Raspunderea Penala A Persoanelor Juridice
TEMA: RĂSPUNDEREA PENALĂ A PERSOANELOR JURIDICE
Cuprinsul
Lista abrevierilor
Introducere
Capitolul I. Analiza doctrinei în domeniul răspunderii penale a persoanelor juridice
Secțiunea 1. Analiza materialelor științifice referitoare la tema tezei apărute în antichitate și până în epoca modernă
Secțiunea 2. Analiza materialelor științifice referitoare la tema tezei apărute în România și Republica Moldova
Secțiunea 3. Concluzii la capitolul I.
Capitolul II. Persoana juridică – subiect al răspunderii penale
Secțiunea 1. Caracterul real al persoanelor juridice
Secțiunea 2. Capacitatea de acțiune a persoanelor juridice
Secțiunea 3. Principiul specialității capacității de folosință
Secțiunea 4. Elementul subiectiv în cazul persoanelor juridice.
Secțiunea 5. Caracterul personal al răspunderii penale
Secțiunea 6. Punibilitatea persoanelor juridice
Secțiunea 7. Utilitatea răspunderii penale a persoanelor juridice
Secțiunea 8. Măsurile alternative aplicabile persoanelor juridice.
8.1. Răspunderea civilă a persoanei juridice pentru prejudiciul cauzat prin infracțiune
8.2. Instituirea răspunderii administrativ – penale a persoanelor juridice
8.3. Aplicarea unor măsuri de siguranță
8.4. Răspunderea civilă a persoanei juridice pentru plata amenzii aplicate persoanei fizice
8.5. Instituirea unor măsuri specifice pentru persoana juridică
8.6. Agravarea răspunderii conducătorilor persoanei juridice
Secțiunea 9. Concluzii la capitolul II.
Capitolul III. Regimul răspunderii penale a persoanei juridice
Secțiunea 1. Sfera persoanelor juridice care răspund din punct de vedere penal
1.1. Persoanele juridice de drept privat
1.2. Persoanele juridice de drept public
1.3. Entitățile lipsite de personalitate juridică
1.4. Persoanele juridice în formare, lichidare sau transformare
1.5. Persoanele juridice străine
Secțiunea 2. Domeniul răspunderii penale a persoanelor juridice
Secțiunea 3. Condițiile de fond pentru angajarea răspunderii penale a persoanelor juridice în dreptul de tradiție romano-germanică
3.1. Persoanele fizice care angajează penal persoana juridică
3.2. Condițiile de imputabilitate a actului material comis de către persoana fizică
3.3. Elementul subiectiv în cazul persoanei juridice
Secțiunea 4. Condiții de fond pentru angajarea răspunderii penale a persoanelor juridice în sistemul de drept common-law.
4.1. Considerații privind sistemele de angajare a răspunderii penale corporative
4.2. Mecanismul de angajare a răspunderii penale corporative în dreptul pozitiv
Secțiunea 5. Problema cumulului între răspunderea penală a persoanei juridice și răspunderea penală a persoanei fizice
Secțiunea 6. Cauzele exoneratoare de răspundere aplicabile în cazul persoanelor juridice
Secțiunea 7. Sancțiunile aplicabile persoanelor juridice
Secțiunea 8. Aspecte procedurale de atragere a răspunderii penale a persoanelor juridice
Secțiunea 9. Considerații privind răspunderea penală a persoanelor juridice în dreptul european și pe plan mondial.
Secțiunea 10. Concluzii la capitolul III.
Capitolul IV. Răspunderea penală a persoanelor juridice în sistemele de drept din Republica Moldova și din România
Secțiunea 1. Considerații generale privind răspunderea penală a persoanelor juridice în sistemul de drept din Republica Moldova
Secțiunea 2. Considerații generale privind răspunderea contravențională a persoanelor juridice în sistemul de drept din Republica Moldova
Secțiunea 3. Considerații generale privind răspunderea penală a persoanelor juridice în sistemul de drept din România
Secțiunea 4. Concluzii la capitolul IV.
Concluzii generale și recomandări
Bibliografie
Lista abrevierilor
U.E. = Uniunea Europeană
C.E.D.O. = Convenția Europeană a Drepturilor Omului
O.N.U. = Organizația Națiunilor Unite
O.S.C.E. = Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa
C.E.E. = Comunitatea Economică Europeană
C.E. = Comunitățile Europene
C.J.C.E. = Curtea de Justiție a Comunităților Europene
S.U.A. = Statele Unite ale Americii
O.E.C.D. = Organizația Europeană pentru Cooperare și Dezvoltare
G.A.F.I. = Grupul de Acțiune Financiară Internațională
A.I.D.P. = Asociația Internațională de Drept Penal
J.A.I. = Justiție și Afaceri Interne
C.C.C.E.C. = Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice și Corupției
S.R.L. = Societate cu răspundere limitată
M.Of. = Monitorul Oficial
C.pr.pen. = Cod de procedură penală
C.civ. = Cod civil
Art. = Articol
Al. = Alineat
Introducere
Actualitatea temei investigate. Angajate ireversibil pe calea edificării democrației și a integrării europene, România și Republica Moldova s-au angajat în realizarea unei justiții adaptate noilor cerințe privind recunoașterea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, în concordanță cu cerințele Uniunii Europene, cu particularități specifice.
România și Republica Moldova sunt state de drept democratice și sociale în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale popoarelor.
România și Republica Moldova sunt state naționale, suverane și independente, unitare și indivizibile, cu o democrație specifică statului de drept în care poporul ca deținător al puterii suverane trebuie să o exercite cât mai efectiv în scopul realizării binelui comun.
În ceea ce privește răspunderea penală a persoanelor juridice, actualitatea temei este incontestabilă, aceasta fiind reglementată în legislațiile penale actuale ale României și Republicii Moldova, necesitatea acestei reglementări fiind determinată de faptul că riscul pe care dezvoltarea tehnologică și implementarea noilor tehnologii în procesul de producție îl implică presupune consacrarea răspunderii penale a persoanelor juridice, deoarece trăim într-o societate care, pentru a-și asigura bunăstarea, își asumă o serie de riscuri, acestea nemaifiind excepția, ci regula vieții cotidiene. Nu puține dintre riscurile asumate aduc în cele din urmă atingere valorilor ocrotite de normele penale.
Într-o economie de piață orice persoană juridică cu scop lucrativ încearcă să obțină un profit cât mai mare într-un timp cât mai scurt. Această tendință este firească, ea reprezentând până la urmă însuși scopul pentru care a fost înființată persoana juridică, dar uneori obținerea unui profit mare cu respectarea legii se dovedește un proces de durată. În aceste condiții, nu de puține ori persoana juridică va încerca reducerea timpului necesar pentru realizarea scopului său eludând legea prin evaziune fiscală, fraude comerciale, etc.
Organizațiile criminale adoptă forme și structuri specifice industriei și comerțului, organizându-se ca persoane juridice și încercând astfel ca, în spatele unei aparențe de legalitate, să își desfășoare în siguranță și la o scară cât mai largă activitățile ilicite (trafic de bunuri și persoane, spălare de bani, etc.).
Forma, dimensiunea și structura persoanei juridice alese ca paravan, precum și ponderea activității ilegale diferă în funcție de forța și obiectul de activitate al organizației criminale, dar desfășurarea activității ilegale prin folosirea unor persoane juridice este o constantă.
Răspunderea penală a persoanelor juridice a fost consacrată în statele din common law (SUA, Marea Britanie, Canada, Australia), aceasta fiind recunoscută și în dreptul japonez (Legea pentru prevenirea scurgerilor de capital din 1931), în Codul penal iugoslav din 1947 (sistemul răspunderii speciale), în Portugalia (Decretul-lege nr. 28 din 1984 cu privire la infracțiunile antieconomice și contra sănătății publice), în dreptul brazilian (1988).
Danemarca, Suedia și Norvegia au stabilit în anii ’80 sancțiuni penale specifice pentru întreprinderi.
Olanda a introdus răspunderea penală a persoanelor juridice pentru infracțiunile economice din anul 1950, iar în anul 1976 a prevăzut în Codul penal olandez acest tip de răspundere în calitate de principiu general.
La nivel european, inițialul refuz de a institui răspunderea penală a persoanelor juridice a fost abandonat după adoptarea la 20.10.1988 a Recomandării R(88)-18 a Comitetului de miniștri al Consiliului Europei, prin care statele membre au fost invitate să reglementeze răspunderea penală a persoanelor juridice, „indiferent dacă a fost sau nu identificată persoana fizică vinovată de acțiunea sau inacțiunea considerată infracțiune”, și, îndeosebi, după adoptarea în 1990 a celor 40 de recomandări ale Grupului de acțiune financiară internațională (G.A.F.I.), între care se găseau și cele privitoare la ameliorarea sistemelor juridice naționale de luptă contra „albirii” capitalurilor, inclusiv prin angajarea răspunderii penale a corporațiilor.
Ca urmare a recomandărilor Consiliului Europei și ale G.A.F.I., răspunderea penală a persoanelor juridice a fost admisă în Belgia (1990), Norvegia (1991), Franța (1994), Finlanda (1995), Lituania (1999), Estonia (2002), acest proces continuând, având în vedere că la 19.06.1997 s-a semnat cel de-al doilea Protocol al Convenției relative la protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene, la art. 3-4 statele membre asumându-și obligația de a institui răspunderea persoanelor morale în caz de fraudă, corupție activă și „albire” de capitaluri.
În elaborarea lucrării s-a încercat studierea problematicii răspunderii penale a persoanelor juridice din punctul de vedere al teoriei generale a sistemelor, instituția analizată aflându-se înscrisă în cadrul unei instituții superioare, respectiv răspunderea penală, în general, instituție care, la rândul ei, aparține științei dreptului penal, răspunderea penală a persoanelor juridice fiind în strânsă legătură cu celelalte instituții ale științei dreptului penal. Astfel, știința dreptului operează cu ramuri de drept și instituții juridice, având în vedere obiectul reglementării și metoda de reglementare. Orice modificare a unuia din elementele sistemului are influențe asupra celorlalte elemente, însă, la nivel de sistem acesta se autoreglează prin funcția de conexiune inversă – feed back, deoarece sistemul nu se reduce la însumarea matematică a elementelor componente, sistemul ca întreg fiind superior sumei tuturor elementelor sale.
Cu privire la tema abordată, am încercat, pe cât posibil, elaborarea ei potrivit elementelor teoriei enunțate, evidențiind raporturile dintre instituția analizată și ramura dreptului penal. Între răspunderea penală a persoanelor juridice și ramura dreptului penal (știința dreptului penal) există relații ca de la specie la gen.
Am efectuat o tratare exhaustivă a originilor, apariției și implementării răspunderii penale a persoanelor juridice în legislațiile țărilor continentului european, precum și în legislațiile unor țări de pe alte continente, de ex.: S.U.A., Canada, Brazilia, China, Japonia, Australia, Noua Zeelandă, Israel, Africa de Sud, Maroc, etc.
Scopul și obiectivele tezei.
Scopul tezei îl constituie studierea, compararea și analizarea instituției răspunderii penale a persoanelor juridice, precum și formularea unor propuneri și recomandări cu privire la adaptarea instituției respective la sistemele de drept din România și Republica Moldova, având în vedere și imperativul integrării în Uniunea Europeană.
Pentru atingerea acestui scop au fost stabilite următoarele obiective:
– studierea bazei metodologiei științifice și a principiilor logicii cu privire la definirea conceptului analizat;
– investigarea conceptului de răspundere penală a persoanei juridice;
– definirea conceptului de răspundere penală a persoanei juridice și analizarea implicațiilor acestui concept în reglementarea și/sau îmbunătățirea cadrului normativ existent;
– efectuarea unui studiu complex asupra instituției analizate;
– identificarea limitelor și posibilităților de acțiune ale instituției analizate cu privire la legislația existentă și cea viitoare, precum și contribuția acesteia la întărirea siguranței și stabilității raporturilor nsiderată infracțiune”, și, îndeosebi, după adoptarea în 1990 a celor 40 de recomandări ale Grupului de acțiune financiară internațională (G.A.F.I.), între care se găseau și cele privitoare la ameliorarea sistemelor juridice naționale de luptă contra „albirii” capitalurilor, inclusiv prin angajarea răspunderii penale a corporațiilor.
Ca urmare a recomandărilor Consiliului Europei și ale G.A.F.I., răspunderea penală a persoanelor juridice a fost admisă în Belgia (1990), Norvegia (1991), Franța (1994), Finlanda (1995), Lituania (1999), Estonia (2002), acest proces continuând, având în vedere că la 19.06.1997 s-a semnat cel de-al doilea Protocol al Convenției relative la protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene, la art. 3-4 statele membre asumându-și obligația de a institui răspunderea persoanelor morale în caz de fraudă, corupție activă și „albire” de capitaluri.
În elaborarea lucrării s-a încercat studierea problematicii răspunderii penale a persoanelor juridice din punctul de vedere al teoriei generale a sistemelor, instituția analizată aflându-se înscrisă în cadrul unei instituții superioare, respectiv răspunderea penală, în general, instituție care, la rândul ei, aparține științei dreptului penal, răspunderea penală a persoanelor juridice fiind în strânsă legătură cu celelalte instituții ale științei dreptului penal. Astfel, știința dreptului operează cu ramuri de drept și instituții juridice, având în vedere obiectul reglementării și metoda de reglementare. Orice modificare a unuia din elementele sistemului are influențe asupra celorlalte elemente, însă, la nivel de sistem acesta se autoreglează prin funcția de conexiune inversă – feed back, deoarece sistemul nu se reduce la însumarea matematică a elementelor componente, sistemul ca întreg fiind superior sumei tuturor elementelor sale.
Cu privire la tema abordată, am încercat, pe cât posibil, elaborarea ei potrivit elementelor teoriei enunțate, evidențiind raporturile dintre instituția analizată și ramura dreptului penal. Între răspunderea penală a persoanelor juridice și ramura dreptului penal (știința dreptului penal) există relații ca de la specie la gen.
Am efectuat o tratare exhaustivă a originilor, apariției și implementării răspunderii penale a persoanelor juridice în legislațiile țărilor continentului european, precum și în legislațiile unor țări de pe alte continente, de ex.: S.U.A., Canada, Brazilia, China, Japonia, Australia, Noua Zeelandă, Israel, Africa de Sud, Maroc, etc.
Scopul și obiectivele tezei.
Scopul tezei îl constituie studierea, compararea și analizarea instituției răspunderii penale a persoanelor juridice, precum și formularea unor propuneri și recomandări cu privire la adaptarea instituției respective la sistemele de drept din România și Republica Moldova, având în vedere și imperativul integrării în Uniunea Europeană.
Pentru atingerea acestui scop au fost stabilite următoarele obiective:
– studierea bazei metodologiei științifice și a principiilor logicii cu privire la definirea conceptului analizat;
– investigarea conceptului de răspundere penală a persoanei juridice;
– definirea conceptului de răspundere penală a persoanei juridice și analizarea implicațiilor acestui concept în reglementarea și/sau îmbunătățirea cadrului normativ existent;
– efectuarea unui studiu complex asupra instituției analizate;
– identificarea limitelor și posibilităților de acțiune ale instituției analizate cu privire la legislația existentă și cea viitoare, precum și contribuția acesteia la întărirea siguranței și stabilității raporturilor de drept penal în cele două țări;
– formularea de propuneri și recomandări cu privire la adaptarea instituției la sistemele juridice și realitățile concrete din cele două țări, România și Republica Moldova, având în vedere și imperativul integrării în Uniunea Europeană.
Noutatea științifică a rezultatelor obținute constă în faptul că s-a întreprins o cercetare complexă în domeniul analizei instituției răspunderii penale a persoanei juridice, cercetarea având un caracter de noutate și cu privire la aspectul analizei comparative, atât între sistemele de drept ale celor două țări, dar și între instituția analizată la nivel european și mondial.
În sistemul de drept din Republica Moldova ar trebui reglementat sistemul răspunderii generale cu privire la răspunderea penală a persoanelor juridice, prin modificarea aliniatului 3 al art. 21 Cod penal din Republica Moldova, în următoarea redactare: Răspunderea penală a persoanei juridice se aplică tuturor persoanelor juridice cu excepția statului, a autorităților publice și a instituțiilor publice, pentru infracțiunile săvârșite în numele sau în interesul persoanelor juridice, de către organele sau reprezentanții acestora.
Propunem completarea art. 63 Cod penal din Republica Moldova în următoarea redactare: Suspendarea activității persoanei juridice, activitate în realizarea căreia a fost săvârșită infracțiunea, închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice în care s-a desfășurat activitatea infracțională, cu excepția persoanelor juridice din domeniul presei, interzicerea de a participa la procedurile de achiziții publice, publicarea, afișarea sau difuzarea hotărârii de condamnare pe cheltuiala persoanei juridice condamnate, obligația de a închide anumite localuri și suspendarea procedurii de faliment când aceasta are drept scop sustragerea de la urmărirea penală se aplică persoanei juridice doar ca pedepse complementare.
Propunem modificarea art. 74 alin. 2 Cod penal din Republica Moldova în următoarea redactare: Lichidarea persoanei juridice se aplică dacă instanța de judecată constată că persoana juridică a fost creată sau deturnată de la obiectul său de activitate pentru a comite faptele incriminate.
Propunem înființarea unui cazier național al persoanelor juridice atât în sistemul de drept din Republica Moldova cât și în cel din România.
Investigația a servit drept suport pentru aprofundarea instituției analizate și, pe această bază, pentru îmbunătățirea cadrului legislativ și instituțional din cele două țări, prin propunerile și recomandările finale cu referire la elaborarea unui concept teoretic despre racordarea legislației naționale la cea internațională în perspectivă integratoare.
Noutatea științifică a lucrării, importanța ei teoretică și practică este determinată, mai întâi de toate, de noutatea și importanța instituției analizate, atât în România, cât și în Republica Moldova, fiind sintetizate cele mai noi opinii și concepții expuse în doctrină și literatura de specialitate.
Baza teoretico-metodologică a studiului rezultă din obiectul, scopul și sarcinile cercetării. Cercetările întreprinse se bazează pe studierea legislației și practicii existente, dar și pe doctrina și literatura de specialitate în materie.
Ca metode de cercetare au fost folosite metoda logică (analiza și sinteza), metoda istorică și sistematică, metoda juridică comparativă și metoda integrării specifică teoriei generale a sistemelor.
Baza doctrinară a cercetării o constituie materialul teoretic și practic din Republica Moldova, România, Franța, Belgia, S.U.A., Canada, Brazilia, China, Japonia, Australia, Noua Zeelandă, Israel, Africa de Sud, Maroc.
Drept bază teoretică a investigației au servit referințele cu caracter monografic ale savanților din România: George Antoniu, Constantin Bulai, Mircea Costin, Vintilă Dongoroz, Vladimir Loghin, Traian Pop, Ștefan Stăncescu, Horia Diaconescu, Mioara Ketty Guiu, Florin Streteanu, Radu Chiriță, etc.,
din Republica Moldova: Alexei Barbăneagră, Gheorghe Alecu, Viorel Berliba, Vitalie Budeci, Trofim Carpov, Valeriu Cușnir, Radion Cojocaru, Alexandru Mariț, Tudor Popovici, Gheorghe Ulianovschi, Nicolae Ursu, Victor Volcinschi, Sergiu Brânză, Xenofon Ulianovschi, A. Borodac, I. Macari, Vitalie Stati, Ion Țurcanu, Igor Dolea, Stela Botnaru, Alina Șavga, Vladimir Grosu, Mariana Grama, Dumitru Roman, Tatiana Vîzdoagă, Iurie Sedlețchi, Valeria Șterbeț, Vasile Rotaru, Raisa Botezatu, Adrian Cerbu, Sergiu Ursu, Ecaterina Erjîu, etc.
din alte țări, spre exemplu: Abdel Razek, M., Andrews J., Ashworth A., Bacigalupo S., Barbero Santos M., Barbieri J.-F., Battaglini G., Beliveau P., Bonfils S., Bouloc B., Bouvier E., Buluku Molin, Cattaruzza J., Clarkson C. M. V., Costello D., Couvrat P., D'Haenens J., Dannecker G., Dejemeppe B., Delatte P., Desportes,F., Le Gunehec F., Donnedieu de Vabres H., Faivre P., Fasseur C., Ferrier B., Fiandaca G., Musco E., François L., Garraud R., Gebara A., Geeroms S., Geminel Ch., Gracia Martin L., Boldova Pasamar M. A., Alastuey Dobon M. C., Gunsburg N., Mommaert R., Hannequart Y., Hefendehl R., Hennau C., Schamps G., Verhaegen J., Hidalgo R., Salomon G., Morvan P., Hirsch H. J., Howard C., Kyoto N., Langsted L. B., Greve V., Garde P., Mestre A., Pradel J., Richier G., Tiedemann K, Zúñiga Rodriguez L. del C., etc.
În calitate de surse directoare au fost folosite prevederile cuprinse în tratatele internaționale cu referire la obiectul cercetării, Constituția României adoptată în 1991, Constituția Republicii Moldova adoptată în 1994, Codul penal român din 1968, Noul cod penal român, Codul penal al Republicii Moldova din 1961, Codul penal al Republicii Moldova, Codul de procedură penală român, Codul de procedură penală din Republica Moldova, legislațiile penale specifice din țările europene precum și cele din S.U.A., Canada, Brazilia, China, Japonia, Australia, Noua Zeelandă, Israel, Africa de Sud, Maroc, etc.
Aprobarea rezultatelor cercetării, a ideilor de bază ale tezei au fost discutate în ședința Catedrei de drept public din cadrul Universității Libere Internaționale din Moldova din data de 27 martie 2009. Concluziile și principalele idei ale lucrării sunt reflectate în 8 publicații. Rezultatele investigației au fost raportate la Simpozionul internațional cu tema „Implicațiile jurisprudenței și doctrinei juridice europene asupra dreptului intern”, desfășurat la Târgu Jiu în anul 2006 sub egida Curții de Apel Craiova, precum și la Seminarul științific cu participare internațională cu tema „Justiție și criminalitate informatică” desfășurat la Târgu Jiu în anul 2009 sub egida Curții de Apel Craiova.
Sumarul capitolelor tezei.
În capitolul I. “Analiza doctrinei în domeniul răspunderii penale a persoanelor juridice” se efectuează o analiză a materialelor științifice referitoare la tema tezei, publicate în Republica Moldova și în străinătate. În mod deosebit, sunt luate în atenție publicațiile din ultimii ani. Examinarea se face în consecutivitate cronologică, începând cu dreptul antic. În continuare sunt supuse cercetării lucrările lui F. Streteanu și R. Chiriță, care își întemeiază principiile expuse pe opiniile unor reputați juriști din străinătate (Abdel Razek, M., Andrews J., Ashworth A., Bacigalupo S., Barbero Santos M., Barbieri J.-F., Battaglini G., Beliveau P., Bonfils S., Bouloc B., Bouvier E., Buluku Molin, Cattaruzza J., Clarkson C. M. V., Costello D., Couvrat P., D'Haenens J., Dannecker G., Dejemeppe B., Delatte P., Desportes,F., Le Gunehec F., Donnedieu de Vabres H., Faivre P., Fasseur C., Ferrier B., Fiandaca G., Musco E., François L., Garraud R., Gebara A., Geeroms S., Geminel Ch., Gracia Martin L., Boldova Pasamar M. A., Alastuey Dobon M. C., Gunsburg N., Mommaert R., Hannequart Y., Hefendehl R., Hennau C., Schamps G., Verhaegen J., Hidalgo R., Salomon G., Morvan P., Hirsch H. J., Howard C., Kyoto N., Langsted L. B., Greve V., Garde P., Mestre A., Pradel J., Richier G., Tiedemann K, Zúñiga Rodriguez L. del C.). La publicațiile autorilor români mai pot fi raportate lucrările elaborate de G. Antoniu, C. Bulai, V. Dongoroz, St. Stăncescu. Un studiu aparte se acordă analizei materialelor științifice referitoare la tema tezei publicate în Republica Moldova. Acestea aparțin autorilor Alexei Barbăneagră, Gheorghe Alecu, Viorel Berliba, Vitalie Budeci, Trofim Carpov, Valeriu Cușnir, Radion Cojocaru, Alexandru Mariț, Tudor Popovici, Gheorghe Ulianovschi, Nicolae Ursu, Victor Volcinschi, Sergiu Brânză, Xenofon Ulianovschi, A. Borodac, I. Macari, Vitalie Stati, Ion Țurcanu, Igor Dolea, Stela Botnaru, Alina Șavga, Vladimir Grosu, Mariana Grama, Dumitru Roman, Tatiana Vîzdoagă, Iurie Sedlețchi, Valeria Șterbeț, Vasile Rotaru, Raisa Botezatu, Adrian Cerbu, Sergiu Ursu, Ecaterina Erjîu.
În capitolul II. “Persoana juridică – subiect al răspunderii penale” sunt analizate caracterul real al persoanelor juridice, capacitatea de acțiune a acestora, principiul specialității capacității de folosință, elementul subiectiv în cazul persoanelor juridice, caracterul personal al răspunderii penale, punibilitatea persoanelor juridice, utilitatea răspunderii penale a persoanelor juridice, precum și măsurile alternative aplicabile persoanelor juridice.
În capitolul III. “Regimul răspunderii penale a persoanei juridice” este analizat regimul răspunderii penale a persoanei juridice care subsumează tratarea unor aspecte interdependente raportate la conceptul de răspundere penală a persoanelor juridice și anume sfera persoanelor juridice care răspund penal (persoanele juridice de drept privat, persoanele juridice de drept public, entitățile lipsite de personalitate juridică, persoanele juridice în formare, lichidare sau transformare persoanele juridice străine), domeniul răspunderii penale a persoanei juridice (infracțiunile pentru care persoanele juridice răspund penal), condițiile de fond pentru angajarea răspunderii penale a persoanelor juridice în dreptul de tradiție romano-germanică, precum și în sistemul de drept common law, problema cumulului între răspunderea penală a persoanei juridice și răspunderea penală a persoanei fizice, cauzele exoneratoare de răspundere aplicabile persoanelor juridice, sancțiunile aplicabile persoanelor juridice, aspecte procedurale privind sancționarea persoanei juridice, precum și considerații privind răspunderea penală a persoanelor juridice în dreptul european și pe plan mondial.
În capitolul IV. “Răspunderea penală a persoanelor juridice în sistemele de drept din Republica Moldova și din România” se analizează răspunderea penală a persoanelor juridice în sistemele de drept din Republica Moldova și România prin prisma ultimelor modificări legislative, raportate și la elemente de drept comparat și răspunderea contravențională a persoanelor juridice în sistemul de drept din Republica Moldova.
