupra dezvoltării normale a vieții. Încălcarea libertății sexuale creează o stare de nesiguranță generală în societate, un dezechilibru primejdios și grav pentru organismul social. Din aceste considerente, în condițiile amplificării violenței în țară, ocrotirea persoanei prin mijloace de drept penal presupune, în mod necesar, sancționarea cu mai multă severitate a infracțiunilor privind viața sexuală.
Încadrarea de către legiuitor a unor fapte în sistemul infracțiunilor privind viața sexuală este în deplină dependență de recunoașterea ca obiect de apărare prin intermediul dreptului penal. De aceea, în legislația penală se atestă o mare diversificare de la denumirea capitolului „Infracțiuni privind viața sexuală”, la tipurile de infracțiuni incluse în acesta. Acest fapt va reieși cu certitudine din cele expuse în continuare, precum și din analiza de drept penal comparat.
C.pen. al RM încadrează infracțiunile privind viața sexuală în Cap. IV cu titlul generic Infracțiuni privind viața sexuală. În C.pen francez atentatele criminale la viața sexuală sunt întitulate „Agresiuni sexuale” și sunt plasate în Cartea a doua „Crime și delicte contra persoanei”, iar în cel al Federației Ruse, după cum urmează – Infracțiuni ce atentează la libertatea sexuală a persoanei, fiind încadrate în Titlul II, care are titlul „Infracțiuni contra persoanei”.
Făcând o trecere în revistă a vieții cotidiniene trebuie de recunoscut faptul că în unele grupuri sociale, reprezentarea comportamentului sexual, destul de subiectiv, se extinde ca o obișnuință în societatea civilizată. Fetele încep să practice raporturi sexuale de la vârsta de 13-14 ani, iar uneori de la 11-12 ani, primul raport sexual purtând un caracter de violență. În perioada studierii grupărilor antisociale s-a descoperit că aceste grupuri își au normele lor de comportament, jargoanele lor. Sunt cazuri când un reprezentant a unei astfel de grupări, apropiindu-se de o necunoscută, îi propune să intre în raport sexual. În situația în care refuză ea riscă să fie bătută și violată. [8, p. 9]
De asemenea, în grupările enunțate există și așa numitele „fete-comune” (care intră în raport sexual cu mai mulți bărbați odată, chiar și într-o noapte), fete cu moravuri ușoare. În aceste cazuri nu contează acordul femeii. În situația respectivă, se consideră necesar de a accentua ideea distincției dintre acordul pentru raport sexual și lipsa acestui acord. În prima situație nu este vorba despre o infracțiune sexuală, deoarece există acordul persoanei, însă în cazul lipsei acestuia este realizată componența de infracțiune. [8]
Un rol deosebit îl ocupă și locul săvârșirii infracțiunilor privind viața sexuală. Fără niciun fel de dubiu, violul este cel mai periculos atentat din cadrul infracțiunilor privind viața sexuală, deoarece poate influența grav asupra sănătății victimei, pricinuind o traumă psihică, brutal umilind demnitatea persoanei. Este importantă cercetarea sub toate aspectele, obiectivă și multilaterală a circumstanțelor cauzei, constatării datelor faptice, stabilirea făptuitorului și tragerea lui la răspundere penală. Însă, toate infracțiunile împreună, inclusiv acostarea copiilor în scopuri sexuale prezumă un anumit grad prejudiciabil, care urmează a fi anticipat și prevenit.
Când se constată, în abstract gradul de pericol exprimat de fapta penală, trebuie de avut în vedere și persoana făptuitorului, pe cât posibil, considerată tot la modul abstract, pe baza unor tipologii cu un grad mai mare sau mai mic de generalitate. Desigur, în principiu, orice persoană poate comite o infracțiune sexuală. Nu este mai puțin adevărat, însă, că atât cercetările criminologice, cât și practica penală, dovedesc faptul că la concret aceste infracțiuni sunt comise, de regulă, de anumite categorii de persoane, la care se regăsesc într-o măsură mai mică sau mai mare anumite trăsături. Această problemă a fost punctată și de criminologul Cesare Lombroso în lucrările „Omul criminal” și „Tipologia criminală”, în care consemnează: la autorii de viol s-a observat o talie mică, cu o greutate relativ ridicată, mâinile relativ scurte etc., anomaliile organelor genitale și ale nasului sunt frecvente și, aproape întotdeauna, inteligența foarte puțin dezvoltată. [26, p. 67]
Infracțiunile privind viața sexuală reprezintă grupul de infracțiuni prevăzute în Cap. IV al Părții speciale a C.pen. al RM, fiind fapte prejudiciabile, săvârșite cu intenție, care vatămă, în mod exclusiv sau în principal, relațiile sociale cu privire la viață sexuală a persoanei. [5, p.157]
O altă definiție a infracțiunilor privind viața sexuală este oferită de către autorul rus I.Iakovlev, care precizează următoarele: „infracțiunile privind viața sexuală sunt fapte social – periculoase, prevăzute de legea penală, care atentează la relațiile sexuale și sunt caracteristice regimului sexual ce s-a creat în societate, constând din săvârșirea, intenționată, cu scopul satisfacerii poftei sexuale a subiectului sau a altei persoane determinate, a acțiunilor sexuale, ce încalcă interesele sexuale normale pentru acest regim între persoane de sex opus” [56, p.64] Din această noțiune rezultă că obiectul generic al infracțiunilor examinate sunt acele relații sociale, care sunt caracteristice regimului relațiilor sexuale create în societate, latura lor obiectivă constând în săvârșirea acțiunilor cu caracter sexual în privința unei anumite persoane, care încalcă interesele ei sexuale. Conform laturii subiective astfel de infracțiuni prevăd o intenție directă și un scop special – satisfacerea poftei sexuale a subiectului sau a altei persoane determinate. Este necesară pentru invocare, în contextul respectiv, opinia autorului V.Cudreavțev precum că necesitatea sexuală nu este cauza infracțiunilor privind viața sexuală. Se condamnă vinovatul nu pentru această necesitate, ci pentru metodele antisociale de satisfacere a ei. [3, p. 185, p. 360]
Autorul A. Ignatov, încearcând să definească infracțiunile privind viața sexuală, opinează că ele încalcă anumite relații sociale, considerând că scopul de satisfacere a poftei sexuale nu poate fi semn determinant al infracțiunilor privind viața sexuală, deoarece prin aceasta se exclude posibilitatea recunoașterii drept infracțiune privind viața sexuală a acțiunilor cu caracter sexual social-periculoase, săvârșite din alte motive. Autorul citat consideră că infracțiunile privind viața sexuală se deosebesc de alte infracțiuni prin acel element comun: ele reprezintă formele cele mai periculoase ale încălcării principiilor generale ale moralității sexuale, stabilite în societate, în timp ce alte infracțiuni nu sunt legate de încălcarea normelor moralei sexuale. În afară de aceasta, A. Ignatov susține că comunitatea infracțiunilor privind viața sexuală constă, de asemenea, în faptul că ele sunt săvârșite cu scopul satisfacerii poftei sexuale a vinovatului, cât și ale altor persoane. Reieșind din cele expuse, se susține că „infracțiunile privind viața sexuală constituie acele fapte social-periculoase, care încalcă grosolan regimul stabilit în societate a relațiilor sexuale și principiile de bază ale moralității sexuale, îndreptate spre satisfacerea poftei sexuale ale vinovatului, cât și ale altor persoane”. [40, p. 8]
În acest sens s-a pronunțat și S. Brînză, care precizează că prin infracțiuni privind viața sexuală urmează a înțelege „faptele social periculoase prevăzute de legea penală săvârșite intenționat ce încalcă în mod grosolan ordinea adoptată în societate în ceea ce privește relațiile sexuale prin intermediul atentării asupra libertății și inviolabilității sexuale a persoanei”. [5, p. 174, p. 234]
Reieșind din cele consemnate, susținem opinia autorului A. Paladii (expusă în forma tezei de doctor în drept), precum că infracțiunile privind viața sexuală constituie acele acele fapte prejudiciabile, prevăzute de legea penală, comise cu intenție ce încalcă grosolan ordinea stabilită în societate, privitor la libertatea și inviolabilitatea sexuală a persoanei, îndreptate spre satisfacerea poftei sexuale a vinovatului, cât și/sau ale altor persoane.
1.3. Teorii vizând clasificarea infracțiunilor privind viața sexuală
Autorul A. Piontovchi deosebește: 1) infracțiuni împotriva inviolabilității sexuale a persoanelor majore; 2) infracțiuni privind viața sexuală îndreptate împotriva minorilor și persoanelor, ce n-au atins vârsta pubertății; 3) alte infracțiuni privind viața sexuală. [53, p. 148]
N. Durmanov grupează infracțiunile privind viața sexuală în următoarele categorii: 1) infracțiuni care atentează la libertatea, sănătatea și demnitatea femeii; 2) infracțiunile ce atentează la libertatea, inviolabilitatea sexuală și dezvoltarea normală fizică, mintală și morală a minorilor; 3) homosexualismul. [citat de 43, p. 183]
A. Ignatov, de asemenea, bazându-se pe evidențierea obiectului nemijlocit, propune următoarea clasificare a infracțiunilor privind viața sexuală: 1. atentate la libertatea sexuală a persoanei; 2. atentate la inviolabilitatea și dezvoltarea sexuală normală a minorilor; 3. atentatele la principiile de bază ale moralei sexuale care exclud manifestările desfrâului sub orice formă. [40, p. 18]
O clasificare mai amplă a fost propusă de către I. Iakovlev, și anume: 1. infracțiuni contra libertății sexuale; 2. infracțiuni contra inviolabilității persoanei majore; 3. infracțiuni contra inviolabilității sexuale și dezvoltării sexuale normale și educației sexuale a minorilor; 4. infracțiuni, care atentează la relațiile sexuale între persoane de sex opus. O asemenea clasificare indică la o oarecare comunitate a componențelor diferitor grupuri de infracțiuni privind viața sexuală, contribuie, în același timp, la delimitarea lor mai exactă.
Clasificarea propusă de I. Iakovlev, având la bază sensul juridico-penal și criminalistic, indică anumite semne ale componențelor de infracțiuni privind viața sexuală, ușurând, astfel, activitatea lucrătorilor practici în vederea încadrării juridice corecte a acțiunilor infracționale. Conform clasificării invocate a infracțiunilor privind viața sexuală, constatăm că violul este inclus, în grupul de infracțiuni contra libertății sexuale și este considerată una dintre cele mai grave infracțiuni privind viața sexuală. Atentând la libertatea sexuală sau inviolabilitatea sexuală a persoanei, violul, prin caracterul său, prezintă o faptă violentă care atrage după sine cauzarea unei daune morale și fizice considerabile persoanei.
Anterior oferirii unei clasificări proprii a infracțiunilor privind viața sexuală, o să tentăm de a stabili esența și natura juridică a noțiunii de viață sexuală. Viața sexuală are o structură complexă și nu toate elementele acesteia necesită a fi supuse apărării prin intermediul normelor de drept penal. În primul rând, prin viață sexuală – ca valoare socială ocrotită de legea penală – urmează să se înțeleagă doar relațiile sexuale dintre oameni. Alte forme de satisfacere a poftei sexuale cum ar fi: zoofilia, necrofilia, azofilismul – nu intră în noțiunea de viață sexuală, nefiindu-le asigurată protecția juridică prin componențele de infracțiune incluse în Cap.IV a PS a C.pen. [48, p. 122, 136]. În cel de-al doilea rând, trebuie de plecat de la premisa indubitabilă după care viața sexuală este formată din două componente: biologică și socială.
Componenta biologică a vieții sexuale (care include asemenea elemente cum ar apariția sau dispariția atracției sexuale față de o persoană, alegerea modurilor de satisfacere a poftei sexual) reprezintă o componentă mai intimă, care face parte din forumul lăuntric al persoanei, fapt pentru care nu poate fi supusă controlului din exterior, fiind ilogic ca această componentă să fie apărată prin normele de drept penal. [47] Componenta socială, în comparație cu cea biologică, poate să se modifice în timp, fiind încorsetată în normele morale și de drept existente în societate, la necesitate putând a fi apărată prin normele de drept penal. La rândul său, componenta socială este formată din trei elemente și anume: 1. contextul social de întreținere a relațiilor sexuale; 2. conținutul motivațional; 3. temeiurile apariției relațiilor sexuale.
În ceea ce vizează contextul social acceptat sau tolerat de societate, acesta poate fi reprezentat de instituția căsătoriei, concubinaj, adulter, atractivitate reciprocă bazată pe sentimente de dragoste etc. Contextul în care are loc apariția relațiilor sexuale, din punct de vedere al socialului se poate încadra, de cele mai multe ori, în sfera moralului (de exemplu, căsătorie, concubinajul baza pe sentimente reciproce etc.), însă pot fi și amorale, precum este adulterul. Oricare ar fi natura acestora, legiuitorul autohton, reieșind din standardele sociale acceptate în cadrul comunității noastre, nu a înțeles să incrimineze anumite temeiuri amorale, care justifică întreținerea relațiilor sociale, precum ar fi adulterul, fapte evaluate ca infracțiuni în alte legislații penale.
De asemenea, nici conținutul motivațional de apariție a relațiilor sexuale, privit ca „o totalitate de procese lăuntrice bazate pe anumite emoții” [43] nu poate servi în calitate de obiect al protecției penale, întrucât nu ține de sfera ilicitului penal factorii emoționali care țin de apariția, existența sau dispariția unui asemenea conținut.
În ipoteza celor invocate se impune concluzia conform căreia obiect al protecției juridico-penale îl poate reprezenta doar temeiul, care poate fi catalogat de sfera dreptului penal ca fiind unul licit sau ilicit. Temeiul este reprezentat de voința persoanei de a întreține sau nu relații sexuale, precum și libertatea individului de a-și alege forma actului sexual firească sau nefirească, precum și partenerul cu care dorește să aibă relații sexuale. În aceeași ordine de idei, fiecare membru al societății are dreptul de a fi protejat de orice atentat cu caracter sexual.
În urma prezentării naturii juridice a noțiunii de viața sexuală putem face clasificarea infracțiunilor prevăzute în Cap. IV al Părții speciale a C.pen. în: infracțiuni contra libertății și inviolabilității sexuale a persoanelor adulte; infracțiuni contra inviolabilității sexuale și dezvoltării sexuale normale și educației sexuale a persoanelor minore (la aceasta din urmă se atribuie și infracțiunea de acostare a copiilor în scopuri sexuale). Se impune necesară modificarea expusă în literatura de specialitate autohtonă referitoare la titlului Cap.IV al PS a C.pen. din Infracțiuni privind viața sexuală în Infracțiuni contra libertății și inviolabilității sexuale a persoanei.
1.4. Elemente de drept penal comparat referitoare la infracțiunile privind viața sexuală
Indiscutabil violul este cel mai periculos atentat din cadrul infracțiunilor referitoare la viața sexuală. Dacă libertatea sexuală presupune dreptul persoanei de a dispune de corpul său în raporturi sexuale (de a hotărî cu cine și în ce forme să-și satisfacă necesitățile sexuale), atunci inviolabilitatea sexuală presupune lipsa sau irelevanța unei asemenea dorințe.
Autorii C. pen. român au procedat la o structurare științifică a normelor penale, ținînd seama de valoarea socială fundamentală, căreia i se aduce atingere prin fapta criminală. Astfel, faptele contra libertății sexuale au fost aduse alături de alte fapte – infracțiuni contra persoanei, și denumite infracțiuni privitoare la viața sexuală.
Infracțiunea de viol a fost prezentată într-un singur articol, în care sunt incriminate varianta tip și variantele agravante ale acestei infracțiuni. Conform prevederilor art. 197 al C. pen. român anterior, violul era prevăzut ca fiind raportul sexual realizat prin constrângere cu o persoană de sex feminin sau profitând de neputința ei de a se apăra ori de a-și exprima voința.
Folosirea constrângerii fizice sau a amenințării împotriva acesteia, cu scopul de a-i înfrânge împotrivirea la un raport sexual, neconsimțind (constrângere explicită), ori abuzarea lașă de imposibilitatea în care se găsea o femeie de a-și manifesta voința sau de a se apăra pentru a avea un raport sexual cu ea (constrângere implicită), aceasta caracterizează, în esență, infracțiunea de viol.
Prezintă interes evoluția reglementării infracțiunii de viol în Codurile Penale precedente ale României. Ne vom referi la varianta-tip a violului (fără circumstanțe agravante).
C. pen. al României de la 1864 incrimina fapta de viol sub denumirea de atentat contra pudorii cu violență în titlul IV, capitolul II, secțiunea a V-a atentate contra bunelor moravuri – prin dispozițiile art. 264 – 266.
În art. 264 cităm: “Oricare ar comite un atentat contra pudorii, îndeplinit sau cercat, cu violență, în contra unui individ de sex bărbătesc sau femeiesc se va pedepsi cu maximum închisorii”.
Codul Penal de la 1936, în art. 419 se prevedea: “Comite delict de viol:
Bărbatul, care prin violență sau amenințare constrânge o persoană de orice sex să aibă cu el raport sexual;
Bărbatul care profitând de starea de inconștiență a unei persoane de orișice sex sau de neputința acesteia de a-și exprima voința ori de a se apăra, are cu ea raport sexual, în afară de căsătorie, indiferent dacă el sau altcineva a produs această stare”.
Compararea articolului text de incriminare a violului în C. pen. român imediat anterior cu reglementările cuprinse în codurile anterioare va dicta constatarea faptului că infracțiunea de viol este doar raportul sexual săvârșit în condițiile art. 197, al unui bărbat cu o persoană de sex feminin și nu cu un bărbat, așa cum era prevăzut în C. pen. din 1936, sau cel din 1864 care prevedea “oricare” atentat contra unui individ de sex bărbătesc sau femeiesc.
Un alt conținut, spre deosebire de codurile penale anterioare, poartă și expresia “raport sexual”. Legea nu definește conceptul de raport sexual, dar practica judiciară îl consideră acea copulație a organelor de sex masculin și feminin. În alte cuvinte actul de pătrundere a organului procreator al bărbatului în organul corespunzător al femeii.
Interes prezintă și tratarea infracțiunii de viol și în Codurile Penale din unele țări europene. De exemplu, C. pen. italian se incriminează violul în art. 519, în care se prevede: “Oricine constrîngere pe altul la raport sexual cu violență sau amenințare se pedepsește”.
C. pen. francez din 1994 în art. 222 – 223 spune: “Orișice act de penetrare sexuală de orișice natură ar fi comisă asupra persoanei altuia prin constrîngere sau violență este viol”.
C. pen. polonez (art. 197), de asemenea, prevede răspunderea penală pentru “oricine care aplicând violența sau amenințarea săvîrșește cu altă persoană un raport sexual”.
Spre deosebire de o atare tratare a violului, C. pen. al RM, C. pen. al FR, C. pen. al Ucrainei, practic oferă aceeași definiție infracțiunii în cauză. Violul este înțeles ca un raport sexual cu aplicarea forței fizice, amenințării sau profitînd de starea de neputință a părții vătămate (art. . pen. al Ucrainei).
Doar o analiză succintă a legislației unor țări europene vizând reglementarea juridică a violului și evoluția acestuia demonstrează o tratare neunivocă a noțiunii de viol și infracțiune sexuală. Rusia și Ucraina aplică pedeapsa închisorii, respectiv, de la 3 la 6 ani, și de la 3 la 8 ani, iar pentru viol calificat – de la 8 la 15 ani. Cea mai gravă pedeapsă este prevăzută de C. pen. francez, unde violul este pedepsit până la 15 ani recluziune criminală și până la 30 ani sau privare de libertate pe viață, pentru viol calificat.
Studiul efectuat, practica română și a altor țări europene vizând reglementarea juridică a infracțiunilor privind viața sexuală poate servi, în viziunea noastră, ca un suport informativ suplimentar pentru cei care lucrează asupra perfectării legislației penale, inclusiv și în Republica Moldova.
CAPITOLUL 2. CARACTERISTICA GENERALĂ ȘI JURIDICO-PENALĂ A INFRACȚIUNII PRIVIND ACOSTAREA COPIILOR ÎN SCOPURI SEXUALE
2.1. Repere privind necesitatea și realitatea incriminăerii faptelor de natură a prejudica relațiile sociale privind inviolabilitatea sexuală a copilului
Ratificarea de către Republica Moldova a Convenției Consiliului Europei pentru protecția copiilor împotriva exploatării sexuale și a abuzurilor sexuale a impus necesitatea racordării cadrului legal și instituțional la prevederile acesteia.
