Raspunderea Penala In Dreptul Mediului

REZUMAT

Răspunderea juridică ca formă de protecție a mediului prin intermediul sancțiunilor juridice a cunoscut o evoluție lentă ca urmare a unei concepții anacronice ȋn sensul că mediul suportă agresiunea antropică.Lupta pentru eliminarea acestei concepții eronate a fost dificilă și ineficace.

Deblocarea acestei concepții care a reprezentat multă vreme o mentalitate a fost realizată, ȋn prima etapă a evoluției acestei răspunderi, la nivelul unor convenții internaționale ȋn condițiile ȋn care ȋn dreptul intern al statelor nu au existat reglementări ȋn această materie.

Răspunderea contravențională ȋn dreptul intern s-a dovedit a fi ineficientă pentru a constrânge pe oameni la respectarea valorilor de mediu, iar răspunderea penală a fost mai mult simbolică decât practică.

Încercările de instaurare a unor instituții de răspundere pentru daunele aduse mediului s-au conturat numai ȋn urma unor accidente majore care au adus prejudicii mari mediului cum ar fi: poluările mediului marin, ȋndeosebi prin hidrocarburi; unele accidente nucleare care au mobilizat comunitatea internațională la reglementări preventive și apoi de răspundere obiectivă; și unele evenimente cosmice ȋn domeniul lansării de obiecte spațiale.

În dreptul român răspunderea pentru daune aduse mediului s-a fundamentat la ȋnceputurile aplicării acestei instituții pe dispozițiile Codului civil ca răspundere subiectivă.Ulterior, sub impactul reglementărilor internaționale prin legea de protecție a mediului O.U.G. nr. 195/2005, a fost reglementată răspunderea obiectivă independentă de culpă.

Această reglementare este complexă și tine seama de faptul că România este o țară ȋn cadrul căreia funcționează obiective nucleare.

În ceea ce privește răspunderea penală și contravențională, deși reglementările sunt substanțial ȋnbunătățite, se poate observa că ȋn materia răspunderii penale activitatea factorilor instituționali cu competențe ȋn domeniul declanșării răspunderii penale este insuficientă și ineficientă, deși starea infracțională vizând mediul există și are consecințe grave atât pentru prezent, cât și pentru viitor.

ABSTRACT

Legal liability as a form of environmental protection through legal sanctions has evolved slowly as a result of outdated concepts ȋn meaning that the environment supports aggression antropică.Lupta to remove the misconceptions was difficult and ineffective.

Unlocking this view which was long mentality was made, bet on the first stage of the evolution of such liability, in the international conventions that ȋn conditions ȋn law of the Member in there were no regulations bet on this matter.

In contravention liability law has proved ineffective to coerce people to respect environmental values and criminal liability was more symbolic than practical.

Attempts-building of institutions responsible for environmental damage have emerged only after major accidents bet on who brought great harm to the environment such as pollution of the marine environment by oil ȋndeosebi; some nuclear accidents that have mobilized the international community to preventive regulations and then the liability; and some cosmic events bet on the launch of space objects.

In Romanian law liability for environmental damage was based on the application of this institution ȋnceputurile Civil Code provisions that subiectivă.Ulterior liability under the impact of international regulation by environmental law GEO no. 195/2005, was regulated strict liability without fault.

This regulation is complex and takes into account the fact that Romania is a country which operates bet on nuclear targets.

With regard to criminal and administrative, although regulations are substantially ȋnbunătățite, we can see that bet on criminal liability of competent activity institutional factors triggering bet on the criminal liability is insufficient and ineffective, although there are state mainstreaming environmental crime has serious consequences for both now and for the future.

Capitolul I

Probleme privind răspunderea juridică în dreptul mediului

1. 1 Generalități

În doctrină și în legislație se utilizează noțiunile de „mediu”, „mediu înconjurător”,

„mediu biologic”, „mediu ambiant”, termeni care desemnează în principiu aceeași realitate,

motiv pentru care majoritatea autorilor se opresc asupra folosirii denumirii de „mediu” deoarece,

așa cum s-a arătat în doctrină, „mediu înconjurător” este o expresie pleonastică, compusă din

două cuvinte care au relativ același înțeles: mediu – ceea ce ne înconjoară, locul în care se află

ființele și lucrurile cu care venim în contact și înconjurător – ceea ce se găsește de jur

împrejurul nostru, ceea ce ne înconjoară. Aceeași precizare trebuie făcută și în privința

cuvântului “ambiant” care înseamnă “care se găsește în jur, în apropiere, ceea ce ne înconjoară”.

Au existat multiple încercări de a defini această noțiune atât din partea legiuitorului cât

mai ales din partea doctrinei. Astfel, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 195/2005

privind protecția mediului (legea-cadru în materie) definește, în articolul 1 alineatul 2, mediul

ca fiind ”ansamblul de condiții și elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul, subsolul,

aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice și

anorganice, precum și ființele vii, sistemele naturale în interacțiune, cuprinzând elementele

enumerate anterior, inclusiv unele valori materiale și spirituale, calitatea vieții și condițiile care

pot influența bunăstarea și sănătatea omului”. Concluzionând, putem afirma că mediul este

alcătuit din biosferă, sociosferă, atmosferă, geosferă și cosmos.

Termenul de “răspundere” este specific mai degrabă sociologiei sau moralei decât

dreptului. La modul general, acest concept este definit ca fiind “faptul de a răspunde, obligația de

a efectua un lucru, de a răspunde, de a da socoteală la ceva”, “responsabilitatea” . Din punct de

vedere etimologic, răspunderea și responsabilitatea sunt noțiuni sinonime; din punct de vedere

juridic însă, această sinonimie este cel mult parțială. Oricum, acești doi termeni trebuie plasați

într-un cadru de natură socială, căci răspunderea și responsabilitatea sunt specifice

comportamentului uman.

Răspunderea juridică în domeniul protecției mediului trebuie înscrisă și ea printre

coordonatele care jalonează reglementarea conținutului unui drept fundamental la un mediu

protejat 5. Totuși, trebuie remarcat faptul că, primordial în această materie, este prevenirea

producerii unor daune ecologice, iar nu stabilirea răspunderii pentru recuperarea celor produse

(datorită caracterului uneori ireversibil al daunei ecologice).

Introducerea regimului de răspundere juridică în domeniul protecției mediului prezintă o

serie de dificultăți, legate în special de faptul că nu toate formele de prejudiciu pot fi remediate

prin aplicarea răspunderii juridice. Suplimentar, mai trebuie îndeplinite următoarele condiții:

• să existe unul sau mai mulți poluatori identificabili;

• prejudiciul să fie concret și cuantificabil;

• să se poată stabili o legătură de cauzalitate între prejudiciu și poluatorul sau poluatorii

identificați.

Necesitatea instituirii unui regim specific de răspundere juridică în dreptul mediului este

determinată de cauze concrete. Reglementările din domeniul mediului sunt constituite dintr-un

ansamblu de norme și proceduri care au ca scop legiferarea protecției mediului. Eșecul

conformării față de normele și procedurile în vigoare poate conduce doar la sancțiuni de ordin

civil, administrativ sau penal. În schimb, răspunderea juridică în dreptul mediului introduce

suplimentar față de reglementările în vigoare în domeniu și obligativitatea ca potențialul poluator

să plătească pentru remedierea (până la o stare satisfăcătoare) sau compensarea pagubei

provocate mediului. Se pot imagina însă o serie de cazuri în care remedierea prejudiciului produs

nu mai poate fi realizată. Spre exemplu, în cazul unei poluări grave ce are ca rezultat dispariția

totală a unei specii de păsări care trăia doar în arealul supus poluării, poluatorul nu poate remedia

paguba produsă mediului, dar va trebui să suporte consecințele juridice ale faptei săvârșite.

Răspunderea juridică diferă în funcție de gradul de pericol social concret al faptei, aceasta

din urmă putând constitui, potrivit acestui criteriu, infracțiune sau contravenție, rezultând două

posibile forme ale răspunderii juridice: contravențională sau penală. În cazul în care fapta nu se

încadrează în nici una din aceste categorii, dar totuși a produs un prejudiciu patrimonial, acesta

va fi reparat prin intermediul răspunderii civile. Au existat încercări în doctrină de a argumenta și

impune (inclusiv pe plan legislativ) o nouă formă de răspundere juridică numită „răspunderea

pentru vătămările aduse mediului”; această nouă formă a răspunderii reprezintă, în esență, o

particularizare în materia dreptului mediului a formelor generale ale răspunderii. Există o

tendință (în special în rândul autorilor consacrați precum Mircea Duțu – care vorbește chiar

despre existența unor infracțiuni și contravenții la regimul protecției mediului- ) de a autonomiza

anumite instituții de dreptul mediului, de a crea o serie de mecanisme și instituții specifice

acestei ramuri de drept. Opinia noastră este aceea că această încercare are puțini sorți de izbândă,

instituțiile și mecanismele juridice “clasice” fiind suficiente.

1.2 Structura răspunderii de drept al mediului

Problematica răspunderii civile pentru daune aduse mediului are în vedere:

– definirea daunei ecologice;

– drepturile și calitatea procesuală a victimelor;

– regimul juridic al reparării daunelor ecologice;

– domeniile speciale de răspundere obiectivă întemeiată pe ideea de risc și garanție.

A. Dauna ecologică

Noțiunea de daună ecologică a fost utilizată pentru prima dată de Michel Despax pentru a sublinia particularitățile prejudiciilor indirecte, rezultate din atingerile aduse calității mediului.325

Datorită unității și interdependenței fenomenelor ecologice, vătămările aduse unui element natural (aer, apă) se propagă și influențează, sub o formă sau alta, și asupra altor componente ale mediului (sol, floră).

Pornind de la aceste particularități ale mediului, dauna este considerată, în general, a fi acea vătămare care aduce atingere ansamblului elementelor unui sistem care, datorită caracterului său indirect și difuz, nu permite constituirea unui drept de reparație.

Deși în privința naturii și întinderii sale în doctrină există controverse, în realitate problema centrală rămâne aceea dacă victima unei asemenea daune este omul sau mediul său. În funcție de răspunsul dat, se conturează în fapt și concepția asupra naturii și întinderii daunei ecologice.

Aceasta presupune determinarea în prealabil a statutului juridic al elementelor naturale sau artificiale care constituie mediul, pentru a stabili dacă acestea sunt sau nu bunuri protejate, din punct de vedere juridic.

Astfel, într-o primă opinie, dauna ecologică este cea „cauzată persoanelor și bunurilor de către mediul în care acestea trăiesc”. Într-o asemenea concepție,mediul este considerat ca fiind cauza și nu victima daunelor.

Cu privire la teoria perturbărilor de vecinătate, această concepție apreciază că, între poluare și sursele tradiționale de vecinătate nu există decât o diferență „de grad”.

Într-o concepție opusă, anumiți autori consideră dauna ecologică drept o vătămare adusă de către om mediului. Dar și aici, punctele de vedere trebuienuanțate.

În esență, dauna ecologică este asimilată daunei produse prin poluare și se consideră că ea vizează toate domeniile care contribuie la degradarea factorilor naturali; dacă paguba afectează în primul rând aerul, apa ori natura – în genere –, ea nu interesează, întrucât aceste elemente sunt utilizate de om și el suportă repercusiunile.

În consecință, această responsabilitate ce caracterizează paguba ecologică juridic al reparării daunelor ecologice;

– domeniile speciale de răspundere obiectivă întemeiată pe ideea de risc și garanție.

A. Dauna ecologică

Noțiunea de daună ecologică a fost utilizată pentru prima dată de Michel Despax pentru a sublinia particularitățile prejudiciilor indirecte, rezultate din atingerile aduse calității mediului.325

Datorită unității și interdependenței fenomenelor ecologice, vătămările aduse unui element natural (aer, apă) se propagă și influențează, sub o formă sau alta, și asupra altor componente ale mediului (sol, floră).

Pornind de la aceste particularități ale mediului, dauna este considerată, în general, a fi acea vătămare care aduce atingere ansamblului elementelor unui sistem care, datorită caracterului său indirect și difuz, nu permite constituirea unui drept de reparație.

Deși în privința naturii și întinderii sale în doctrină există controverse, în realitate problema centrală rămâne aceea dacă victima unei asemenea daune este omul sau mediul său. În funcție de răspunsul dat, se conturează în fapt și concepția asupra naturii și întinderii daunei ecologice.

Aceasta presupune determinarea în prealabil a statutului juridic al elementelor naturale sau artificiale care constituie mediul, pentru a stabili dacă acestea sunt sau nu bunuri protejate, din punct de vedere juridic.

Astfel, într-o primă opinie, dauna ecologică este cea „cauzată persoanelor și bunurilor de către mediul în care acestea trăiesc”. Într-o asemenea concepție,mediul este considerat ca fiind cauza și nu victima daunelor.

Cu privire la teoria perturbărilor de vecinătate, această concepție apreciază că, între poluare și sursele tradiționale de vecinătate nu există decât o diferență „de grad”.

Într-o concepție opusă, anumiți autori consideră dauna ecologică drept o vătămare adusă de către om mediului. Dar și aici, punctele de vedere trebuienuanțate.

În esență, dauna ecologică este asimilată daunei produse prin poluare și se consideră că ea vizează toate domeniile care contribuie la degradarea factorilor naturali; dacă paguba afectează în primul rând aerul, apa ori natura – în genere –, ea nu interesează, întrucât aceste elemente sunt utilizate de om și el suportă repercusiunile.

În consecință, această responsabilitate ce caracterizează paguba ecologică, prin ricoșeu, nu se conturează decât dacă considerăm că victime nu sunt numai cei ce suferă un prejudiciu direct (în privința bunurilor sau persoanelor), ci și ansamblul colectivității care are interesul de a salva patrimoniul ecologic.

Printr-o mai mare generalizare, F.Caballero ajunge la următoarea definiție: „constituie daună ecologică orice pagubă ecologică, orice pagubă cauzată direct mediului, considerată ca interdependentă de repercusiunile sale asupra persoanelor și bunurilor.”

Alți autori introduc distincție între daunele prin poluare, suportate de patrimonii identificabile și de particulari, și daunele ecologice propriu-zise, suportate de mediul natural în elementele sale și care afectează echilibrul ecologic, în calitate de patrimoniu colectiv. Frecvent, același accident antrenează ambele tipuri de daune.

În sfârșit, într-o concepție modernă, se recunoaște fiecărui individ un drept subiectiv la mediu, care permite o protecție eficace a elementelor acestuia, până acum neglijabile, ca urmare a considerării acestora „res communis”. În consecință, orice poluare va fi o violare a acestui drept și constituie culpa.

Dreptul la un mediu sănătos a devenit, prin urmare, un drept justițiabil. Într-o asemenea perspectivă, daunele ecologice includ atât pagubele suferite prin poluare de mediu, cât și cele suportate de om și bunuri.

În condițiile în care dreptul la un mediu sănătos și prosper este recunoscut pe plan intern și internațional ca un drept fundamental al omului, al cetățenilor, orice atingere adusă acestuia (prin pagube provocate stării naturale a mediului) necesită o reparație completă și adecvată.

De aici decurg numeroase consecințe, începând cu reglementarea dreptului fiecărui cetățean la acțiune în apărarea sa, prin toate mijloacele oferite pentru drepturile fundamentale.

O problemă deosebit de dificilă, cu importante semnificații pentru stabilirea răspunderii civile, o reprezintă evaluarea daunelor ecologice. În această materie, în jurisprudența internațională s-au conturat patru metode principale:

– calcularea valorii de înlocuire a elementelor de faună și floră distruse;

– evaluarea costului readucerii la starea anterioară a ecosistemelor afectate de poluare;

– recurgerea la o evaluare forfetară;

– evaluarea costului compensației prin restaurarea unei suprafețe de mărime echivalentă, în vecinătatea zonei poluate.

În raport cu asemenea realități, se conturează două căi fundamentale de compensare și una intermediară:

a) evaluarea monetară a daunelor este posibilă pentru daunele cauzate integrității persoanelor, bunurilor private sau activităților civile. De altfel, analiza jurisprudenței străine arată în mod frecvent că acestea sunt singurele pagube efectiv reparate 330.

Pe de altă parte, în unele cazuri, dreptul trebuie să ia în calcul, cel puțin parțial, daunele aduse bunurilor situate în afara circuitului civil, prin „atingerile pe care acestea le suferă în urma activităților antropice”.

Astfel, s-a acceptat interpretarea unor degradări ale mediului marin în sensul de „pierderi” pentru activitățile de pescuit ori turism 331. Totuși, așa cum s-a remarcat în literatura de specialitate, această metodă prezintă și unele inconveniente: contribuie la mascarea unei părți din degradările obiective; confirmă că orice pierdere care nu poate fi convertită în pagubă, nu poate fi luată în calcul.

b) evaluarea forfetară a unei pagube prezintă o serie de avantaje: simplitatea și costul redus de negociere; previzibilitatea și securitatea; face mai facil recursul la asigurare; în același timp introduce o mare rigiditate, greutăți tehnice în elaborarea baremurilor.

Unele sisteme de drept au instituit această metodă de evaluare pe calea stabilirii de baremuri pentru situațiile de distrugere a unor bunuri naturale sau specii.O abordare care se reflectă tot mai evident în dreptul pozitiv constă în favorizarea evaluării negociate a pagubelor. Dreptul este chemat, în acest sens, să aplice proceduri care să faciliteze întâlnirea tuturor factorilor sociali reprezentând interesele în cauză.