Capitolul I. Analiza doctrinei în domeniul răspunderii penale a persoanelor juridice
Secțiunea 1. Analiza materialelor științifice referitoare la tema tezei apărute în antichitate și până în epoca modernă
În prezent persoanele juridice joacă un rol capital în toate domeniile vieții economico-sociale, iar acest rol nu ar putea fi îndeplinit de entități fictive. Persoanele juridice se bucură de recunoașterea capacității juridice în majoritatea ramurilor de drept, au un patrimoniu propriu, distinct de patrimoniile membrilor care le compun, au drepturi și obligații distincte de cele ale membrilor, așa încât existenta lor este o realitate, atât în plan social, cât și în plan juridic[152,p.271].
Chiar și considerente de ordin istoric și de drept comparat ne îndreptățesc a afirma că persoanele juridice răspund din punct de vedere penal.
Astfel, în dreptul roman există numeroase texte, de la Legea celor XII Table și până la Novela lui Majorian din anul 458, care oferă detalii referitoare la corporațiile existente, la drepturile și obligațiile acestora, precum și la delictele pe care le puteau comite și la sancțiunile aplicabile.
Chiar dacă dreptul roman nu cunoștea noțiunea de persoană juridică, erau recunoscute anumite drepturi subiective grupurilor de persoane și se făcea distincția între drepturile și obligațiile corporației și cele ale membrilor acesteia[8,p.43].
Deși aproape toți autorii recunosc existența capacității juridice a corporațiilor în dreptul roman, nu există în doctrină o părere unanimă în privința admiterii de către juriștii romani a răspunderii penale a persoanelor juridice.
Se consideră de către unii autori că în dreptul roman actele comise de către majoritatea membrilor grupului erau considerate ca fiind comise de către entitatea colectivă (universitas).
Pornind de la acest fapt se apreciază că posibilitatea ca o persoană juridică să comită o infracțiune și să fie sancționată era o realitate în dreptul roman[150,p.34].
Această teză se bazează pe câteva texte ale jurisconsulților. Astfel, în ceea ce privește actio metus (acțiune bazată pe violență), Ulpian arată că edictul referitor la această acțiune se aplică indiferent dacă este vorba de o persoană fizică, de stat, de o curie sau de un colegiu (et ideo, sive singularis sit personna, quae metum intulit, vel populus, vel curia, vel collegium, vel corpus, huic edicto locus erit apud) [177,p.44].
În dreptul roman, o persoană juridică nu doar că putea comite o infracțiune, dar existau și acțiuni cu caracter penal împotriva acesteia[150,p.43][177,p.46].
În sprijinul acestei afirmații este prezentat și un exemplu de acțiune penală îndreptată împotriva orașului Cheronea. O crimă împotriva romanilor fusese săvârșită de către unii dintre locuitorii orașului, fără a fi însă implicată întreaga comunitate. Totuși, orașul vecin a acuzat Cheronea de implicare în comiterea crimei, ceea ce a ocazionat un proces penal îndreptat împotriva localității. La sfârșitul procesului, orașul a fost declarat nevinovat, ceea ce l-a salvat de la pedeapsa distrugerii. Acest caz demonstrează admisibilitatea răspunderii penale a orașelor[177,p.47].
În anul 458 d.Ch. este edictată Novela lui Majorian, care interzice pronunțarea unor condamnări penale împotriva unei curii (nunquam curiae a provinciarum rectaribus generali condamnatione muletentur). Autorii care susțin existența răspunderii penale a persoanelor juridice în dreptul roman, apreciază că această reglementare nu infirmă teza lor, ea fiind determinată de aceleași considerente ca și afirmația lui Ulpian, referitoare la imposibilitatea exercitării unei actio dolo împotriva municipiilor. La data apariției Novelei, curiile își pierduseră în orașe aproape orice importanță, iar pe de altă parte textul lui Majorian ar fi o normă cu caracter de excepție care lasă să subziste dreptul comun în materie, adică răspunderea penală a persoanelor juridice[177,p.43].
Dreptul roman clasic distingea între drepturile și obligațiilor corporațiilor și cele ale membrilor acestora[8,p.43]. Recunoscând drepturi și obligații pentru persoanele juridice, dreptul roman recunoștea și posibilitatea angajării răspunderii civile a acestora.
Nu aceeași era soluția în cazul răspunderii penale, deși era incontestabilă utilizarea în unele situații a actio quod metus causa împotriva unei corporații, această acțiune nu avea o natură penală. În practică, acțiunea era acordată victimei nu doar împotriva autorului violenței, ci și contra celui care a profitat de aceasta, victima putând fi și o corporație, în scopul de a obține repararea prejudiciului[95,p.18][24,p.143].
Distincția făcută de jurisconsulți între drepturile și obligațiile corporației și cele ale membrilor acesteia a constituit un punct de plecare în apariția instituției răspunderii penale a persoanelor juridice în Evul Mediu.
Dreptul germanic, la fel ca majoritatea sistemelor juridice ale societăților în formare, recunoștea și promova ideea de răspundere colectivă, deoarece ideea de comunitate juca un rol primordial în organizarea acestei societăți, pământurile, spre exemplu, împărțindu-se între familii, și nu între indivizi.
Corporația germanică rezultată din relații de rudenie sau din legături teritoriale este însă diferită de universitas romană, subiect de drept creat de legiuitor ca o ficțiune, pentru a răspunde unor necesități de ordin juridic și practic. Dreptul germanic considera că adevărații subiecți de drept sunt atât corporațiile, cât și indivizii[95,p.19].
Deoarece statul nu exista sau era puțin dezvoltat, clanul familial putea să ceară răzbunarea răului cauzat unuia dintre membrii săi, dar, în același timp, răspundea pentru delictele comise de aceștia. Atunci când răzbunarea privată a lăsat loc sistemului compoziției (potrivit sistemului compoziției, răzbunarea fizică era înlocuită cu obligația de plată a unei sume de bani în favoarea victimei sau a familiei acesteia), aceasta din urmă era datorată de clanul din care făcea parte infractorul și se împărțea între membrii clanului căruia îi aparținea persoana ofensată, pedeapsa având mai mult o funcție socială decât una individuală[185,p.26].
Chiar după formarea statelor răspunderea colectivă nu a dispărut, statul recent format nedispunând de mijloacele necesare asigurării respectării drepturilor indivizilor, aceștia din urmă grupându-se în clanuri familiale și triburi în scopul garantării unei protecții reciproce.
Ulterior, puterea incapabilă să reprime delictele individuale și să asigure stabilitatea în statele în formare creează comunități responsabile pentru delictele săvârșite de membrii acestora. În anul 595, Clotaire al II-lea a grupat toate familiile în centurii și curii și a instituit răspunderea acestora pentru infracțiunile comise pe teritoriul lor[95,p.21][24,p.144-146][184,p.99].
Promovarea sistemului răspunderii colective de către dreptul germanic nu era determinată exclusiv de organizarea social – politică, ci își găsea în egală măsură rațiunea în funcțiile pedepsei. Dreptului germanic îi era străină ideea de vinovăție, luându-se în considerare pentru stabilirea pedepsei rezultatul produs. Dacă un prejudiciu social sau individual a fost cauzat se impunea aplicarea unei sancțiuni pentru repararea acestuia[185,p.34-36].
În condițiile în care prevala aspectul reparatoriu al sancțiunii, caracterul ei colectiv era o necesitate, deoarece atâta timp cât bunurile se aflau în proprietatea grupurilor, și nu a indivizilor, o sancțiune reparatorie nu putea fi eficace decât dacă era aplicată grupului, fiind lipsită de sens obligarea la repararea prejudiciului doar a persoanei care a comis delictul[95,p.24].
Ideea germanică de răspundere colectivă a fost preluată de glosatori, care au încercat să o concilieze cu principiile dreptului roman.
Secolele XII – XIV au fost marcate de o dezvoltare importantă a studiilor latine, fiind perioada renașterii dreptului roman. Glosatorii, studiind textele din Corpus Juri Civilia s-au aplecat și asupra corporațiilor și a problemei răspunderii penale a acestora, necreând o teorie a persoanei juridice, ci limitându-se doar la a stabili în fiecare caz dacă autorul faptei era un actor singulorum sau o universitas[8,p.45].
Până la sfârșitul sec. al XII-lea, concepția romană a personalității fictive a corporațiilor a dispărut în fața ideii germanice de ființă colectivă, reală și responsabilă[95,p.27].
Viziunea glosatorilor privind răspunderea penală a persoanelor juridice a fost sintetizată de către Johannes Bassianus prin enunțarea criteriilor de distincție între răspunderea penală a persoanei juridice și răspunderea penală a membrilor acesteia: se putea aplica o pedeapsă corporativă dacă membrii universitas acționau colectiv, se reținea în schimb o răspundere individuală dacă fiecare dintre membrii grupului a acționat în nume propriu[177,p.53][152,p.116].
Delictul corporativ presupunea o acțiune colectivă care avea la bază o hotărâre derivând dintr-o deliberare statutară. Nu era necesar pentru aceasta ca decizia să fi fost luată în unanimitate, hotărârea majorității membrilor și chiar decizia organului de conducere al corporației fiind suficientă pentru angajarea răspunderii acesteia. Răspunderea penală a entităților colective putea fi angajată cu privire la actele pe care majoritatea membrilor sau organelor de conducere le-au propus sau pe care le-au ratificat ulterior[95,p.28][8,p.46].
Glosatorii nu au conceptualizat ideea de persoană juridică și de răspundere a acesteia, deși au admis ideea răspunderii penale corporative, demersul lor fiind însă continuat de către post-glosatori.
Canoniștii au dezvoltat treptat o teorie a corporației, ajungându-se la elaborarea unui concept tehnico-juridic de persoană juridică.
Ideile canoniștilor privind posibilitatea existenței delictului corporativ și organizarea unui sistem de angajare a răspunderii penale a persoanelor juridice au fost preluate și dezvoltate de post – glosatori.
Aceștia au acceptat ideea canoniștilor privind natura fictivă a persoanei juridice, dar au admis concomitent existența capacității juridice a acesteia. Din momentul recunoașterii existenței capacității de voință și acțiune a persoanei juridice, existența capacității delictuale apare ca un corolar al acestora.
Expresia acestui curent se regăsește în analiza realizată de Bartolus de Sassoferrato (1314 – 1357), care a dominat gândirea juridică până la finele sec al XVIII-lea. Acesta recunoștea, ca de altfel și alți contemporani, caracterul fictiv al persoanei juridice, dar numai în plan social, în plan juridic aceste persoane fiind realități înzestrate cu capacitate de acțiune[93,p.7].
Astfel, capacitatea delictuală a persoanei juridice nu este identică cu cea a persoanelor fizice deoarece, dacă există infracțiuni care nu pot fi săvârșite decât de către un individ, există altele al căror autor nu poate fi decât o comunitate. O entitate colectivă poate săvârși, în general, orice infracțiune ce poate fi săvârșită de către un individ, chiar dacă această infracțiune nu are nicio legătură cu obiectul său de activitate, numărul de fapte care nu pot avea ca autor decât o persoană fizică (viol, bigamie, etc.), fiind relativ restrâns.
Pe de altă parte capacitatea delictuală a persoanei juridice o depășește uneori pe cea a persoanei fizice, deoarece ea dispune de mijloace de acțiune mai puternice și mai variate[95,p.33].
Pornind de la aceste considerente, Bartolus a făcut o distincție între infracțiunile specifice persoanei juridice și infracțiunile nespecifice acesteia.
Infracțiunile specifice persoanei juridice sunt cele comise prin acte strâns legate de esența și conținutul activității unei corporații, ele presupunând existența unei capacități care nu poate aparține decât unei entități colective (de exemplu, fapta persoanei juridice care, având dreptul de administrare a justiției, îl exercită în afara jurisdicției sale, fapta de a încasa taxe care nu îi sunt datorate, fapta de a emite acte normative cu depășirea atribuțiilor, denegarea de dreptate, etc.).
Infracțiunile nespecifice persoanei juridice sunt săvârșite prin acte care se află în afara principiului specialității capacității juridice a acesteia, ele nefiind strâns legate de exercitarea atribuțiilor sale. Aceste infracțiuni sunt comise în mod nemijlocit de o persoană fizică ce are calitatea de organ sau reprezentant al persoanei juridice (furt, omor, etc.) [95,p.34][8,p.53] [208,p.12].
Ca regulă generală se admitea că o corporație era ținută chiar și din punct de vedere al răspunderii delictuale de decizia majorității membrilor persoane fizice.
În cazul delictelor specifice (proprie), răspunderea penală a persoanei juridice era angajată atât de hotărârea tuturor membrilor, cât și de decizia adoptată de majoritatea acestora. În cazul hotărârilor luate de majoritatea membrilor, era necesar ca aceștia să fi acționat cu respectarea normelor de organizare și funcționare a persoanei juridice, instituite la constituirea acesteia[177,p.55].
În cazul infracțiunilor (improprie), persoana juridică nu răspundea decât dacă și-a instigat agenții la comiterea infracțiunii ori a aprobat ulterior fapta comisă. Noțiunea de aprobare avea un sens foarte larg, fiind admisă și antrenarea răspunderii penale în cazul în care persoana juridică a avut cunoștință despre planul unuia dintre conducători de a comite infracțiunea și nu a făcut nimic pentru a o împiedica[150,p.96] [177,p.96][208,p.12].
Pentru a fi exonerată de răspundere persoana juridică trebuia să fi dezavuat în mod expres actul ilicit comis de către agenții săi[95,p.35].
Încadrarea unei infracțiuni în categoria delictelor proprii sau improprii se reflectă și în planul participației penale, deoarece, dacă era vorba de un delict specific persoanei juridice, numai aceasta era urmărită ca autor, dar persoanele fizice puteau răspunde ca instigatori sau complici. Dacă era vorba de o infracțiune improprie, de exemplu un omor sau un furt comis din ordinul sau cu ajutorul persoanei juridice, persoana fizică răspundea în calitate de autor, iar persoana juridică avea doar calitatea de instigator sau complice[95,p.38-39] [177,p.57][8,p.53].
Cu privire la sancțiuni, post-glosatorii au pornit de la principiul potrivit căruia, persoanelor juridice trebuia să li se aplice aceleași pedepse ca și persoanelor fizice. Deoarece în epocă cele mai frecvente sancțiuni aplicabile persoanelor fizice erau pedepsele privative de libertate și pedeapsa capitală, transpunerea în practică a acestui principiu s-a dovedit dificilă.
În ceea ce privește imposibilitatea aplicării pedepsei închisorii în cazul unei persoane juridice, s-a decis că „ atunci când o pedeapsă aplicabilă unei persoane juridice nu poate să o atingă în mod nemijlocit pe aceasta, pedeapsa va fi înlocuită cu o alta, de natură să-și realizeze scopul aflictiv”[150,p.99]. Astfel, când pedeapsa aplicabilă era închisoarea, aceasta urma să fie înlocuită cu o amendă, care prezenta și avantajul de a putea fi îndreptată numai împotriva membrilor responsabili de comiterea infracțiunii, spre deosebire de dizolvarea persoanei juridice, care îi afecta pe toți membrii, fără distincție.
Referitor la pedeapsa cu moartea, inițial, sub influența ideii de identitate între persoana juridică și suma membrilor acestora, s-a avansat ideea potrivit căreia pedeapsa capitală era aplicabilă persoanei juridice, urmând a fi executați toți membrii săi. Această soluție extremă a fost înlocuită cu un alt sistem sancționator, potrivit căruia urma să se aplice pedeapsa cu moartea în cazul persoanelor fizice care au comis în mod nemijlocit infracțiunea, iar împotriva persoanei juridice trebuia pronunțată amenda[177,p.56].
Și acest sistem a fost repede abandonat, admițându-se că pedeapsa cu moartea era aplicabilă în cazul persoanelor fizice, moartea fiind în cazul acestora desființarea lor, în timp ce împotriva corporațiilor se aplica sancțiunea dizolvării, iar în cazul orașelor și comunelor se aplica pedeapsa distrugerii. Distrugerea materială aplicabilă în situația localităților era însoțită și de o desființare juridică, locuitorii pierzându-și toate drepturile și privilegiile, ajungând simplii vagabonzi [177,p.56].
S-a încercat în același timp găsirea unor soluții care să permită aplicarea sancțiunilor astfel încât acestea să nu îi afecteze decât pe membrii vinovați de comiterea infracțiunii. Se făcea astfel o distincție între cei care au cooperat în mod direct la comiterea faptei și cei străini de săvârșirea acesteia, ultimii fiind exonerați de pedeapsă.
De exemplu, începând din 1276, la Padova, minorii, văduvele și septuagenarii nu erau obligați să contribuie la plata amenzilor aplicate colectivității, iar la Modena, în anul 1327, minorii și septuagenarii erau exonerați de plata amenzii, uneori și absenții beneficiind de aceeași indulgență[95,p.46].
Se avea în vedere și distincția între ipotezele în care persoana juridică răspundea în calitate de autor, iar persoanele fizice în calitate de complici și ipoteza în care calitatea de autor se reținea în sarcina persoanelor fizice, entitatea colectivă fiind doar instigator sau complice. Reținerea calității de autor atrăgea întotdeauna și un tratament sancționator diferit de cel aplicabil complicelui.
În cazul sancționării unei provincii, Bartolus considera că nu este vorba de o răspundere penală, ci de o răspundere colectivă, admițându-se posibilitatea sancționării tuturor membrilor, indiferent dacă au participat sau nu la comiterea delictului[177,p.57].
Post-glosatorii s-au preocupat și de cazul aplicării mai multor sancțiuni pentru aceeași faptă, pentru persoanele fizice vinovate de comiterea infracțiunii.
Asupra persoanelor care au comis nemijlocit infracțiunea se răsfrângea atât sancțiunea aplicată acestora, ca și persoane fizice, cât și sancțiunea aplicată persoanei juridice. Astfel, ei erau sancționați atât ca participanți la săvârșirea infracțiunii, cât și ca membri ai persoanei juridice vinovate. Totuși, post – glosatorii nu au admis că răspunderea penală a persoanei juridice înlătură orice răspundere a persoanelor fizice, ci s-a încercat rezolvarea problemei în discuție, atribuind persoanei juridice și persoanelor fizice calități diferite – autor și, respectiv instigator sau complice – în funcție de natura proprie sau improprie a infracțiunii comise[95,p.38].
Sub aspect procedural, procesul intentat unei persoane juridice se desfășura în fapt împotriva procuratorului colectivității sau împotriva unui reprezentant desemnat în mod special în acest scop. În lipsa unui reprezentant desemnat era citată universitas, în întregul ei, sau administratorul acesteia.
Teoria dezvoltată de post – glosatori s-a aflat la baza doctrinei, legislației și jurisprudenței din Europa continentală până la sfârșitul sec. al XVIII-lea.
Viața politică din Evul Mediu s-a întemeiat pe ideea că toate comunitățile de ordin public sau privat trebuie să răspundă, inclusiv în plan penal, de actele membrilor lor.
Orice colectivitate laică sau religioasă era supusă atât legii civile, cât și legii penale[95,p.40].
Comunele și asociațiile aveau aceeași natură, presupunând prezența unui ansamblu de persoane strâns legate unele de altele, care se bucură de privilegii comune și sunt ținute împreună de îndeplinirea acelorași obligații,având ca finalitate asigurarea pentru membrii lor a libertăților primordiale, securitatea muncii și a comerțului, precum și justiție echitabilă.
Cea de-a doua categorie importantă de persoane juridice o constituiau ordinele religioase și asociațiile profesionale, la fel ca și comunele, și aceste persoane juridice asociative putând face obiectul unei condamnări penale.
Breslele erau tratate din punct de vedere penal la fel ca și comunele, deoarece aceasta era o asociație a tuturor artizanilor dintr-un oraș care aveau aceeași meserie, la fel ca și comuna, breasla având propriile sale legi, privilegii, magistrați și venituri, putându-se afirma că este o comună la scară mai mică[95,p.42]. Și sancțiunile aplicate breslelor erau similare celor dispuse în cazul comunelor.
Chiar și universitățile făceau uneori obiectul unei condamnări penale.
Autorii și practicienii din Evul Mediu nu au mai dat importanță naturii juridice a entităților colective, constatând că acestea au o existență de fapt, putând comite infracțiuni și fiind pasibile de aplicarea unor pedepse[93,p.10].
În plan legislativ, cel mai important act normativ anterior Revoluției franceze, care privea persoanele juridice, a fost Ordonanța franceză privind justiția penală din 1670, care codifică practicile franceze din secolul al XVII-lea și confirmă teoria curentă în epocă, potrivit căreia persoanele juridice pot comite infracțiuni și pot fi sancționate pentru actele lor ilicite.
Răspunderea instituită prin Titlul XXI al Ordonanței era o răspundere proprie a persoanelor juridice, și nu o răspundere a indivizilor care le compuneau.
Ordonanța instituia cumulul răspunderii penale a persoanei juridice și a persoanelor fizice care au participat la comiterea aceleiași infracțiuni, fiind prevăzute sancțiuni și pentru persoanele fizice „ autori principali ai crimei sau complici ai acestora”[177,p.72-73] [95,p.48].
Cu privire la sancțiunile aplicabile persoanelor juridice, art. 4 al Titlului XXI prevedea „repararea prejudiciului, daune interese, amenda, retragerea privilegiilor, precum și alte sancțiuni menite să marcheze în mod public pedeapsa aplicată pentru comiterea infracțiunii”[177,p.73][95,p.49][152,p158].
Alături de sancțiunile prevăzute expres de textul legal, practica a cunoscut și aplicarea unor măsuri ca amenda onorabilă, confiscarea patrimoniului, schimbarea formei de organizare și conducere, demolarea zidurilor și fortificațiilor, astuparea șanțurilor de apărare, instituirea unor slujbe pentru odihna sufletului celui ucis în timpul răscoalei, un semn exterior pe veșmintele de ceremonie atestând pedeapsa aplicată persoanei juridice pentru infracțiunea comisă[150,p.122][177,p,73].
Instanța putea totodată să dispună dizolvarea persoanei juridice cu titlu de sancțiune penală, dar o asemenea pedeapsă nu putea fi pronunțată decât cu aprobarea expresă a Regelui[177,p.73] Soluția răspundea și principiului simetriei, dat fiind că la data aprobării Ordonanței, autorizarea Regelui era necesară pentru crearea oricărei persoane juridice. Astfel, potrivit unui edict din 1666 „pe viitor nu se poate crea niciun stabiliment al unui colegiu, mănăstiri, comunități religioase sau laice fără permisiunea noastră (a Regelui) expresă”[95,p.50]. O astfel de autorizare era necesară și în cazul aplicării altor pedepse care, prin consecințele lor, interesau direct ordinea publică și politică a statului, de pildă, demolarea zidurilor de incintă ale unui oraș.
Ordonanța reglementa în detaliu modul de desfășurare a procesului intentat persoanelor juridice, pornind de la constatarea că acestea sunt ființe imateriale, care nu pot compărea în persoană în fața instanței, fiind reglementate modalitățile în care acestea puteau fi reprezentate. Persoana juridică avea dreptul să-și desemneze un curator care să o reprezinte în cadrul procedurii, în baza unei procuri speciale. Dacă persoana juridică nu proceda la desemnarea curatorului în termenul stabilit de judecător, acesta putea alege un reprezentant pentru persoana juridică, urmând a-i notifica acesteia alegerea făcută. Reprezentantul numit de judecător trebuia să facă parte din corporația căreia i se intenta procesul, acesta depunând jurământ înaintea judecătorului, participând la confruntări cu martorii, numele său apărând în toate documentele procedurale, mai puțin în dispozitivul hotărârii de condamnare, care nu se pronunța împotriva reprezentantului, ci împotriva persoanei juridice[177,p.74][95,p.49][150,p.122][152,p.158].
Aceste principii stabilite de Ordonanța din 1670 au guvernat materia răspunderii penale a persoanelor juridice până la Revoluția de la 1789, în acord cu doctrina majoritară, care în tot acest interval de timp a continuat să apere principiul responsabilității penale a entităților colective, generat de teoria realității persoanei juridice (teoria organică).
Revoluția franceză a întrerupt realitatea existenței entităților colective inclusiv răspunderea penală a acestora, acest fapt explicând lipsa reglementării răspunderii penale a persoanelor juridice în Codul penal francez din 1810, care a servit drept model pentru majoritatea codurilor penale europene adoptate în acea perioadă, inclusiv pentru Codul penal român adoptat în epoca lui Alexandru Ioan Cuza în 1865, după unirea Principatelor Române din 1859.
Și la nivelul dreptului medieval al Țărilor Române a existat răspunderea colectivă.
În statele medievale românești un sat întreg era condamnat prin hotărâre judecătorească la amenzi și despăgubiri importante pentru săvârșirea unor infracțiuni grave (ex. asasinat), care atrăgea, în caz de neplată, pierderea pământului[36,p.177].
Înainte de consolidarea statului feudal, obștea avea obligația să prindă și să pedepsească infractorii. După întemeierea statului feudal, în interesul menținerii ordinii și al creării de venituri, acesta a lăsat în sarcina obștii obligația de a-i prinde pe marii infractori, care urmau să fie predați ulterior statului, în caz de nereușită a prinderii acestora existând obligația obștii de a plăti o gloabă însemnată[37,p.432].
Astfel întreaga obște răspundea pentru fapta comisă pe teritoriul său și era obligată să suporte despăgubirea și amenda fixată de stat[36,p.187]. Imposibilitatea de a plăti făcea ca în asemenea cazuri să se ia pământul întregului sat și să se transforme țăranii liberi în rumâni (iobagi)[36,p.188].
Răspunderea colectivă constituia în viziunea lui E.Cernea o instituție juridică în care întregul sat era ținut să repare material prejudiciile cauzate prin anumite infracțiuni comise pe teritoriul său de către persoane rămase nedescoperite[36,p.185-186], „presupunându-se că ele au fost comise de către membrii obștii pe teritoriul căreia au fost săvârșite infracțiunile”[36,p.188].
Obștea se bucura de anumite drepturi și obligații, fiindu-i atribuită personalitatea juridică, nefiind vorba de răspunderea penală colectivă din comunitatea primitivă, ci de o situație distinctă.
Obștea apărea în fața statului ca o entitate distinctă de membrii săi, deoarece avea propriile organe de conducere capabile să exprime o voință proprie a obștii tradusă în capacitatea acesteia de a avea capacitate delictuală, spre deosebire de o colectivitate de oameni sau o mulțime, care nu dispune de organe proprii de conducere, deciziile în acest caz apărând numai spontan și accidental.
Dușegubina era o taxă de răscumpărare percepută în evul mediu în țările românești, de obștile sătești sau de stăpânii satelor, pentru omor, tâlhărie, furt, incest, adulter sau răpire de fete. Se mai numea și dușebina, șugubina, iar numele ei venea din slavă: duse gubina, adică „pierdere de suflet” sau „moarte de om”. La început însemna o vină gravă, apoi începe să însemne pedeapsă.