Pe parcursul anului 2012 au fost introduse modificări în C. pen. al RM, cu referire la infracțiunile sexuale comise contra copiilor (raportul sexual cu o persoană care nu a împlinit vârsta de 16 ani, acțiuni perverse, acostarea copiilor în scopuri sexuale), pornografia infantilă, traficul de copiii (introducerea sancțiunilor pentru acțiunile de trafic a copiilor), castrarea chimică ca formă de sancțiune a agresorilor sexuali, C. pr. pen. al RM – privitor la respectarea drepturilor copilului ca victimă sau martor în toate fazele procesului penal; interzicerea accesului în sala de ședință a presei sau publicului pe parcursul întregului proces sau al unei părți din proces, cînd interesele minorilor sau protecția vieții private a părților în proces o cer; ascultarea mărturiilor minorului (victimă sau martor) în proces de către instanța de judecată în ședință închisă; reprezentarea copilului victimă de către un reprezentant legal; asistarea garantată de stat a victimei în cazul în care victima nu dispune de mijloace financiare; audierea minorului victimă în vîrstă de pînă la 14 ani în cauzele penale privind infracțiunile cu caracter sexual, privind traficul de copii sau violența în familie, precum și în alte cazuri în care interesele justiției sau ale minorului o cer; considerarea, fără acordul său, ca parte vătămată a minorului căruia i s-a cauzat prejudiciu prin infracțiune; audierea minorului de pînă la 14 ani în cauzele penale privind infracțiunile cu caracter sexual, privind traficul de copii sau violența în familie, precum și în alte cazuri în care interesele justiției sau ale minorului o cer, poate avea loc spații special amenajate. [27]
Copiii sunt persoanele care pot fi ușor antrenați în acțiuni cu risc sporit pentru viața și sănătatea lor, pot fi ușor manipulați, mințiți, influențați în a comite acte, ale căror consecințe negative nu pot să le prevadă. Fiind uneori în imposibilitatea de a rezista unor promisiuni, recompense oferite mai ales de către persoanele adulte, care aparent le inspiră încredere, copiii pot să cadă ușor pradă agresorilor.
Abuzarea sexuală a copilului reprezintă în sine un fenomen unic, dinamica acestuia este diferită de cea a abuzului sexual comis contra persoanelor adulte. Unicitatea acestui fenomen poate fi evidențiată prin caracteristicile acestuia, printre care se regăsesc: utilizarea în rare cazuri de către agresor a violenței fizice, de cele mai deseori acesta încearcă să profite de încrederea copilului și să ascundă fapta comisă; agresorul este de regulă o persoană cunoscută sau de încredere pentru copil; abuzarea sexuală a copilului poate avea loc mai multe săptămâni sau chiar ani; o treime din toate cazurile de abuz sexual a copilului au avut loc în familie etc. [27] În aceste condiții, comiterea unui abuz sexual asupra copilului este mai greu de stabilit și de demonstrat.
Există un șir de factori care determină vulnerabilitatea copilului față de abuzul sexual. Studiile desfășurate în țările din America de Nord evidențiază faptul că mai des victime ale abuzului sexual pot fi: fetele (deși în unele țări băieții constituie o mare parte din victimele abuzurilor sexuale), copiii neînsoțiți și nesupravegheați, copiii din centrele de plasament, instituții rezidențiale, copiii vitregi sau adoptați, copiii cu handicap mintal sau fizic, copiii cu antecedente de abuz în trecut, copiii din țări/familii sărace, în conflicte armate, copiii din familii monoparentale, cu părinți suferinzi de diverse boli psihice, dependenți de drog și alcool, copiii vulnerabili din punct de vedere psihologic sau cognitiv, sau care sunt izolați social. În acest context, abuzul sexual a copilului, manifestat prin oricare forme, reprezintă o încălcare flagrantă a drepturilor copilului, ce necesită o abordare complexă și o intervenție a statului.
Conform Convenției Consiliului Europei pentru protecția copiilor împotriva exploatării sexuale și a abuzurilor sexuale (Lanzarote, 25.X.2007) abuzul sexual se referă la activitățile sexuale cu un copil, în cazul cărora se folosește constrângerea, forța sau amenințările; se abuzează de o poziție recunoscută ca fiind de încredere, de autoritate sau de influență asupra copilului, inclusiv în cadrul familiei; se abuzează de o situație de vulnerabilitate deosebită a copilului, mai ales datorită unui handicap psihic sau fizic sau datorită unei situații de dependență. [13]
Legislația națională reglementează și sancționează comportamentele cu caracter sexual agresiv față de copil, în cadrul actelor normative reflectându-se semnificația conceptului dat. Conform C. pen. al RM (nr. 985, 18.04.2002) abuzul sexual este reflectat în contextul reglementării violului (art. 171, alin. (1), 3b): „Violul, adică raportul sexual săvârșit prin constrângere fizică sau psihică a persoanei sau profitând de imposibilitatea acesteia de a se apăra ori de a-și exprima voința… a) persoanei care se afla în grija, sub ocrotirea, protecția, la educarea sau tratamentul făptuitorului; b) unei persoane minore în vârstă de până la 14 ani” și a acțiunilor violente cu caracter sexual (ar. 172, alin. (1), 2b, 3a, a): „Homosexualitatea sau satisfacerea poftei sexuale în forme perverse, săvârșite prin constrângere fizică sau psihică a persoanei ori profitând de imposibilitatea acesteia de a se apăra sau de a-și exprima voința. b) săvârșite cu bună-știință asupra unui minor; a) au fost săvârșite asupra unei persoane despre care se știa cu certitudine că nu a atins vârsta de 14 ani; a1) au fost săvârșite asupra persoanei care se află în îngrijirea, ocrotirea, protecția, educarea sau în tratamentul făptuitorului”.
În același timp, Legea cu privire la prevenirea și combaterea violenței în familie stipulează, că violența sexuală este „orice violență cu caracter sexual sau orice conduită sexuală ilegală în cadrul familiei sau în alte relații interpersonale, cum ar fi violul conjugal, interzicerea folosirii metodelor de contracepție, hărțuirea sexuală; orice conduită sexuală nedorită, impusă; obligarea practicării prostituției; orice comportament sexual ilegal în raport cu un membru de familie minor, inclusiv prin mîngîieri, sărutări, pozare a copilului și prin alte atingeri nedorite cu tentă sexuală; alte acțiuni cu efect similar”
Termenul de abuz sexual asupra copilului este un termen generic, care cuprinde mai multe tipuri de comportamente abuzive, care nu implică neapărat contact fizic direct, dar sunt considerate tratamente abuzive din punct de vedere sexual. [27]
În categoria abuzului sexual pot fi incluse toate formele de relații și comportamente hetero- sau homosexuale, de la atingerile cu caracter sexual la penetrare, în care sunt implicați un adult și un minor, persoane înrudite sau nu. Chiar și atunci când relațiile sexuale dintre o persoană adultă și un minor par a fi liber consimțite și nu au componenta recurgerii la forță, se utilizează la fel termenul de abuz sexual. Atunci când agresorul este minor, diferența de vârstă de la care se menționează despre relații abuzive, este de 5 ani. Abuzarea sexuală a copilului se poate desfășura în: familie, în acest caz abuzul sexual ia denumirea de incest. Tipurile de incest cel mai des întâlnite sunt: tată cu fiica sau tatăl vitreg cu fiica vitregă, tați cu fii sau tați vitregi cu fii vitregi, sau în afara familiei (în instituții de învățământ, centre de agrement, în stradă, alte instituții).
Exploatarea ca formă de abuz a copilului este definită de către OMS, relevându-se că „exploatarea comercială sau de altă natură a unui copil se referă la utilizarea copilului în muncă sau alte activități în beneficiul altora. Aceasta include, dar nu se limitează la munca copiilor și implicarea în prostituție a copiilor. Aceste activități sunt în detrimentul sănătății fizice și psihice a copilului, educația sau dezvoltarea spirituală, morală sau social-emoțională”. [27]
La nivel național, conceptul de exploatare sexuală este reflectat în Hotărârea Curții Supreme de Justiție nr.37 din 22.11.2004 „Cu privire la practica aplicării legislației în cauzele despre traficul de ființe umane și traficul de copii”, prin care exploatarea sexuală se referă la impunerea persoanei la practicarea prostituției sau a altor acțiuni cu caracter sexual. În același timp, exploatarea sexuală comercială prevede activitatea aducătoare de profituri, care are drept urmare majorarea activului patrimonial al făptuitorului sau altor persoane, exprimîndu-se în folosirea victimei prin constrîngere în prostituție sau în industria pornografică.
În cazul Legii pentru prevenirea și combaterea traficului de ființe umane nr. 241-XVI din 20.10.2005, exploatarea persoanei presupune abuz față de persoană pentru a obține un profit, și anume: a) obligarea de a executa anumite munci sau de a presta servicii prin recurgere la forță, amenințări sau prin alte mijloace de constrîngere, contrar prevederilor legale privind condițiile de muncă, salarizare, sănătate și securitate; b) ținerea în sclavie, aplicarea anumitor practici similare sclaviei sau recurgerea la alte procedee pentru privarea de libertate; c) obligarea la practicarea prostituției, participarea la reprezentări pornografice în vederea producerii, difuzării și punerii în circulație a acestora pe orice cale, achiziționării, comercializării sau posedării de materiale pornografice, practicarea unor alte forme de exploatare sexuală etc.
Exploatarea sexuală comercială a copiilor se consideră orice acțiune criminală cu caracter sexual, care umilește copiii și prezintă pericol integrității lor fizice și psihosociale. Cu toate că fenomenul este unul latent, el căpătă în ultimul timp dimensiuni tot mai mari, devenind un subiect pe agenda mai multor foruri naționale și internaționale.
Pentru prima dată exploatarea sexuală a copiilor a fost stipulată în Declarația și Planul de Acțiune privind combaterea exploatării sexuale a copiilor, adoptate la Primul Congres Mondial împotriva exploatării sexuale comerciale a copiilor (Stockholm, 1996), în care exploatarea sexuală comercială a copiilor era privită drept o încălcare gravă a drepturilor copilului. În cazul respectiv, copilul este tratat ca obiect sexual și de vânzare, exploatarea sexuală comercială fiind o formă de constrângere și violență asupra copiilor, considerată o formă contemporană a sclaviei și muncii forțate.
Conform Convenției Consiliului Europei pentru protecția copiilor împotriva exploatării sexuale și a abuzurilor sexuale (Lanzarote, 25.X.2007) [13] fenomenul respectiv este definitit prin prostituția și pornografia sexuală cu implicarea copiilor. Astfel, prostituția infantilă se referă la „faptul de a folosi un copil pentru activități sexuale atunci, când se oferă sau se promit sume de bani sau orice altă formă de remunerare sau de răsplată, indiferent dacă această plată, promisiune sau răsplată se oferă copilului sau unei terțe persoane”, iar pornografia infantilă este prezentată ca „orice material care prezintă, în manieră vizuală, un copil care desfășoară un comportament sexual explicit, real sau simulat, sau orice reprezentare a organelor sexuale ale unui copil, în mod special în scopuri sexuale”. Același articol al Convenției concretizează pentru care fapte săvârșite împotriva copilului infractorii urmează a fi trași la răspundere: producția de pornografie infantilă; oferirea sau punerea la dispoziție a pornografiei infantile; distribuirea sau transmiterea pornografiei infantile; procurarea de pornografie infantilă pentru sine sau pentru altul; deținerea de pornografie infantilă; obținerea accesului cu bună știință, prin intermediul tehnologiilor informaționale și a comunicațiilor, la pornografia infantilă.
Studiile analizează două tipuri de producție pornografică: pornografie deghizată sau voalată, care nu reprezintă relațiile sexuale în formă deschisă, dar sunt folosite imagini/reprezentări ale copiilor dezbrăcați; și pornografia de tip deschis sau nevoalată, care conține efectiv prezentarea imaginilor cu copii, implicați nemijlocit în relații sexuale.
Una dintre căile de exploatare sexuală a copiilor o reprezintă traficul de copii, definiția acestui concept o regăsim în Protocolul facultativ la Convenția cu privire la drepturile copilului, referitor la vânzarea de copii, prostituția copiilor și pornografia infantilă, doar că în formluarea „vânzare de copii”. Conforma acestui act „vânzarea de copii (trafic de copii) este considerată orice act sau tranzacție prin care un copil este transferat de orice persoană sau grup de persoane către o altă persoană ori către un alt grup contra cost sau contra oricăror alte avantaje materiale”.
Însă, una dintre cele mai răspândite și acceptate la nivel internațional definiții a noțiuni trafic de persoane (care include de fapt și traficul de copii) este cea stipulată în Protocolul privind prevenirea, reprimarea și pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor și copiilor, adițional la Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transfrontaliere organizate (2000). Art. 3, după ce la lit. a) dă definiția noțiunii de trafic de persoane („expresia trafic de persoane indica recrutarea, transportul, transferul, adăpostirea sau primirea de persoane, prin amenințare de recurgere sau prin recurgere la forță ori la alte forme de constrângere, prin răpire, fraudă, înșelăciune, abuz de autoritate sau de o situație de vulnerabilitate ori prin oferta sau acceptarea de plăți ori avantaje pentru a obține consimțământul unei persoane având autoritate asupra alteia în scopul exploatării. Exploatarea conține, cel puțin, exploatarea prin prostituare a unei alte persoane sau alte forme de exploatare sexuală, munca sau serviciile forțate, sclavia sau practicile analoage sclaviei, folosirea sau prelevarea de organe”), precizează la lit. c) că aceeași noțiune se referă și la copii: „recrutarea, transportarea, transferul, adăpostirea sau primirea unui copil în scopul exploatării este considerată trafic de persoane, chiar dacă aceștia nu fac apel la nici unul dintre mijloacele menționate la lit. a) a prezentului articol”. De remarcat, că în cazul minorilor, consimțământul copilului-victimă la intenția de a fi exploatat este irelevantă, chiar dacă nu se recurge la forță, constrângere, răpire, înșelăciune, abuz de putere etc.
Astfel, toți copiii transferați sau transportați în scopul exploatării sunt recunoscuți ca victime ale traficului de ființe umane. În cazul exploatării se presupune ca o altă persoană, decât victima, profită de situația creată.
Turismul sexual este un fenomen mai recent, reprezentând o formă a exploatării sexuale comerciale a copiilor de către adulții. Aceștia vin din unele localități/țări în altele, folosindu-se de copii pentru satisfacerea propriilor necesități sexuale. De cele mai multe ori cei care călătoresc în scopul turismului sexual provin dintr-o țară mai bogată decât cea pe care o vizitează; turiștii sexuali pot călători și în limitele propriei țări sau prin regiune.
Ca o concluzie, exploatarea sexuală comercială a copiilor și abuzul sexual asupra copiilor includ în sine manipularea situației de vulnerabilitate a copilului, utilizându-l pe acesta în calitate de obiect sexual. Sunt două forme diferite de abuz față de copii, care reclamă intervenții diferite pentru eliminarea lor.
În context, art. . pen. al RM prevede răspunderea penală pentru propunerea, inclusiv prin intermediul tehnologiilor de informare și de comunicare, a unei întîlniri cu un copil în scopul săvîrșirii împotriva acestuia a oricărei infracțiuni cu caracter sexual, dacă propunerea a fost urmată de fapte materiale care conduc la o astfel de întîlnire. Această infracțiune se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani (infracțiune ușoară).
După cum menționează autorii S. Brînză și V. Stati, această completare a C. pen. cu art. 1751 se manifestă ca un efecto firesc al ratificării Convenției Consiliului Europei pentru protecția copiilor împotriva exploatării sexuale și a abuzurilor sexuale, încheiate la Lanzarote la 25 octombrie 2007. Este cazul a se anunța că inițial se propunea o altă variantă a textului normativ, adică racolarea copiilor în scopuri sexuale. [6, p. 614-617] În context, autorii citați consideră că un a fost oportună incriminarea oricărei propuneri de întâlnire cu un copil în scopul săvârșirii împotriva acestuia a oricărei infracțiuni cu carácter sexual, dacă propunerea a fost urmată de fapte materiale care conduc la o astfel de infracțiune. În acest sens, se susține că deloc întîmplător în textul Convenției Consiliului Europei pentru protecția copiilor împotriva exploatării sexuale și a abuzurilor sexuale (Lanzarote) se insista tocmai pe incriminarea propunerii făcute cu intenție de către un adult, prin intermediul tehnologiilor de comunicare și informare, pentru a contacta un copil care un a împlinit vărsta prevăzută de alin. 2 art. 18 al Convenției, în scopul comiterii asupra acestuia a oricărei infracțiuni dintre cele prevăzute la lit. a) alin. 1 art. 18 sau la lit. a) alin. 1 art. 20 ale Convenției, dacă propunerea a fost urmată de fapte materiale care conduc la o astfel de întâlnire. Or, anume prin intermediul tehnologiilor de comunicare și informare este mai facil și mai accesibil ca făptuitorul să stabilească contactul cu un număr mai mare de potențiale victime minore. Adică, în lipsa utilizării tehnologiilor de comunicare și informare, posibilitatea vizată este redusă semnificativ. [6, p. 614-617]
2.2. Mijloace juridice de protecție a copilului abuzat/exploatat sexual
Trebuie de remarcat faptul, că în domeniul cadrului normativ din Republica Moldova s-au realizat mai mulți pași semnificativi, meniți să contribuie la îmbunătățirea sistemului de protecție socială a familiei și copilului și racordarea acestuia la actele internaționale ratificate de Republica Moldova. Pînă la moment nu există un act normativ, care în mod exclusiv să se refere la categoria copiilor abuzați/exploatați sexual. Însă, protecția acestor copii se face în albia cadrului normativ existent în vederea protecției familiei și copilului. Setul de acte normative care reglementează și sancționează comportamentul sexual agresiv față de copil, cuprinde:
C. pen. al RM prevede și delimitează formele de infracțiuni privind viața sexuală. În cazul art. 171 este descris violul ca infracțiune cu caracter sexual, articolul indicând în categoria victimelor minorul (lit. b). În cazul studiului prezent relevanță deosebită o are art. . pen. al RM – Acostarea copiilor în scopuri sexuale, care prevede pedepsirea celor care propun, inclusiv prin intermediul tehnologiilor de informare și de comunicare, a unei întîlniri cu un copil în scopul săvîrșirii împotriva acestuia a oricărei infracțiuni cu caracter sexual, dacă propunerea a fost urmată de fapte materiale care conduc la o astfel de întîlnire (Art.1751 introdus prin LP73 din 12.04.12, MO99-102/25.05.12 art.332), precum și alte infracțiuni adiacente – introduse în cod în anul 2012 și anume: – art 174. Raportul sexual cu o persoană care nu a împlinit vîrsta de 16 ani, introdus în 2012 (Art.174 al.(1) în redacția LP73 din 12.04.12, MO99-102/25.05.12 art.332), care prevede sancționarea persoanelor care au întreținut raport sexual altul decît violul, acte de penetrare vaginală, anală sau bucală și altele, comise asupra unei persoane despre care se știa cu certitudine că nu a împlinit vîrsta de 16 ani, – art.175. Acțiuni perverse sancționează acțiunile perverse săvîrșite față de o persoană despre care se știa cu certitudine că nu a împlinit vîrsta de 16 ani, constînd în exhibare, atingeri indecente, discuții cu caracter obscen sau cinic purtate cu victima referitor la raporturile sexuale, determinarea victimei să participe ori să asiste la spectacole pornografice, punerea la dispoziția victimei a materialelor cu caracter pornografic, precum și în alte acțiuni cu caracter sexual (Art.175 în redacția LP73 din 12.04.12, MO99-102/25.05.12 art.332).
C. pen. al RM, de asemenea, sancționează infracțiunea cu caracter sexual – incestul, indicându-se în art. 201, alin. (1) că raportul sexual între rude pe linie dreaptă pînă la gradul trei inclusiv, precum și între rude pe linie colaterală (frați, surori) se pedepsește. Practica arată, însă, că acest termen nu se utilizează în cazul copiilor, doar a maturilor.
Traficul de copii, ca infracțiune cu caracter sexual, este sancționată în temeiul art.206. Articolul face referire la formele și scopurile traficării copilului, în al.„a” indicându-se exploatarea sexuală, comercială și necomercială, implicarea copilului în prostituție sau în industria pornografică. În anii 2011 și 2012 articolul a fost modificat prin introducerea sancțiunilor pentru acțiunile de trafic a) săvîrșite de o persoană care anterior a săvîrșit aceleași acțiuni; b) săvîrșite asupra a doi sau mai multor copii; c) săvîrșite de o persoană cu funcție de răspundere sau de o persoană cu funcție de demnitate publică (Art.206 al.(3), lit.c) modificată prin LP245 din 02.12.11, MO25-28/03.02.12 art.77); e1) săvîrșite asupra copilului care se află în îngrijirea, sub ocrotirea, sub protecția, la educarea sau la tratamentul făptuitorului; (Art.206 al.(3) lit.e1) introdusă prin LP73 din 12.04.12, MO99-102/25.05.12 art.332).