Dreptul internațional public oferă multe exemple de aplicare a acestei metode în relațiile dintre state.În domeniul dreptului privat, „afacerea Sandoz” i-a adus la negocierile pentru evaluarea pagubelor pe reprezentanții statului, poluatorului, victimelor și protectorilor naturii.

În domeniul mediului, stabilirea unei legături de cauzalitate este dificilă, datorită, mai ales, caracterului difuz al daunelor. Ca urmare, într-un mare număr de cazuri, reglementările juridice „au construit” un responsabil, determinabil anteriorpagubei.

Prima ipoteză constă în „canalizarea responsabilității”. Aplicarea acestui mecanism presupune desemnarea, înainte de survenirea prejudiciului, a persoanei care va suporta sarcina răspunderii și care, pentru aceasta, va trebui să subscrie o garanție. Un exemplu tipic: responsabilitatea pentru prejudiciile consecutive deversării hidrocarburilor în mare.

Unele sisteme de drept au cunoscut principiul „canalizării” răspunderii, în materia „accidentelor de sănătate cauzate de poluare”. Astfel, o lege japoneză din octombrie 1973 stabilea un fel de prezumție de cauzalitate pentru unele maladii denumite „specifice”, determinate de poluanți precum mercurul, cadmiul și arsenicul. Indemnizarea acestor pagube este suportată direct de poluatori, în raport cu contribuția la poluarea în zona stabilită în prealabil.

O altă tehnică de desemnare a responsabilităților rezidă în construirea unui fond de indemnizare alimentat prin cotizațiile poluatorilor.

Rezultate asemănătoare se obțin și prin intermediul reglementărilor fiscale. În acest sens, redevența percepută de agențiile financiare de bazin constituie un exemplu edificator.

B. Victima în dreptul mediului

Victima abilitată să acționeze rămâne de cele mai multe ori titularul unui drept sau interes, în înțelesul strict, care a fost lezat, ceea ce plasează în planul nondreptului pagubele cauzate elementelor naturii care nu au reprezentanți abilitați, ori interesele în cauză sunt prea difuze sau eventuale.

Analiza reglementărilor în materie arată că cei îndreptățiți pot fi grupați în trei categorii:

a) cei care invocă o vătămare a integrității lor fizice;

b) cei care reclamă repararea unei vătămări a unui interes de natură patrimonială;

c) cei care acționează în virtutea calității lor de gestionar legal la repararea unor elemente de mediu.

În ce privește această ultimă situație, de remarcat că, în mod frecvent, cei abilitați să acționeze, în baza funcțiilor pe care le ocupă sau a sarcinilor care le revin, sunt cei care produc prejudiciul care se impune a fi reparat, această situație contradictorie fiind, în ultimă instanță, fatală pentru natură.

Unele progrese notabile s-au înregistrat mai ales în cazul în care legiuitorul a recunoscut asociațiilor nonguvernamentale dreptul de a acționa pentru obținerea reparării vătămărilor cauzate intereselor colective.

Importante contribuții aduce, în acest sens, dreptul comparat. Astfel:

– în dreptul brazilian s-a recunoscut asociațiilor de apărare a mediului posibilitatea de a reclama Ministerului Public, prin punerea în mișcare a acțiunii civile publice (Legea nr.7347 din 24 iulie 1985).

Interesul unei asemenea reglementări rezidă în aceea că asociaților li se conferă rolul de „inițiatori” ai acțiunii și „auxiliari” ai Ministerului Public.

– în dreptul federal american, legiuitorul a prevăzut că administrațiile ori serviciile specializate pot fi desemnate ca „trusturi” de resurse naturale. Cu acest titlu, ele sunt abilitate să facă evaluarea pagubelor ecologice și să exercite acțiunea în justiție.

C. Regimul juridic al reparării pagubelor ecologice

În cazul unor pagube, de cele mai multe ori repararea nu poate fi făcută decât prin echivalent și nu în natură. În consecință, importantă este asigurarea posibilităților ca indemnizațiile acordate să fie real afectate reparării pagubelor provocate.

În dreptul român, ca și în cel francez, afectarea reală pentru repararea pagubelor a fost mult timp imposibilă. Astfel:

a) în dreptul privat, regula este că victima își păstrează dreptul la libera folosire a indemnizației care i-a fost acordată;

b) în dreptul public, se opune principiul universalității bugetare.

În cadrul celor două ipostaze s-ar putea spera la o afectare relativă, dacă beneficiarul indemnizației este o persoană special însărcinată cu apărarea bunului ori interesului vătămat.

În același timp, se cuvine observat că „fiscalitatea în domeniul mediului derogă frecvent de la principiul nonafectării încasărilor fiscale”. De altfel, există o serie de evoluții evidente în acest sens, în dreptul pozitiv al unor state. În dreptul american, de exemplu, s-a stabilit că sumele alocate cu titlu de daune–interese nu pot fi afectate restaurării ori readucerii în starea anterioară a resurselor naturale.

1.3. Funcțiile răspunderii pentru daune aduse mediului

Prin compatibilizarea normelor de răspundere pentru prejudiciile de mediu au fost eliminate controversele în acest domeniu, asigurându-se cadrul legal pentru o practică unitară în materie.

Astfel, prevederile art. 95 din O.U.G. nr. 195/2005 332 primesc o dezvoltare legislativă în cadrul O.U.G. nr. 68/2007 privind răspunderea de mediu cu referire la prevenirea și repararea prejudiciului asupra mediului, care are ca domeniu de reglementare modalitățile juridice de reparare a prejudiciului asupra mediului.

Această ordonanță are în vedere obligativitatea transpunerii legislației comunitare, în noua calitate a României de stat membru a Uniunii Europene, conform Directivei nr. 2004/35/CE privind răspunderea de mediu referitoare la prevenirea și repararea prejudiciului adus mediului.

Menținerea vidului legislativ în domeniul răspunderii de mediu (civile) poate avea consecințe negative în sensul că nu există un cadru legal prin care operatorii să fie obligați să adopte măsuri și să pună în aplicare practici pentru a minimiza riscurile de daune sau să ia măsurile de reparare necesare în cazul producerii prejudiciului.

Ordonanța de urgență stabilește cadrul de reglementare al răspunderii de mediu, bazată pe principiul „poluatorul plătește“, în scopul prevenirii și reparării prejudiciului asupra mediului. Potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 68/2007 răspunderea de mediu se bazează pe principiul poluatorul plătește în scopul prevenirii și reparării prejudiciului asupra mediului. În lumina textului menționat răspunderea de mediu îndeplinește două funcții: preventivă și reparatorie.

A. Funcția preventivă

În cazul unei amenințări iminente cu un prejudiciu asupra mediului, operatorul este obligat să ia imediat măsurile preventive necesare și, în termen de 2 ore de la luarea la cunoștință a apariției amenințării, să informeze Agentia Județean pentru Protecția Mediului Și Comisariatul Judetean al Gărzii Naționale de Mediu.

Informațiile pe care operatorul este obligat să le aduca la cunoștintă autorităților, se referă la:

a) datele de identificare ale operatorului;

b) momentul și locul apariției amenințării iminente;

c) elementele de mediu posibil a fi afectate;

d) măsurile demarate pentru prevenirea prejudiciului;

e) alte informații considerate relevante de operator.

Măsurile preventive trebuie sa fie proporționale cu amenințarea iminentă și să conducă la evitarea producerii prejudiciului, luând în considerare principiul precauției în luarea deciziilor.

În termen de 1 oră de la finalizarea măsurilor preventive operatorul informează Agenția Județeană pentru Protecția Mediului și Comisariatul Regional al Gărzii Naționale de Mediu despre măsurile intreprinse pentru prevenirea prejudiciului și eficiența acestora.

În cazul în care amenințarea iminentă persistă iar măsurile luate nu au eficiența scontată, operatorul informează, in termen de 6 ore de la momentul la care a constatat ineficiența măsurilor luate, Agenția Județeană pentru Protecția Mediului și Comisariatul Regional al Gărzii Naționale de Mediu despre:

a) măsurile întreprinse pentru prevenirea prejudiciului;

b) evoluția situației în urma aplicării măsurilor preventive;

c) alte măsuri suplimentare, care se iau pentru prevenirea înrăutățirii situației.

Agentia Județeană pentru Protecția Mediului este abilitată, în orice moment, să exercite urmatoarele atribuții:

a) să solicite operatorului să furnizeze informații despre orice amenințare iminentă cu un prejudiciu asupra mediului sau despre orice caz suspect de amenințare iminentă;

b) să solicite operatorului să ia măsurile preventive necesare;

c) să dea operatorului instrucțiuni despre măsurile preventive necesar a fi luate;

d) să ia măsurile preventive necesare.

Conducătorul Agenției Județene pentru Protecția Mediului, înainte de intervenția sa proprie, solicită operatorului să ia măsurile preventive necesare dacă operatorul nu-și îndeplinește obligațiile proprii sau dacă operatorul nu poate fi identificat. Agenția Județeană pentru Protecția Mediului nu are obligația de a suporta costurile intervenției, acestea rămânând în sarcina operatorului.

B. Funcția reparatorie

În cazul producerii unui prejudiciu asupra mediului, operatorul informează, în maxim 2 ore de la producerea prejudiciului, Agenția Județeana pentru Protecția Mediului și Comisariatul Județean al Gărzii Naționale de Mediu despre:

a) datele de identificare ale operatorului;

b) momentul și locul producerii prejudiciului adus mediului;

c) caracteristicile prejudiciului adus mediului;

d) cauzele care au generat prejudiciul;

e) elementele de mediu afectate;

f) măsurile demarate pentru prevenirea extinderii sau agravării prejudiciului adus mediului;

g) alte informații considerate relevante de operator.

Operatorul este obligat:

1. să actioneze imediat pentru a controla, izola, elimina sau, în caz contrar, pentru a gestiona poluanții respectivi și/sau orice alți factori contaminanți, în scopul limitării sau prevenirii extinderii prejudiciului asupra mediului și a efectelor negative asupra sănătații umane sau agravării deteriorării serviciilor.

2. să ia măsurile reparatorii necesare, astfel:

a) să identifice măsurile reparatorii posibile în conformitate cu prevederile privind repararea prejudiciului asupra mediului stabilite în Anexa 2 a O.U.G. nr. 68/2007, și să le transmită agenției județene pentru protecția mediului spre aprobare, în termen de 15 de zile de la data producerii prejudiciului, în afară de cazul în care măsurile au fost luate de agenția județeană pentru protectia mediului.

b) după ce a fost informată, Agenția Județeană pentru Protecția Mediului decide, după ce se consultă cu operatorul implicat, asupra măsurilor reparatorii care trebuie implementate. Procedura și termenele pentru acțiunile reparatorii sunt stabilite în art. 17-19 din O.U.G. nr. 68/2007.

c) măsurile reparatorii trebuie sa fie proporționale cu prejudiciul cauzat si să conducă la îndepărtarea efectelor prejudiciului, luând în considerare principiul precauției în luarea deciziilor.

In situatia complexă in care s-au produs mai multe prejudicii asupra mediului, iar Agentia Județeana pentru Protectia Mediului nu poate asigura luarea, in acelasi timp, a masurilor reparatorii, aceasta este indreptatita sa decida care dintre prejudicii trebuie reparat cu prioritate.

În luarea deciziei Agenția Județeană pentru Protecția Mediului ia în considerare, printre altele, atât natura, dimensiunea și gravitatea diferitelor prejudicii produse, cât si posibilitatea regenerarii naturale, acordând atenție riscurilor pe care prejudiciul le reprezintă pentru sănatatea umana.

C. Domeniile de aplicare

Prejudiciului asupra mediului, cauzat de orice tip de activitate profesională pentru care răspunderea este de natură obiectivă, respectiv:

1. Funcționarea instalațiilor care fac obiectul procedurii de autorizare integrată de mediu conform prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 152/2005 privind prevenirea și controlul integrat al poluării, aprobată cu modificări prin Legea nr. 84/2006. Aceasta înseamnă activitățile prevăzute în anexa nr.1 a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 152/2005 aprobată cu modificări prin Legea nr. 84/2006, cu excepția instalațiilor sau părți ale instalațiilor utilizate pentru cercetare, dezvoltare și testare de produse și procese noi.

2. Activitățile de gestionare a deșeurilor, inclusiv colectarea, transportul, valorificarea și eliminarea deșeurilor și a deșeurilor periculoase, precum și inspecția și controlul acestor operațiuni și monitorizarea postînchidere a depozitelor de deșeuri, care fac obiectul autorizării sau înregistrării, potrivit prevederilor Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 78/2000 privind regimul deșeurilor, aprobată cu modificări prin Legea nr. 426/2001, cu completările ulterioare.

3. Toate evacuările în apele interioare de suprafață care necesită o autorizare prealabilă conform Hotărârii Guvernului nr. 351/2005 privind aprobarea Programului de eliminare treptată a evacuărilor, emisiilor și pierderilor de substanțe prioritar periculoase, cu modificările și completările ulterioare.

4. Toate evacuările substanțelor în apele subterane, care necesită o autorizare prealabilă conform Hotărârii Guvernului nr. 351/2005 privind aprobarea Programului de eliminare treptată a evacuărilor, emisiilor și pierderilor de substanțe prioritar periculoase, cu modificările și completările ulterioare.

5. Evacuarea sau injectarea unor poluanți în apele de suprafață sau subterane, care necesită un aviz, o autorizație sau o înregistrare pe baza unor reguli general obligatorii, conform Legii nr.107/1996, cu modificările și completările ulterioare.

6. Prelevările de apă și acumulările de apă de suprafață, care fac obiectul unei autorizări prealabile conform Legii nr.107/1996, cu modificările și completările ulterioare.

7. Producerea, utilizarea, depozitarea, procesarea, încărcarea/umplerea recipienților, eliberarea în mediu și transportul pe amplasament a:

a) substantelor si preparatelor periculoase prevazute la art. 2 alin. (2) din Hotararea Guvernului nr. 1.408/2008 privind clasificarea, ambalarea si etichetarea substantelor periculoase;

b) produselor de protecție a plantelor prevăzute la art. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 1.559/2004 privind procedura de omologare a produselor de protecție a plantelor în vederea plasării pe piață și a utilizării lor pe teritoriul României, cu modificările și completările ulterioare;

c) produselor biocide prevăzute la art. 10 lit. c) din Hotărârea Guvernului nr. 956/2005 privind plasarea pe piață a produselor biocide, cu modificările ulterioare.

8. Transportul rutier, feroviar, pe căi navigabile interioare, maritim sau aerian al mărfurilor periculoase sau poluante definite în:

a) anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.374/2000 pentru aprobarea Normelor privind aplicarea etapizată, în traficul intern, a prevederilor Acordului European referitor la transportul rutier internațional al mărfurilor periculoase – A.D.R., încheiat la Geneva la 30 septembrie 1957, la care România a aderat prin Legea nr. 31/1994, cu modificările ulterioare, sau în

b) anexa la Ordonanța Guvernului nr.49/1999 privind transportul mărfurilor periculoase pe calea ferată – RID, aprobată cu modificări prin Legea nr.788/2001, sau în

c) Ordinul Ministrului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului nr. 323/2006 pentru aprobarea sistemului de informare și monitorizare a traficului navelor care intră/ies în/din apele naționale navigabile ale României.

9. Orice utilizare în condiții de izolare, inclusiv transportul microorganismelor modificate genetic conform prevederilor legislației în domeniu privind utilizarea în condiții de izolare a organismelor modificate genetic.

10. Orice introducere deliberată în mediu, orice transport sau orice introducere pe piață a organismelor modificate genetic, conform legislației în domeniu privind introducerea deliberată în mediu și pe piață a organismelor modificate genetic.

11. Transportul transfrontieră al deșeurilor în, înspre sau dinspre Uniunea Europeană, care necesită o autorizare prealabilă sau care este interzis conform Regulamentului Consiliului nr. 259/93/CEE privind supravegherea și controlul transporturilor de deșeuri în, înspre și dinspre Comunitatea Europeană.(ANEXA Nr. 3 din ordonanță)334

Ordonanța se aplică oricărei amenințări iminente rezultate din activitățile profesionale menționate mai sus, indiferent de specificul acesteia.

De asemenea, prejudiciului asupra speciilor și habitatelor naturale protejate și oricărei amenințări iminente cu un astfel de prejudiciu cauzat de orice activitate profesională, alta decât cele prevăzute în Anexa nr. 3, ori de câte ori operatorul acționează cu intenție sau din culpă.

Ordonanța de urgență se aplică și prejudiciului asupra mediului sau unei amenințări iminente cu un astfel de prejudiciu, cauzate de poluarea cu caracter difuz, numai când se poate stabili o legătura de cauzalitate între prejudiciu și activitățile operatorilor individuali.

1.4. Excepțiile de nerăspundere

1. Ordonanța de urgență nu dă persoanelor fizice sau juridice de drept privat dreptul la compensație ca o consecință a prejudiciului asupra mediului sau a amenințării iminente cu un astfel de prejudiciu. În aceste situații se aplică prevederile dreptului comun.

2. Ordonanța nu se aplică prejudiciului asupra mediului sau amenințării iminente cu un astfel de prejudiciu produs de:

a) acțiuni cu caracter de conflict armat, ostilități, război civil sau insurecție;

b) un fenomen natural având caracter excepțional, inevitabil și insurmontabil.