Vinovatul era obligat să plătească dușegubina în bani sau în vite. Atunci când vinovatul nu era descoperit, responsabilitatea cădea pe proprietarul locului unde a avut loc crima, sau pe tot satul. Valoarea dușegubinei se stabilea prin tradiție și era foarte ridicată în cazul crimei cu autor necunoscut.
Spre exemplu, cuantumul pedepsei pentru imoralitatea sexuală (copil rezultat din adulter) în secolele XVII-XVIII era de 12 galbeni. În secolul XVIII această taxă era plătită de către bărbatul vinovat.
Începând cu secolul XV, în Moldova și în Țara Românească, satul în care avusese loc crima cu autor necunoscut plătea domnului o dușegubină extrem de apăsătoare. Se cunoaște exemplul unei astfel de taxe în valoare de până la 158 boi, 600 de oi și 20 de cai. Când stăpânul satului nu putea plăti, el pierdea proprietatea în detrimentul domnului, care lua în stăpânire satul respectiv. Când cadavrul era găsit pe hotarul dintre două sau mai multe sate, taxa se împărțea între acele sate și cu satele din jur. Răspunderea colectivă a satelor era foarte eficientă pentru asigurarea pedepsei. Obiceiul s-a perpetuat până în secolul XIX și a fost chiar reintrodus după Regulamentele Organice.
Secțiunea 2. Analiza materialelor științifice referitoare la tema tezei apărute în România și Republica Moldova
La baza elaborării prezentei teze de doctorat a stat, în principal, lucrarea intitulată „Răspunderea penală a persoanei juridice” elaborată de autorii F. Streteanu și R. Chiriță (Editura Rosetti, București, 2002, ediția a II-a din 2007 fiind publicată la Editura C.H.Beck).
Lucrarea tratează caracterul real al persoanelor juridice, capacitatea de acțiune a acestora, principiul specialității capacității de folosință, elementul subiectiv în cazul persoanelor juridice, caracterul personal al răspunderii penale, punibilitatea persoanelor juridice, utilitatea răspunderii penale a persoanelor juridice, precum și măsurile alternative aplicabile persoanelor juridice.
Se analizează, de asemenea, regimul răspunderii penale a persoanei juridice care subsumează tratarea unor aspecte interdependente raportate la conceptul de răspundere penală a persoanelor juridice și anume sfera persoanelor juridice care răspund penal (persoanele juridice de drept privat, persoanele juridice de drept public, entitățile lipsite de personalitate juridică, persoanele juridice în formare, lichidare sau transformare persoanele juridice străine), domeniul răspunderii penale a persoanei juridice (infracțiunile pentru care persoanele juridice răspund penal), condițiile de fond pentru angajarea răspunderii penale a persoanelor juridice în dreptul de tradiție romano-germanică, precum și în sistemul de drept common law, problema cumulului între răspunderea penală a persoanei juridice și răspunderea penală a persoanei fizice, cauzele exoneratoare de răspundere aplicabile persoanelor juridice, sancțiunile aplicabile persoanelor juridice, aspecte procedurale privind sancționarea persoanei juridice, precum și considerații privind răspunderea penală a persoanelor juridice în dreptul european.
Autorii lucrării respective își întemeiază principiile expuse pe opiniile unor reputați juriști din străinătate (ex. Abdel Razek, M., Andrews J., Ashworth A., Bacigalupo S., Barbero Santos M., Barbieri J.-F., Battaglini G., Beliveau P., Bonfils S., Bouloc B., Bouvier E., Buluku Molin, Cattaruzza J., Clarkson C. M. V., Costello D., Couvrat P., D'Haenens J., Dannecker G., Dejemeppe B., Delatte P., Desportes,F., Le Gunehec F., Donnedieu de Vabres H., Faivre P., Fasseur C., Ferrier B., Fiandaca G., Musco E., François L., Garraud R., Gebara A., Geeroms S., Geminel Ch., Gracia Martin L., Boldova Pasamar M. A., Alastuey Dobon M. C., Gunsburg N., Mommaert R., Hannequart Y., Hefendehl R., Hennau C., Schamps G., Verhaegen J., Hidalgo R., Salomon G., Morvan P., Hirsch H. J., Howard C., Kyoto N., Langsted L. B., Greve V., Garde P., Mestre A., Pradel J., Richier G., Tiedemann K, Zúñiga Rodriguez L. del C.), cuprinse în lucrări de anvergură internațională, din punct de vedere al temei analizate.
Analizând cuprinsul acestei lucrări constatăm că se desprind următoarele principii. 1)Persoanele juridice joacă un rol capital în toate domeniile vieții economico-sociale, acest rol neputând fi îndeplinit de entități fictive. 2)Infracțiunea nu poate fi comisă direct și personal de către persoana juridică, dar aceasta îi este imputabilă când a fost comisă în concret de către un organ sau reprezentant al acesteia. 3)Recunoașterea capacității de acțiune a persoanei juridice nu implică o răspundere pentru fapta altuia, ci pentru o formă de activitate proprie, realizată prin intermediul altuia și determinată de structura persoanei juridice. 4)Persoana juridică își poate gestiona afacerile mai bine sau mai puțin bine, mai mult sau mai puțin corect, iar infracțiunea este expresia maximei incorectitudini de care dă dovadă persoana juridică. 5)Persoana juridică nu este o sumă a indivizilor în starea lor psihică obișnuită, ci o sumă a unor voințe modificate, ca urmare a interacțiunii acestora, în cadrul structurii organizatorice proprii. 6)Răspunderea penală a persoanelor juridice nu intră în conflict cu principiul caracterului personal al răspunderii penale, tocmai acest principiu impunând introducerea răspunderii penale a entităților colective. 7)Persoanele juridice au capacitatea de a suporta o pedeapsă (în principal amenda), funcțiile sau scopurile pedepsei neopunându-se aplicării pedepsei entităților colective. 8)Criminalitatea legată de activitatea persoanelor juridice este în prezent o realitate incontestabilă, organizațiile criminale adoptând forme și structuri specifice industriei și comerțului și încercând ca, în spatele unei aparențe de legalitate, să își desfășoare în siguranță și la o scară cât mai largă activitățile ilicite.
În dreptul român preocupări similare în analizarea conceptului de răspundere penală a persoanelor juridice, preocupări avute în vedere în prezenta lucrare, întâlnim în lucrările unor reputați autori.
1)Antoniu, G. (Vinovăția penală, Ed. Academiei, București, 1995), care s-a preocupat mai ales de teoriile culpabilității normative și teoria normativă a vinovăției aplicabile persoanelor juridice precum și de diferența față de teoria psihologică a vinovăției, din care se desprinde ideea potrivit căreia teoria normativă a vinovăției nu poate face abstracție de procesele psihice care însoțesc luarea hotărârii de a acționa și punerea în executare a acestei hotărâri. Reproșul de vinovăție apare ca o concluzie desprinsă din analiza acțiunii volitive și a proceselor psihice care impulsionează comiterea faptei, și nu doar ca o judecată autonomă, bazată pe o dispoziție legală determinată. Cu privire la teoria culpabilității normative se apreciază că aceasta aduce în prim plan ideea reproșului și trece în planul doi procesele psihice ale intenției și ale culpei, dar nu poate face abstracție de acestea din urmă deoarece ele, chiar transferate în cadrul acțiunii, rămân oricum premise pentru o judecată asupra vinovăției, ceea ce reprezintă un element de asemănare cu teoria culpabilității psihologice.
2)Bulai Constantin (Manual de drept penal, Partea generală, Ed. All, 1997) din a cărui lucrare se desprinde ideea că persoanele juridice reprezintă o realitate, acestea fiind entități dotate cu voință și conștiință proprii, constituind o realitate juridică incontestabilă (teza afirmativă a răspunderii penale a persoanelor juridice).
Așa cum se afirma la Congresul al II-lea al Asociației Internaționale de Drept Penal (A.I.D.P.) care s-a ținut la București în 1929, persoanele morale reprezintă forțe sociale în viața modernă, care se pot manifesta și prin comiterea de infracțiuni. Dacă sunt unele infracțiuni, cum ar fi cele contra persoanei, care n-ar putea fi săvâșite în chip natural de către persoane juridice, există în schimb numeroase alte infracțiuni care pot fi săvârșite, uneori chiar cu precădere, de către persoane juridice. Se menționează bancruta frauduloasă, concurența neloială, contrafacerea mărcilor de fabrică, infracțiuni fiscale, etc. Este vorba nu de fapte săvârșite de către conducători, fără știrea și acordul membrilor persoanei juridice, ci de acte voite și consimțite de toți membrii colectivității respective și executate conform cu vederile acestora. Persoana juridică are deci o voință proprie iar această voință colectivă este capabilă de fapte culpabile întocmai ca și voința individuală. Există pedepse care pot fi aplicate persoanelor juridice, ținând seama de specificul acestora, cum ar fi dizolvarea persoanei juridice, suspendarea activității acesteia sau amenda, după cum ar putea fi luate, atunci când este cazul, și măsuri de siguranță, printre care interzicerea de a-și avea sediul în anumite localități, expulzarea de pe teritoriul național, etc. Deși aplicate persoanei juridice, pedepsele și celelalte sancțiuni de drept penal sunt eficace, deoarece ele pot determina schimbarea conduitei membrilor persoanei juridice respective în sensul respectării legii penale.
Teza afirmativă este susținută în prezent de un număr din ce în ce mai mare de autori. Pe planul dreptului pozitiv, principiul răspunderii penale a persoanelor morale este de multă vreme consacrat în sistemul dreptului penal din Anglia (1889), Canada și S.U.A. și este pe cale de a fi explicit consacrat în dreptul penal francez.
3)Vintilă Dongoroz (Drept penal, Ed. Tirajul, București, 1939) precizează că aplicarea unei pedepse va acționa indirect asupra tuturor membrilor și va determina o nouă orientare în voința persoanei juridice.
Alături de Rătescu G., Ionescu T., Periețeanu I., Asnavorian H., Pop Tr., Papadopolu M. I., Pavelescu N., în lucrarea Codul penal „Regele Carol II” adnotat, Ed.Socec, București, 1937, același autor precizează că măsurile de siguranță au fost aplicabile persoanelor juridice și în dreptul român sub imperiul Codului penal din 1936 care, în afara măsurilor aplicabile exclusiv persoanelor fizice, prevedea în art.71 și măsuri aplicabile deopotrivă persoanelor fizice și juridice, respectiv confiscarea specială, închiderea localului, precum și măsuri interesând exclusiv persoanele juridice ca dizolvarea sau suspendarea. Potrivit art.84 Cod penal român, închiderea unui local industrial sau comercial se putea dispune atunci când se considera că această măsură era necesară pentru împiedicarea comiterii de noi infracțiuni. Durata închiderii era de la o lună la un an în caz de crimă sau delict și respectiv de la o zi la o lună în materie contravențională. Dizolvarea sau suspendarea erau aplicabile dacă directorii sau administratorii persoanei juridice au comis o crimă sau un delict pedepsit de lege cu cel puțin un an închisoare, fapta a fost săvârșită acționând în numele persoanei juridice și cu mijloace procurate de ea, altfel spus în exercitarea atribuțiilor de serviciu și folosind fondurile, scriptele sau personalul unității, s-a constatat vinovăția persoanelor respective, indiferent dacă au fost condamnate sau nu, activitatea persoanei juridice, relevată prin faptul comis, constituind un pericol grav pentru morala sau ordinea publică. Suspendarea se putea aplica pe o perioadă de cel mult doi ani.
4) St.Stăncescu (Studiu asupra responsabilității penale a persoanelor juridice, Ed. Librăriei „Universala”, Alcaly, București) precizează că existența și funcționarea unei persoane juridice se reduce numai la gestiunea unui patrimoniu, autorul îmbrățișând teoria ficțiunii persoanei juridice.
Și în Republica Moldova au existat preocupări susținute în vederea determinării cadrului juridic al răspunderii penale a persoanelor juridice raportat la reglementarea specifică din Codul penal al Republicii Moldova, preocupări avute în vedere în prezenta lucrare.
Astfel în lucrarea Drept penal, partea generală, vol. I Ed. Cartier, 2005, Chișinău, Botnaru Stela, Șavga Alina, Grosu Vladimir și Grama Mariana precizeză că regula prevăzută de art. 21 alin. 5 din Codul penal al Republicii Moldova nu stabilește principiul cumulului de răspundere, ci poate fi exprimat cu termenul de „neexcludere”.
În lucrarea Drept penal – partea specială, vol. II, ediția a II-a, Ed. Cartier, 2005, Chișinău, Brânză Sergiu, Ulianovski Xenofon, Stati Vitalie, Țurcanu Ion, Grosu Vladimir precizează ansamblul relațiilor sociale reglementate de diferite acte normative ale Republicii Moldova, relații sociale care sunt apărate prin incriminarea în Codul penal al Republicii Moldova a unor infracțiuni care atrag răspunderea penală a persoanelor juridice.
În lucrarea Codul de procedură penală – Comentariu, Ed. Cartier, ediția a II-a, 2005, Chișinău, Dolea Igor, Roman Dumitru, Vîzdoagă Tatiana, Sedlețchi Iurie, Șterbeț Valeria, Rotaru Vasile, Botezatu Raisa, Cerbu Adrian, Ursu Sergiu și Erjîu Ecaterina precizează ce pedepse ar putea fi aplicabile persoanelor juridice (pedeapsa complementară a suspendării activității persoanei juridice, activitate în realizarea căreia a fost săvârșită infracțiunea, închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice în care s-a desfășurat activitatea infracțională, cu excepția persoanelor juridice din domeniul presei, interzicerea de a participa la procedurile de achiziții publice, precum și afișarea sau difuzarea hotărârii de condamnare pe cheltuiala persoanei juridice condamnate, obligația de a închide anumite localuri sau suspendarea procedurii de faliment când aceasta are drept scop sustragerea de la urmărirea penală).
În lucrarea Codul penal al Republicii Moldova- Comentariu, Chișinău, 2009, Alexei Barbăneagră, Gheorghe Alecu, Viorel Berliba, Vitalie Budeci, Trofim Carpov, Valeriu Cușnir, Radion Cojocaru, Alexandru Mariț, Tudor Popovici, Gheorghe Ulianovschi, Xenofon Ulianovschi, Nicolae Ursu și Victor Volcinschi precizează următoarele principii. 1)Posibilitatea de a se trage la răspundere penală persoana juridică a fost inclusă, pentru prima oară, în prevederile legale în Codul penal al Republicii Moldova din 2002. Promotorii ideii privind iresponsabilitatea penală a persoanelor juridice invocau în mod tradițional imposibilitatea de a aplica o pedeapsă unei entități juridice. Este adevărat că unele sancțiuni, care tind să producă suferințe sau să izoleze delincventul, prin natura lor, nu sunt susceptibile a fi aplicate persoanelor juridice. Astfel de pedepse sunt închisoarea sau detențiunea pe viață. Răspunderea penală a persoanelor juridice, la nivelul spectrului de pedepse și al fundamentului acestui argument, a fost zdruncinată serios de experiența unor legislații străine (Franța, Olanda, SUA, Anglia, Belgia etc.) care conțin un arsenal de pedepse și măsuri de siguranță aplicabile, nu fără eficacitate, persoanelor juridice. 2)Persoana juridică este organizația care posedă un patrimoniu distinct și răspunde pentru obligațiunile sale cu acest patrimoniu, poate să dobândească și să exercite în nume propriu drepturi patrimoniale și personale nepatrimoniale, să-și asume obligațiuni, poate fi reclamant și pârât în instanța de judecată. Ea se consideră constituită în momentul înregistrării și din acest moment are capacitatea de folosință (alin.l al art.60 Cod civil al Republicii Moldova) și de exercițiu (alin.l al art.6l Cod civil al Republicii Moldova). Prin urmare, persoana juridică poate fi subiect al infracțiunii de la data înregistrării ei de către stat. 3)Autoritățile publice nu pot fi subiecți ai infracțiunii. Autoritățile publice, structura, organizarea și funcționarea lor sunt stabilite în Titlul III al Constituției și în alte legi adoptate de Parlament. Persoanele cu funcții de răspundere și alte persoane care activează în organele autorităților publice pentru infracțiunile de serviciu sau legate de activitatea lor în aceste organe poartă răspundere penală conform principiului caracterului personal al răspunderii penale (art. 6 din Codul penal al Republicii Moldova). 4)Organizate în scopuri infracționale, sub denumiri de firme comerciale, industriale etc. și conduse de persoane care ocupă funcții înalte în societate și în viața publică, organizațiile criminale dispun de „servicii de informații”, de mijloace și tehnici moderne de adunare și prelucrare a datelor și informațiilor, precum și de sisteme adecvate de conspirativitate. Organizațiile criminale au diverse direcții de activitate: traficul și comerțul cu stupefiante, organizarea și desfășurarea unor afaceri comerciale și industriale în plan național și internațional, inițierea, organizarea și desfășurarea unor lovituri asupra depozitelor de valori și a instituțiilor bancare; desfășurarea traficului de valori și valută, elaborarea unor scenarii pentru ocuparea posturilor în viața economică și politică a societății prin metode și mijloace adecvate, inclusiv manipularea alegerilor.
Secțiunea 3. Concluzii la capitolul I.
Formulând o concluzie generală pe marginea tuturor materialelor științifice analizate mai sus, putem consemna că lucrările analizate în acest capitol constituie baza teoretică a investigației. Teza de față vine să întregească studiile întreprinse anterior în domeniu, reliefând unele aspecte de noutate, specifice pentru etapa actuală de dezvoltare a societății.
Răspunderea penală a persoanelor juridice își găsește începutul docrinar în dreptul antic.
Chiar dacă dreptul roman nu cunoștea noțiunea de persoană juridică, erau recunoscute anumite drepturi subiective grupurilor de persoane și se făcea distincția între drepturile și obligațiile corporației și cele ale membrilor acesteia.
Pornind de la acest fapt se apreciază că posibilitatea ca o persoană juridică să comită o infracțiune și să fie sancționată era o realitate în dreptul roman.
Distincția făcută de jurisconsulți între drepturile și obligațiile corporației și cele ale membrilor acesteia a constituit un punct de plecare în apariția instituției răspunderii penale a persoanelor juridice în Evul Mediu.
Dreptul germanic, la fel ca majoritatea sistemelor juridice ale societăților în formare, recunoștea și promova ideea de răspundere colectivă, deoarece ideea de comunitate juca un rol primordial în organizarea acestei societăți, pământurile, spre exemplu, împărțindu-se între familii, și nu între indivizi.
Chiar după formarea statelor răspunderea colectivă nu a dispărut, statul recent format nedispunând de mijloacele necesare asigurării respectării drepturilor indivizilor, aceștia din urmă grupându-se în clanuri familiale și triburi în scopul garantării unei protecții reciproce.
Ideea germanică de răspundere colectivă a fost preluată de glosatori, care au încercat să o concilieze cu principiile dreptului roman.
Secolele XII – XIV au fost marcate de o dezvoltare importantă a studiilor latine, fiind perioada renașterii dreptului roman. Glosatorii, studiind textele din Corpus Juri Civilia s-au aplecat și asupra corporațiilor și a problemei răspunderii penale a acestora, necreând o teorie a persoanei juridice, ci limitându-se doar la a stabili în fiecare caz dacă autorul faptei era un actor singulorum sau o universitas.
Până la sfârșitul sec. al XII-lea, concepția romană a personalității fictive a corporațiilor a dispărut în fața ideii germanice de ființă colectivă, reală și responsabilă.
Canoniștii au dezvoltat treptat o teorie a corporației, ajungându-se la elaborarea unui concept tehnico-juridic de persoană juridică.
Ideile canoniștilor privind posibilitatea existenței delictului corporativ și organizarea unui sistem de angajare a răspunderii penale a persoanelor juridice au fost preluate și dezvoltate de post – glosatori.
Aceștia au acceptat ideea canoniștilor privind natura fictivă a persoanei juridice, dar au admis concomitent existența capacității juridice a acesteia. Din momentul recunoașterii existenței capacității de voință și acțiune a persoanei juridice, existența capacității delictuale apare ca un corolar al acestora.
Teoria dezvoltată de post – glosatori s-a aflat la baza doctrinei, legislației și jurisprudenței din Europa continentală până la sfârșitul sec. al XVIII-lea.
Viața politică din Evul Mediu s-a întemeiat pe ideea că toate comunitățile de ordin public sau privat trebuie să răspundă, inclusiv în plan penal, de actele membrilor lor.
Revoluția franceză a întrerupt realitatea existenței entităților colective inclusiv răspunderea penală a acestora, acest fapt explicând lipsa reglementării răspunderii penale a persoanelor juridice în Codul penal francez din 1810, care a servit drept model pentru majoritatea codurilor penale europene adoptate în acea perioadă, inclusiv pentru Codul penal român adoptat în epoca lui Alexandru Ioan Cuza în 1865, după unirea Principatelor Române din 1859.
Și la nivelul dreptului medieval al Țărilor Române a existat răspunderea colectivă.
Aceasta revine la sfârșitul secolului al XIX-lea în cadrul preocupării doctrinei penale europene, în prezent ajungând una din preocupările fundamentale ale demersurilor științifice și legislative, deoarece dezvoltarea remarcabilă și foarte rapidă a rolului jucat de către persoanele juridice în viața economică și socială a entităților statale a creat nenumărate oportunități de a aduce atingere valorilor sociale protejate prin legea penală.
Dacă recunoașterea capacității juridice a ființei umane nu presupune o prealabilă elucidare a problemei originii omului, fiind suficientă constatarea existenței acestuia, tot astfel, în cazul persoanelor juridice, recunoașterea calității de subiect de drept se poate face pornind de la existența și rolul social al acestora, fără a interesa natura lor.
Capitolul II. Persoana juridică – subiect al răspunderii penale
Secțiunea 1. Caracterul real al persoanelor juridice
În viziunea lui L. Michoud termenul „persoană morală” înseamnă „un subiect de drept care în același timp nu este o ființă umană, o persoană fizică”[151,p.4].
Această definiție negatorie nu ne dă o indicație satisfăcătoare cu privire la natura persoanei juridice, la limitele, obligațiile și drepturile acesteia, dar este singura care poate fi luată ca punct de plecare și, în viziunea lui Michoud, cu privire la care toată lumea poate cădea de acord[151,p.4].
Potrivit doctrinei în materie persoana juridică este definită ca fiind subiectul colectiv de drept, adică un colectiv de oameni care, întrunind condițiile cerute de lege, este titular de drepturi subiective și obligații civile[15,p.424].
Elementele constitutive ale persoanei juridice sunt organizarea de sine stătătoare, un patrimoniu distinct (propriu) și un scop propriu, determinat și în acord cu interesul general[15,p.434].
Responsabilitatea socială are diferite forme de manifestare: responsabilitatea morală, socială, responsabilitatea religioasă, politică sau juridică. Deși, tradițional, conceptul responsabilității a fost plasat pe terenul moralei, cercetările din domeniul dreptului scot în evidență necesitatea conturării conceptului de responsabilitate și în planul dreptului. Printr-o gândire reducționistă (constând, în principal, în reducerea dreptului la dreptul penal, prin înțelegerea rolului său doar într-un cadru protectiv – represiv), s-a considerat mult timp că dreptului nu i-ar fi caracteristică decât categoria de răspundere. Dreptul n-ar acționa decât după ce s-a săvârșit fapta periculoasă.
Abordând noțiunea răspunderii nu putem să nu revenim la ideea potrivit căreia, pentru ca funcționarea răspunderii juridice, ca instituție specifică dreptului, să poată fi legată de scopurile generale ale sistemului juridic, este nevoie să existe credința că legea poate crea, ca stare de spirit, în conștiința destinatarilor săi, sentimentul responsabilității.
Sensul frecvent al noțiunii de răspundere, indiferent de forma sub care se manifestă, este acela de obligație de a suporta consecințele nerespectării unor reguli de conduită, obligație ce incumbă autorului faptei contrare acestor reguli și care poartă întotdeauna amprenta dezaprobării sociale a unei asemenea fapte[45,p.19].
În principiu, fiecare ramură a dreptului cunoaște o formă de răspundere specifică, existând astfel mai multe forme de răspundere juridică: răspunderea juridică cu caracter politic (răspunderea constituțională a parlamentului), răspunderea civilă, răspunderea penală, răspunderea administrativă, răspunderea disciplinară, etc.
Disciplinele juridice de ramură se ocupă în mod special de stabilirea condițiilor răspunderii în fiecare ramură a dreptului.
Pentru ca răspunderea juridică, în oricare dintre formele sale să se declanșeze, este nevoie de existența cumulativă a unor condiții: conduita ilicită, urmarea socialmente periculoasă, vinovăția și legătura cauzală dintre faptă și urmarea socialmente periculoasă.
Răspunderea penală, ca formă a răspunderii juridice, poate fi definită ca fiind însuși raportul juridic penal de constrângere, născut ca urmare a săvârșirii infracțiunii, între stat pe de o parte, și infractor pe de altă parte, raport complex al cărui conținut îl formează dreptul statului, ca reprezentant al societății, de a trage la răspundere pe infractori, de a-i aplica pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea săvârșită și de a-l constrânge să o execute, precum și obligația infractorului de a răspunde pentru fapta sa și de a se supune pedepsei aplicate, în vederea restabilirii ordinii de drept și restaurării autorității legii[28,p.311].
Principalul argument al autorilor clasici în favoarea non – responsabilității penale a entităților colective își găsește originile în teoria ficțiunii persoanelor juridice, din dreptul civil, teorie care s-a bucurat de o largă audiență în sec al. XIX-lea, denumită și teoria contractului în literatura americană. Potrivit acestei teorii, subiect de drept veritabil nu poate fi decât ființa umană, persoanele juridice nefiind decât niște subiecți fictivi, recunoscuți ca atare pentru a răspunde necesității de a identifica un titular al anumitor drepturi patrimoniale.
La baza acestei teorii stă individualismul metodologic care recunoaște ființele umane ca unități de bază ale realității sociale. Oponentul principal este holismul care susține că actorii sociali cei mai pregnanți nu sunt indivizii, ci entitățile sociale (societatea însăși sau grupurile componente ale acesteia).
Teoria generală a ficțiunii persoanelor juridice a fost promovată, în principal, de Savigny și A. Mestre. În opinia acestora, omul, în forma sa corporală, proclamă „titlul său la capacitatea de drept”, fiind exclusiv investit de natura însăși cu aptitudini de a fi subiect de drept[150,p.7] [152,p.4].
În opinia acestora, legiuitorul, prin procesul așa-zis al ficțiunii, acceptă, alături de om, o altă persoană juridică, compusă din persoane și bunuri, cu scopul ca bunurile să poată juca satisfăcător rolul lor în viața socială, de asemenea, același legiuitor fiind singurul care poate da naștere persoanelor juridice pentru a realiza un interes general și poate pune capăt existenței acestora.