Pronografia infantilă este reglementată expres prin art. . pen. al RM, articol introdus în anul 2012. Astfel, este interzisă producerea, distribuirea, difuzarea, importarea, exportarea, oferirea, vinderea, procurarea, schimbarea, folosirea sau deținerea de imagini sau alte reprezentări ale unui sau mai mulți copii implicați în activități sexuale explicite, reale sau simulate, ori de imagini sau alte reprezentări ale organelor sexuale ale unui copil, reprezentate de manieră lascivă sau obscenă, inclusiv în formă electronică (Art.2081 dispoziția modificată prin LP73 din 12.04.12, MO99-102/25.05.12 art.332) și beneficierea, contra oricăror avantaje materiale, de serviciile sexuale prestate de către o persoană despre care se știa cu certitudine că nu a împlinit vîrsta de 18 ani (Art.2082 introdus prin LP73 din 12.04.12, MO99-102/25.05.12 art.332). Astfel, cu referire la pornografia infantilă, Codul Penal a fost ajustat la Convenția Consiliului Europei pentru protecția copiilor împotriva exploatării sexuale și a abuzurilor sexuale.
În redacția C. pen. din anul fost introdusă castrarea chimică – ca modalitate de pedepsire a persoanelor care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală care atentează la inviolabilitatea sexuală a altei persoane, inclusiv a minorilor (Art.1041 introdus prin LP34 din 24.05.12, MO126-129/22.06.12 art.405; în vigoare 01.07.12). La nivel internațional, castrarea chimică este aplicată în Marea Britanie, Portugalia, Israel, Polonia, Estonia, Federația Rusă, Argentina. Studiile desfășurate la nivel internațional atestă două poziții. Prima poziție se referă la faptul că medicamentele utilizate în castrarea chimică sunt eficiente în reducerea recidivei post-tratament, iar a doua poziție se referă la faptul că unii agresori sexuali resimțeau plăcere și după administrarea tratamentului. Astfel, nu putem fi siguri că castrarea chimică a agresorilor reprezintă o soluție pentru diminuarea cazurilor de victimizare a copilului prin abuz sexual. Abuzatorul sexual, după ispășirea pedepsei, poate recurge la alte forme de abuzare a copilului mult mai grave (utilizare de obiecte/instrumente, imagini etc.).
În Republica Moldova doar într-un singur caz s-a pronunțat castrarea chimică ca parte a pedepsei pentru un violator. În același timp, codul nu prevede sancțiuni pentru persoanele care au intenționat să comită acte cu caracter sexual cu un minor (a se vedea ulterior anunțată Hotărârea Curții Constituționale a Republicii Moldova).
C. pr. pen. al RM (Nr. 122 din 14.03.2003 cu modificări în 2012) prevede: – respectarea drepturilor copilului ca victimă sau martor în toate fazele procesului penal (Art.10 al.(6) în redacția LP73 din 12.04.12, MO99-102/25.05.12 art.332) – interzicerea accesului în sala de ședință a presei sau publicului, prin încheiere motivată, pe parcursul întregului proces sau al unei părți din proces, cînd interesele minorilor sau protecția vieții private a părților în proces o cer (Art.118, al.2). – ascultarea mărturiilor minorului (victimă sau martor) în proces de către instanța de judecată în ședință închisă (Art.118 al.(21)); – reprezentarea copilului victimă va fi efectuată de către un reprezentant legal (Art.58 al.(10) modificat prin LP66 din 05.04.12, MO155-159/27.07.12 art.510; în vigoare 27.10.12), care pot fi părinții, înfietorii, tutorii sau curatorii lor (Art.77, al.(1)). Codul, de asemenea, în baza art.91 stipulează drepturile reprezentantului legal al minorului. – victima să fie asistată, în condițiile legii, de un avocat care acordă asistență juridică garantată de stat în cazul în care nu dispune de mijloace bănești pentru a plăti avocatul (Art.58 al.(4), pct.2) modificat prin LP66 din 05.04.12, MO155-159/27.07.12 art.510; în vigoare 27.10.12) – audierea minorului victimă în vîrstă de pînă la 14 ani în cauzele penale privind infracțiunile cu caracter sexual, privind traficul de copii sau violența în familie, precum și în alte cazuri în care interesele justiției sau ale minorului o cer (Art.58 al.(11) modificat prin LP66 din 05.04.12, MO155-159/27.07.12 art.510; în vigoare 27.10.12) – considerarea, fără acordul său, ca parte vătămată a minorului căruia i s-a cauzat prejudiciu prin infracțiune (Ar.59, al.1) – audierea minorului de pînă la 14 ani în cauzele penale privind infracțiunile cu caracter sexual, privind traficul de copii sau violența în familie, precum și în alte cazuri în care interesele justiției sau ale minorului o cer, poate avea loc spații special amenajate (Art.109 al.(5) introdus prin LP66 din 05.04.12, MO155-159/27.07.12 art.510; în vigoare 27.10.12) – audierea minorului a fost introdusă în cod în anul 2012 (Art.1101 introdus prin LP66 din 05.04.12, MO155-159/27.07.12 art.510; în vigoare 27.10.12), stipulându-se condițiile necesare de respectat în acest caz. – neobligativitatea copilului de a participa la confruntarea cu persoana învinuită de infracțiuni contra integrității lui fizice și/sau morale (Art.113, al. (6)).
Protecția copilului de orice forme ale abuzului este reglementată prin Codul familiei (cod nr.1316 din 26.10.2000) reactualizat în anul 2008, care prevede că copilul are dreptul de a fi protejat contra abuzurilor, inclusiv contra pedepsei corporale din partea părinților sau a persoanelor care îi înlocuiesc (Art.53 al.(4) modificat prin LP120- XVI din 29.05.08, MO125-126/15.07.08 art.489). În articolul vizat nu se stipulează în mod direct abuzul sexual/exploatarea sexuală a copilului de către membrii familiei. În același timp, codul indică dreptul copilului de-și expune opinia cu privire la problemele care îi afectează dezvoltarea și integritatea personală. În prezentul cod în art.62 se stipulează, de asemenea, că metodele de educație a copilului vor exclude comportamentul abuziv, insultele și maltratările de orice natură față de copil (Art.62 al.(2) modificat prin LP120-XVI din 29.05.08, MO125-126/15.07.08 art.489). Protecția copilului față de abuzurile părinților este reglementată de prezentul cod prin art.67, prin care părinții pot fi decăzuți din drepturile părintești dacă se comportă cu cruzime față de copil, aplicînd violența fizică sau psihică, atentează la inviolabilitatea sexuală a copilului (art.67, al.d) sau au săvîrșit infracțiuni premeditate contra vieții și sănătății copiilor (art.67, al.g), abuzul sexual putând fi încadrat în categoria infracțiunilor date.
Modificările aduse în Codul familiei în anul 2008 stipulează și sarcina autorităților tutelare de a proteja copilul în cazul în care acesta este expus riscului, pînă la separarea copilului de părinți (Art.1121 introdus prin LP120-XVI din 29.05.08, MO125-126/15.07.08 art.489). În același timp, în sarcina autorităților tutelare este pusă monitorizarea și evaluarea după caz, dar nu mai rar decît o dată în 6 luni, a situației copilului și familiei.
Legea privind drepturile copilului nr. 338 din 15.12.1994 modificată în anul 2006, prevede prin art. 4 alin. 2 că nici un copil nu poate fi supus torturii, pedepselor sau tratamentelor crude, inumane sau degradante, în această categorie poate fi inclus și forma abuzului care face obiectul de studiu al prezentului raport. În același timp, statul este obligat să ocrotească copilul de orice formă de exploatare, discriminare, violență fizică și psihică, neadmițînd incitarea sau constrângerea de a practica orice activitate sexuală legală, exploatarea în scopul prostituției sau a altor practici sexuale ilegale, în pornografie și în materiale cu caracter pornografic inclusiv din partea părinților sau persoanelor subrogatorii legale, rudelor. Prezenta lege nu se referă în mod direct la abuzul sexual al copilului, dar face referire la exploatarea sexuală a copilului prin activitatea de prostituție și implicarea în pornografie. [27]
Convenția Consiliului Europei pentru protecția copiilor împotriva exploatării sexuale și a abuzurilor sexuale (Lanzarote, 25.X.2007) [13]prevede un articol aparte despre procedura de audiere a copilului abuzat (Art. 35). În vederea protejării drepturilor și intereselor copiilor care au suferit de diferite forme de abuz sexual este foarte important ca și Republica Moldova să-și racordeze legislația națională la prevederile Convenției Consiliului Europei. În Codul de procedură penală al Republicii Moldova audierea minorului, ca parte a codului, este de dată recentă, fiind introdusă în anul 2012, stipulându-se condițiile necesare de respectat în acest caz. a) spațiile special amenajate trebuie să fie dotate cu mijloace de înregistrare audiovideo; b) prezența unui psihopedagog în procesul audierii; c) plasarea minorului, a psihopedagogului și a judecătorului în această cameră; d) adresarea de întrebări din partea bănuitului, învinuitului, apărătorului acestora, procurorului se face prin intermediul mijloacelor audiovideo, transmițându-le psihopedagogului; e) psihopedagogul după caz poate reformula întrebările pentru a nu traumatiza minorul victimă; f) în procesul de audiere a minorului este necesar de a evita producerea oricărui efect negativ asupra stării psihice a acestuia; g) înregistrarea audio/video a declarațiilor minorului și consemnarea în proces verbal. Instanța de judecată sigilează suportul informațional pe care a fost înregistrată declarația martorului și îl păstrează în original împreună cu copia de pe procesul-verbal al declarației.
Totuși, nu este clar statutul datelor/informațiilor obținute prin audierea copilului, care pot fi folosite ulterior pe durata procesului, fără a audia repetat copilul-victimă. În același timp, modificările introduse în C.pr.pen. nu asigură evitarea revictimizării copilului victimă, deoacere acesta oricum va trebui să dea declarații în prezența agresorului, chiar dacă acesta va fi după ușă. [27]
Potrivit art. 58 alin. (10) și art. 60 alin. (5) C. pr. pen., victima și partea vătămată sunt audiate în condițiile prevăzute pentru audierea martorului. Suplimentar, referitor la audierea părții vătămate, în art. 111 alin. (2) C. pr. pen. se indică: „Declarațiile și audierea părții vătămate se fac conform dispozițiilor ce se referă la declarațiile și audierea martorilor, fiind aplicate în mod corespunzător”.
Citarea minorului, victimei, părții vătămate pentru a face declarații constituie acțiunea procedurală prin care organul de urmărire penală, judecătorul de instrucție sau instanța de judecată asigură prezentarea unei persoane în fața sa pentru desfășurarea normală a procesului penal (art. 235 alin. (1) C. pr. pen.). Actul procedural prin care se realizează citarea se numește citație. De regulă, victima, partea vătămată, martorul sunt chemate în fața organului de urmărire penală prin intermediul citației scrise. Citarea poate fi făcută și prin notă telefonică sau telegrafică ori prin mijloace electronice. [27]
Persoanele minore nu se înștiințează personal prin citație, ca în cazul persoanelor majore. Așa cum rezultă din dispozițiile art. 478 și . pr. pen., chemarea minorului la organul de urmărire penală se face prin părinții acestuia sau prin alți reprezentanți legali, iar în cazul în care minorul se găsește într-o instituție specială pentru minori, prin administrația acestei instituții. Aceștia sunt obligați să asigure prezența copilului în fața organului de urmărire penală. În caz de neprezentare, minorul în vârstă de peste 14 ani va fi adus silit. Minorul, care nu a împlinit vârsta de 14 ani, potrivit art. 199 alin. (2) C. pr. pen., nu poate fi adus silit. [11]
Audierea martorului, victimei, a părții vătămate se face, de regulă, în timpul zilei, adică în intervalul de timp cuprins între orele 6.00 și 22.00. Totuși, în cazuri excepționale, persoana poate fi audiată și în timpul nopții. În asemenea cazuri ofițerul de urmărire penală sau procurorul care efectuează audierea va indica în procesul verbal respectiv motivele audierii în această perioadă de timp. În același timp, audierea neîntreruptă nu poate depăși 4 ore, iar timp de o zi nu poate depăși 8 ore.
Minorul de asemenea, are dreptul de a solicita o pauză de 20 de minute pe durata audierii de 4 ore, modificare inclusă în anul 2012. [27] Însă, conform recomandărilor psihologilor, această pauză nu trebuie să fie mai mică de 1,5 ore. Audierea martorului minor se face în baza art.481 din Codul de procedură penală, conform căruia: – martorului minor i se explică înainte de începerea audierii, drepturile și obligațiile, inclusiv de a face declarații veridice. Martorul minor nu depune jurământ. – la audierea martorului minor participă reprezentantul lui legal precum și, după caz, reprezentantul lui (avocatul).
În C.pr.pen. nu este indicat dacă reprezentarea de reprezentantul legal este una gratuită și garantată de stat. În același timp, martorul minor în vîrstă de 14–16 ani are dreptul: să refuze interpretul, pedagogul, psihologul implicat la audiere; să refuze participarea reprezentantului; să scrie personal declarații, cereri, plîngeri împotriva ofițerului de urmărire penală, procurorului și instanței de judecată. Pe de altă parte, refuzul martorului minor nu este obligatoriu pentru ofițerul de urmărire penală, pentru procuror și pentru instanța de judecată. În alin.5 al prezentului articol se stipulează că utilizarea forței fizice împotriva unui martor minor, inclusiv aducerea forțată, este interzisă în toate fazele procesului penal.
Protecția copilului martor de o posibilă influență negativă a procesului de judecată este reglementată prin art. .pr.pen., prin care la cererea apărătorului și reprezentantului legal al inculpatului minor, instanța, ascultînd opiniile părților, este în drept să dispună îndepărtarea inculpatului minor din sala ședinței de judecată pe durata cercetării circumstanțelor care pot avea o influență negativă asupra minorului. După revenirea minorului în sala ședinței de judecată, președintele ședinței îl informează despre conținutul cercetărilor care au avut loc în lipsa lui și îi dă posibilitate să pună întrebări persoanelor audiate în lipsa lui. Când în aceeași cauză sînt mai mulți inculpați dintre care unii sînt minori sub 16 ani, instanța, după ce îi ascultă pe cei care nu au împlinit vârsta de 16 ani, poate dispune îndepărtarea lor din sala de ședință dacă consideră că cercetarea judecătorească de mai departe și dezbaterile ar putea avea o influență negativă asupra minorilor.
Utilizarea și aplicarea înregistrărilor audio sau video la audierea minorilor este reglementată în baza art.115 C. pr. pen. Ele pot fi aplicate, la cererea acestora sau din oficiu, de către organul de urmărire penală ori instanță, înregistrări audio sau video. Despre aplicarea înregistrărilor audio sau video se comunică persoanei care urmează să fie audiată înainte de începerea audierii. [11]
Înregistrarea audio sau video trebuie să conțină datele despre persoana care este audiată, persoana care efectuează audierea, toate datele care urmează să fie consemnate în procesul-verbal al audierii, precum și întreaga desfășurare a audierii. Nu se admite înregistrarea audio sau video a unei părți din audiere, precum și repetarea specială pentru înregistrare audio sau video a declarațiilor deja făcute. După finalizarea audierii, înregistrarea audio sau video se reproduce în întregime în fața persoanei audiate. Completările la înregistrarea audio sau video a declarațiilor făcute de persoana audiată se înregistrează, de asemenea, pe caseta audio sau video. Înregistrarea audio sau video se încheie cu declarația persoanei audiate care confirmă justețea declarațiilor. Declarațiile obținute în timpul audierii cu aplicarea înregistrării audio sau video se consemnează în procesul-verbal al audierii. [27]
De asemenea, în anul anul fost inclus articolul cu privire la cazurile speciale de audiere a martorului minor. Conform acestui articol audierea martorului minor în vîrstă de pînă la 14 ani în cauzele penale privind infracțiunile cu caracter sexual, privind traficul de copii sau violența în familie se va efectua de către judecătorul de instrucție în spații special amenajate, dotate cu mijloace de înregistrare audiovideo, prin intermediul unui psihopedagog. Martorul minor și psihopedagogul se află într-o cameră separată de judecătorul de instrucție și celelalte părți care participă la această acțiune procesuală. Bănuitul, învinuitul, apărătorul acestora, partea vătămată și procurorul adresează întrebările judecătorului de instrucție, care, prin intermediul mijloacelor audiovideo, le transmite psihopedagogului. În caz de necesitate, psihopedagogul își rezervă dreptul de a reformula întrebările, dacă acestea au fost formulate în felul în care pot traumatiza martorul minor. Audierea martorului minor trebuie să evite producerea oricărui efect negativ asupra stării psihice a acestuia.
Martorului minor care la data audierii nu a împlinit vîrsta de 14 ani, i se atrage atenția că urmează să spună adevărul. Declarațiile martorului minor audiat se înregistrează prin mijloace audiovideo și se consemnează integral într-un proces-verbal. Instanța de judecată sigilează suportul informațional pe care a fost înregistrată declarația martorului și îl păstrează în original împreună cu copia de pe procesul-verbal al declarației. Prin utilizarea sintagmei de „psihopedagog” în acest articol este introdusă o eroare; pe de o parte în C.pr.pen. se reiterează necesitatea psihologului în cazul audierii copilului victimă a abuzului, iar în cazul martorului minor – a psihopedagogului.
În Republica Moldova pînă în prezent nu au fost desfășurate studii exclusive prin care s-ar cerceta fenomenul abuzului și exploatării sexuale a copilului. Acest subiect deseori este cercetat în context mai general, spre exemplu în cazul studierii violenței asupra copilului. Un rol determinant în realizarea studiilor în domeniul dat îl au organismele internaționale, precum UNICEF, Agenția Elvețiană pentru Dezvoltare ș.a., care manifestă interes pentru astfel de subiecte.
Din rațiunile și reglementările invocate devine certă necesitatea și realitatea incriminării faptelor de abuz sexual asupra copiilor, în particular acostarea copiilor în scopuri sexuale.
2.3. Semne preexistente privind infracțiunea de acostare a copiilor în scopuri sexuale
Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic generic (de grup) al infracțiunii de acostare a copiilor în scopuri sexuale este comun tuturor infracțiunilor privind viața sexuală, adică este constituit din ansamblul de relații sociale a căror existență și normală desfășurare sunt condiționate de protecția libertății și inviolabilității sexuale a persoanei..
În opinia autorilor S. Brînză și V. Stati, în calitate de obiect juridic al infracțiunii de acostare a copiilor în scopuri sexuale intervin relațiile social cu privire la inviolabilitatea sexuală a persoanei având vârsta de până la 18 ani. [6, p. 618] Libertatea și inviolabilitatea vieții sexuale constituie aspecte ale libertății individuale și își găsesc expresia în dreptul inalienabil al persoanei de a dispune în mod liber de corpul său în relațiile sexuale, limitele stabilite de normele dreptului și ale moralei. [52 p.329] Deci, obiectul juridic special al infracțiunii de acostare a copiilor în scopuri sexuale îl constituie relațiile sociale privind inviolabilitatea sexuală a persoanei. Libertatea și inviolabilitatea sexuală a persoanei sunt inseparabil legate de inviolabilitatea fizică a persoanei.
Analiza obiectului juridic al infracțiunii determină concluzia după care obiect al protecției juridice prin intermediul art. .pen. al RM nu-l formează întreaga viața sexuală, ci numai unele componente ale acesteia, și anume temeiul apariției relațiilor sexuale. În cazul încălcării acestor temeiuri se atentează la libertatea și inviolabilitatea sexuală.
În procesul calificării infracțiunii este importantă identificarea concretă a valorii sociale la care a atentat făptuitorul. De exemplu două fapte care se caracterizează prin aceleași modalități de realizare, pot fi încadrate diferit în urma stabilirii obiectului juridic de atentare. Prin această premisă se constată că calificarea juridică a oricăror atentate care implică acțiuni cu caracter sexual pune în evidență obligativitatea identificării valorilor sociale care urmau a fi vătămate prin acțiunile ilegale a făptuitorului.