3. De asemenea, ordonanța nu se aplică:

a) prejudiciului asupra mediului sau oricărei amenințări iminente cu un astfel de prejudiciu care decurge dintr-un incident pentru care răspunderea sau compensarea este reglementată de una dintre convențiile internaționale prevăzute în Anexa nr.4, inclusiv de orice amendamente ulterioare ale acestora, la care România este parte;

b) riscurilor nucleare sau prejudiciului asupra mediului ori amenințării iminente cu un astfel de prejudiciu, care pot fi cauzate de activitățile care intră sub incidența Tratatului privind Comunitatea Europeana a Energiei Atomice sau sunt cauzate de un incident sau activitate pentru care răspunderea ori compensarea sunt reglementate de oricare din instrumentele internaționale prevăzute în Anexa nr.5336, inclusiv de orice amendamente ulterioare ale acestora, la care România este parte;

c) activităților al căror scop principal îl reprezintă apărarea națională sau securitatea internațională ori celor al căror unic scop îl reprezintă apărarea împotriva dezastrelor naturale;

d) utilizării în scopuri agricole a nămolului provenit din stațiile de epurare a apelor uzate urbane, tratat conform unui standard aprobat;

e) prejudiciului cauzat de o emisie, eveniment sau incident care a avut loc înainte de 30 aprilie 2007337;

f) prejudiciului cauzat de o emisie, eveniment sau incident care are loc pe data sau după data de 30 aprilie 2007 și a fost determinat de o activitate specifică ce a avut loc și s-a terminat înainte de data de 30 aprilie 2007;

g) prejudiciului produs în urma unei emisii, a unui eveniment sau a unui incident, de la producerea căruia au trecut mai mult de 30 de ani.

A. Excepții de la nerăspundere

În mod derogatoriu, de la excepția nerăspunderii, regimul juridic stabilit de ordonanță se aplică situațiilor care intră sub incidența următoarelor convenții338:

1. Convențiile internaționale care reglementează răspunderea sau compensarea pentru incidentele din domeniul transporturilor:

a) Convenția internațională privind răspunderea civilă pentru pagubele produse prin poluare cu hidrocarburi, încheiată la Londra la 27 noiembrie 1992 la care România a aderat prin Ordonanța Guvernului nr.15/2000 cu modificările ulterioare;

b) Convenția internațională din 27 noiembrie 1992 privind stabilirea unui Fond internațional pentru compensarea daunelor provocate prin poluarea cu hidrocarburi;

c) Convenția internațională din 23 martie 2001 privind răspunderea civilă pentru pagubele produse prin poluarea cu combustibil de consum de la nave;

d) Convenția internațională din 3 mai 1996 privind răspunderea și compensația pentru daune în legătură cu transportul pe mare al substanțelor periculoase și toxice;

e) Convenția din 10 octombrie 1989 privind răspunderea civilă pentru pagubele produse în timpul transportului pe șosea, cale ferată și cu vase de navigație fluvială a mărfurilor periculoase.(ANEXA Nr.4, din ordonanță)

2. Instrumentele internaționale care reglementează răspunderea sau compensarea pentru incidentele din domeniul nuclear: a) Convenția de la Paris din 29 iulie 1960 privind răspunderea civilă în domeniul energiei nucleare și Convenția Suplimentară de la Bruxelles din 31 ianuarie 1963;

b) Convenția de la Viena din 21 mai 1963 privind răspunderea civilă pentru daune nucleare, la care România a aderat prin Legea nr. 106/1992 pentru aderareaRomâniei la Convenția privind răspunderea civilă pentru daune nucleare și la Protocolul comun referitor la aplicarea Convenției de la Viena și a Convenției de la Paris;

c) Convenția din 12 septembrie 1997 privind compensațiile suplimentare pentru daunele nucleare ratificată de România prin Legea nr. 5/1999;

d) Protocolul Comun din 21 septembrie 1988 privind punerea în aplicare a Convenției de la Viena și a Convenției de la Paris la care România a devenit parte prin Legea nr. 106/1992 pentru aderarea României la Convenția privind răspunderea civilă pentru daune nucleare și la Protocolul comun referitor la aplicarea Convenției de la Viena și a Convenției de la Paris;

e) Convenția de la Bruxelles din 17 decembrie 1971 privind răspunderea civilă în domeniul transportului maritim al materialului nuclear.( ANEXA Nr.5 din ordonanță).

1.5. Dreptul la limitarea răspunderii operatorului

Ordonanță de urgență nu aduce atingere dreptului operatorului de a-și limita răspunderea, conform legislației care implementează Convenția internațională privind limitarea răspunderii pentru creanțe maritime (LLMC) din 1976, la care România a aderat prin Legea nr. 284/2006, inclusiv orice amendament ulterior la convenție, sau Convenția de la Strasbourg privind limitarea responsabilității în navigația pe căile navigabile interioare (CLNI) din 1988, inclusiv orice amendament ulterior la convenție.

Prin derogare de la prevederile menționate (supra.), regimul juridic stabilit prin ordonanța de urgență se aplică situațiilor care intră sub incidența Convenției de la Strasbourg privind limitarea responsabilității în navigația pe căile navigabile interioare (CLNI) din 1988, inclusiv orice amendament ulterior, până la data la care România devine parte la acesta.

1.6. Repararea prejudiciului asupra mediului

În Anexa nr. 2 a legii protecției mediului, modificată și completată prin O.U.G. nr. 114/2007, se stabilește cadrul comun pentru alegerea celor mai potrivite măsuri care să asigure repararea prejudiciului asupra mediului.

Repararea prejudiciului asupra mediului este abordată în anexă din perspectiva următoarelor forme de reparare: reparare primară; reparare complementară; reparare compensatorie.

a. Repararea primară înseamnă orice măsură de remediere care readuce resursele naturale prejudiciate și/sau serviciile afectate la starea inițială sau la o stare apropiată de aceasta.

b. Repararea complementară înseamnă orice măsură de remediere care are ca obiect compensarea prejudiciului ca urmare a faptului că măsurile de reparare primară nu au condus la refacerea completă a resurselor naturale și/sau a serviciilor prejudiciate.

c. Repararea compensatorie înseamnă orice măsură menită să compenseze pierderile și funcțiile ecologice în perioada cuprinsă între momentul nașterii prejudiciului și până la refacerea mediului afectat de acțiunea care a produs prejudiciul, adică până când măsurile primare și cele complementare își fac efectul.

Prejudiciul avut în vedere este cel cauzat apelor, speciilor sau habitatelor naturale, precum și îndepărtarea oricărui risc semnificativ cu impact negativ asupra sănătății umane și echilibrului ecologic.

Anexa are în vedere și repararea prejudiciului asupra solului. Pentru repararea prejudiciului asupra solului se i-au măsuri minime pentru eliminarea, controlul, izolarea sau diminuarea poluanților relevanți, astfel încât solul contaminat să nu mai prezinte vreun risc semnificativ cu impact negativ asupra sănătății umane și echilibrului ecologic.

Prezența unor astfel de riscuri se evaluează prin proceduri speciale de evaluare ținându-se seama de categoria de folosință a solului, tipul și consecința substanțelor, preparatelor, organismelor sau microorganismelor periculoase, gradul de risc pe care acestea îl reprezintă și posibilitatea de dispersie.

1.7. Actorii instituționali implicați în prevenirea, repararea și evaluarea prejudiciului de mediu

Agenția Județeană pentru Protecția Mediului este autoritatea competentă pentru stabilirea și luarea măsurilor preventive și reparatorii, precum și pentru evaluarea caracterului semnificativ al prejudiciului asupra mediului.

La stabilirea măsurilor preventive Agenția Județeană pentru Protecția Mediului se consultă cu comisariatele județene ale Gărzii Naționale de Mediu. În funcție de factorul de mediu potențial afectat, Agenția Județeană pentru Protecția Mediului se poate consulta și cu următoarele autorități și/sau instituții:

a) direcțiile bazinale de apă;

b) consiliile științifice organizate la nivelul ariilor naturale protejate;

c) oficiile de studii pedologice și agrochimice județene;

d) inspectoratele teritoriale de regim silvic și de vânătoare.

La evaluarea caracterului semnificativ al prejudiciului asupra mediului și la stabilirea măsurilor reparatorii Agenția Județeană pentru Protecția Mediului consultă pe lângă autoritățile menționate (supra.), după caz, și Agenția Națională pentru Protecția Mediului.

Reprezentanții autorităților și/sau instituțiilor consultate au următoarele obligații:

a) de a analiza toate informațiile și/sau documentele transmise acestora de către Agenția Județeană pentru Protecția Mediului;

b) de a transmite opiniile lor Agenției Județene pentru Protecția Mediului, în termen de 24 de ore, în cazul măsurilor preventive, și de 5 zile, în cazul măsurilor reparatorii, de la primirea informațiilor și/sau a documentelor prevăzute la lit.a).

În îndeplinirea atribuțiilor prevăzute mai sus, Agenția Județeană pentru Protecția Mediului poate:

a) să îndeplinească măsurile preventive sau reparatorii stabilite339, direct sau prin încheierea de contracte cu persoane fizice sau juridice, în conformitate cu prevederile Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 337/2006, cu modificările și completările ulterioare;

b) să dispună luarea măsurilor preventive sau reparatorii necesare pe proprietatea unei terțe părți;

c) să solicite operatorului în cauză realizarea unei evaluări proprii și furnizarea oricăror informații și date necesare în situația producerii unui prejudiciu.

Operatorii au obligația de a transmite agenției județene pentru protecția mediului rezultatele evaluărilor, precum și datele și informațiile solicitate de aceasta, în termen de 3 zile de la obținerea lor.

Terții au obligația de a permite realizarea de măsuri preventive sau reparatorii pe proprietățile lor. Aceste măsuri nu trebuie să conducă, pe cât posibil, la scăderea valorii proprietății.

Deciziile conducătorului Agenției Județene pentru Protecția Mediului privind stabilirea măsurilor preventive sau reparatorii se motivează în fapt și în drept și conțin informații asupra termenelor și procedurii contencios administrative prevăzute de Legea contenciosului administrativ nr.554/2004, cu modificările ulterioare.

Deciziile se comunică operatorului în cauză în termen de 24 de ore de la luarea lor, atât pentru măsurile preventive, cât și pentru măsurile reparatorii.

Autoritatea competentă pentru constatarea prejudiciului asupra mediului, a unei amenințări iminente cu un astfel de prejudiciu, precum și pentru identificarea operatorului responsabil este Garda Națională de Mediu, prin comisariatele județene.

1.8. Domeniile răspunderii obiective, independente de culpă

Potrivit Anexei nr. 3 din legea protecției mediului, activitățile pentru care răspunderea este obiectivă, independentă de culpă, sunt:

a. Activitățile care fac obiectul procedurii de autorizare integrată de mediu, conform prevederilor O.U.G. nr. 152/2005, privind prevenirea și controlul integrat al poluării, aprobată cu modificări prin Legea nr. 84/2006.

b. Activitățile de gestionare a deșeurilor, inclusiv colectarea, transportul, valorificarea și eliminarea deșeurilor și a deșeurilor periculoase, potrivit prevederilor O.U.G. nr. 78/2000 privind regimul deșeurilor, aprobată cu modificări prin Legea nr. 426/2001 cu completările ulterioare.

Activitățile de gestionare a deșeurilor presupun, între altele, operarea depozitelor de deșeuri conform Hotărârii Guvernului nr. 349/2005 privind depozitarea deșeurilor, precum operarea instalațiilor de incinerare conform Hotărârii Guvernului nr. 128/2002 privind incinerarea deșeurilor, cu modificările și completările ulterioare.

c. Toate evacuările în apele interioare de suprafață care necesită o autorizare prealabilă conform Hotărârii Guvernului nr. 351/2005 privind aprobarea Programului de eliminare treptată a evacuărilor, emisiilor și pierderilor de substanțe prioritar periculoase, cu modificările și completările ulterioare.

d. Toate evacuările substanțelor în apele subterane, care necesită o autorizare prealabilă conform Hotărârii Guvernului nr. 351/2005 privind aprobarea Programului de eliminare treptată a evacuărilor, emisiilor și pierderilor de substanțe prioritar periculoase, cu modificările și completările ulterioare.

e. Evacuarea sau injectarea unor poluanți în apele de suprafață sau subterane, care necesită un aviz, o autorizație sau o înregistrare pe baza unor reguli general obligatorii, conform Legii nr. 107/1996, cu modificările și completările ulterioare.

f. Prelevările de apă și acumulările de apă de suprafață, care fac obiectul unei autorizări prealabile conform Legii nr. 107/1996, cu modificările și completările ulterioare.

g. Producerea, utilizarea, depozitarea, procesarea, încărcarea/umplerea recipienților, eliberarea în mediu și transportul pe amplasament a :

– produselor de protecție a plantelor prevăzute la art. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 1.559/2004 privind procedura de omologare a produselor de protecție a plantelor în vederea plasării pe poață și a utilizării lor pe teritoriul României, cu modificările și completările ulterioare.

– produsele biocide prevăzute la art. 10 lit. c) din Hotărârea Guvernului nr. 956/2005 privind plasarea pe piață a produselor biocide, cu modificările ulterioare.

h. Transportul rutier, feroviar, pe căi navigabile interioare, maritime sau aerian al mărfurilor periculoase sau poluante definite în:

– anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.374/2000 pentru aprobarea Normelor privind aplicarea etapizată, in traficul intern, a prevederilor Acordului European referitor la transportul rutier internațional al mărfurilor periculoase – A.D.R., încheiat la Geneva la 30 septembrie 1957, la care România a aderat prin Legea nr. 31/1994, cu modificările ulterioare, sau în

– anexa la Ordonanța Guvernului nr. 49/1999 privind transportul mărfurilor periculoase pe calea ferată – RID, aprobată cu modificări prin Legea nr. 788/2001, sau în

– Ordinul Ministrului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului nr. 323/2006 pentru aprobarea sistemului de informare și monitorizare a traficului navelor care intră/ies în/din apele navigabile ale României.

i. Orice utilizare în condiții de izolare, inclusiv transportul microorganismelor modificate genetic conform prevederilor legislației în domeniu privind utilizarea în condiții de izolare a organismelor modificate genetic.

j. Orice introducere deliberată în mediu, orice transport sau orice introducere pe piață a organismelor modificate genetic, conform legislației în domeniu privind introducerea deliberată în mediu și pe piață a organismelor modificate genetic.

k.Transportul transfrontieră a deșeurilor în, înspre sau dinspre Uniunea Europeană, care necesită o autorizare prealabilă sau care este interzis conform Regulamentului Consiliului nr. 259/93/CEE privind supravegherea și controlul transporturilor de deșeuri în, înspre și dinspre Comunitatea Europeană.

Începând cu 12 iulie 2007, trimiterea la Regulamentul Consiliului nr. 259/93/CEE se consideră a fi făcută la Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului nr. 1.013/2006/CE.

A. Particularitățile răspunderii obiective pentru poluarea mediului marin cu hidrocarburi

Primul instrument internațional consacrat răspunderii civile pentru prejudiciile generate prin poluarea cu hidrocarburi este Convenția de la Bruxelles, adoptată de părți la 29 noiembrie 1969 și amendată prin Protocoalele semnate la Londra la 19 noiembrie 1976 și 25 mai 1984.

Convenția inițială de la Bruxelles din 1969 a fost dublată de Convenția de la Bruxelles din 18 decembrie 1971 pentru crearea unui fond internațional de indemnizare pentru daunele generate de poluare prin hidrocaburi. Și acestei convenții i-au fost aduse amendamente prin Protocoalele de la Londra din 19 noiembrie 1976 și 25 mai 1974.

Sistemul convențiilor de la Bruxelles definește „prejudiciul prin poluare” ca fiind cel cauzat în exteriorul navelor și care cauzează o contaminare a mediului marin, în largul mării, în zona economică, în marea teritorială și în apele teritoriale.

În ceea ce privește prejudiciul, acesta este format din costurile măsurilor de salvgardare a mediului poluat și de prejudiciile ce se aduc prin măsurile respective.

Prejudiciile non-indemnizabile sunt acele prejudicii care nu corespund măsurilor concrete sau pierderilor economice directe.

Pentru stabilirea autorului poluării, sistemul convențiilor de la Bruxelles utilizează metoda canalizării răspunderii asupra proprietarului navei la momentul producerii evenimentului, excluzând expres orice acțiune contra altor persoane (agenții proprietarului, piloții, exploatanții etc).

Proprietarul navei nu este răspunzător când prejudiciul a fost cauzat prin acte de război, acțiuni ostile, război civil, insurecție sau un fenomen natural cu caracter excepțional, inevitabil și irezistibil.

Proprietarul nu răspunde nici în situațiile în care prejudiciul a fost cauzat de o acțiune deliberată a unui terț sau când la cauza accidentului se află, în totalitate, neglijența altei acțiuni prejudiciabile a unui guvern sau al altei autorități responsabile, în exercițiul funcțiilor privind navigația.Convenția de la Bruxelles instituie răspunderea obiectivă, independentă de culpă, aceasta fiind limitată la un anumit cuantum în raport cu tonajul navei.

Pentru a beneficia de limitele indemnizației, proprietarul navei trebuie să constituie un fond până la limita responsabilității sale, fie prin depozitul unei sume, fie prin prezentarea unei garanții bancare altă garanție acceptabilă admisă de legislația statului de jurisdicție.

