Raspunderea Penala în Domeniul Medical

Răspunderea penală în domeniul medical.

Infracțiuni privind sănătatea publică – prezentarea comparativă a reglementărilor prevătute în Codul penal anterior, Noul Cod penal și în legile speciale

Capitolul I – Noțiuni introductive

Secțiunea I – Importanța, actualitatea și obiectivul temei investigate

Actualitatea temei investigate este dată de importanța ocrotirii sănătății publice, ocrotire ce trebuie să presupună un control de stat asupra activității instituțiilor curative și preventorii, asupra calitatății serviciilor medicale prestate precum și asupra combaterii și prevenirii îmbolnăvirilor. Statul trebuie să aibă un rol activ în evitarea situațiilor în care furnizorii din domeniul medical adoptă o atitudine iresponsabilă față de obligațiile de serviciu ajungându-se astfel la creșterea cazurilor de deces al pacienților, la vătămarea integrității corporale, precum și la diferite încălcări ale drepturilor acestora.

Cunoscut este faptul că, medicina și dreptul sunt printre cele mai vechi activități ale umanității, activități ce au sferele lor specifice: pe de o parte – medicul ce se preocupa cu combaterea precarității naturii (boli, accidente), iar pe de altă parte juristul care administrează norma socială și luminează medicul cu privire la drepturile sale și obligațiile față de pacient, în scopul evitării apariției abuzurilor medicale.

Astfel, pentru prevenirea cazurilor de încălcare în masă a drepturilor pacienților, de refuz în acordarea ajutorului pacienților, de încălcare a regulilor și metodelor de prestare a serviciilor medicale, în țara noastră au fost adoptate o serie de acte normative cu privire la domeniul medical și care prevăd totodată răspunderea penală pentru infracțiunile medicale.

Activitatea medicală presupune pe lângă o pregătire profesională temeinică, perfecționare continuă, devotament, chiar sacrificiu de sine pentru salvarea vieții și ocrotirea sănătății bolnavilor.

Actualitatea temei se datorează și faptului că în societatea actuală, observăm cu precădere intensificarea unor fenomene precum îndepărtarea de la umanismul profesiei medicale, deformarea opticii relației medic-pacient datorită primării satisfacerii curiozităților științifice, a sporirii profiturilor personale, a desconsiderării nevoilor și dorințelor bolnavilor.

Consider că astfel de fenomene duc la încălcarea unuia dintre cele mai importante drepturi constituționale, dreptul la ocrotirea sănătății, fiind necesară în cazul acestor abuzuri antrenarea răspunderii juridice a medicului, în situațiile în care se constată vinovăția.

La noi în țară, atenția acordată responsabilității juridice medicale a crescut în ultimii ani datorită perimării treptate a sistemului de gratuitate a asistenței sanitare în condițiile unei noi economii de piață și a liberalizării prețurilor.

Tema noastră poate fi dezbătută în lumina unor realități istorice prin prisma nevoilor prezentului și viitorului.

Ca obiectiv principal, am încercat să prezint problemele de responsabilitate juridică medicală precum și necesitatea ocrotirii sanătății publice într-o societate românească ce se află în continuă transformare.

Secțiunea a II a – Sănătatea publică

2.1. Conceptul de sănătate publică

Într-un stat care are la bază principii democratice, sănătatea publică constituie o valoare socială cu putere de simbol pentru membrii unei colectivități umane, deoarece sănătatea individuală depinde de sănătatea colectivă.

În condțiile unei colectivități umane afectate de epidemii, ori în cadrul căreia se pun în circulație alimente alterate ori falsificate, iar apele ar fi infectate ori persoanele care fiind contaminate veneric sau purtătoare ale sindromului imunodeficitar dobândit ar transmite prin orice mijloace aceste boli altor membri ai colectivității, nu s-ar mai putea vorbi despre sănătate individuală. Putem conchide că acesta este motivul pentru care membrii colectivității umane sunt interesați să existe o bună sănătate publică, această valoare socială putând fi privită ca o condiție a existenței lor.

Datorită importanței pe care sănătatea publică o reprezintă pentru colectivitatea umană, oamenii o privesc ca pe o normă elementară de conduită, o regulă de conviețuire socială ce se cere de la sine respectată.

În literatura de specialitate s-a ilustrat faptul că noțiunea de conviețuire socială are un dublu sens și anume un sens larg conform căruia majoritatea relațiilor sociale sunt relații ce se bazează pe viețuirea unor oameni cu alți oameni și un sens restrâns ce se referă la acele relații ce constau în contacte directe, apropiate, frecvente între oameni și a căror încălcare duce la o suferință morală.

Datorită politicii generale de îmbunătățire a nivelului de trai al poporului, statul nostru acordă o deosebită atenție apărării sănătății populației prin inițierea unor acțiuni de aparare a sănătății publice.

Nerespectarea măsurilor impuse în vederea ocrotirii sanitare ori alte fapte ce sunt de natură să creeze o stare de pericol sănătății publice reprezintă fapte antisociale, ce pot constitui, în raport de gradul de pericol social, fie contravenții sanitare, fie infracțiuni contra sănătății publice.

Sănătatea publică este o valoare socială ce ocupă un loc deosebit de important, astfel că, în literatura de specialitate s-a conturat ideea conform căreia sănătatea publică, reprezintă, pe de o parte, plenitudinea condițiilor și a măsurilor ce au rolul de a asigura sănătatea unui grup social organizat – sat, comună, oraș etc. – iar pe de altă parte, semnifică starea pe care acel grup o are sub aspectul sănătății sale. Dată fiind importanța acestor valori sociale, ocrotirea sănătății publice se realizează prin reglementarea de către lege a unor măsuri menite să prevină și să combată bolile contagioase, astfel că infracțiunile contra sănătății publice apar ca acțiuni sau inacțiuni prin care se încalcă normele cu privire la respectarea și luarea unor măsuri de prevenire și de combatere a bolilor. Astfel de fapte pot avea consecințe grave asupra sănătații populației, iar din această cauză trebuie să fie prevăzute și combătute prin mijloace de drept penal.

2.2. Reglementarea juridică a infracțiunilor contra sănătății publice

Infracțiunile cuprinse în titlul IX al vechiului codului penal sunt acele infracțiuni ce se caracterizează prin aceea că nu aduc atingere relațiilor de conviețuire în general ci doar unor relații privind conviețuirea socială, adică unui domeniu restrâns de relații sociale.

Capitolul al II-lea intitulat „Infracțiuni contra sănătății publice” consacră ca fiind infracțiuni, diferite fapte care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială, fapte ce sunt de natură a crea pericolul unor îmbolnăviri sau al răspândirii unor maladii. Aceste infracțiuni formează o subgrupă diferită a infracțiunilor ce aduc atingere unor relații de conviețuire socială deoarece se referă la un aspect diferit al conviețuirii sociale și anume, sănătatea publică.

În cadrul acestui capitol, sunt reglementate potrivit codului penal anterior următoarele infracțiuni: zădărnicirea combaterii bolilor, contaminarea venerică și transmiterea sindromului imunodeficitar dobândit, răspândirea bolilor la animale sau plante, infectarea apei, traficul de stupefiante și falsificarea de alimente sau alte produse.

Dintre aceste incriminări, se deosebesc, sub aspectul unei gravități deosebite, având în vedere și rescrudescența infracțiunilor la care se referă în cadrul societății contemporane traficul de stupefiante, contaminarea venerică și transmiterea sindromului imuodeficitar dobândit.

În Codului Penal actual, infracțiunile contra sănătății publice au fost aduse în capitolul al V-lea al Titlului VII ce vizează siguranța publică, fiind păstrat, în principal, conținutul acestora, însă cu unele modificări.

O primă modificare a avut în vedere fapta de contaminare venerică și transmiterea sindromului imunodeficitar dobândit. Dacă această faptă în Codul penal anterior era incriminată în același articol, în Codul penal actual se incriminează contaminarea venerică distinct de transmiterea sindromului imunodeficitar dobândit. Această modificare a operat deoarece trebuie făcută distincția între transmiterea, prin orice mijloace, a sindromului imunodeficitar dobândit – SIDA – de către o persoană care știa că suferă de această boală, de transmiterea acestui sindrom de către o persoană distinctă de cea care suferă de această boală. Această din urmă împrejurare este mult mai gravă decât prima datorită pericolului social mai ridicat. De asemenea, s-a instituit o formă agravată a faptei de transmitere a sindromului imunodeficitar dobândit dacă a avut ca urmare moartea victimei.

O altă modificare constă în introducerea, ca forma agravată a infracțiunea de falsificare sau substituire de alimente ori alte produse, a faptei de preparare, oferire sau expunere spre vânzare de medicamente falsificate sau substituite care sunt vătămătoare sănătății ori și-au pierdut în tot sau în parte eficiența terapeutică. Aceasta forma agravanta este justificată de realitatea socială care a evidențiat, în principal, oferirea sau expunerea spre vânzarea de medicamente vătămătoare sănătății.

A treia modificare are în vedere incriminarea separată a faptei de comercializare de produse alterate, de cea de comercializare de alimente, băuturi, carne sau produse din carne, medicamente, cunoscând că sunt alterate și vătămătoare sănătății. În situația în care prin falsificarea de alimente sau produse ori comercializarea de produse alterate, s-au produs vătămări ori aceste fapte au avut ca urmare moartea unei victimei, s-a adoptat soluția concursului de infracțiuni și nu a unor infracțiuni complexe praeterintenționate.

Pe lângă faptele prevăzute de Codul Penal, infracțiunile contra sănătății publice sunt reglementate și în legi speciale precum: Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, Legea nr. 97/2001 privind reglementarea producției, circulației și comercializării alimentelor, Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientului, Legea nr. 104/2003 privind manipularea cadavrelor umane și prelevarea organelor și țesuturilor de la cadavre în vederea transplantului, Legea nr. 360/2003 privind regimul substanțelor și preparatelor chimice periculoase, Legea nr. 95/2006 privind reforma din domeniul sănătăți, Legea nr. 194/2011 privind combaterea operațiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, Legea nr. 107/ 1996 a apelor, O.U.G. nr. 195/2005 privind protecța mediului, Legea nr. 211/2011 privind regimul deșeurilor etc.

Din cele arătate, putem observa că, din prisma legiuitorului, sănătatea publică are în vedere nu doar sănătatea oamenilor, dar și a animalelor și plantelor ce sunt de natură a influența atât sănătatea oamenilor, cât și a surselor ce satisfac nevoile lor materiale.

2.3. Ocrotirea sănătății ca valoare fundamentală

Accesul persoanei la drepturile sale fundamentale (dreptul la libertate, dreptul la viață și sănătate, dreptul la securitate socială, dreptul la servicii medicale, etc.) fără încălcarea ordinii de drept, a moralei precum și a drepturile și libertățile altor persoane presupune o legiferare prin norme consecutive, datorită faptul că știința poate pune în pericol aceste drepturi pentru că natura are propriile legi în care nu se poate interveni fără consecințe negative.

Este cunoscut faptul că drepturile fundamentale ale omului, așa cum sunt ele formulate și aplicate astăzi, au ca fundament drepturile naturale ale omului cărora li s-a conferit o origine sacră, fiind astfel imprescriptibile.

Drepturile Omului sunt acele drepturi fundamentale, inalienabile și imuabile ce pot fi exercitate de fiecare persoană. Un astfel de drept fundamental este și dreptul la sănătate, drept ce are implicții majore asupra vieții tuturor indivizilor. Pornind de la dreptul la viață și continuând cu standarde de trai adecvate sau cu interzicerea sclaviei ori a pedepselor și tratamentelor crude, degradante și inumane putem afirma că toate acestea au un impact major asupra sănătății omului.

Făcând parte din categoria drepturilor fundamentale, dreptul la sănătate este consacrat prin Constituție în art. 34 și reglementat prin numeroase legi speciale (Legea 649/2001 privind obligativitatea raportării și a efectuării vaccinărilor, Legea 95/2006 privind reforma din domeniul sănătății etc.), dar și prin documente internaționale în materie (Carta Drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Preambului Constituției Organizației Mondiale a Sănătății, Declarația Universală a Drepturilor Omului, etc.).

La nivel de principiu constituțional, dreptul la ocrotirea sănătății este un drept garantat, astfel că statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei si a sănătății publică, în timp ce legislația medicală concretizează măsurile necesare pentru realizarea acestui drept. Principala reglementare în domeniul medical este Legea nr. 95/2006, privind reforma în domeniul sănătății, alături de care există numeroase legi speciale.

Dreptul la ocrotirea sănătății este un drept social-economic deosebit de important, reglementat ca un drept-creanță și menționat expres în Constituție ca o obligație pozitivă generală a statului pentru garantarea sa efectivă și nu o simplă obligație de abținere. Deși nu sunt menționate expres aceste obligații pozitive, putem interpreta ca făcând parte din acestea, următoarele: măsuri pentru scăderea mortalității nou-născuților, dezvoltarea sănătoasă a copilului, tratamentul maladiilor și lupta împotriva acestora, etc.

Observăm astfel că dreptul la ocrotirea sănătății este un drept complex, ambivalent, cu doua componente, una substanțială și alta procedurală. Legiuitorul este îndreptățit să impună reguli pentru crearea, menținerea, dezvoltarea sistemului de asigurări sociale, fiind totodată obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei și a sănătății publice prin crearea condițiilor care să asigure prestarea de servicii medicale, inclusiv sub aspectul asigurării bazei materiale necesare.

Secțiunea a III a – Elemente generale privind analiza infracțiunilor contra sănătății publice

Obiectul juridic generic este reprezentat de relațiile sociale referitoare la ocrotirea sănătății publice.

Obiectul material. De regulă, infracțiunile contra sănătății publice au și un obiect material ce constă în bunul cu privire la care se săvârșește fapta incriminată. De exemplu, infracțiunea ce constă în infectarea apei poate avea ca obiect material rețelele, sursele de apă în timp ce infracțiunea constând în falsifiare de alimente sau alte produseare are ca obiect material alimentele sau băuturile alterate, falsificate ori interzise consumului.

Subiecții infracțiunilor și participația penală

Subiect activ. De regulă orice persoană poate fi subiect activ al infracțiunilor contra sănătății publice. Există însă și situații în care legea cere subiectului o calitate specială. Astfel, spre exemplu, în cazul infracțiunii de contaminare venerică și transmiterea sindromului imunodeficitar dobândit, subiect activ poate fi doar o persoană care suferă de o boală venerică ori SIDA, în timp ce în cazul infracțiunii de trafic de stupefiante, dacă fapta constă în prescrierea, fără a fi necesar de produse ori substanțe stupefiante, atunci subiect al infracțiunii poate fi doar un medic.

Participația penală este posibila, de regula, sub toate formele.

Subiect pasiv principal este statul, în timp ce subiect pasiv secundar poate fi persoana a cărei sănătate a avut de suferit în urma săvârșirii faptei.

Latura obiectivă

Elementul material se caracterizează prin fapte comisive sau omisive. Acțiunile sunt incriminate în cazul infracțiunilor de trafic de stupefiante, contaminare venerica și transmitere a sindromului imunodeficitar dobândit, infectarea apeifalsificarea de almente ori alte produse, în timp ce inacțiunile își gasesc incriminarea în cazul infracțunilor de răspândire a bolilor la plante și animale, zădărnicire a combaterii bolilor.

Urmarea imediată constă, în cazul unor infracțiuni, în provocarea unui rezultat vătămător pentru sănătatea publică, cum e în cazul infracțiunilor de zădărncire a combaterii bolilor, contaminare venerică, răspândirea unei boli molipsitoare, în timp ce în cazul unor infracțiuni precum traficul de stupefiante, falsificarea de alimente ori alte produse, urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru valoarea socială ocrotită prin incriminarea faptelor.

Legătura de cauzalitate reiese în cazul infracțiunilor ce presupun crearea unei stări de pericol din chiar săvârșirea faptei, în timp ce în cazul acelor infracțiuni care implică producerea unui anumit rezultat vătămător pentru sănătatea publică, acest raport trebuie stabilit în fiecare caz.

Latura subiectivă presupune intenția ce poate fi directa ori indirectă. În ceea ce privește infracțiunile cu element material omisiv, pot fi săvârșite cu intenție ori din culpă, însă latura subiectivă a acestor infracțiuni nu înglobează vreun motiv ori scop special.

Tentativa și consumarea

Tentativa. Atunci când fapta incriminată consta într-o acțiune, tentativa este posibilă, însă aceasta nu se pedepsește în cazul infracțiunilor contra sănătății publice.

Consumarea acestor infracțiuni se produce în momentul în care se săvârșește fapta incriminată, moment în care se produce și urmarea imediată ce constă fie într-un rezultat efectiv, fie intr-o stare de pericol.

Modalități. În acest capitol există infracțiuni unde lege prevede doar modalitatea normativă tipică (infectarea apei, zădărncirea combaterii bolilor), însă sunt și infracțiuni care se săvârșesc în mai multe modalități normative (contaminarea venerică, traficul de stupefiante etc.)

Fiecare dintre aceste modalități normative pot prezenta variate modalități faptice ce sunt determinate de împrejurările concrete în care a fost săvârșită fapta.

Sancționarea. În funcție de periculozitatea socială pe care o prezintă, infracțiunile contra sănătății publice sunt pedepsite, în limite diferite, cu pedeapsa închisorii. Pentru infracțiuni precum zădărnicirea combaterii bolilor, infectarea apei, răspândirea bolilor la animale sau plante, amenda este prevăzută alternativ cu închisoarea.

Aspecte procesuale. În cazul infracțiunilor contra sănătății publice, acțiunea penală se pune în miscare, în toate cazurile, din oficiu.

Secțiunea a IV a – Responsabilitatea medicală. Noțiunea de infracțiune medicală.

4.1. Ipoteze istorice privind responsabilitatea medicală

Preocuparea pentru o lege comună în vederea unei aplicări corecte a medicinei, apare chiar în scriptele civilizațiilor antice în care putem observa preocuparea pentru ocrotirea sănătății populației.

O primă astfel de scriere este monument legislativ numit „Codul lui Hamurabi” care conține unele prevederi legate de exercitarea practicii medicale, precum și cu privire la responsabilitatea civilă și penală ce decurge din eventualele vătămări provocate de medic. Responsabilitatea penală este deosebit de sever legiferată astfel că „dacă medicul a tratat cu sula de bronz un om liber pentru o rană grea și i-a pricinuit acestui om moartea sau i-a scos omului albeața cu sula de bronz și i-a vătămat ochiul omului, i se vor tăia mâinile”.

Textele talmudice cuprind o serie de referiri cu privire la fapte medicale precum: avortul, sterilitatea, declararea bolilor contagioase, izolarea și dezinfectarea obiectelor atinse de bolnavi. Deasemenea se arată că medicul nu putea executa o operație fără consimțământul bolnavului, fiind responsabil față de acesta și de familia lui. Dacă în urma unui tratament imprudent se producea moartea unui persoane, medicul era condamnat la recluziune într-o localitate periferică.

In India antică, conform Legilor lui Manu medicul era supus unei amenzi pentru tratamentul nereușit și anume cuantumul amenzii de casta din care făcea parte bolnavul.

In lumea romană, cadrul normativ nu a exclus responsabilitatea medicală, astfel că, prin Lex Aquillia adoptată în secolul al III-lea I.Hr se prevede pedeapsa capitală pentru provocarea morții unui om liber, din culpă prin nepricepere, și doar răspunderii civilă cu despăgubiri pentru moartea unui sclav. O altă scriere, Lex Cornelia, face referire la responsabilitatea medicului în caz de părăsire a bolnavului, de tratament neglijent urmat de moartea bolnavului și în caz de provocare a avortului.

Lex Pompeia de parricidiis prevedea o sancțiune specială pentru medic, în situația complicității la paricid, complicitatea ce se consideră demonstrată prin simplul fapt că medicul a cunoscut întâmplarea și nu a denunțat-o.