Această concepție a teoriei ficțiunii a fost criticată deoarece nu justifică existența patrimoniului acestei persoane distincte, rezultând astfel o contradicție, pe de o parte afirmându-se existența unui ansamblu de drepturi fără subiect, iar pe de altă parte negându-se principiul conform căruia nu există drept fără subiect.
Un alt curent de idei reprezentat de teoriile negatorii neagă existența și necesitatea persoanelor juridice, precizând că unicul subiect de drept este doar omul. Se atribuie persoanelor juridice un caracter pur patrimonial, considerându-se că existența și funcționarea unei asemenea persoane se reduce numai la gestiunea unui patrimoniu[194,p.20]. Astfel teoria dreptului fără subiect, ai cărei principali promotori au fost Brinz și Bekker, preciza că nu există patrimoniu fără persoană, un bun poate aparține unei persoane sau unui lucru într-un scop determinat și patrimoniul grupului este în realitate un patrimoniu de scop)[151,p.38-39]. Observăm unele contradicții în formularea acestei teorii, respectiv, pe de o parte, se afirmă existența unui subiect pentru recunoașterea dreptului, iar, pe de altă parte, se neagă existența subiectului, afirmându-se că patrimoniul este realizat din momentul când s-a conturat un anumit scop, nedând nicio explicație juridică raportului dintre persoana juridică și membrii săi.
O altă teorie negatorie este cea formulată de L.Duguit care afirmă că persoana juridică este o idee abstractă, care nu are nicio utilitate, nefiind necesar ca un drept să fie legat de un subiect)[151,p.43-44].
Un alt autor (van der Hewel) precizează că bunurile și drepturile aparțin în exclusivitate persoanelor fizice (membrii ai grupului)[151,p.53].
Teoria ficțiunii a fost receptată și în dreptul român, ea găsindu-și reflectarea și în unele decizii pronunțate de instanțele românești. Astfel s-a considerat că „persoanele morale sunt simple ficțiuni create în vederea unui interes oarecare public sau privat, căci, a ne figura o ființă cu drepturi și datorii distincte de ale persoanelor fizice care o compun și care, fără a cădea sub simțurile noastre, să aibă existență proprie, este a recurge la o adevărată închipuire” (Curtea de Apel București, Decizia nr. 103/20.05.1896) [194,p.16].
La rândul său, Curtea de Casație a decis în aceeași perioadă că „în ce privește însă persoanele morale, ele neavând o realitate fizică, personalitatea lor nu este decât o ficțiune, de unde rezultă și necesitatea unei intervenții a autorității sau a legii care să le creeze ca atare (Curtea de Casație, Decizia nr. 108/12.05.1998)[194,p.16].
Deoarece teoria ficțiunii a fost în cele din urmă abandonată, chiar în sfera dreptului civil, s-a conturat teoria potrivit căreia persoanele juridice răspund din punct de vedere penal, fiind cunoscută sub denumirea de teoria realității[67,p.91], acceptată și de fostul drept sovietic potrivit concepției lui E. Suhanov.
Deși această teorie s-a născut în sfera dreptului civil pentru a rezolva unele raporturi de natură patrimonială și ar fi trebuit să rămână străină dreptului penal[135,p.26], ea a marcat o parte importantă a doctrinei penale, care considera că persoana juridică nu poate comite infracțiuni. Chiar în doctrina relativ recentă se susține de către unii autori că, „ființă fictivă, nedispunând prin ea însăși nici de voință și nici de libertate, nu poate comite o faptă ilicită și nici nu poate cunoaște închisoarea”[54,p.70].
Teoriile civiliste cu privire la natura juridică a entităților colective au avut efect și asupra doctrinei penale, care a readus în discuție problema răspunderii penale a acestora. Astfel, teoria personalității reale a asociației, dezvoltată de Gierke, care permitea considerarea persoanelor juridice ca fiind capabile atât de voință cât și de acțiune, a constituit un reper important pentru autorii care, împotriva doctrinei dominante și a legislației din epocă, au încercat să acrediteze ideea răspunderii penale a persoanelor juridice (F. Von. Liszt, A. Mestre, E. Hafter și R. Busch) – A. Mestre, Les personnes morales et le problème de leur responsabilité pénale, teză, Paris 1899.
Principalul exponent al teoriei realității persoanei juridice (teoria organică) a fost O. Gierke, acesta aducând o nouă fundamentare doctrinară cu privire la natura persoanelor juridice, care să permită afirmarea răspunderii penale a acestora[68,p.86]. Acesta considera persoana juridică, la fel ca și individul, o unitate vitală de corp și suflet, care poate transforma într-o faptă ceea ce dorește. De vreme ce există un scop unitar și o voință unitară se creează o dependență reciprocă și se formează o legătură organică ce nu se deosebește decât prin intensitate de legătura biologică existentă între celulele unui corp organizat. Unitatea de scop și voință constituie pentru colectivitate un principiu de viață comună, analog cu ceea ce constituie viața pentru corpul omenesc[194,p.31][8,p.66]. Și teoria organică, respectiv a realității persoanei juridice, acceptă implicit ideea că un subiect de drept trebuie să fie o persoană dotată cu corp și suflet și încearcă să identifice aceste elemente în cazul persoanei juridice.
Această teorie a fost abandonată deoarece crea impresia unei identități complete între organismele biologice și colectivitățile organizate, iar o asemenea abordare poate ajunge la o tratare similară a grupurilor și a persoanelor fizice, pentru a afirma o realitate juridică apelându-se astfel la o ficțiune (asemănarea între persoana fizică și juridică).
S-a conturat și așa numita teorie a realității psihologice, promotorii ei considerând că totalitatea indivizilor care se asociază generează o ființă nouă, care are caracter real, fiind rezultatul cumulării mai multor elemente, care ajung la constituirea unei voințe unice, afirmându-se că persoana juridică este o entitate distinctă de membrii care o compun.
E. Zitelmann considera că persoana juridică dispune de o voință unitară compusă din voințele fiecăruia dintre membrii săi, „corpul unei persoane fiind o caracteristică irelevantă pentru personalitatea sa, aceasta depinzând de voința eficace pe care o are”[8,p.68].
Pentru E. Zitelmann omul nu este un veritabil subiect de drept, ci voința umană, adică noțiunea juridică a persoanei, fiind înțeles nu ca un subiect de drept, ci ca o manifestare a voinței. Persoana juridică este constituită dintr-o pluralitate de voințe cumulate ale membrilor acesteia, rezultând o voință comparabilă din toate punctele de vedere cu cea a persoanei fizice. Rezultă astfel o fuziune a tuturor voințelor asociaților, persoanei juridice conferindu-i-se drepturi și obligații corelative.
Această teorie a fost criticată deoarece prezintă un caracter mai mult colectiv decât psihologic, neputând să explice din punct de vedere juridic modul în care toate aceste voințe fuzionate devin o voință unică.
Teoria realității tehnice, al cărui reprezentant principal este L.Michoud, se referă la faptul că toate dificultățile țin în principal de împrejurarea că s-a pornit de la o premisă greșită în definirea dreptului subiectiv, noțiunea dreptului subiectiv și ansamblul elementelor sale formând construcția persoanei juridice. Persoana juridică este în realitate un subiect de drept la fel ca și persoana fizică, formându-se când se conturează interesul colectiv, distinct de interesele individuale. Un grup poate căpăta personalitate juridică când interesele sale distincte sunt asumate de către o organzație capabilă să degajeze o voință colectivă care să-l poată reprezenta și apăra în judecată[151,p.114-115].
Problematica răspunderii penale a persoanelor juridice s-a aflat pe agenda de lucru a unor reuniuni internaționale. Astfel, în 1892 la Congresul de antropologie criminală de la Bruxelles, G. Tarde arăta că extinderea fenomenului de asociere va determina din ce în ce mai mult consacrarea unei solidarități de orice natură în infracțiune și sancționare[95,p.147].
Un moment important în cristalizarea argumentelor în favoarea consacrării răspunderii penale a persoanelor juridice l-a constituit Congresul Asociației Internaționale de Drept Penal desfășurat în 1929 la București, asociație care a avut ca membru fondator și președinte pe penalistul român Vespasian Pella. Rezoluția adoptată cu acest prilej, „considerând că ordinea legală a oricărei societăți poate fi grav afectată când activitatea persoanelor juridice constituie o violare a legii penale”, recomanda stabilirea în dreptul penal intern a unor măsuri eficace de apărare socială împotriva persoanelor juridice atunci când este vorba de infracțiuni săvârșite pentru a satisface interesul colectiv al acestora sau cu mijloace furnizate de ele, precum și punctul de vedere potrivit căruia aplicarea acestor măsuri de apărare socială nu trebuie să excludă posibilitatea angajării răspunderii penale individuale, pentru aceeași infracțiune, a persoanelor fizice care dețin administrarea sau direcția persoanei juridice sau care au comis infracțiunea cu mijloace furnizate de persoana juridică (Revue internaționale de Droit pénalé, 1930, p.7).
În urma condamnării crimelor naziste de către Tribunalul Militar Internațional de la Nürnberg și de către tribunalele germane create pentru aplicarea Legii nr. 10 a Consiliului de Control Aliat s-a confirmat posibilitatea angajării răspunderii penale a persoanelor juridice, respectiv a asociațiilor național-socialiste, cu ajutorul cărora s-a pus în practică criminalitatea de război, constituind principalul instrument al politicii hitleriste.
Astfel Statutul Tribunalului Militar Internațional, instituit prin Acordul de la Londra din 08.08.1945, prevedea în actul de acuzare din 18.10.1945 declararea ca fiind criminali, în baza activității lor generale și a vinovăției acuzaților, a scopurilor urmărite, precum și a mijloacelor utilizate pentru a le atinge, a Guvernului Reichului, a Corpului de șefi politici ai Partidului Național–Socialist, a S.S.-ului (incluzând S.D. și Poliția Secretă de Stat-Gestapo), a S.A.-ului, a Statului Major General și a Înaltului Comandament al Forțelor Armate germane[115,p.345] [102,p.41].
Răspunderea penală a organizațiilor național-socialiste și-a găsit fundamentul în noțiunea de conspiracy, infracțiune cunoscută în sistemul de drept anglo-american, care constă în înțelegerea între două sau mai multe persoane în scopul săvârșirii unei fapte ilegale sau a unei fapte legale, dar prin mijloace ilicite.
Cu privire la justificarea sau fundamentul răspunderii penale a persoanelor juridice se confruntă două teze, respectiv teza ricoșeului (a reflexiei) și cea a răspunderii directe (primare), potrivit prof. J.Pradel [170,p.357]. Potrivit tezei ricoșeului răspunderea penală a persoanei juridice este răsfrângerea actelor delictuase comise de persoanele fizice care au calitatea de organe ale acesteia, aspect confirmat de art. 121-2 al.1 din Codul Penal francez, de legislația Marii Britanii (o decizie a Camerei Lorzilor din 1972), precum și de legislațiile finlandeză, norvegiană și estoniană. Teza răspunderii directe sau primare a persoanei juridice este susținută de doctrina olandeză și cea belgiană și își are originile în studiile sociologice privitoare la „mulțimea criminală” antropomorfizând colectivitățile, considerându-le ca ființe diferite de indivizii care le compun, înzestrate cu o conștiință proprie. În acest fel, considerând colectivitatea ca o ființă autonomă devine imposibilă stabilirea existenței elementului subiectiv al infracțiunii, astfel încât, chiar în legislațiile care promovează teza răspunderii directe a persoanei morale, elementul subiectiv se stabilește tot în raport cu persoana juridică, această soluție rezultând din expunerea de motive a legii belgiene din 4 mai 1999, care a introdus în acest sistem de drept răspunderea penală a persoanelor juridice.
Apreciem că, dacă recunoașterea capacității juridice a ființei umane nu presupune o prealabilă elucidare a problemei originii omului, fiind suficientă constatarea existenței acestuia, tot astfel, în cazul persoanelor juridice, recunoașterea calității de subiect de drept se poate face pornind de la existența și rolul social al acestora, fără a interesa natura lor.
Secțiunea 2. Capacitatea de acțiune a persoanelor juridice
Majoritatea autorilor fundamentează ideea angajării răspunderii penale a persoanelor juridice pornind de la premisa capacității lor de acțiune.
Capacitatea de acțiune a persoanelor juridice în plan civil are influență și asupra capacității lor de a săvârși acțiuni care să atragă răspunderea penală, deoarece rațiunea care stă la baza recunoașterii capacității civile nu este diferită de cea care fundamentează capacitatea penală. Dacă legiuitorul recunoaște în favoarea persoanei juridice dreptul de a acționa prin intermediul organelor sale, permițându-i să dobândească drepturi și să-și asume obligații, o face în interesul persoanei juridice, pentru că altfel nimeni nu ar fi dispus să intre în relații cu ea. În absența răspunderii civile, entitatea colectivă s-ar găsi într-o situație privilegiată, aceea de a nu avea decât drepturi, fără obligații corelative[69,p.15].
Existența capacității de acțiune a persoanelor juridice în dreptul administrativ sau administrativ – penal, recunoscută de numeroase legislații, constituie un argument hotărâtor în ceea ce privește capacitatea de acțiune a persoanelor juridice, deoarece fundamentul răspunderii penale nu este diferit de cel al răspunderii contravenționale sau administrativ – penale, relațiile sociale reglementate prin norma de drept administrativ putând fi apărate prin incriminarea de natură penală a unor infracțiuni în sarcina persoanelor juridice.
Acțiunea sau inacțiunea, prin natura lucrurilor, nu poate fi comisă direct și personal de către persoana juridică, dar aceasta îi este imputabilă atunci când a fost comisă în concret de către un organ sau reprezentant al acesteia. Actele organelor sunt actele persoanei juridice, pentru că organul nu este ceva distinct de persoana juridică, ci apare ca o parte a acesteia, reprezintă însăși persoana juridică. Actele acestor organe pot fi efectuate în interesul corporației și în conformitate cu legea, dar pot fi și ilegale, realizând latura obiectivă a unei infracțiuni[177,p.116][8,p.129]. Situația infracțiunilor săvârșite de către organul persoanei juridice este fundamental diferită de cea a infracțiunilor comise de tutorele minorului sau incapabilului, cu care a fost uneori comparată în doctrină. Dacă tutorele nu adaugă nimic la structura reală, veritabilă a minorului, fiind un element exterior acesteia, problema se pune în mod diferit în cazul organului persoanei juridice, care este un element structural al acesteia, determinant pentru existența ei și numai prin intermediul acestuia ea poate intra în viața juridică[51,p.325-326]. Autorii apreciază că dacă în ipoteza persoanelor fizice avem o relație ad alterum, în cazul persoanei juridice avem o relație in altero și tocmai această simetrie inversă determină o soluție diferită în materie de responsabilitate.
Organele sau reprezentanții persoanei juridice nu își asumă nicio răspundere personală pentru actele pe care le efectuează potrivit prerogativelor conferite, dar aceste acte angajează persoana juridică. Pe ce s-ar baza astfel refuzul admiterii răspunderii penale a persoanei juridice când actul comis de către organul acesteia, în sfera sa de atribuții, constituie infracțiune[39,p.264].
Nici opinia potrivit căreia în dreptul penal nu este admisibil ca acțiunea unui subiect să-i fie imputată altuia, nu poate fi acceptată. Instituția coautoratului oferă un exemplu de angajare a răspunderii unui coautor și în considerarea actelor comise de către celălalt, pe baza înțelegerii prealabile dintre ei. De asemenea numeroase legislații prevăd instituția răspunderii penale a directorului întreprinderii pentru infracțiunile săvârșite de angajații săi, cu condiția să poată împiedica comiterea lor[201,p.22].
Și persoana juridică poate fi destinatara obligațiilor stabilite prin normele juridice, dreptul concurenței vizând în principal întreprinderile sau grupurile de întreprinderi, acțiunea anticoncurențială fiind a întreprinderii, și nu a persoanelor fizice care dețin la un moment dat calitatea de organe ale acesteia. S-a susținut că normele juridice care se adresează persoanelor juridice nu identifică persoana care trebuie să îndeplinească obligațiile corespunzătoare. Acestea sunt norme distributive care atribuie valori, costuri sau riscuri și stabilesc cu titlu impersonal o anumită stare fără a implica în mod necesar existența capacității de acțiune a unui subiect.
Instituția răspunderii penale a directorului întreprinderii confirmă teza conform căreia persoana juridică poate fi destinatarul direct al normei penale[201,p.23].
Întreprinderea are o obligație inițială de a nu aduce atingere niciunei valori sociale în cadrul activității sale, această obligație neputând fi îndeplinită doar de către una sau mai multe persoane determinate ori de către persoanele ce exercită funcții de conducere. Aceste persoane trebuie să introducă mecanismele de coordonare și control necesare și să se asigure că muncitorii din cadrul întreprinderii își asumă și își îndeplinesc fiecare o parte din obligația menționată. Simplii membri nu se pot limita la executarea ordinelor superiorilor, fiind necesar ca fiecare să încerce să elimine situațiile care prezintă pericol pentru valorile protejate în activitatea dată în competența sa. Se poate afirma astfel că entitatea colectivă este, în ansamblul ei, destinatara normei penale[50,p.46], entitățile colective fiind subiecte de drept de sine stătătoare, putând avea calitatea de destinatar al normei juridice, neputând fi lipsite de capacitate de acțiune, deoarece, dacă legiuitorul le stabilește obligații, o face în considerarea faptului că pot realiza conduita cerută, adică pot săvârși acțiuni sau inacțiuni care produc consecințe din punct de vedere juridic[201,p.22-23][50,p.47].
Elementul subiectiv, pericolul social sau caracterul reparabil al prejudiciului determină coroborate, și nu singulare, considerarea unei fapte ca infracțiune, la care se adaugă imposibilitatea asigurării respectării normei juridice prin alte mijloace, fie datorită insuficienței, fie datorită inexistenței acestora[142,p.252].
Nici susținerea tezei potrivit căreia infracțiunea are întotdeauna o semnificație socio-etică care nu este întâlnită la contravenții sau la abaterile administrativ-penale, nu se mai verifică astăzi în toate situațiile. În doctrină[118,p.36]. s-a arătat că sancțiunile de drept penal nu se mai raportează doar la aspectele centrale ale eticii sociale, ci și la materii în cazul cărora este mai greu de identificat o asemenea semnificație, cum sunt infracțiunile de pericol la siguranța circulației rutiere, infracțiunile economice, etc. De fapt într-o societate pluralistă nu se poate delimita suficient de clar în cadrul regulilor de conduită cele fondate pe etică și cele care au o valoare neutră din acest punct de vedere[118,p.36].
Astfel, între infracțiuni și contravenții apare o diferență exclusiv cantitativă sub aspectul pericolului social prezentat[101,p.590][8,p.238-241]. În numeroase cazuri acest pericol social este variabil în timp și spațiu, aceeași faptă constituind infracțiune în legislația unui stat într-o anumită perioadă, iar într-o altă perioadă sau într-o altă legislație, ea reprezintă o simplă contravenție.
Nu putem găsi, astfel, o justificare acceptabilă pentru refuzul recunoașterii capacității de acțiune a persoanei juridice în dreptul penal din moment ce îi este atribuită o asemenea capacitate de acțiune în dreptul administrativ – penal.
Putem concluziona că recunoașterea capacității de acțiune a persoanei juridice nu implică o răspundere pentru fapta altuia, ci pentru o formă de activitate proprie, realizată prin intermediul altuia și determinată de structura persoanei juridice, care presupune obligatoriu un transfer de putere și răspundere între persoana juridică și organele acesteia, nefiind de acord astfel cu punctul de vedere exprimat de profesorul Horia Diaconescu [65,pag.147].
Secțiunea 3. Principiul specialității capacității de folosință
Actul normativ care acordă personalitate juridică entităților colective le stabilește în același timp limitele activității și le interzice depășirea acestora potrivit principiului specialității capacității de folosință, persoanele juridice neputând acționa dincolo de aceste limite și, în consecință, nu pot săvârși infracțiuni, acest lucru fiind în opoziție cu principiul specialității capacității de folosință[92,p.538][215,p.85][93,p.22].
S-a arătat că persoana juridică este incapabilă să comită o infracțiune deoarece ea nu există decât într-un anumit scop, pentru a răspunde nevoii care a determinat crearea ei[24,p.128-129][174,p.295].
În realitate, principiul specialității capacității de folosință nu poate constitui un impediment insurmontabil în calea consacrării răspunderii penale a persoanelor juridice, deoarece acest principiu este justificat, pe de o parte, de asigurarea unei ordini în serviciile publice, iar, pe de altă parte, acest principiu permite o supraveghere mai eficientă de către stat a activității entităților colective și crearea unor regimuri diferențiate din punct de vedere administrativ, fiscal, etc., în funcție de natura acestora. Este greu de acceptat astfel, ca un stabiliment de cult să desfășoare activități comerciale, iar o societate comercială să gireze interese ecleziastice[150,p.242].
Ar fi absurd să se considere că acest principiu, destinat să mențină entitățile colective în cadrul legalității, să se transforme într-o cauză de impunitate împotriva acestora[135,p.32-33].
Legislațiile actuale au tendința evidentă de a extinde sfera de acțiune recunoscută persoanelor juridice, acestea ajungând să atingă limite apropiate de cele reglementate pentru persoanele fizice[165,p.72].
Legislațiile respective nu au recunoscut capacitatea juridică a persoanelor juridice în scopul săvârșirii de infracțiuni, acest lucru rezultând și din faptul că nici drepturile ale căror titulari sunt persoanele fizice nu au fost consacrate de aceste legislații pentru a intra în câmpul infracționalității[135,p.33].
Există o diferență fundamentală între autorizarea înființării unei persoane juridice și funcționarea acesteia. Autorizarea acordată pentru înființarea unei persoane juridice sau pentru desfășurarea unor anumite activități nu intră în conflict cu ideea potrivit căreia această persoană juridică nu poate fi capabilă să desfășoare și alte activități. Persoana juridică își poate gestiona afacerile mai bine sau mai puțin bine, mai mult sau mai puțin corect, iar infracțiunea nu este altceva decât expresia maximei incorectitudini de care persoana juridică dă dovadă[174,p.295-296][152,p.278]. Nu de puține ori persoanele juridice își folosesc resursele pentru comiterea unor acțiuni străine de scopul declarat al entității colective, dar care se dovedesc mult mai profitabile decât acest scop declarat[95,p.148].
O persoană juridică poate, în cadrul desfășurării activității sale specifice, să comită infracțiuni legate de această activitate, fără să depășească limitele capacității de folosință. Astfel, o societate poate, fără să iasă din sfera sa de activitate, să vândă produse cu depășirea adaosului comercial maxim[152,p.278]. Nu trebuie confundat scopul creării persoanei juridice cu scopurile urmărite pe parcursul derulării activității ei. Motivele înființării corporației sunt și trebuie să fie întotdeauna licite, în conformitate cu legea, dar scopurile urmărite ulterior nu sunt întotdeauna în concordanță cu cele care au determinat crearea ei. Mobilul săvârșirii infracțiunilor de către persoanele juridice nu rezultă dintr-o dorință a acestora de a încălca legea, ci în încercarea de a obține un profit maxim cu eforturi minime, ceea ce poate fi mult mai ușor prin încălcarea dispozițiilor legale[152,p.274] [166,p.273].
Principiul specialității capacității de folosință apare ca o regulă de drept civil care se raportează numai la actele juridice civile, neavând incidență în sfera faptelor civile stricto sensu, de exemplu în materia delictelor civile. Nici comiterea de delicte civile nu se înscrie în sfera capacității de folosință, dar, este unanim recunoscută posibilitatea obligării persoanei juridice la repararea prejudiciului cauzat[150,p.272][177,p.117][135,p.34][14,p.381]. În aceste condiții apare foarte greu de acceptat extinderea acestui principiu al specialității capacității de folosință la alte ramuri de drept, acesta netrebuind să fie transpus tale quale în alte ramuri de drept, unde subiectul colectiv are capacitatea pe care normele ramurii de drept o determină[14,p.382].
Apreciem astfel că principiul specialității capacității de folosință din dreptul civil nu se poate opune la recunoașterea în dreptul penal a răspunderii penale a persoanelor juridice.
În doctrină există rezerve și față de opinia exprimată potrivit căreia principiul specialității capacității de folosință nu se opune la angajarea răspunderii penale a persoanei juridice,dar limitează sfera infracțiunilor comise de către persoana juridică. S-a ajuns la această concluzie, motivată de faptul că voința corporativă delictuală nu poate exista decât în cazul limitelor impuse de principiul specialității, astfel orice infracțiune ce se situează în afara cadrului competențelor recunoscute persoanei juridice, neputându-i fi imputată[84,401-402]. În doctrina mai veche s-a considerat în același sens că, deși răspunderea penală a persoanei juridice nu este de neconceput, angajarea ei trebuie să rămână o excepție deoarece „de regulă, infracțiunea comisă de un organ trebuie considerată ca depășind cadrul funcțiilor acestuia, chiar dacă a fost săvârșită în interesul persoanei juridice”[151,p.250-251].
În realitate orice infracțiune săvârșită se situează mai mult sau mai puțin în afara competențelor recunoscute de lege pentru persoana juridică, pentru angajarea răspunderii penale a acesteia fiind necesară existența unei legături de cauzalitate între activitatea persoanei juridice și infracțiunea comisă, și nu principiul specialității capacității de folosință. Astfel, fapta unei societăți de turism de a organiza o activitate de trafic de persoane în scopul practicării prostituției în străinătate nu se încadrează evident în limitele capacității de folosință a persoanei juridice, dar asta nu împiedică condamnarea persoanei juridice pentru infracțiunea comisă.
Secțiunea 4. Elementul subiectiv în cazul persoanelor juridice.
Problema existenței elementului subiectiv în cazul persoanelor juridice a constituit mult timp obiectul principalei confruntări de idei între partizanii și adversarii răspunderii penale a persoanelor juridice. S-a susținut astfel ideea absenței vinovăției entităților colective ca un argument determinant în sprijinul ideii de iresponsabilitate penală a acestor entități, arătându-se că, pentru a fi declarat cineva vinovat de comiterea unei infracțiuni trebuie constatată existența unei voințe, elementul subiectiv fiind, în majoritatea sistemelor de drept, unul dintre elementele structurale ale infracțiunii. Răspunderea penală implică existența capacității de a motiva acțiunile și de a accepta consecințele acestora, adică existența libertății de voință și acțiune.