Prin acorduri private au fost create fonduri de indmenizație, fiind cunoscute Acordurile T.V.A.L.O.P. (Tanker Owners Voluntary Agreement Tanker Liability for Oil Pollution), având un fond de 16,8 milioane de dolari și C.R.I.S.T.A.L. (Contact Regarding an Interim Supplement to Tanker Liability for Oil Pollution), cu un fond de 36 milioane de dolari340.

Încă din anul 1991, Institutul de Drept Internațional a adoptat o rezoluție care preciza că orice alterare a apei și evacuarea în ape a substanțelor dăunătoare este interzisă. Astfel, la 17 martie 1992, sub auspiciile Comisiei Economice a O.N.U. pentru Europa, 32 de țări europene au semnat la Helsinki Convenția privind protecția și utilizarea cursurilor de apă transfrontiere și a lacurilor internaționale.

Statele semnatare se angajează să adopte măsuri adecvate, în special pentru:

– a preveni, a controla și a reduce poluările apelor care pot cauza impact transfrontier;

– a se asigura că apele transfrontiere sunt utilizate în scopul gospodăririi raționale și sigure din punct de vedere ecologic, conservării resurselor de apă și protecției mediului;

– utilizarea acestor ape într-un mod rezonabil și echitabil;

– conservarea și, unde este necesar, restaurarea ecosistemelor.

Toate măsurile pentru prevenirea, controlul și reducerea poluării apelor vor fi luate, pe cât posibil, la sursă și nu vor provoca, direct sau indirect, un transfer al poluării în alte medii. Măsurile adoptate vor avea la bază principiile precauției, poluatorul plătește, gospodăririi durabile a resurselor de apă.

În ceea ce privește elaborarea unei convenții-cadru generale, în domeniu, aceasta este greu de realizat, regulile generale fiind rare. Nivelul mediu, cunoscut pe plan internațional nu este adecvat, deoarece conform Dreptului fluvial, fiecare fluviu este guvernat de unul sau mai multe instrumente juridice convenționale care îi sunt proprii342.

Se constată, de asemenea, că în Europa – ca de fapt în întreaga lume – statele își manifestă preferința pentru tratatele-convenții ca modalitate de stabilire a unor reguli juridice pentru protejarea fluviilor internaționale și a celor de frontieră.

Deși instrumentele juridice de protecție a apelor fluviale împotriva poluării transfrontiere sunt diferențiate, de la o regiune la alta, ele conțin o serie de principii comune prezentate și exemplificate astfel:

1) Dispoziții ce conțin angajamente referitoare la informare și consultare. În această privință se pot distinge trei modalități:

a) schimburi de informații care exprimă o voință de cooperare tehnică, putând fi dat ca exemplu Tratatul dintre Polonia și fosta U.R.S.S., privind hidronomia apelor de frontieră, încheiat la 17 iulie1964, care prevede schimb de experiență și informații în materie de elaborare de norme și standarde;

b) informare în cazuri de situații critice; în acest sens, Tratatul în domeniul hidrotehnic al apelor de frontieră, încheiat între România și Iugoslavia la 17 aprilie 1955, prevede un schimb rapid de informații. Alte documente prevăd sesizarea Comisiei mixte competente (exemplu: Acordul privind apele de frontieră între Republica Finlanda și fosta U.R.S.S., semnat la Helsinki, la 24 aprilie 1964);

c) informații cu privire la lucrările de întreprins. Putem da ca exemplu Tratatul dintre Olanda și R.F.G., semnat la 08.04.1960 care, în art.60 paragraf l precizează: „dacă una din părți își propune să ia sau să permită efectuarea unei lucrări pe teritoriul său sau a unor măsuri de natură a exercita o influență notabilă asupra folosirii și exploatării resurselor hidrologice în teritoriul celeilalte părți, Comisia permanentă a frontierelor va trebui să fie avizată cât mai curând posibil."

Același tip de reglementare îl putem întâlni și în statutul din cadrul Tratatului dintre Argentina și Uruguay: „Partea care proiectează construirea de noi canale, modificarea sau transformarea substanțială a canalelor sau rezilierea unor lucrări importante, de natură a influența navigația, regimul fluvial sau calitatea apelor sale, va trebui să informeze Comisia, care va decide (…), dacă proiectul poate cauza un prejudiciu sensibil celeilalte părți."

2) Dispoziții referitoare la instituționalizarea convențiilor sub formă de comisii.

Unele din aceste comisii nu au fost inițial constituite în vederea luptei împotriva poluării. Comisia Dunării, înființată prin Tratatul de la Belgrad, semnat la 18 august 1948, pentru a se ocupa de navigația pe fluvii. Mai târziu, ea și-a lărgit sfera de competență prin luarea de măsuri preventive contra poluării prin hidrocarburi.

1.9 Răspunderea contravențională

1.9.1. Răspunderea contravențională în dreptul mediului

Răspunderea contravențională este o formă a răspunderii administrative (așadar relația

între ele este de parte – întreg), contravenția fiind “o formă de manifestare a ilicitului

administrativ, forma cea mai gravă a acestuia, regimul său juridic fiind în general, unul

administrativ”.

Doctrina specializată în dreptul mediului face referire tot mai des la apariția unei noi

forme a contravenției și anume “contravenția ecologică”, specie aparte caracterizată prin faptul

că este vorba de o faptă ilicită prin care a fost încălcată o normă, respectiv un raport de drept al

mediului, necesar a fi sancționată prin norme de drept speciale care în unele cazuri derogă de la

dreptul comun8. Așadar, se va putea vorbi despre existența unei contravenții ecologice numai

dacă fapta este prevăzută și sancționată de legislația de protecție a mediului.

Din punct de vedere statistic, contravențiile în această materie sunt numeroase (mai multe

chiar decât infracțiunile) și îmbracă o mare varietate de forme. În majoritatea actelor normative

(fie că e vorba despre legi, hotărâri, ordonanțe sau ordonanțe de urgență emise de către Guvern,

ordine ale miniștrilor, hotărâri ale organelor administrației publice centrale sau locale) vom

întâlni o reglementare atât a infracțiunilor (acolo unde se poate realiza normativizarea, deoarece

infracțiunile nu pot fi instituite decât prin lege), dar mai ales a contravențiilor din acel domeniu.

Trebuie remarcat faptul că, deși par exagerate în valoare absolută, limitele de amendă

stabilite de legiuitor sunt relativ mici, având în vedere că cei care încalcă normele impuse pot fi

uneori companii multinaționale cu cifre de afaceri de miliarde de euro și care își pot permite fără

probleme plata unei sume de bani adeseori simbolică pentru ei. Acest fapt face ca amenda să fie

o sancțiune relativ ineficientă, ce permite unora din cei menționați mai sus să plătească relativ

lejer, dobândind astfel un adevărat “drept de a polua”.

Nu ar fi lipsită de interes găsirea unor modalități mai eficiente de sancționare a acestor

”mastodonți economici” care să includă soluții mai clare prin care directorilor, managerilor sau

reprezentanților acestora să li se aplice sancțiuni privative de libertate (așadar să fie schimbat

tipul de răspundere). În orice caz, trebuie instituit un nou sistem sancționator prin care să poată fi

aplicate amenzi proporționale cu cifra de afaceri a agentului economic. O altă posibilitate ar fi

stabilirea unor limite maxime de amendă mult mari sau chiar nelimitate ori, ca ultimă măsură,

amenda zilnică. După cum o demonstrează și jurisprudența, pedepsirea persoanelor juridice este

mai eficientă prin intermediul sancțiunilor complementare (suspendarea activității sau închiderea

unității, obligarea unității la aducerea factorului de mediu la starea anterioară poluării,

interzicerea desfășurării unor activități, publicarea hotărârii de condamnare etc) deoarece,

potrivit unor date statistice, instanțele de judecată s-au arătat foarte clemente atunci când a venit

vorba despre aplicarea unor pedepse privative de libertate pentru reprezentanții persoanei

juridice, chiar și în cazul săvârșirii unor fapte grave din care au rezultat poluări majore ale

mediului.

1.10 Răspunderea penală

1.10.1 Răspunderea penală în dreptul mediului

În general, dreptului penal îi sunt caracteristice două categorii de raporturi juridice

realizate între membrii societății și stat : raporturi juridice de conformare (care presupun

“alinierea” conduitei indivizilor la exigențele impuse de lege – acestea apar în majoritatea

cazurilor) și raporturi juridice de conflict.Acesta din urmă raport apare ca reprezentând răspunderea penală, noțiune ce desemnează raportul juridic penal de constrângere, născut ca urmare a săvârșirii infracțiunii.Conținutul raportului este unul complex, alcătuit din dreptul statului, ca reprezentant al

societății de a trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica sancțiunea prevăzută pentru

infracțiunea săvârșită și de a-l constânge să o execute, precum și din obligația infractorului de a

răspunde pentru fapta sa și de a se supune sancțiunii aplicate, în vederea restabilirii ordinii de

drept și restaurării autorității legii.

Importanța și necesitatea incriminării faptelor prin care se poluează mediul nu mai este

necesar a fi demonstrată, avându-se în vedere și faptul că, de cele mai multe ori, poluarea

mediului pune în pericol grav sănătatea și viața oamenilor, a animalelor și a plantelor.

În România, protecția mediului prin intermediul dreptului penal este o preocupare a

legiuitorului relativ recentă, datorată în special expansiunii fenomenului criminalității. Problema

nu o constituie neapărat inexistența normelor incriminatoare (acestea există, mai ales sub

presiunea dreptului comunitar) ci, mai ales, procedura de aplicare efectivă a acestora, având în

vedere și diferența enormă existentă între criminalitatea reală și cea descoperită și sancționată.

Din nefericire, deficiențele cronice ale sistemului afectează mai ales efectul preventiv al

sancțiunilor de drept penal.

Impunerea tardivă a răspunderii penale ca mijloc de protecție eficientă a mediului are

drept cauză și o serie de considerente de ordin istoric: în mod tradițional dreptul penal apără

valori “materiale” precum patrimoniul, viața, integritatea fizică, libertatea persoanei și mai puțin

o valoare amplă și relativ “imprecisă” precum mediul; din punct de vedere istoric, primele

incriminări penale aveau în vedere combaterea consecințelor diverselor contaminări ale mediului

asupra sănătății publice și poluarea apelor potabile. Tot atât de adevărat este că, cel puțin în

secolele trecute, poluarea mediului nu constituia o problemă urgentă, deoarece vătămările aduse

acestuia nu erau atât de numeroase și de extinse precum sunt astăzi.

Deși în domeniul protecției mediului, răspunderea ar trebui să fie, în principal, de tip

preventiv și patrimonial (răspundere civilă și contravențională), contribuția mijloacelor de drept

penal nu trebuie neglijată, mai ales din perspectiva adaptării sale la nevoile noilor realități și

sporirii pericolului acțiunilor distructive pentru patrimoniul ecologic național și internațional.

În ceea ce privește legislația de protecție a mediului, răspunderea penală poate să

intervină în două cazuri:

– pentru săvârșirea unor fapte prin care se poluează mediul natural sau artificial

(antropic);

– pentru anumite fapte prin care se încalcă dispozițiile imperative ale legislației de

protecție a mediului, deși aceste acțiuni (inacțiuni) nu au ca efect direct o poluare a mediului.

Specificitatea răspunderii penale în domeniul protecției mediului este dată, printre altele,

de o serie de elemente precum: natura obiectului ocrotit de lege, relațiile social – juridice

referitoare la “sănătatea” mediului, sancțiunile specifice de dreptul mediului, care trebuie să fie

puțin diferite de cele “tradiționale” etc. Spre exemplu, introducerea răspunderii penale a

persoanei juridice a fost un important pas în legislația românească, mai ales că principalii

poluatori sunt persoanele juridice. O dată cu introducerea răspunderii penale, s-au instituit și o

serie de sancțiuni penale ce pot fi aplicate numai persoanei juridice: suspendarea activității sau

chiar închiderea unității, plasarea sub supraveghere judiciară, excluderea de pe piețele publice,

interdicția pentru o anumită perioadă de a emite cecuri, interdicția de a desfășura anumite

activități, afișarea și difuzarea hotărârii judecătorești de condamnare.

Subiectul activ al raportului juridic de drept penal poate fi atât o persoană fizică – cetățeni

români, străini, apatrizi, persoane cu dublă cetățenie etc, dar și o persoană juridică. La acest

raport juridic va participa întotdeauna și statul (prin organele sale abilitate) ca titular al dreptului

de a aplica sancțiunea prevăzută de lege.

În privința sancțiunilor care se pot aplica persoanelor fizice în cazul săvârșirii unor

infracțiuni ecologice, acestea sunt: închisoarea (de la 3 luni până la 20 de ani în cazul intervenției

unor circumstanțe agravante precum producerea unor daune majore economiei naționale),

amenda și interzicerea unor drepturi. Dacă persoana împuternicită să aplice sancțiunea apreciază

că fapta a fost săvârșită în astfel de condiții încât, potrivit legii penale, constituie infracțiune,

sesizează organul de urmărire penală competent (vorbim în acest caz despre o posibilă înlocuire

a răspunderii contravenționale cu cea penală).

În cadrul dreptului penal, mai exact a părții speciale a acestuia, s-a format un ansamblu

de norme juridico – penale între care există interdependențe profunde și care au ca principal scop

completarea măsurilor de protejare a mediului cu efectul educativ 12 al celor mai aspre dintre

sancțiunile juridice – sancțiunile penale, și care formează ceea ce a fost numit convențional

“dreptul penal al mediului” .

Existența atâtor incriminări penale într-o multitudine de acte normative (legi, ordonanțe

de urgență etc) reclamă sistematizarea, gruparea și clasificarea lor într-un “cod al mediului”,

asemănător altor ramuri de drept. Primul pas (crearea unei noi categorii de infracțiuni și anume

infracțiunile din domeniul ecologic) a fost făcut. Următoarea etapă trebuie să fie sistematizarea

acestor infracțiuni într-un cod al mediului și, în final, crearea unui drept penal al mediului,

ramură de drept autonomă, cu instituții, principii și obiect de reglementare proprii. Departe însă

de țările cu o legislație dezvoltată în domeniu, unde există chiar parchete și instanțe de judecată

specializate în judecarea infracțiunilor de mediu, în România, această subramură are, deocamdată

un rol secundar în realizarea protecției mediului; normele sale vin în completarea dispozițiilor

civile sau administrative ale reglementărilor speciale.

1.11. Răspunderea civilă

1.11.1. Răspunderea civilă în dreptul mediului

Răspunderea civilă are ca scop stabilirea cazurilor, a situațiilor concrete în care o

persoană care a suferit un prejudiciu poate pretinde unei alte persoane – fizice sau juridice, care a

săvârșit fapta cauzatoare de prejudiciu, repararea acestuia. Răspunderii civile pentru pagubele

produse mediului îi este consacrat doar un articol în legea – cadru (articolul 95 din Ordonanța de

Urgență a Guvernului numărul 195/2005 privind protecția mediului) care dispune că:

“Răspunderea pentru prejudiciul adus mediului are caracter obiectiv, independent de culpă. În

cazul pluralității autorilor, răspunderea este solidară. În mod excepțional, răspunderea poate fi și

subiectivă pentru prejudiciile cauzate speciilor protejate și habitatelor naturale, conform

reglementărilor specifice. Prevenirea și repararea prejudiciului adus mediului se realizează

conform prevederilor prezentei legi și a reglementărilor specifice.”

Având un text legislativ atât de sumar, va trebui să apelăm la prevederile Codului Civil

(articolele 998 – 1003) în materie, mai ales că reglementările acestui text normativ în privința

răspunderii civile constituie o normă generală care se va aplica în domeniu ori de câte ori legile

speciale conțin aspecte lacunare. Potrivit dispozițiilor legale, cel care cauzează altuia un

prejudiciu are obligația de a-l repara; prin urmare, pentru angajarea răspunderii civile va fi

necesară, în primul rând, existența unui prejudiciu. În doctrină au fost propuse numeroase

clasificări ale răspunderii civile pentru dauna ecologică.

O primă clasificare ține cont de vinovăția celui care săvârșește fapta. Astfel potrivit

acestui criteriu, răspunderea poate îmbrăca patru forme:

răspunderea subiectivă de drept comun caracterizată prin existența unei culpe, culpă

care va trebui dovedită de către victimă;

răspunderea fără culpă (pentru fapta lucrului) care își are temeiul tot în legislația de

drept comun;

răspunderea obiectivă în temeiul legii speciale;

răspunderea rezultată din raporturile de vecinătate.

Legea – cadru în această materie consacră trei forme dintre cele menționate mai sus:

a) răspunderea obiectivă, independentă de culpă;

b) răspunderea subiectivă (pentru prejudiciile cauzate speciilor protejate și habitatelor

naturale), aceasta având caracter excepțional;

c) răspunderea solidară, în cazul pluralității de autori. Acesta este de fapt cel de-al cincilea

caz de solidaritate pasivă în materie de obligații; în cazul prejudiciului ecologic, coautorii

acestuia răspund solidar, independent de culpă, obiectiv.

La o privire atentă se poate observa că, în principiu, legea nu derogă de la regimul clasic

al răspunderii civile instituite de Codul Civil ci doar adaptează aceste instituții la specificul

dreptului mediului.