Un document ce cuprinde prevederi referitoare la responsabilitatea medicală este și cel care datează din anul 1760 și intitulat „responsabilitatea medicală prin intervenție greșită”. Din anul 1803 se păstrează o poruncă a lui Alexandru Ipsilanti adresată medicului șef de a se ancheta cazul unor medici care, s-au înțeles cu anumiți farmaciști, de a prescrie rețete neinteligibile, astfel ca acestea să nu poată fi descifrte decât de farmaciștii cu care se stabilise înțelegerea. Asemenea fapte erau sever sancționate penal.

În țara noastră, epoca legilor sanitare începe cu Legea de organizare sanitară din anul 1874 și este continuată cu legile din 1898 și Legea din 1910. Se conturează astfel din ce în ce mai mult obligațiile profesionale cu caracter juridic ce vor constitui temeiul responsabilității juridice a medicului.

Responsabilitatea medicală decurge din particularitățile profesiei medicale, din încrederea pe care persoana bolnavă o are în deciziile, adesea suverane ale medicului, precum și în posibilitatea actului medical de a se desfășura uneori imprevizibil sau chiar ireversibil precum și în scopul medicinii de a influența producție și dinamica populației.

Responsabilitatea medicală bazată pe culpă are rolul de a asigura progresul științei medicale, de a face ca riscurile la care se expune bolnavul să fie cât mai rare și minore. Progresul medical se poate realiza doar prin acceptarea riscurilor utile bolnavului și prin neacceptarea celor insuficient evaluabile și previzibile, a celor ce rezultă din încrederea orgolioasă în forțele proprii sau din necunoașterea tehnicii și aparaturii, ce rezultă din încălcarea conștiintei medicului asupra propriilor sale limite.

4.2. Infracțiunea – temei al angajării răspunderii penale medicale

În literatura de specialitate au existat, în decursul timpului numeroase discuții cu privire la caracterul profund uman al medicinii și cu privire la necesitatea reglementării responsabilității juridice a celor care o exercita. Reglementarea responsabilității juridice a lucrătorilor din domeniul medical a fost contestată de unii autori, motivând că timorarea medicului ar duce la fuga de răspundere, la transformarea sa într-un funcționar care să se acopere de documente, justificări, consimțăminte, ducând într-un cuvânt la dezumanizarea medicinii. O altă opinie susține faptul că justa apreciere a responsabilității duce la creșterea calității asistenței medicale, la o mai bună ocrotire a sănătății populației.

Pentru a exemplifica prima opinie, care contestă responsabilitatea juridică, am ales să fac referire la punctul de vedere al Prof. Dr. Mina Minovici, care consideră lucrarea lui I.Gr. Periețeanu intitulată „Responsabilitatea medicală din punct de vedere penal” ca fiind o teză la fel de primejdioasă pentru societate ca și ideea asimilării abaterilor medicului de la regulile practice profesionale cu infracțiunile ordinare, catalogate în Codul penal.

Acesta proclamă legiferarea, în ceea ce îi privește pe medici, a unei responsabilități speciale, deoarece consideră că aprecierea greșelilor comise în exercițiul acestei profesii necesită cunoștințe deosebite, care scapă judecătorului. Deasemenea, acesta nu este de acord cu derogarea de la regulile generale de drept penal prin substituirea intenției vinovate a simplei imprudențe, negljență sau neștiință deoarece consideră că „persoanele care practică arta tămăduirii nu pot fi inculpate pentru orice act ar cauza bolnavului un prejudiciu pentru că aceasta ar duce la distrugerea oricărei libertăți în tratarea bolilor și a operațiunilor care prezintă risc.”

Prof. Dr. Mina Minovici consideră opinia ilustrată de I.Gr.Periețeanu cu privire la responsabilitatea penală a medicilor drept o teorie a intimidării a cărei aplicare ar duce la paralizarea inițiativei medicului precum și la oprirea oricărui progres al științei medicale.

În ceea ce mă privește sunt de acord cu această din urmă opinie deoarece, cred că, medicina fiind o activitate socială nu poate fi scutită de o reglementare cu privire la răspundere, mai ales dacă avem în vedere faptul că statul român reglementează prin Constituție dreptul la ocrotirea sănătății, fiind firesc ca cel care a greșit (fie cu intenție, fie din culpă) să răspundă pentru fapta sa.

Medicii trebuie să exercite actele specifice profesiei medicale cu demnitate și conștiință, astfel că, aceșta nu au dreptul de a se folosi de drepturile și atribuțiile care le sunt conferite pentru a îndeplini acte ce nu țin de activitatea lor profesională.

În ceea ce privește răspunderea penală în domeniul medical, se pune problema delimitării de răspunderea etică, delimitare ce este însă destul de anevoioasă. Din această cauză, instanțele apelează la Comisiile de Expertiză Medico-Judiciară, alcătuite din specialiști capabili să aprecieze realist competența medicului, în raport de particularitățile cazului și de condițiile concrete de lucru. Astfel, neîndeplinirea obligațiilor profesionale, greșita lor îndeplinire ori nerespectarea dispozițiilor legale, a regulamentelor sau a instrucțiunilor pot genera pe lângă o răspundere morală, disciplinară, administrativ, civilă și o răspundere penală, ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni.

În ceea ce privește caracterul incriminării în cazul responsabilității penale, în literatura de specialitate, există numeroase opinii conform cărora greșelile medicale sunt așa numitele infracțiuni.

De subliniat este însă faptul că termenii de greșeală sau culpă medicală sunt utilizați frecvent deși nu avem o definiție unanim acceptată cu privire la aceste expresii, expresii ce reprezintă în esență o apreciere asupra unui act medical ce nu corespunde normelor cu privire la practica profesională în domeniul medical.

Greșelile medicale imputabile (culpa), se sancționează în conformitate cu articolele Codului penal și au, de regulă, la bază neștiința, imprudența, neglijența ori superficialitatea. Ori de câte ori greșelile ce se săvârșesc în domeniul medical au caracter infracțional, se va efectua o anchetă și se va face o expertiză medico-legală pentru a se stabili existența unui prejudiciu, și apoi o legătură de cauzalitate între acesta și acțiunea ori inacțiunea ilicită.

Potrivit art. 15 din Codul penal, prin infracțiune se înțelege acea faptă prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o. Prin analiza textului legal, observăm că pentru antrenarea răspunderii penale, una dintre cerințele esențiale o constituie existența vinovăției. Din acest punct de vedere, legea penală face distincție între infracțiunile intenționate și cele din culpă. Astfel, potrivit art. 16, fapta este săvârșită cu intenție fie atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte, fie atunci când prevede rezultatul faptei sale și, deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui. În cazul culpei, făptuitorul deși prevede rezultatul faptei sale, nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce ori nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să îl prevadă.

În literatura juridică și cea medicală există diverse definiții ale noțiunii de infracțiune în general, a noțiunii de greșeală medicală, însă nu se dă o definiței noțiunii de infracțiune medicală. Astfel, am putea defini infracțiunea medicală ca fiind acea faptă ilegală și socialmente periculoasă, comisă în mod intenționat sau din culpă și care este săvârșită în cursul manoperei medicale cu încălcarea obligațiilor de serviciu sau profesionale. În cazul infracțiunii medicale, pe lângă trăsăturile esențiale ale infracțiunii necesare angajării răspunderii penale, se indică și subiectul activ calificat și anume lucrătorii din domeniul medical.

4.3. Specificul infracțiunilor ce au ca subiect activ furnizori de servicii în domeniul medical

Odată cu intrarea în vigoare a Legii 95/2006 cu privire la reforma din domeniul sănătății, terminologia semantică a dreptului românesc s-a îmbogățit cu noțiunea de furnizori de servicii în domeniul medical. Această noțiune este doar indirect definită de lege, astfel că identificarea exactă a furnizorilor de servicii medicale este dificilă, fiind necesară coroborarea unor articole ale legii și aplicarea unor tehnici de interpretare ale actului normativ.

Coroborând unele articole ale legii 95/2006, putem deduce, cel puțin parțial, subiectele de drept implicate în prestarea de servicii medicale și care ar putea avea calitatea de furnizori de servicii medicale. Titlul VIII al Legii definește noțiunea generală de furnizori și anume „persoane fizice sau juridice autorizate de Ministerul Sănătății Publice pentru a furniza servicii medicale, medicamente și dispozitive medicale”, precum și cea de servicii medicale: „servicii nominalizate în pachetele de servicii, furnizate de către persoanele fizice și juridice, potrivit prezentului titlu”.

În încercarea de a detalia acești furnizori, art. 245 al Legii 95/2006 precizează care ar fi furnizorii de servicii medicale, de medicamente sau de dispozitive medicale. Astfel, se face referire la unitățile sanitare publice sau private, organizate conform prevederilor legale în vigoare, autorizate, evaluate și selectate în condițiile legii, la farmacii, distribuitori și producători de medicamente și materiale sanitare, precum și la alte persoane fizice și juridice care furnizează servicii medicale, medicamente și dispozitive medicale.

Interpretând dispozițiile legale, observăm ca subiecti activi ai infracțiunilor medicale sunt: persoanele fizice care acorda servicii medicale (art.642 L. 95/2006), respectiv, medicul, medicul dentist, farmacistul, asistentul medical, moașa, personalul medical angajat precum și persoanele juridice implicate direct sau conex în acordarea asistentei și serviciilor medicale (art. 644 – 648 din L.95/2006), respectiv unitățile sanitare, în calitate de furnizori de servicii medicale, producătorii de echipamente și dispozitive medicale, substanțe medicamentoase și materiale sanitare, furnizorii de utilități către unitățile sanitare publice sau private.

Este evident că cea mai gravă formă a responsabilității medicale este cea penală, astfel că, odată acceptată ideea de răspundere penală in domeniul medical, se pune problema condițiilor în care această răspundere se angajează precum și a specificului acestor infracțiuni. Putem afirma că infracțiunile medicale atentează la cele mai diverse relații sociale, dacă avem în vedere faptul că în practica judiciară întâlnim diverse cazuri în care subiect activ al infracțiunii este un lucrător din domeniul medical ca urmare a unor cazuri de deces al pacientului, de condiționare a actului medical, etc.

Potrivit autorului Vladimir Beliș, responsabilitatea penală se stabilește în cazuri precum:

Nerespectarea normelor medicale de tratament, prescrierea unor medicamente contraindicate ori aplicarea de tratamente necorespunzătoare care duc la vătămarea integrității corporale sau a sănătății, inclusiv vătămarea corporală din culpă, ce necesită îngrijiri medicale în raport cu respectiva vătămare.

Recomandarea folosirii unor medicamente, produse, dispozitive tehnico-medicale sau aparate medicale în alte condiții decât cele stabilite de lege

Condiționarea actului medical de primirea unor sume de bani ori de obținerea unor alte avantaje materiale

Falsificarea unui înscris oficial, cum ar fi cel referitor la activitatea medicală, falsificarea foii de observație clinică, a certificatului medical, buletinului de analiză, rețete, prin atașarea unor fapte ori împrejurări necorespunzătoare realtății sau prin omisiunea cu bună știință de a trece anumite date ori împrejurări.

Analizând aceste cazuri, remarcăm faptul că, spre deosebire de primul caz exemplificat unde fapta este săvârșită din culpă ca formă de vinovăție, în următoarele cazuri angajării răspunderii penale intervine în urma săvârșirii cu intenție a faptei.

În afara cazurilor amintite până aici, autorul citat face referire și la alte situații prevăzute de Codul penal care pot angaja răspunderea penală a medicului ori a altui lucrător medical, cum ar fi:

Purtarea abuzivă prin folosirea de expresii jignitoare de către medic față de bolnav.

Divulgarea secretului profesional prin destăinuirea de către medic, fără drept de date care i-au fost încredințate și care sunt de natură a aduce prejudicii persoanei (excepție o constituie declararea bolilor infecto contagioase).

Neîndeplinirea obligației prevăzute de Codul penal cu privire la sesizarea organelor de urmărire penală atunci când ia cunoștiință de săvârșirea unei infracțiuni în legătură cu serviciul în cadrul căruia își îndeplinește sarcinile.

Capitolul al II lea – Răspunderea penală în domeniul medical

Secțiunea I – Responsabilitatea medicală. Între răspundere morală și răspundere penală.

Dacă avem în vedere scopul medicinei, acela de a ocroti sănătatea persoanei, putem afirma că medicina este una din profesiile în care responsabilitatea este copleșitoare.

Dacă în limba română avem proverbul “Ce ție nu-ții place, altuia nu-i face!”, imperativele moralei kantiene, precum și cerințele enunmerate de celebrul medic englez Sydenham sugerează că medicul trebuie să aibă față de bolnav aceeași atitudine pe care el însuși si-ar dori-o de la un alt medic , în situația în care el ar fi bolnav. Întrebarea este însă ce se întâmplă dacă, în ciuda acestui mod de abordare a bolnavului, rezultatul acțiunii medicale nu este cel dorit de către părții? Exonerarea de răspundere juridică nu va îndepărta însă remușcarea eșecului; delimitarea celor două tipuri de responsabilități constă în posibilitatea înlăturării oricărei îndoieli sau controverse¸ stiințifică exprimate față de metoda medicală aplicată. În condițiile în care medicul va cugeta, se va afla în dubiu, va exista îndoială rațională, putem afirma că acesta se va afla în fața unei erori neimputabile (in dubio non obligat), fiind confruntat doar cu răspunderea morală, nu și cu cea juridică. Când medicul acționează cu prudență, diligență raportate la pregătirea lui profesională și în anumite condiții de lucru, făcând tot ce îi stă în putință, nu va fi subiect al răspunderii juridice deoarece nu există greșeală ci doar riscul dat de boală.

Instituța responsabilității juridice medicale a evoluat o dată cu evoluția medicinei, transformându-se din artă în știință, de la incriminarea faptelor medicale doar pentru intenție până la incriminarea din culpă și omisiune.

Delimitarea tipurilor de responsabilitate intră în atribuțiile unei comisii abilitate care va avea în vedere criterii obiective dictate de o competență științifică deplină și căreia îi revine dificila misiune de a stabili legătura dintre modelul logic aplicat de științele juridice modelul binar (DA sau NU) – și realitatea biologică care este mult mai complexă, astfel că delimitarea nu se poate face doar prin încadrarea într-o logică pur binară. Astfel, soluția corectă pentru asigurarea obiectivității atât din punct de vedere medical cât și din punct de vedere juridic este însărcinarea comisiilor medico-legale cu aflarea adevărului, cu separarea acestuia de tendințele subiective, cu păstrarea echilibrul dintre moral și juridic.

Cu siguranță că oricărui medic trebuie să i se pară cel puțin ciudată asocierea exercițiului profesiei de medic.cu noțiunea de infracțiune și răspundere penală, însă ultimii ani au demonstrat cu prisosință, fie că medicii vor să o recunoască.ori nu, că există numeroase situații în care actele și faptele medicilor, săvârșite rar cu intenție, frecvent din culpă, au avut consecințe deosebit de grave în plan social – mă refer aici la vătămări grave ale sănătății și integrității unor pacienți și chiar la decesul acestora.  
Nu se cunoaște vreo statistică oficială referitoare la numărul infracțiunilor medicale săvârșite în România și cu atât mai puțin a numărului medicilor care să fi fost trași la răspundere penală pentru exercitarea defectuoasă a profesiei de medic. Acest lucru nu înseamnă că aceste fapte nu există, ba dimpotrivă, mass-media prezintă săptămânal zeci de astfel de cazuri. Printre cauzele cel mai des invocate sunt neglijența, calificarea necorespunzătoare, lipsa de răspundere, lipsa de interes față de pacient și lista ar putea continua.
Odată acceptată ideea răspunderii penale a medicului, se pune problema în ce condiții se angajează aceasta. Culpa medicului apare atunci când o faptă medicală este făcută cu vinovăție și determină un prejudiciu, iar între faptă și prejudiciu există o legătură de cauzalitate. De asemenea, pe lângă incriminarea faptelor cu consecințe grave pe care medicul le-a făcut în cursul manoperei medicale, se preconizează și o incriminare pentru ceea ce medicul nu a făcut, dar trebuia să facă.

Secțiunea a II a – Teorii care justifică responsabilitatea în domeniul medical.

În activitatea medicală de zi cu zi, greșelile medicale se asociază, se combină și se prezintă sub diferite forme complexe.

În literatura de specialitate au existat numeroase discuții cu privire la responsabilitatea medicală, discuții ilustrate în diferite teorii, infirmate ori nu de trecerea timpului, cele mai importante fiind teza imunității, teza rigoristă și teza responsabilității pe bază de greșeală.

2.1. Teoria imunității medicale sau a iresponsabilității

Această teorie pleacă de la ideea că, medicul, prin însuși mesajul profesiei sale, nu va urmări niciodată să facă rău bolnavului. Conform acestei teorii medicului i se oferă o poziție privilegiată în societate, diploma sa fiind considerată dovada supremă a competenței sale, brevetul său de neimpunitate, astfel că, atâta timp cât respectă prescripțiile cărților medicale, el fiind „rebel” legilor juridice pentru că luptă cu cele biologice, va fi apărat de responsabilitate.

I.G. Periețianu era împotriva teoriei imunitare a responsabilității medicale, ilustrând acest lucru în lucrarea sa „Responsabilitatea medicală din punct de vedere penal” din 1926, unde printre altele afirmă: „Cine s-ar mai încumeta să mai susțină, la lumina marilor progrese realizate în toate domeniile medicinei, atât în interesul purtătorului acelei diplome, cât șii în interesul public, că diploma se poate transforma într-un bilet de imunitate, datorită căruia imprudența și ușurința să desfășoare, fără sancțiune, o activitate nocivă în lumea suferinzilor.”

În această teorie se specifică faptul că, datorită multitudinii de capcane ale diagnosticului și ale medicinei moderne, medicul este mai supus greșelii decăt orice alt profesionist, astfel că greșeala ar trebui apreciată doar la nivel administrativ și profesional, numai medicul având dreptul de a judeca un alt medic. Această teză nu este însă acceptată deoarece prin acceptarea ei s-ar crea o poziție privilegiată pentru medic în raport cu ceilalți membri ai societății.

2.2. Teoria rigoristă

Conform acestei teorii, responsabilitatea medicală, este generată de rezultatul activității medicale, indiferent de mijloacele avute la dispoziție pentru vindecare. Conform acestei opinii, se consideră că evoluția nefavorabilă a unei afecțiuni ori complicațiile sunt strict din vina medicului, născându-se astfel o prezumție de culpă în ceea ce îl privește pe medic, indiferent dacă există ori nu vinovăție. Această teorie nu poate fi acceptată deoarece în procesul de vindecare intervin o suită de factori suplimentari, ce nu pot fi modificați de medic. Deasemenea, ar conduce la o timiditate a profesiei medicale, la depersonalizarea actului medical și al relației pacient – medic, ar deveni un factor de declin ce ar putea duce la pierderea de vieți omenești. Dat fiind faptul că obligația medicului față de pacient este una de mijloace, această teorie a căzut în desuetudine după lansarea de către Ambroise Parre a principiului „medicus curat, natura sanat”.

2.3. Teoria responsabilității bazată pe greșeală

Această teorie este considerată la momentul actual ca fiind cea mai apropiată de contextul social și profesional în care evoluează profesionistul. Principiul a fost enunțat de către Ambroise Pare și se fundamentează pe faptul că obligașia de a îngriji bolnavul este datoria fundamentală și absolută a oricărui medic. Responsabilitatea medicului se naște acolo unde încetează disputele științifice și unde încep să apară riscurile previzibile. Medicul se angajează pentru o conduită și nu pentru un rezultat.

Răspunderea medicală urmărește atât protejarea intereselor bolnavului, cât și stimularea inițiativei medicului în interesul bolnavului. Această teorie înlătură responsabilitatea bazată pe rezultat și oferă posibilitatea delimitării în practică a erorii de greșeală, a licitului de ilicit.

Astăzi, toți autorii sunt de acord cu răspunderea medicală bazată pe ideea de greșeală, de culpă profesională deoarece corespunde fidel sarcinilor și îndatoririlor profesional-medicale. Odată însă acceptată ideea răspunderii penale a medicului, se pune problema condițiilor în care aceasta se angajează precum și diferențierea culpei medicale de eroare.