Se remarcă în doctrină că elementul psihologic ce caracterizează activitățile entităților colective nu este identic cu cel al fiecărui membru al entității, privit izolat. Astfel, dacă este permis a se pretinde, din punct de vedere psihologic, că entitatea colectivă diferă de suma indivizilor care o compun, aceasta înseamnă doar că fiecare individ suferă în cadrul grupului influențe care îi modifică starea de spirit, astfel încât colectivitatea nu mai este o sumă a indivizilor în starea lor psihică obișnuită, ci o sumă a unor voințe modificate, ca urmare a interacțiunii acestora[81,p.277][183,p.212]. S-a considerat că entitatea colectivă nu este reductibilă la indivizii care o compun, ea fiind reductibilă la o pluralitate de indivizi priviți izolat, dar în niciun caz la o pluralitate de indivizi asociați, deoarece fiecare individ acționează și gândește uneori altfel decât ar fi făcut-o dacă nu se afla într-o strânsă relație cu alții. De aceea, decizia grupului nu este în realitate decât decizia celor care și-au impus voința. Chiar dacă ei sunt influențați și de către alții și chiar dacă au fost nevoiți să accepte anumite compromisuri în vederea armonizării poziției cu interesul comun, persoanele fizice rămân singurele care desfășoară o activitate intelectuală în cadrul grupului, cu alte cuvinte sunt singurele care au o voință[88,p.202][78,p.133-134]. S-a arătat și faptul că în cazul persoanelor juridice nu putem vorbi de o voință proprie, ci doar de efecte volitive colective, deoarece în cadrul lor se exprimă intenții în privința cărora nu sunt autorul, ci vehiculul sau locul de manifestare al acestora[33,p.845-846,852-853].
De asemenea, un alt autor consideră că elementul subiectiv al infracțiunii (mobilul, vinovăția), deși nu se poate regăsi decât în cadrul persoanelor fizice, acceptă ideea că voința colectivă este un element juridic diferit de voințele individuale, dar ea rămâne condiționată de aceste voințe, a căror sumă o reprezintă. Se aduce astfel în planul responsabilității penale o diferențiere în funcție de natura persoanei juridice, deoarece nu ar putea fi niciodată angajată răspunderea penală în cazul acelor entități sau grupuri de interese care au o identitate proprie, dar independentă total de persoanele fizice care urmăresc acele interese. De exemplu, fundațiile, grupurile industriale sau comerciale sunt centre ideale sau materiale în jurul cărora iau naștere drepturi și obligații, dar există independent de persoanele fizice care le administrează, astfel neputând fi identificate acele voințe individuale în absența cărora nu se poate concepe ideea de voință colectivă.
Angajarea răspunderii penale a entităților colective ar putea fi acceptată în cazul entităților în care posesia și folosința unor bunuri apare în planul al doilea, în acest caz, bunurile respective nemaiformând un element central, reprezentând doar un mijloc pentru atingerea scopului material sau dezinteresat al grupării respective[77,p.343]. Apar astfel în prim plan persoanele fizice care compun entitatea colectivă, iar rezultanta voințelor lor individuale este suficientă pentru a putea vorbi de existența unui element intențional specific infracțiunii.
Pentru a se putea vorbi totuși de o răspundere penală în acest caz este necesară o condiție suplimentară, respectiv existența unei organizări, deoarece un grup neorganizat nu poate răspunde penal fiindcă nu are o voință comună. Nu este necesar, în schimb, ca organizarea să fie conformă prevederilor legale pe deplin, deoarece simplul fapt că o societate comercială a omis, cu ocazia constituirii, îndeplinirea anumitor formalități, nu trebuie să deschidă posibilitatea comiterii de către aceasta de infracțiuni[77,p.344-345].
Majoritatea doctrinei, la care ne raliem, recunoaște însă existența unei voințe colective, proprii persoanei juridice. În interiorul acesteia se formează o stare de spirit și o voință diferită de voința unora dintre membrii ei, deoarece și interesele persoanei juridice pot fi uneori diferite de cele ale unor membri. De exemplu, când un sindicat declară o grevă, se întâmplă de multe ori ca o parte a revendicărilor formulate să nu fie susținute de către toți salariații, dar, cu toate acestea, ei acționează potrivit voinței sindicatului[104,p.226][208,p.64].
Ceea ce caracterizează persoana juridică este existența unui interes superior, diferit de interesul specific fiecărui membru al acesteia, precum și existența unei organizări interne din care rezultă voința colectivă[177,p.119].
În fiecare grup social se manifestă astfel o voință specifică grupului, diferită de voința fiecărui membru privit ut singuli și care face ca în viața juridică și socială persoanele juridice să fie considerate subiecte de drept distincte. Dacă se recunosc efectele juridice corespunzătoare manifestării de voință a persoanei juridice, recunoscându-se capacitatea de a contracta și de a se obliga, nu se poate susține că această voință există numai atunci când produce efecte licite, dar dispare în cazul unor acte ilicite[165,p.73-74]. În teoria răspunderii civile delictuale este acceptată și angajarea răspunderii civile delictuale a persoanei juridice în cazurile în care această răspundere se fundamentează pe ideea obiectivă de garanție, precum și în cazurile când este vorba de o răspundere bazată pe culpă. Recunoscându-se astfel existența unui element subiectiv în cazul răspunderii civile a persoanei juridice, nu putem să acceptăm ideea că atunci când ilicitul îmbracă forma cea mai gravă, respectiv aceea a infracțiunii, persoana juridică își pierde capacitatea de voință. Soluția teoretică și practică este aceea de a admite că voința persoanei juridice care săvârșește un delict civil este capabilă în același mod să determine comiterea unei infracțiuni[152,p.273-274,384] [177,p.115][174,p.298-299][135,p.30].
Voința persoanei juridice este recunoscută nu doar în sfera dreptului civil, ci și în materia dreptului administrativ, constituțional sau dreptului muncii. Astfel, de multe ori când se constată insuficiența măsurilor privind protecția muncii, se observă că această stare de fapt este rezultatul unei politici a întreprinderii, și nu rezultatul acțiunii unui individ component al întreprinderii, astfel încât se poate vorbi de o culpă colectivă, imputabilă persoanei juridice. Și fapta de a nu plăti mai mult timp indexările salariale este rezultatul unei politici a firmei, care refuză să respecte legislația socială, iar existența în acest caz a unei voințe proprii a persoanei juridice, diferită de voința unui membru sau a altuia, este dovedită de continuarea comiterii faptei indiferent de persoanele care s-au succedat la diferite momente în funcții de conducere[52,p.253-254]. Chiar Curtea de Casație din Belgia, anterior consacrării în sistemul de drept al acestei țări a răspunderii penale a persoanei juridice, a statuat că „o persoană juridică poate comite o infracțiune și poate acționa cu o intenție unică în baza căreia sunt comise mai multe fapte ce constituie o infracțiune continuată” (Decizia din 19.10.1992 în „Revue critique de jurisprudence belge”, 1995, p.229. Soluția a fost primită cu rezerve de o parte a doctrinei)[162,p.225].
Vinovăția persoanei fizice, care face parte din structura organizatorică a persoanei juridice, indiferent dacă este cunoscută sau nu, nu se identifică cu vinovăția persoanei juridice, intenția sau culpa acesteia din urmă fiind determinată în funcție de acțiunea sau inacțiunea comisă, ce constituie elementul material al infracțiunii. De exemplu, când în cadrul unei întreprinderi se omite alocarea fondurilor necesare achiziționării unor echipamente destinate protecției mediului, vinovăția persoanei juridice în cazul producerii unui accident se determină pornind de la această inacțiune, fiind mai puțin important dacă se cunoaște sau nu identitatea celor care prin vot au blocat decizia de achiziționare a echipamentelor. Tot astfel, producerea unui accident de muncă este, de cele mai multe ori, consecința unei organizări defectuoase a întreprinderii sau rezultatul unei serii de decizii eronate de gestiune și execuție luate la diferite niveluri, fără a se putea indica cu certitudine care sunt persoanele fizice responsabile. Astfel rezultatul produs, respectiv producerea unui accident de muncă, apare ca o consecință a unei greșeli colective, imputabile persoanei juridice.
În acest context putem aduce în discuție și principiul specialității capacității de folosință a persoanei juridice, regulile privind competența persoanei juridice trasând o limită obiectivă în ceea ce privește domeniul său de activitate, în absența acestei limite neputându-se vorbi de răspundere penală, voința corporativă neputând exista decât în interiorul acestei limite. Acest lucru s-ar traduce prin faptul că, din momentul în care se depășește domeniul specialității capacității de folosință, voința care stă la baza realizării actului ilicit nu ar mai aparține persoanei juridice. În realitate, nu putem susține că obligația impusă persoanei juridice de a acționa cu respectarea strictă a normelor care îi delimitează competența i-ar atrage incapacitatea de a avea o voință delictuală, respectiv de a săvârși infracțiuni. Se întâmplă frecvent astfel, ca un act administrativ emis cu respectarea regulilor de competență ale organului care l-a emis, să fie ilegal dintr-un alt motiv, ceea ce nu îi înlătură caracterul de act administrativ. Deci voința corporativă poate fi eronată, fără ca prin aceasta să înceteze această voință să mai existe, fiind fără niciun dubiu că este în interesul apărării ordinii de drept sancționarea penală a formelor foarte grave ale acestor erori care îmbracă conținutul constitutiv al infracțiunilor[84,p.402][177,p.121][208,p.65-66].
Deși majoritatea argumentelor în favoarea existenței capacității volitive a corporațiilor prezentate mai sus au fost formulate în doctrina unor sisteme juridice care consacră teoria psihologică a vinovăției, există autori care apreciază că doar teoria normativă a vinovăției este cea care se potrivește perfect cu ideea de culpabilitate a persoanei juridice[8,p.132].
Potrivit acestei teorii vinovăția nu este o realitate psihologică, ci un concept normativ care exprimă un raport de contrarietate între voința subiectului și norma de drept, îmbrăcând forma unui reproș etic față de autorul care nu a acționat potrivit legii, reproș ce semnifică și o dezaprobare a conduitei autorului care, deși ar fi putut acționa în mod licit, a optat pentru o conduită ilicită, contrară ordinii juridice. Vinovăția nu mai apare astfel ca o categorie care include intenția și culpa, ea fiind un concept autonom, fără conținut psihic[6,p.27].
Persoanele juridice sunt și ele destinatare ale normelor juridice care reglementează activitatea lor, norme care nu sunt lipsite, în cele mai multe cazuri, de un conținut etic, astfel că dezaprobarea, reproșul la adresa persoanei juridice care a încălcat dispozițiile legale este o realitate în viața socială[201,p.25]. Vorbim în limbajul curent de „vinovăția” unei întreprinderi chimice care a deversat reziduuri poluante într-un râu, de „vinovăția” unei întreprinderi în care a avut loc un accident de muncă soldat cu moartea unor salariați sau de „vinovăția”unui stat în declanșarea unui conflict armat. Exemplele anterioare demonstrează că acțiunile unei entități colective nu rămân în afara unei judecăți de valoare și ele fac obiectul unui reproș etic, a unei dezaprobări când vin în contradicție cu legea.
Se vorbește din ce în ce mai frecvent de o „onoare” a persoanei juridice, de buna sau proasta reputație a acesteia, situație ce confirmă că activitatea persoanei juridice este apreciată pe baza unor criterii etice[118,p.38-39][201,p.25]. Astfel vinovăția persoanei juridice ar fi mult mai ușor de conciliat cu ideea de culpabilitate normativă, care nu mai impune analiza unei multitudini de aspecte de factură psihică, ci doar constatarea unei acțiuni contrare legii ce întrunește elementele infracțiunii prevăzute de norma de incriminare, precum și constatarea faptului că persoana juridică ar fi putut acționa conform legii.
Nici teoria normativă a vinovăției nu poate face însă abstracție de procesele psihice care însoțesc luarea hotărârii de a acționa și punerea în executare a acestei hotărâri. Reproșul de vinovăție apare ca o concluzie desprinsă din analiza acțiunii volitive și a proceselor psihice care impulsionează comiterea faptei, iar nu doar ca o judecată autonomă, bazată pe o dispoziție legală determinată[6,p.30]. Astfel teoria culpabilității normative aduce în prim plan ideea reproșului și trece în planul doi procesele psihice ale intenției și ale culpei, dar nu poate face abstracție de acestea din urmă deoarece ele, chiar transferate în cadrul acțiunii, rămân oricum premise pentru o judecată asupra vinovăției, ceea ce reprezintă un element de asemănare cu teoria culpabilității psihologice[6,p.30].
Pornind de la aceste considerente, s-a demonstrat existența capacității de culpabilitate a persoanei juridice, având în vedere fie vinovăția psihologică, fie vinovăția normativă, considerându-se și faptul că niciuna din aceste teorii nu poate aduce un răspuns satisfăcător problemei, încercând elaborarea de noi teorii ale vinovăției, specifice persoanei juridice.
Una dintre noile teorii privind vinovăția persoanei juridice este teoria culpabilității de organizare, dezvoltată de profesorul Klaus Tiedemann, care are ca punct de plecare reglementarea germană cu privire la aplicarea sancțiunilor administrative persoanelor juridice. Astfel persoanei juridice i se reține o culpă când organul de conducere omite adoptarea de măsuri de prevenire pentru a evita o activitate delictuală a corporației, culminând cu săvârșirea infracțiunii. Potrivit acesteia, reproșul social care fundamentează răspunderea penală a persoanei juridice este culpabilitatea de organizare, persoana juridică fiind responsabilă pentru infracțiunile săvârșite de către membrii săi, deoarece aceasta și organele sau reprezentanții ei nu au luat măsurile de precauție necesare pentru a garanta desfășurarea unei activități în conformitate cu legea, bunele moravuri sau ordinea socială. În cadrul unei persoane juridice orice faptă ilicită sau infracțiune administrativă a organelor sau reprezentanților implică o culpă a acesteia, cu excepția excesului de reprezentare.
Ceea ce se sancționează astfel nu este faptul individual, ci neglijența la un moment anterior care, dacă nu ar fi existat, ar fi permis evitarea faptului individual[8,p.171-172].
Unii autori au criticat această teorie considerând că simpla deconexiune temporală între momentul acțiunii și momentul în care intervine vinovăția nu rezolvă problema, deoarece, în realitate, persoanei juridice îi lipsește capacitatea de vinovăție atât în momentul acțiunii, cât și anterior acesteia[8,p.172].
Organizarea defectuoasă nu poate fi realizată de către persoana juridică însăși, ci de către conducătorii acesteia, ceea ce face ca vinovăția persoanei juridice să fie fundamentată pe un fapt al altuia, soluție ce contravine flagrant principiului culpabilității[175,p.279].
Putem observa, însă, cu ușurință, că aceste contraargumente nu aduc nimic nou față de cele invocate împotriva soluțiilor bazate pe teoria psihologică sau pe teoria normativă a vinovăției, prezentate anterior.
În doctrină teoria culpabilității de organizare este analizată uneori în strânsă legătură cu teoria filosofiei întreprinderii potrivit căreia vinovăția persoanei juridice decurge din faptul că a creat un climat favorabil comiterii de infracțiuni, deoarece nu a vegheat la respectarea eticii în activitatea firmei[221,p.239][50,p.48].
Se observă cu ușurință că cele două teorii sunt complementare, deoarece, până la urmă, reproșul social vizează în egală măsură faptul că persoana juridică nu și-a subordonat scopurile unor exigențe etice și nu a luat toate măsurile organizatorice corespunzătoare pentru a împiedica crearea unui climat favorabil săvârșirii de infracțiuni.
Posibilitatea aplicării sancțiunilor persoanelor juridice este fundamentată și pe starea de necesitate a bunurilor juridice (Schunemann). Există astfel o separare totală față de principiul vinovăției, starea de necesitate care se produce din cauza slăbirii luării măsurilor preventive în cadrul intreprinderii impune protecția necesară a bunurilor juridice care nu poate fi asigurată în alt mod, iar menținerea bunurilor juridice în pericol este mai gravă decât aplicarea sancțiunilor persoanelor juridice.
Secțiunea 5. Caracterul personal al răspunderii penale
Principiul caracterului personal al răspunderii penale a constituit obiect de studiu atât pentru partizanii ideii de răspundere penală a persoanei juridice, cât și pentru adversarii acestei idei.
S-a arătat că a consacra răspunderea penală a unei persoane juridice înseamnă, de fapt, a angaja răspunderea penală a tuturor indivizilor care compun acea persoană juridică, a pedepsi fără diferențiere vinovații și nevinovații, pe cei care au aprobat și pe cei care au dezaprobat activitatea infracțională, pe cei care nu au votat, cât și pe cei care au decis comiterea infracțiunii[78,p.139][183,p.240][175,p.280]. Ideea unei asemenea răspunderi ar conduce în final la admiterea răspunderii penale pentru altul, inacceptabilă pentru unii autori. Chiar dacă decizia a fost luată de către majoritatea membrilor, este injustă sancționarea celor care nu au aprobat-o, pornind de la premisa că sunt membri ai aceleiași persoane juridice. Indiferent dacă autorii infracțiunii, persoane fizice, au fost sau nu identificați și declarați vinovați, declarația de culpabilitate pronunțată împotriva grupului de persoane care alcătuiește persoana juridică în ansamblu are ca efect atragerea asupra persoanei juridice și a membrilor nevinovați a blamului și a consecințelor păgubitoare a unei condamnări penale nemeritate[114,p.565].
Sancționarea unei entități colective se realizează când sancțiunea se aplică asupra drepturilor și bunurilor colectivității. În fapt însă, indiferent de natura sancțiunii aplicate, această sancționare se reduce la pedepsirea indivizilor, motivată de faptul că aceștia aparțin colectivității respective. Dacă o persoană juridică este condamnată la o amendă, se pune întrebarea cine suportă consecințele acestei amenzi. Pentru un acționar amenda aplicată societății echivalează cu diminuarea veniturilor sale deoarece, în final, amenda aduce atingere unor bunuri care se află, în fapt, în proprietatea reală și veritabilă a celor care au constituit-o și care au o destinație specială, pe durata de existență a societății[81,p.278-279][183,p.240][175,p.280].
Nici pe cale legislativă nu se poate realiza o conciliere a răspunderii penale a persoanei juridice cu necesitatea protejării drepturilor membrilor nevinovați. Pe cale legislativă s-ar putea realiza cel mult o atenuare a consecințelor injuste, dar suprimarea lor presupune abolirea răspunderii penale a persoanelor juridice. În fapt, nici atenuarea nu se poate realiza decât printr-o inversare a sarcinii probei, adică printr-un sistem de prezumții străin dreptului penal[78,p.141].
În opinia unor autori[89,p.87] sancționarea persoanei juridice înseamnă recunoașterea recurgerii la o sancționare colectivă, fiind pedepsiți și membrii nevinovați, doar pentru a asigura certitudinea sancționării celor vinovați.
Când nu toți membrii entității colective sunt implicați în activitățile infracționale ale grupării sancționarea lor prin intermediul pedepsei impuse persoanei juridice nu poate constitui decât o sursă de injustiție în opinia unor autori[179,p.391-392].
Pornind de la aceste considerente, o parte a doctrinei a admis că răspunderea penală a persoanelor juridice aduce atingere principiului caracterului personal al răspunderii penale, încercându-se să se demonstreze că această atingere este justificată de imperativele apărării sociale și prevenirii faptelor antisociale. În această concepție, amploarea atingerii aduse principiului analizat poate fi determinată având în vedere întinderea răspunderii asociaților pentru pasivul societății și posibilitatea asociaților nevinovați de a exercita o acțiune împotriva celor vinovați de săvârșirea infracțiunii. Astfel, ideea de răspundere penală a persoanei juridice nu este incompatibilă cu caracterul personal al răspunderii penale, cât timp atingerea adusă acestui principiu se înscrie în limitele cerute de scopul urmărit și anume apărarea socială[187,p.114-116][194,p.51].
Cea mai mare parte a doctrinei, la care ne raliem și noi, consideră că răspunderea penală a persoanelor juridice nu intră în conflict cu caracterul personal al răspunderii penale. Astfel, trebuie să avem întâi în vedere faptul că acest principiu este susceptibil de două accepțiuni. În sens strict, el implică faptul că terții care nu au participat la comiterea infracțiunii nu trebuie să fie afectați, nici direct, nici indirect, de sancțiunea aplicată făptuitorului. Într-o interpretare flexibilă, principiul presupune că doar infractorul trebuie să suporte consecințele directe și imediate ale săvârșirii infracțiunii, ceea ce nu exclude existența unor efecte prin ricoșeu în dauna altor persoane[135,p.36]. S-a demonstrat în realitate că această din urmă concepție este singura a cărei respectare poate fi în mod realist impusă, deoarece apariția unor consecințe colaterale ține de specificul sancțiunii penale. Persoana umană este o ființă socială, iar măsurile care o afectează au de cele mai multe ori influențe negative și asupra altor membri ai grupului social din care face parte acea persoană. Spre exemplu, o amendă sau o pedeapsă privativă de libertate aplicată unui membru al familiei are nu doar efecte morale, ci și consecințe de ordin material asupra celorlalți membri ai familiei[174,p.299][77,p.349][93,p.42][135,p.39][84,p.397][90,p.707].
Prin urmare principiul caracterului personal al răspunderii penale este respectat dacă sancțiunea aplicată persoanei juridice nu îi afectează pe membrii acesteia decât în mod indirect, așa cum se întâmplă și în cazul pedepselor aplicate persoanelor fizice.
Unii autori contestă posibilitatea asimilării efectelor prin ricoșeu ale pedepselor aplicate persoanelor fizice cu efectele ce decurg din sancționarea unei persoane juridice. Se precizează în acest sens că atunci când o persoană juridică este declarată responsabilă din punct de vedere penal, în spatele fațadei abstracte a personalității juridice se află indivizii care o compun și care, printr-o veritabilă răspundere colectivă, sunt în mod concret, efectiv și direct afectați[78,p.141]. În același sens, s-a afirmat că în acest caz există doar efect de ricoșeu, și nu suntem în prezența niciunei pedepse. Angajatul a cărui faptă este imputată persoanei juridice este, de obicei, ultimul care are de suferit dacă persoana juridică este obligată să-și reducă cheltuielile pentru a plăti o amendă cu un cuantum important. Este mult mai probabil că se va proceda la o reducere de personal și în acest mod membrii nevinovați ai persoanei juridice vor fi cei care își vor pierde locurile de muncă, ei fiind mai ușor de înlocuit decât persoanele cu funcții de decizie[97,p.6][89,p.191].
În opinia noastră, nu putem fi de acord cu aceste obiecții care au ca premisă asimilarea persoanei juridice cu grupul de persoane care o compun. Persoana juridică nu este în realitate o simplă însumare de patrimonii sau de părți din patrimonii, reunite într-un anumit scop, ea constituind un alt subiect de drept, patrimoniul acesteia fiind distinct de patrimoniile membrilor componenți, iar când se aplică o pedeapsă persoanei juridice, doar aceasta este în mod direct vizată de pedeapsa respectivă. De asemenea nu există vreo diferență între situația persoanelor juridice de drept privat și cea a persoanelor juridice de drept public, deoarece și într-un caz și în celălalt condamnarea penală produce aceleași efecte raportate la patrimoniul persoanei juridice.
De exemplu, o amendă penală aplicată unei primării va greva bugetul și va determina reducerea anumitor cheltuieli, spre exemplu, cele cu iluminatul stradal, astfel încât ea va avea efecte negative asupra tuturor membrilor comunității, la fel ca și în cazul unei persoane juridice de drept privat. Aceste consecințe sunt însă firești și ele nu sunt decât efecte indirecte ale sancțiunii penale, care nu aduc atingere principiului caracterului personal al răspunderii penale.
Putem afirma chiar că în cazul sancționării unei persoane juridice efectul de ricoșeu este mai redus decât în cazul sancționării persoanei fizice. În momentul constituirii unei persoane juridice în vederea obținerii unor avantaje viitorii membri își asumă și riscul suportării unor consecințe care ar decurge din activitatea persoanei juridice respective. Specific însă persoanei juridice este libertatea pe care o au membrii acesteia de a decide atât împreună, prin alegerea formei societății, cât și individual, prin stabilirea aportului fiecăruia. Dacă forma aleasă de către membrii persoanei juridice este societatea pe acțiuni sau cea cu răspundere limitată, asociații nu răspund nici în cazul unei amenzi și nici în cazul dizolvării societății decât în limitele aportului fiecăruia. În același timp, asociații pot lua măsuri de reducere a acestui risc printr-o alegere foarte atentă a organelor de conducere și prin supravegherea activității acestora în cadrul procedurilor statutare ale societății[118,p.43][10,p.480].
În cazul persoanelor fizice este evident că nu există un asemenea mecanism de limitare a efectului de ricoșeu al unei condamnări penale aplicate unui membru al familiei. Așa de pildă, sunt evidente consecințele de ordin material asupra membrilor familiei în ipoteza în care singurul membru care realiza venituri este condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, și, cu toate acestea, nu există nici o posibilitate de prevenire a acestui risc.
În plus, membrii persoanei juridice nu suportă nici efectul infamant al condamnării penale, care se răsfrânge inevitabil asupra membrilor familiei celui condamnat. De regulă apartenența unui individ la o persoană juridică, spre exemplu la o societate pe acțiuni, este cunoscută de un număr relativ mic de persoane, așa încât condamnarea penală a persoanei juridice nu este în măsură să afecteze imaginea publică a acționarului. De aceea, efectul de blam invocat în doctrină, pe care condamnarea persoanei juridice l-ar atrage asupra persoanelor fizice, în realitate nu există[114,p.565]. Chiar și membrii care au adoptat hotărârea ce a condus la comiterea faptei, dacă nu sunt judecați și ei pentru aceeași faptă, evită publicitatea defavorabilă a apariției ca inculpat într-un proces ale cărui efecte sunt, de multe ori, mai importante decât efectele condamnării[82,p.551].
Nu în ultimul rând, când în urma săvârșirii infracțiunii, persoana juridică obține un avantaj, acesta profită tuturor membrilor, inclusiv celor care nu au participat la săvârșirea infracțiunii, astfel încât efectele secundare ale condamnării nu sunt decât contraponderea acestor avantaje[10,p.480].
Considerăm că tocmai principiul caracterului personal al răspunderii penale impune introducerea acestei răspunderi penale a persoanei juridice. Ar fi injustă și contrară acestui principiu sancționarea directorilor sau administratorilor unei persoane juridice pentru acțiuni sau inacțiuni care în realitate au fost decise de către persoana juridică[95,p.153][136,p.841][152,p.262] [82,p.551-552][10,p.480][162,p.225][159,p.260]. Un exemplu edificator în acest sens îl întâlnim în jurisprudența belgiană care, începând din 1934, a decis că „o persoană juridică poate comite infracțiuni dar, în stadiul actual al legislației, nu poate fi sancționată”. Se impunea astfel întotdeauna găsirea unei persoane fizice căreia să-i fie imputată infracțiunea comisă de către persoana juridică[196,p.112-113]. În acest mod, soluția condamnării penale a persoanei fizice contravine flagrant principiului caracterului personal al răspunderii penale.