Capitolul II

ANALIZA INFRACȚIUNILOR DIN DOMENIUL MEDIULUI REFLECTATE ÎN LEGISLAȚIA ROMÂNĂ

2.1. Introducere în problematica răspunderii penale în domeniul mediului

2.1.1. Infracțiunile din domeniul mediului. Privire generală

În domeniul mediului, instituțiile fundamentale ale dreptului penal capătă anumite

particularități, date de specificul acestei ramuri de drept, fără ca prin aceasta să se deroge de la

principiile generale ale dreptului penal.

Toată legislația penală care acționează în domeniul protejării mediului are un justificat

caracter de tehnicitate datorat specificului său. Acest aspect nu trebuie însă să aibă rolul de a

descuraja efortul de sistematizare, pentru că numai în acest mod se poate realiza o mai bună

cunoaștere a legislației ecologico – penale și, implicit, o mai corectă interpretare și aplicare a

acesteia.

La modul general, infracțiunile de mediu (deci, acele infracțiuni care aduc atingere

regimului de protecție a mediului) au fost definite16 ca fiind “fapte prin care se poluează mediul

sau acțiuni (inacțiuni) prin care direct sau indirect se aduce atingere intereselor de protecție

cantitativă sau calitativă a factorilor de mediu

Nu orice încălcare a normelor de drept al mediului angajează răspunderea penală, ci

numai acele abateri care au un grad de pericol social ridicat, reprezentând astfel o serioasă

amenințare a celor mai importante interese ale societății în acest domeniu. Pentru a fi infracțiuni,

faptele poluante trebuie să prezinte un pericol social deosebit (mai ridicat decât al

contravențiilor) și să fie săvârșite în astfel de împrejurări încât, potrivit legii penale, să constituie

infracțiuni. Faptele penale trebuie întotdeauna prevăzute expres de legislația mediului .

2.1.2. Scurt istoric al legislației de protecție a mediului

Realizând un scurt istoric al legislației în domeniul protecției mediului, găsim

reglementări edictate încă din secolul al XV-lea de către domnitorul Ștefan cel Mare sub forma

„legii braniștei” care interzicea doborârea arborilor, vânătoarea și pescuitul, făcute fără acordul

proprietarului acestora. De astfel, despre frumusețea și sălbăticia peisajului Țării Moldovei (ca o

curiozitate istorică, denumirea “Moldova“ se pare că provine de la arborele numit molid) detalii

numeroase găsim și la cronicarii vremii (Miron Costin, Grigore Ureche, Dimitrie Cantemir

„Descriptio Moldavie”) dar și în operele scriitorilor contemporani (Mihail Sadoveanu, Geo

Bogza și alții).

În secolul XX preocupărilor naționale în această direcție li s-au adăugat și cele

internaționale. Comunitatea internațională a început să sesizeze răul din ce în ce mai mare produs

mediului și a început să caute mijloace de contracarare. Urmarea acestui proces a fost o lungă

serie de tratate, acorduri, convenții care au drept obiectiv protejarea mediului, atât în ansamblul

său, cât și a elementelor componente.

În România, perioada 1947 – 1989 este caracterizată de un declin în ceea ce privește

protecția mediului. Acest regres nu este neapărat de natură legislativă (au existat suficiente

reglementări, atât în plan național, dar mai ales în plan internațional, sub forma unor acorduri,

tratate internaționale pe care România le-a semnat, obligându-se astfel să le și respecte) ci de

natură practică, o serie de dispoziții oprindu-se la nivelul pur declarativ; de multe ori aceste

reglementări pur și simplu nu se aplicau, lipsind total mijloacele de punere în practică a lor,

cerințele de protecție a naturii cedând în fața factorului economic (exemple în acest sens:

construcția unor mastodonți economici precum fabrici de ciment, oțel, termocentrale,

îngrășăminte chimice, industrie grea etc extrem de poluanți și de pe urma cărora avem de suferit

și în prezent, chiar după închiderea acestora).

În privința reglementărilor specifice acestei perioade, apare în sfârșit o lege generală de

protecție a mediului (Decretul – lege numărul 237/1950 și Regulamentul de punere în aplicare,

adoptat prin Hotărârea Consiliului de Miniștri numărul 518/1954) dar și reglementări specifice

precum Decretul numărul 1059 din 15 noiembrie 1967 privind protecția sanitară a surselor,

construcțiilor și instalațiilor centrale de alimentare cu apă potabilă și a apelor minerale pentru

cura internă18, Decretul numărul 974 din 30 decembrie 1965 privind înființarea, organizarea și

funcționarea Inspectoratului sanitar de stat, 19 sau Decretul numărul 414 din 5 decembrie 1979

pentru stabilirea valorilor limită admisibile ale principalelor substanțe poluante din apele uzate

înainte de evacuarea acestora.

În anul 1973 apare o nouă lege – cadru în materie (Legea numărul 9 din 20 iunie 1973

privind protecția mediului înconjurător, publicată în Buletinul Oficial numărul 91 din 23 iunie

1973) și care va rămâne în vigoare peste 22 de ani, până la apariția Legii numărul 137/1995

privind protecția mediului, prima reglementare modernă, europeană în acest domeniu.

2.1.3. Cadrul legal în materie. Clasificări ale infracțiunilor ecologice

În domeniul protecției mediului, răspunderea penală poate să intervină în două cazuri:

– pentru săvârșirea unor fapte prin care se poluează grav mediul natural sau artificial (antropic);

– pentru anumite fapte prin care se încalcă dispozițiile imperative ale legislației de protecție a

mediului deși aceste acțiuni (inacțiuni) nu au ca efect direct o poluare a mediului.

Raportul juridic de drept al mediului cuprinde în structura sa subiect, obiect și conținut.

Subiectul activ al raportului de răspundere penală în dreptul mediului poate fi atât o

persoană fizică responsabilă penal – cetățeni români, străini, apatrizi, persoane cu dublă cetățenie

etc, dar și o persoană juridică. Participația improprie este posibilă (fiind întâlnită foarte frecvent

în practică) la toate infracțiunile prevăzute în legislația – cadru (Ordonanța de Urgență a

Guvernului numărul 195/2005 privind protecția mediului) spre deosebire de participația proprie

care este posibilă numai la infracțiunile intenționate (sub forma autoratului, instigării sau

complicității).

La raportul juridic de drept penal va participa întodeauna și statul (prin organele sale

abilitate) în calitate de subiect pasiv principal (ca titular al dreptului de a aplica sancțiunea

prevăzută de lege). Și în cazul infracțiunilor de mediu, calitatea acestuia de subiect pasiv

principal se menține, întrucât, prin comiterea unei infracțiuni de acest tip se încalcă dispozițiile

legale edictate pentru a asigura desfășurarea normală a activităților umane, cu acordarea

respectului cuvenit calității mediului. În cazul anumitor infracțiuni, este posibil să existe și un

subiect pasiv secundar. Astfel, spre exemplu, articolul 98, alineatul 5 din Ordonanța de Urgență a

Guvernului numărul 195/2005 privind protecția mediului arată că: ”În situația în care

infracțiunile pedepsite conform alineatelor (3) și (4) au pus în pericol sănătatea sau integritatea

corporală a unui număr mare de persoane, au avut vreuna dintre urmările prevăzute în articolul

182 din Codul penal ori au cauzat o pagubă materială importantă, pedeapsa este închisoarea de la

3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi, iar în cazul în care s-a produs moartea uneia sau mai

multor persoane ori pagube importante economiei naționale, pedeapsa este închisoarea de la 7 la

20 de ani și interzicerea unor drepturi.” Așadar, subiect pasiv secundar poate fi o persoană fizică

sau juridică direct prejudiciată prin acțiunile sau inacțiunile incriminate de textul legal.

Clasificând infracțiunile de mediu din punctul de vedere al subiectului distingem

infracțiuni cu subiect calificat (atunci când legea cere o anumită calitate, funcție sau însărcinare

și anumite obligații privind protecția mediului care au fost încălcate) și infracțiuni cu subiect

simplu (orice persoană fizică sau juridică și care poate răspunde penal). Datorită caracterului

specializat, tehnicizat al dreptului penal al mediului, datorat însăși complexității relațiilor pe care

le protejează, în foarte multe cazuri, infracțiunile de mediu au subiecți activi calificați, care, în

afară de condițiile generale de responsabilitate penală, trebuie să îndeplinească și unele condiții

speciale.

Obiectul juridic generic îl reprezintă relațiile sociale care se nasc și se dezvoltă în sfera

activității persoanelor fizice și juridice care au responsbilități în domeniul protecției mediului;

acesta rezultă, în principal, din prevederile articolului 1 din legea – cadru în materie, conform

căruia “obiectul prezentei legi îl constituie reglementarea protecției mediului, obiectiv de interes

public major, pe baza principiilor și elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabilă a

societății”. Din acest punct de vedere există legături cu Titlul VI, partea specială din Codul penal

intitulată “Infracțiuni care aduc atingere unor activități de interes public sau altor activități

reglementate de lege” și cu titlul VIII din același act normativ intitulat “Infracțiuni la regimul

stabilit pentru anumite activități economice”.

Obiectul juridic special este protejat îndeosebi prin intermediul legilor sectoriale,

referitoare la protecția anumitor factori de mediu; fiecare infracțiune din legea specială are un

obiect juridic special propriu, în funcție de fapta incriminată. Trebuie menționată însă extrema

varietate a relațiilor sociale ocrotite, nemaiîntâlnită poate în nici o altă ramură de drept; acest

lucru este, de altfel, încă o dovadă care atestă specificitatea instituțiilor de drept al mediului.

Elementul material al laturii obiective are o multitudine de forme de realizare, în special

prin acțiune. Pentru existența elementului material, fie că e vorba de o acțiune sau o inacțiune,

sunt necesare și îndeplinirea unor condiții specifice care apar, de regulă, în textul de lege.

Pentru a putea vorbi despre existența infracțiunii, între elementul material și urmarea

imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate; la unele infracțiuni, aceasta rezultă din însăși

materialitatea faptei, în timp ce la altele este necesară dovedirea existenței acestei legături .

Forma de vinovăție cu care se comit infracțiunile din domeniul ecologic poate fi intenția

(sub ambele forme) dar și culpa sau praeterintenția (când legea precizează în mod expres).

Studiul jurisprudenței în materie ne indică faptul că, de multe ori, infractorii săvârșesc fapta cu

intenție indirectă (sunt relativ puține cazurile în care cel care comite fapta acționează cu scopul

prefigurat mental de a vătăma vreun factor de mediu, așadar cu intenție directă). Statistic, totuși

cele mai multe infracțiuni ecologice sunt săvârșite din culpă (în ambele forme), neglijența și

ușurința fiind cele care se vor regăsi în mod frecvent în latura subiectivă a unei infracțiuni de

mediu. Modalitățile practice de săvârșire a infracțiunilor sunt extrem de numeroase, dată fiind

vastitatea domeniului și a valorilor sociale protejate de către legiuitor.

Mobilul și scopul sunt și ele componente deosebit de importante ale laturii subiective,

relevanța lor fiind diferită de la caz la caz. Astfel, o infracțiune de mediu poate deveni, în

anumite cazuri (poluarea masivă a unor surse de apă potabilă, distrugerea unor specii de animale

sau plante de care depinde supraviețuirea unei populații) și un act de terorism deosebit de grav.

Din păcate, acest nou tip de “terorism ecologic” prezintă un grad mult mai mare de periculozitate

decât terorismul “clasic”, prin amploarea efectelor sale, durata acestora în timp și prin dinamica

fenomenului, care este pronunțat ascendentă.Tentativa se pedepsește atunci când legiuitorul o incriminează în mod expres.

Din ansamblul tuturor reglementărilor cu incidență în domeniu (în special Ordonanța de

Urgență numărul 195/2005 privind protecția mediului) doctrina a încercat sistematizarea

infracțiunilor, rezultând zece categorii de infracțiuni prevăzute și pedepsite de legislația în

vigoare: infracțiuni prin care se aduce atingere activităților economice și sociale cu impact

asupra mediului; infracțiuni cu privire la procedura de autorizare; infracțiuni cu privire la

regimul substanțelor și deșeurilor periculoase, precum și a altor deșeuri; infracțiuni la regimul

îngrășămintelor chimice și al pesticidelor; infracțiuni la regimul protecției împotriva radiațiilor

ionizante și la securitatea surselor de radiații; infracțiuni prin care se aduce atingere protecției

resurselor naturale și conservării biodiversității; infracțiuni privind protecția apelor și a

ecosistemelor acvatice; infracțiuni privitoare la protejarea atmosferei; infracțiuni referitoare la

regimul ariilor protejate și al monumentelor naturii; infracțiuni privind protecția solului și a

subsolului; infracțiuni privitoare la încălcarea regimului impus ecositemelor terestre (pădurilor);

infracțiuni de încălcare a atribuțiilor, răspunderilor și obligațiilor ce revin autorităților pentru

protecția mediului, persoanelor fizice sau juridice.

Din punct de vedere procedural, constatarea și cercetarea infracțiunilor la regimul

protecției mediului se fac din oficiu de către organele de urmărire penală, conform competenței

legale (articolul 99 din legea – cadru). De asemenea, în cazul în care comisarii Gărzii Naționale

de Mediu sau ai Comisiei Naționale pentru Controlul Activităților Nucleare, descoperă săvârșirea

unei infracțiuni ecologice, aceștia au obligația să aducă imediat la cunoștința organelor de

urmărire penală competente aspectelor semnalate.

2.2 Analiza infracțiunilor prevăzute în legi speciale

2.2.1 Preliminarii

Vom încerca, în secțiunile următoare, să analizăm încălcările normelor juridice care

protejează principalii factori de mediu (sol, subsol, apă, aer, păduri, floră și faună). Structura

demersului nostru științific va avea în vedere definirea noțiunilor, prezentarea cadrului legal

general dar și a dispozițiilor legale care conțin incriminarea penală a faptelor ce aduc atingere

respectivului factor de mediu, analiza infracțiunii conform structurii “clasice” (conținut legal,

condiții preexistente, conținut constitutiv, forme și sancțiuni).

2.2.2 Regimul juridic al protecției ecosistemelor terestre

Codul silvic (Legea numărul 46/2008) definește, în articolul 2, pădurea ca fiind:

”terenurile acoperite cu arbori cu o suprafață de cel puțin 0,25 hectare; arborii trebuie să atingă o

înălțime minimă de 5 m la maturitate în condiții normale de vegetație”. Reglementarea actuală

este superioară celei anterioare, care definea impropriu termenul, fapt ce a iscat în practică

numeroase controverse.

Infracțiunile silvice au fost definite în doctrină ca fiind “fapte care prezintă pericol social

pentru fondul forestier național și vegetația forestieră din afara fondului forestier național,

săvârșite cu vinovăție și prevăzute ca fapte cu caracter penal în Codul Silvic sau alte legi speciale

silvice”.

Cadrul legal în această materie îl reprezintă în principal reglementarea specială (Legea

numărul 46/2008 – Codul silvic), în timp ce Ordonanța de Urgență a Guvernului numărul

195/2005 privind protecția mediului constituie norma generală.

Norma juridică specială din domeniu – Codul silvic, precizează că încălcarea prevederilor

prezentului Cod atrage, după caz, răspunderea disciplinară, materială, civilă, contravențională

sau penală a persoanei vinovate.

În general, săvârșirea unei infracțiuni silvice atrage punerea în mișcare din oficiu a

acțiunii penale cu excepția situației în care furtul materialului lemnos s-a înfăptuit asupra unui

teren proprietate privată a unei persoane fizice și a fost comis de către celălalt soț sau de o rudă

apropiată ori de către minor în paguba tutorelui său (o aplicație a articolului 210 din Codul

penal); în acest caz, făptuitorul va deveni învinuit numai dacă va fi depusă o plângere prealabilă;

totodată, împăcarea părților înlătură răspunderea penală. Competența de judecată în primă

instanță revine judecătoriei.

Constatarea infracțiunilor prevăzute de articolele 106 – 114 Cod silvic revine, pe lângă

organele de urmărire penală, și personalului silvic din cadrul autorității publice centrale care

răspunde de silvicultură și al structurilor sale teritoriale cu specific silvic, personalului silvic din

cadrul Regiei Naționale a Pădurilor – Romsilva și al structurilor sale teritoriale, personalului

silvic din cadrul ocoalelor silvice private autorizate, precum și personalului împuternicit din

cadrul Jandarmeriei Române.

Sancțiunile prevăzute pentru persoanele fizice pot fi închisoarea (între 3 luni până la 25

de ani sau detenție pe viață în cazul intervenției unor consecințe deosebit de grave precum un

dezastru) sau amenda. Persoana juridică este sancționată conform articolului 53 din Codul penal

cu amendă cuprinsă între 2.500 lei și 2.000.000 lei.

2.2.3. Protecția juridică a solului și a subsolului

Opțiunea noastră în privința tratării celor doi importanți factori de mediu în cadrul

aceleiași subsecțiuni se datorează în parte faptului că, cele două elemente ale mediului sunt

supuse unor reguli comune de protecție, fiecare având totuși, specificitatea sa.

Vom analiza în special elementele derogatorii de la dreptul comun în materie, deoarece

infracțiunea prevăzută la articolul 107 din Legea numărul 18/1991 privind fondul funciar este

doar o formă particulară a infracțiunii de distrugere prevăzută de articolul 217 din Codul penal.

Obiectul material al infracțiunii îl reprezintă terenurile agricole și silvice, împrejmuirile

acestora, culturile agricole, lucrările de îmbunătățiri funciare, bornele și semnele topografice sau

geodezice, monumentele istorice, ansamblurile și siturile arheologice, indiferent de proprietarul

acestor bunuri.