Secțiunea a III a – Erorile și greșelile medicale. Criterii de diferențiere.

În practică, delimitarea responsabilității morale de cea penală, se poate face doar în măsura în care un medic este capabil să realizere un act terapeutic de calitate. Astfel, abaterea morală se va sancționa de opinia publică și eventual de conștiința profesională, iar abaterea juridică va face obiectul unei corecții juridice.

Spre deosebire de neglijență ori imprudență, când actul cauzator de prejudiciu este săvârșit pentru că făptuitorul nu reușește să facă ceea ce o persoană prudentă și rezonabilă ar face, culpa intenționată implică intenția de a face rău.

Responsabilitatea medicală fiind o responsabilitate bazată pe greșeală, problema principală este aceea a definirii greșelii medicale, a conturării conținutului său, pentru a putea fi reținută ca o culpă judiciară.

Pentru a se putea incrimina o culpă medicală din punct de vedere penal, trebuie făcută o distincție netă între greșeala (culpa) medicală și eroarea medicală. Eroarea medicală apare ca fiind un eșec imprevizibil al unui comportament medical normal în ceea ce privește domeniul cunoașterii. Eroarea se poate datora oboselii, lipsa unui echilibru psihic, lipsa experienței medicale reale, idei preconcepute de natură a dejuca observațiile prudente și minuțioase. Un medic se află în eroare dacă orice alt medic care acționează în aceleași condiții ajunge la același rezultat, astfel că, eroarea nu este imputabilă medicului.

Pentru a se putea face diferența dintre eroare și greșeală trebuie să se analizeze condițiile de lucru concrete pe care medicul le-a avut la îndemână. Se caută să se afle daca medicul a făcut tot ceea ce era posibil în condițiile respective, apelând la la diligență, la cunoștiințele sale științifice pentru a pune cel mai bune diagnostic și a alege metoda potrivită de tratament. Astfel, daca el a respectat cerința unei atitudini ideale, disconcordanța dintre diagnostic și realitate va fi doar o eroare deoarece orice medic aflat în aceeași situație și condiții ar fi ajuns la aceeași concluzie. Dacă însă neconcordanța diagnosticului se datorează însă lipsei de prudență, diligență, a cunoștiințelor, atunci ne aflăm în situația greșelii. Eroarea va fi judecată deontologic si nu penal, iar sancțiunile vor fi administrative și/ori civile.

Greșeala medicală poate fi definită ca o încălcare a regulilor de conduită profesională în raport cu cazul dat și cu conduita altui medic într-o situație asemănătoare. Greșeala începe acolo unde încetează disputele științifice, iar medicul, dacă a avut mai multe alternative de lucru, nu este vinovat daca a acceptat-o pe cea mai adecvată experienței sale.

Secțiunea a IV a – Culpa judiciară

4.1. Condițiile culpei medicale

Culpa judiciară și răspunderea penală intervine atunci când un act medical este făcut cu vinovăție și determină un prejudiciu, iar între respectiva faptă și prejudiciu există o legătură de cauzalitate. Pentru existența culpei medicale sunt necesare îndeplinirea următoarelor condiții:

l. Existența unei datorii profesionale;

2. Existența vinovăției în neîndeplinirea acestei datorii;

3. Un prejudiciu datorat acțiunii sau inacțiunii;

4. Dovedirea legăturii de cauzalitate între actul medical și prejudiciu.

Culpa medicală poate interveni în situații precum: abateri de la umanismul medical, abateri de la prudența comună medicală, greșeli de tehnică medicală.

Aprecierea culpei judiciare se poate face prin observarea lipsei de prevedere prin nerespctarea unei reguli profesionale medicală, în condițiile deplinei libertăți de alegere a medicului.

Nu toate prejudiciile apărute în urma unui act medical reprezintă consecința unei greșeli ori a culpei medicale, astfel că, chiar în situația unor multiple omisiuni, nu va fi posibilă incriminare pentru prejudiciu dacă nu există raportul de cauzalitate. Astfel există numeroase situații în care victimele unor agresiuni mor ulterior în spital datorită leziunilor, iar familia celui decedat cere efectuarea expertizei medico-legală invocând ineficiența actului medical.

4.2. Clasificarea culpei medicale

Culpa medico-penală poate îmbrăca mai multe forme:

Culpa comisivă ce se caracterizează printr-o imprudență, nepricepere, nepăsare față de cerințele bolnavului, folosirea inadecvată a condițiilor de lucru sau o ușurință în activitatea medicală care ar necesita în mod normal o atenție și prudență deosebită.

Culpa omisivă apare atunci când bolnavul pierde șansa de a se vindeca sau de a supraviețui datorită neexecutării de către medic a unor acte necesare din indiferență, nebăgare de seamă.

Culpă tehnică poate intervi atunci când se alegere greșit o procedură tehnică, când se deleagă unei persoane nepotrivite unele obligații sau chiar propriile obligații.

Culpa corelativă poate interveni în cazul încălcarii unei datorii privind solicitarea și obligația de a răspunde la un consult interclinic, prin nesolicitarea unui ajutor, ori prin supravegherea incorectă sau inadecvată a subalternilor.

O altă clasificare a culpei medicale este și cea a culpei:

imediată – atunci când între greșeală și prejudiciu nu se interpune un factor cu caracter de condiție;

mediată – când între greșeală și prejudiciu.se interpune activitatea.culpabilă a unei terțe persoane ori chiar a bolnavului.

O altă clasificare a formelor culpei medicale se poate deduce și din conținutul culpei, diferențiindu-se astfel:

4.2.1. Culpa dolosivă sau intenționată.

Culpa intențională este aceea care se comite cu voința de a împlini actul care determină paguba și cu dorința producerii consecințelor. Spre deosebire de neglijență, când făptuitorul comite actul cauzator de prejudiciu deoarece nu reușește să facă ceea ce o persoană prudentă și rezonabilă ar face în mod normal, culpa intențională presupune intenția de a face rău.

Autorul Trif Bela Almoș prezintă cele mai frecvente culpe intenționale și anume:

Afrontul și molestarea (insulta, jignirea, maltratarea) reprezintă acea combinație între două culpe intenționale. Prin afront se înțelege acea atitudine de natură să pună o persoană în pericolul de a fi atinsă într-o manieră insultătoare, provocatoare ori injurioasă din punct de vedere fizic, în timp ce molestarea reprezintă atingerea însăși în desfășurare.

Un astfel de caz de culpă intențională întâlnim în situația chirurgului care încercând să scoate firele de la o plagă a unui copil mic, nu poate executa corect operațiunea, deoarece copilul este agitat. Astfel, pentru a-l liniști, medicul lovește copilul lăsîndu-i vânătăi vizibile. Instanța de judecată a considerat că a fost vorba în acest caz de afront și molestare. Nu aceeași situație apare însă în cazul în care copilul – a cărui limbă dilacerată este cusută de chirurg – își înfige dinții în degetul acestuia. Încercînd să-și elibereze degetul prin forțarea apăsătorului de

limbă în gura copilului dar fără succes, chirurgul a plesnit copilul peste obraz. Reclamația părinților pentru afront și molestare nu a fost considerată valabilă, deoarece s-a apreciat că utilizarea forței a fost utilă și adecvată în aceste circumstanțe. În astfel de situații, responsabilitatea medicului pentru lovirea unei persoane este asemănătoare cu cea a unui om obișnuit.

Defăimarea reprezintă înjurierea cu rea-credință a reputației unei persoane. Un element probator unic pentru defăimare este publicarea și constă în aceea că afirmația defăimătoare trebuie să fie făcută către o terță persoană, și nu numai față de persoana defăimată. Se exemplifică cazul unui medic care îi comunică printr-o scrisoare unei paciente că suferă de o boală venerică, iar femeia arată scrisoarea unor prietene. Ulterior ea discută diagnosticul cu medicul, în prezența unui prieten, după care dă în judecată medicul pentru încălcarea secretului medical. Instanța de judecată a decis că în acest caz nu există un prejudiciu deoarece pacienta își făcuse public singură diagnosticul.

Sechestrarea de persoană constă în restrîngerea libertății unei persoane, făcută în afara legii. Astfel, medicul care obligă un pacient să rămînă în cabinet până își achită nota de plată ar putea fi acuzat de sechestrare de persoană. Numeroase astfel de acuzații vin de la pacienți care au fost internați împotriva voinței lor.

Încălcarea intimității apare în situația în care sunt îndeplinite următoarele condiții: încălcarea vieții private (atunci când pacientul este subiectul unei publicități nedorite) și dezvăluirea nejustificată de informații confidențiale.

Inducerea în eroare poate fi intențională ori neglijentă. În cazul inducerii în eroare trebuie să se facă dovada existenței unei expuneri false a unui fapt și că aceasta a fost crezută de persoana care reclamă prejudiciul. Astfel în literatura de specialitate se ilustrează faptul că medicul care induce în eroare cu privire la natura sau rezultatele tratamentului pe care l-a aplicat va fi responsabil de fraudă ori înșelăciune, chiar dacă nu a fost neglijent în aplicarea respectivului tratament.

4.2.2. Culpa contra umanismului medical

Este acea culp[ ce poate interveni în cazul violării datoriilor de umanism specifice exercitarii funcției medicale, lipsind orice caracter intențional.

Prin natura sa, profesia medicală presupune respect față de persoana umană, astfel că medicul trebuie să se abțină de la intervențiile periculoase ce ar putea pune in percol viața pacientului, chiar dacă acesta este de acord sau o cere în mod expres. Culpele contra umanismului medical sunt generate prin nerespectarea obligațiilor întemeiate pe respectul libertății umane cum ar fi nerespectarea secretului profesional, neinformarea bolnavului înaintea intervenției, neobținerea consimțămîntului și chiar refuzul de a acorda îngrijiri medicale. Datorită faptului că funcția medicală este o noțiune juridică, iar umanismul este o normă morală, instanțele judecătorești sunt apte de a se pronunța, fără concursul experților, asupra violării unor astfel de datorii, după dreptul comun.

4.2.3. Culpe contra prudenței comune

Se realizează prin nerespectarea regulilor de dilgență ce se impun tuturor persoanelor, situație în care răspunderea este angajată ca pentru oricare om.

Această categorie a culpei este aplicabilă tuturor profesiilor, neavând specific medical, astfel că instanțele de judecată nu vor avea nevoie de aprecierea experților pentru pentru a se pronunța asupra cazului. Sunt cazuri de culpă contra prudenței comune în domeniul medica: fapta chirurgului care, deși lipsit de experiență realizează o operație delicată, ce depășește pregătirea sa, operația realizată la un membru sănătos, uitarea unor corpuri straine în corpul bolnavului după operații chirurgicale, etc.

4.2.4. Culpe în exercițiul profesiei ce privesc tehnica medicală

Este acea culpă care cinstp în încălcarea regulilor științifice stabilite de profesia de medic.

Culpa profesională medicală se caracterizează prin nerespectarea regulilor privitoare la exercitiul profesiei medicale, prin nepriceperea sau abaterea de la reguli recomandate și recunoscute în practica acestei profesii, provenite din neglijență, nepăsare ori nerespectarea unor metode și procedee specifice.

În literatura de specialitate sunt ilustrate diferite clasificări ale acestei forme de culpă:

Culpa profesională prin nepregătire (nepriceperea, ignoranța, neștiința). Asemenea situații apar în stabilirea diagnosticului ori în aplicarea tratamentului, dacă medicului nu deține cunoștiențele necesare ori utilizează cunoștințe necorespunzătoare..

Un caz de ignoranță combinată cu neglijență este prezentat în literatura de specialitate ca fiind : un bolnav internat în secția de boli interne a unui spital orășenesc care prezintă un sindrom febril cu un sindrom de inflamație etichetat cu arterită (inflamația unei artere), reumatism infecțios și alergie la antibiotice. Fiind sub tratament bolnavul prezintă diaree și vărsături și este transferat la secția de boli interne a spitalului județean unde i se pune diagnosticul de peritonită care conduce la deces. În urma necropsie s-au constatat leziuni produse de un șoc toxico-septic, iar în urma expertizei medico-legală s-au reținut în speță incidența unor multiple greșeli: incompetență datorată nesesizării abdomenului acut; neglijență prin nesolicitarea consultului unui chirurg ; privare de șansă datorită trimitrii tardive a bolnavului la un eșalon superior.

Culpa profesională prin imprudență ori neprevederea

Pentru ca medicul să nu se înșele în practica sa, pentru a se putea evita erorile și unele complicații ale bolilor, acesta trebuie să dea dovadă, în mod continuu, de prudență și discernământ.

Imprudența reprezintă săvârșirea unei activități pozitive, fără a prevedea însă că pot apărea consecințe ilicite, deși se putea și trebuia să se prevadă acest lucru. Pot constitui imprudențe: aplicarea unui tratament fără a se cunoaște contraindicațiile; expunerea bolnavului la riscuri inutile printr-o intervenție chirurgicală care nu se cere de urgență, neprevenirea bolnavul asupra unor riscuri.

Culpa profesională prin neglijență sau neatenția

Neglijența în domeniul medical îmbracă forma grabei, a superficialității, a îndeplinirii neconștiincioase a obligațiilor și poate consta în neefectuarea unui examen clinic corect ori a unor examene paraclinice de rutină. În literatura de specialitate sunt considerate neglijențe grave: neizolarea bolnavilor contagioși și neprevenirea membrilor familiei bolnavului asupra acestori boli, administrarea de medicamente cu perioada de valabilitate depășită;

Autorul Almoș Bela Trif exemplifică următorul caz: o pacienta este operată, iar în timpul intervenției i se transfuzează sânge grupa AII Rh pozitiv considerându-se că bolnava are această grupă conform unui test de laborator anterior, fără a se face însă proba compatibilității directe pe lamă. Situația pacientei s-a înrăutățit brusc, decedând. Ulterior s-a constatat că bolnava are grupa 01 iar Comisia de expertiză medico-legală a stabilit drept cauză a morții șocul post transfuzional datorită transfuziei incompatibilă de sânge AII la 01 și a arătat că responsabilitatea pentru greșeală aparține medicului anestezist deoarece acesta era obligat să facă proba compatibilității directe pe lamă.

Culpa profesională prin ușurință

În literatura de specialitate se consideră că ușurința profesională se poate datora neexaminării clinice și complete a bolnavului, imobilizarea făcută în mod necorespunzător a unor fracturi; efectuarea greșită a unei injecții ori puncții; apariția unor efecte secundare prin nerespectarea dozelor maxime trecute în prospectul medicamentelor; ignorarea condițiilor inadecvate de muncă precum mizerie, sterilizare necorespunzătoare a instrumentelor medicale etc.

Culpa profesională prin omisiune

Medicul este responsabil atât în situația în care acționează cât și atunci când nu acționează, astfel că acesta va răspunde pentru tot ceea ce face și ce refuză să facă. Refuzul de a acorda asistență medicală unui bolnav ori unei persoane accidentate reprezintă o încălcare evidentă a obligațiilor profesionale, care atrag responsabilitatea disciplinară, civilă și penală.

Pentru existența culpei prin omisiune a mediculu trebuie îndeplinite următoarele condiții : omisiunea medicului să constea într-o imprudență, neglijență ori neprevedere, iar aprecierea să se facă prin compararea cu un medic cu diligență și prudență normale; omisiunea să se refere la o obligație de a acționa.

Culpa din omisiune medicală se prezintă sub următoarele forme: refuzul medicului de a răspunde la solicitare, refuzul intervenției ori neasumarea de riscuri, refuzul de a trata în continuare ori abandonul bolnavului, neacordarea dreptului la a doua opinie în aceeași cauză medicală (caz în care medicul ignoră posibilitatea ca diagnosticul și interpretarea pe care a dat-o pacientului ar putea fi greșite), refuzul trimiterii la un eșalon superior ori privarea de șansă (atunci când medicul nu va solicita consultul unor specialiști ori nu va îndrepta pacientul către aceștia, în situația în care nu are cunoștiințele necesare).

4.2.5. Culpa pentru practica neutilizată

Practicarea medicinei fără diplomă de medic, fără studii medicale se distinge de practicarea profesiei pentru există studii de specialitate terminate, însă medicul se află într-o perioadă în care i s-a retras licența. Practicarea medicinei de către asistenți medicali, infirmieri, paramedici care susțin că au calitatea de medic reprezintă practică neautorizată și se pedepsește potrivit responsabilității penle.

Secțiunea a V a – Cazuri de angajare a răspunderii penale

Medicul va răspunde penal ori de câte ori prin activitatea sa, acesta comite una din faptele prevîzute de legea penală, excepție făcând cazurile în care este incidentă o cauză de neimputabilitate (caz fortuit, eroare, intoxicație, iresponsabilitate, excesul neimputabil, constrângere morală ori fizică). Spre exemplu în situația unei intervenții de extirpare a unei tumori, deși medicul a efectuat toate analizele prealabile care confrmau faptul că pacientul putea rezista unei anestezii totale și a depus toate eforturile necesare pentru a salva viața pacientului, acesta din urmă decedează. În acest caz latura subiectivă a infracțiunii nu se realizează deoarece nu există culpa medicului, aflându-ne în prezența unui caz fortuit.

5.1. Categorii de infracțiuni ce pot fi săvârșite de medici

a) Infracțiuni contra persoanei

Infracțiuni contra vieții: omorul, uciderea la cererea victimei, determinarea sau înlesnirea sinuciderii, uciderea din culpă;

Infracțiuni contra integrității corporale sau sănătății: vătămarea corporală din culpă;

Agresiuni asupra fătului: întreruperea cursului sarcinii, vătămarea fătului;

Infracțiuni privind obligația de asistență a celor în primejdie: lăsarea fără ajutor a unor persoane aflate în dificultate, împiedicarea ajutorului;

Infracțiuni contra libertății persoanei: lipsirea de libertate în mod ilegal, amenințarea, șantajul;

Infracțiuni care aduc atingere domiciliului și vieții private: divulgarea secretului profesional;

b) Infracțiuni contra înfăptuirii justiției: nedenunțarea, omisiunea sesizării, inducerea în eroare a organelor judiciare, sustragerea ori distrugerea de probe sau înscrisuri;

Infracțiuni contra patrimoniului: înșelăciunea;

Infracțiuni de corupție și de serviciu

Infracțiuni de corupție: luare de mită, trafic de influență;

Infracțiuni de serviciu: purtare abuzivă, abuz în serviciu, neglijența în serviciu;

Infracțiuni de fals

Falsuri în înscrisuri: falsul material în înscrisuri oficiale, falsul intelectual, uzul de fals, falsul în declarații, falsul privind identitatea;

Infracțiuni contra siguranței publice

Infracțiuni contra sănătății publice: zădărnicirea combaterii bolilor, transmiterea sindromului imunodeficitar dobândit, falsificarea ori substituirea de alimente ori alte produse, comercializarea de produse alterate, traficul de produse sau substanțe toxice;

Infracțiuni care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială

Infracțiuni contra libertății religioase și respectului datorat persoanelor decedate: prelevarea ilegală de țesuturi sau organe;

5.2. Analiza unor infracțiuni ce pot fi săvârșite de medici

5.2.1. Uciderea din culpă

Această înfracțiune este prevăzută în art. 192 din NCP și constă în săvârșirea oricărei acțiuni sau inacțiuni prin care viața unei persoane este suprimată din culpă. În varianta agravantă, infracțiunea se săvârșește ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercitarea unei profesii (cum ar fi cea de medic) ori meserii sau pentru efectuarea unei anumite activități.

Rezultă deci că fapta medicului, care în exercițiul profesiei sale, din culpă suprimă viața unei persoane poate fi încadrată în dispozițiile art. 192 alin. 2.

În exercitarea profesiei sale, ce are ca obiect corpul omenesc, medical poate fi predispus mai mult decât orice profesionist la greșeli imputabile, la infracțiuni de vătămare a integrității corporale, însă legea face o discticție clară între rezultatul dorit al tratamentului și rezultatul “culpos”, adică cel nedorit, răspunderea penală fiind angajată numai în cel din urmă caz, ca urmare a existenței unei vinovății a medicului, prezentă sub forma culpei.