Prin urmare când infracțiunea a fost comisă în interesul colectiv al persoanei juridice, este de la sine înțeles și conform cu principiul caracterului personal ca sancțiunea să fie aplicată persoanei juridice, și nu conducătorilor acesteia, persoane fizice[177,p.131][152,p.529][57,p.701].
O altă obiecție, legată într-o mare măsură de caracterul personal al răspunderii penale, privește riscul de încălcare a regulii non bis in idem prin sancționarea penală a persoanei juridice. Dacă persoanele fizice care au decis sau care au săvârșit infracțiunea sunt sancționate ca atare, ele vor răspunde de două ori pentru aceeași faptă : o dată în calitate de membri ai persoanei juridice împreună cu toți ceilalți, iar a doua oară individual, ca autori materiali ai infracțiunii respective[120,p.680][24,p.137].
Așa cum s-a subliniat în doctrină[118,p.43][39,p.270], punct de vedere împărtășit și de noi, obiecția are la bază o distincție incompletă între individ și corporație. Atunci când un organ al persoanei juridice săvârșește o infracțiune, este vorba de două răspunderi distincte – cea a corporației și cea a persoanei care a acționat în calitate de organ – fiecare bazată pe o vinovăție proprie și care nu decurg una din alta și nici nu se acoperă una pe cealaltă. De pildă, dacă în adunarea generală a unui societăți pe acțiuni se ia o decizie care stă la baza săvârșirii unei infracțiuni (publicarea unui articol de presă calomnios, reducerea cheltuielilor pentru echipamentele de protecție a mediului sau de protecție a muncii, desfășurarea unor activități de spălare de bani, etc.), suntem în prezența unei răspunderi distincte de cea a persoanei care comite fapta în mod nemijlocit. Eventualele consecințe indirecte ale condamnării persoanei juridice nici nu constituie o pedeapsă pentru persoana fizică care a săvârșit nemijlocit infracțiunea și nici nu se răsfrâng asupra ei într-un mod diferit față de alți membri ai persoanei fizice. Din aceste considerente nu putem vorbi de o dublă sancționare a persoanei juridice și putem afirma cu certitudine că răspunderea penală a persoanelor juridice este pe deplin compatibilă cu principiul caracterului personal al răspunderii penale, așa încât nu se poate justifica, pornind de la acest principiu, o respingere a principiului angajării răspunderii penale a persoanelor juridice. Se mai poate evidenția în acest context și faptul că dreptul comunitar, deși consacră principiul caracterului personal al răspunderii, este favorabil ideii de răspundere penală a persoanei juridice[19,p.128].
Secțiunea 6. Punibilitatea persoanelor juridice
Unii autori analizează dificultatea tehnică de aplicare a unei pedepse în cazul persoanelor juridice invocând în principal incapacitatea persoanei juridice de a resimți efectele pedepsei și absența unor sancțiuni adecvate. Se consideră în primul rând că sancțiunea penală este prin esența sa un mijloc aflictiv care nu își atinge scopul când este aplicată persoanei juridice. Ideile de prevenție generală, prevenție specială, restabilirea ordinii de drept și resocializarea autorului infracțiunii nu ar avea sens în cazul persoanei juridice. De asemenea pedeapsa presupune o amenințare cu impunerea unui rău în cazul comiterii unei infracțiuni, iar în cazul persoanei juridice nu se poate considera că aceasta poate resimți efectul unei presiuni psihologice. Scopul pedepsei este reeducarea infractorului, iar realizarea acestuia presupune un proces de înlocuire a valorilor și obiceiurilor negative cu altele pozitive, ceea ce nu se poate realiza decât în cazul unei ființe umane [175,p.279][13,p.350][179,p.390][120,p.690][183,p.240][78,p.152][1,p.183][8,p.132][88,p.85].
În opinia noastră, aceste aspecte precizate mai sus, bazate parțial pe o concepție tradițională a noțiunii de pedeapsă, nu constituie de fapt impedimente de neînlăturat în calea consacrării principiului răspunderii penale a persoanei juridice.
Pedeapsa apare ca un rău impus cu titlu de compensație a comportamentului antisocial și ca o modalitate de izbăvire a infractorului de vinovăția sa și de împăcare cu sine însuși și cu societatea[50,p.43].
Dacă se are în vedere prevenția generală, se poate constata cu ușurință că aceasta se realizează și în cazul sancționării penale a unei persoane juridice. Astfel, când o sancțiune pecuniară este aplicată unei persoane juridice efectul acesteia asupra altor persoane juridice este similar cu cel pe care amenda aplicată unui infractor – individ îl are asupra altor persoane fizice. Spre exemplu, o amendă cu un cuantum ridicat, aplicată pentru o infracțiune economică, va determina și alte persoane juridice să analizeze riscul unei asemenea sancțiuni. Câștigul patrimonial pe care compania se așteaptă să-l obțină prin încălcarea legii va fi comparat cu pierderea financiară suferită în cazul condamnării companiei și astfel, cu cât amenda are un cuantum mai ridicat, cu atât ea devine mai descurajantă pentru persoanele juridice tentate să săvârșească infracțiuni[118,p.40][50,p.49][104,p.227][97,p.4]. La fel ca în cazul persoanelor fizice, incriminarea unor infracțiuni în sarcina persoanelor juridice are un efect intimidant pentru conducătorul persoanei juridice sau pentru membrii acesteia.
În doctrină s-a arătat astfel că o întreprindere are o imagine de marcă, o onoare, o politică socială și comercială, acestea fiind distincte de persoanele care ajută la conturarea acestora și care sunt însărcinate să le pună în practică sau să le apere. De aceea efectele unei condamnări penale se produc și dincolo de conștiințele individuale, fapt dovedit de împrejurarea potrivit căreia persoanele fizice care dețin calitatea de organe ale persoanei juridice se tem de condamnările care ar putea fi aplicate persoanei juridice și care ar putea aduce atingere imaginii firmei, prin publicitatea negativă creată[221,p.230][29,p.36].
Și sancțiunea aplicată unei persoane juridice răspunde și cerinței de prevenție specială, deoarece, chiar mai mult decât o persoană fizică, o persoană juridică deja sancționată din punct de vedere penal va încerca pe viitor să nu mai încalce legea penală[221,p.230][29,p.36]. Aplicarea unei pedepse va acționa indirect asupra tuturor membrilor și va determina o nouă orientare în voința persoanei juridice[174,p.301][10,p.480][76,p.367]. Astfel, în primul rând acționarii vor determina persoana juridică să-și organizeze activitatea potrivit reglementărilor legale, pentru ca profitul să nu mai fie diminuat datorită plății unor amenzi sau datorită afectării imaginii societății prin publicitatea negativă rezultată din hotărârea de condamnare a persoanei juridice.
Nici funcția de reeducare sau, în situații limită, de eliminare a infractorului nu este străină pedepselor aplicate persoanelor juridice, deoarece sancțiunea conduce în final la redresarea persoanei juridice, când aplicarea acesteia determină o reorganizare a persoanei juridice ori a activității sale sau determină eliminarea persoanei juridice în condițiile în care singura sancțiune prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este dizolvarea[18,p.55].
O altă obiecție formulată în legătură cu punibilitatea persoanei juridice este cea privind imposibilitatea aplicării pedepselor tradiționale în cazul acestor entități, arătându-se că „ ființă fictivă, persoana juridică nu poate comite o infracțiune și nici nu poate cunoaște închisoarea”[54,p.70][120,p.674][24,p.138].
Apreciem că sancțiunile aplicabile persoanelor juridice nu pot coincide în totalitate cu cele aplicabile persoanelor fizice datorită diferențelor fundamentale între cele două categorii de subiecți ai infracțiunii. O persoană juridică nu poate fi „executată” în sensul clasic al termenului și nici nu poate fi privată de libertate prin condamnarea la pedeapsa închisorii. Aceasta nu înseamnă că subiectul de drept penal este indisolubil legat de posibilitatea de a suporta aceste sancțiuni. Pedeapsa privativă de libertate a fost aleasă pentru a fi aplicată persoanelor fizice pentru că în decursul timpului s-a dovedit potrivită naturii persoanelor fizice, ceea ce nu înseamnă că nu poate fi înlocuită cu alte pedepse, chiar în cazul persoanelor fizice și, cu atât mai mult, în cazul persoanelor juridice. Dreptul penal modern cunoaște astăzi numeroase pedepse ce înlocuiesc pedeapsa privativă de libertate în cazul persoanelor fizice (munca de interes general, probațiunea, etc.), fiind dificil de identificat impedimente reale față de crearea unor sancțiuni specifice și adecvate persoanelor juridice.
În fapt aceste impedimente nu există, în această materie fiind de conceput un număr mai mare de sancțiuni decât în cazul persoanelor fizice. Pot fi instituite astfel pedepse aplicabile patrimoniului persoanei juridice (amenda, confiscarea), pedepse privind funcționarea persoanei juridice (suspendarea activității sau a unor activități componente, închiderea unor secții), pedepse vizând drepturile companiei (accesele pe piețele de capital, dreptul la publicitate, plasarea sub control judiciar) sau pedepse vizând însăși existența persoanei juridice (dizolvarea)[135,p.35] [84,p.397][39,p.272][174,p.303-304][166,p.273].
Considerăm, alături de doctrina majoritară[97,p.4][104,p.227], că în cazul persoanei juridice pedeapsa principală trebuie să fie amenda, deoarece aceasta afectează în general scopul principal al companiei, acela de a obține un profit. Desigur, afirmația are în vedere doar persoanele juridice cu scop lucrativ, dar acestea sunt cele de a căror activitate se leagă cel mai adesea comiterea unor infracțiuni. Pentru a fi însă eficientă amenda trebuie să fie corect individualizată, respectiv să aibă un cuantum suficient de ridicat pentru a realiza scopurile de prevenție generală și specială, dar în același timp să nu se transforme de facto într-un „instrument al morții” persoanei juridice, cum s-ar întâmpla dacă cuantumul amenzii ar depăși evident nivelul resurselor financiare ale companiei[159,p.262].
O altă obiecție în ceea ce privește punibilitatea entităților colective privește consecințele aparent inechitabile ale aplicării unei pedepse împotriva acestora. Din imposibilitatea aplicării acelorași pedepse persoanelor fizice și persoanelor juridice s-ar naște „inegalități șocante” atunci când pentru aceeași faptă o persoană fizică ar fi condamnată la pedeapsa închisorii iar o persoană juridică ar fi condamnată doar la pedeapsa amenzii[120,p.674].
Apreciem că, în realitate, suntem în prezența a două categorii de subiecte de drept penal, de natură diferită și fiecare având un regim propriu privind răspunderea penală. În consecință nu se poate pretinde ca sancțiunile aplicate să fie identice[10,p.481], individualizarea legală fiind făcută separat pentru fiecare categorie de subiecte de drept penal. În plus, nici nu se poate pune problema comparării a două categorii de pedepse, când acestea sunt de natură diferită, fiind greu de precizat dacă pedeapsa capitală aplicată persoanei juridice(dizolvarea), este mai ușoară sau mai grea decât pedeapsa privativă de libertate în cazul persoanei fizice.
Putem concluziona că persoanele juridice nu sunt lipsite de capacitatea de a suporta o pedeapsă și că nici funcțiile sau scopurile pedepsei nu se opun aplicării acesteia împotriva entităților colective.
Secțiunea 7. Utilitatea răspunderii penale a persoanelor juridice
Consacrarea răspunderii penale a persoanelor juridice își găsește legitimarea în necesități practice, impuse de realitățile contemporane ale vieții economico – sociale. Pornind de la constatarea admiterii în trecut a răspunderii penale a persoanelor juridice, uneori chiar în ciuda caracterului fictiv care le era atribuit acestora, în doctrină s-au ridicat semne de întrebare privind rațiunea respingerii principiului răspunderii penale a persoanelor juridice în prezent, când necesitățile practice sunt mai imperioase ca niciodată, având în vedere puterea economică și pericolul potențial deosebit de ridicat pe care activitatea persoanelor juridice îl poate reprezenta pentru întreaga ordine de drept[93,p.27].
Criminalitatea legată de activitatea persoanelor juridice este în prezent o realitate incontestabilă ce cunoaște o diversitate de cauze și motivații.
Riscul pe care dezvoltarea tehnologică și implementarea noilor tehnologii în procesul de producție îl implică presupune cu necesitate consacrarea principiului răspunderii penale a persoanei juridice, deoarece trăim într-o societate care, pentru a-și asigura bunăstarea, își asumă o serie de riscuri, acestea nemaifiind excepția, ci regula vieții cotidiene. Nu puține dintre riscurile asumate aduc în cele din urmă atingere valorilor ocrotite de normele penale[221,p.78-79].
În activitatea societăților comerciale aceste riscuri sunt legate în esență de procesul de producție, în această categorie intrând, în principal, accidentele de muncă și sunt legate, de asemenea, de rezultatele activității industriale, deoarece volumul mare de produse realizate și procesul complex al distribuției mărfurilor determină posibilitatea intervenției unui mare număr de factori de risc, având în vedere momentul în care un bun este realizat și până când ajunge la consumator, această situație creând numeroase dificultăți cu privire la stabilirea răspunderii pentru produsele defectuoase. Pe de altă parte, în activitatea societăților comerciale există riscuri legate în principal și de deșeurile industriale rezultate din activitatea specifică, care sunt frecvent generatoare de riscuri (emisiile de fum, de gaze toxice, emanațiile de substanțe radioactive), iar nu de puține ori aceste riscuri se materializează în săvârșirea unor infracțiuni privind protecția mediului sau chiar împotriva vieții și sănătății persoanelor[221,p.80-81].
Într-o economie de piață orice persoană juridică cu scop lucrativ încearcă să obțină un profit cât mai mare într-un timp cât mai scurt. Această tendință este firească, ea reprezentând până la urmă însuși scopul pentru care a fost înființată persoana juridică, dar uneori obținerea unui profit mare cu respectarea legii se dovedește un proces de durată. În aceste condiții, nu de puține ori persoana juridică va încerca reducerea timpului necesar pentru realizarea scopului său eludând legea prin evaziune fiscală, fraude comerciale, etc.[152,p.395].
Organizațiile criminale adoptă forme și structuri specifice industriei și comerțului, organizându-se ca persoane juridice și încercând astfel ca, în spatele unei aparențe de legalitate, să își desfășoare în siguranță și la o scară cât mai largă activitățile ilicite(trafic de bunuri și persoane, spălare de bani, etc.).
Forma, dimensiunea și structura persoanei juridice alese ca paravan, precum și ponderea activității ilegale diferă în funcție de forța și obiectul de activitate al organizației criminale, dar desfășurarea activității prin folosirea unor persoane juridice este o constantă[221,p.84].
Atunci când o persoană juridică se află în situația de bancrută accidentală, ea își va asuma riscul unor încălcări ale legii pentru a-și salva existența, săvârșind infracțiuni menite să o redreseze din punct de vedere financiar (înșelăciune, publicitate mincinoasă, fraude, etc.)[152,p.398], cazul fiind cunoscut în doctrină sub denumirea de „patologia eșecului”.
Uneori apartenența la o organizație are ca efect o scădere a temerii față de pedeapsa penală, efectul inhibitor al constrângerii penale ce se manifestă la nivel individual, diminuându-se când autorul se consideră protejat de calitatea de membru al unei persoane juridice. Pe de altă parte, în cadrul unei persoane juridice dependența celui angajat de locul de muncă oferit de angajator poate să îl determine să adopte un comportament cerut de acesta și pe care nu l-ar fi avut dacă nu s-ar fi aflat în situația respectivă[221,p.84].
Pentru a găsi un răspuns eficient la creșterea criminalității entităților colective legiuitorul nu are decât două opțiuni : sau încearcă să adapteze răspunderea penală a persoanelor fizice pentru a face față acestei provocări sau instituie o răspundere proprie a persoanelor juridice.
O parte a doctrinei consideră că soluția necesară și suficientă este răspunderea penală a persoanelor fizice, arătându-se că nu există nici măcar rațiuni de utilitate care să justifice schimbări în sistemul principiilor fundamentale ale dreptului penal, în sensul aplicării pedepselor persoanelor juridice. Ceea ce constituie un pericol pentru ordinea publică nu sunt persoanele juridice, indiferent de natura acestora, ci persoanele fizice care le conduc, le impun acțiunile și conduc activitatea acestora. Persoanele juridice nu fac nimic prin ele însele, infracțiunile fiind întotdeauna comise de către persoanele fizice care, în numele entității colective, decid și acționează și se folosesc de puterea economică dată de capitalul, numărul și acțiunile membrilor acestora. Prin urmare rațiunile de utilitate sunt satisfăcute prin sancționarea persoanelor fizice, nefiind necesară instituirea unei răspunderi penale proprii persoanei juridice[183,p.244].
Se arată în același sens că amenințarea sancțiunii individuale penale este mai eficientă decât o sancțiune aplicată persoanei juridice, iar această eficacitate poate fi sporită printr-o reglementare optimă a modului de constituire și funcționare a persoanelor juridice, precum și printr-o extindere a incriminării faptelor de neglijență sau imprudență[81,p.282].
În realitate, efectul disuasiv al pedepsei penale individuale, departe de a-și spori eficiența, se estompează când persoana fizică acționează în cadrul unei persoane juridice.
Deși încercarea de a rezolva noile probleme apărute pe baza răspunderii penale individuale ar fi, poate, soluția cea mai comodă, ea își manifestă în practică numeroasele neajunsuri și incapacitatea de a fundamenta o replică eficientă față de criminalitatea corporativă. În doctrină s-a arătat că „răspunderea administratorilor nu mai este în măsură să facă față creșterii criminalității persoanelor juridice. Proba vinovăției lor este dificil de găsit în conglomeratul de decizii și omisiuni de a decide, de acțiuni exaltate sau somnolențe de rutină, de inovații imprudente sau conformism neglijent, iar în final această dificilă probă se dovedește inutilă în fața insolvabilității acestor persoane fizice”[163,p.84].
Apreciem că, într-adevăr, imposibilitatea sancționării persoanei juridice nu implică în mod automat sancționarea persoanelor fizice care dețin calitatea de organe sau reprezentanți ai persoanei juridice, fiind necesar a se proba întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii în cazul persoanelor în cauză[133,p.44][57,p.701]. Identificarea persoanei fizice responsabile și proba vinovăției acesteia este cu atât mai dificilă cu cât structura organizatorică a persoanei juridice este mai complexă. Având în vedere contextul vieții economice actuale sunt evidente diferențele care există în ceea ce privește determinarea răspunderii penale între o societate comercială unipersonală (S.R.L cu asociat unic) și o societate transnațională ce deține filiale în diferite țări, care coordonează diversele niveluri de producție, distribuție și desfacere și controlează serviciile aferente acestor procese.
Diviziunea muncii care caracterizează producția industrială modernă presupune distribuirea de roluri, funcții, drepturi și obligații, coordonate în cadrul unui sistem organizațional, sistem în care dificultatea atribuirii unor răspunderi penale individuale este rezultatul mai multor cauze și condiții[209,p.317][50,p.41][114,p.565]. Este caracteristic oricărei structuri complexe crearea unor centre decizionale la nivele inferioare, dotate cu o anumită autonomie funcțională privind sectorul de activitate dat în competență. Activitatea funcțională a acestor centre implică nu de puține ori delegarea unor prerogative decizionale, atrăgând în mod normal angajarea răspunderii penale în sarcina unor membri de la baza ierarhiei. În realitate, în mod frecvent acțiunile acestora au fost comise cu girul conducerii superioare, ceea ce este aproape imposibil de demonstrat.
În același timp, pentru ca activitatea întreprinderii să răspundă exigențelor de celeritate funcțională se impune ca această activitate să fie desfășurată pe baza principiului încrederii, acesta presupunând că fiecare persoană își îndeplinește atribuțiile specifice postului său, fără a verifica activitatea celor din eșalonul anterior. Acest principiu este necesar pentru fluidizarea circuitului economic și are ca efect creșterea dificultății identificării unei persoane fizice ca autor al infracțiunii, cât și o limitare semnificativă a vigilenței unui angajat în raport de acțiunile terților[221,p.164-168].
O caracteristică definitorie a marilor corporații contemporane este fragmentarea procesului decizional în raport de diversele centre decizionale, procesul formării voinței persoanei juridice fiind din ce în ce mai complex, comiterea unei infracțiuni fiind rezultatul interacțiunii unei pluralități de acte parțiale sau fragmentate ale diferiților subiecți, unele din ele fiind comise cu intenție, altele din culpă, unele prin acțiune, iar altele prin inacțiune.
O altă trăsătură definitorie a persoanelor juridice contemporane o constituie existența unor organe colegiale de conducere. Chiar dacă este identificat în mod cert organul de la care emană decizia care a stat la baza săvârșirii infracțiunii, problema identificării unui autor persoană fizică nu este rezolvată. Se pune întrebarea cine vor fi autorii infracțiunii, o parte din doctrină indicându-i pe cei care au votat în favoarea deciziei în cauză, dar rămâne problema situației celor care s-au abținut și care, prin votul lor, ar fi putut împiedica adoptarea hotărârii. Rămâne și situația celor care au lipsit de la reuniunea organului colegial și se pune întrebarea cine va răspunde dacă votul a fost secret și nu se poate stabili poziția fiecărui participant. Nu trebuie să pierdem din vedere nici faptul că, chiar în cazul unui vot deschis, de cele mai multe ori procesul verbal al organului colegial consemnează doar rezultatul votului, nu și modul în care a votat fiecare participant[181,p.350-351].
Autorii care contestă utilitatea răspunderii penale a persoanelor juridice sunt de părere că existența unor situații în care autorul infracțiunii nu este identificat nu poate constitui un argument în favoarea acestei răspunderi, deoarece asemenea cazuri există și în condițiile răspunderii penale individuale[81,p.282].
În opinia noastră cele două situații nu sunt comparabile. Există și vor exista întotdeauna infracțiuni comise de către persoanele fizice care vor rămâne neidentificate, după cum și în cadrul unui sistem care consacră răspunderea penală a persoanelor juridice vor exista și infracțiuni săvârșite de către o persoană juridică neidentificată. Cauzele care conduc la această situație sunt fundamental diferite, însă. În mod obișnuit, neidentificarea autorului unei infracțiuni constituie o situație de excepție care se datorează unor împrejurări legate de comiterea infracțiunii sau unor disfuncționalități legate de activitatea organelor judiciare. Pe de altă parte, neidentificarea persoanei fizice care a săvârșit infracțiunea în cadrul unei persoane juridice este legată în mod obiectiv de structura procesului decizional sau execuțional, fiind direct proporțională cu complexitatea acestui proces, constituind regula, și nu excepția, în cazul marilor companii. În doctrină s-a arătat că în S.U.A. doar 2/3 din procesele soldate cu condamnarea unei persoane juridice se finalizează și cu o condamnare a unor persoane fizice, ceea ce înseamnă că în 1/3 din cazuri fie persoana fizică nu este identificată, fie nu se poate dovedi vinovăția acesteia[40,p.3].
Trebuie avut în vedere și faptul că uneori adevăratul centru de decizie se află în spatele persoanei juridice, organele acesteia nefăcând altceva decât să adopte în mod formal niște hotărâri care nu le aparțin în realitate. Sunt frecvente și situațiile în care consiliile de administrație sunt compuse din reprezentați ai altor persoane juridice care sunt ținuți să execute dispozițiile date de acestea, astfel încât, nu de puține ori, adevăratele centre de decizie se află în străinătate[209,p.318].
Toate aceste considerente relevă deficiențele și limitele răspunderii penale individuale în fața criminalității corporative. Acest model de răspundere conduce în fapt la o exonerare de răspundere a entităților colective, pornind de la premisa că persoanele juridice acționează întotdeauna prin intermediul persoanelor fizice și face ca răspunderea penală să cadă fie la baza piramidei societare (răspunderea reprezentaților), fie la vârful acesteia (răspunderea directorilor sau administratorilor)[221,p.189]. În realitate, procesul decizional societar are o structură complexă în care intervin numeroase manifestări de voință, din interiorul și chiar din afara societății, astfel încât se creează toate premisele unei impunități generale. Persoana juridică nu va răspunde penal pentru că legea nu consacră o astfel de răspundere, iar în cazul persoanelor fizice aflate la baza sau în vârful ierarhiei va fi foarte dificilă proba întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii.
Această situație nu face decât să încurajeze creșterea criminalității corporative, persoanele juridice fiind incitate de această impunitate la obținerea de beneficii prin încălcarea legii[152,p.395][8,p.232].
Chiar dacă, până la urmă, una sau mai multe persoane fizice din cadrul persoanei juridice sunt condamnate penal, acest fapt nu constituie o descurajare pentru persoana juridică, fiind mai puțin costisitoare angajarea unui nou „director adjunct responsabil cu intratul la închisoare”, decât renunțarea la activitatea ilicită desfășurată[40,p.3][181,p.352][166,p.273]. Este elocventă în acest caz situația unor directori de publicații a căror meserie constă în suportarea condamnărilor în locul unei societăți de editură specializată în „arta” calomniei și șantajului[82,p.566].
În doctrină s-a susținut că plusul de eficacitate pe care l-ar aduce instituirea răspunderii penale a persoanelor juridice nu este decât o iluzie. S-a arătat în acest sens, că, pe de o parte, autoritățile vor prefera întotdeauna soluția mai comodă a sancționării persoanei juridice în loc să procedeze la investigații complicate în vederea identificării persoanei fizice, iar pe de altă parte, că această răspundere creează pericolul unei impunități generale, persoanele fizice ascunzându-se în spatele persoanei juridice pentru ca ulterior, când apare riscul unei condamnări penale a acesteia, să procedeze la dizolvarea ei[149,p.639].
Nu împărtășim scepticismul autorului mai sus citat, considerând că inconvenientele menționate pot fi cu ușurință evitate printr-o reglementare corespunzătoare a răspunderii penale a persoanei juridice. Astfel, de regulă, legiuitorul prevede cumulul răspunderii penale a persoanei fizice cu răspunderea penală a persoanei juridice, astfel încât nu se pune problema renunțării la identificarea persoanei fizice și sancționării doar a persoanei juridice. Se poate prevedea, în mod suplimentar, că atunci când dizolvarea persoanei juridice s-a făcut pentru sustragerea de la aplicarea sau executarea pedepsei această pedeapsă sau măsură specială (amenda sau confiscarea) se vor executa asupra activului patrimonial rezultat în urma dizolvării.