Subiectul activ al infracțiunii poate fi orice persoană, legea nesolicitând ca acesta să aibă

o anumită calitate. Totuși, spre deosebire de dreptul comun, se poate observa că făptuitorul,

proprietar al bunurilor distruse, nu va răspunde penal decât în ipoteza în care ar distruge

monumente istorice, ansambluri și situri arheologice, deoarece numai așa s-ar putea încadra în

categoria impusă de alineatul 5 al articolului 217 Cod penal. Subiectul pasiv este proprietarul

bunului care poate fi o persoană fizică, juridică, statul sau o unitate administrativ – teritorială.

Totodată, se pot imagina situații în care există o pluralitate de subiecți pasivi (distrugerea de

bunuri aparținând unor persoane diferite sau a unui bun aflat în indiviziune).

Elementul material al laturii obiective se realizează prin efectuarea uneia din următoarele

acțiuni: distrugerea, degradarea, împiedicarea luării măsurilor de conservare precum și

înlăturarea acestor măsuri. Fiecare dintre aceste acțiuni se realizează de regulă prin comisiune

însă ele pot fi realizate și prin omisiune. Urmarea imediată o reprezintă paguba produsă

persoanei căreia îi aparținea bunul. Acțiunile care constituie elementul material al infracțiunii de

distrugere produc inevitabil și urmarea imediată, așadar legătura de cauzalitate rezultă din

materialitatea faptei.

2.2.4 Apele și protecția lor juridică

Protecția juridică a apelor presupune analiza a două aspecte, aflate în interdependență:

protecția cantitativă (ce presupune folosirea judicioasă a acestei resurse, evitând epuizarea ei) și

calitativă (prevenirea și combaterea poluării). În acest sens, articolul 15 din Legea numărul

107/1996 privind apele dispune că: “Poluarea în orice mod a resurselor de apă este interzisă”.

Nerespectarea acestor dispoziții atrage răspunderea disciplinară, materială, civilă,

contravențională sau penală, după caz.

Actualul Cod penal conține un text normativ dedicat protecției apelor. Conform

articolului 311 (infectarea apei): “Infectarea prin orice mijloace a surselor și rețelelor de apă,

dacă este dăunătoare sănătății oamenilor, animalelor sau plantelor, se pedepsește cu închisoare de

la 6 luni la 4 ani sau cu amendă”. Fiecare infracțiune dintre cele menționate anterior are o serie

de elemente specifice referitoare la obiectul juridic, obiectul material, latura obiectivă (elementul

material, urmarea sau rezultatul produs și raportul de cauzalitate între elementul material și

urmarea sau rezultatul produs), pedeapsa aplicabilă, aspecte ale aplicării în timp a legii penale și

corelația dintre incriminările din Legea numărul 107/1996, pe de o parte, și cele din alte legi

speciale sau de drept comun.

Totuși, se pot desprinde o serie de trăsături comune pentru toate aceste infracțiuni. Astfel,

spre exemplu, obiectul juridic generic (care este complex) îl constituie relațiile sociale privitoare

la activitatea de folosire rațională și de protecție a apelor, puritatea naturală, protecția cantitativă

și calitativă a acestora, avându-se în vedere pericolele deosebite (lipsa apei potabile, inundații

catastrofale, sporirea efectelui de seră etc) pe care le implică poluarea apei.

În privința laturii subiective, vinovăția se poate manifesta sub forma intenției (directe sau

indirecte), a culpei (când legiuitorul prevede expres acest lucru în textul de incriminare) sau chiar

a praeterintenției.

Pe lângă sancțiunile “clasice” de drept penal, în acest domeniu intervine și o sancțiune

specifică de drept al mediului. Astfel, prin intermediul articolului 108 alineat 3 din Legea

numărul 107/1996, este pedepsită “neaducerea la îndeplinire a prevederilor programului aprobat

de Regia Autonomă "Apele Române" cu o sancțiune specifică -încetarea activității utilizatorilor

de apă”. Conformarea (în acest caz încetarea activității) este obligatorie deoarece, în caz contrar,

pedeapsa este închisoarea de la 1 la 3 ani sau amenda.

2.2.5 Modalități de realizare a protecției atmosferei

Protecția atmosferei este un capitol cu o reglementare vastă în legea generală (Ordonanța

de Urgență a Guvernului numărul 195/2005 privind protecția mediului) atât sub aspectul

regimului juridic general – legiuitorul a dedicat acestei teme un întreg capitol (capitolul X), cât și

sub aspectul sancțiunilor aplicabile pentru nerespectarea normelor impuse (spre exemplu,

infracțiunile de mediu privind atmosfera sunt reglementate de articolul 98, alineatul 2, punctele 1

și 2 din același act normativ).

În cazul săvârșirii unor abateri grave, cu un grad de pericol social mai ridicat, incriminate

ca atare de lege, se va angaja răspunderea penală. Încadrarea unei fapte ca fiind o contravenție

sau infracțiune de mediu prin care se încalcă regimul legal privind protecția atmosferei trebuie să

țină cont de o serie de aspecte precum: efectuarea unor constatări, determinări, analize de

laborator/alte verificări de specialitate sau luarea de măsuri de neutralizare a mijloacelor care au

produs poluarea.

Infracțiunile din legea specială (Ordonanța de Urgență numărul 243/2000) pot fi grupate

sub forma a două variante tip (articolul 49, alineatul 1, literele a și b) și a două variante agravate

(articolul 49, alineatul 2). Astfel, dacă faptele menționate la articolul 49 au pus în pericol

sănătatea sau integritatea corporală a unui număr mare de persoane, dacă a avut vreuna dintre

urmările menționate la articolul 182 din Codul penal ori dacă a cauzat o pagubă materială

importantă, pedeapsa este închisoarea de la 5 ani la 10 ani și interzicerea unor drepturi, iar în

cazul în care s-a produs moartea uneia sau mai multor persoane ori pagube importante economiei

naționale pedeapsa este închisoarea de la 7 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi.

2.2.6 Fauna – factor de mediu. Protecția juridică a acesteia

Un element specific al răspunderii juridice în domeniul protecției faunei este acela că, de

regulă, încălcarea normelor legale nu produce în mod necesar și direct o “poluare” a mediului în

sensul definiției clasice a termenului. Totuși, fauna este inclusă în noțiunea de “mediu”, motiv

pentru care vom trata în această lucrare consecințele juridice care intervin în cazul încălcării

acestor norme.

În analiza infracțiunilor din acest domeniu trebuie să ne raportăm la dispozițiile

articolului 310 din Codul penal conform cărora: ”Nerespectarea măsurilor privitoare la

prevenirea sau combaterea bolilor molipsitoare la animale sau plante ori a dăunătorilor, dacă a

avut ca urmare răspândirea unei asemenea boli ori a dăunătorilor sau alte urmări grave, se

pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă”.

Obiectul juridic special îl reprezintă prevenirea și combaterea bolilor molipsitoare la

animale și plante, precum și relațiile sociale create în jurul acestor valori25.

Obiectul material îl reprezintă animalele și plantele contaminate ori distruse prin

răspândirea bolii sau a dăunătorilor.

Subiectul activ este necircumstanțiat, putând fi orice persoană fizică sau juridică și care

răspunde penal. Participația penală este posibilă sub toate formele sale: coautorat, instigare sau

complicitate.

Subiectul pasiv principal este statul ca titular al valorilor sociale ocrotite. Poate exista și

un subiect pasiv secundar, respectiv persoana fizică sau juridică proprietară a animalelor sau

plantelor care au suferit o vătămare prin răspândirea bolilor sau dăunătorilor.

Elementul material al laturii obiective se realizează fie printr-o acțiune (când făptuitorul,

deși știa de existența unor măsuri privitoare la prevenirea sau combaterea unor boli molipsitoare,

încalcă aceste prevederi legale) sau inacțiune (în acest caz făptuitorul nu execută ceea ce legea

impune). Sub aspectul laturii subiective, infracțiunea se poate comite cu intenție directă sau

indirectă, săvârșirea acesteia din culpă nefiind pedepsită. Nici tentativa nu este incriminată.

Capitolul III.

RĂSPUNDEREA PENALĂ ÎN DOMENIUL MEDIULUI

ÎN DREPTUL COMPARAT

3.1 Răspunderea internațională a statelor pentru prejudiciile aduse mediului

3.1.1. Acte normative internaționale cu caracter general ce reglementează protecția mediului

Prima Conferință a Organizației Națiunilor Unite referitoare la problematica mediului a

avut loc la Stockholm în perioada 5 – 16 iunie 1972, bucurându-se de o numeroasă participare

(delegații din peste 114 state). Conferința a adoptat o declarație generală, un plan de acțiune și o

rezoluție.

În ciuda progreselor realizate (Declarația Conferinței Națiunilor Unite privind Mediul

reprezintă practic actul de naștere al dreptului internațional al mediului) la Conferință au existat

și o serie de divergențe, referitoare îndeosebi la modalitățile concrete de realizare a cooperării

între state pentru protecția mediului. Era încă perioada în care unele state (îndeosebi cele în curs

de dezvoltare) trebuiau să realizeze creștere economică prin orice mijloace, cu orice costuri,

indiferent de pagubele aduse mediului. Implementarea unor strategii de mediu însemna automat

costuri „inutile” și deci, încetinirea ritmului de creștere economică.

Totuși, statele au datoria (cel puțin din punct de vedere moral) să pună în practică

normele de drept care creează cadrul dezvoltării durabile iar la nivel internațional, acest lucru se

poate realiza prin intermediul tratatelor, acordurilor și convențiilor din diferite domenii ale

dreptului internațional precum dreptul extraatmosferic, dreptul maritim, dreptul conservării și al

protejării biodiversității – ce stabilesc regimul patrimoniului comun al umanității, sub aspect

instituțional și juridic.

Rezultatatele acestor reuniuni mondiale nu s-au lăsat prea mult așteptate. Treptat, statele

încep să realizeze necesitatea elaborării unei legislații naționale privind răspunderea (civilă,

contravențională, penală) pentru poluare și alte prejudicii aduse mediului (chestiune recomandată

de către principiul 13 al Declarației de la Rio de Janeiro încă din anul 1992) sau nevoia de a

aplica cu mai multă strictețe principiul „poluatorul plătește” (articolul 16 al aceleiași Declarații).

Din păcate, la nivel mondial (spre deosebire de cel regional – spre exemplu, legislația

comunitară) textele legale care să permită angajarea răspunderii statelor în acest domeniu rămân

destul de izolate, fiind lipsite uneori de mijloacele concrete de punere în practică a sancțiunilor.

Cu toate acestea, s-au făcut o serie de încercări timide de a reglementa acest domeniu. Spre

exemplu, Convenția privind marea liberă (semnată la Geneva în anul 1958) prevedea pentru state

“misiunea de a veghea la îndeplinirea obligațiilor lor internaționale în ceea ce privește protecția

și apărarea mediului lor marin. Statele sunt răspunzătoare conform dreptului internațional.”

(articolul 235 din Convenție). Astfel, statele sunt încurajate să găsească o soluție de reparare a

prejudiului creat potrivit dreptului lor intern26. Un alt document internațional care încercă să

reglementeze problema în discuție este Convenția de la Basel privind controlul fluxului

transfrontalier de deșeuri periculoase și a eliminării lor (1989) și care prevede obligația statelor

semnatare de a lua „măsuri juridice, administrative sau de orice altă natură pentru a pune în

aplicare și a face să se respecte dispozițiile prezentei convenții”. Tot acest text normativ

introduce și răspunderea penală în materie: „ Părțile consideră că traficul ilicit de deșeuri

periculoase ori alte deșeuri constituie o infracțiune”. Convenția a fost urmată de semnarea unui

Protocol (1999) ce instituie un regim de răspundere și mai strict. Tot în acest act normativ se

menționează și obligația persoanei care a produs o poluare de a lua toate măsurile necesare

pentru a minimiza pagubele decurgând dintr-un incident. Tipurile de răspundere sunt împărțite în

două categorii: strictă (având ca fundament intenția ca și formă de vinovăție) și răspunderea

bazată pe culpă. Conform tratatului internațional, răspunderea este limitată în timp, orice

plângere împotriva unui eventual poluator trebuind a fi introdusă într-o perioadă de maximum 5

ani de la data când reclamantul știa sau ar fi trebuit să știe despre existența încălcării normelor,

termenul maxim fiind acela de 10 ani de la data producerii incidentului (articolul 13 din

Protocol).

3.1.2 Conceptul de poluare transfrontalieră și răspunderea subiectelor de drept în acest domeniu.

Termenul de „poluare” provine din limba latină unde polluo, -ere înseamnă „a murdări, a

pângări, a degrada” și semnifică „procesul de alterare a mediilor de viață biotice și abiotice și a

bunurilor create de către om, cauzat mai ales de deșeurile provenite din activitățile umane de

origine menajeră, industrială, agricolă dar și de fenomene naturale (erupții vulcanice, furtuni de

praf sau de nisip, inundații)”. Din păcate, de foarte multe ori, poluarea devine transfrontalieră,

producând efecte dincolo de granițele unui stat, afectând teritorii și interese economice ale altui

stat. Cauzele acestui fenomen țin, în principal, de complexitatea factorilor de mediu.

Un domeniu în plină afirmare este ecologia transnațională. Problemele mediului depășesc

granițele statale, la fel ca banii sau informațiile. Chestiuni ecologice fundamentale precum

protejarea atmosferei, a oceanelor sau a fondului forestier mondial nu pot fi rezolvate doar prin

reglementări naționale ci mai ales prin acțiuni conjugate, la nivel transnațional.

După cum se arată în doctrina străină, poluarea mediului nu este controlată în principal

prin intermediul angajării răspunderii civile, dreptul public având rolul cel mai important în

această chestiune. Misiunea cea mai însemnată aici o are prevenția care „este mai importantă

decât vindecarea”.

Definirea termenului de poluare transfrontalieră s-a făcut pentru prima dată într-un

document oficial prin Convenția asupra poluării atmosferice transfrontaliere pe distanțe lungi,

încheiată la Geneva la 13 noiembrie 1979 potrivit căreia „poluarea transfrontalieră reprezintă

acel tip de poluare a cărei sursă fizică este cuprinsă total sau parțial în zona supusă jurisdicției

naționale a unui stat și care are efecte dăunătoare într-o zonă supusă jurisdicției unui alt stat la o

distanță la care nu este în general posibil să se distingă contribuțiile surselor individuale sau ale

grupurilor de surse de emisie”.

În prezent, dreptul internațional al mediului dispune de puține reguli precise în problema

răspunderii pentru daunele transfrontaliere cauzate mediului natural de pe teritoriul altor state.

Este rațiunea pentru care s-a recurs la intervenția altor ramuri ale dreptului internațional public

(dreptul fluvial, maritim, spațial) precum și la sprijinul dreptului internațional privat, fapt care a

condus la conturarea diferitelor categorii sau forme ale răspunderii în domeniul protecției

mediului și conservării resurselor naturale.

Elementele constitutive (necesar a fi întrunite în mod cumulativ) ale răspunderii

internaționale sunt: conduita ilicită (existența unei încălcări a unei norme de drept internațional);

imputabilitatea conduitei ilicite unui subiect de drept internațional; existența unui prejudiciu;

raportul (legătura) de cauzalitate între prejudiciul cauzat și conduita ilicită.

3.1.3. Răspunderea penală în dreptul internațional

Pentru combaterea infracțiunilor de mediu cu consecințe transfrontaliere, pe lângă

cooperarea internațională, se impune și crearea unui standard, a unui „set minim” de infracțiuni

definite ca atare și sancționate în legislațiile naționale. La nivel european, acest deziderat este pe

cale să se realizeze. Reglementările trebuie însă extinse la nivel mondial și aici un rol extrem de

important revine Organizației Națiunilor Unite. De asemenea, un alt obiectiv care trebuie avut în

vedere este crearea unui tribunal penal internațional specializat sau, dacă această instituție nu

poate lua ființă, cel puțin trebuie aduși în fața instanțelor supranaționale existente cei care

săvârșesc infracțiuni ecologice grave.

În domeniul dreptului penal internațional există însă o particularitate: dintre cele trei

consecințe ale principiului legalității (neretroactivitatea legii penale, caracterul scris al normei

penale și interpretarea strictă a legilor penale) doctrina nu a reținut-o decât pe prima. O

reglementare legală în acest sens regăsim în Statutul Curții Penale Internaționale (adoptat la

Roma la 17 iulie 1998 ratificat și de către țara noastră) care concretizează principiile

infracțiunilor internaționale: nullum crimen sine lege (articolul 22), nulla poena sine lege

(articolul 23) și neretroactivitatea legii penale- neretroactivite ratione personae (articolul 24).

În ceea ce privește răspunderea internațională a statelor, aceasta poate îmbrăca forma

responsabilității politice, morale, materiale și chiar penale (în sensul că vor răspunde penal

persoanele fizice care au acționat în numele și pe seama acelor state).

Concluzionând, încălcarea unei obligații asumate printr-o normă juridică internațională

antrenează răspunderea subiectului de drept internațional (deci a statului, în principal) care a

adus atingere respectivei norme. În dreptul internațional al mediului, acel stat va trebui însă să

răspundă nu numai pentru acțiunile întreprinse de către organele sale, dar și pentru actele de

poluare care își au originea pe teritoriul său, săvârșite de către persoane fizice sau juridice ce

aparțin statului respectiv.