Valorile sociale cărora li se aduce atingere prin săvârșirea infracțiunii sunt uneori inseparabil legate de o entitate materială, care în mod inevitabil va fi pusă în pericol ori supusă atentatului prin manifestarea fizică ce constituie latura obiectivă a infracțiunii. În marea majoritate, referindu-ne la infracțiunile privind viața sexuală, atingerea este adusă corpului persoanei și acesta constituie expresia materială a atingerii aduse libertății și inviolabilității sexuale a acesteia – în calitate de valori etico sociale ocrotite prin incriminarea faptei de viol. [52]
În opinia noastră, infracțiunea prevăzută de art. .pen. al RM – acostarea copiilor în scopuri sexuale – nu are un obiect material. După cum menționează, pe drept cuvânt unii autori autohtoni, această infracțiune nu prezumă o careva influență nemijlocită asupra corpului victimei. [6, p. 618]
Subiectul activ și subiectul pasiv al infracțiunii de acostare a copiilor în scopuri sexuale.
Subiect activ al infracțiunii de acostare a copiilor în scopuri sexuale poate fi orice persoană atât de sex masculin, cât și de sex feminin. Adică, este necesară întrunirea unor condiții generale legate de subiectul activ al infracțiunii.
În context, subiectul activ al infracțiunii prevăzute de art. .pen. al RM este persoana fizică responsabilă care la momentul comiterii faptei infracționale a atins vârsta de 16 ani. Ca subiect poate evolua fie o persoană de sex masculin, fie o persoană de sex feminin. După caz, subiectul activ și subiectul pasiv al infracțiunii pota vea apartenență sexuală diferită sau acceași apartenență sexuală. [6, p. 620]
Este necesară precizarea precum că nu este fondată vreo condiție legată de genul subiectului activ al infracțiunii. Infracțiunea de acostare a copiilor în scopuri sexuale este susceptibile de a se manifestă în oricare dintre formele doctrinare ale participației: organizare, instigare, complicitate. Complice la infracțiunea de acostare a copiilor în scopuri sexuale este persoana care a pus la dispoziție mijloacele de comunicare și informare a intrat în înțelegere prealabilă cu autorul infracțiunii etc. Persoana poate fi considerată complice al infracțiunii de acostare a copiilor în scopuri sexuale doar dacă există un raport de cauzalitate între elementul material realizat de acesta și infracțiunea propriu-zisă.
Subiectul pasiv al infracțiunii în cauză poate fi numai persoana de sex feminin sau de sex masculin, care la momentul comiterii infracțiunii un a atins vârsta de 18 ani. În context, un este aplicabil art. .pen. al RM în ipoteza propunerii, inclusiv prin intermediul tehnologiilor de comunicare și informare, a unei întâlniri cu un copil – care a atins vârsta de 16 ani, dar care un a atins vârsta de 18 ani – în scopul săvârșirii împotriva acestuia a unei infracțiuni prevăzute de art. 174 și art. .pen. al RM, dacă propunerea a fost urmată de fapte materiale care conduc la o astfel de întâlnire. [6, p. 618] Pentru calificarea faptei prejudiciabile ca fiind acostare a copiilor în scopuri sexuale nu are importanță faptul dacă acțiunile au fost exercitate asupra unei persoane căsătorite, văduve sau divorțate. Chiar dacă femeia a fost sancționată anterior pentru prostituție, ea poate fi subiect pasiv al infracțiunii de acostare a copiilor în scopuri sexuale, dacă fapta s-a săvârșit asupra ei.
Elemente privind analiza victimelor și victimizării persoanelor la infracțiunile privind viața sexuală. Dintre faptele privitoare la viața sexuală incriminate de legea penală am ales infracțiunea de viol ca fiind cea mai reprezentativă, pentru săvârșirea ei folosindu-se forme ale violenței fizice și psihice, iar prin urmările produse ne relevă un tablou consistent și real ce poate caracteriza, în principal, subiectul activ, și , în secundar, subiectul pasiv. Violul ne înfățișează unele personalități dizarmonice în sfera subiecților activi și situații favorabile lor de care profită fără ca legea să-i exonereze de răspundere. Celelalte infracțiuni ce privesc viața sexuală sunt variante de specie ale violului și nu presupun folosirea violenței pentru realizarea scopului propus (actul sexual). Ele sunt sancționate de legiuitor pentru că încalcă morala și dreptul persoanelor de a dispune de viața lor intimă, cu atât mai mult cu cât unele victime au vârste fragede ori se află în situații deosebite (îngrijire, ocrotire, pază, educare, tratamentul făptuitorului).
Așadar, violul este o acțiune de posedare cu forța în care victima este redusă la starea de obiect de plăcere sexuală, iar instinctul se disociază de afectivitate, autorul folosind violența pentru a satisface un „animal ancestral”. Din punct de vedere social și legal violul are o hermeneutică biologică (vehicularea unei informații genetice consecutive pulsiunii sexuale), psihologică (disocierea pulsiunii de afectivitate fiind expresia instinctualității) și de cultură (încălcarea libertății de voință a persoanei). Violul este un fenomen frecvent în societatea modernă. Pentru o europeană riscul violului este de aproape zece ori mai mare decât al unui asasinat. Agresiunea pentru femei este înainte de toate sexuală, violul rămânând, incontestabil, una dintre cele mai grave violențe care pot surveni în cursul unei vieți.
Nici un autor, nici un filosof, nici un slujitor al bisericii, nici un jurist, nici unul dintre cei care au scris nenumărate lucrări asupra tuturor formelor de activitate umană, nu au fost preocupați să abordeze acest subiect cu toate că violul și teama de viol fac parte din universul psihic al femeii. Preconizând masochismul „natural” al femeii, Freud a justificat într-o măsură oarecare ideologia masculină a agresiunii. Acesta nu este perceput ca o crimă, ci mai degrabă ca o faptă minoră, a cărei gravitate este neîncetat contestată de către făptuitori. Unii neagă în cvasitotalitate fapta, alții acuză relații sexuale anterioare cu victima. De multe ori invocă motivul că victima n-a utilizat forța fizică pentru a se apăra, că teama nu motivează supunerea, femeia dorind în secret să fie violată. De fapt, esența psihologică a consimțământului scapă în totalitate.
În spatele acestei atitudini se ascunde o reprezentare dominantă a actului sexual, bine impregnată de atavism. Violul rămâne singura crimă în care autorul se simte nevinovat și victima scârbită. Actul sexual, în definitiv necesar și inevitabil dat fiind statutul special al femeii, reprezintă pentru foarte mulți bărbați o recompensă normală, o retribuție pentru un serviciu adus (angajare, promovare, o călătorie de autostop etc.). actul sexual este pentru ei un fel de divertisment, o faptă în afara sferei adevărate a vieții sociale, un amuzament și chiar un act exterior conștiinței de sine, culturii, moralei.
Elementul material este reprezentat, la infracțiunea de viol, prin actul sexual de sex diferit sau de același sex. Legea are în vedere aici atât actul sexual normal între două persoane de sex opus cât și orice acțiune de satisfacere a nevoilor sexuale cu o altă persoană, indiferent de sexul acesteia. Prin raport sexual, susceptibil să constituie elementul material al infracțiunii de viol, legea înțelege să existe acea conjuncțiune a sexelor în care organul bărbătesc, care realizează procreația, pătrunde în organul corespunzător al femeii, chiar dacă actul nu a continuat până la finalizarea condițiilor care pot realiza procreația.
Nu există viol dacă nu a avut loc un act sexual, ci numai un simplu contact al organelor sexuale; în acest caz, dacă subiectul pasiv este o minoră, constituie infracțiunea de corupție sexuală.
Lipsa consimțământului a cunoscut în practica judiciară două aspecte: constrângerea și profitarea de neputința victimei de a se apăra ori de a-și exprima voința.
Constrângerea sau violența exercitate de făptuitor pot fi de natură fizică sau morală. Aceasta trebuie să fie efectivă și să aibă capacitatea de a paraliza total sau parțial rezistența victimei. S-a apreciat că nu constituie violență simplele insistențe ale autorului ori luarea în grabă, a victimei, pe neașteptate, și nici simularea constrângerii de către autor. Existența refuzului energic al victimei la raportul sexual constituie elementul necesar pentru constatarea exercitării constrângerii. Atingerea adusă libertății sexuale a persoanei decurge tocmai din împrejurarea că actul sexual se desfășoară împotriva voinței ei, prin ignorarea dreptului de a dispune de sine în orice moment, îndeosebi atunci când este vorba de viața intimă.
Violența sau amenințarea reprezintă forma de manifestare a constrângerii care trebuie să preceadă sau să însoțească actul sexual. Constrângerea fizică implică folosirea forței de către autor asupra victimei pentru a înfrânge rezistența acesteia și a face astfel posibil actul sexual (imobilizarea membrelor, împiedicarea solicitării ajutorului prin astuparea gurii ș.a.). Forța fizică întrebuințată de făptuitor trebuie să fie suficient de intensă și prelungită, de natură a înfrânge rezistența victimei și a determina la act sexual.
Constrângerea fizică va fi apreciată în raport de condițiile în cer s-a exercitat violența de către autor și puterea efectivă de a rezista a victimei. În doctrină s-a afirmat că victima nu e obligată să opună rezistență sau să continue a rezista atunci când apreciază că acțiunea sa este sortită eșecului sau că s-ar expune unui pericol mai mare. Dacă rezistența opusă de victimă a fost de natură a înfrânge pornirea inițială a făptuitorului, atunci se va reține numai tentativa la infracțiunea de viol și nu fapta consumată. Rezistența victimei nu este esențială. Aceasta prezintă importanță sub aspectul declanșării incidenței normei incriminatoare, ca expresie a refuzului categoric de a întreține acte sexuale.
Consumul de alcool, atitudinea ambivalentă a victimei, climatul de risipă erotică, credulitatea sau naivitatea victimei ș.a. sunt situații care, uneori, atestă o complicitatea a victimei la viol. De aceea este foarte important ca organele de urmărire penală să depună diligențele sporite pentru stabilirea constrângerii fizice și a modalităților concrete în care s-a manifestat violența.
Constrângerea morală – o altă formă a violenței cu impact direct asupra psihicului – are loc prin amenințarea persoanei cu un pericol grav pentru ea sau altă persoană de care este legată afectiv, în condiții care să-i inspire temerea serioasă că aceasta nu va putea fi înlăturată decât prin cedarea în fața respectivei situații.
Asemenea constrângerii fizice, și cea morală se va aprecia în raport cu împrejurările de fapt, starea victimei și puterea ei de rezistență morală. Nici în cazul constrângerii morale nu este obligatorie o conduită de răspuns a victimei pentru înlăturarea pericolului cu care este amenințată, dacă este convinsă de posibilitatea producerii acestuia.
Violența fizică și cea de natură psihică trebuie să poarte asupra victimei sau asupra unei persoane de care aceasta este legată printr-o afecțiune puternică, starea de pericol afectivă să determine constrângerea la raport sau act sexual, realizându-se, în acest mod, cerința esențială pentru existența infracțiunii de viol.
Activitatea violentă poate fi desfășurată de orice persoană interesată într-un fel de comiterea violului. Așadar, poate fi exercitată de autorul actului sexual, de unul sau mai mulți complici, între aceștia putându-se afla și o femeie sau un bărbat cu serioase disfuncții sexuale (impotențe cauzale de cauzalitate diversă).
Așa cum prevede norma de incriminare, cea de-a doua modalitate de săvârșire a infracțiunii este profitarea de starea în care se află victima, care determină lipsa totală de ripostă a acesteia. Într-o astfel de situație autorul nu exercită o constrângere fizică asupra victimei, ci se folosește de împrejurarea că aceasta nu are aptitudinea împotrivirii la înfăptuirea actului sexual. Această situație specială a victimei este incriminată sub două aspecte, ambele presupunând o stare de imposibilitate – de a se apăra, ori de a-și exprima voința.
Imposibilitatea de a se apăra presupune incapacitatea fizică a victimei de a opune rezistență făptuitorului care încearcă să dezvolte un act sexual cu aceasta. Starea de non-combat a victimei poate avea multiple cauze, unele de ordin obiectiv (victima se află în această stare ca urmare a unor eforturi fizice, extenuante, prezența unei boli, poziția în care a fost surprinsă) ori poate fi provocată de autor sau de un complice.
A doua situație avută în vedere de legiuitor se referă la imposibilitatea victimei de a-și exprima voința care, la fel ca și prima, induce starea de apatie, victima neputând realiza ce se petrece cu ea. Practica judiciară a învederat situațiile expuse mai sus fie în mod singular, fie asociate, precum și unele contribuții ale autorului la crearea condițiilor specifice celei din urmă prin provocarea unei intoxicații alcoolice, narcotizare ori somn hipnotic.
În toate cazurile, condiția esențială pentru existența infracțiunii o constituie faptul că autorul a profitat de starea în care se afla victima, pentru a întreține acte sexuale cu aceasta. Într-adevăr, legea cere ca autorul să fie profitorul stărilor în care se află victima. Aceasta presupune o cunoaștere exactă a acestor stări de fapt, ceea ce constituie reale prilejuri de realizare a rezoluției infracționale. Nu interesează dacă starea de care a profitat autorul a fost provocată de acesta (cu bună știință), care i-a administrat victimei, aflată în stare febrilă, pe lângă medicamentul prescris, și alte medicamente cu efecte somnolente, sau dacă a găsit victima într-o astfel de stare provocată de un complice. De asemenea, victima se putea găsi într-o astfel de stare ca urmare a unor eforturi epuizante sau a unui șoc psihic. Legea incriminează, așadar, profitarea autorului de starea în care se găsea victima, ceea ce poate constitui un prilej, o împrejurare pe care autorul o exploatează în interesul său.
Sexul – sexul reprezintă o sursă importantă de diferențe de agresivitate între indivizi. În cursul procesului de socializare băieții sunt încurajați pe căi directe ori subtile să se arate agresivi, în vreme ce fetele sunt constant descurajate.
Mărimea diferenței de agresivitate dintre cele două tipuri de sexe variază în funcție de tipul de agresivitate: bărbații manifestă incomparabil mai multă violență fizică și au atitudini mai agresive; totuși femeile sunt la fel de dispuse ca bărbații să folosească un atac verbal într-un contact similar.
O idee interesantă care a câștigat mulți adepți în ultimul timp este aceea că emanciparea femeii a contribuit la înmulțirea actelor de violență comise de femei. Redefinirea rolurilor de sex a condus, se pare, la desființarea constrângerilor care afectau aservitatea și agresivitatea femeilor și , implicit, al o rată a delincvenței crescute în rândul acestora. Totuși cum această tendință este mult mai pronunțată în rândul femeilor cu statut socio-economic inferior și cum mișcarea feminină a avut un impact scăzut tocmai în rândurile acestei categorii, legătura cauzală dintre emancipare și delincvență feminină rămâne îndoielnică.
2.4. Conținutul constitutiv al infracțiunii de acostare a copiilor în scopuri sexuale
Latura obiectivă a infracțiunii de acostare a copiilor în scopuri sexuale.
În primul rând este necesară remarca admisă de către autorul A. Paladii, precum că, reieșind din standardele sociale acceptate în colectivitate, la momentul actual al evoluției umane, nu mai este necesară delimitarea pe plan normativ a raportului sexual de actele de homosexualitate sau alte acte sexuale, delimitare care era specifică societății socialiste, în care unica forma de satisface a necesităților sexuale era recunoscut raportul sexual normal destinat procreației. În cazul infracțiunii de acostare a copiilor în scopuri sexuale, urmarea imediată a infracțiunii constă în încălcarea, vătămarea efectivă a inviolabilității sexuale a subiectului pasiv. În afară de vătămarea efectivă a inviolabilității sexuale, care constituie urmarea imediată tipică pentru infracțiunea de acostare a copiilor în scopuri sexuale, infracțiunea nu poate avea consecințe materiale. Producerea unui anumit rezultat determină calificarea acesteia în mod suplimentar, după regulile concurenței ori a concursului de infracțiuni. În ceea ce privește semnele cu caracter adiacent ale laturii obiective nu există condiții speciale privind timpul și locul comiterii infracțiunii.
Astfel, latura obiectivă a infracțiunii se manifestă prin fapta prejudiciabilă exprimată prin acțiunea de propunere, inclusiv prin intermediul tehnologiilor de comunicare și informare, a unei întâlniri cu un copil, dacă propunerea a fost urmată de fapte materiale care conduc la o astfel de întîlnire. [6, p. 618]
În viziunea autorilor S. Brînză și V. Stati, săvârșirea acțiunii prejudiciabile prevăzute de dispoziția normei invocate prezumă parcurgerea următoarelor etape:
1) adresarea către victimă a propunerii, inclusiv prin intermediul tehnologiilor de comunicare și informare, de întîlnire cu aceasta;
2) săvârșirea unor fapte materiale, care obiectivizează propunerea adresată anterior și care conduc la o întâlnire cu victima minoră;
3) întâlnirea propriu-zisă a făptuitorului cu victima minoră. [6, p. 618]
Dacă activitatea infracțională se întrerupe înainte de a se încheia cea de-a treia etapa nominalizată anterior, fapta comisă urmează a fi calificată în calitate de tentativă la infracțiunea prevăzută de art. .pen. al RM.
În sensul art. .pen. al RM noțiunea de întâlnire presupune un numai o întrevedere în același punct topografic, dar și o întrevedere virtuală, când făptuitorul și victima se găsesc la distanță unul de celălalt. Ultima ipoteză este valabilă mai ales în situația în care subiectul activ al infracțiuniiu prevăzute de art. .pen. al RM urmărește să săvârșească nu o infracțiune oarecare cu carácter sexual, dar când aceasta se concretizează în discuții cu carácter obscen sau cinic purtate cu victima referitor la raporturile sexuale; determinarea victimei să participe ori să asiste la spectacole pornografice; punerea la dispoziția victimei a materialelor cu carácter pornografic etc. [6, p. 618-619]
Pentru calificarea faptei în baza art. .pen. al RM un are importanță dacă propunerea întîlnirii cu victima s-a făcut prin utilizarea tehnologiilor de comunicare și informare sau fără utilizarea unor astfel de tehnologii. În planul individualizării pedepsei penale operante, un se poate face abstracție de faptul că prin utilizarea tehnologiilor de comunicare și informare, este mai fácil și .mai accesibil ca făptuitorul să stabilească contactul cu un număr mai mare de potențiale victime minore. Respectiv, în lipsa utilizării tehnologiilor de comunicare și informaționale, o astfel de posibilitate devine mult mai restrînsă. [6, p. 619]
În același sens, la art. 206 alin. (2) lit. b) C.pen. al RM este prevăzută răspunderea penală pentru traficul de copii. Astfel, în contextul normei invocate traficul de copii presupune abuzul sexual sau violență sexuală. Prin „abuz sexual sau violență sexuală” se înțelege inclusiv acostarea copiilor în scopuri sexuale. În conformitate cu regulile de concurență prevăzute de legea penală, în acest ultim caz o calificare suplimentară în baza normei art. .pen. al RM un este necesară.
Latura subiectivă a infracțiunii.
Infracțiunea de acostare a copiilor în scopuri sexuale se manifestă, din punct de vedere subiectiv, prin vinovăție intenționată. Subiectul activ al infracțiunii are reprezentarea că prin acțiunea sa va cauza anumite daune relațiilor sociale privind inviolabilitatea persoanei – copil, și urmărește acest rezultat. Nu suntem de acord cu afirmația autorilor S. Brînză și V. Stati că latura subiectivă a infracțiunii examinate se caracterizează, în primul rând, prin vinovăție în forma intenției directe. În opinia noastră această formă a vinovăției este unica – adică intenția directă. În general motivul infracțiunii respective se manifestă în năzuința făptuitorului de a-și satisface poftele sexuale.
Din esența conținutului invocat la art. .pen. al RM legiuitorul un invocă cerința cunoașterii cu certitudine de către făptuitor a calității de copil. De aceea, menționează autorii S. Brînză și V. Stati, răspunderea penală conform acestei norme trebuie aplicată un doar în cazul în care făptuitorul cunoaște cu certitudine calitatea de copil a victimei, dar și în cazul prezenței verosimile a acestei calități, când făptuitorul o admite. [6, p. 619] În viziunea noastră, subiectul activ al infracțiunii urmează a avea certitudinea în raport cu fiecare semn preexistent ori constitutiv al infracțiunii, fapt care determină, în esență că subiectul activ trebuie să cunoască cu certitudine faptul că acesta este copil.