În exercițiul profesiei medicale, formele culpei depășesc enumerarea cuprinsă în art. 16 NCP, însă oricare din culpele prezentate anterior, se pot încadra în una din cele două culpe specifice dreptului penal. Spre exemplu, atunci când medicul examinează în mod superficial un pacient, forma culpei din punct de vedere penal este culpa cu previziune iar din punct de vedere medical, poate fi o culpă prin nepregătire, medicul nefiind capabil să examineze corect bolnavul datorită slabei sale pregătiri în domeniu.

Deși gradul de social al faptei de ucidere din culpă este evident mai redus decât acela al omorului, legea incriminează astfel de fapte deoarece ele constituie o gravă amenințare la adresa vieții oamenilor și pentru că acționând prin constrângere penală se poate determina formarea unei atitudini de grijă și maximă atenție față de viața celor din jur.

Pentru a se putea reține infracțiunea, este necesară existența unei legături de cauzalitate între acțiunea sau inacțiunea medicului și decesul pacientului. În cazul în care însă pacientul a contribuit în mod exclusiv prin culpa sa la producerea decesului ( spre exemplu nu a urmat indicațiile medicului, nu a urmat tratamentul corect prescris de medic), răspunderea penală a medicului este înlăturată.

Cu titlu exemplificativ, Judecătoria Drăgășani prin sentința penală nr. 39 din 4 martie 2009 condamnă pe medicul AP la 6 luni de închisoare cu suspendare pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpa. Minorul GA a fost internat dupa efectuarea unui vaccin la spitalul municipal Drăgășani, fiind diagnosticat cu „reacție postvaccinală”, iar motivul l-a constituit febra, scaunele diareice, stare generală alterată, acestea ducând la decesul minorului. Deși starea febrilă a minorului s-a menținut în permanență, inculpatul AP le-a dat dispoziție asistentelor să efectueze împachetări pentru a scădea temperatura minorului însă nu a introdus în medicație nici un antibiotic deși cunoștea că pacientul GA este diagnosticat cu maladia Down, maladie care afectează puternic sistemul imunitar. n cauză s-a dispus efectuarea autopsiei minorului GA. Din raportul de constatare medico-legală a rezultat că moartea minorului GA a fost violentă, fiind datorată insuficienței acute cardio-respiratorii. Comisia a stabilit că la internare minorului nu i s-au făcut investigații paraclinice, astfel că nu s-a putut pune un diagnostic complet și prin urmare nu s-a administrat un tratament corespunzător (acesta fiind incomplet prin neadministrarea unor medicamente cum ar fi antibioticele).

5.2.2. Uciderea la cererea victimei

Această infracțiune nu are corespondent in Codul penal penal anterior, însă incriminarea acesteia s-a impus deoarece deși o persoană are dreptul de a dispune de ea însăși, nu există însă și dreptul de a dispune de viața altei persoane, chiar dacă aceasta o cere în mod explicit, serios, conștient și repetat datorită suferințelor în care se află.

Noul cod penal incriminează atât eutanasia activă ce presupune acțiunea unei persoane prin care se pune capăt vieții unui bolnav cu consimțământul acestuia (spre exemplu, acțiunea doctorului care administrează pacientului aflat în stare terminală o doză letală de morfină), cât și eutanasia pasivă ce presupune provocarea morții unui bolnav suferind prin neefectuarea unui act ori întreruperea efectuării unui act la cerința pacientului (spre exemplu, omisiunea doctorului de a administra un tratament persoanei suferinde în scopul producerii morții acestuia).

Eutanasia în ambele sale variante nu trebuie confundată cu sinuciderea asistată medical ce presupune ajutorul dat de medic unui bolnav care intenționează să se sinucidă prin indicarea mijloacelor letale (autoinjectarea unui cocktail medicamentos realizat din barbiturice și clorură de potasiu în doze mari); astfel, sinuciderea asistată va constitui infracțiunea de determinare sau înlesnire a sinuciderii și nu cea de ucidere la cererea victimei.

5.2.3. Vătămarea corporală din culpă

O altă infracțiune de care se poate face vinovat medicul în exercițiul profesiei sale este vătămarea corporală din culpă (art. 196 NCP) ca urmare a încălcării obligației de diligență și prudență.

Când intervenția unui medic produce vătămarea corporală din culpă a unui pacient datorită nerespectării dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru îndeplinirea unei activități, pedeapsa este închisoarea sau amenda în funcție de numărul de zile necesitate de către victimă pentru vindecare.

Această situație intervine în cazul nerespectării normelor medicale de tratament, prescrierea de medicamente contraindicate sau aplicarea unor tratamente necorespunzătoare care cauzează vătămarea integrității corporale sau a sănătății, inclusiv vătămarea coporală din culpă, necesitând îngrijiri medicale în raport cu vătămarea produsă. Când nerespectarea acestor norme de tratament are drept urmare moartea bolnavului, fapta va constituie infracțiunea de ucidere din culpă.

În această situație medicul nu acționează cu intenție ci în mod culpabil, deseori sub forma neglijenței. Există culpă atunci când activitatea materială (cum ar fi o intervenție chirurgicală) are ca obiectiv un alt rezultat (scoaterea unui corp străin din abdomenul pacientului) decât cel care s-a produs (uitarea unui tampon de vată în interiorul abdomenului pacientului).

Cu titlu exemplificativ, în sarcina inculpatului Spitalul clinic de urgență „Sf. I.” s-a reținut infracțiunea de vătămare corporală din culpă deoarece datorită nerespectării obligatiilor impuse de lege cu privire la obligativitatea controlului periodic al dispozitivelor medicale, s-a utilizat un incubator impropriu folosirii, iar în urma unei proceduri de fototerapie, nou-născutul D.G.A. a suferit arsuri ce au necesitat 200 de zile de îngrijiri medicale.

5.2.4. Întreruperea cursului sarcinii

Infracțiunea prevăzută în art. 201 din NCP constă în întreruperea cursului sarcinii prin orice mijloace, în afara instituțiilor medicale ori a cabinetelor medicale autorizate în acest scop, de către o persoană care nu este medic de specialitate obstetrică-ginecologie, dacă sarcina a depășit 14 săptămâni. Dacă întreruperea cursului sarcinii are loc fără consimțământul femeii însărcinate se constituie circumstanță agravantă. De asemenea reprezintă circumstanțe agravante și dacă se produce o vătămare corporală gravă sau dacă se produce moartea femeii însărcinate.

Cu titlu exemplificativ, se reține infracțiunea de întrerupere a cursului sarcinii în cazul inculpatei, medicul M.C. care a încercat să efectueze întreruperea cursului sarcinii unei femei, în afara condițiilor legale, iar dupa două zile a urmat un alt astfel de act care a dus la decesul victimei.

5.2.5. Vătămarea fătului

Infracțiunea prevăzută în art. 202 NCP are rolul de a ocroti relațiile sociale privitoare la viața și integritatea corporală a fătului atunci când acesta se află fie în timpul sarcinii, fie în timpul nașterii, prin acțiuni ori inacțiuni de natură a împiedica instalarea vieții extrauterine sau de a provoca vătămarea corporală sau moartea fătului.

În timpul sarcinii activitatea vătămătoare se poate desfășoară de la momentul concepției până la momentul declanșării nașterii și poate consta fie printr-o acțiune directă sau indirectă asupra fătului (lovirea mamei), fie printr-o inacțiune (cum ar fi administrarea de medicamente contraindicate în timpul sarcinii ce au drept consecință un retard mintal sever al copilului).

În timpul nașterii, activitatea vătămătoare se realizează de la declanșarea nașterii și până la tăierea cordonului ombilical și poate consta fie într-o acțiune directă ori indirectă asupra fătului, fie printr-o inacțiune (spre exemplu, neefectuarea unor manevre, fapt ce duce la asfixierea fătului).

5.2.6. Lipsirea de libertate în mod ilegal

Fapta prevăzută în art. 205 constă în lipsirea de libertate a unei persoane în mod ilegal. Se consideră întrunite elementele constitutive ale acestea infracțiuni prin fapta medicul care forțează un pacient să rămână în cabinet până când își achită nota de plată sau până semnează anumite acte. Astfel de acuzații vin frecvent de la pacienții internați împotriva voinței lor în spitalele de psihiatrie.

5.2.7. Divulgarea secretului profesional

Se pedepsește cu închisoarea sau amenda fapta medicului de a divulga, fără drept, date sau informații cu privire la viața privată a unei persoane, de care a luat cunoștință în exercițiul profesiei, dacă prin aceasta a cauzat unei persoane un prejudiciu patrimonial sau moral.

În cazul medicilor se prevede foarte precis ce înseamnă secret profesional și anume tot ceea ce medicul, în calitatea sa de profesionist, a aflat în mod direct ori indirect în legătură

cu viața intimă a bolnavului, a familiei, a aparținătorilor, precum șii problemele de diagnostic,

pronostic, tratament, circumstanțe în legătură cu boala și alte diverse fapte, inclusiv rezultatul autopsiei). Confidențialitatea este un factor deosebit de important în cadrul relației dintre medic și pacient.

5.2.8. Luarea de mită

Reprezintă fapta funcționarului care direct ori indirect pretinde sau primește bani sau alte foloase care nu i se cuvin, ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle de serviciu, sau în scopul de a face un act contrat acestor îndatoriri. Spre exemplu condiționarea îngrijirilor medicale cu primirea unor sume de bani sau de obținerea unor avantaje materiale va constitui infracțiunea de luare de mită.

Pentru a fi obiectivi trebuie să admitem faptul că în condițiile socio-economice actuale luarea de mită este infracțiunea cel mai frecvent întâlnită în cercul medical. Acest lucru se datorează atât condițiilor sociale precare, cât mai ales mentalității cetățenilor care nu concep actul medical în alte condiții.

5.2.9. Trafic de influență

Infracțiunea prevăzută în art. 291 din NCP constă în primirea, pretinderea ori acceptarea de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârșită de către o persoană care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar public. Un astfel de exemplu ar putea fi fapta medicului de a pretinde bani sau alte bunuri, pentru a influența un coleg să elibereze un certificat medical.

5.3.0.. Purtarea abuzivă

Potrivit articolului 296 al Codului Penal actual, infracțiunea de purtare abuzivă constă în întrebuințarea de expresii jignitoare față de o persoană, de către cel aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu”. Lovirea sau alte acte de violență săvârșite concomitent cu întrebuințarea expresiilor jignitoare constituie forma agravată

Această infracțiune se săvârșește cu intenție și se consumă instantaneu în momentul întrebuințării de expresii jignitoare sau a exercitării lovirilor ori altor violențe. Un exemplu ar putea fi fapta medicului de adresarea injurii pacienților, fapt incriminat atât de legea penală, cât și de regulile de conduită deontologică.

5.3.1. Abuzul în serviciu

Prima variantă a infracțiunii constă în fapta funcționarului public care în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos fapt ce duce la o vătămare a intereselor legitime ale unei persoane.

În domeniul medical, săvârșirea infracțiunii în această formă este deseori legată de recomandarea folosirii de medicamente, produse biologice, dispozitive tehnico-medicale în alte condiții decât cele stabilite de lege.

Cea de-a doua variantă constă în îngradirea exercitării unui drept al unei persoane ori crearea pentru acesta a unei situații de inferioritate pe temei de naționalitate, rasă, origine etnică,limbă, orientare sexuală, sex, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă, infecție cu HIV/SIDA sau religie, de către funcționarul publc aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu. Un astfel de exemplu ar putea fi refuzul medicului de a trata un pacient sau tratarea defectuoasă a acestuia pe temei de naționalitate, rasă, sex sau religie.

5.3.2. Falsul intelectual

Falsificarea unui înscris oficial cu prilejiul întocmirii acestuia de către un funcționar public aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului sau omisiunea cu știință de a insera unele date sau împrejurări.

Un astfel de exemplu îl constituie fapta medicului care emite un certificat medical prin care se atestă că o persoană suferă de o boală, chiar daca nu exista boala certiicată.

5.3.3. Prelevarea ilegală de țesuturi sau organe

Infracțiunea prevăzută în art. 384, nu are precedent în vechea reglementare, însă nu este o noutate în legea penală română deoarece fapta de prelevare de organe sau țesuturi de la persoane în viață ori cadavre, fără respectarea dispozițiilor legale a fost incriminată inițial prin Legea 95/2006 privind reforma din domeniul sănătății.

Codul penal, spre deosebire de Legea 95/2006 la care vom face ulterior referire, incriminează doar prelevarea de țesuturi sau organe de la un cadavru cu încălcarea dispozițiilor legale, astfel că, art. 384 NCP are caracterul unei norme cadru ce se completează cu dispozițiile legii speciale privind reforma din domeniul sănătății. Dat fiind specificul acestei infracțiuni, aceasta se comite cu precădere de persoane care dețin cunoștințe medicale.

Prin organ, conform Legii 95/2006 se înțelege o parte diferențiată în structura unui organism, adaptată la o funcție definită, alcătuită din mai multe țesuturi sau tipuri celulare, ce prezintă vascularizare și inervații proprii. Prelevare constă în recoltarea de organe, țesuturi, celule de origne umană sănătoase morfologic și funcțional în vederea efectuării unor proceduri de transplant.

Prin analiza dispozițiilor cuprinse în Legea 95/2006, observăm că pentru ca fapta de prelevare de organe sau țesuturi să nu aibă un caracter ilicit trebuie respectate anumite condiții prevăzute de legea specială: prelevarea trebuie să se facă de la un donator decedat fără activitate cardiacă (persoană la care s-a constatat oprirea cardiorespiratorie iresuscitabilă și ireversibilă) ori de la donator decedat cu activitate cardiacă (persoană la care s-a constatat încetarea ireversibilă a tuturor funcțiilor creierului) potrivit art. 147; prelevarea de organe ori țesuturi trebuie să se facă de la un cadavru care în timpul vieții a consimțit personal acest demers, ori în absența unui astfel de consimțământ, există consimțământul rudelor.

Capitolul al III lea – Promovarea sănătății și prevenirea unor îmbolnăviri

Secțiunea I – Promovarea sănătății prin incriminarea infracțiunilor contra sănătății publice și rolul medicului

Prin jurământul pe care îl depune, medicul se obligă la considerarea sănătății pacienților sacră punându-și viața în slujba umanității. O dimensiune a acestei obligații o constituie grija față de sănătatea publică, medicul având datoria de a sprijini acțiunea autorităților competente în scopul protecției sănătății și evitării îmbolnăvirii populației și de a lua toate măsurile în acest sens în cadrul activității sale curente. Această obligație are atât un beneficiar abstract (întreaga populație), cât și un beneficiar concret, permanent (orice persoană care apelează la îngrijirea medicului). Astfel, medicul nu trebuie doar să-și pună știința și experiența în slujba însănătoșirii ci este deasemenea dator să nu facă nimic de natură a înrăutăți situația bolnavului (spre exemplu prin contaminarea cu microorganisme de natură a declanșa maladii).

În acest scop, medicul trebuie să ia toate precauțiile necesare: schimbarea exhipamentului, sterilizarea instrumentarului, verificarea serurilor, a plesmei și sângelui pentru transfuzii, iar dacă el însuși suferă de o maladie, trebuie sa întrerupă contactul cu pacienții.

Secțiunea a II a – Infracțiuni contra sănătății publice prevăzute în Codul penal

2.1. Zădărnicirea combaterii bolilor

Conținutul legal

Infracțiunea de zădărnicire a combaterii bolilor este reglementată în art. 352 NCP, având corespondent în dispozițiile art. 308 CP 1969, dar numai în ceea ce privește fapta săvârșită în variantă tip.

Asemănări și deosebiri față de reglementarea Codului penal din 1968

Infracțiunea de zădărnicire a combaterii bolilor apare conform NCP reglementată în formă simplă și în formă atenuată, păstrându-și însă denumirea marginală identică.

În formă simplă, condițiile prevăzute în reglementarea anterioară, sunt preluate și de noua incriminare. Diferențierea dintre cele doua texte de incriminare constă în schimbarea termenului de ”boli molipsitoare” cu cel de ”boli infectocontagioase” precum și în regimul sancționator, unde limita minimă a pedepsei a fost majorată de la o lună la șase luni, alternând cu amenda.

Noul cod penal aduce ca element de noutate alin. (2) în care este incriminată forma atenuată a infracțiunii și are în vedere situația în care fapta este săvârșită din culpă. Rațiunea unei incriminari distincte precum și pedeapsa cu limite reduse față de limitele prevăzute pentru sancționarea faptei intenționate este dată de forma de vnovăție cu care este săvârșită infracțiunea.

Intervenția legii penale este necesară și în cazul săvârșirii faptei din culpă, deoarece raportându-ne la rezultat, răspândirea unei boli infectocontagioase prezintă o gravitate ce impune sancționarea chiar și atunci când făptuitorul acționează din culpă.

O altă deosebire față de reglementarea anterioară o reprezintă tratamentul sancționator diferențiat în funcție de forma de vinovăție cu care acționează făptuitorul. Codul penal anterior nu incrimina separat fapta săvârșită din culpă, însă dat fiind faptul că elementul material al infracțiunii putea fi și o inacțiune, culpa, ca formă de vinovăție, era posibilă. Astfel, noua reglementare, sancționează fapta comisă din culpă cu închisoarea de la o lună la șase luni sau amenda, spre deosebire de reglementarea anterioară, unde fapta comisă din culpă era sancționată cu aceeași pedeapsă ca și fapta întenționată, de gravitatea vinovăției ținându-se cont la individualizarea pedepsei.

În ceea ce privește regimul sancționator, pentru fapta săvârșită cu intenție se prevede pedeapsa închisorii a cărei limită minimă este majorată față de reglementarea anterioară, astfel că, noul Cod penal conține reglementări mai severe, limita inferioară a pedepsei închisorii fiind majorată de la o lună, la șase luni.

Prin incriminarea separată a infracțiunii săvârșite din culpă și prevederea unui tratament sancționator atenuat, reglementarea noului Cod penal este mai favorabilă decât cea anterioară.

Considerații generale

Împiedicarea combaterii bolilor se realizează prin nerespectarea măsurilor privitoare la prevenirea ori combaterea bolilor molipsitoare pentru oameni.

Necombaterea unor astfel de boli creează pericolul răspândirii bolilor molipsitoare ce sunt de natură a aduce atingere relațiilor privind conviețuirea socială deoarece sănătatea publică este o valoare socială de o importanță deosebită în cadrul unei comunități.

În literatura de specialitate s-a arătat că sănătatea publică este o valoare socială deosebit de importantă pentru relațiile sociale în general, astfel că incriminarea faptei de zădărnicire a combaterii bolilor apare ca o necesitate de a se apara sănătatea publică prin mijloace de drept penal împotriva pericolului pe care îl implică răspândirea de maladii.

Condiții preexistente

Obiectul infracțiunii

Obiectul juridic special al infracțiunii de zădărnicire a combaterii bolilor îl constituie relațiile sociale ce privesc sănătatea publică și care implică prevenirea și combaterea bolilor molipsitoare sau transmisibile la om. Prin legea specială se ilustrează că reglementarea domeniului sănătății publice este un obiectiv de interes social major, astfel că, art. 4 lit. a) din Legea nr. 95/2006, definește sănătatea publică ca fiind starea de sănătate a populației în raport cu factori determinanți ai starii de sănătate precum: biologici, de mediu, factori socio-economici, stil de viață, asigurarea serviciilor de sănătate, calitatea și accesibilitatea serviciilor de sănătate. Acest act normativ precizează și faptul că asistența de sănătate publică este efortul organizat al societății pentru protejarea și promovarea sănătății populației. Sub accest aspect, sănătatea publică este cu adevărat o valoare socială, o valoare colectivă ce prezintă interes pentru toți membrii societății.