Așa cum s-a arătat în doctrină[104,p.229][177,p.131], existența răspunderii penale a persoanelor juridice ar realiza un plus de justiție. În cazul unei infracțiuni săvârșite de către o persoană fizică care a acționat pe baza unei dispoziții date de persoana juridică – spre exemplu, directorul general care pune în executare o dispoziție adoptată de adunarea generală prin vot secret – instanța va manifesta firesc tendința de a diminua pedeapsa aplicată persoanei fizice, conștientă fiind că autorul mediat al infracțiunii este persoana juridică. Se ajunge astfel la situația când aceeași faptă e sancționată mai sever atunci când e săvârșită de către un individ oarecare, decât atunci când aceeași faptă e săvârșită de către un reprezentant al persoanei juridice, în ciuda pericolului mai ridicat al criminalității corporative. În același timp, pedeapsa aplicată, chiar diminuată, apare ca prea severă pentru persoana fizică, aceasta având sentimentul, îndreptățit de altfel, că este singura care suportă consecințele unei fapte la care și alții au o contribuție cel puțin egală, dacă nu superioară[181,p.351][84,p.406-407].
Dacă legea penală prevede doar pedepsirea persoanelor fizice, limitele legale ale sancțiunilor pecuniare sunt stabilite în raport de nivelul resurselor acestora. Astfel, o amendă aplicată persoanei fizice, eventual diminuată din considerentele expuse anterior, se poate dovedi uneori excesivă pentru ea, dar reprezintă întotdeauna o sumă derizorie pentru corporația din care face parte acea persoană fizică. Persoana juridică va plăti cel mai probabil amenda aplicată persoanei fizice, indiferent dacă legea prevede sau nu această posibilitate, fără ca suma achitată să fie de natură să o descurajeze de la continuarea activității infracționale. În plus, nici persoana fizică nu are prea mult de pierdut în urma condamnării, atâta vreme cât persoana juridică este gata oricând să plătească amenda în locul ei.
Astfel, opinia publică rămâne cu sentimentul imposibilității titularului acțiunii penale, respectiv statului, de a acționa împotriva persoanei juridice, care poate să-și continue nestingherită activitatea cu un alt director. Prezintă oare vreo importanță pentru opinia publică condamnarea penală a directorului unei întreprinderi, atât timp cât aceasta continuă emisia sau deversarea de substanțe poluante ori nu ia măsuri pentru asigurarea protecției muncii iar accidentele de muncă se produc în același ritm?[163,p.85].
De asemenea, lupta împotriva recidivismului întâmpină obstacole serioase în cadrul unui sistem de drept care nu consacră răspunderea penală a persoanelor juridice. Apreciem că nu se poate reține o recidivă în sarcina persoanei juridice și nu este posibilă nici agravarea răspunderii penale a persoanei fizice care pe motiv că și-a desfășurat activitatea în cadrul unei întreprinderi ale cărei organe de conducere, compuse din alte persoane, au mai fost anterior condamnate pentru fapte similare. Astfel, deși activitatea infracțională a persoanei juridice are caracter de continuitate, lipsește orice posibilitate de valorificare în plan sancționator a acestei împrejurări[181,p.352].
Un alt argument care pledează în sprijinul utilității răspunderii penale a persoanei juridice este dat de reglementările complexe și de caracterul tehnic al activităților persoanelor juridice care necesită existența unor proceduri distincte pentru cercetarea infracțiunilor săvârșite în cursul acestor activități, proceduri care presupun existența unor jurisdicții specializate. Acest deziderat poate fi concretizat doar dacă legislația permite angajarea răspunderii penale a persoanelor juridice și specializarea unor magistrați în acest domeniu[152,p.396].
Considerăm că răspunderea penală a persoanelor juridice apare ca o contrapondere necesară libertății corporative și drepturilor din ce în ce mai largi recunoscute astăzi entităților colective.
În consecință apreciem că în prezent nu mai poate fi pusă la îndoială utilitatea instituției răspunderii penale a persoanelor juridice și capacitatea sa de a constitui un instrument eficient în lupta împotriva criminalității corporative contemporane.
Secțiunea 8. Măsurile alternative aplicabile persoanelor juridice.
Există în doctrină numeroși autori care, deși recunosc pericolul reprezentat de activitățile ilicite comise de către persoanele juridice sau prin intermediul acestora, propun instituirea unor măsuri alternative îndreptate împotriva persoanelor juridice, fără a se recurge la răspunderea penală a acestora. S-a susținut astfel că este suficient pentru realizarea obiectivului propus ca diversele măsuri de prevenire, de neutralizare și de reparare a consecințelor infracțiunii să poată fi diversificate și pronunțate pe baza simplei constatări a comiterii unei fapte ilicite în activitatea societății, fără a fi necesară stabilirea în prealabil a unei vinovății[212,p.66].
Vom analiza în cele ce urmează diversele soluții propuse în acest sens prezentând și modul în care ele pot constitui o replică eficientă față de activitatea infracțională a persoanelor juridice în comparație cu efectele pe care le are răspunderea penală a persoanelor juridice.
8.1. Răspunderea civilă a persoanei juridice pentru prejudiciul cauzat prin infracțiune
Răspunderea comitenților pentru faptele prepușilor are o foarte frecventă aplicare practică nu numai în fața instanțelor civile, cât și în fața instanțelor penale – în acest din urmă caz comitenții fiind chemați să răspundă, ca părți responsabile civilmente, pentru faptele cauzatoare de prejudicii, cu caracter infracțional, săvârșite de prepușii lor în funcțiile încredințate.
Temeiurile de naștere a raportului de prepușenie pot fi foarte diverse, cel mai adesea un astfel de temei constituindu-l contractul de muncă din care se nasc raporturi juridice cărora le este specifică subordonarea în procesul desfășurării activității a persoanei încadrate în muncă față de unitatea la care este încadrată. Existența contractului de muncă face numai să se prezume, până la proba contrarie, existența raportului de prepușenie.
Raportul de prepușenie poate să se întemeieze și pe calitatea de membru al organizației cooperatiste deoarece în procesul muncii se instituie un raport de subordonare între membrii cooperativei și aceasta din urmă.
În practica judecătorească și în literatura de specialitate au fost exprimate diferite opinii cu privire la temeiurile răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.
a) O primă fundamentare a răspunderii comitentului a fost axată pe ideea unei culpe în alegerea prepusului – culpa in eligendo – ori pe ideea unei culpe în alegere unite cu o culpă în supraveghere – culpa in vigilando (Tribunalul Suprem, Colegiul civil, decizia nr. 739 din 17 iunie 1958, în CD. 1958, p. 200). Din ce în ce mai mult această fundamentare a evoluat spre ideea unei prezumții legale absolute numai de culpă în supraveghere, cu atât mai mult cu cât, în condițiile sistemului de recrutare și încadrare a forței de muncă nu se poate vorbi de „o culpă în alegere” din partea comitentului, care, cel mai adesea, este o societate comercială. Ceea ce s-ar putea reproșa comitentului ar fi, în situațiile menționate, insuficiențele în supraveghere, îndrumare și control, de care a dat dovadă în conducerea activității prepusului (Tribunalul Suprem, Secția penală, decizia nr. 201/1973; V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu, p. 320).
b) O altă fundamentare care și-a găsit un anumit ecou în practica judecătorească a fost aceea că prepusul acționează ca un adevărat mandatar al comitentului și, deci, fapta sa ilicită este fapta comitentului însuși (în acest sens, a se vedea, de exemplu: Trib. Suprem, Colegiul civil, decizia nr. 886 din 7 iunie 1957, în CD. 1957, p. 161; decizia nr. 1061 din 21 octombrie 1966 (nepublicată) menționată în I. Mihuță, Al. Lesviodax, Repertoriu (…) 1952-1969, p. 402; decizia din 8 iulie 1959 (nepublicată), loc. cit, p. 418).
c) O altă fundamentare a răspunderii comitentului are drept premisă ideea de risc, în sensul că răspunderea ar decurge din împrejurarea că el este acela care trage foloasele activității desfășurate de prepus și deci trebuie să suporte și consecințele nefavorabile ale acestei activități – ubi emolumentum ibi onus.
Sub aspect juridic, dacă s-ar admite că fundamentarea menționată are drept premisă riscul propriu al comitentului, risc ce ar decurge din dreptul de a culege beneficiile activității, această fundamentare ar fi incompatibilă cu dreptul indiscutabil pe care îl are comitentul de a se întoarce împotriva prepusului pentru recuperarea daunelor plătite în locul acestuia.
d) Fundamentarea care s-a impus și se impune din ce în ce mai mult în literatura și în practica judecătorească se bazează, în esență, pe ideea de garanție. Această fundamentare, pe care o împărtășim, explică răspunderea comitentului pentru fapta ilicită a prepusului pornind de la premisa că prin art. 1000 alin. (3) Cod civil român (art. 1373 din Noul Cod Civil) se instituie o garanție a comitentului, în solidar cu prepusul, față de victima prejudiciului, garanție care este menită să ofere victimei posibilitatea de a fi despăgubită. Este o garanție pentru fapta altuia, deci pentru o faptă care trebuie să fie de natură să angajeze, prin ea însăși, răspunderea personală a prepusului. Cu alte cuvinte, răspunderea comitentului va fi angajată numai dacă, și în măsura în care, în persoana prepusului sunt întrunite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie[80,p.285]. Pentru un punct de vedere conform căruia răspunderea comitentului este angajată chiar în cazul în care prepusul a acționat fără vinovăție, deci chiar în cazul în care nu sunt întrunite integral, în persoana prepusului, condițiile prevăzute de art. 998-999 Cod Civil român de la 1864 (art. 1349 din Noul Cod Civil român) a se vedea[5,p.183]. Potrivit acestui punct de vedere, răspunderea comitentului s-ar întemeia nu numai pe ideea de garanție, dar și pe „ideea de asigurare, adică ideea asumării riscurilor unei activități. Cel care întreprinde o activitate, folosind în acest scop serviciile unor alte persoane asupra cărora exercită o autoritate (…), trebuie să suporte riscul unei asemenea activități organizate”
În ceea ce privește aplicarea acestei garanții prevăzute de lege în sarcina comitentului, în literatura de specialitate și în practica judecătorească par a se contura două tendințe: potrivit unei tendințe, pe care am putea-o denumi concepția garanției obiective, ne-am afla în fața unei garanții „întemeiate pe riscul de activitate”, detașată de orice idee de culpă prezumată a comitentului; potrivit unei alte tendințe, pe care o considerăm mai apropiată de sistemul Codului civil în vigoare și al Codului civil anterior pe care am putea-o denumi concepția garanției subiective, ne-am afla în fața unei garanții care nu se detașează, ci se grefează pe ideea unei prezumții de culpă în sarcina comitentului.
Această din urmă concepție consideră că garanția comitentului pentru fapta proprie a prepusului derivă din împrejurarea că, în virtutea raportului de prepușenie, comitentul exercită supravegherea, îndrumarea și controlul activității prepusului.
Fără a se suprapune integral cu existența unei vinovății a comitentului în exercitarea acestor atribute ale autorității sale, ideea de garanție subiectivă nu este total desprinsă de ideea de vină a comitentului. Într-adevăr, chiar dacă nu întotdeauna, totuși de multe ori, săvârșirea de către prepus a unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii se poate explica și prin existența unor insuficiențe în exercitarea de către comitent a acestor atribute.
Ideea de garanție depășește însă, în extensiune, ideea de vină a comitentului, ceea ce face ca prezumția de răspundere a acestuia să nu poată fi înlăturată prin simpla probă contrarie a lipsei de vinovăție în exercitarea supravegherii, îndrumării și controlului. În acest punct se întâlnesc cele două concepții – cea obiectivă și cea subiectivă – despre garanție.
De aceea, în literatură și în practică se vorbește adesea de o prezumție legală absolută de culpă în sarcina comitentului. Bunăoară, relativ recent o Curte de Apel din România a statuat în sensul că „fundamentul răspunderii întemeiate pe dispozițiile art. 1000 alin. (3) Cod civil român (art. 1373 din Noul Cod Civil român) îl reprezintă o prezumție legală absolută de culpă în sarcina comitentului(a se vedea Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, decizia nr. 204 din 27 ianuarie 2003, în CA. București, Culegere de spețe 2003-2004, p. 269). Afirmarea caracterului absolut al prezumției urmărește să acopere, în acest context, atât ideea de vină în exercitarea atributelor comitentului, cât și ideea de garanție generală privind fapta prepusului.
Fără a părăsi ideea de culpă prezumată absolut a comitentului în exercitarea supravegherii, practica judecătorească a adoptat, drept fundament al răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, ideea de garanție.
Această răspundere este unanim admisă astăzi în doctrină, atât de partizanii, cât și de adversarii ideii de răspundere penală a persoanei juridice, fiind recunoscută în toate legislațiile. Vom analiza dacă acest tip de răspundere poate să constituie un mijloc de sancționare alternativ și eficient, capabil să înlocuiască răspunderea penală a persoanei juridice.
Potrivit unor autori, răspunsul la această întrebare este afirmativ deoarece pedeapsa pecuniară aplicată unei persoane juridice nu are o eficacitate mai mare decât despăgubirile civile, fiindcă persoana juridică nu poate resimți și alte efecte ale pedepsei aplicate[78,p.151]. În opinia noastră, răspunderea civilă a persoanei juridice își are precis determinat rolul său în repararea prejudiciilor cauzate, dar ea nu combate criminalitatea persoanelor juridice. Această ineficiență se explică prin faptul că multe dintre infracțiunile săvârșite de către persoanele juridice sunt infracțiuni de pericol, care nu produc un prejudiciu. Astfel persoana juridică nu riscă nimic prin încălcarea legii penale, astfel încât în mod firesc este încurajată în continuarea activității infracționale[142,p.254].
Pe de altă parte, datorită proceselor de producție și distribuție complexe în cadrul persoanelor juridice există o distanțare între autor și victimă, astfel încât nu de puține ori victima nici nu realizează în ce postură se află, vorbindu-se tot mai frecvent în doctrină de așanumitele „infracțiuni fără victimă”[221,p.87-88]. Exemplul cel mai elocvent este dat de infracțiunile la legislația privind protecția consumatorului.
Uneori prejudiciul cauzat persoanelor fizice nu justifică pentru aceste persoane fizice declanșarea unui proces civil, beneficiul obținut astfel de către persoana juridică fiind considerabil, datorită numărului mare de victime. Astfel, dacă mai multe milioane de consumatori sunt înșelați cu 1 șiling, niciunul nu va declanșa un proces civil, dar întreprinderea în cauză obține un câștig important[97,p.3].
Chiar atunci când persoana juridică va fi obligată la repararea prejudiciului, această sancțiune nu este suficientă pentru a o determina să renunțe la activitatea infracțională, dacă se dovedește că beneficiile obținute din săvârșirea infracțiunii sunt mai importante decât despăgubirile plătite.
Pentru considerentele expuse mai sus, apreciem că răspunderea civilă a persoanei juridice pentru repararea prejudiciului trebuie să coexiste cu răspunderea penală, și nu să încerce să i se substituie.
8.2. Instituirea răspunderii administrativ – penale a persoanelor juridice
O soluție legislativă relativ frecvent întâlnită în sistemele de drept care nu consacră răspunderea penală a persoanelor juridice o constituie recunoașterea calității de subiect de drept administrativ – penal a entităților colective și aplicarea în cazul acestora a unor sancțiuni specifice acestei ramuri de drept.
Avantajul acestui sistem constă în faptul că domeniul administrativ – penal oferă un spațiu de manevră mai larg, deoarece principiile specifice dreptului penal, în special principiul vinovăției și al caracterului personal al răspunderii penale, se aplică cu o anumită suplețe[122,p.78]. În acest sens s-a pronunțat și Tribunalul Constituțional spaniol (Sentința nr.246/1991)[221,p.206], statuându-se că principiul vinovăției este aplicat în cazul sancțiunilor administrative mai nuanțat, deoarece inadmisibilitatea răspunderii obiective nu împiedică recunoașterea răspunderii administrative a persoanelor juridice. Aceasta nu înseamnă că în cazul infracțiunilor administrative săvârșite de către persoanele juridice poate fi înlăturat elementul subiectiv al vinovăției, acesta analizându-se diferit față de cazul persoanelor fizice. Aceste diferențe ar decurge, în opinia instanței, din natura de ficțiuni juridice a acestor subiecți, cărora le lipsește elementul volitiv în sens strict, dar nu și capacitatea de a încălca normele cărora le sunt supuse.
O poziție similară s-a făcut remarcată și în jurisprudența Tribunalului federal elvețian care până în anul 1974 a decis că infracțiunile administrative implică doar o încălcare a obligației de subordonare față de administrație și în acest domeniu elementul subiectiv al infracțiunii are un rol secundar[193,p.350][141,p.60][154,p.329]. Legea federală privind dreptul penal administrativ din 22 martie 1974 a pus capăt acestei practici prevăzând că dispozițiile părții generale a Codului penal sunt aplicabile și în cazul faptelor sancționate de dreptul penal administrativ, afară de cazul în care legea administrativă dispune altfel. De dată relativ recentă au apărut astfel de dispoziții cu caracter derogatoriu de la dreptul administrativ-penal comun. Astfel Legea privind finanțele publice federale din 1995 prevede aplicarea unei amenzi în cazul persoanelor juridice care au încălcat obligațiile procedurale ori au comis o sustragere sau o tentativă de sustragere de la plata unui impozit. Tot astfel, Legea federală privind cartelurile din 6 octombrie 1995 prevede o amendă administrativă aplicabilă persoanelor juridice, al cărei cuantum poate atinge chiar un milion de franci[154,p.329-331].
Prin urmare prevederile Codului penal referitoare la vinovăție deveneau aplicabile și în materia infracțiunilor de drept administrativ – penal. De la regula responsabilității persoanelor juridice astfel consfințită se admitea o excepție, în cazul infracțiunilor pentru care amenda aplicabilă nu depășea 5.000 franci elvețieni[193,p.352-353]. Această excepție se bazează pe considerente de ordin practic, apreciindu-se disproporționată angajarea unor cheltuieli importante pentru o instrucție complicată în vederea determinării persoanei fizice vinovate, în condițiile în care sancțiunea legală este amenda cu un cuantum relativ redus[141,p.61][193,p.354]. Soluția a fost însă criticată de o parte a doctrinei, care arată că aceste considerente de ordin practic nu pot justifica prin ele însele crearea unei excepții de la regula societas delinquere non potest[181,p.348]. Posibilitatea sancționării persoanei juridice nu împiedică autoritățile să procedeze la identificarea și sancționarea persoanei fizice, dar sancționarea uneia o exonera de răspundere pe cealaltă, nefiind admis cumulul celor două răspunderi. Alegerea persoanei sancționate se face pe criterii de oportunitate, nefiind posibilă atacarea deciziei de sancționare de către persoana fizică, spre exemplu, datorită faptului că amenda ar fi trebuit pronunțată împotriva persoanei juridice.
În doctrina portugheză s-a susținut necesitatea unei diferențieri între dreptul penal clasic, ce protejează valori sociale ce ocrotesc dezvoltarea personalității umane, concretizându-se în drepturi, libertăți sau garanții, precum și dreptul penal secundar sau administrativ, care ocrotește valori sociale legate de acțiunile personalității umane, privită ca fenomen social și constituie concretizarea unor valori legate de drepturile sociale și organizarea economică. Această origine a dreptului penal-administrativ în latura socială a statului de drept justifică anumite devieri față de regimul general al dreptului penal clasic[140,p.322-323], una dintre acestea fiind chiar consacrarea răspunderii penale a persoanelor juridice. Autorul citat nu întâmpină probleme în ceea ce privește recunoașterea capacității de acțiune sau vinovăția persoanei juridice, aspectul care în opinia sa impune o anumită „deviere” de la principiile dreptului penal clasic fiind legat de capacitatea persoanelor juridice de a suporta efectele pedepselor și măsurilor de siguranță.
În plan legislativ, în dreptul portughez, prin trei Decrete-legi (din 24.07.1979, 01.10.1979, 27.10.1982) a fost creat un sistem de infracțiuni reglementare – contra-ordenações – sancțiunile pentru acestea putând fi aplicate persoanelor fizice, persoanelor juridice și chiar asociațiilor fără personalitate juridică[170,p.309]. Potrivit art.7 alin. 1 din Decretul-lege nr.433/27.10.1982, persoanele juridice răspund pentru aceste infracțiuni reglementare comise de către organele și reprezentanții lor în exercitarea funcțiilor acestora. Pentru angajarea răspunderii este necesar ca organul sau reprezentantul să fi acționat în numele și în interesul persoanei juridice, dar răspunderea ei nu este condiționată de tragerea efectivă la răspundere a acestuia. Acest lucru i-a făcut pe unii autori să afirme că persoana juridică poate răspunde și atunci când nu a fost identificată persoana fizică ce a comis fapta, fiind astfel rezolvată una dintre problemele invocate de partizanii ideii de răspundere penală a persoanei juridice, respectiv dificultatea identificării persoanei fizice care a comis fapta[140,p.335-336]. Credem totuși că afirmația este susceptibilă de unele nuanțări. Soluția propusă de autorul citat este viabilă atunci când decizia a fost luată de un organ colegial dacă nu se poate stabili cum a votat fiecare membru, dar nu credem că poate fi angajată răspunderea persoanei juridice atunci când nu se poate identifica nici măcar organul colegial căruia îi este imputabilă fapta. În sarcina persoanei juridice se va reține o infracțiune reglementară (contra-ordenações) atât în situația în care fapta comisă de către organul său are aceeași natură, cât și în situația în care fapta acestuia este o infracțiune din sfera dreptului penal clasic. Atunci când fapta comisă de către organul persoanei juridice constituie infracțiune, persoanei juridice i se poate aplica avertismentul, amenda sau dizolvarea. Dacă și fapta persoanei fizice este tot o contra-ordenações, persoanei juridice i se va aplica o sancțiune pecuniară specifică, coima, însoțită eventual de o sancțiune accesorie, confiscarea, interzicerea exercitării unei activități, pierderea dreptului la subvenții sau alte beneficii acordate de o entitate sau serviciu public, interzicerea participării la târguri, piețe, competiții etc. (art. 21 din Decr.-lege nr.433/82). La individualizarea sancțiunii pecuniare se va avea în vedere, pe lângă gravitatea faptei, vinovăția și situația economică a întreprinderii, ca aceasta să fie mai mare decât beneficiul obținut de către persoana juridică prin comiterea faptei[140,p.337-338].
Și dreptul român cunoaște răspunderea contravențională a persoanelor juridice, art.3 alin.2 din Ordonanța nr.2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor (publicată în M.Of. nr.410 din 25 iulie 2001) menținând dispoziția din vechea reglementare (Legea nr.32/1968) potrivit căreia „persoana juridică răspunde contravențional în cazurile și în condițiile prevăzute de actele normative prin care se stabilesc și se sancționează contravenții”. Sancțiunile contravenționale principale aplicabile persoanei juridice sunt avertismentul, amenda contravențională și obligarea la prestarea unei activități în folosul comunității, această din urmă sancțiune fiind căzută în desuetudine (art.6 alin.1). Mai trebuie semnalat faptul că majoritatea sancțiunilor complementare, prevăzute de art.5 alin.3, se adresează preponderent persoanelor juridice – închiderea unității; blocarea contului bancar; suspendarea activității agentului economic; retragerea licenței sau avizului pentru anumite operațiuni ori pentru activități de comerț exterior, temporar sau definitiv.
În dreptul german, art.30 din OwiG (Ordnungswidrigkeitengesetz) prevede posibilitatea aplicării unei amenzi administrativ-penale împotriva unei persoane juridice atunci când un organ al acesteia a comis o infracțiune sau o abatere administrativ-penală în contul ei.
Potrivit art 30 OwiG: Atunci când o persoană a comis o infracțiune sau o abatere administrativ-penală
1) în calitate de organ reprezentativ legal al persoanei juridice sau de membru al unui asemenea organ;
2) în calitate de comitet director al unei asociații fără personalitate juridică sau de membru al unui asemenea comitet;
3) în calitate de asociat investit în mod legal cu reprezentarea unei societăți colective de persoane sau
4) în calitate de mandatar general sau mandatar comercial ce deține o funcție de comandă a unei persoane juridice ori a unei asociații de persoane menționate la pct. 2) și 3), care determină o încălcare a obligațiilor impuse persoanei juridice sau asociației de persoane sau care determină sau ar fi putut determina o îmbogățire a acestora, o amendă administrativ-penală poate fi aplicată persoanei juridice.
Amenda aplicată poate ajunge până la 500.000 Euro în cazul faptelor intenționate și până la 250.000 Euro în caz de infracțiune neintenționată. Sancțiunea poate fi aplicată persoanei juridice și atunci când persoana fizică nu poate fi urmărită penal, dar este necesar să se constate că fapta a fost comisă de către o persoană ce deține una din calitățile arătate de lege.
Deși, prin tradiție, doctrina germană nu este favorabilă ideii de răspundere penală a persoanei juridice, invocându-se principiul răspunderii pentru vinovăție, considerat ca având o valoare constituțională, potrivit unei decizii a Curții Constituționale din 1966[170,p.352], majoritatea autorilor acceptă această răspundere administrativ-penală, considerând chiar că limitele reglementării aduse de textul analizat sunt prea restrânse[118,p.50-51][122,p.78]. Astfel sunt criticate prevederile potrivit cărora răspunderea persoanei juridice nu poate fi angajată atunci când persoana fizică a acționat în interes propriu, faptul că angajarea răspunderii persoanei juridice este condiționată de constatarea vinovăției persoanei fizice (chiar dacă aceasta nu este condamnată) sau faptul că răspunderea persoanei juridice poate fi angajată doar de acțiunile persoanelor din vârful ierarhiei societare. Obiecția trebuie primită doar în măsura în care are în vedere situațiile când autorul acționează în interes propriu, fără însă a aduce atingere intereselor persoanei juridice, adică atunci când acționează prin intermediul, dar nu împotriva persoanei juridice. Este evident că în cazul unei acțiuni în interes propriu îndreptată împotriva persoanei juridice – spre exemplu o delapidare – nu se poate pune problema angajării răspunderii penale a acesteia.
De dată recentă răspunderea administrativ-penală a persoanei juridice a fost consacrată și de dreptul italian prin legea nr.300 din 29 septembrie 2000 (este vorba de legea de ratificare a unor convenții internaționale privind lupta împotriva corupției funcționarilor publici străini în operațiile economice internaționale, a funcționarilor statelor membre ale Uniunii Europene și protejarea intereselor financiare comunitare) și de Decretul-lege nr.231 din 8 mai 2001 pentru aplicarea acestei legi. Deși legiuitorul a calificat această răspundere ca fiind administrativă, doctrina[85,p.146][173,p.110] consideră că este vorba de o „fraudă de etichetă” căci, în realitate, această răspundere are o natură penală, ea fiind legată de comiterea unei infracțiuni și valorificată în cadrul unei proceduri penale.