Scopul infracțiunii prevăzute de art. .pen. al RM este unul special: scopul săvârșirii împotriva victimei a oricăror infracțiuni cu carácter sexual. În sensul art. .pen. al RM, prin „infracțiuni cu carácter sexual” trebuie de înțeles un doar infracțiunile prevăzute de art. 171-.pen. al RM. Operând cu art. 23 al Convenției Consiliului Europei pentru protecția copiilor împotriva exploatării sexuale și a abuzurilor sexuale (Lanzarote, 2007), noțiunea „infracțiuni cu carácter sexual” trebuie să se refere și la infracțiunile prevăzute de art. 2081 și art. . pen. al RM.
Pentru calificarea faptei infracționale în baza art. .pen. al RM un are importanță dacă infracțiunea sexuală preconizată urmează a fi comisă de către făptuitor sau de către o altă persoană. [6, p. 619]
Faptele comise vor forma un concurs de infracțiuni prevăzut de art. .pen. al RM și una dintre infracțiunile prevăzute de art. 171-175, 2081, . pen. al RM în cazul în care persoana, care-i propune victimei o întâlnire în scopul săvârșirii împotriva acesteia a oricărei infracțiuni cu carácter sexual, săvârșește ulterior o asemenea infracțiune cu acea victimă. Trebuie de accentuat faptul că în acest caz un se atestă o dublă sancționare a aceleiași fapte. Or, reieșidn din conținutul art. .pen. al RM, săvârșirea oricărei infracțiuni cu carácter sexual constituie scopul prevăzut de această normă. Epuizarea acestui scop depășește cadrul infracțiunii specificate la art. .pen. al RM. Or, infracțiunea cu carácter sexual comisă un este absorbită de infracțiunea prevăzută la art. .pen. al RM. Răspunderea penală în baza art. .pen. al RM se aplică indiferent de faptul dacă și-a găsit sau un realizare scopul de săvârșire a oricărei infracțiuni cu carácter sexual. [6, p. 620]
Admiterea răspunderii penale conform art. .pen. al RM exclude invocarea suplimentară a celor săvârșite ca pregătire de infracțiune cu carácter sexual ori ca organizare ori complicitate la infracțiunile cu carácter sexual.
2.5. Forme, modalități și sancțiuni ale infracțiunii de acostare a copiilor în scopuri sexuale
În cazul infracțiunii de acostare a copiilor în scopuri sexuale pot fi concepute toate formele imperfecte ale infracțiunii. Se consideră acte pregătitoare ale infracțiunii căutarea de complici, înțelegerea de săvârșire a infracțiunii etc. În practică ar fi foarte dificilă probarea cazurilor de comitere a infracțiunii la etapa pregătirii, întrucât este foarte dificil a stabili legătura de la cauză la efect între actele efectiv săvârșite și acostarea propriu-zisă.
Infracțiunea prevăzute de art. .pen. al RM este catalogată ca fiind descrisă prin intermediul unei componente formale, adică se consideră consumată din momentul întâlnirii făptuitorului cu victima. [6, p. 619] Adică, această infracțiune se consumă din momentul realizării elementului material al infracțiunii.
Legea penală, reieșind din analiza art. .pen. al RM, face apel doar la o singură modalitate normativă a infracțiunii. În context, este vorba de propunerea, inclusiv prin intermediul tehnologiilor de informare și de comunicare, a unei întâlniri cu un copil în scopul săvârșirii împotriva acestuia a oricărei infracțiuni cu caracter sexual, dacă propunerea a fost urmată de fapte materiale care conduc la o astfel de întâlnire.
Pentru probarea erorii în care se afla făptuiorul față de vârsta subiectului pasiv al infracțiunii nu este suficientă doar convingerea subiectivă a făptuitorului, aceasta trebuind a fi probată și de circumstanțele obiective în care a fost comisă fapta.
Infracțiunea de acostare a copiilor în scopuri sexuale se pedepsește cu închisoarea de la 1 la 5 ani. Adică, infracțiunea este catalogată ca fiind una mai puțin gravă. În acest sens, este susceptibilă aplicarea mai multor forme de realizare a răspunderii penale – pe lângă pedeapsa penală și liberarea de răspunderea penală.
În sensul conținutului analizat la moment, este importantă invocarea practicii Curții Consituționale a Republicii Moldova, care în anul 2013 s-a expus în raport cu anumite măsuri de siguranță aprobate vis-a-vis de infracțiunile privind viața sexuală.
În fapt, la 24 mai 2012 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea nr.34 pentru completarea unor acte legislative. Prin legea menționată, în scopul înlăturării unui pericol și preîntîmpinării faptelor prevăzute de legea penală, în C. pen. și Codul de executare a fost introdusă, ca măsură de siguranță, castrarea chimică a infractorilor ce atentează la libertatea și inviolabilitatea sexuală a altor persoane, inclusiv a minorilor. Astfel, prin art. I pct. 1 și pct. 2 din Legea nr. 34/2012, în C. pen., alin. (2) al art. fost completat cu lit. b1) castrarea chimică și s-a introdus art. 1041 cu următorul cuprins: [14]
„Articolul 1041. Castrarea chimică
(1) Persoanelor care au săvîrșit fapte prevăzute de legea penală care atentează la inviolabilitatea sexuală a altei persoane, inclusiv a minorilor, de către instanța de judecată li se poate aplica măsura de siguranță castrarea chimică în condițiile prevăzute la alin.(2)-(4).
(2) Castrarea chimică se aplică obligatoriu de către instanța de judecată, ca măsură de siguranță, pentru săvîrșirea infracțiunilor prevăzute la art.171 alin.(3) lit.a) și b), la art.172 alin.(3) lit.a), indiferent de pedeapsa principală aplicată.
(3) Castrarea chimică poate fi aplicată de către instanța de judecată pentru săvîrșirea infracțiunilor prevăzute la art.171 alin.(2) lit.a), alin.(3) lit.c)–f), la art.172 alin.(2) lit.a), alin.(3) lit.a1)–e).
(4) Castrarea chimică se efectuează de către instituțiile medicale în comun cu instituțiile penitenciare, conform Regulamentului aprobat de Guvern, în ultimele 3 luni de ispășire a pedepsei, după rămînerea irevocabilă a sentinței de condamnare.”
Prin art. II pct. 2 din Legea nr. 34/2012 Codul de executare a fost completat cu art. 2911 cu următorul cuprins:
„Articolul 2911. Aplicarea castrării chimice
Castrarea chimică se efectuează de către instituțiile medicale în comun cu instituțiile penitenciare, conform Regulamentului cu privire la modul de executare a măsurii de siguranță castrarea chimică, aprobat de Guvern, în ultimele 3 luni de ispășire a pedepsei închisorii.”
În drept, din conținutul sesizării, Curtea a observat că aceasta vizează în esență instituirea și modalitatea aplicării, în scopul înlăturării unui pericol și preîntîmpinării faptelor prevăzute de legea penală, a măsurii de siguranță castrarea chimică a infractorilor ce atentează la libertatea și inviolabilitatea sexuală a altor persoane, inclusiv a minorilor. [14]
Astfel, sesizarea se referă la un ansamblu de elemente și principii constituționale și internaționale interconexe, precum dreptul la integritate fizică și psihică, interzicerea aplicării tratamentelor inumane și degradante și dreptul la respectarea vieții intime, familiale și private.
Curtea a constatat că autorul sesizării contestă prevederile Art. I pct. 1 și 2 și sintagma „în ultimele 3 luni de ispășire a pedepsei închisorii” din Art. II pct. 2 al Legii nr. 34 din 24 mai 2012 pentru completarea unor acte legislative.
Curtea a reținut că, potrivit normelor tehnicii legislative, dispozițiile de modificare și completare a unui act legislativ se încorporează, de la data intrării lor în vigoare, în actul de bază, identificându-se cu acesta. Intervențiile ulterioare de modificare și completare a acestora trebuie raportate la actul de bază.
În acest context, pentru a asigura o mai mare claritate și accesibilitate a hotărîrii Curții Constituționale, Curtea a supus controlului constituționalității art. 98 alin. (2) lit. b1) și 1041 din C. pen. și art. 2911 din Codul de executare, în redacția Legii nr. 34 din 24 mai 2012 pentru completarea unor acte legislative.
Curtea a reiterat că, potrivit Hotărârii nr. 55 din 14 octombrie 1999 privind interpretarea unor prevederi ale art. 4 din Constituția Republicii Moldova, „această prevedere comportă consecințe juridice, presupunînd, mai întîi, că organele de drept, inclusiv Curtea Constituțională […], sunt în drept să aplice în procesul examinării unor cauze concrete normele dreptului internațional […], acordând, în caz de neconcordanță, prioritate prevederilor internaționale”.
În aceeași ordine de idei, în Hotărârea nr. 10 din 16 aprilie 2010 pentru revizuirea Hotărîrii Curții Constituționale nr. 16 din 28.05.1998 „Cu privire la interpretarea art. 20 din Constituția Republicii Moldova” în redacția Hotărîrii nr. 39 din 09.07.2001, Curtea Constituțională a menționat că „practica jurisdicțională internațională […] este obligatorie pentru Republica Moldova, ca stat care a aderat la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale”. [14]
Analizând obiectul sesizării în raport cu normele constituționale, pentru a elucida aspectele abordate în sesizare, Curtea Constituțională va opera cu prevederile art. 24 alin. (1) și (2) și 28 combinate cu art. 54 alin. (2) și (3) din Constituție, precum și cu principiile consacrate de dreptul internațional privind interzicerea tratamentelor inumane și degradante și respectarea vieții private și familiale.
Autorul sesizării pretinde că prevederile supuse controlului constituționalității încalcă art. 24 alin. (1) și (2) din Constituție, potrivit căruia:
„(1) Statul garantează fiecărui om dreptul la viață și la integritate fizică și psihică.
(2) Nimeni nu va fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane ori degradante. […]
În opinia autorului sesizării, prevederile supuse controlului constituționalității încalcă, de asemenea, art. 28 din Constituție, potrivit căruia:
„Statul respectă și ocrotește viața intimă, familială și privată.”
La fel, autorul sesizării pretinde încălcarea prevederilor art. 54 alin. (2) și (3) din Legea Supremă, potrivit cărora:
„ […] (2) Exercițiul drepturilor și libertăților nu poate fi supus altor restrîngeri decît celor prevăzute de lege, care corespund normelor unanim recunoscute ale dreptului internațional și sînt necesare în interesele securității naționale, integrității teritoriale, bunăstării economice a țării, ordinii publice, în scopul prevenirii tulburărilor în masă și infracțiunilor, protejării drepturilor, libertăților și demnității altor persoane, împiedicării divulgării informațiilor confidențiale sau garantării autorității și imparțialității justiției.
(3) Prevederile alineatului (2) nu admit restrîngerea drepturilor proclamate în art. 20-24. […]”
Potrivit autorului sesizării, introducerea, ca măsură de siguranță, a instituției castrării chimice a infractorilor ce atentează la libertatea și inviolabilitatea sexuală a altor persoane, inclusiv a minorilor, constituie o pedeapsă inumană instituționalizată, permisă prin lege, dispusă și executată de autoritățile statului. Autorul sesizării susține că măsura de siguranță castrarea chimică, fiind realizată prin aplicarea tratamentului medical, fără stabilirea prealabilă a necesității terapeutice și contrar voinței persoanei, aduce atingere demnității și integrității fizice și psihice a ființei umane și constituie o imixtiune în viața intimă, familială și privată. [14]
În opinia scrisă a Președintelui Republicii Moldova s-a menționat că obligativitatea măsurii de siguranță castrarea chimică, fiind impusă infractorilor ce atentează la libertatea și inviolabilitatea sexuală a altor persoane, inclusiv a minorilor, poate fi echivalată cu aplicarea unui tratament inuman și degradant, deoarece legiuitorul, completînd Codul penal și Codul de executare cu prevederile contestate, a subminat dreptul persoanei la inviolabilitatea fizică și psihică.
Parlamentul, în opinia prezentată, a menționat că, prin introducerea măsurii de siguranță castrarea chimică, s-a urmărit conferirea unui cadru nou sancționării subsecvente a infractorilor ce atentează la libertatea și inviolabilitatea sexuală a persoanei, în special, inviolabilitatea sexuală a minorilor.
Guvernul, în opinia sa, a menționat că instituirea unor pedepse penale ce afectează sănătatea sau integritatea fizică a persoanei subminează dreptul de bază la inviolabilitatea fizică și psihică a persoanei, garantat de art. 24 din Constituție, iar impunerea procedurilor medicale forțate echivalează cu aplicarea unui tratament forțat, fapt ce contravine art. 3 din Convenția Europeană. Astfel, castrarea chimică obligatorie este incompatibilă cu drepturile omului, care stau la baza unei societăți democratice și civilizate.
Ministerul Sănătății, în opinia sa, susține că aplicarea măsurii de siguranță castrarea chimică în lipsa consimțămîntului condamnatului constituie o violare a dreptului la integritate fizică și psihică și contravine principiilor de etică medicală. Scopul suprem al profesiei de medic este de a trata și de a nu provoca prejudiciu persoanei. Astfel, lucrătorul medical nu poate fi impus ca instrument de forță.
Aprecierea Curții. Respectarea demnității umane. Demnitatea umană constituie una din valorile fundamentale ale unei societăți democratice. Astfel, au fost adoptate un spectru larg de norme internaționale pentru combaterea torturii, tratamentelor sau pedepselor crude, inumane ori degradante, începînd cu art. 5 al Declarației Universale a Drepturilor Omului din 1948 „Nimeni nu poate fi supus torturii, nici tratamentelor sau pedepselor crude, inumane ori degradante” pînă la Statutul de la Roma din 1998 privind Curtea Internațională Penală, care declară tortura comisă ca parte a unui atac extins și sistematic asupra persoanelor civile, ca o crimă împotriva umanității.
În jurisprudența sa constantă, CEDO a afirmat că respectul pentru demnitatea și libertatea umană constituie însăși esența Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Conform ar. 3 din Convenția Europeană, nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante, interdicția purtînd un caracter absolut. [14]
Art. 3 din Convenția Europeană nu conține nici o prevedere referitoare la excepții și nici o derogare de la această normă nu este permisă în conformitate cu articolul 15 § 2, chiar și în cazul unei urgențe de interes public legată de existența unui pericol pentru viața națiunii (Hotărîrile CEDO Selmouni v. Franța din 28 iulie 1999, Assenov și alții v. Bulgaria din 28 octombrie 1998, Peers v. Grecia din 19 aprilie 2001).
Definirea noțiunilor din articolul 3 al Convenției Europene s-a făcut pe cale jurisprudențială. Curtea Europeană a reținut că maltratarea trebuie să atingă un nivel minim de gravitate pentru a cădea sub incidența articolului 3 al Convenției. Aprecierea nivelului minim de gravitate este relativă; ea depinde de toate circumstanțele cauzei, cum ar fi durata tratamentului, efectele fizice și mentale ale acestuia și, în unele cazuri, sexul, vîrsta și starea de sănătate a victimei (a se vedea, inter alia, Price v. Regatul Unit,§ 24; Mouisel v. Franța, § 37; Naumenko v. Ucraina, § 108). Poate fi suficient ca victima să se considere umilită în propriii săi ochi, chiar dacă ceilalți nu consideră tratamentul aplicat ca fiind umilitor (Hotărîrea Tyrer v. Regatul Unit din 25 aprilie 1978).
Curtea Europeană a reținut că, deși se poate spune că umilința în mod natural este inerentă oricărei pedepse per se, ar fi absurd să se susțină că pedeapsa judiciară în general, din motivul elementului său obișnuit sau posibil aproape inevitabil de umilință, este „degradantă” în sensul art. 3 din Convenția Europeană. Articolul 3 din Convenția Europeană, interzicînd expres pedepsele „inumane” și „degradante”, presupune o distincție dintre asemenea pedepse și pedepsele în general.
Astfel, interzicerea tratamentelor degradante nu se referă neapărat la sentințele judecătorești obișnuite, chiar dacă sentința pronunțată este severă. Curtea Europeană a indicat că numai în circumstanțe excepționale o sentință severă poate avea implicații în sensul art. 3 din Convenția Europeană.
Curtea Europeană subliniază că statele se bucură de o marjă de apreciere în ceea ce privește „pedepsele” care sunt aplicate condamnaților. Alegerea unei anumite politici penale, în care se încadrează și sistemul pedepselor stabilite pentru faptele antisociale incriminate, nu este supusă controlului european pe care Curtea Europeană îl exercită privitor la modul cum statele își îndeplinesc obligațiile asumate prin Convenția Europeană, în măsura în care o asemenea alegere nu este de natură să contravină prevederilor acesteia (Hotărîrea Achour v. Franța din 29 martie 2006).
Curtea Europeană este în mod consecvent diligentă, amintind statelor că comportamentul victimei nu poate fi considerat nicidecum drept o justificare pentru recurgerea la un comportament interzis (Hotărîrea Labita v. Italia din 6 aprilie 2000). Curtea Europeană deseori a reiterat că în cele mai dificile circumstanțe, precum ar fi lupta împotriva terorismului și crimei organizate, Convenția Europeană interzice în termeni absoluți tortura și tratamentele sau pedepsele inumane ori degradante. Determinarea, dacă un tratament aplicat unei persoane încalcă interdicția stabilită pentru maltratări, nu depinde de faptul dacă o persoană a comis sau nu acte de terorism sau alte infracțiuni grave sau dacă este bănuită de asemenea fapte.
În mod similar, indiferent de infracțiunile vizate, statelor nu li se permite să sancționeze și nici să aplice pedepse pe motivul că ar avea un efect preventiv, atunci cînd pedepsele contravin art. 3 din Convenția Europeană.
Respectarea și apărarea demnității umane este o obligație a puterii publice. În acest context, excluderea pedepselor sau tratamentelor crude, inumane ori degradante este o condiție a respectării demnității umane. Prin urmare, indiferent de natura infracțiunii comise, pedeapsa aplicată trebuie să respecte atributele inerente ființei umane (integritatea fizică și psihică, demnitatea umană etc.). [14]
Tratamentul medical. Există un șir de norme, în continuă creștere, care sunt stabilite și adoptate prin rezoluții și recomandări, privind standardele minime aplicabile tratamentului medical. Curtea Constituțională invocă regula „fără derogare”, potrivit căreia acordarea consimțămîntului necesar efectuării unei intervenții în domeniul sănătății este strîns legată de principiul întîietății ființei umane, consacrat în art. 2 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a demnității ființei umane în ceea ce privește aplicațiile biologiei și ale medicinei. În același context, potrivit art. 5 din această Convenție, o intervenție în domeniul sănătății nu se poate efectua decît după ce persoana vizată și-a dat consimțămîntul liber și în cunoștință de cauză; această persoană primește în prealabil informații adecvate în privința scopului și naturii intervenției, precum și în privința consecințelor și riscurilor; persoana vizată poate în orice moment să își retragă în mod liber consimțămîntul.
Cât privește aspectul volitiv, Curtea subliniază că o chestiune importantă referitoare la aplicarea tratamentului medical este consimțămîntul persoanei. Acest lucru se raportează la respectul pentru demnitatea conștientizată, la acordul non-coercitiv, prin care se recunoaște autonomia persoanei de a lua propriile decizii; în cele mai dese cazuri, acest fapt ar fi acceptat de către instanțe, atunci cînd chestiunea tratamentului este pusă în discuție.
În jurisprudența sa, Curtea Europeană a statuat că în domeniul asistenței medicale, chiar și în cazul în care refuzul de a accepta un tratament special ar putea conduce la un rezultat fatal, impunerea unui tratament medical fără consimțămîntul pacientului, dacă acesta este adult și sănătos mental, ar constitui o încălcare a dreptului său la integritate fizică (Hotărîrea Pretty v. Regatul Unit din 29 aprilie 2002; Hotărîrea Glass v. Regatul Unit din 9 martie 2004). În același timp, ea a susținut, ca regulă generală, că o măsură de o necesitate terapeutică nu poate fi considerată per se ca inumană sau degradantă (Hotărîrea Herczegfalvy v. Austria din 24 septembrie 1992, §82). [14]
În privința intervențiilor medicale la care este supusă persoana deținută împotriva voinței sale, chiar și în cazul unei măsuri care este o necesitate terapeutică din punct de vedere al unor principii de medicină bine cunoscute, Curtea Europeană a statuat că trebuie să se demonstreze în mod convingător că a existat o necesitate medicală și că există și sunt respectate garanțiile procedurale pentru o asemenea decizie (a se vedea Nevmerzhitsky v. Ucraina, § 94).
Astfel, Curtea reține că tratamentele medicale, ca măsuri de siguranță, pot fi aplicate în măsura în care au fost acceptate de persoană, dacă nu aduc atingere gravă persoanei, dacă există avizul medical privind aplicarea tratamentului respectiv și sunt respectate garanțiile procedurale pentru o asemenea decizie.