Obiectul material. De regulă, infracțiunea analizată nu are obiect material, însă în cazul în care acțiunea descrisă în norma de incriminare se răsfrânge asupra unui bun, a unui lucru (spre exemplu împiedicarea dezinfectării unor obiecte sau materiale infectate), atunci infracțiunea va avea ca obiect material acele lucruri.

Subiecții infracțiunii

Subiectul activ nemijlocit poate fi orice persoana fizică responsabilă din punct de vedere penal. Astfel, din analiza textului legal, observăm că subiect activ poate fi atât o persoană bolnavă ce prezintă o afecțiune molipsitoare, cât și o persoană care deși nu este bolnavă, nu respectă măsurile de prevenire (spre exemplu, deși este obligată să se vaccineze nu face acest lucru, fapt ce a dus la îmbolnavirea acelei persoane, devenind astfel cauza răspândirii unei boli molipsitoare).

În ceea ce privește participația penală, fapta poate fi comisă atât de un singur autor cât și în participație, fiind posibile toate formele sale: coautorat, instigare, complicitate.

Subiect activ poate fi și persoana juridică în cazul în care neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu ori îndeplinirea defectuoasă a acestora au loc în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori numele persoanei juridice, determinând răspândirea unor boli infectocontagioase.

Subiectul pasiv principal este statul ca reprezentant al societății prejudiciate prin răspândirea bolilor molipsitoare, în timp ce subiect pasiv secundar poate fi orice persoană ce s-a îmbolnăvit în urma răspândirii bolilor.

Conținutul constitutiv

Latura obiectivă

Elementul material al infracțiunii se poate realiza fie prin acțiuni, fie prin inacșiuni prin care sunt zădărnicite măsurile de prevenire ori de combatere a bolilor molipsitoare cum ar fi spre exemplu nerespectarea măsurilor de izolare a bolnavului ori nerespectarea măsurii privind interdicția de a intra în contact cu alte persoane. Observăm astfel că, deși textul de incriminare folosește termenul de nerespectare ce exprimă o inacțiune, elementul material al faptei poate consta și într-o acțiune.

Dacă în cazul comiterii infracțiunii prin inacțiune, făptuitorul nu face ceea ce măsurile legale impun să se facă, în situația săvârșirii faptei prin acțiune, subiectul activ face ceea ce respectivele măsuri legale interzic. Măsurile la care face referire textul de incriminare pot fi luate de organele de stat competente să emită acte normative, dar și de organele sanitare ori alte organe de specialitate ce au drept de dispoziție și în sarcina cărora revine prevenirea și combaterea bolilor molipsitoare.

Pentru a fi întrunite condițiile de existență ale aceste infracțiuni activitatea subiectului activ trebuie să aibă ca urmare răspândirea unei boli molipsitoare, deoarece simpla nerespectare a acestor măsuri nu este suficientă pentru întregirea laturii obiective a infracțiunii, dacă nu a dus la răspândirea bolii.

Prin boală molipsitoare se întelege o boală ce este cauzată de un agent biologic precum virus, bacterie, și care este introdusă în corp prin transmiterea ei de la om la om ori prin alte mijloace. Pot constitui astfel de boli gripa, hepatita, malaria, ciuma, tuberculoza, lepra – boli împotriva cărora organele abilitate iau o serie de măsuri menite să le prevină și să le combată (injecții, vaccinări, deparazitări, izolare etc).

Pentru a exista infracțiunea analizată, norma de incriminare prevede și o situație premisă și anume existența unor măsuri de prevenire și combatere a bolilor infectocontagioase în cadrul colectivității umane

Dacă fapta are ca urmare îmbolnăvirea..efectivă ori moartea unei persoane, infracțiune de zădărnicire a combaterii bolilor intră în concurs, după caz, cu infracțiune de vătămare corporală din culpă ori cu cu cea de ucidere din culpă.

Norma de incriminare nu cere existența unei condiții privind locul și timpul săvârșirii faptei, dar acești factori pot fi avuți în vedere la operațiunea de individualizare a pedepsei.

Urmarea imediată se materializează prin răspândirea unei boli infectocontagioase la oameni și anume se produce efectiv transmiterea bolii la oameni, astfel că, dacă nu a avut loc raspândirea unei asemenea boli, fapta nu constituie infracțiune.

Dacă activitatea infracțională a avut drept efect transmiterea bolilor infectocontagioase la animale ori plante, va exista infracțiunea prevăzută de art. 355 Cod penal.

Legătura de cauzalitate între activitatea incriminată de lege și urmarea imediată trebuie să existe. În cazul în care răspândirea bolii se datorează altor cauze ce sunt straine de acțiunea ori inacțiunea făptuitorului, nu există raport de cauzalitate și prin urmare, nu există nici infracțiune.

Latura subiectivă

Sub aspect subiectiv, fapta se săvârșește cu intenție ce poate fi atat directă cât și indirectă sau din culpă (termenul de nerespectare din textul de incriminare ilustrează faptul că activitatea infracțională poate consta într-o acțiune ori într-o inacțiune, iar conform art. 19 alin. final C. pen., fapta ce constă într-o inacțiune constituie infracțiune fie că este săvârșită cu intenție, fie din culpă cu excepția cazului în care lege pedepsește doar săvârșirea ei cu intenție).

Mobilul și scopul care l-au determinat pe autor să realizeze activitatea infracțională nu pun în discuție existența vinovăției, ci doar gravitatea acesteia și pericolul social al celui care săvârșeste fapta.

Dacă fapta este comisă din culpă cu neglijență, trebuie dovedită împrejurarea că făptuitorul trebuia și putea să prevadă rezultatul faptei sale.

Tentativa și consumarea infracțiunii

Atât actele preparatorii cât și tentativa, deși posibile, în cazul acestei infracțiuni nu sunt incriminate și prin urmare nu se pedepsesc.

Consumarea infracțiunii are loc atunci când se realizează acțiunea sau inacțiunea periculoasă pentru sănătatea publică și anume răspândirea bolii molipsitoare.

Aspecte procesuale și regimul sancționator

Acțiunea penală se exercită din oficiu.

Competența de efectuare a urmaririi penale revine organelor de cercetare penală ale poliției, în timp ce judecata în primă instanță se efectuează de către judecătorie.

În ceea ce privește regimul sancționator, acesta este alternativ și constă în pedeapsa cu închisoarea de la șase luni la doi ani sau cu amendă.

În cazul în care fapta este săvârșită din culpă, pedeapsa este închisoarea de la o lună la șase luni sau amenda.

2.2. Contaminarea venerică

Conținutul legal

Infracțiunea prevăzută în art. 309 a Codului penal anterior ”Contaminarea venerică și transmiterea sindromului imunodeficitar dobândit” a fost preluată de noul Cod penal, însă prin incriminarea distinctă a celor două modalități de săvârșire a faptei, realizându-se astfel doua texte de lege noi și anume art. 353 ”Contaminarea venerică” respectiv art. 354 ”transmiterea sindromului imunodeficitar dobândit”.

Asemănări și deosebiri față de reglementarea Codului penal din 1968

Infracțiunea de contaminare venerică prevăzută prin dispozițiile articolului 353 din Noul Cod penal, corespunde cu dispozițiile articolului 309 alin. (1) a Codului penal anterior, care incrimina contaminarea venerică dar și transmiterea sindromului imunodeficitar dobândit. Noua reglementare a preluat însă doar infracțiunea de contaminare venercă, incrimnând distinct infracțiunea de transmitere a sindromului imunodeficitar dobândit, care în Codul penal anterior era incriminată ca fiind o formă agravantă a infracțiunii de contaminare venerică.

Infracțiunea de contaminare venerică reglementată prin articolul 353, presupune aceleași elemente ca și cele prevăzute în reglementarea anterioară și anume transmiterea unei boli venerice de către o persoană care cunoaște că suferă de o asemenea boală. Distincția privește modul în care poate fi transmisă boala venerică. Astfel, daca potrivit Codului penal anterior, transmiterea bolii venerice se realiza prin raport sexual, prin relații sexuale între două persoane de același sex ori prin acte de perversiune sexuală, în noul Cod penal se observă o simplificare a expresiei folosite pentru ilustrarea modului de transmitere a bolii venerice și anume utilizarea expresiei de raport sexual sau alte acte sexuale.

O altă distincție față de vechea reglementare are în vedere eliminarea faptei de sustragere de la executarea măsurii de siguranță a obligării la tratament medical, care era reglementată separat în art. 309ˡ.

Dispozițiile alineatului (2) privitoare la dispunerea de către instanța de judecată a măsurii de siguranță a obligării la tratament medical erau prevăzute și în reglementarea anterioară.

O altă deosebire constă în limitele speciale ale pedepsei care au fost reduse, astfel că conform noul Cod penal pedeapsa închisorii de la 1 an la 2 ani sau amenda au fost înlocuite cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani sau amenda. Având în vedere faptul că noul Cod penal prevede un regim sancționator mai blând, cu limite mai reduse ale pedepsei închisorii, legea nouă este în această situație mai favorabilă decât dispozițiile prevăzute în Codul penal anterior.

Considerații generale

Legea penală incriminează contaminarea venerică deoarece printr-o astfel de faptă se aduce atingere sănătății publice, dar și relațiilor sociale privind viața sexuală.

Contaminarea venerică constă în fapta unei persoane, indiferent de sex, care transmite o boala venerică unei alte persoane, prin raport sexual ori prin alte acte sexuale.

În ceea ce privește periculozitatea acestei infracțiuni, pericolul social ridicat este dat de consecințele bolii, deoarece acestea pot pune în pericol capacitatea de procreare și sănătatea descendenților.

Lupta pentru prevenirea și combaterea bolilor venerice reprezintă una din laturile importante ale activității de ocrotire a sănătății populației.

Condiții preexistente

Obiectul infracțiunii

Obiectul juridic al infracțiunii este reprezentat de relațiile sociale a căror formare, desfăsurare și dezvoltare au în vedere apărarea și ocrotirea sănătatății publice sub raportul vieții sexuale.

Obiectul material. În ceea ce privește obiectul material al infracțiunii, în literatura de specialitate opinia majoritară susține că obiectul material al acestei infracțiuni este reprezentat de corpul persoanei contaminate veneric, indiferent de sex. Există însă și opinia conform căreia infracțiunea nu are obiect material, însă această opinie este mai puțin fundamentată.

Subiecții infracțiunii

Subiectul activ al infracțiunii poate fi orice persoană fizică care este responsabilă din punct de vedere penal. Din norma de incriminare reiese faptul că subiectul activ al infracțiunii este calificat deoarece poate fi doar o persoană care suferă de o boală venerică și stie că este afectată de aceasta. Legea prevede in mod expres afecțiunile de care trebuie să sufere subiectul activ, acestea fiind limitate la categoria celor care duc la contaminarea venerică.

Coautoratul nu este posibil deoarece obligația conținută în textul de incriminare are carecter strict personal, fapta săvârșindu-se în persoană proprie. În ceea ce privește participația, aceasta este pobililă sub forma instigării și a complicității.

Subiectul pasiv al infracțiunii este persoana fizică, bărbat ori femeie, căreia făptuitorul i-a transmis o boală venerică.

Infracțiunea presupune și o situație premisă și anume pre-existența unei boli venerice, de care făptuitorul știe că suferă.

Conținutul constitutiv

Latura obiectivă

Elementul material al infracțiunii se realizează printr-o acțiune de transmitere a unei boli venerice, transmitere ce se realizează prin raport sexual ori prin alte acte sexuale. Pentru a fi realizată latura obiectivă a infracțiunii este suficient să existe un singur contact sexual, indiferent de natura acestuia, normal ori anormal, consimțit ori violent, cu singura condiție ca făptuitorul sa cunoască că suferă de o astfel de boală.

Boala venerică este acea boală care afectează organele sexuale și care se transmite prin contact sexual (spre exemplu sifilis, blenoragie, șancrul moale, graulomul inghinal, limfogranulomatoza inghinală etc.).

Suntem in prezența unei transmiteri a bolii venerice, doar în situația in care, o persoană care suferă de o astfel de boală, face ca o altă persoană, ce nu suferă de respectiva boală, să se imbolnăvească. Astfel, acțiunea de transmitere a bolii venerice se realizează doar atunci când subiectul activ este bolnav de o boală venerică, iar subiectul pasiv, în momentul comiterii faptei, nu suferă de respectiva boală. În situația în care ambele persoane suferă de boli venerice distincte, pe care și le transmit reciproc, fiecare va raspunde pentru infracțiunea de contaminare venerică, dacă au știut că au o astfel de boală.

Pentru existența acestei infracțiunii se cere ca acțiunea de transmitere a bolii venerice să se realizeze prin una din modalitățile prevăzute în textul de incriminare și anume, raport sexual ori alte acte sexuale.

În cazul în care raportul sexual prin care s-a transmis boala constituie o altă infracțiune, atunci se vor aplica dispozițiile legale cu privire la concursul de infracțiuni.

În situația în care în sarcina făptuitorului se reține varianta agravantă a infracțiunii de viol, producând victimei o vătămare gravă a sănătății, vătămare gravă ce reiese din evoluția bolii venerice, există opinii conform cărora, nu va mai exista un concurs de infracțiuni deoarece contaminarea venerică cu efectele ei grave asupra sănătății va fi absorbită în varianta agravantă a infracțiunii de viol.

Cerința esențială pentru existența infracțiunii este ca făptuitorul să fi cunoscut că este afectat de o asemenea boală, la momentul transmiterii.

Urmarea imediată constă în îmbolnăvirea efectivă a persoanei cu care subiectul activ a avut raportul sexual, deoarece simpla expunere la contaminarea venerică, nu constituie infracțiune.

Legătura de cauzalitate trebuie dovedită, deoarece contaminarea venerică fiind o infracțiune de rezultat, trebuie să se dovedească în fiecare caz concret raportul de cauzalitate între fapta incriminată și rezultat. Infracțiunea nu va exista în cauzul in care boala este transmisă prin alte mijloace decât cele prevăzute în textul de incriminare.

Latura subiectivă

Sub raportul atitudinii subiective, infracțiune presupune vinovăția sub forma intenției, ce poate fi directă sau indirectă. Intenția constă în cunoașterea de către făptuitor a facpului că suferă de o boală venerică. În situația în care făptuitorul se află în eroare cu privire la această împrejurare, răspunderea penală este înlăturată. Dacă persoana care suferă de o boală venerică este victima unui viol ori a infracțiunii de perversiune sexuală ce a avut ca urmare transmitere bolii, răspunderea penală nu intervine.

Tentativa și consumarea infracțiunii

Deși infracțiunea de contaminare venerică este o infracțiune comisivă, tentativa și actele preparatorii nu sunt incriminate, însă în cazul în care fapta constituie o infracțiune privitoare la viața sexuală, atunci făptuitorul va răspunde pentru acea infracțiune.

În ceea ce privește consumarea infracțiunii, aceasta are loc în momentul în care s-a produs urmarea imediată și anume transmiterea bolii venerice. Dacă subiectul activ transmite boala venerică mai multor persoane vor exista atâtea infracțiuni câte persoane au fost contaminate.

Aspecte procesuale și regimul sancționator

Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, iar competența efectuării urmăririi penale revine organelor de cercetare penală ale poliției în timp ce judecata în primă instanța este de competența judecătoriei.

Sancțiunea constă în închisoare de la 6 luni la 3 ani ori amendă.

Instanța de judecată va dispune măsura de siguranță a obligării la tratament medical în toate cazurile, astfel că, luarea măsurii de siguranță este obligatorie prin simplul fapt al constatări că făptuitorul este bolnav de o boală venerică, chiar dacă acestuia nu i se aplică o pedeapsă. Executarea masurii de siguranță a obligării la tratament medical, urmează să aibă loc, dupa caz, cu făptuitorul aflat în stare de libertate ori în timpul executării pedepsei închisorii. Sustragerea de la executarea acestei măsuri, constituie conform dispozițiilor legale infracțiune.

2.3. Transmiterea sindromului imunodeficitar dobândit

Conținutul legal

În codul penal anterior, această infracțiune era incriminată în art. 309, împreună cu infracțiunea de contaminare venerică, iar conținutul ei se limita la transmiterea sindromului imunodeficitar dobândit de către o persoană care știe că suferă de această boală, fiind mult mai simplu decât dispozițiile prevăzute în art. 354 din noul Cod penal.

Asemănări și deosebiri față de reglementarea Codului penal din 1968

Spre deosebire de reglementarea anterioara, noul Cod penal incriminează separat transmiterea sindromului imunodeficitar dobândit în art. 354. În vechea reglementare, fapta era reglementată ca o variantă agravantă a infracțiunii de contaminare venerică, chiar dacă aceasta boală nu este de fapt o contaminare venerică, și nu se transmite doar prin relații sexuale. Noua reglementare prevede o variantă simplă, două variante agravante și o variantă atenuată a infracțiunii.

În varianta simplă a infracțiunii, noua reglementare preia condițiile incriminării din vechea reglementare, însă adaugă și prevede în mod expres condiția ca transmiterea sindromului imunodeficitar dobândit să ai aibă loc prin orice mijloace.. Această mențiune ilustrează faptul că maladia nu se transmite exclusiv prin relații sexuale, ci și prin alte modalități, astfel că s-a urmărit sancționarea tuturor situațiilor în care o persoană care știe că suferă de această boală o transmite altei persoane.

Noul Cod penal introduce o incriminare nouă prin prevederea agravantei din alin (2), ce privește sancționarea mai gravă a transmiterii sindromului imunodeficitar dobândit de către o altă persoană decât cea care știe că suferă de această boală. În literatura de specialitate s-a ilustrat faptul că subiect activ al infracțiunii poate fi în această situație orice persoană responsabilă penal, cu excepția persoanei infectate cu sindromul imunodeficitar dobândit.

Motivul unei incriminări distincte și mai grave a acestei fapte îl reprezintă subiectul activ calificat. Dacă conform reglementării anterioare cel care suferea de această boală și o transmitea altora nu putea fi sancționat deoarece nu îndeplinea condiția necesară pentru existența autorului infracțiunii, noul Cod penal are în vedere toate situațiile de transmitere, cu intenție a acestei maladii. Astfel, se face distincție între cel care suferă de această boală și persoana care nu are această boală, astfel că sancțiunea este mai aspră în cazul în care fapta este săvârșită de o persoana care nu suferă de această maladie. O sancțiune mai blândă în cazul persoanei care suferă de această boală este determinată de înțelegerea situației speciale în care se află, situație care îl poate determina să aibă anumite reacții.

O altă formă agravantă ce nu are corespondent in reglementarea anterioară, este prevăzută în alin. (3) și are în vedere situația în care faptele prevăzute în alin (1) și (2) au dus la moartea victimei. În acest caz, caracterul mai grav ce determină sancționarea mai drastică este dat de urmarea acțiunii făptuitorului.

Varianta atenuată a infracțiunii are în vedere situația în care autorul acționează din culpă, însă se referă doar la cazul prevăzut în alin. (2), chiar dacă această faptă a dus la moartea victimei.

Un alt element de noutate este introdus prin alin. (5) care prevede sancționarea tentativei în cazul faptelor prevăzute la alin. (1) și (2). În reglementarea anterioară, tentativa nu era incriminată.

Noul Cod penal conține reglementări mai severe deoarece extinde incriminarea și la situații care nu erau prevăzute în reglementarea anterioară. Deasemenea, se prevede și sancționarea tentativei în cazul în care fapta este comisă în formă simplă.

Condițiile de sancționare pentru forma simplă a infracțiunii ce are corespondent în codul anterior, prevede un regim sancționator mai blând, având limite reduse ale pedepsei închisorii.

Considerații generale

Legea penală incriminează transmiterea sindromului imunodeficitar dobândit deoarece prin săvârșirea acestei fapte se aduce atingere relațiilor sociale cu privire la sănătatea publică. Această faptă prezintă un grad de pericol social ridicat pentru membrii societății dată fiind ușurința cu care se poate transmite la o multitudine de persoane, efectele deosebit de nocive asupra organismului uman precum și asupra copiilor ce rezultă în urma întreținerii de relații sexuale ale unor persoane bolnave.