3.1.4. Specificitatea răspunderii internaționale pentru daunele produse mediului

Din păcate, dreptul internațional al mediului nu cuprinde încă norme generale, universale

prin care să se stipuleze foarte clar cazurile în care intervine răspunderea statelor, acestea

decurgând mai mult din principii precum: sic utere tuo (potrivit căruia statele au obligația de a se

asigura că activitățile exercitate în limitele jurisdicției lor naționale să nu cauzeze daune mediului

altor state), principiul bunei vecinătăți (se are în vedere faptul că, în dreptul mediului state vecine

pot fi și acelea care sunt despărțite de mari întinderi de apă sau de pământ), principiul protejării

patrimoniului comun al umanității.

Pentru a putea fi angajată răspunderea internațională pentru o pagubă ecologică, trebuie

îndeplinite o serie de condiții, relativ greu de demonstrat în practică, precum :

a) identificarea autorului poluării (cu scopul de a-i conferi calitatea de parte responsabilă).

b) existența prejudiciului (a daunei ecologice).

c) stabilirea unei legături de cauzalitate între actul incriminat și paguba produsă.

Se recunoaște îndeosebi faptul că, datorită complexității factorilor de mediu, protecția

acestora reprezintă un sector deosebit de tehnic. De asemenea, s-a mai subliniat că, în contextul

crizei ecologice care se manifestă la nivel mondial, există totuși o insuficiență și o ineficacitate a

normelor instituite pentru protecția mediului. Dacă privitor la ocrotirea mediului pe plan

internațional prin intermediul altor forme de răspundere juridică există o bogată jurisprudență și

doctrină, răspunderea penală a fost relativ puțin reglementată la nivel internațional. Așa cum

dreptul penal al mediului începe să se afirme din ce în ce mai mult ca o ramură de drept

autonomă, treptat, se conturează și un drept penal internațional al mediului. Totuși, există o

multitudine de cauze care împiedică (încă) acest deziderat: diferențele majore între sistemele de

drept penal național, mecanismele sancționatorii distincte, principiul suveranității statale, al

neextrădării propriilor resortisanți, principiul dublei incriminări, probleme care țin de incidența

legii penale asupra infracțiunilor cu element de extraneitate, posibilitatea ca persoana juridică să

răspundă penal.

3.2 Legislația comunitară în domeniul protecției mediului

3.2.1. Preliminarii

Legislația europeană de protecție a mediului este cuprinzătoare și detaliată; aplicarea

acesteia este însă o problemă serioasă, care a început însă să-și găsească rezolvarea.33 Aceasta

cuprinde reglementări generale, aplicabile mai multor factori de mediu (evaluarea studiilor de

impact asupra mediului, deșeuri, poluarea apelor, a solului sau a atmosferei) sau directive

sectoriale (de exemplu legislația privind biotehnologia). Sancțiunile administrative și penale din

legislațiile naționale au fost extinse, creându-se premisele pentru o mai bună aplicare a acestora.

Având ca reglementare de bază tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa

(articolul I-3.3 vizează dezvoltarea durabilă a Europei, întemeiată pe un nivel înalt de protecție și

de amelioare a calității mediului), dreptul comunitar al mediului cuprinde astăzi peste 300 de

acte normative europene din care nucleul dur este format din peste 100 de reglementări mai

importante (în special directive), ce reglementează complet problematica mediului, inclusiv

chestiunea răspunderii penale (la nivel european) în domeniul protecției mediului.34

3.2.2 Acte normative cu incidență în domeniul mediului

Printre cele mai importante acte normative cu relevanță în domeniul dreptului comunitar

al mediului, enumerăm: Rezoluția (77)28 asupra contribuției dreptului penal la protejarea

mediului, adoptată la a VII-a Conferință a Miniștrilor de Justiție din Europa, Rezoluția

A/CONF.144/L.4 adoptată la Congresul al VIII-lea al O.N.U. privind prevenirea infracționalității

și sancționarea delincvenților, adoptată la Havana în anul 1990, Convenția europeană privind

protecția mediului prin dreptul penal, adoptată la Strasbourg la 4 noiembrie 1998, Cartea albă

privind responsabilitatea de mediu, adoptată de Comisia Europeană la 9 februarie 2000, pe baza

căreia s-a redactat Directiva 2004/35/CE asupra responsabilității de mediu privind prevenirea și

repararea daunelor aduse mediului.

Extinderea unui regim comun de responsabilitate în domeniul mediului la nivelul celor 27

de state membre ale Uniunii Europene constituie o contribuție importantă la construirea și

afirmarea treptată a unui sistem specific de prevenire și reparare a prejudiciului ecologic, care

transcede cadrul răspunderii civile delictuale și măsurilor de poliție administrativă, înscriindu-se

pe linia unui demers specific dreptului mediului, de marcare a deplinei independențe și a

specificității sale majore.35 Fără îndoială, actul de naștere al dreptului penal european al mediului

îl constituie Convenția asupra protecției mediului prin dreptul penal, considerată a fi prima

convenție internațională care incriminează penal faptele ce produc prejudicii mediului. Având în

vedere multitudinea de reglementări existente în acest domeniu în legislația fiecărui stat membru,

Convenția își propune uniformizarea legislațiilor naționale, aducerea acestora la un numitor

comun (având în vedere că unele state pot avea un sistem sancționator slab sau ineficient).

3.3 .Studiu comparativ al legislațiilor naționale penale privind protecția mediului

3.3.1 Legislația franceză

Protecția mediului este considerată o chestiune de interes național.În acest sens, ca o

încununare a eforturilor legiuitorului francez de creare a unui sistem eficient de protecție a

mediului, în anul 2002 apare Codul mediului (Actul numărul 2002-276 din 27 februarie 2002

publicat în Jurnalul Oficial din 28 februarie 2002), reglementare vastă ce conține dispoziții

exhaustive referitoare la toți factorii de mediu, instituind unul dintre cele mai avansate sisteme de

protecție a mediului din Uniunea Europeană.

Fiecare factor de mediu beneficiază de o protecție specială, adaptată specificului său: apa,

aerul și atmosfera, parcurile și ariile naturale protejate, solul și subsolul etc.

Tipurile de răspundere care pot fi angajate, potrivit legislației franceze sunt: civilă,

contravențională și penală.

Identificarea și investigarea faptelor care constituie încălcări ale regulilor instituite pentru

protecția mediului poate fi realizată de mai multe categorii de organe printre care: agenții

autorităților statale (indiferent de serviciul în cadrul căruia lucrează – inclusiv cei fiscali sau cu

atribuții de control a siguranței alimentare), ofițerii vamali, angajații Agenției Naționale a

Fondului Forestier, cercetătorii Institutului Francez de Exploatare a Mării. În îndeplinirea

atribuțiilor lor, categoriile de agenți menționate anterior au puteri extinse, inclusiv posibilitatea

de a pătrunde în toate locurile în care se presupune că au loc activități poluante (cu excepția

locuințelor).

Prin noutatea sa, prin reglementarea unor domenii care, la prima vedere, par lipsite de

importanță (precum poluarea fonică sau cea vizuală), dar și prin severitatea normelor sale, Codul

francez al mediului se impune ca unul dintre cele mai avansate acte normative din Uniunea

Europeană în acest domeniu, contribuind decisiv la instituirea unui sistem de protecție a mediului

extrem de eficient.

3.3.2 Legislația germană

Legislația de protecție a mediului este foarte vastă, fiind structurată pe mai multe direcții

de acțiune: legislația privind colectarea deșeurilor, legislația nucleară și de protecție împotriva

radiațiilor periculoase, legislația apelor, legislația privind substanțele chimice, legislația privind

protecția solului, legislația privind protecția împotriva emisiilor poluante.

Printre principiile de dreptul mediului consacrate de legislația germană se menționează:

principiul prevenirii și cel al protecției, principiul poluatorul plătește sau principiul cooperării.37

Responsabilitatea pentru pagubele produse mediului poate îmbrăca forma răspunderii

civile, penale sau contravenționale.

3.3.3 Legislația Statelor Unite ale Americii

Răspunderea penală în domeniul mediului este instituită de către legislația americană încă

de la începutul secolului, în prezent ea regăsindu-se în toate sectoarele domeniului cercetat: apă,

aer, deșeuri, protecția solului și a pădurilor etc.

După părerea unui autor consacrat în domeniu 38 sistemul american de protecție a

mediului este „fragil și relativ depășit. În ciuda unor succese în domeniu raportate de către

guvern, numărul încălcărilor regulilor instituite depășește posibilitățile atât ale guvernului federal

cât și al celor statale.”

În privința tipului de răspundere aplicabil în cazul încălcării normelor de mediu, sistemul

nord – american instituie cele trei tipuri “clasice”: răspunderea civilă, administrativă și cea

penală. Angajarea răspunderii penale poate atrage aplicarea unei pedepse privative de liberatate

sau a unei amenzi penale în timp ce răspunderea civilă sau administrativă implică plata unor

amenzi substanțiale.

3.3. 4. Legislația finlandeză

Principalul izvor de drept penal îl reprezintă Codul penal finlandez. Prevederile acestuia

se vor aplica atât faptelor comise pe teritoriul acestei țări dar și unor fapte comise în afara

Finlandei, dar îndreptate împotriva acestui stat sau al unui cetățean finlandez (capitolul I,

secțiunea a 3-a). Principalele sancțiuni prevăzute de acest act normativ sunt: închisoarea, amenda

sau prestarea unei munci în folosul comunității.

Domeniul infracțiunilor ecologice este reglementat de către capitolul 48 intitulat „Crime

și delicte împotriva mediului”, ce cuprinde 9 secțiuni (articole) și de către capitolul 48 a „Crime

și delicte împotriva resurselor naturale”, cuprinzând un număr de 6 secțiuni (articole).

3.3.5. Legislația belgiană

Dreptul comun în materia răspunderii de mediu îl reprezintă Codul civil belgian.

Pornind de la prevederile acestui act normativ, au fost legiferate mai multe statute

federale și decrete regionale care consacră diferite regimuri de răspundere pentru poluare și

pentru anumite tipuri de daune ecologice. Totuși , practica a demonstrat că această direcție de

acțiune este ineficientă , motiv pentru care guvernul regiunii flamande a înființat o comisie a

cărei sarcină este de arealiza un cod care să grupeze toate aspectele legate de protecția mediului.

Legislația belgiană prevede angajarea răspunderii pentru orice persoană fizică sau

juridică ce cauzează pagube mediului prin emisia de substanțe poluante în aer, apă sau sol. Dacă

emisia provine de la o instalație sau activitate clasificată ca atare , răspunderea revine

operatorului acesteia. În cazul în care două sau mai multe persoane au săvârșit fapta , ele vor fi

responsabile solidar . Prin legea din 4 mai 1999 legiuitorul belgian a adus o serie d emodificări

Codului penal și Codului de procedură penală instituind răspunderea penală a persoanelor

juridice, inclusiv în cazul săvârșirii infracțiunilor de mediu.

Propuneri de lege ferenda

I. Înlocuirea sistemului contravențional prevăzut de Ordonanța numărul 195/2005 privind

protecția mediului care conține limite de amendă fixe cu un nou sistem de sancționare (în special

în cazul persoanelor juridice). Sistemul propus se va aplica numai agenților economici cu cifre

de afaceri foarte mari (spre exemplu peste 10 milioane/euro anual) pentru care limitele de

amendă stabilite în prezent (chiar actualizate) sunt relativ mici.

Printre sistemele sancționatorii propuse sunt:

– stabilirea unei amenzi proporționale cu cifra de afaceri sau cu un alt indicator economic ce

indică puterea economică reală a acelei societăți comerciale;

– stabilirea, după modelul unor legislații europene a unei “plăți pentru poluare”, în acest caz

amenda aplicată fiind proporțională cu volumul de ape reziduale, cu gradul de poluare față de

normele admise și cu nocivitatea acesteia. Această plată pentru poluare reprezintă de fapt o

despăgubire pentru prejudiciile cauzate factorilor de mediu ;

– stabilirea unor limite maxime de amendă mult mai mari sau chiar nelimitate ori, ca ultimă

măsură, amenda zilnică ;

– transferarea posibilității de a mări amenzile din sfera puterii legislative către ministerele de

resort (organe ale puterii executive, care se presupun a fi mai dinamice) ;

– stabilirea amenzii în raport de un anumit indicator (de exemplu, venitul minim pe economie)

sau raportarea acesteia la o monedă străină, presupusă a fi mai stabilă ;

– taxarea fiecărui kilogram (tonă) de agent poluant produsă.

Introducerea acestei taxe ar trebui făcută gradual. Chiar și o impunere modestă (10 dolari

americani/tonă) ar transmite un semnal și ar fi suficientă pentru a preveni industria că o nouă

variabilă a intrat pe piață. O altă propunere interesantă este aceea de a fixa o taxă inițială modică

(10 dolari americani/tonă) și menținerea acesteia timp de 10-15 ani, după care taxa ar urma să

crească exponențial (acest termen este acordat poluatorilor pentru a introduce noi tehnologii care

să aibă un impact mai redus asupra mediului sau să-și retragă activele).

II. O legislație coerentă, clară și relativ stabilă.

Codul penal din 28 iunie 2004, publicat în Monitorul Oficial numărul 575 din 29 iunie

2004 este o reglementare modernă și europeană. Cu toate acestea, în mod nejustificat, aplicarea

acestuia a fost amânată sine die.

În privința reglementărilor cuprinse în capitolul capitolul V (Crime și delicte împotriva

mediului înconjurător), trebuie menționat că acestea sunt extrem de bine sistematizate și

sintetizate. De fapt, aceste dispoziții sunt preluate din legile speciale sectoriale, prelucrate și apoi

puse în acord cu legislația europeană. Cum acest Cod penal nu se aplică, propunem ca articolele

în discuție să fie reintroduse în cadrul legilor inițiale, dar în forma prevăzută de noul Cod. În acest

fel, se pot elimina o serie de inadvertențe existente între diversele texte legislative ; se va aduce

în acest fel un plus de claritate și concizie, legislația adaptându-se cerințelor europene.

III. Eliminarea din cadrul articolului 92, alineatul 2 din Legea apelor numărul 107/1996

(republicată), a literei “e”, respectiv “punerea în pericol a digurilor de contur ale lacurilor de

acumulare prin exploatările de agregate minerale din albia majoră sau terase”, deoarece există

un articol separat (articolul 95) care se ocupă exclusiv cu acest aspect.

IV. Corectarea articolului 98, alineatul 1 din cadrul Ordonaței de Urgență a Guvernului nr.

195/2005 privind protecția mediului prin înlocuirea conjuncției “și” cu “sau”, deoarece actuala

formulare este incorectă gramatical și logic; eliminarea din cadrul articolului 98 alineatul 1,

punctul 2 (partea finală) a sintagmei “de mediu”, deoarece expresia se repetă inutil.

V. Este necesară o abordare globală a conceptelor de “poluare”, “dezvoltare durabilă” precum și

o definire cât mai coerentă a diverșilor factori de mediu: apă, aer, sol, atmosferă etc. Protecția

acestora se poate realiza inclusiv prin mijloacele dreptului penal, motiv pentru care propunem

extinderea Convenției europene privind protecția mediului prin dreptul penal, adoptată la

Strasbourg la 4 noiembrie 1998 la nivel global; această convenție ar urma să fie semnată sub

egida Organizației Națiunilor Unite.

VI. Crearea unui cod al mediului după modelul legislațiilor din Uniunea Europeană (legislația

germană sau franceză) care să conțină inclusiv norme de drept contravențional sau penal

privitoare la protecția mediului. Viitorul cod al mediului ar trebui să cuprindă nu numai legea –

cadru în materie dar și legile sectoriale de protecție a diverșilor factori de mediu. Existența atâtor

incriminări contravenționale sau penale într-o multitudine de acte normative (legi, ordonanțe de

urgență etc) reclamă sistematizarea, gruparea și clasificarea lor într-un “cod al mediului”,

asemănător altor ramuri de drept. Primul pas (crearea unei noi categorii de contravenții și

infracțiuni și anume contravențiile/infracțiunile din domeniul ecologic) a fost făcut; trebuie acum

realizată sistematizarea acestora și crearea unei viziuni unitare asupra sancțiunilor de drept al

mediului.

VII. Renunțarea la sintagma de “mediu înconjurător” care este pleonastică fiind compusă din

două cuvinte care au relativ același înțeles: mediu – ceea ce ne înconjoară, locul în care se află

ființele și lucrurile cu care venim în contact și înconjurător – ceea ce se găsește de jur împrejurul

nostru, ceea ce ne înconjoară și înlocuirea acesteia cu termenul “mediu” ; de altfel cele mai noi

reglementări legale (Legea numărul 137/1995 privind protecția mediului sau Ordonanța de

Urgență a Guvernului numărul 195/2005 privind protecția mediului) folosesc exclusiv denumirea

de “mediu”.

Câteva acte normative care necesită această modificare sunt: Legea numărul 301/2004

(Codul Penal) folosește, în capitolul V sintagma “Crime și delicte contra mediului înconjurător”;

articolul 7, alineatul 1, litera f) din Legea numărul 371/2004 privind înființarea, organizarea

și funcționarea Poliției Comunitare, publicată în Monitorul Oficial numărul 878 din 27

septembrie 2004.