Practica altor state. Analiza comparativă a practicii altor state relevă faptul că aplicarea castrării chimice nu este obligatorie în nici o țară, cu excepția Poloniei, care a adoptat în anul 2009 o legislație ce impune delincvenților sexuali un tratament medical sau psihologic.
Castrarea chimică poate constitui un element al tratamentului administrat delincvenților pe parcursul ispășirii pedepsei cu închisoarea, o cerință pentru eliberarea condiționată înainte de termen sau un substituent al pedepsei cu închisoarea. Ea poate fi reglementată prin dispoziții generale privind executarea pedepselor sau prin prevederi specifice. Castrarea chimică poate fi practicată destul de frecvent, prin intermediul unor proiecte-pilot sau cu titlu excepțional. În toate cazurile, cu excepția Poloniei, castrarea chimică este voluntară, persoana este supusă unui examen psihiatric și completează psihoterapia.
Exemplul cel mai elocvent pentru Republica Moldova este cel al Poloniei. Potrivit unei legi adoptate la 5 noiembrie 2009, în vigoare din 8 iunie 2010, oricine este găsit vinovat de violarea unui minor sub vîrsta de 15 ani poate fi forțat de a urma terapia chimică și psihologică. Tratamentul medical nu este însă automat. El poate fi dispus de judecător în baza opiniilor a doi medici și a unui expert sexolog. Tratamentul medical este administrat însă indiferent de voința condamnatului.
Aceste prevederi au fost criticate de Comitetul European pentru Prevenirea Torturii și Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante (în continuare – „CPT”) în Raportul său ca urmare a vizitei efectuate în Polonia în perioada 26 noiembrie-8 decembrie 2009:
„87. De principiu, CPT consideră că tratamentul antiandrogen trebuie întotdeauna să se bazeze pe o meticuloasă evaluare psihiatrică și medicală individuală și că un astfel de tratament trebuie să se aplice pe o bază pur voluntară. Așa cum se cuvine în cazul aplicării oricărui tratament medical, consimțămîntul scris, liber și informat al persoanei vizate trebuie obținut înaintea începerii tratamentului antiandrogen, fiind înțeles că acest consimțămînt poate fi retras oricînd; adițional, acestor persoane trebuie să le fie oferite explicații detaliate (inclusiv în scris) cu privire la scopul și posibilele efecte adverse ale tratamentului, precum și privind consecințele refuzului de a fi supus unui asemenea tratament, și nici o persoană nu ar trebui presată să accepte un tratament antiandrogen. CPT recomandă autorităților poloneze să revizuiască legislația privind tratamentul delincvenților sexuali, ținînd cont de remarcile menționate. În acest sens, ar trebui elaborată o procedură completă și detaliată, incluzînd următoarele garanții adiționale:
– criterii de includere și excludere pentru un asemenea tratament;
– examinări medicale înainte, pe parcursul și după tratament;
– accesul la consultații exterioare, inclusiv o a doua opinie independentă; și
– evaluarea periodică a tratamentului de către o autoritate medicală independentă.
CPT subliniază că administrarea tratamentului antiandrogen ar trebui să fie combinat cu psihoterapia și alte forme de consiliere în vederea reducerii riscului de recidivă. De asemenea, tratamentul antiandrogen nu ar trebui să fie o condiție generală pentru eliberarea din închisoare a deținuților care au comis infracțiuni cu caracter sexual, ci ar trebui să fie administrat anumitor persoane selectate în baza unor evaluări individuale.” [14]
Recomandări similare se regăsesc în Rapoartele CPT în privința Danemarcei și Slovaciei (a se vedea Raportul CPT către Guvernul Republicii Slovace privind vizita efectuată în Republica Slovacă în perioada 24 martie – 2 aprilie 2009, § 126; Raportul CPT către Guvernul Danemarcei privind vizita efectuată în Danemarca în perioada 11 – 20 februarie 2008, § 78).
Aplicarea principiilor enunțate în prezenta cauză. Examinînd obiectul sesizării, Curtea reține că prin art. 60 alin.(1) din Constituție se evidențiază rolul deosebit al Parlamentului ca unica autoritate legislativă a statului, adoptarea legilor fiind una din atribuțiile sale de bază. Potrivit art. 72 alin. (3) lit. n) din Constituție, reglementarea infracțiunilor, pedepselor și regimului executării acestora este o atribuție exclusivă a legislativului.
Astfel, legiuitorul a completat Codul penal și Codul de executare cu prevederi ce instituie o nouă măsură de siguranță castrarea chimică, precum și modalitatea aplicării acesteia față de condamnați pentru comiterea violului sau acțiunilor violente cu caracter sexual. Castrarea chimică, potrivit art. 1041 alin. (4) din Codul penal, se efectuează de către instituțiile medicale în comun cu instituțiile penitenciare, conform Regulamentului aprobat de Guvern, în ultimele 3 luni de ispășire a pedepsei, după rămînerea irevocabilă a sentinței de condamnare.
Curtea reține că violul și acțiunile violente cu caracter sexual constituie încălcări grave, directe și brutale asupra vieții sexuale a persoanei. Infracțiunile respective se caracterizează printr-un pericol social sporit, aducînd, în primul rînd, atingere nemijlocit inviolabilității și libertății sexuale a persoanei și provocînd consecințe profund dăunătoare pe plan social, întrucît respectarea atributelor inalienabile ale personalității umane în sfera vieții sexuale constituie una din bazele existenței societății. De asemenea, datorită configurației laturii obiective a art. 171 și art. 172 din Codul penal, indirect, sunt lezate astfel de atribute, precum: libertatea psihică, integritatea corporală, sănătatea, chiar și viața persoanei. Încălcarea acestor atribute ale personalității umane creează o stare de nesiguranță socială. Violul și acțiunile violente cu caracter sexual reprezintă cele mai grave forme de încălcare a relațiilor și valorilor sociale, a căror ocrotire constituie scopul incriminării și sancționării infracțiunilor privind viața sexuală.
Curtea subliniază faptul că dreptul la demnitate umană și integritate fizică și psihică presupune o atenție deosebită în cazul în care un copil este victimă a violenței. Faptele legate de viol și de acțiuni violente cu caracter sexual poartă un caracter deosebit în situația cînd sunt îndreptate împotriva copiilor.
Curtea reține că, pornind de la pericolul pe care îl reprezintă violul și acțiunile violente cu caracter sexual, statul are obligația pozitivă de a elabora o legislație eficientă care ar descuraja săvîrșirea unor asemenea infracțiuni. [14]
Metodele de descurajare a săvîrșirii infracțiunilor de viol sau a acțiunilor violente cu caracter sexual sunt pedepsele penale. Pentru asemenea infracțiuni, potrivit legislației penale, instanța de judecată poate aplica inclusiv detențiunea pe viață.
Totodată, Curtea subliniază că pedeapsa penală este atît o măsură de constrîngere statală, cît și un mijloc de corectare și reeducare a condamnatului, avînd drept scop restabilirea echității sociale, corectarea condamnatului, precum și prevenirea săvîrșirii de noi infracțiuni. Însă executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferințe fizice și nici să înjosească demnitatea persoanei condamnate.
Curtea recunoaște că există dificultăți evidente, inerente luptei împotriva criminalității, în special împotriva infracțiunilor sexuale. Curtea, de asemenea, recunoaște necesitățile de prevenire a unor asemenea infracțiuni. În această privință, Curtea acceptă că, pentru prevenirea unor asemenea infracțiuni, trebuie să fie permise anumite mecanisme speciale de combatere a recidivei delincvenților sexuali. Totuși, aceste dificultăți nu pot nicidecum justifica impunerea unor limite protecției integrității fizice a ființei umane, întrucît, chiar și prin comiterea unei fapte penale, un om rămîne în fața legii o persoană.
Curtea reține că prin aplicarea unei pedepse se urmărește nu pierderea demnității umane a celui condamnat sau neglijarea demnității umane a victimei, ci, dimpotrivă, recîștigarea demnității umane a celor direct implicați, cu efectul deplinei reintegrări sociale a condamnatului și al completei vindecări a rănilor/daunelor suferite de victima infracțiunii.
Având în vedere practica jurisdicțională a Curții Constituționale, Curtea reiterează că în sistemul constituțional de valori al Republicii Moldova principiul statului de drept, garantat de art. 1 alin. (3) din Constituție, relevă obligația tuturor subiecților raporturilor juridice, inclusiv a autorităților, de a acționa într-o asemenea manieră care să nu prejudicieze demnitatea omului, drepturile și libertățile lui.
Constituția, prin art. 24, garantează fiecărui om dreptul la viață și la integritate fizică și psihică, interzicînd aplicarea, sub orice formă, a torturii, pedepselor sau tratamentelor crude, inumane ori degradante.
Din sensul dispozițiilor constituționale ale art. 24 alin. (1) și (2) rezultă că statul nu poate interveni în nici un fel în dreptul persoanei la viață și tratament uman și nici nu poate justifica o asemenea ingerință, chiar dacă persoana în cauză este considerată extrem de periculoasă și prezintă o amenințare pentru societate. În caz contrar, ar avea loc un atentat la demnitatea ființei umane, ceea ce este inadmisibil într-o societate democratică.
Într-un stat de drept, sistemul legislativ trebuie să fie călăuzit de preocuparea constantă de a ocroti personalitatea umană în integralitatea ei. Asigurarea respectării demnității umane, în toate momentele procesului penal, ca și în domeniul executării sancțiunilor de drept penal, este piesa de rezistență ce nu poate lipsi nici la construcția ideii statului de drept și nici la asigurarea unei justiții penale echitabile, democratice și eficiente.
Curtea reține că, în calitate de instituție juridică, castrarea chimică este prevăzută de legislația mai multor țări europene, în cazul comiterii infracțiunilor cu caracter sexual. Această măsură nu este obligatorie în nici o țară, cu excepția Poloniei, este voluntară, condiționată de efectuarea unei expertize psihiatrice a persoanei și completează o psihoterapie.
Curtea reține că CPT a constatat în rapoartele sale în privința Poloniei, Danemarcei și Slovaciei, menționate mai sus, că, în principiu, castrarea chimică a condamnaților pentru comiterea infracțiunilor sexuale nu este contrară Convenției europene pentru prevenirea torturii și pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. Totuși, acest tratament trebuie să respecte anumite condiții pentru a nu fi considerat tratament inuman și degradant.
Curtea reține că, potrivit reprezentantului Ministerului Sănătății, măsura de siguranță castrarea chimică este, în esență, un tratament medical, care constă în diminuarea libidoului unei persoane pentru a-i inhiba impulsurile sexuale. Castrarea chimică relevă o conotație terapeutică și se efectuează prin administrarea unor substanțe medicamentoase cu acțiune antiandrogenică.
În acest context, Curtea reține că, în conformitate cu Legea ocrotirii sănătății și Legea cu privire la drepturile și responsabilitățile pacientului, acordul informat este una dintre cerințele fundamentale în domeniul intervenției medicale. Intervenția medicală fără consimțămîntul persoanei este admisibilă doar în ipoteza urmăririi unui interes superior, precum în cazurile de intervenție medicală de urgență, necesare pentru a salva viața pacientului, cînd acesta nu-și poate exprima voința, iar consimțămîntul reprezentantului său legal (al rudei apropiate) nu poate fi obținut la timp (art. 13 alin. (8) al Legii nr. 263-XVI din 27 octombrie 2005 cu privire la drepturile și responsabilitățile pacientului).
Urmând raționamentele Curții Europene privind respectarea demnității umane în cadrul aplicării tratamentelor medicale, Curtea reține că, fiind o intervenție în domeniul sănătății, care urmează a fi aplicată unei persoane adulte și sănătoase mental, castrarea chimică nu ar trebui să fie efectuată decît cu consimțămîntul liber și în cunoștință de cauză al persoanei vizate.
Mai mult, avînd în vedere faptul că aplicarea măsurii de siguranță castrarea chimică are consecințe serioase asupra sănătății persoanei, acest tratament poate fi aplicat doar după ce persoana a fost supusă expertizei medicale pentru eligibilitate terapeutică, la aplicarea castrării chimice urmînd a fi luate în considerare durata și oportunitatea tratamentului. O asemenea măsură poate fi aplicată doar cu monitorizarea ulterioară a stării sănătății persoanei, precum și însoțită de psihoterapie. [14]
În acest context, Curtea împărtășește viziunea CPT privind garanțiile inerente demnității umane în cazul aplicării castrării chimice (tratamentul antiandrogen):
– consimțămîntul liber și în cunoștință de cauză al deținuților ar trebui să fie obținut înainte de începerea tratamentului antiandrogen; nici un deținut nu ar trebui să fie constrîns să accepte un tratament antiandrogen;
– procedură completă și detaliată cu privire la tratamentul antiandrogen, incluzînd măsuri adecvate de protecție, precum: criteriile de includere și excludere pentru un astfel de tratament; examene medicale înainte, în timpul și după tratament; accesul la consultarea, în exterior, inclusiv acordarea celui de-al doilea aviz independent; evaluarea periodică a tratamentului de către o autoritate medicală independentă.
Curtea reține că, în condițiile legislației Republicii Moldova, castrarea chimică este impusă persoanelor care au comis infracțiuni cu caracter sexual. Astfel, articolul 1041 din Codul penal prevede aplicarea obligatorie a castrării chimice în cazurile prevăzute în alin. (2) și la discreția instanței de judecată în cazurile prevăzute în alin.(3). În ambele cazuri tratamentul este aplicat forțat, adică fără consimțămîntul condamnatului. De asemenea, C. pen. nu specifică dacă în temeiul alin.(3) castrarea chimică este dispusă de instanța de judecată după consultarea medicilor și doar dacă aceștia recomandă aplicarea măsurii. [14]
În acest context, Curtea consideră că prin instituirea obligativității aplicării măsurii de siguranță castrarea chimică, fără consimțămîntul deplin și informat al persoanei, fără o evaluare medicală individuală a necesității aplicării ei, fără o monitorizare ulterioară și neînsoțită de psihoterapie, nu s-a ținut cont de garanțiile respectării demnității umane, se încalcă dreptul fundamental al persoanei la integritate fizică și psihică, garantat de art. 24 alin. (1) și (2) din Constituție, și se aduce atingere art. 3 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și art. 2 și 5 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a demnității ființei umane față de aplicațiile biologiei și ale medicinei.
Normele legale contestate contravin și art. 54 alin. (3) din Constituție, potrivit căruia exercițiul drepturilor și libertăților proclamate în art. 24 nu poate fi supus restrîngerii.
Avînd în vedere concluziile menționate supra, Curtea nu consideră necesar să examineze pretențiile autorului sesizării și sub aspectul încălcării prevederilor art. 28 din Constituție și articolului 8 din Convenția Europeană.
Din aceste considerente, în temeiul art. 140 din Constituție, 26 din Legea cu privire la Curtea Constituțională, 6, 61, 62 lit. a) și 68 din Codul jurisdicției constituționale, Curtea Constituțională hotărăște că se declară neconstituționale art. 98 alin. (2) lit. b1), art. 1041 din Codul penal nr. 985-XV din 18 aprilie 2002, art. 174 alin.(31) și art. 2911 din Codul de executare nr. 443-XV din 24 decembrie 2004, în redacția Legii nr. 34 din 24 mai 2012 pentru completarea unor acte legislative.
CEDO s-a pronunțat prin faptul că abuzul sexual este, fără îndoială, un delict odios, cu efecte debilitante asupra victimelor sale. Copiii și alte persoane vulnerabile au dreptul la protecție din partea statului, în forma unei descurajări eficiente, de la aceste forme grave de ingerință în aspectele esențiale ale vieților lor private (a se vedea Stubbings și Alții c. Regatului Unit, 22 octombrie 1996, § 64, Rapoarte 1996-IV). [9]
2.6. Interpretarea reglementărilor normative internaționale și eruopene în materie, precum și practica CEDO
Statele membre ale Consiliului Europei, considerând că scopul Consiliului Europei este de a realiza o mai strânsă unitate între membrii săi și că orice copil, decurgând din condiția sa de minor, are dreptul la măsuri de protecție din partea familiei, a societății și a statului, precum și având la bază mai multe premise, în particular: că exploatarea sexuală a copiilor, în special sub formă de pornografie infantilă și prostituție, precum și toate formele de abuz sexual asupra copiilor, inclusiv faptele comise în străinătate, pun în pericol grav sănătatea și dezvoltarea psihosocială a copilului, că exploatarea sexuală și abuzurile sexuale comise asupra copiilor au luat proporții îngrijorătoare atât la nivel național cât și internațional, În special prin utilizarea tot mai extinsă a tehnologiilor informației și comunicațiilor (TIC), atât de către copii cât și de către autorii infracțiunilor și că pentru prevenirea și combaterea exploatării sexuale și abuzurilor sexuale asupra copiilor este indispensabilă cooperarea internațională; că bunăstarea și interesul superior ale copilului sunt valori fundamentale și care trebuie promovate fără nici un fel de discriminare au aprobat Convenția Consiliului Europei pentru protecția copiilor împotriva exploatării sexuale și a abuzurilor sexuale (Lanzarote, 25.X.2007).
Art. 3 prevede că prin termenul „copil” se înțelege orice persoană cu vârsta mai mică de 18 ani; expresia „exploatare și abuz sexual asupra copiilor” include comportamentele prevăzute la articolele 18 – 23 din prezenta Convenție; prin „victimă” se înțelege orice copil victimă a exploatării sexuale sau a abuzurilor sexuale.
Astfel, fiecare parte semnatară va lua măsurile legislative sau de altă natură necesare pentru a încuraja și promova sensibilizarea privind protecția și drepturile copiilor, în rândul persoanelor care lucrează în mod regulat cu copiii atât în sectoarele de învățământ, sanitar, de protecție socială, justiție, forțe de ordine, precum și în domeniile sportiv, cultural și de divertisment.
Conform art. 6 al Convenției, urmează a se asigura că copiii primesc, în cadrul învățământului primar și secundar, informații cu privire la riscurile exploatării sexuale și abuzurilor sexuale, precum și cu privire la mijloacele prin care se pot apăra, în funcție de nivelul lor de dezvoltare. Aceste informații, asigurate, după caz, în colaborare cu părinții, vor fi furnizate în contextul unei informări mai generale asupra sexualității și vor acorda o atenție specială situațiilor de risc, în special în situațiile care implică folosirea noilor tehnologii ale informației și comunicațiilor.
În baza art. 14 al Convenției, se impun măsuri ferme pentru a asigura asistență victimelor, pe termen scurt și lung, în vederea recuperării fizice și psihosociale a acestora. Măsurile luate în aplicarea prezentului alineat trebuie să țină cont de opiniile, nevoile și interesele copilului.
Dacă părinții sau persoanele în a căror îngrijire se află copilul sunt implicate în exploatarea sexuală sau în abuzuri sexuale comise asupra acestuia, procedurile de intervenție adoptate în aplicarea art. 11, alin. 1, vor include: posibilitatea îndepărtării autorului prezumat al faptei; posibilitatea retragerii victimei din mediul său familial. Condițiile și durata acestei separări se stabilesc în conformitate cu interesul suprem al copilului.
În sensul art. 18 al Convenției, este impusă cerința de a asigura incriminarea următoarelor fapte comise cu intenție: activitățile sexuale cu un copil care, potrivit prevederilor în vigoare ale dreptului național, nu a împlinit vârsta legală pentru viața sexuală; activități sexuale cu un copil dacă: se folosește constrângerea, forța sau amenințările; sau se abuzează de o poziție recunoscută ca fiind de încredere, de autoritate sau de influență asupra copilului, inclusiv în cadrul familiei; sau se abuzează de o situație de vulnerabilitate deosebită a copilului, mai ales datorită unui handicap psihic sau fizic sau datorită unei situații de dependență.
În scopul aplicării alineatului 1 de mai sus, se va decide vârsta până la care sunt interzise relațiile sexuale cu un copil.
Conform Convenției (art. 19), se face referire la infracțiunilor referitoare la prostituția infantilă, fiecare Parte va lua măsurile necesare, fie legislative sau de altă natură, pentru a se asigura de incriminarea următoarelor fapte comise cu intenție: recrutarea unui copil pentru a practica prostituția sau pentru a determina un copil să participe la prostituție; constrângerea unui copil să se prostitueze sau obținerea unui profit din, sau exploatarea în altă manieră a unui copil în asemenea scopuri; recurgerea la prostituția infantilă.