Condiții preexistente

Obiectul infracțiunii

Obiectul juridic este reprezentat de relațiile sociale ce privesc sănătatea publică, prin prevenirea și stoparea transmiterii prin orice mijloace a sindromului imunodeficitar dobândit. Incriminarea acestei fapte urmărește prevenirea și combaterea bolilor transmisibile cu efecte grave.

Obiectul material constă în corpul persoanei contaminate.

Subiecții infracțiunii

Subiectul activ al infracțiunii poate fi orice persoană fizică care este responsabilă din punct de vedere penal. În modalitatea prevăzută în alin. (1), subiect activ poate fi doar persoana care suferă de sindromul imunofedicitar dobândit și cunoaște că este afectată, în timp ce în modalitatea prevăzută la alin. (2), fapta se realizează de către o persoană care nu este afectată, dar care realizează anumite manopere sau activități, urmărind transmiterea acestei boli, ori acceptând posibilitatea transmiterii ei. Legea nu prevede ca persoana la care face referire alin. (2), să aibă o anumită calitate, profesie ori ocupație.

Subiect activ al infracțiunii poate fi și persoana juridică în situația în care contaminarea cu sindromul imunodeficitar dobândit are loc cu prilejul unor tratamente, activități ori servicii, iar infracțiunea este săvârșită în realizarea obiectului ei de activitate.

Participația penală este posibilă sub forma coautoratului, instigării și a complicității deoarece modul de transmitere nu este limitat la acțiuni cu caracter strict personal.

Subiectul pasiv este persoana contaminată cu sindromul imunodeficitar dobândit.

Conținutul constitutiv

Latura obiectivă

Elementul material al infracțiunii constă într-o acțiune de transmitere a sindromului imunodeficitar dobândit. Transmiterea sindromului imunodeficitar dobândit se poate realiza printr-o multitudine de mijloace precum act sexual de orice natura, tratament medical ori dentar, intervenții estetice, alimentație, mușcături, provocarea unor leziuni corporale, recoltare de probe biologice etc. Pentru a se realiza latura obiectivă a infracțiunii este suficientă o singură astfel de activitate.

SIDA este un acronim ce provine din limba franceză (Syndrome d`Immuno-Deficience Acquis) și este o afecțiune a sistemului imunitar ce se caracterizează prin infecții oportuniste, neoplasme, disfuncții neurologice. La nivel mondial se folosește și acronimul AIDS provenit din limba engleză. Infecția cu virusul HIV este ireversibilă, putându-se doar întârzia apariția bolii prin administrarea de medicamente.

HIV este prescurtarea din limba engleză a Human Immunodeficiency Virus. Boala SIDA (sindromul imunodeficitar dobândit), o dată declanșată va evolua continuu, putându-se doar întârzia și trata medicamentos ori chirurgical o serie de afecțiuni apărute în urma deficitului imun. SIDA denumește toate bolile asociate infecției cu virusul HIV, infecție ce conduce la slăbirea și distrugerea sistemului imunitar.

Infracțiunea are două modalități diferite de comitere și se deosebesc după cum subiectul activ este contaminat ori nu. Astfel pentru fapta prevăzută în alin. (1), se cere ca persoana să sufere de această boală și să cunoască acest lucru, în timp ce infracțiunea prevăzută în alin. (2), nu cere nici una din aceste condiții, deducându-se că se realizează de persoane sănătoase ori de persoane bolnave, dar care nu cunosc acest aspect. Infracțiunea se poate realiza prin contact direct ori prin orice alte mijloace precum utilizarea unor seringi care au mai fost folosite ori a unui instrumentar medical contaminat.

Urmarea imediată a infracțiunii constă în îmbolnăvirea efectivă a unei persoane, astfel că daca fapta nu a avut aceasta consecință, infracțiunea nu există

Legătura de cauzalitate trebuie dovedită, deoarece contaminarea venerică fiind o infracțiune de rezultat, trebuie să se dovedească în fiecare caz concret raportul de cauzalitate între fapta incriminată și rezultat. Infracțiunea nu va exista în cauzul in care boala este transmisă prin alte mijloace decât cele prevăzute în textul de incriminare.

Latura subiectivă

În cazul săvârșirii faptei în modalitățile prevăzute în alin. (1), (2) și (3), elementul subiectiv este realizat doar daca făptuitorul a săvârșit cu vinovăție elementul material al infracțiunii, iar forma de vinovăție este intenția care poate fi directă sau indirectă. Pentru modalitatea prevăzută în alin. (2), legea prevede și vinovăția sub forma culpei.

Infracțiunea există și în situația în care cel căruia i s-a transmis SIDA a știut că persoana cu care are raport sexual este bolnavă de o asemenea boală.

Tentativa și consumarea infracțiunii

În ceea ce privește tentativa, aceasta este incriminată în cazul modalităților de comitere prevăzute de alin. (1) și (2).

Consumarea infracțiunii are loc in momentul în care s-a produs urmarea imediată și anume transmiterea sindromului imunodeficitar dobândit.

Dacă transmiterea bolii a avut loc în urma săvârșirii unei alte infracțiuni, cum ar fi spre exemplu violul, se vor aplica dispozițiile legale privitoare la concursul de infracțiuni.

Dacă ambele persoane sunt contaminat cu sindromul imunodeficitar dobândit și își transmit reciproc maladia, fiecare va raspunde pentru infracțiunea de contaminare.

Aspecte procesuale și regimul sancționator

Infracțiunea comisă în modalitatea prevăzută la alin. (1), se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani, în timp ce infracțiunea prevăzută la alin. (2), se pedepsește cu închisoarea de la 5 la 12 ani. Dacă aceste fapte au avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15 ani.

În situația în care fapta prevăzută în alin. (2) a fost săvârșită din culpă, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani, iar dacă a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.

2.4. Răspândirea bolilor la animale sau plante

Conținutul legal

Noul Cod penal incriminează această infracțiune în art. 355, utilizând aceeași denumite marginală și având un conținut asemănător cu cel al art. 310 din Codul penal anterior.

Asemănări și deosebiri față de reglementarea Codului penal din 1968

Noul cod penal incriminează această infracțiune într-o formă simplă și una atenuată. În ceea ce privește forma simplă a infracțiunii, sunt preluate condițiile de incriminare prevăzute în Codul penal anterior însă spre deosebire de acesta, noul Cod penal resfrânge sfera incriminării și elimină incidența legii penale în situația în care prin faptele de nerespectare a măsurilor de prevenire și combatere a bolilor molipsitoare la animale sau plante s-au produs și alte urmări grave. Astfel noul Cod penal sancționează doar situația în care fapta a dus la răspândirea unei boli infectocontagioase ori a dăunătorilor.

Analizând cele doua texte de incriminare, observăm o altă deosebire, ce constă în înlocuirea expresiei de „boli molipsitoare ” din vechea reglementare, cu expresia de „boli infectocontagioase”.

În ceea ce privește sancționarea variantei simple a infracțiunii, atât noul Cod penal cât și Codul penal anterior prevăd aceleași limite ale pedepsei.

Un alt element ce deosebește cele doua reglementări îl reprezintă săvârșirea faptei din culpă. Astfel noua reglementare prevede o incriminare distinctă a culpei, ca o variantă atenuată a infracțiunii și reduce la jumătate limitele speciale ale pedepsei, în timp ce reglementarea anterioară nu făcea nici o distincție în ceea ce privește sancționarea faptei în funcție de gravitatea formei de vinovăție.

Noul Cod penal conține reglementări mai favorabile deoarece spre deosebire de Codul penal din 1969, nu mai sunt incriminate situațiile în care fapta produce alte urmări grave, iar sancțiunea în cazul în care fapta este săvârșită din culpă este ma blândă.

Considerații generale

Este bine cunoscut rolul animalelor și a plantelor în viața oamenilor, astfec că, fiecare specie de animale ori plante își are rolul ei, în formarea și menținerea unui echilibru ecologic, element esențial al protecției mediului înconjurător. Astfel, prin diferite acte normative, legiuitorul își manifestă preocuparea și pentru apărarea relațiilor sociale prin care este ocrotită sănătatea animalelor domestice și a plantelor care asigură nevoile de hrană ale populației. Nerespectarea măsurilor impunse pentru protecția sănătății acestora ar avea urmări grave de ordin social și economic.

Răspândirea unor boli la animale sau plante ori a dăunătorilor reprezintă un pericol social evident pentru sănătatea publică deoarece prin diminuarea calității ori a randamentul acestora, se lezează, implicit, o sursă de existență a oamenilor.

Pot constitui exemple de boli la animale pesta porcină ce se manifestă la porci, febra aftoasă ce afectează bovinele, gripa aviară la păsări, nosema la albine etc., în timp ce plantele pot fi afectate de boli precum mălura, putregaiul cartofului, rugina grâului etc. Dintre dăunători amintim lăcustele, coropișnițele, gândacii de Colorado etc.

Condiții preexistente

Obiectul infracțiunii

Obiectul juridic special al infracțiunii este reprezentat relațiile sociale ce privesc sănătatea publică și a căror dezvoltare și formare este condiționată de prevenirea și combaterea bolilor și a dăunătorilor ce afectează animalele și plantele.

Obiectul material. Potrivit opiniei majoritare, infracțiunea are ca obiectul material corpul animalelor ori plantele contaminate, ce sunt distruse sau degradate în urma nerespectării măsurilor de prevenire și combatere prevăzute de lege.

Subiecții infracțiunii

Subiectul activ al infracțiunii poate fi orice persoană responsabilă din punct de vedere penal care nu respectă măsurile prevăzute de actele normative cu privire la sănătatea animalelor și a plantelor. Calitatea de subiect activ al infracțiunii o poate avea atât funcționarii ori lucrătorii instituțiilor ce sunt obligași prin lege să aplice măsurile fito-sanitare, cât și oricare cetățean ce deține animale sau plante și are obligația de a le proteja. În situația în care făptuitorul avea obligația de serviciu de a respecta măsurile de prevenire, atunci se va reține un concurs de infracțiuni (abuz sau neglijență în serviciu).

Subiect activ al infracțiunii poate fi și persoana juridică, dacă infracțiunea se comite ca urmare a realizării obiectului de activitate ori în interesul și în numele persoanei juridice. Putem exemplifica în acest sens nerespectarea măsurilor legale în fermele zootehnice, viticole ori pomicole.

Participația penală în cazul acestei infracțiuni este posibilă sub toate formele deoarece obligația prevăzută în textul de incriminare nu are un caracter strict personal.

Subiectul pasiv al infracțiunii poate fi orice persoană fizică ori juridică, ale cărei interese materiale sunt prejudiciate datorită îmbolnăvirii animalelor ori infestării plantelor pe care le deține, cu boli infectocontagioase ori cu dăunători.

Conținutul constitutiv

Latura obiectivă

Elementul material al infracțiunii se poate realiza atat prin acțiuni cât și prin inacțiuni. Pentru realizarea elementului constitutiv al infracțiunii este necesar să preexiste anumite măsuri de prevenire ori de combatere luate în temeiul dispozițiilor legale, care să impună ori să interzică ceva cu privire la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase la animale sau plante ori a dăunătorilor.

Atunci când elementul material se realizează printr-o inacțiune, făptuitorul nu face ceea ce măsurile de prevenire ori combatere impun să se facă (spre exemplu nu cheamă medicul veterinar pentru vaccinarea animalelor sau pentru tratarea celor bolnave, nu stropește pomii și culturile cu substanțe prescrise de specialiști etc.), în timp ce în cazul acțiunii, subiectul activ face ceea ce aceste măsuri interzic (spre exemplu folosește substanțe contraindicate pentru stropire).

Infracțiunea analizată se aseamănă cu infracțiunea prevăzută în art. 352 NCP, cu deosebirea că se referă la domeniul veterinar si fitoveterinar. Dacă în cazul acestei din urmă infracțiuni obligația de a face ori de a nu face privește prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase la oameni, în cazul infracțiunii pe care o examinăm, obligația de a face sau de a nu face are în vedere prevenirea ori combaterea bolilor infectocontagioase la animale sau plante ori a dăunătorilor.

Urmarea imediată este necesară și presupune ca acțiunea ori inacțiunea prin care nu se respectă măsurile privind prevenirea și combaterea bolilor la animale sau plante, ori a dăunătorilor să ducă la răspândirea bolii infectocontagioase sau a dăunătorilor.

Legătura de cauzalitate trebuie să existe pentru întregirea laturii obiective a infracțiunii. Astfel trebuie să se poată proba raportul de cauzalitate dintre activitatea de nerespectare a măsurilor ce privesc prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase ori a dăunătorilor și urmarea imediată, adică răspândirea acestora.

Latura subiectivă

Infracțiunea poate fi săvârșită atât cu intenție, cât și din culpă, sub cele două modalități specfice fiecăreia. În literatura de specialitate a existat și opinia conform căreia forma de vinovăție specifică acestei infracțiuni este doar intenția directă ori indirectă, fie că obiectul material constă într-o acțiune ori într-o inacțiune. Noul cod penal confirmă această opinie prin sancționarea expresă a faptei săvârșite din culpă. Fapta poate fi săvârșită din culpă în special atunci când elementul material constă într-o inacțiune cum ar fi spre exemplu neefectuarea unor deparazitări, neprezentarea unor probe la laboratoarele de specialitate etc.

Tentativa și consumarea infracțiunii

În cazul în care elementul material constă într-o acțiune, actele preparatorii și tentativa, deși posibile, nu se pedepsesc, în timp ce în situația săvârșirii faptei din culpă, tentativa nu este posibilă.

Consumarea infracțiunii are loc în momentul producerii urmării imediate, adică în momentul în care are loc răspândirea bolii infectocontagioase ori a dăunătorilor.

Aspecte procesuale și regimul sancționator

În ceea ce privește regimul sancționator,pentru fapta comisă cu intenție, legea prevede pedeapsa cu închisoarea de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.

În cazul în care fapta este săvârșită din culpă, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate.

2.5. Infectarea apei

Conținutul legal

Noul Cod penal incriminează această infracțiune în art. 356 sub aceeași denumire marginală și având un conținut asemănător celui din reglementarea anterioară.

Asemănări și deosebiri față de reglementarea Codului penal din 1968

Codul penal actual a preluat condițiile de incriminare din reglementarea anterioară însă folosește o formulare menită să clarifice voința legiuitorului. Astfel, sintagma „dăunătoare sănătății oamenilor” a fost înlocuită cu expresia „dacă apa devine dăunătoare sănătății oamenilor”, prevăzând în mod expres că infectarea constituie element material al infractiunii. Această explicație era dedusă din reglementarea anterioară, în literatura de specialitate considerându-se că starea de pericol reiese din aptitudinea apei infectate de a produce moartea ori îmbolnăvirea oamenilor sau animalelor ori distrugerea plantelor.

Un element de noutate este reprezentat de alin. (2) ce prevede că tentativa se pedepsește, deoarece codul penal anterior nu sancționa tentativa.

Codul penal actual conține reglementări mai severe în ceea ce privește condițiile de incriminare. În ceea ce privește sancțiunea, maximul special al pedepsei închisorii este redus de la 4 ani (cât era prevăzut în codul penal anterior) la 3 ani.

Considerații generale

Incriminarea acestei fapte prin dispoziții de drept penal este pe deplin îndreptățită dacă avem în vedere importanța pe care sursele de apă o prezintă pentru sănătatea publică.

În ultima perioadă au început să se ia măsuri hotărâte la nivel internațional pentru protejarea apelor, prevenirea infectării și otrăvirii surselor de apă, pentru valorificarea apelor reziduale ori crearea unor canale speciale de scurgere, altele decât apele curgătoare.

În țara noastră este instituit un întreg sistem juridic, astfel ca prin diferite acte normarive au fost stabilite faptele prin care se aduce atingere sănătății publice în urma folosirii iraționale a apei potabile sau prin infectarea acesteia prin diverse mijloace.

Astfel de reglementări se regăsesc în O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului, precum și în Legea apelor nr. 107/1996. Din analiza textelor de lege putem observa o suprapunere a acestor două reglementări, astfel că aș putea propune corelarea și sistematizarea acestora.

Condiții preexistente

Obiectul infracțiunii

Obiectul juridic constă în relațiile sociale referitoare la sănătatea publică, valoare ce trebuie să fie ocrotită și prin asigurarea calității apelor. Calitatea apei se asigură prin menținerea igienei, purității și securității surselor și a rețelelor de apă, astfel că folosirea lor să fie posibilă fără nici un pericol la adresa sănătății oamenilor, animalelor ori plantelor.

Obiectul material. Deoarece acțiunea de infectare se realizează în mod nemijlocit asupra apei, aceasta constituie obiectul material al infracțiunii. Poate fi vorba de apa care se găsește chiar la sursă – izvoare, puțuri, rezervorvoare, lacuri etc. – sau de apa aflată pe rețeaua ei de scurgere – canal, conductă, conductă, uzinele de filtrare, jgheaburile etc.

Subiecții infracțiunii

Subiectul activ al infracțiunii poate fi orice persoană fizică responsabilă din punct de vedere penal, fără ca textul de incriminare să ceară existența vreunei calități speciale. Deasemenea, analizând textul legal, observăm că nu are relevanță, pentru existența infracțiunii, dacă subiectul activ are ori nu legătură cu rețeaua ori sursa de apa pe care a infectat-o.

În practica judiciară din țara noastră, cele mai multe cazuri de încălcare a normelor juridice cu privire la protecția apei au ca subiect activ persoanele care își desfăsoară activitatea în cadrul unor societăți comerciale, agenți economici sau firme pentru creșterea animalelor.

În ceea ce privește participația penală, aceasta este posibilă sub toate formele (coautorat, instigare, complicitate.)

Subiect pasiv al acestei infracțiuni poate fi o unitate publică sau privată, ori o persoană fizică care a fost prejudiciată prin imposibilitatea de a mai folosi apa infectată și periculoasă pentru sănătate. Dacă avem în vedere faptul că o sursă ori o rețea de apă are o întrbuințare generală, putem afirma că, de regulă, prin săvârșirea acestei infracțiuni sunt afectate numeroase persoane.

Conținutul constitutiv

Latura obiectivă

Elementul material. În ceea ce privește elementul material al infracțiunii, aceasta se realizează printr-o faptă comisivă, respectiv prin acțiunea de infectare a surselor ori rețelelor de apă. Infectarea apei constă într-o alterare sau schimbare a compoziției apei, a surselor și rețelelor de apă, prin răspândrea de substanțe sau microrganisme nocive pentru oameni, animale sau plante.

În literatura de specialitate se precizează că este vorba de existența unor surse sau rețele de apă de folosință publică, pentru oameni și animale. Aceste surse ori rețele de apă nu trebuie să fie de folosință individuală, de consum propriu, ci să fie de întrebuințare generală, în beneficiul unei comunități.

Potrivit textului de incriminare, infectarea surselor sau a resurselor de apă se poate realiza prin orice mijloace, printr-un singur act ori prin mai multe acte materiale.

Diferitele substanțe chimice ce sunt adesea deversate de către agenții economici ori societăți comerciale în canale de irigații, râuri, trebuie să aibă aptitudinea de a provoca îmbolnăvirea oamenilor, a animalelor sau a plantelor. Din analiza textului de incriminare, observăm că nu se cere în mod efectiv producerea unei asemenea urmări, infracțiunea fiind, sub acest aspect o infracțiune de pericol. În situația în care se produce moartea sau îmbolnăvirea unei persoane sau a unui animal ori distrugerea unor plante, în raport de acest rezultat, se realizează și conținutul unei alte infracțiuni.

Urmarea imediată. Prin săvârșirea unei astfel de fapte, se creează o stare de pericol pentru sănătatea publică deoarece prin alterare, apa devine dăunătoare pentru sănătatea oamenilor, a animalelor sau a plantelor. Pentru a exista urmarea imediată, este suficientă potențialitatea dăunătoare a apei infectate, adică pericolul de a produce moartea ori îmbolnăvirea oamenilor, a animalelor ori a plantelor. În cazul în care se produc în mod efectiv urmări precum îmbolnăvirea, vătămarea corporală ori moartea subiecților pasivi, atunci va exista un concurs de infracțiuni.