VIII. Modificarea articolului 15 alineatul 1, din Hotărârea de Guvern numărul 1224/2007

pentru organizarea și funcționarea Gărzii Naționale de Mediu, publicată în Monitorul Oficial

numărul 743 din 1 noiembrie 2007 în sensul înlocuirii cuvântului “atribuții” cu termenul

“competențe” (sau un alt sinonim) deoarece avem de a face cu o repetiție supărătoare. Astfel,

vechea formulare “În îndeplinirea atribuțiilor ce îi revin, personalul cu atribuții de control din

cadrul Gărzii Naționale de Mediu este învestit cu exercițiul autorității publice a statului” se va

înlocui cu “În îndeplinirea atribuțiilor ce îi revin, personalul cu competențe de control din cadrul

Gărzii Naționale de Mediu este învestit cu exercițiul autorității publice a statului și are

următoarele drepturi”.

Bibliografie

I. Acte Normative

A. Lista actelor normative care incriminează infracțiuni de mediu

– Legea numărul 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării

teritoriale, al zonei contigue și al zonei economice exclusive ale României, publicată în

Monitorul Oficial numărul 765 din 21 octombrie 2002;

– Legea numărul 107/1996 privind apele, publicată în Monitorul Oficial partea I, numărul 244/8

octombrie 1996, modificată ulterior prin Legea numărul 310/2004, Legea numărul 112/2006,

completată prin Legea numărul 112/2006;

– Legea numărul 111/1996 privind desfășurarea în siguranță a activităților nucleare publicata in

Monitorul Oficial, partea I, numărul 78/1998, rerepublicată în Monitorul Oficial numărul 552

din 27 iunie 2006

– Legea numărul 56/1997 pentru aplicarea prevederilor Convenției privind interzicerea

dezvoltării, producerii, stocării și folosirii armelor chimice și distrugerea acestora, publicată în

Monitorul Oficial, partea I, numărul 67/17 aprilie 1997, modificată și completată prin Legea

numărul 448/2003;

– Legea numărul 72/2002 privind zootehnia, publicată în Monitorul Oficial partea I, numărul

72/31 ianuarie 2002, modificată prin Ordonanțele de Urgență ale Guvernului numerele 147/2002,

49/2006, 66/2007

-Legea numărul 266/2002 privind producerea, prelucrarea, controlul și certificarea calitatii,

comercializarea semințelor și a materialului săditor, precum și înregistrarea soiurilor de plante,

publicată în Monitorul Oficial numărul 343 din 23 mai 2002

– Legea numărul 289/2002 privind perdelele forestiere de protecție, publicată în Monitorul

Oficial, partea I, numărul 338/ 21 mai 2002;

– Legea numărul 138/2004 privind îmbunătățirile funciare, publicată în Monitorul Oficial, partea

I, numărul 369/2004, modificată prin Legea numărul 233/2005 și Legea numărul 167/2008;

37

– Legea numărul 407/2006 privind vânătoarea și protecția fondul cinegetic, publicată în

Monitorul Oficial, partea I, numărul 944/22 noiembrie 2006;

– Legea numărul 46/2008 (Codul silvic), publicată în Monitorul Oficial, partea I, numărul 238/

27 martie 2008;

– Legea numărul 173/2008 privind intervențiile active în atmosferă, publicată în Monitorul

Oficial numărul 715 din 21 octombrie 2008;

– Ordonanța de Urgență a Guvernului numărul 78/2000 privind regimul deșeurilor, publicată în

Monitorul Oficial, partea I, numărul 283/22 iunie 2000, aprobată cu modificări și completări prin

Legea numărul 426/2001, modificată prin Ordonanța de Urgență a Guvernului numărul 61/2006,

modificată prin Legea numărul 27/2007;

– Ordonanța de Urgență a Guvernului numărul 243/2000 privind protecția atmosferei, publicată

în Monitorul Oficial, partea I, numărul 633/6 decembrie 2000, adoptată cu modificări și

completări prin Legea numărul 655/2001, modificată și completată prin Ordonanța de Urgență a

Guvernului numărul 12/2007;

– Ordonanța de Urgență a Guvernului numărul 16/2001 privind gestionarea deșeurilor industriale

reciclabile, republicată în Monitorul Oficial, partea I, numărul 104/7 februarie 2002, modificată

prin Ordonanța de Urgență a Guvernului numărul 61/2003, modificată prin Legile numărul

138/2006 și numărul 27/2007;

– Ordonanța de Urgență a Guvernului numărul 202/2002, privind gospodărirea integrată a zonei

costiere, publicată în Monitorul Oficial, partea I, numărul 965/28 decembrie 2002, aprobată cu

modificări și completări prin Legea numărul 280/2003;

– Ordonanța de Urgență numărul 196/2005 privind Fondul pentru mediu, publicată în Monitorul

Oficial numărul 1193 din 30 decembrie 2005, modificată și completată prin Ordonanța de

Urgență a Guvernului numărul 25/2008;

– Ordonanța de Urgență a Guvernului numărul 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate,

conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice, publicată în Monitorul Oficial,

partea I, numărul 442 din 29 iunie 2007;

38

II. Cursuri, tratate, monografii din România

1) Explicații teoretice ale Codului Penal Român – Volumul I, Academia Română, ICJ, București,

2003

2) Dreptul mediului – Culegere de spețe, Centrul de Resurse Juridice, București, 2006

3) Anghel Ion M., Deak Francisc, Popa Marin – Răspunderea civilă, Editura Științifică,

București, 1970

4) Barac Lidia – Răspunderea și sancțiunea juridică, Editura Lumina Lex, București, 1997

5) Bâlteanu Dumitru, Șerban Marian – Modificări globale ale mediului, București, Editura

Credis, 2004

6) Bârligeanu George, Ștefan Laura, Achim Minodora – Răspunderea juridică, Editura Tribuna

Economică, București, 1999

7) Beșteliu Raluca-Miga – Drept internațional. Introducere în dreptul internațional public, Editura

All Educational, București, 1997

8) Bobică Neculai – Elemente de ecologie și dreptul mediului înconjurător, Editura Fundației

„Chemarea”, Iași, 1994

9) Bojincă Moise – Instituții și fundamente juridice, Editura Helios, Craiova, 2001

10) Călin Răzvan, Teodor Cristian – Politica de Mediu, Editura Tritonic, București, 2007

11) Chivu Lucian, Platon Victor – Impactul implementării în Romania a standardelor Uniunii

Europene pentru protecția mediului înconjurător cu privire la poluarea atmosferică – Institutul

European, București, 2002

12) Ciutacu Florin, Jora Costin – Drept civil – Teoria generală a obligațiilor, Editura Themis Cart,

București, 2003

13) Demeter Traian – Degradarea învelișului de sol. Factori – Procese – Efecte, Editura

Universității din București, 2006

39

14) Dima Traian – Drept penal, Partea generală, Volumul II, Editura Lumina Lex, București,

2005

15) Dobrinoiu Vasile, Brînză William – Drept Penal, Partea generală, Editura Lumina Lex,

București, 2003

16) Dobrinoiu Vasile, Romițan Ciprian Raul, Neagu Norel, Conea Nicolae, Dobrinoiu Maxim –

Drept penal, Partea specială, Volumul I, Editura Lumina Lex, București, 2004.

17) Durac Gheorghe, Bouriaud Lucian – Dreptul mediului. Răspunderea juridică pentru daune

ecologice, Editura Junimea, Iași, 2003

18) Duțu Mircea – Dreptul internațional al mediului, Editura Economică, București, 2004

19) Duțu Mircea – Tratat de dreptul mediului, Ediția a 3a, Editura C.H. Beck, București, 2008

20) Duțu Mircea – Principii și instituții fundamentale de drept comunitar al mediului, Editura

Economică, București, 2005

21) Duțu Mircea – Dicționar de drept al mediului, Editura Economică, București, 2000

22) Duțu Mircea – Environmental Law Studies, Ecological University Press, Bucharest, 2004.

23) Făiniș Florin – Dreptul mediului, Editura Pinguin Book, București, 2005

24) Geamănu Grigore – Dreptul Internațional Penal și infracțiunile internaționale, Editura

Academiei Republicii Socialiste România, București, 1977

25) Hotcă Mihai Adrian – Drept Contravențional. Partea Generală, București, 2003

26) Ionescu Cristina – Curs “Drept și legislație în energie și mediu”, 2003-2004, Catedra de

Hidraulică și Mașini Hidraulice, an V, Specializări: „Ingineria mediului” și „Hidroenergetică”

27) Lupan Ernest – Dreptul mediului, Editura Lumina Lex, București, 2001

76) Lupan Ernest, Minea Ștefan și Marga Amalia – Dreptul mediului, Tratat elementar, Volumul

II, Editura Lumina Lex, București, 2001

40

28) Manta Pantelimon, Ghimiș Vasile „Tratat de dreptul muncii”, Editura Academica Brâncuși,

Târgu-Jiu, 2001

29) Marinescu Daniela – Tratat de dreptul mediului, Editura Universul Juridic, București, 2007

30) Mazilu Dumitru – Dreptul comunitar al mediului, Editura Lumina Lex, București, 2006

31) Mazilu Dumitru – Dreptul mării – Concepte și instituții consacrate de Convenția de la

Montego-bay ”, Editura Lumina Lex, București, 2002

32) Motica Radu, Trăilescu Anton – Drept funciar, amenajarea teritoriului și protecția mediului,

Editura Lumina Lex, București, 1999

33) Năstase Adrian, Popescu Dumitra – Drept internațional public, Casa de Editura și Presă

„Șansa”, București, 1997

34) Neagu Ion – Tratat de Procedură penală, Editura Global Lex, București, 2008

35) Negulescu Mircea – Protecția mediului, Editura Tehnică, București, 2005

36) Nuna Emil, Ghercu Octavian, Nica Geani, Popa Costel – Contravenția, Editura Imprimeriei

de Vest, Oradea, 2005

37) Pârvu Constantin – Dicționar enciclopedic de mediu, Volumul II, Editura Regiei Autonome

Monitorul Oficial, București, 2005

38) Pivniceru Mona – Răspunderea penală în dreptul internațional, Editura Polirom, Iași, 1999

39) Poenaru Iulian – Răspunderea pentru contravenții, Editura Lumina Lex, București, 1999

40) Romițan Ciprian – Dicționar de drept al mediului, Editura All Beck, București, 2004

41) Sabău Vasile – Evoluția economiei forestiere în România, Publicațiile Societății „Progresul

Silvic”, București, 1946

42) Sion Ion Grigore – Ecologie și Drept Internațional, Editura Științifică și Enciclopedică,

București, 1990

41

43) Stătescu Constantin – Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura All Beck, București,

1992

44) Șerbănescu Dragoș – Mediul înconjurător al Terrei, încotro?, Editura Porus M, București,

1994

45) Teodoroiu Simona Maya – Răspunderea civilă pentru dauna ecologică, Editura Lumina Lex,

București, 2003

46) Țăgorean Petru – Protecția factorilor de mediu în cadrul Uniunii Europene, Universitatea din

București, Facultatea de Drept, București, 2008.

47) Țiclea Alexandru – Reglementarea contravențiilor, Editura Lumina Lex, București, 2006

48) Vlad Cornel, Ene Costel – Infracțiunile silvice – Teorie și practică judiciară, Editura C.H.

Beck, București, 2006

49) Zaharia Carmen – Legislația pentru protecția mediului, Editura Universității A. I. Cuza, Iași,

2003

50) Zdrenghea Vasile – Dreptul mediului și al dezvoltării durabile, Volumul I, Editura Le Mot,

București, 1997

III. Cursuri, tratate, monografii din străinătate

1) Brans Edward – Lyability for Damage to Public Natural Resources. Standings, Damage and

Damage Assesment, Kluwer Law International, New York, 2001

2) Brânză S., Ulianovschi X., Stati V., Țurcanu I., Grosu V. – Drept penal. Partea Specială,

Volumul II, Editura Cartier, Chișinău, 2005

3) Drost Paul – The Crime of state, Volumul I, Leyden, 1950

4) Gould George, Grant Douglas – Cases and materials on Water Law (sixth edition) – West

Group, Saint Paul Minnesota, 2000

5) Guihal Dominique – Droit repressif de l’environnement, Editura Economica, Paris, 2000

42

6) Heine G. – „Environmental Protection and Criminal Law” în volumul O. Lomas „Frontiers of

Environmental Law”, Warwick, 1991

7) Hodas David – Enforcement of Environmental Law in a Triungular Federal System, 1995, 54

Md. L. Rev

8) Hunter David, Salzman James, Zaelke Durwood – International Environmental Law and

Policy – Second Edition, New York, Foundation Press, 2002

9) Hunter R., Muylle KJ – European Community Environmental Law Second Edition-

Washington D.C., Eli, 1999

10) Hutter Bridget M. – The Reasonable Arm of the Law? The Law Enforcement Procedures of

Environmental Health Officers – Oxford, Clarendon Press, 1988

11) Inserguet – Brisset – Droit de l”environment”, Presses Universitaires de Rennes, 2005

12) Jadot B, Hannequart J.P., de Xiury E Orban – Le droit de l”environment. Aspects juridiques

de la lutte contre la pollution et la protection de la nature, Bruxelles, 1989, Editura De Boeck

13) Koenig Martin – Marile catastrofe ecologice și repercusiunile lor asupra mediului încojurător,

Editura Saeculum – Vestala, București, 1998

14) Lombois Claude – Droit penal international, Editura Dalloz, Paris, 1971

15) Malingrey Philippe – Introduction au droit de l'environment, Paris, Editions Tec et Doc

16) Negru Cristina – Regimul juridic de protecție al mediului înconjurător în dreptul internațional

public, Academia de Științe a Moldovei, Chișinău, 2004

17) Orts Eric W., Deketelaere Kurt – Environmental Contracts, Comparative Approaches to

Regulatory Innovation in the United States and Europe- Editura Kluwer Law International,

London/Hague/New York, 2001

18) Roberts Paul – Sfârșitul petrolului – în pragul unui dezastru, Editura Litera Internațional,

București, 2008

43

19) Rodgers William H., Jr. – Environmental Law. Second Edition – West Publishing, St. Paul,

Minnesota, 1994

IV. Articole, studii din România

1) Chertes Dan – Sebastian – „Unele aspecte privind protecția penală a dreptului la un mediu

sănătos”, Revista Caiete de drept penal, Editura C.H. Beck, București, 2008

2) Duțu Mircea – „Prevenirea și repararea pagubelor de mediu potrivit Ordonanței de Urgență a

Guvernului numărul 68/2007”, Revista Dreptul, numărul 11/2007, Editura C.H. Beck, București,

2007

3) Duțu Mircea – “Recunoașterea și garantarea dreptului fundamental la mediu în România”

Revista Dreptul, Numărul 6/2004

4) Duțu Mircea – ”Legea protecției mediului nr. 137/1995”, Revista Dreptul, numărul 5/1996

5) Gorunescu Mirela – „Infracțiunea de mediu – Infracțiune contra dezvoltării durabile”, Revista

Dreptul, București, numărul 11/2003 anul XIV, seria a III-a

6) Gorunescu Mirela – “Protecția juridico-penală a mediului”, Revista Dreptul, numărul 10/2003

7) Gorunescu Mirela – Sistematizarea incriminărilor din domeniul protecției mediului, Revista

de Drept Penal, numărul 4/2002

8) Hlavek Andrei – „Problema responsabilității”, Revista de filozofie, numărul 2/1975

9) Lorincz Anca Lelia – “Procedee de tehnică legislativă folosite în materie penală”, Revista de

drept penal, numărul 4/2000

10) Lupan Ernest – “Cu privire la noțiunea juridică a prejudiciului ecologic”, Revista Dreptul,

numărul 3/2003

11) Tomescu Milena și Stănescu Șerban – Alexandru – „Condițiile răspunderii juridice pentru

daunele aduse mediului potrivit directivei 2004/35/CE” Revista Română de Drept al Afacerilor,

numărul 6/2006, București, Editura Rosetti

44

12) Ungureanu Augustin – “Răspunderea penală a prepușilor agenților economici și a altor

persoane fizice potrivit Legii apelor numărul 107/1996”, Revista de Drept Comercial, numărul

12/1997

V. Articole, studii din străinătate

1) Fifth Annual Survey on the Implementation and Enforcement of Community Environmental

law 2003 al Comission of the European Communities (Al cincilea studiu anual (2003) asupra

implementării dreptului comunitar al mediului, elaborat de Comisia Europeană)

2) Forest Law and Sustainable Development „The World Bank”, Washington D.C, 2006

3) Giudicelli – Delage Genevieve – Le droit penal de l”environment. L”exception europeenne, în

Revue de science criminelle et de droit penal compare, Editura Dalloz, numărul 4/2005

VI. Site-uri Internet

www.just.ro – site Ministerul de Justiție al României

www.eea.eu.int – site Agenția Europeană pentru Mediu

www.iucn.org-site Asociația Internațională pentru Conservarea Naturii

www.untreaty.un.org – site Organizația Națiunilor Unite unde se poate consulta versiunea în

limba engleză a tratatelor semnate sub egida ONU

www.un.org – site Organizației Națiunilor Unite

www.europa.eu.int – portalul Uniunii Europene

www.bmj.de -site Ministerul de Justiție German

www.epa.gov – site Agenția de Protecție a Mediului SUA

www.doe.org -site Departamentului pentru Energie SUA

http://www.environment – agency.gov.uk – site Agenția pentru Protecția Mediului din Marea

Britanie

www.scj.coe.int – site Curtea Europeană a Drepturilor Omului