În sensul prezentului articol, termenul „prostituție infantilă” desemnează faptul de a folosi un copil pentru activități sexuale atunci, când se oferă sau se promit sume de bani sau orice altă formă de remunerație sau de răsplată, indiferent dacă această plată, promisiune sau răsplată se oferă copilului sau unei terțe persoane.
Art. 20 al Convenției vizează infracțiunile referitoare la pornografia infantilă. Fiecare Parte va lua măsurile necesare, fie ele legislative sau de altă natură, pentru incriminarea următoarelor fapte comise cu intenție și fără drept: producția de pornografie infantilă; oferirea sau punerea la dispoziție a pornografiei infantile; distribuirea sau transmiterea pornografiei infantile; procurarea de pornografie infantilă pentru sine sau pentru altul; deținerea de pornografie infantilă; obținerea accesului cu bună știință, prin intermediul tehnologiilor informaționale și a comunicațiilor, la pornografia infantilă.
În sensul prezentului articol, termenul „pornografie infantilă” desemnează orice material care prezintă, în manieră vizuală, un copil care desfășoară un comportament sexual explicit, real sau simulat, sau orice reprezentare a organelor sexuale ale unui copil, în mod special în scopuri sexuale.
Se poate rezerva dreptul de a nu aplica, integral sau parțial, prevederile în ceea ce privește producția și deținerea: de materiale pornografice ce constau exclusiv în reprezentări simulate sau imagini realiste ale unui copil inexistent; de materiale pornografice care implică copii care au împlinit vârsta prevăzută În aplicarea articolului 18, alineatul 2, dacă aceste imagini sunt produse și deținute de către aceștia cu consimțământul lor și numai pentru a fi folosite de către aceștia în intimitate.
Art. 21 al Convenției formulează infracțiunile legate de participarea unui copil la spectacole pornografice. În context, fiecare Parte va lua măsurile necesare, fie ele legislative sau de altă natură, pentru a incrimina următoarele fapte comise cu intenție: recrutarea unui copil în vederea participării la spectacole pornografice sau favorizarea participării unui copil la asemenea spectacole; constrângerea unui copil să participe la spectacole pornografice sau obținerea unui profit, sau exploatarea în altă manieră a unui copil în asemenea scopuri; faptul de a asista, în cunoștință de cauză, la spectacole pornografice care implică participarea copiilor.
De asemenea este rezervat dreptul dreptul de a limita aplicarea alin. 1.c la cazurile În care copiii au fost recrutați sau constrânși în conformitate cu alineatul 1.a sau b.
Conform art. 22 al Convenției este vizată coruperea copiilor. Este impusă necesitatea de a incrimina fapta de a determina intenționat, în scopuri sexuale, un copil care nu a împlinit vârsta prevăzută de articolul 18, alineatul 2, să asiste la comiterea unui abuz sexual sau la desfășurarea de activități sexuale, chiar dacă nu este obligat să participe la acestea.
Anume art. 23 al Convenției a predeterminat necesitatea includerii art. 1751 în C. pen. al RM. Potrivit Convenției (art. 23), se impune a a incrimina propunerea făcută cu intenție de către un adult, prin intermediul tehnologiilor de comunicare și informare, pentru a contracta un copil care nu a Împlinit vârsta prevăzută de art. 18, alin. 2, în scopul comiterii asupra acestuia a oricărei infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 18, alin. 1.a, sau la art. 20, alin. 1.a, dacă propunerea a fost urmată de fapte materiale care conduc la o acea întâlnire.
În corespundere cu art. 24 al Convenției, pentru a incrimina, atunci când este săvârșită cu intenție, complicitatea la comiterea oricăreia dintre infracțiunile prevăzute în prezenta Convenție. Atunci când este săvârșită cu intenție, tentativa de comitere a infracțiunilor prevăzute în prezenta Convenție.
Pentru a-și stabili competența în legătură cu orice infracțiune prevăzută în conformitate cu prezenta Convenție, atunci când infracțiunea este comisă: pe teritoriul său; sau Ia bordul unei nave aflate sub pavilionul părții respective; sau la bordul unei aeronave înregistrate conform legilor Părții respective; sau de către unul dintre cetățenii săi; sau de către o persoană care își are reședința obișnuită pe teritoriul său.
Urmează a se stabili competența în legătură cu orice infracțiune prevăzută în conformitate cu prezenta Convenție atunci când aceasta este comisă împotriva unuia dintre cetățenii săi sau împotriva unei persoane care își are reședința obișnuită pe teritoriul său. Fiecare Parte poate, la momentul semnării sau la depunerea instrumentului său de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare, prin intermediul unei declarații adresate Secretarului General al Consiliului Europei, să declare că își rezervă dreptul de a nu aplica sau de a aplica numai în anumite cazuri sau cu anumite condiții regulile de competență prevăzute la alineatul 1.e din prezentul articol.
În vederea urmăririi infracțiunilor prevăzute la art. 18, 19, 20, alin. 1.a, și 21, alin. 1.a și b, din prezenta Convenție, fiecare parte va lua măsurile necesare, fie ele legislative sau de altă natură, pentru a se asigura că ceea ce privește alineatul 1.d nu este supusă condiției ca faptele să fie incriminate la locul comiterii lor.
Fiecare Parte poate, la momentul semnării sau la depunerea instrumentului său de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare, prin intermediul unei declarații adresate Secretarului General al Consiliului Europei, să declare că își rezervă dreptul de a limita aplicarea alineatului 4 din prezentul articol, în ceea ce privește infracțiunile prevăzute în conformitate cu art. 18, alin. 1.b, pct. 2 și 3, la cazurile în care cetățeanul său își are reședința de bază pe teritoriul său.
În vederea urmăririi infracțiunilor prevăzute în conformitate cu art. 18, 19, 20, alin. 1.a, și 21 din prezenta Convenție, fiecare Parte va lua măsurile necesare, fie ele legislative sau de altă natură, pentru ca stabilirea competenței sale În ceea ce privește alin. 1 d și e să nu fie supusă condiției ca urmărirea să fie precedată de o plângere din partea victimei sau de un denunț efectuat de către statul pe teritoriul căruia a fost comisă infracțiunea.
Fiecare Parte va lua măsurile necesare, fie ele legislative sau de altă natură, pentru a-și stabili competența cu privire la infracțiunile prevăzute în prezenta Convenție, în cazurile În care autorul prezumat se află pe teritoriul său și nu poate fi extrădat către o altă Parte din motive de cetățenie.
Vis-a-vis de răspunderea persoanelor juridice, art. 26 al Convenției enunță că fiecare Parte va lua măsurile legislative sau de altă natură necesare pentru ca persoana juridică să poată fi trasă la răspundere pentru infracțiunile prevăzute în conformitate cu prezenta Convenție, atunci când au fost comise în beneficiul său de către orice persoană fizică care a acționat fie individual fie în calitate de membru al unui organ al persoanei juridice, care exercită o funcție de conducere în cadrul persoanei juridice, în baza: împuternicirii de reprezentare a persoanei juridice; autorității de a lua decizii În numele persoanei juridice; autorității de a exercita controlul În cadrul persoanei juridice.
În afară de cazurile deja prevăzute, fiecare Parte va lua măsurile necesare, fie ele legislative sau de altă natură, pentru a se asigura că persoana juridică poate răspunde pentru cazul în care lipsa de supraveghere sau control din partea unei persoane fizice dintre cele menționate la alineatul făcut posibilă comiterea unei infracțiuni prevăzute în conformitate cu prezenta Convenție în folosul acelei persoane juridice de către o persoană fizică ce acționa sub autoritatea persoanei juridice.
În conformitate cu principiile juridice ale Părții, răspunderea juridică poate fi penală, civilă sau administrativă. Această răspundere nu afectează răspunderea penală a persoanelor fizice care au comis infracțiunea.
Fiecare Parte va lua măsurile necesare, fie ele legislative sau de altă natură, pentru ca infracțiunile prevăzute în conformitate cu prezenta Convenție să fie pedepsite prin sancțiuni efective, proporționale și descurajante, ținând seama de gravitatea lor. Aceste sancțiuni vor include pedepse privative de libertate care pot prevedea extrădarea.
Fiecare Parte va lua măsurile necesare, fie ele legislative sau de altă natură pentru ca persoanele juridice responsabile potrivit art. 26 să fie pasibile de sancțiuni efective, proporționale și descurajante, care includ amenzi penale sau ne penale și alte măsuri, În special: excluderea de la un beneficiu sau ajutor public; interzicerea temporară sau permanentă a desfășurării de activități comerciale; punerea sub supraveghere judiciară; dispoziție judiciară privind dizolvarea.
Fiecare Parte va lua măsurile legislative sau de altă natură necesare pentru: permite reținerea și confiscarea: bunurilor, documentelor și altor instrumente folosite pentru săvârșirea sau care au facilitat săvârșirea infracțiunilor prevăzute În conformitate cu prezenta Convenție; produselor infracțiunilor sau contravaloarea acestora; permite închiderea temporară sau permanentă a oricărei unități folosite pentru săvârșirea oricăreia dintre infracțiunile prevăzute în conformitate cu prezenta Convenție, fără a afecta drepturile terților de bună credință, sau interzicerea temporară sau permanentă de a mai exercita profesia sau activitatea voluntară care implică contactul cu copiii și în cadrul căreia s-a săvârșit infracțiunea.
Fiecare Parte poate adopta și alte măsuri în legătură cu autorii de infracțiuni, cum ar fi decăderea acestora din drepturile părintești, precum și monitorizarea sau supravegherea persoanelor condamnate. Fiecare Parte poate prevedea, că produsele infracțiunii sau bunurile confiscate potrivit prevederilor prezentului articol pot fi transferate într-un fond special pentru finanțarea programelor de prevenire și asistență pentru victimele oricăror dintre infracțiunile prevăzute în conformitate cu prezenta Convenție.
Conform art. 28 al Convenției (Circumstanțele agravante), fiecare Parte va lua măsurile necesare, fie ele legislative sau de altă natură, de a se asigura că următoarele circumstanțe, în măsura în care nu fac deja parte din elemente constitutive ale infracțiunii, pot, în conformitate cu prevederile dreptul intern, să fie considerat ca fiind circumstanțe agravante la stabilirea sancțiunilor pentru infracțiunile prevăzute în prezenta Convenție: infracțiunea a adus o atingere gravă sănătății fizice sau psihice a victimei; infracțiunea a fost precedată sau însoțită de acte de tortură sau de violență gravă; infracțiunea a fost comisă asupra unei victime deosebit de vulnerabile; infracțiunea a fost comisă de către un membru al familiei, de către o persoană care locuia împreună cu copilul sau de către o persoană care a abuzat de autoritate; infracțiunea a fost comisă de către mai multe persoane ce au acționat împreună; infracțiunea a fost comisă în cadrul unui grup infracțional organizat; făptașul a mai fost condamnat pentru infracțiuni de aceeași natură.
Fiecare Parte va lua măsurile necesare, fie ele legislative sau de altă natură, pentru a prevedea posibilitatea luării În considerare, la stabilirea pedepsei, a condamnărilor definitive pronunțate de către altă Parte la Convenție în legătură cu infracțiunile prevăzute în conformitate cu prezenta Convenție.
Fiecare Parte va lua măsurile necesare, fie ele legislative sau de altă natură, necesare pentru a se asigura că cercetările și procedurile penale se desfășoară în interesul suprem al copilului și cu respectarea drepturilor acestuia; va lua măsurile legislative sau de altă natură necesare, în conformitate cu principiile fundamentale ale dreptului său intern: pentru a garanta cercetarea și urmărirea eficientă a infracțiunilor prevăzute în prezenta Convenție, stipulând, acolo unde este cazul, posibilitatea desfășurării de anchete sub acoperire; pentru a permite organelor sau serviciilor de cercetare să identifice victimele infracțiunilor prevăzute în conformitate cu art. 20, în special prin analizarea materialelor de pornografie infantilă, cum ar fi fotografiile și înregistrările audiovizuale transmise sau puse la dispoziție prin folosirea tehnologiilor informației și comunicațiilor.
Convenția la art. 31 prevede măsurile generale de protecție. Adică, fiecare Parte va lua măsurile legislative sau de altă natură necesare pentru a apăra drepturile și interesele victimelor, cu deosebire al martorilor, pe parcursul tuturor etapelor cercetării și procesului penal, în special prin: informarea lor cu privire la drepturile pe care le au și la serviciile care le stau la dispoziție și, cu excepția cazului în care nu doresc să primească asemenea informații, cu privire la modul În care este examinată plângerea lor, la acuzațiile formulate, la evoluția generală a cercetărilor sau a procesului, și la rolul lor în cadrul acestora, precum și cu privire la soluția pronunțată În cauza lor; asigurarea, cel puțin în cazurile în care victimele și familiile lor ar putea fi în pericol, că acestea vor putea fi informate, dacă este necesar, atunci când persoana urmărită sau condamnată este pusă în libertate temporar sau definitiv; acordarea permisiunii victimelor, într-o manieră conformă cu regulile procedurale ale dreptului intern, de a fi ascultate, de a furniza dovezi și de a alege modalitatea de prezentare și examinare a opiniilor, necesităților și preocupărilor lor, direct sau prin intermediar; asigurarea serviciilor de asistență adecvate pentru victime, pentru ca drepturile și interesele lor să fie prezentate și luate în considerare în mod corespunzător; protejarea vieții private, a identității și a imaginii victimelor și prin luarea de măsuri în conformitate cu dreptul intern în vederea prevenirii răspândirii în public a oricăror informații care ar putea duce la identificarea lor; garantarea siguranței victimelor, precum și a familiilor și a martorilor care depun mărturie în favoarea victimelor, contracararea intimidării, răzbunării și a unei noi victimizări; asigurarea evitării contactului dintre victime și infractori în sediile instanțelor și al autorităților de anchetă, cu excepția cazului în care autoritățile competente stabilesc altfel În interesul suprem al copilului sau atunci când cercetările sau procesul necesită acest contact.
Cercetarea sau urmărirea infracțiunilor prevăzute în conformitate cu prezenta Convenție nu sunt condiționate de existența unei plângeri sau acuzații formulate de către victimă, și că procesul poate continua chiar dacă victima și-a retras declarațiile.
Termenul de prescripție pentru inițierea procedurilor În legătură cu infracțiunile prevăzute de către art. 18, 19, alin. și b, și 21, alin. și b continuă pe o perioadă de timp suficientă pentru a permite începerea eficientă a urmăririi și după ce victima a Împlinit vârsta majoratului și că este proporțională cu gravitatea infracțiunii respective.
Persoanele, unitățile sau serviciile care răspund de efectuarea cercetărilor sunt specializate în domeniul combaterii exploatării sexuale și abuzurilor sexuale comise asupra copiilor sau că persoanele respective sunt pregătite profesional în acest scop. Unitățile sau serviciile trebuie să beneficieze de resurse financiare adecvate. Incertitudinea în legătură cu vârsta reală a victimei nu împiedică inițierea procesului penal.
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
Sexualitatea persoanei umane se caracterizează anume prin specificul său uman. Umanizarea persoanei a impus și umanizarea sexualității sale instinctuale. Însă, necătând la normele sociale care stau, de la începutul manifestării acestei umanizări a sexualității, la paza inviolabilității și libertății sexuale a omului, aceștia din urmă sunt deseori atacate, fiind lezate de către un număr de indivizi, care probabil, datorită nivelului mic de umanizare a sexualității lor atentează la aceste valori specifice omului.
Acostarea minorilor în scopuri sexuale apare ca o negare a acestor libertăți și inviolabilități. Prin aceasta și se evidențiază pericolul său social sporit, deoarece ca obiect de atentare infracțiunea de viol are valori supreme ce caracterizează nu numai omul ca specie, dar caracterizează gradul de dezvoltare a societății respective.
Din sfera relațiilor intime, relațiile sexuale au căpătat într-un fel și statutul demorelației sociale pe care societatea cu democrație și legalitate statală le apără.
În legătură cu examinările realizate în prezenta teză de master se pot scoate în evidență următoarele concluzii:
1. Nu numai sub aspect procesual penal, ci și din perspectiva dreptului penal material infracțiunea de acostare a copiilor în scopuri sexuale practic nu a fost supusă cercetărilor (decât în contextul tratatelor de drept penal elaborate de S. Brînză și V. Stati).
2. În domeniul cadrului normativ din Republica Moldova s-au realizat mai mulți pași semnificativi, meniți să contribuie la îmbunătățirea sistemului de protecție socială a familiei și copilului și racordarea acestuia la actele internaționale ratificate de Republica Moldova. Până la moment nu există un act normativ, care în mod exclusiv să se refere la categoria copiilor abuzați/exploatați sexual. Însă, protecția acestor copii se face în albia cadrului normativ existent în vederea protecției familiei și copilului.
3. Ratificarea de către Republica Moldova a Convenției Consiliului Europei pentru protecția copiilor împotriva exploatării sexuale și a abuzurilor sexuale a impus necesitatea racordării cadrului legal și instituțional la prevederile acesteia.
4. Abuzul sexual este, fără îndoială, un delict odios, cu efecte debilitante asupra victimelor sale.
5. Problema răspândită a abuzului sexual al copiilor a devenit bine-cunoscută în ultimii zece ani.
6. Copiii sunt persoanele care pot fi ușor antrenați în acțiuni cu risc sporit pentru viața și sănătatea lor, pot fi ușor manipulați, mințiți, influențați în a comite acte, ale căror consecințe negative nu pot să le prevadă.
7. Copiii și alte persoane vulnerabile de a fi supuse abuzului sexual au dreptul la protecție din partea statului, în forma unei descurajări eficiente, de la aceste forme grave de ingerință în aspectele esențiale ale vieților lor private.
8. Sunt identificate două forme diferite de abuz față de copii, care reclamă intervenții diferite pentru eliminarea lor.
9. Exploatarea sexuală comercială a copiilor și abuzul sexual asupra copiilor includ în sine manipularea situației de vulnerabilitate a copilului, utilizându-l pe acesta în calitate de obiect sexual.
10. Viața sexuală – ca valoare socială – este apărată de dreptul penal în două dintre aspectele acesteia, cărora le corespund două drepturi ale persoanei: dreptul la libertatea sexuală și dreptul la inviolabilitatea sexuală.
11. Infracțiunile privind viața sexuală constituie acele acele fapte prejudiciabile, prevăzute de legea penală, comise cu intenție ce încalcă grosolan ordinea stabilită în societate, privitor la libertatea și inviolabilitatea sexuală a persoanei, îndreptate spre satisfacerea poftei sexuale a vinovatului, cât și/sau ale altor persoane.
12. Infracțiunile privind viața sexuală se clasifică în: infracțiuni contra libertății și inviolabilității sexuale a persoanelor adulte; infracțiuni contra inviolabilității sexuale și dezvoltării sexuale normale și educației sexuale a persoanelor minore (la aceasta din urmă se atribuie și infracțiunea de acostare a copiilor în scopuri sexuale).
13. În Republica Moldova într-un singur caz s-a pronunțat castrarea chimică ca parte a pedepsei pentru un violator.
14. Obiect juridic al infracțiunii de acostare a copiilor în scopuri sexuale intervin relațiile social cu privire la inviolabilitatea sexuală a persoanei având vârsta de până la 18 ani.
15. Infracțiunea prevăzută de art. .pen. al RM – acostarea copiilor în scopuri sexuale – nu are un obiect material
16. Subiectul activ al infracțiunii prevăzute de art. .pen. al RM este persoana fizică responsabilă care la momentul comiterii faptei infracționale a atins vârsta de 16 ani.
17. Subiectul pasiv al infracțiunii în cauză poate fi numai persoana de sex feminin sau de sex masculin, care la momentul comiterii infracțiunii un a atins vârsta de 18 ani.
18. Din esența conținutului invocat la art. .pen. al RM legiuitorul un invocă cerința cunoașterii cu certitudine de către făptuitor a calității de copil. Nu susținem ideea expusă în literatura de specialitate precum că răspunderea penală conform acestei norme trebuie aplicată nu doar în cazul în care făptuitorul cunoaște cu certitudine calitatea de copil a victimei, dar și în cazul prezenței verosimile a acestei calități, când făptuitorul o admite. În viziunea noastră, subiectul activ al infracțiunii urmează a avea certitudinea în raport cu fiecare semn preexistent ori constitutiv al infracțiunii, fapt care determină, în esență că subiectul activ trebuie să cunoască cu certitudine faptul că acesta este copil.
19. Pentru calificarea faptei infracționale în baza art. .pen. al RM un are importanță dacă infracțiunea sexuală preconizată urmează a fi comisă de către făptuitor sau de către o altă persoană.