Legătura de cauzalitate între acțiunea de infectare a apei ce constituie elementul material al infracțiunii și urmarea imediată, adică starea de pericol pentru sănătatea oamenilor, a animalelor sau a plantelor trebuie să existe. În cazul în care apa a devenit improprie consumului, dăunătoare însă nu datorită acțiunii de infectare ci din alte cauze, legătura de cauzalitate nu există, iar fapta nu cade sub incidența art. 356.

Infracțiunea de infectare a apei nu e supusă vreunei condiții în ceea ce privește locul sau timpul săvârșirii, însă aceste împrejurări se iau în considerare în cadrul operațiunii de individualizare judiciară a pedepsei.

Latura subiectivă

Dacă examinăm conținutul normei de incriminare, observăm că forma de vinovăție cu care se săvârșește această infracțiune, este intenția sub cele două modalități ale sale, directă ori indirectă. Deasemenea din analiza textului de lege reiese că forma culpei nu este posibilă deoarece făptuitorul își dă seama că infectează o sursă sau o rețea de apă prin care se creează o stare de pericol pentru sănătatea oamenilor, a animalelor ori a plantelor. În literatura de specialitate există opinii conform cărora dacă infracțiunea se săvârșește din culpă, se va încadra în alte dispoziții cu caracter penal, de exemplu, o infracțiune ce privește protecția mediului înconjurător.

Tentativa și consumarea infracțiunii

Actele pregătitoare, deși sunt posibile nu sunt incriminate. În ceea ce privește tentativa, spre deosebire de reglementarea anterioară, noul Cod penal prevede în alin. (2), sancționarea tentativei.

Consumarea infracțiunii are loc în momentul producerii urmării imediate, adică al infectării apei deoarece legea nu cere pentru existența infracțiunii ca apa să fie folosită sau să producă vreo îmbolnăvire.

Aspecte procesuale și regimul sancționator

Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.

Competența de efectuare a urmaririi penale revine organelor de cercetare penală ale poliției, în timp ce judecata în primă instanță se efectuează de către judecătorie.

În ceea ce privește regimul sancționator, acesta este alternativ și constă în pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani ori amendă.

2.6. Falsificarea sau substituirea de alimente sau alte produse

Conținutul legal

Art. 357 reia parțial prevederile art. 313 din Codul penal anterior, astfel că noua reglementare nu a mai preluat formele agravante prevăzute în art. 313 alin. (4) și (5), ci împarte în două texte diferite de incriminare continutul reglementării anterioare.

Asemănări și deosebiri față de reglementarea Codului penal din 1968

O primă deosebire față de vechea reglementare o constituie adăugarea expresiei „sau substituirea”, ca o alternativă la falsificarea de produse ori alimente.

Noua reglementare menține posibilitatea săvârșirii infracțiunii prin prepararea sau expunerea spre vânzare de alimente, băuturi sau alte produse falsificate ori substituite, însă prevede și posibilitatea comiterii faptei prin oferirea de alimente sau băuturi falsificate, alterate ori interzise consumului, vătămătoare sănătății. Observăm astfel că reglementarea anterioară prevedea vânzarea unor astfel de produse, spre deosebire de reglementarea actuală care este mai complexă deoarece acoperă toate situațiile în care astfel de produse vătămătoare sănătății pot ajunge să fie consumate de persoane ce nu cunosc calitatea lor.

O altă deosebire constă în înlocuirea sintagmei „cunoscând că sunt falsificate sau alterate” cu expresia „dacă sunt vătămătoare sănătății”, astfel că spre deosebire de vechea incriminare, reglementarea actuală nu mai menține condiția cunoașterii faptului că alimentele sunt falsificate.

Considerații generale

Această infracțiune are o variantă tip ce este incriminată prin alin. (1), dar și o variantă asimilată ce se referă doar la medicamente contrafăcute sau substituite. Fapta de a substitui ori falsifica alimente, băuturi precum și alte produse asemănătoare, constituie un real pericol social, în special într-o economie de piață. Situația este asemănătoare și în cazul medicamentelor contrafăcute sau substituite.

S-a renunțat la alin. (3), deoarece această variantă a infracțiunii a fost reglementată distinct în art. 358 și s-a exclus forma agravantă prevăzută în alin. (4), care avea în vedere consecința producerii vătămării uneia ori mai multor persoane ori survenirea decesului.

Prin dispozițiile alin. (2), este incriminată o variantă agravantă ce nu are corespondent în reglementarea anterioară și care se referă la medicamentele contrafăcute sau substituite. Incriminarea ca formă agravantă a acestei infracțiuni este justificată de realitatea socială mai ales datorită necesității achiziționării medicamentelor, ca urmare a bolii sau suferințe persoanei care le obține.

Condiții preexistente

Obiectul infracțiunii

Obiectul juridic al infracțiunii este reprezentat de relațiile sociale ce privesc sănătatea publică și a căror existență și dezvoltare este condiționată de respectarea corectitudinii și a probității în prepararea alimentelor ori băuturilor sau a altor produse destinate oamenilor.

Obiectul material al infracțiunii este reprezentat de alimente, băuturi, medicamente sau alte produse falsificate ori substituite.

Alimentele includ o varietate de produse, neprezentând importanță dacă acestea sunt destinate direct consumului ori sunt destinate preparării prin diverse metode sau includerea lor în alimente de bază. Putem include aici și semințele, fructele precum și prafurile ori pastilele suplimentare energetice, care nu se încadrează însă în categoria stupefiantelor.

Prin medicamante se înțeleg toate produsele din nomencleatorul respectiv, inclusiv cele obținute prin sinteză, prin metode naturiste, artizanale ori prin combinarea unor produse medicamentoase.

Sintagma „alte produse” se referă la orice marfă destinată consumului gospodăresc sau casnic și care pot fi vătămătoare pentru sănătatea oamenilor (precum șamponul, detergentul, vopselele de uz personal etc.)

Nu vor fi incluse însă în această categorie toate produsele de natură industrială, comercială ori agricolă, deoarece textul de incriminare face referire doar la obținerea acestora prin preparare.

Subiecții infracțiunii

Subiectul activ al infracțiunii este nedeterminat, putând fi orice persoană responsabilă din punct de vedere penal, deoarece lege nu cere subiectului activ nici o calitate specială. Subiect activ al acestei infracțiuni poate fi și o persoană juridică. De regulă, subiectul activ își desfășoară activitatea în domeniul economic, comercial ori al serviciilor. Există numeroase cazuri când subiecții activi își desfășoară activitatea în cadrul unor unități economice ori comerciale.

În ceea ce privește participația penală, infracțiunea poate fi săvârșită sub orice formă de participație penală.

Subiectul pasiv este orice persoană fizică care a suferit o vătămare prin săvârșirea infracțiunii.

Conținutul constitutiv

Latura obiectivă

Elementul material se realizează în ambele variante ale infracțiunii prin trei acțiuni alternative și anume prepararea, oferirea sau expunerea spre vânzare de alimente, băuturi ori alte produse falsificate sau substituite.

Prepararea de alimente, băuturi ori alte produse falsificate constă în activitatea de obținere a unor alimente, băuturi, ori alte produse prin folosirea de ingrediente ori amestecuri greșit dozate sau prin folosirea unei alte rețete decât cea sub care produsul original este pus în circulație. Prin prepararea unor astfel de produse alterate, se înțelege activitatea de preparare a unor alimente sau băuturi folosind ingrediente alterate sau expirate, astfel că acestea nu mai sunt apte consumului.

Oferirea reprezintă acțiunea de îndemnare la primirea acestora cu titlu gratuit ori oneros, prin acțiuni de natură faptică ori de publicitate.

O altă modalitate alternativă a infracțiunii, expunerea spre vânzare, se realizează printr-o acțiune de prezentare a acestor produse în spații destinate consumului.

Pentru existența infracțiunii se cere ca aceste produse să fie vătămătoare sănătății, astfel că, lege nu cere pentru existența înfracțiunii producerea unei vătămări.

Urmarea imediată este reprezentată de starea de pericol pentru sănătatea publică. Observăm astfel, că această infracțiune este una de pericol și nu de rezultat deoarece pentru existența infracțiunii nu este obligatoriu ca aceste produse, să se vândă ori să determine îmbolnăvirea unei persoane.

Legătura de cauzalitate dintre acțiuna ce constituie elementul material al infracțiunii și urmarea imediată ce constă în starea de pericol pentru sănătatea oamenilor, trebuie să existe.

Latura subiectivă

În ceea ce privește latura subiectivă, aceasta presupune forma de vinovăție a intenției, ce poate fi directă sau indirectă. Mobilul sau scopul săvârșirii faptei, nu înlătură existența infracțiunii, însă pot constitui circumstanțe atenuante sau agravante.

Tentativa și consumarea infracțiunii. Tentativa și actele preparatorii nu sunt pedepsite. Consumarea are loc atunci când se realizează oricare din cele trei acțiuni alternative ale infracțiunii și anume prepararea, oferirea sau expunerea spre vânzare de alimente, băuturi, medicamente sau alte produse din categoria celor incriminate.

Aspecte procesuale și regimul sancționator

Pentru varianta tip a infracțiunii reglementată în alin. (1), norma de incriminare prevede pedeapsa cu închisoarea de la 3 luni la 3 ani ori amenda și interzicerea exercitării unor drepturi, iar pentru varianta asimilată prevăzută în alin. (2) și care se referă la medicamente contrafăcute ori substituite, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 5 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

2.7. Comercializarea de produse alterate

Conținutul legal

Infracțiunea de comercializare de produse alterate are corespondent parțial în dispozițiile art. 313 ale Codului penal anterior. Observăm astfel că Noul Cod penal incriminează separat faptele de preparare, oferire sau expunere spre vânzare a unor produse falsificate sau substituite de fapta de comercializare a produselor alterate, prezăzută în art. 358.

Asemănări și deosebiri față de reglementarea Codului penal din 1968

Prin analiza textului legal, observăm că Noul Cod penal a împărțit în două infracțiuni distincte infracțiunea prevăzută de alin. 313 a Codului penal anterior. Deasemenea, a fost exclusă forma agravantă, care se referea la consecința producerii vătămării uneia sau mai multor persoane sau la survenirea decesului.

Alin. (2) al art. 358 incriminează varianta asimilată a infracțiunii preluată din reglementarea anterioară și care se referă la punerea în consum de carne sau de produse din carne, provenite din tăieri de animale sustrase controlului veterinar. Observăm în cazul acestei variante a infracțiunii o deosebire față de vechea reglementare, deoarece Noul Cod penal extinde incriminarea faptei și la situațiile în care nu se produce îmbolnăvirea sau moartea unei persoane, fiind astfel suficient, pentru existența infracțiunii, ca produsele sa fie vătămătoare sănătății.

Noul Cod penal introduce cu element de noutate, o nouă incriminare, într-o formă agravantă a infracțiunii și care constă în vânzarea de medicamente cunoscând că sunt contrafăcute, alterate sau cu o perioadă de valabilitate depășită, dacă sunt vătămătoare sănătății sau și-au pierdut în tot ori în parte eficiența terapeutică. În cazul acestei forme agravante, legiuitorul consideră că este pusă în pericol starea de sănătate a populației nu doar atunci când medicamentele sunt vătămătoare sănătății, ci și atunci când, deși nu dăunează, și-au pierdut eficiența terapeutică.

Noua reglementare este mai severă față de reglementarea anterioară în ceea ce privește produsele de carne vătămătoare sănătății deoarece extinde existența infracțiunii și la situațiile în care, fără a provoca îmbolnăvirea, produsele de carne sunt vătămătoare sănătății, dar și la acțiunea de punere în consum, fără a mai impune condiția existenței unui consum public.

Considerații generale

Această infracțiune are o variantă tip ce este incriminată prin alin. (1), dar și două variante asimilate ce se referă doar la carne sau produse din carne respectiv la medicamente contrafăcute, alterate sau cu perioadă de valabilitate depașită.

Fapta de a comercializa băuturi, alimente, carne, medicamente ori alte produse alterate, contrafăcute, sustrase controlului veterinar sau cu perioada de valabilitate depășită reprezintă un pericol social real.

Condiții preexistente

Obiectul infracțiunii

Obiectul juridic este reprezentat de relațiile sociale a căror formare, desfășurare și dezvoltare privesc sănătatea publică.

Obiectul material al infracțiunii este reprezentat de alimente, băuturi, medicamente, carne, produse din carne sau alte produse falsificate ori substituite.

Alimentele includ o varietate de produse, neprezentând importanță dacă acestea sunt destinate direct consumului ori sunt destinate preparării prin diverse metode sau includerea lor în alimente de bază. Putem include aici și semințele, fructele precum și prafurile ori pastilele suplimentare energetice, care nu se încadrează însă în categoria stupefiantelor.

Prin medicamante se înțeleg toate produsele din nomencleatorul respectiv, inclusiv cele obținute prin sinteză, prin metode naturiste, artizanale ori prin combinarea unor produse medicamentoase. În această categorie se pot include produse medicamentoase energizante ori metabolizante, cu efecte asemănătoare drogurilor.

Carnea sau produsele din carne are în vedere toate speciile de animale, păsări, pești etc., indiferent de mediul din care provin ori de modalitatea de preparare.

Sintagma „alte produse” se referă la orice marfă destinată consumului gospodăresc sau casnic și care pot fi vătămătoare pentru sănătatea persoanelor (precum șamponul, detergentul, vopselele de uz personal, produsele igienico-sanitare, sprayurile etc.)

Nu vor fi incluse însă în această categorie toate produsele de natură industrială, comercială ori agricolă, deoarece textul de incriminare face referire doar la obținerea acestora prin preparare.

Subiecții infracțiunii

Subiectul activ al infracțiunii este nedeterminat, putând fi orice persoană responsabilă din punct de vedere penal, deoarece lege nu cere subiectului activ nici o calitate specială. Subiect activ al acestei infracțiuni poate fi și o persoană juridică.

În ceea ce privește participația penală, infracțiunea poate fi săvârșită sub orice formă de participație penală și anume instigare, complicitate sau coautorat.

Subiectul pasiv este orice persoană fizică care a suferit o vătămare prin săvârșirea infracțiunii.

Conținutul constitutiv

Latura obiectivă

Elementul material al infracțiunii constă, în cazul faptelor prevăzute de alin. (1) și (3), în operațiunea de vânzare. Vânzarea reprezintă orice tranzacție în înțelesul codului civil sau comercial, fără a avea importanță locul, modaltatea desfășurării tranzacției ori primirea efectivă a produselor sau achitarea prețului deoarece se aplică principiul încheierii tranzacției în momentul încheierii acordului de voință.

În cazul în care tranzacția nu s-a finalizat, fapta va întruni elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 357.

În ceea ce privește varianta asimilată, aceasta constă în fapta de punere în consum de carne sau produse din carne, provenite din tăieri de animale sustrase controlului veterinar. Punerea în consum se realizează prin oferirea, prepararea, expunerea spre vânzare, vânzarea sau servirea spre consum de carne sau produse din carne.

În literatura de specialitate există opinii conform cărora infracțiunea există doar atunci când punerea în consum se face prin vânzarea într-un bufet, magazin, măcelărie, târg, restaurant etc și nu prentru consumde către membrii familiei deoarece în acest din urmă caz nu se poate vorbi de consum public.

Pentru existența infracțiunii aceste produse trebuie să fie vătămătoare sănătății, aspect ce trebuie dovedit prin expertize, constatări științifico-tehnice sau alte probe legale. Deasemenea, pentru comiterea unor modalități ale infracțiunii, este necesar să existe marcaje cu privire la termenul de valabilitate, cu privire la obligativitatea controlului veterinar în cazul sacrificării anumitor specii de animale, pentru identificare unor boli sau paraziți transmisibili la om.

Urmarea imediată este reprezentată de starea de pericol pentru sănătatea publică, astfel că această infracțiune este una de pericol și nu de rezultat.

Legătura de cauzalitate dintre acțiuna ce constituie elementul material al infracțiunii și urmarea imediată ce constă în starea de pericol pentru sănătatea oamenilor, trebuie să existe.

Latura subiectivă

Pentru existența infracțiunii trebuie probat că fapta a fost săvârșită cu intenție directă sau indirectă. Există intenție atunci când se cunoaște faptul că alimentele, bauturile, carnea, medicamentele ori alte produse sunt alterate, cu perioadă de valabilitate depășită sau provin din tăieri de animale sustrase controlului veterinar. Uneori, se poate însă trage concluzia că s-a acționat cu intenție indirectă în ceea ce privește cunoașterea efectului vătămător sănătății.

Tentativa și consumarea infracțiunii

Tentativa și actele preparatorii nu sunt pedepsite însă, pot constitui infracțiunea prevăzută în art. 357. Consumarea acestei infracțiuni are loc atunci când se realizează oricare din cele două acțiuni alternative și anume vânzarea sau punerea în consum de alimente, băuturi, carne, medicamente sau alte produse din categoria celor incriminate.

Aspecte procesuale și regimul sancționator

Pentru variantele reglementate în alin. (1) și (2), norma de incriminare prevede pedeapsa cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani ori amenda și interzicerea exercitării unor drepturi, iar pentru varianta asimilată prevăzută în alin. (3) și care se referă la medicamente contrafăcute, alterate sau cu o perioadă de valabilitate depășită, pedeapsa este închisoarea de la un an la 5 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

2.8. Traficul de produse sau substanțe toxice

Conținutul legal

Infracțiunea prevăzută în art. 359 NCP are corespondent în dispozițiile art. 312 a Codului penal anterior sub denumirea marginală „trafic de substanțe toxice”.

Asemănări și deosebiri față de reglementarea Codului penal din 1968

Codul penal actual preia și incriminează doar forma simplă a infracțiunii, păstrând aceleași elemente constitutive care atrag existența infracțiunii, modificând doar sancțiunea aplicabilă. Forma mai gravă a infracțiunii ce avea în vedere săvârșirea faptei în mod organizat, nu a fost menținută prin prevederile noului Cod penal.

Considerații generale

Înainte de modificarea operată asupra art. 312 a Codului penal anterior, prin Legea nr. 143/2000 cu privire la prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, textul din Codul penal făcea referire și la droguri. Dupa aceasta modificare, faptele ce privesc astfel de substanțe intră sub incidența legii speciale și nu a Codului penal, astfel că, în latura obiectivă a acestei infracțiuni au rămas doar activitățile ce privesc substanțele toxice.

Protejarea sănătății publice precum și a mediului împotriva acțiunii negative a substanțelor și plantelor toxice este reglementat prin mai multe acte normative. Cele mai importante astfel de acte normative sunt Legea nr. 360/2003 privind regimul substanțelor și preparatelor chimice, precum și H.G. nr. 1408/2008 privind clasificarea, ambalarea și etichetarea substanțelor periculoase.

În domeniul reglementării regimului substanțelor și preparatelor chimice periculoase, se cere, în primul rând, să existe la nivel național o listă elaborată de Ministerul Sănătății și de către Agenția Națională pentru Substanțe și Preparate Chimice Periculoase, cu produsele și substanțele toxice, precum și a plantelor din care se pot obție astfel de substanțe. Fiind acte normative extrapenale, acestea trebuie să fie aduse la cunoștiința publicului deoarece nu toate persoanele care desfășoară operațiuni cu substanțe ori cultivă plante ce conțin astfel de substanțe, le cunosc.

Condiții preexistente

Obiectul infracțiunii

Obiectul juridic este reprezentat de relațiile sociale ce privesc sănătatea publică și care sunt grav afectate datorită nerespectării regimului stabilit pentru substanțele toxice sau pentru plantele ce conțin astfel de substanțe.

Obiectul material al infracțiunii este reprezentat de substanțele și produsele enumerate în diferite acte normative ca fiind toxice, precum și plantele ce conțin astfel de substanțe, excepție făcând cele la care se referă Legea nr. 143/2000.