20. Infracțiune de acostare a copiilor în scopuri sexuale se consumă din momentul realizării elementului material al infracțiunii.
Recomandări:
1. Se recomandă intensificarea acțiunilor tuturor actorilor/instituțiilor în vederea consolidării cadrului normativ și instituțional compatibil cu Convenția Consiliului Europei.
2. Instruirea continuă a actorilor cheie: asistenți sociali, pedagogi, ofițeri de urmărire penală, lucrători medicali, cu prvire la identificarea și asistarea copilului victimă a abuzului/exploatării sexuale și reacționarea promptă la orice situație de abuz raportată/identificată, prin asigurarea măsurilor de protecție a copilului.
3. Se recomandă modificarea titlului Cap. IV al Părții speciale a C.pen. din Infracțiuni privind viața sexuală în Infracțiuni contra libertății și inviolabilității sexuale a persoanei.
4. În context, art. . pen. al RM prevede răspunderea penală pentru propunerea, inclusiv prin intermediul tehnologiilor de informare și de comunicare, a unei întîlniri cu un copil în scopul săvîrșirii împotriva acestuia a oricărei infracțiuni cu caracter sexual, dacă propunerea a fost urmată de fapte materiale care conduc la o astfel de întîlnire. Această infracțiune se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani (infracțiune ușoară). În context, este necesară racordarea normei art. . pen. al RM la cerințele Convenției, în special sub aspectul excluderii sintagmei „, inclusiv…”. Or, conform art. 23 al Convenției fiecare Parte va lua măsurile necesare, fie ele legislative sau de altă natură, pentru a incrimina propunerea făcută cu intenție de către un adult, prin intermediul tehnologiilor de comunicare și informare…
5. De asemenea se impune fixarea în textul normei art. . pen. al RM a precizării subiectului pasiv al infracțiunii. Acest lucru este dictat de necesitatea excluderii diferitor interpretări ambigue și controversate. Dacă legiuitorul propune necesitatea interpretării subiectului pasiv prin intermediul vârstei de 18 ani, atunci se impune modificarea termenului de „copil” în „minor”.
BIBLIOGRAFIE
Arhiva Judecătoriei raionului Ștefan Vodă Hotărârea nr. 1-30/06 din 07.02.2006.
Bărbăneagra A. ș.a., Codul penal al Republicii Moldova: Comentariu, Chișinău; Sarmis, 2009. 859 p.
Borodac A. Manual de drept penal. Partea specială, Chișinău, Tipografia „Știința”, 1996, 358 p.
Borodac A. Manual de drept penal. Partea specială, Chișinău, Tipografia Centrală, 2004, 622 p.
Brînză S. Infracțiuni contra vieții, sănătății, libertății și demnității persoanei, Chișinău; USM, 1999. 234 p.
Brînză S., V. Stati V. Tratat de drept penal. Partea specială. Vol. I. Chișinău: USM, 2015. 1328 p.
Brînză S. Comentariul unor prevederi ale Hotărârii Plenului Curții Supreme de Justiție, Despre practica judiciară în cauzele din categoria infracțiunilor privind viața sexuală, nr. 17 din 7.11.2005, Revista Institutului Național de Justiție 2008, nr. 1-2 (5), 60-69 p. nr. 3 (6) p.32-42.
Bujor V. Miron I. Violența sexuală, Chișinău; Centrul ed. al Univ. De Criminologie, 2001. 80 p.
Cauza K.U. C. Finlandei (Cererea nr. 2872/02). Hotărâre. Strasbourg, 2 decembrie 2008. Definitivă 02/03/2009. Această hotărâre poate fi subiect al revizuirii editoriale. http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-119642#{"itemid":["001-119642"]}. Vizitat: 1.05.2015.
Chiriță R. Violul conjugal în dreptul comparat. Revista dreptul 2002, anul IX nr. 2 p. 154-162.
Codul de procedură penală al Republicii Moldova – Legea nr.122-XV din 14.03.2003, MO al RM nr.104-110 din 07.06.2003.
Codul Penal. Comentat și adnotat, sub red. A.Barbăneagră, Ed. Cartier Juridic, Chișinău, 2005. 565 p.
Consiliul Europei. Seria tratatelor Consiliului Europei -nr. 201. Convenția Consiliului Europei pentru protecția copiilor împotriva exploatării sexuale și a abuzurilor sexuale. Lanzarote, 25.X.2007.
Curtea Constituțională. Hotărîre Nr. 18 din 04.07.2013 privind controlul constituționalității unor prevederi din Codul penal nr. 985-XV din 18 aprilie 2002 și Codul de executare nr. 443-XV din 24 decembrie 2004, în redacția Legii nr. 34 din 24 mai 2012 pentru completarea unor acte legislative (Sesizarea nr. 11a/2013). În: Monitorul Oficial Nr. 182-185 din 23.08.2013.
Cușnir V., Paladii A., Cernomoreț S. Infracțiunea de viol (aspecte juridico-penale) studiu monografic, Chișinău; Totex-Lux, 2006. 102 p.
Cătuna N. V. Metodica cercetării infracțiunii de viol. București: C.H. Beck, 2007. 362 p.
Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție al Republicii Moldova nr. 1r/a- 79/2000, din 13.06.2000;
Dongoroz V. ș.a. Explicații teoretice ale codului penal român, partea specială, vol. III, Ediția-II. București; Ed. Academiei Române și ALL BECK. 2003. 650 p.
Glăvan R. Violul săvîrșit asupra unei "rude apropiate" și incestul "agresiv". Dreptul, 2001 nr. 6, p. 96-98.
Hotărârea Plenului CSJ a RM din 22.11.2004, nr.39 – Cu privire la practica judiciară în cauzele penale privind minorii. Buletinul CSJ a RM. 2005. nr. 7.
Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție despre practica judiciară în cauzele din categoria infracțiunilor privind viața sexuală nr.17 din 07.11.2005. Buletinul CSJ a RM 2006. nr. 3.
Hotărârea CEDO C.R. v. Marea Britanie nr. 48/1994/495/577, din 22 noiembrie 1995.
Hotărîrea CEDO S.W. v. Marea Britanie nr. 47/1994/494/576, din 22 noiembrie 1995.
Hotca M. A., Codul penal: comentarii și explicații, București; C.H. Beck. 2007. 1592 p.;
Loghin O. Drept penal român, Partea specială, București; Universul. 1994. 292 p.
Macari I., Drept penal al Republicii Moldova, Chișinău, Partea generală, 1999. 292 p.
Oceretnîi A. Cartografierea situației cu privire la victimizarea copilului prin abuz și exploatare sexuală în Republica Moldova. RAPORT. Chișinău 2012. 68 p.
Paladii A. Violul, aspecte de drept penal comparat. Revista de științe penale ediție specială 2008-2009, p. 196-212.
Paladii A. Cernomoreț S. Controverse privind subiectul infracțiunii de viol. Revista de criminologie, drept penal și criminalistică, 2007 nr. 3-4/, p. 62-67.
Paladii A. Tactica învinuirii inculpatului minor în cazul infracțiunii de viol. Probleme interdisciplinare în materia prevenirii și combaterii criminalității juvenile la etapa contemporană – Materiale ale Conferinței științifico-practice internaționale, 5 octombrie 2007, Chișinău, 2007, p. 235-239.
Popa M. Considerații privind infracțiunile care vizează viața sexuală, Legea și viața, 2007. nr. 6, p.46-51.
Stati V. Despre practica aplicării răspunderii pentru infracțiunile privind viața sexuală (considerații de ordin teoretic și practic) Revista Națională de Drept 2007 nr. 8 p. 16-22.
Tabîrtă A. – Latura obiectivă a infractiunii de viol, Revista Națională de Drept 2008 nr. 3, p.67-69.
Ulianovschi X. Răspunderea penală a minorilor, Revista Națională de Drept, 2002, nr.3 p.10-14.
Аргунова Ю. Отказ в возбуждении уголовного дела в контексте латентности изнасилований // "Уголовное право", 2005, N 1. p. 115-121.
Бахин В., Карпов Н., Александренко Е. Анализ типичных ошибок в расследовании преступлений сексуальных маньяков "Закон и жизнь" 2009, N.4, p.35-40.
Галиакбаров Р., Как квалифицировать убийства и изнасилования, совершенные групповым способом. Российская юстиция, ., N 10, p. 40-42.
Головлев Ю. Уголовное ответственность за изнасилование проблемы квалификаций и прими нения” Закон и право 2004 №10, p. 36-40.
Заяц Н. Право на личную неприкосновенность в системе личных прав физического лица. În: Закон и жизнь, ., N 2, p.20-22.
Игнатов А.Н. Квалификация половых преступлений. Москва: Юридическая литература, 1974. 256 p.
Кибальник А., Соломоненко И. Насильственные действия сексуального характера. În: Российская юстиция, ., N 8, p. 64-66.
Комментарии к Уголовному кодексу Российской Федерации, под. общ. ред. В.М.Лебедева, Москва, изд. НОРМА, 2003. 976 p.
Конева М. Усилить уголовную ответственность за ненасильственные действия гомосексуального характера. În: Российская юстиция, 2003, N 3, p. 59-61.
Расторопов С., Табакова С. О сущности понятия "психическое насилие" в составах насильственных преступлений. În: Закон и право, ., N 12, p.36-38.
Российское уголовное право. Курс лекций: в 3 т. Т. 2. Особенная часть (главы 1-Х) Наумов А.В.. — 4-е изд., перераб. и доп. – Волтерс К. М., 2008. 504 p.
Руководство для следователей. Под. ред., В.В.Мозякова, Москва, «Экзамен», 2005. 916 p.
Сергеенко Н. Особенности квалификации насильственных действий сексуального характера по уголовному законодательству некоторых зарубежных стран . În: „Судовы вестнiк”, ., N 2. cp 76-79.
Cоветское уголовно право часть особенная, учебное пособие, под ред.. А. И Якупова А. Ш., НИ и РИО КВШ МВД СССР Киев 1975. 342 p.
Соловьев Н.А., Методика расследования, Учебное пособие., Волгоградский Государственный Университет, Волгоград, 2004. 142 p.
Сосна А., Боршевская Л. Насилие над женщинами: истоки и пути противодействия. În: Закон и жизнь, ., N 2, p. 53-57.
Турлыбаев О. Типичные обстоятельства совершения насильственных половых преступлений в отношении несовершеннолетних. În. Тураби, 2005, N 1. p. 106-108.
Уголовное право России. Особенная часть. Под. ред. Кругликов Л. Л., Москва, ВЕК, 1999 799 p.
Уголовное право Российской Федерации. Особенная часть: Учебник. Под ред. Рарога А.И.. – М.: Юристъ, 2001. 638 p.
Уголовное право. Особенная часть. Учебник для ВУЗОВ. Под. Ред. Козаченко И. Я., Незнамова З. А., Новоселов Г. П., Москва, Норма-Инфра, 2001. 955 p.
Уголовное право. Особенная часть: Учебник. Под ред. . Д. Гаухмана и Максимова С. В.. — 2-е изд., перераб., доп.— М.: изд Эксмо, 2005. 704 p.
Яковлев Я.М. Половые преступления. Душанбе: «Ирфон», 1969, 453 p.
Яцеленко Б., Семченков И. Актуальные проблемы законодательной регламентации соучастия в преступлении. În: Российская юстиция, ., N 5, p. 2-5.
BIBLIOGRAFIE
Arhiva Judecătoriei raionului Ștefan Vodă Hotărârea nr. 1-30/06 din 07.02.2006.
Bărbăneagra A. ș.a., Codul penal al Republicii Moldova: Comentariu, Chișinău; Sarmis, 2009. 859 p.
Borodac A. Manual de drept penal. Partea specială, Chișinău, Tipografia „Știința”, 1996, 358 p.
Borodac A. Manual de drept penal. Partea specială, Chișinău, Tipografia Centrală, 2004, 622 p.
Brînză S. Infracțiuni contra vieții, sănătății, libertății și demnității persoanei, Chișinău; USM, 1999. 234 p.
Brînză S., V. Stati V. Tratat de drept penal. Partea specială. Vol. I. Chișinău: USM, 2015. 1328 p.
Brînză S. Comentariul unor prevederi ale Hotărârii Plenului Curții Supreme de Justiție, Despre practica judiciară în cauzele din categoria infracțiunilor privind viața sexuală, nr. 17 din 7.11.2005, Revista Institutului Național de Justiție 2008, nr. 1-2 (5), 60-69 p. nr. 3 (6) p.32-42.
Bujor V. Miron I. Violența sexuală, Chișinău; Centrul ed. al Univ. De Criminologie, 2001. 80 p.
Cauza K.U. C. Finlandei (Cererea nr. 2872/02). Hotărâre. Strasbourg, 2 decembrie 2008. Definitivă 02/03/2009. Această hotărâre poate fi subiect al revizuirii editoriale. http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-119642#{"itemid":["001-119642"]}. Vizitat: 1.05.2015.
Chiriță R. Violul conjugal în dreptul comparat. Revista dreptul 2002, anul IX nr. 2 p. 154-162.
Codul de procedură penală al Republicii Moldova – Legea nr.122-XV din 14.03.2003, MO al RM nr.104-110 din 07.06.2003.
Codul Penal. Comentat și adnotat, sub red. A.Barbăneagră, Ed. Cartier Juridic, Chișinău, 2005. 565 p.
Consiliul Europei. Seria tratatelor Consiliului Europei -nr. 201. Convenția Consiliului Europei pentru protecția copiilor împotriva exploatării sexuale și a abuzurilor sexuale. Lanzarote, 25.X.2007.
Curtea Constituțională. Hotărîre Nr. 18 din 04.07.2013 privind controlul constituționalității unor prevederi din Codul penal nr. 985-XV din 18 aprilie 2002 și Codul de executare nr. 443-XV din 24 decembrie 2004, în redacția Legii nr. 34 din 24 mai 2012 pentru completarea unor acte legislative (Sesizarea nr. 11a/2013). În: Monitorul Oficial Nr. 182-185 din 23.08.2013.
Cușnir V., Paladii A., Cernomoreț S. Infracțiunea de viol (aspecte juridico-penale) studiu monografic, Chișinău; Totex-Lux, 2006. 102 p.
Cătuna N. V. Metodica cercetării infracțiunii de viol. București: C.H. Beck, 2007. 362 p.
Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție al Republicii Moldova nr. 1r/a- 79/2000, din 13.06.2000;
Dongoroz V. ș.a. Explicații teoretice ale codului penal român, partea specială, vol. III, Ediția-II. București; Ed. Academiei Române și ALL BECK. 2003. 650 p.
Glăvan R. Violul săvîrșit asupra unei "rude apropiate" și incestul "agresiv". Dreptul, 2001 nr. 6, p. 96-98.
Hotărârea Plenului CSJ a RM din 22.11.2004, nr.39 – Cu privire la practica judiciară în cauzele penale privind minorii. Buletinul CSJ a RM. 2005. nr. 7.
Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție despre practica judiciară în cauzele din categoria infracțiunilor privind viața sexuală nr.17 din 07.11.2005. Buletinul CSJ a RM 2006. nr. 3.
Hotărârea CEDO C.R. v. Marea Britanie nr. 48/1994/495/577, din 22 noiembrie 1995.
Hotărîrea CEDO S.W. v. Marea Britanie nr. 47/1994/494/576, din 22 noiembrie 1995.
Hotca M. A., Codul penal: comentarii și explicații, București; C.H. Beck. 2007. 1592 p.;
Loghin O. Drept penal român, Partea specială, București; Universul. 1994. 292 p.
Macari I., Drept penal al Republicii Moldova, Chișinău, Partea generală, 1999. 292 p.
Oceretnîi A. Cartografierea situației cu privire la victimizarea copilului prin abuz și exploatare sexuală în Republica Moldova. RAPORT. Chișinău 2012. 68 p.
Paladii A. Violul, aspecte de drept penal comparat. Revista de științe penale ediție specială 2008-2009, p. 196-212.
Paladii A. Cernomoreț S. Controverse privind subiectul infracțiunii de viol. Revista de criminologie, drept penal și criminalistică, 2007 nr. 3-4/, p. 62-67.
Paladii A. Tactica învinuirii inculpatului minor în cazul infracțiunii de viol. Probleme interdisciplinare în materia prevenirii și combaterii criminalității juvenile la etapa contemporană – Materiale ale Conferinței științifico-practice internaționale, 5 octombrie 2007, Chișinău, 2007, p. 235-239.
Popa M. Considerații privind infracțiunile care vizează viața sexuală, Legea și viața, 2007. nr. 6, p.46-51.
Stati V. Despre practica aplicării răspunderii pentru infracțiunile privind viața sexuală (considerații de ordin teoretic și practic) Revista Națională de Drept 2007 nr. 8 p. 16-22.
Tabîrtă A. – Latura obiectivă a infractiunii de viol, Revista Națională de Drept 2008 nr. 3, p.67-69.
Ulianovschi X. Răspunderea penală a minorilor, Revista Națională de Drept, 2002, nr.3 p.10-14.
Аргунова Ю. Отказ в возбуждении уголовного дела в контексте латентности изнасилований // "Уголовное право", 2005, N 1. p. 115-121.
Бахин В., Карпов Н., Александренко Е. Анализ типичных ошибок в расследовании преступлений сексуальных маньяков "Закон и жизнь" 2009, N.4, p.35-40.
Галиакбаров Р., Как квалифицировать убийства и изнасилования, совершенные групповым способом. Российская юстиция, ., N 10, p. 40-42.
Головлев Ю. Уголовное ответственность за изнасилование проблемы квалификаций и прими нения” Закон и право 2004 №10, p. 36-40.
Заяц Н. Право на личную неприкосновенность в системе личных прав физического лица. În: Закон и жизнь, ., N 2, p.20-22.
Игнатов А.Н. Квалификация половых преступлений. Москва: Юридическая литература, 1974. 256 p.
Кибальник А., Соломоненко И. Насильственные действия сексуального характера. În: Российская юстиция, ., N 8, p. 64-66.
Комментарии к Уголовному кодексу Российской Федерации, под. общ. ред. В.М.Лебедева, Москва, изд. НОРМА, 2003. 976 p.
Конева М. Усилить уголовную ответственность за ненасильственные действия гомосексуального характера. În: Российская юстиция, 2003, N 3, p. 59-61.
Расторопов С., Табакова С. О сущности понятия "психическое насилие" в составах насильственных преступлений. În: Закон и право, ., N 12, p.36-38.
Российское уголовное право. Курс лекций: в 3 т. Т. 2. Особенная часть (главы 1-Х) Наумов А.В.. — 4-е изд., перераб. и доп. – Волтерс К. М., 2008. 504 p.
Руководство для следователей. Под. ред., В.В.Мозякова, Москва, «Экзамен», 2005. 916 p.
Сергеенко Н. Особенности квалификации насильственных действий сексуального характера по уголовному законодательству некоторых зарубежных стран . În: „Судовы вестнiк”, ., N 2. cp 76-79.
Cоветское уголовно право часть особенная, учебное пособие, под ред.. А. И Якупова А. Ш., НИ и РИО КВШ МВД СССР Киев 1975. 342 p.
Соловьев Н.А., Методика расследования, Учебное пособие., Волгоградский Государственный Университет, Волгоград, 2004. 142 p.
Сосна А., Боршевская Л. Насилие над женщинами: истоки и пути противодействия. În: Закон и жизнь, ., N 2, p. 53-57.
Турлыбаев О. Типичные обстоятельства совершения насильственных половых преступлений в отношении несовершеннолетних. În. Тураби, 2005, N 1. p. 106-108.
Уголовное право России. Особенная часть. Под. ред. Кругликов Л. Л., Москва, ВЕК, 1999 799 p.
Уголовное право Российской Федерации. Особенная часть: Учебник. Под ред. Рарога А.И.. – М.: Юристъ, 2001. 638 p.
Уголовное право. Особенная часть. Учебник для ВУЗОВ. Под. Ред. Козаченко И. Я., Незнамова З. А., Новоселов Г. П., Москва, Норма-Инфра, 2001. 955 p.
Уголовное право. Особенная часть: Учебник. Под ред. . Д. Гаухмана и Максимова С. В.. — 2-е изд., перераб., доп.— М.: изд Эксмо, 2005. 704 p.
Яковлев Я.М. Половые преступления. Душанбе: «Ирфон», 1969, 453 p.
Яцеленко Б., Семченков И. Актуальные проблемы законодательной регламентации соучастия в преступлении. În: Российская юстиция, ., N 5, p. 2-5.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Raspunderea Penala Pentru Acostarea Copiilor In Scopuri Sexuale (ID: 129438)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.