Unele produse sau substanțe toxice sunt recunoscute pentru gradul ridicat de toxicitate (stricnina, acidul cianhidric, alcool metilic), iar altele pentru pericolul de explozie sau incendiere (fosforul alb, nitroglicerina).

În ceea ce privește plantele ce conțin substanțe toxice, acestea sunt numeroase, având uneori destinații ornamentale (iedera, viorelele), de protecție, de extragere a unor substanțe medicinale (ricinul, irisul, omaganul, spânzul) sau chiar comestibile. Există și plante cu o toxicitate deosebită ce nu au și alte destinații, precum ciupercile otrăvitoare, mătrăguna, cucuta, etc.

Subiecții infracțiunii

Subiectul activ este nedeterminat și poate fi orice persoană responsabilă din punct de vedere penal.

În ceea ce privește participația penală, aceasta este posibilă sub toate formele.

Subiectul pasiv principal este statul, iar subiect pasiv secundar poate fi orice persoană a cărei sănătate este afectată.

Conținutul constitutiv

Latura obiectivă

Elementul material al infracțiunii constă în una din următoarele acțiuni alternative: producerea, deținerea, orice operațiune privind circulația produselor toxice, cultivarea în scop de prelucrare a plantelor care conțin astfel de substanțe sau experimentarea produselor sau substanțelor toxice.

Producerea substanțelor sau a produselor toxice constă în fabricarea, prepararea, extracția sau condiționarea acestora.

Prin deținere se înțelege primirea sau păstrarea unor produse sau substanțe toxice, în scopuri ilicite, indiferent dacă subiectul activ avea calitatea de proprietar sau posesor.

În ceea ce privește efectuarea unor operațiuni privind circulația de substanțe sau produse toxice, acestea constau în orice act legat de circulația acestora, cum ar fi vânzarea, cumpărarea, oferirea spre vânzare, transport, distribuire, etc. A săvârșit această infracțiune, inculpatul care găsind în apropierea locuinței sale o sticlă de mercur, a hotărât sa o valorfice. În acest scop, s-a deplasat în zona Pieței Centrale a municipiului Galați, încercând să vândă mercurul, atunci când a fost descoperit de poliție.

Cultivarea în scop de prelucrare a plantelor ce conțin substanțe sau produse toxice presupune complexul de activități ce privesc însămânțarea, îngrijirea acestora, fără a fi însă obligatorie ajungerea la faza recoltării pentru existența infracțiunii.

Experimentarea reprezintă efectuarea unor operațiuni de dozare, combnare sau de încercaare a produselor ori substanțelor toxice, operațiuni ce se realizează de regulă în laborator.

Pentru existența infracțiunii este necesar ca acțiunile ce pot constitui elementul material, să fie realizate fără drept, astfel că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni daca aceste activități sunt săvârșite de o persoană fizică ori juridică autorizată în aest sens.

Urmarea imediată constă în starea de pericol pentru sănătatea populației.

Legătura de cauzalitate rezultă ex re din acțiunea comisă și nu neesită administrarea de probe de către organele judiciare, deoarece această infracțiune, fiind una de pericol, producerea stării de pericol este presupusă.

Latura subiectivă

Infracțiunea se săvârșește cu forma de vinovăției a intenției care poate fi directă ori indirectă, excepție făcând cultivarea unor plante ce conțin substanțe toxice în scopul prelucrării respectivelor plante, caz în care intenția poate fi doar directă. Infracțiunea există doar dacă făptuitorul cunoaște caracterul nociv al acestor produse sau substanțe.

Tentativa și consumarea infracțiunii

Tentativa infracțiunii se pedepsește.

Consumarea infracțiunii are loc atunci când se săvârșește oricare dintre acțiunile prevăzute în textul de incriminare. În anumite modalități, fapta are caracterul unei infracțiuni continue (deținerea, cultivarea), existând astfel și un moment al epuizării.

Aspecte procesuale și regimul sancționator

În ceea ce privește regimul sancționator, acesta constă în pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi.

Secțiunea a III a – Infracțiuni contra sănătății publice incriminate prin legi speciale

3.1. Legea nr. 95/2006 privind reforma din domeniul medical

Această lege cuprinde dispoziții prin care sunt incriminate anumite fapte de natură a aduce atingere unuia dintre cele mai importante drepturi fundamentale și anume dreptul la ocrotirea sănătății.

Titlul VI al legii reglementează statutul juridic al corpului uman în ceea ce privește „Efectuarea prelevării și transplantulu de organe, tesuturi și celule de origine umană în scop terapeutic”(anterior era în vigoare Legea nr. 2/1998 privind prelevarea și transplantul de țesuturi și organe umane). Prin această lege, protecția nu se oprește la abordarea clasică și anume la protecția corpului uman în întregimea lui, ci protecția merge până la detaliu, prin descompunerea corpului uman în elementele sale (organe, tesuturi, celule).

Intervenția legiuitorului pe acest plan s-a datorat posibilității tot mai mari de transfer, în interesul sănătății unei ființe umane, de organe, țesuturi, celule ale corpului ale unei alte ființe umane, vii sau moarte. Astfel, legea statuează că prelevarea și transplantul de organe, țesuturi și celule umane se va face în scop umanitar și nu în scopul obținerii unui folos material sau de altă natură.

În situația în care organele, țesuturile, celulele sunt prelevate de la o persoană în viață, legea stabilește anumite condiții restrictive a căror încălcare face ca prelevarea să fie ilicită: prelevarea se va face doar de la o persoană majoră și cu consimțământul scris, liber, prealabil și expres; consimțământul se dă în urma unei informări prealabile a donatorului de către doctor. Prin această lege se urmărește asigurarea protecției corpului uman deoarece sunt pedepsite faptele de a determina cu rea credință o persoană să doneze un organ, țesut ori celule umane; fapta persoanei de a dona organe, tesuturi, celule în scopul obținerii de foloase materiale sau de altă natură precum și traficul de organe, țesuturi, celule ori cumpararea lor în scopul revânzării.

Deasemenea, tot ca măsuri esențiale pentru protecția sănătății și vieții omului, a sănătății publice, titlul XVII al legii privind reforma din domeniul sănătății cuprinde dispoziții cu privire la medicamente. Astfel sunt incriminate faptele prin care se contrafac ori se pun în circulație medicamente fără respectarea dispozițiilor legale. Aceeași lege consideră efectuarea studiului clinic al medicamentelor de către personalul calificat cu respectarea regulilor de bună practică măsuri esențiale pentru protecția calității acestora.

Prin medicament se înțelege orice substanță ori combinații de substanțe prevăzute ca având proprietăți pentru tratarea ori prevenirea bolilor la om, precum și orice substanță sau combinație de substanțe care poate fi folosită sau administrată la om, fie pentru restabilirea, corectarea sau modificarea funcțiilor fiziologice prin exercitarea unei acțiuni farmacologice, imunologice sau metabolice, fie pentru stabilirea unui diagnostic medical. Astfel, nerespectarea de către personalul calificat în studiul clinic al medicamentelor a regulilor de bună practică, efectuarea de către personalul necalificat în studiul clinic al medicamentelor a unor studii care necesită aprobare din partea Agenției Naționale a Medicamentului, precum și nerespectarea Regulilor de bună practică în studiul clinic creează grave stări de pericol pentru relațiile sociale care se formează, desfăsoară și dezvoltă cu privire la sănătatea publică, viața, sănătatea sau integritatea corporală a persoanei.

Astfel de fapte au fost considerate periculoase, și au fost prevăzute ca infracțiuni prin dispozițiile art. 835 alin. 1, 2 și 3.

3.2. Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientului

Adoptarea acestui act normativ este remarcabilă din două puncte de vedere. Pe de o parte, aceasta constituie o adevărată declarație a drepturilor unei categorii umane al cărui statut nu era suficient de clar în mediul juridic românesc și anume pacienții, iar pe de altă parte reprezintă reguli de urmat pentru practicienii medicinei.

Din examinarea legii, se deduc următoarele drepturi ale pacientului: dreptul la îngrijiri medicale, dreptul la informare și caracterul obligatoriu al consimțământului pacientului, drepturi decurgând din dreptul fundamental la viață, drepturi decurgând din dreptul fundamental la respectul vieții private.

Dreptul pacientului la îngrijiri medicale este asigurat printr-o serie de reguli menite a conferi securitate pacientului în cursul prestării îngrijirilor. Astfel, intervențiile medicale se pot face doar în condițiile unei dotări tehnice a unui personal acreditat, pacientul are dreptul la îngrijiri medicale continue și la îngrijiri terminale pentru a putea muri în demnitate. Deasemenea, pacientul are dreptul de a fi informat cu privire la starea sa de sănătate, cu privire la intervențiile propuse precum și cu privire la riscurile fiecarei proceduri, precum și dreptul de a cere o nouă opinie.

Prin art. 13 din Lege se prevede dreptul pacientului de a refuza sau a opri o intervenție medicală, cu asumarea în scris a răspunderii pentru decizia sa în timp ce art. 27 și 28 prevede dreptul pacientului la informații, servicii necesare pentru dezvoltarea unei vieți sexuale normale și a sănătății reproducerii, fără discrimnare precum și dreptul de a alege cea mai sigură metodă de reproducere.

Toate informațiile cu privire la starea pacientului, cu privire la diagnostic, investigații tratament, date personale sunt confidențiale chiar și după decesul acestuia.

Aceeași lege prevede că nerespectarea către personalul medico-sanitar a confidențialității precum și a celorlalte drepturi ale pacientului va atrage după caz răspunderea disciplinară, contravențională sau penală.

3.3. Legea nr. 282/2005 privind organizarea activității de transfuzie sanguină, donarea de sânge și componente sanguine de origine umană, precum și asigurarea calității și securității sanitare în vederea utilizării lor terapeutice

Această lege are scopul de a stabili cadrul legal cu privire la activitatea de transfuzie sanguina, donarea de sange și componente sanguine de origine umana prin reglementarea normelor care să asigure calitatea și securitatea sangelui și a componentelor sanguine umane, în vederea menținerii unui înalt nivel de protecție a sănătății populației. 

Legea prevede că introducerea ori scoaterea din țară a sângelui, a plasmei ori a altor componente sanguine umane, precum și a produselor sanguine umane se poate face doar pe baza autorizației speciale a Ministerului Sănătății. Ministerul Sănătății va lua toate măsurile necesare păstrării confidențialității datelor, a informațiilor genetice pentru ca donatorul să nu poată fi identificat.

Potrivit art. 40, sunt infracțiuni următoarele fapte: nedeclararea în mod intenționat de către donator a unei boli transmisibile ori a factorilor de risc cunoscuți recoltarea de sange de la o persoana fara consimtamantul acesteia ori constrângerea unei persoane să doneze sânge ori alte componente sanguine; recoltarea de sange de la un minor ori de la o persoană majoră lipsită de discernământ; organizarea activității transfuzionale în scopul obținerii unor avantaje materiale în urma valorificării sangelui și a componentelor sanguine umane; distribuția și utilizarea sângelui sau a componentelor sanguine umane fără efectuarea controlului biologic regulamentar și a procedurii de validare; efectuarea unor activități cu privire la donarea, colectarea, controlul biologic, prepararea, distribuția și administrarea sângelui ori a componentelor sanguine umane, fără autorizare din partea Ministerului Sănătății precum și în alte condiții decat cele prevazute de lege; modificarea caracteristicilor biologice ale sangelui unei persoane, înainte de recoltare, fără consimtamantul acesteia.

3.4. Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 144/2008

O.U.G are în vedere exercitarea profesiei de asistent medical generalist, de moașă precum și de asistent medical. Astfel, potrivit dispozițiilor legale constituie infracțiune și se pedepsește în temeiul Codului penal fapta unei persoane de a practica profesia de asistent medical generalist, de moașă ori de asistent medical deși nu are această calitate.

3.5. Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 97/2001

O.U.G. nr. 97/2001 stabilește cadrul juridic cu privire la producția, ambalarea, depozitarea, transportul precum și comercializarea alimentelor. Deasemenea stabilește îndatoririle producătorilor și a comercianților de alimente, modul în care se organizează controlul oficial al alimentelor precum și sancțiunile în vederea protejării calității alimentelor și a sănătății consumatorilor. Astfel, alimentele, ingredientele, aditivii alimentari și auxiliarii tehnologici se produc doar în unități care îndeplinesc condițiile de funcționare stabilite prin dispozițiile legale în vigoare. Fabricarea, depozitarea, transportul și comercializarea alimentelor se fac doar de către persoanele care îndeplinesc condițiile de sănatate stabilite. Fabricarea alimentelor trebuie să se facă fără folosirea de aditivi care nu au fost autorizati ori prin folosirea de aditivi autorizați cu depășirea limitelor maxime permise de lege.

Producătorii de alimente, persoane fizice ori juridice, vor comercializa numai alimentele care prezintă siguranta, sunt salubre și apte pentru consum și vor fi comercializate doar în spații special amenajate și destinate în acest scop, în condiții de igienă.

3.6. Legea nr. 107/1996

Datorită importanței deosebite pe care apa o are asupra stării de sănătate a populației, în ultima perioadă au început să se ia numeroase hotărâri atât la nivel internațional cât și la nivel național pentru protejarea apelor, prevenirea infectării și otrăvirii surselor de apă, pentru valorificarea apelor reziduale ori crearea unor canale speciale de scurgere, altele decât apele curgătoare.

În țara noastră este instituit un întreg sistem juridic, astfel ca prin diferite acte normarive au fost stabilite faptele prin care se aduce atingere sănătății publice în urma folosirii iraționale a apei potabile sau prin infectarea acesteia prin diverse mijloace. Un astfel de act normative îl constituie Legea nr. 107/1996 prin care se urmărește protejarea pe de o parte a dreptului la un mediu sănătos, iar pe de altă parte, dreptul la ocrotirea sănătății care se încalcă dacă nu sunt respectate dispozițiile legale cu privire la regimul apelor.

Legea 107/1996 indică în articolele 92-95 faptele referitoare la apă care constituie infracțiuni. Astfel, prin analiza dispozițiilor legale, observăm că sunt considerate infracțiuni următoarele: evacuarea, aruncarea ori injectarea în apele de suprafață, apele subterane, în apele maritime interioare ori în apele mării teritoriale de ape uzate, deșeuri, reziduuri ori produse de orice fel, ce conțin substanțe, bacterii sau microbi în cantități ce pot schimba caracteristicile apei, punând în pericol viața, sănătatea și integritatea corporală a persoanelor, viața animalelor, mediul înconjurător; executarea, modificarea ori extinderea de lucrări, construcții sau instalații pe ape, fără existența unui aviz legal sau fără a se înștiința cu privire la o astfel de lucrare, precum și darea în exploatare de unități fără punerea concomitentă în funcțiune a rețelelor de canalizare, a stațiilor și instalațiilor de epurare a apei uzate, potrivit autorizației de gospodărire a apelor; restrângerea în orice mod a utilizării apei potabile de către populație în scopul altor activități ori depășirea cantității de apă alocate, dacă are un caracter continuu ori a cauzat o perturbare în activitatea unei unități de ocrotire socială ori a cauzat neajunsuri în alimentarea cu apă a populației; distrugerea, deteriorarea ori manevrarea de către persoane neautorizate a stăvilarelor, grătarelor, vanelor, barierelor ori a altor construcții sau instalații hidrotehnice.

Incriminarea acestor fapte este pe deplin îndreptățită dacă avem în vedere importanța pe care pastrarea calității apei și ocrotirea acesteia o prezintă pentru sănătatea publică.

Legea si-a propus ocrotirea relațiilor sociale ce au în vedere folosința pașnică, integritatea cantitativă, calitativă a apelor și ocrotirea purității acesteia, urmărind printre altele conservarea, dezvoltarea și protejarea resurselor de apă contra poluării, apărarea împotriva inundațiilor precum și a altor fenomene periculoase, asigurarea trebuințelor populației prin alimentarea cu apă potabilă precum și salubritatea publică.

Unele infracțiuni prevăzute în lege sunt infracțiuni de rezultat (de exemplu distrugerea, deteriorarea ori manevrarea de către persoane neautorizate a stăvilarelor, grătarelor, vanelor, barierelor ori a altor construcții sau instalații hidrotehnice), iar altele de pericol (cum ar fi situațiile în care apa poate deveni dăunătoare).

3.7. Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri

În efortul de a stăpâni fenomenul de trafic și consum de droguri și totodată de a se adapta la legislația internațională, legiuitorul român a adoptat Legea nr. 143/2000. Deasemenea, a fost aprobat Regulamentul de aplicare a dispozițiilor legii nr. 143/2000 care în art. 1 prezintă semnificațiile unor termeni și expresii din materia drogurilor. Astfel, sunt prevăzute măsuri de prevenire și combatere a traficului și consumului ilicit de droguri, sunt prevăzute programe de integrare, măsura distrugerii drogurilor, furnizarea serviciilor de asistență etc.

Astfel, legea incriminează fapte precum traficul de droguri de risc și de mare risc; traficul internațional de droguri; deținerea de droguri pentru consum propriu; punerea la dispoziție a unui spațiu pentru consumul de droguri; prescrierea de droguri de mare risc și elberarea sau obținerea de droguri de mare risc în mod ilicit; administrarea ilicită de droguri de mare risc; furnizarea de inhalații unui minor; îndemnul la consumul de droguri; organizarea, conducerea sau finanțarea operațiunilor privind drogurile.

Infracțiunile prevăzute de legea specială au ca obiect jurdic principal relațiile sociale privitoare la sănătatea publică a cărei ocrotire presupune respectarea strictă de către toți destinatarii legii penale a dispozițiilor legale cu privire la regimul drogurilor precum și relațiile sociale cu privire la sănătatea persoanelor care consumă droguri în mod ilicit.

Dintre consecințele traficului și consumului de droguri se pot semnala fenomene precum degradarea indivdului și creșterea numărului accidentelor în toate domeniile, accidente care la rândul lor contribuie la creșterea considerabilă a cheltuielilor serviciilor medicale și sociale. În plus, dat fiind faptul că toxicomania este costisitoare, se ajunge la creșterea constantă a numărului de infracțiuni săvârșite în scopul cumpărării de stupefiante. Astfel, în încercarea de a reduce numărul unor astfel de situații a fost necesară adoptarea unor măsuri concrete prin care să se prevină și combată traficul de droguri, devenit fenomen social în ultimii ani.

Combaterea traficului și consumului ilicit de droguri este o problemă socială complexă ale cărei soluționări, repercusiuni și manifestare prezintă interes atât pentru instituțiile statului cât și pentru opinia publică deoarece este un fenomen extrem de grav pentru sănătatea publică, deoarece în ultimii ani consumul de droguri s-a extins în țara noastră, afectând diverse segmente de populație. Se utilizează cu precădere droguri precum opiu, canabis, cocaină, heroină, LSD, amfetamină, extinzându-se deasemenea și uzul de medicamente cu efecte psihotice precum cele cu conținut de benzodiazepinelor și barbiturice. Astfel, o atenție deosebită este necesară în rândul farmaciștilor și a medicilor care pot facilita procurarea de astfel de medicaamente prin eliberarea unor medicamente fără prescrierea medicului ori prin prescrierea de rețete.

La ora actuală țara noastră se confruntă cu grave probleme în ceea ce privește tratarea dependenței de droguri, deoarece tratamentul în instituții specializate, care era altădată principala soluție de tratare a celor dependenți în țările europene, s-a diminuat îngrijorător.

Este adevărat că legea 143 prevede ca măsură de combatere a consumului de droguri cura de dezintoxicare și supravegherea medicală care pot fi dispuse chiar împotriva voniței consumatorului, însă deși aceștia pot beneficia de această măsură, aplicarea ei nu va înlocui represiunea penală. Astfel este îndoielnic că se va realiza scopul urmărit de legiuitor deoarece consumatorii vor fi reticienți în a se prezenta de bună voie pentru realizarea curei, atâta timp cât nu vor beneficia de o clauză abolutorie de pedeapsă, iar datele existente la unitățile sanitare de profil ar putea fi folosite pentru sesizarea din oficiu a organelor de cercetare penală împotriva persoanelor respective pentru consum ilicit de droguri.