Dispozițiile privind această formă de răspundere se aplică nu doar entităților dotate cu personalitate juridică, ci și asociațiilor și societăților cărora nu le este recunoscută această personalitate. Sunt în schimb exceptate statul, colectivitățile teritoriale precum și alte entități publice fără activitate economică. Pentru angajarea răspunderii entității colective este necesară comiterea unei infracțiuni în avantajul sau în interesul acesteia de către o persoană fizică ce deține una din calitățile cerute de lege. Este vorba de persoanele legal investite cu atribuții de reprezentare, administrare sau conducere a entității sau a unei subunități a acesteia dotate cu autonomie financiară sau funcțională, de persoanele care exercită în fapt gestiunea sau controlul, precum și de persoanele aflate sub autoritatea sau supravegherea unei persoane din categoriile amintite[146,p.1012] [85,p.147].
Sub aspectul criteriului de imputabilitate subiectivă a fost creat un model de vinovăție sui generis, specific persoanei juridice și fundamentat pe ideea culpabilității de organizare, întreprinderea urmând să răspundă atunci când infracțiunea comisă de către un organ sau prepus al său e consecința faptului că aceasta nu s-a dotat cu un model de organizare apt să prevină comiterea acelui gen de infracțiuni sau decurge din insuficienta supraveghere din partea organismelor dotate cu atribuții de control.
Răspunderea administrativă instituită are caracter autonom, aceasta operând și atunci când persoana fizică nu a fost identificată sau nu mai poate fi sancționată.
Cu privire la sancțiunile aplicabile legea instituie amenda, aplicabilă potrivit sistemului zi-amendă, sancțiunile privative de drepturi, respectiv interzicerea exercitării unei activități, suspendarea sau retragerea unei licențe sau autorizații sau confiscarea și publicarea hotărârii de condamnare.
În fine, mai trebuie precizat că răspunderea administrativă analizată nu a fost instituită deocamdată cu caracter general, ea fiind limitată la infracțiunile expres prevăzute de legea 300/2000. Este vorba în principal de infracțiuni reglementate de Codul penal italian, cum ar fi cele de evaziune, deturnare de fonduri, înșelăciune în dauna statului, abuz de putere, corupție, fraude informatice etc., aceste fapte fiind susceptibile să aducă atingere intereselor protejate de legea menționată. Este însă posibil, în opinia doctrinei, ca în viitor legiuitorul să extindă sfera de aplicare a acestei răspunderi la alte domenii ale legislației speciale[85,p.147].
Răspunderea administrativă a persoanelor juridice este prevăzută și în noul Cod cu privire la contravențiile administrative al Federației Ruse pentru aproximativ 60-70% din contravenții, această instituție fiind cunoscută și de legislația administrativă a fostei Uniuni Sovietice, abandonată însă la începutul anilor ’60[102,p.76].
Încercarea de a rezolva problema criminalității corporative exclusiv pe calea sancțiunilor administrative face astăzi obiectul criticilor unei importante părți a doctrinei. Din punct de vedere teoretic angajarea răspunderii administrativ-penale a persoanelor juridice pune aceleași probleme ca și răspunderea penală, sub aspectul capacității de acțiune, vinovăției sau caracterului personal al sancțiunilor[101,p.590][8,p.252-253], astfel că admiterea unei răspunderi administrative marchează punctul de pornire în acceptarea ideii de răspundere penală[118,p.50]. În același sens s-a arătat că modelul de răspundere penală a persoanelor juridice propus de Corpus Juris poate fi ușor implementat în dreptul german, dată fiind existența sistemului de răspundere administrativă, de care nu diferă foarte mult[49,p.285]. Este elocventă în acest context situația dreptului elvețian care, ostil fiind față de ideea răspunderii penale a persoanelor juridice, potrivit art. 27 din Constituție, a abandonat, cel puțin ca regulă de principiu, și sancționarea administrativă a acestora, așa cum am arătat anterior. Doctrina elvețiană a criticat distincția făcută la un moment dat de tribunalul federal între crime și delicte – pe care persoana juridică nu le putea comite – și contravenții, în cazul cărora se admitea angajarea răspunderii persoanelor juridice, arătând că elementul subiectiv este necesar în ambele cazuri, răspunderea obiectivă nefiind admisă nici în cazul dreptului administrativ-penal[141,p.60]. Mai trebuie semnalat faptul că apariția în ultimii ani a unor texte ce prevăd sancțiuni administrative aplicabile persoanelor juridice-în special în domeniul dreptului fiscal sau al concurenței – pare să fie urmată de o deschidere a legiuitorului spre ideea de răspundere penală a persoanei juridice. Un proiect de lege vizând instituirea acestei răspunderi se află în prezent în dezbatere[154,p.325].
În același sens, în dreptul român, art.1 din Ordonanța 2/2001 definește contravenția ca fiind „fapta comisă cu vinovăție…” iar art.10 alin.3 prevede că „în cazul în care la săvârșirea unei contravenții au participat mai multe persoane, sancțiunea se va aplica fiecăreia separat”.
Un argument suplimentar în susținerea similitudinii celor două răspunderi poate fi și faptul că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, procedurile administrativ-penale din dreptul intern sunt în marea lor majoritate considerate ca tratând o „acuzație în materie penală” și supuse exigențelor specifice procesului penal.
În acest context, pentru concretizare, amintim Decizia Curții de Apel Chișinău din 13.12.2007, pronunțată în dosarul nr. 1a-1519/07 în care s-a reținut, similar cu Curtea Europeană a Drepturilor Omului, conform art. 4 din Protocolul Adițional 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului că „Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicțiile aceluiași stat pentru săvârșirea infracțiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii și procedurii penale ale acestui stat”. Conform practicii Curții Europene a Drepturilor Omului noțiunea de infracțiune și acuzație penală în sensul art. 6 alin. l, 3, art.4 Protocolul 7 al Convenției Europeane a Drepturilor Omului sunt termeni identici și au caracter autonom, care pot să nu aibă același sens ca în legislația internă. Astfel, în Republica Moldova în această categorie intră infracțiunile penale, contravențiile administrative și încălcările fiscale care după natura lor au de asemenea caracter penal, având scopul de a pedepsi persoana pentru încălcarea legislației fiscale.
Astfel, pentru a stabili dacă o persoană este acuzată de săvârșirea unei fapte penale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului aplică 3 criterii de bază (cauza Ziliberberg contra Moldovei din 01.02.2005): calificarea ei ca infracțiune în legea națională; natura infracțiunii; gradul de gravitate al sancțiunii ce urmează a fi aplicată autorului ei.
De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a indicat că aceste criterii sunt alternative, nu cumulative. Pentru ca art.6 al. l al Convenției Europene a Drepturilor Omului să se aplice unei acuzații penale este suficient ca infracțiunea în cauză să fie prin natura sa penală sau să fi expus pe autor unei sancțiuni ce poate primi calificarea de sancțiune penală, aceasta neîmpiedicând adoptarea unei abordări cumulative dacă analiza separată a fiecărui criteriu nu permite a se ajunge la o concluzie clară privitoare la existența unei acuzații în materie penală, (cauza Garyfallou vs Grecia din 24.09.2007, p 33).
Pentru Curte calificarea faptei discutate în dreptul național al statului este un simplu punct de plecare, care va conduce la propria ei calificare, indicația dată de legea națională neavând decât o valoare formală și relativă, ce urmează a fi examinată în lumina unui numitor comun al legislațiilor din diverse state, (cauza Weber contra Elveției din 22.05.1990, p 31) .
Într-o altă cauză (cauza Bendenoun contra Franței din 24.02.1994, p 47), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit criteriile după care o sancțiune fiscală este asimilată unei acuzații penale și anume: a) faptele incriminate să fie prevăzute într-o lege specială în materie de impozite; b) majorările de impozit aplicate să nu aibă ca scop repararea unui prejudiciu, ci să urmărească pedepsirea persoanei vinovate pentru a împiedica repetarea unor asemenea fapte, ceea ce înseamnă să aibă caracter sancționator; c) baza legală a acestor sancțiuni să fie dată de norma generală cu scop preventiv și represiv; d) majorările aplicate să aibă amploare considerabilă; e) aceste criterii trebuie îndeplinite cumulativ, care combinate oferă procedurilor fiscale în cauză caracter penal.
Astfel, Colegiul penal al Curții de Apel Chișinău a considerat că în cauza penală examinată de către instanța de fond aceste criterii sunt îndeplinite cumulativ: S.R.L. „Raisanlux” este învinuită de comiterea mai multor încălcări fiscale prevăzute de o lege specială și anume a mai multor articole din Codul Fiscal al Republicii Moldova, aplicându-se de către Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice și Corupției (C.C.C.E.C.) majorări de întârziere și amenzi în proporții considerabile și anume în sumă de 2 507 170 lei din suma de 5 125 345 lei – restanță de bază la buget, constituită din neplata impozitului pe venit și TVA, care constituie circa 50% din suma de bază, sancțiunile fiscale aplicate având caracter sancționator cu scopul prevenirii unor asemenea încălcări pe viitor și în plus aceste proceduri urmate de confiscarea documentelor contabile ale firmei, a mărfii etc., au dus la perturbarea activității firmei și cauzarea de prejudicii mari firmei.
În consecință, prevederile art.6 al. l al Convenției Europene a Drepturilor Omului sunt aplicabile față de S.R.L. „Raisanlux”, iar prin hotărârea Curții de Apel Chișinău din 1.02.2007, menținută prin decizia CSJ din 27.06.2007 s-a examinat deja o dată o acuzație penală îndreptată contra S.R.L. „Raisanlux” privind evaziunea fiscală și a fost pronunțată o hotărâre irevocabilă de respingere integrală a acestor acuzații ca fiind neprobate și ilegale.
Aceste hotărâri fiscale irevocabile, cu caracter penal, sunt obligatorii acum pentru instanța care examinează dosarul penal, care este identic sută la sută după fapte, termene și sume cu materialele cauzei penale. În caz de adoptare de către instanța penală a unei sentințe de condamnare a S.R.L. „Raisanlux” pentru evaziune fiscală vor exista la acel moment 2 hotărâri irevocabile contradictorii referitoare la același subiect, lucru incompatibil cu principiul interzicerii dublei penalități pentru una și aceeași faptă, a supremației legii și a statului de drept.
De asemenea, Colegiul penal al Curții de Apel Chișinău a considerat că instanța de fond, în baza art.275 pct.3, 9, art.285 al. 1 pct.5 Cod procedură penală al Republicii Moldova, corect a dispus încetarea procesului penal și în privința lui A. Gh. și A. P. pe motivul că în acțiunile lor nu se întrevăd elementele constitutive ale infracțiunii și anume latura obiectivă a infracțiunii de evaziune fiscală, precum și că există alte circumstanțe prevăzute de lege care condiționează excluderea sau, după caz, exclud urmărirea penală din următoarele motive:
Din lectura rechizitoriului, se observă că A. Gh., ca director la S.R.L. „Raisanlux” și contabilul șef la întreprindere A. P. sunt învinuiți că prin înțelegere prealabilă, cu încălcarea art.34 și art. 36 din Legea contabilității din 4.04.1995, urmărind scopul eschivării de la achitarea impozitului pe venit și TVA în rezultatul comercializării articolelor de tutungerie în perioada anilor 2004 – 2006 au comis infracțiunea de evaziune fiscală cu un prejudiciu total în cuantum de 5 125 345 lei prin organizarea unei scheme frauduloase de comercializare a țigărilor, în lipsa documentelor de însoțire a mărfii, pentru care cumpărătorii se achitau în numerar, fără ca banii obținuți să fie reflectați în evidența contabilă a întreprinderii.
De facto, contribuabil și subiect obligat la plata de impozite și taxe fiscale este persoana juridică S.R.L. ,,Raisanlux”, care desfășura nemijlocit activitate comercială, și nu direct A. Gh. și A. P. ca persoane fizice separate. Legătura dintre activitatea S.R.L. „Raisanlux” și a lui A. Gh. cu A. P. este evidentă și strânsă, și, prin urmare, excluderea vinei S.R.L. „Raisanlux” exclude automat și vina lui A. Gh. și A. P. cu privire la cele imputate lor de organul de urmărire penală.
În prezentul caz, prin hotărâri judecătorești irevocabile s-a constatat că persoana juridică S.R.L. „Raisanlux” nu a comis infracțiunea de evaziune fiscală, respectiv încălcări ale legii cu privire la comercializarea articolelor de tutungerie în perioada anilor 2004-2006, lucru expres stipulat în aceste hotărâri judecătorești irevocabile, iar învinuirile C.C.C.E.C. sunt ilegale și neîntemeiate. Odată ce S.R.L. „Raisanlux” nu a comis infracțiunea de evaziune fiscală în genere, în consecință, nici A. Gh. și nici A. P., ca persoane cu funcții de răspundere în întreprindere, care administrează și dirijează S.R.L. „Raisanlux”, și perfectează acte contabile și economice și cele ce țin de obligațiile fiscale, la fel nu au comis acțiuni ilegale de încălcare a legislației în vigoare, activând în cadrul S.R.L. „Raisanlux”, activitatea lor fiind legată direct de activitatea S.R.L. „Raisanlux”.
Astfel, Colegiul penal al Curții de Apel Chișinău a considerat că instanța de fond corect a conchis că, în acțiunile lui A. Gh. și A. P., de asemenea lipsește latura obiectivă a infracțiunii de evaziune fiscală, ca și condiție obligatorie de atragere a răspunderii penale a lor și constituie temei de încetare a procesului penal intentat contra lor.
De asemenea, Colegiul penal al Curții de Apel Chișinău a considerat că instanța de fond, având în vedere că în prezentul caz, de către organul de urmărire penală a fost aplicat sechestru și confiscate marfă și bani ce aparțin S.R.L. „Raisanlux”, corect a dispus eliberarea de sub sechestru și transmiterea S.R.L. „Raisanlux” în regim de urgență a mijloacelor bănești în numerar puse sub sechestru în sumă totală de 494 709 lei; a mijloacelor bănești în numerar în sumă totală de 4 386 428 lei care constituie echivalentul costului produselor de tutungerie sechestrate pentru asigurarea acțiunii conform deciziei Judecătoriei Buiucani, mun. Chișinău din 16.03.2007, cât și restului stocului de marfă rămas în custodia organului de urmărire penală și nerealizat până la examinarea cauzei în instanța de fond (Decizia penală nr. 1a-1519/2007, a Curții de Apel Chișinău, nepublicată).
Privitor la temeiul de încetare a procesului penal, conform practicii Curții Europene a Drepturilor Omului, încălcările fiscale se asimilează cu infracțiunile penale și în consecință ele reprezintă răspunderi juridice echivalente, chiar dacă în legislația Republicii Moldova răspunderea juridică pentru asemenea încălcări ale legii este diferențiată în două categorii de răspunderi juridice diferite.
Din punct de vedere practic, unii autori consideră insuficientă instituția răspunderii administrativ-penale, apreciind ca nesatisfăcătoare situația în care persoana fizică este condamnată la o pedeapsă, în timp ce persoana juridică riscă doar o sancțiune administrativ-penală. De asemenea, este inacceptabil ca persoana juridică să răspundă pentru infracțiunile mai puțin grave dar, în același timp, să fie la adăpost de răspundere în cazul faptelor grave, care aduc atingere valorilor fundamentale ale vieții în societate[181,p.349][192,p.80]. În plus, instituirea răspunderii penale ar avea ca efect o creștere a importantei sancțiunilor aplicate persoanelor juridice și a efectului preventiv al acestora[118,p.51].
De aceea, împărtășim și noi soluția avansată în doctrină, în sensul creării pentru persoanele juridice a unui sistem sancționator similar cu cel existent pentru persoanele fizice, în care încălcările cele mai grave ale legii să atragă o răspundere penală, iar abaterile de mai mică gravitate să rămână în sfera dreptului administrativ-penal[221,p.208][50,p.52].
8.3. Aplicarea unor măsuri de siguranță
Posibilitatea aplicării măsurilor de siguranță în cazul persoanelor juridice face în doctrină obiectul unor controverse deosebite. Astfel, unii autori consideră că nu este posibilă aplicarea unor măsuri de siguranță în cazul entităților colective deoarece și aplicarea lor presupune comiterea prealabilă a unei acțiuni sau inacțiuni contrare legii penale[175,p.280][13,p.355][176,p.4].
Majoritatea adversarilor ideii de răspundere penală a persoanelor juridice admit însă posibilitatea aplicării măsurilor de siguranță în cazul acestora. Poziția menționată se fundamentează pe constatarea că persoana juridică, datorită tendinței imprimate de persoanele fizice care o compun, poate constitui o amenințare la adresa ordinii juridice, astfel încât se impune aplicarea unor măsuri care să înlăture starea de pericol respectivă. În plus, aplicarea măsurilor de siguranță, mijloace secundare de combatere a criminalității, nu ridică probleme în raport de principiile fundamentale ale dreptului penal, deoarece această aplicare nu este subordonată condițiilor privind răspunderea penală. Dacă se pot aplica măsuri de siguranță în cazul persoanelor fizice iresponsabile, nu există niciun impediment față de aplicarea lor în cazul persoanelor juridice. Astfel, ar fi posibilă confiscarea unui bun deținut contra dispozițiilor legale, chiar dacă el se află în proprietatea unei persoane juridice sau dizolvarea unei persoane juridice care a devenit periculoasă pentru ordinea publică datorită activităților sale. Atunci când reprezentanții persoanei juridice au comis o infracțiune cerută de majoritatea acționarilor este evident că înlocuirea acestor reprezentanți în urma condamnării lor penale nu va readuce persoana juridică în limitele legalității. De aceea se impune adoptarea unei măsuri de siguranță constând în dizolvarea persoanei juridice[183,p.245][81,p.284-285].
Măsura confiscării este cea a cărei aplicare este unanim admisă de către autorii care optează pentru aplicarea măsurilor de siguranță în cazul persoanelor juridice, deoarece aceasta poate fi aplicată independent de o condamnare și poate fi pusă în executare chiar și împotriva unei persoane străine de infracțiune, având un caracter real[78,p.146][8,p.136][159,p.263-264]. Unii autori[78,p.146-147] sunt însă mai rezervați în ceea ce privește aplicabilitatea dizolvării persoanei juridice. Se consideră astfel că dizolvarea nu poate fi aplicată cu titlu de măsură de siguranță, ci doar ca o sancțiune cu caracter extrapenal și numai atunci când obiectul de activitate al persoanei juridice prezintă un caracter ilicit, pentru a nu contraveni principiului caracterului personal al răspunderii penale.
Alți autori sunt însă de părere că, deși persoanelor juridice le sunt în principiu aplicabile măsurile de siguranță, nu este posibilă aplicarea măsurilor reglementate pentru persoanele fizice, deoarece scopul tradițional al acestora este prevenția specială, scop legat în cele din urmă de o persoană umană. În consecință soluția ar fi crearea unui sistem de măsuri de siguranță concepute special pentru persoanele juridice și orientate spre scopuri de prevenție generală, legitimate de existența unui interes public de a asigura menținerea activității persoanelor juridice în limitele unui risc admisibil[8,p.168].
Măsurile de siguranță au fost aplicabile persoanelor juridice și în dreptul român sub imperiul Codului penal din 1936 (Publicat în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 65/18.03.1936, Codul Penal fiind modificat și completat ulterior, publicat în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 222/24.09.1938) care, în afara măsurilor aplicabile exclusiv persoanelor fizice, prevedea în art.71 și măsuri aplicabile deopotrivă persoanelor fizice și juridice, respectiv confiscarea specială, închiderea localului, precum și măsuri interesând exclusiv persoanele juridice ca dizolvarea sau suspendarea.
Potrivit art.84 Cod penal român, închiderea unui local industrial sau comercial se putea dispune atunci când se considera că această măsură era necesară pentru împiedicarea comiterii de noi infracțiuni. Durata închiderii era de la o lună la un an în caz de crimă sau delict și respectiv de la o zi la o lună în materie contravențională.
Dizolvarea sau suspendarea erau aplicabile dacă directorii sau administratorii persoanei juridice au comis o crimă sau un delict pedepsit de lege cu cel puțin un an închisoare, fapta a fost săvârșită acționând în numele persoanei juridice și cu mijloace procurate de ea, altfel spus în exercitarea atribuțiilor de serviciu și folosind fondurile, scriptele sau personalul unității, s-a constatat vinovăția persoanelor respective, indiferent dacă au fost condamnate sau nu, activitatea persoanei juridice, relevată prin faptul comis, constituind un pericol grav pentru morala sau ordinea publică. Suspendarea se putea aplica pe o perioadă de cel mult doi ani[75,p.174][143,p.49-50].
Există serioase rezerve în privința aptitudinii măsurilor de siguranță de a înlocui cu succes răspunderea penală a persoanelor juridice. Din punct de vedere teoretic, tendința actuală a majorității sistemelor de drept este aceea de restrângere a cadrului măsurilor de siguranță și transformării lor în pedepse, frontiera dintre cele două categorii de sancțiuni fiind din ce în ce mai dificil de trasat[159,p.264][82,p.567]. Astfel, numeroase măsuri de siguranță, inclusiv cele aplicabile persoanelor juridice, sunt astăzi incluse în categoria pedepselor în legislația franceză, rusă, belgiană, luxemburgheză etc.[38,p.56]. În plus, mai multe dintre obiecțiile formulate împotriva ideii de răspundere penală a persoanei juridice pot fi la fel de bine susținute și în cazul măsurilor de siguranță. Este de amintit în acest context obiecția legată de caracterul personal al răspunderii penale, știut fiind că măsurile de siguranță a căror aplicare poate fi propusă sunt sancțiuni penale și deci trebuie să fie guvernate de principiul menționat. Așa se face că unii dintre adversarii ideii de răspundere penală a persoanei juridice resping și ideea aplicării măsurilor de siguranță.
Din punct de vedere practic, în cazul persoanelor fizice, măsura de siguranță are un caracter accesoriu, ea însoțind de regulă o pedeapsă. Prin urmare, dacă în cazul persoanei fizice măsura de siguranță nu este suficientă pentru a realiza scopul legii penale, ar putea fi ea aplicată de sine stătător în cazul persoanelor juridice, constituind în același timp un mijloc juridic suficient pentru ca persoana juridică să nu mai săvârșească infracțiuni? Răspunsul este evident negativ. Dacă aplicarea măsurii de siguranță presupune în primul rând identificarea și sancționarea persoanei fizice care a comis fapta prevăzută de legea penală, dificultățile legate de aplicarea pedepsei în cazul persoanei fizice evidențiate anterior se vor menține și în acest cadru, adică vom fi în aceeași situație de impunitate a persoanei juridice.
8.4. Răspunderea civilă a persoanei juridice pentru plata amenzii aplicate persoanei fizice
Unii autori consideră că inconvenientele ce decurg din non-responsabilitatea penală a persoanei juridice pot fi înlăturate în măsura în care legiuitorul instituie o răspundere solidară a acestora și a persoanei fizice pentru plata amenzii aplicată acesteia din urmă. Se consideră astfel că prin simpla creare a unei forme noi de răspundere civilă pentru fapta altuia se rezolvă în mod simplu și practic o problemă aparent de nerezolvat din punct de vedere teoretic. Soluția solidarității civile pentru plata amenzii penale ar reduce sau chiar ar anula importanța problemei privitoare la răspunderea penală proprie a persoanei juridice[120,p.684][142,p.254-256].
Această soluție și-a găsit consacrarea și în art.197 din Codul penal italian, potrivit căruia entitățile înzestrate cu personalitate juridică, cu excepția statului, regiunilor, provinciilor și comunelor, sunt obligate, în caz de condamnare pentru o infracțiune săvârșită de către persoanele însărcinate cu reprezentarea sau administrarea ori care se află în raport de prepușenie față de ele, la plata unei sume egale cu cuantumul amenzii aplicate condamnatului în caz de insolvabilitate a acestuia. Răspunderea se angajează doar dacă infracțiunea comisă este legată de îndeplinirea atribuțiilor cu care persoana fizică a fost învestită și în interesul persoanei juridice.
În același sens, art.3 din Decretul-lege portughez din 24.07.1957 prevede că societățile civile și comerciale sunt responsabile solidar pentru amenzile pronunțate împotriva reprezentanților și prepușilor acestora, dacă ei au acționat în această calitate atunci când au comis fapta[170,p.309]. Dispoziții similare există în numeroase acte normative (Decr.lege nr. 85-C/75 din 26.02.1975 privind aprobarea Legii presei, Decr.lege nr.376-A/ 89 din 25.10.1989 privind aprobarea regimului juridic al infracțiunilor vamale etc.)[140,p.329-330], uneori această răspundere fiind prevăzută cumulativ cu răspunderea proprie, de drept administrativ-penal, a persoanei juridice. Dreptul francez cunoaște și el această instituție, chiar dacă sfera ei de aplicare s-a restrâns odată cu introducerea răspunderii penale a persoanelor juridice[82,p.558].
Deși acest sistem implică o angajare a răspunderii persoanei juridice, cel puțin în plan civil, astfel încât persoana fizică nu mai are sentimentul că este singura sancționată, doctrina a evidențiat numeroasele sale neajunsuri. Cu referire la dispoziția din art.197 Cod penal italian, s-a arătat în primul rând că instituie o răspundere subsidiară și nu solidară deoarece ea intervine numai în caz de insolvabilitate a debitorului principal, condamnatul. Prin urmare, persoana juridică are doar rolul de a garanta plata amenzii[159,p.265][192,p.80], astfel că este greu de crezut că această răspundere ar avea un efect intimidant pentru persoana juridică și că ar determina-o să-și reevalueze deciziile economice și manageriale. Dispoziția pare a fi mai degrabă menită să evite situațiile în care amenda ar rămâne neplătită decât să sancționeze persoana juridică.
Chiar dacă răspunderea ar fi solidară și nu subsidiară, soluția nu este mai ferită de critici. Din punct de vedere teoretic ea contravine în primul rând caracterului personal al răspunderii penale[78,p.148][201,p.18]. Încercarea de a justifica această soluție printr-o pretinsă schimbare a naturii amenzii, aceasta dobândind, după momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, caracterul unei creanțe civile nu poate fi susținută. În pofida caracterului său pecuniar, amenda își păstrează caracterul de pedeapsă și nu poate fi transformată, în momentul executării, într-o creanță civilă. Pedeapsa amenzii nu se reduce la aspectul economic, ci implică și o latură aflictivă, astfel încât principiul personalității sancțiunilor se opune la obligarea altei persoane la plata ei, așa cum s-ar întâmpla în cazul instituirii solidarității coautorilor pentru plata amenzii[201,p.18] [90,p.711]. Acest din urmă autor mai arată că așa cum nu este posibilă obligarea unui coautor la executarea pedepsei privative de libertate aplicată altui coautor, care s-a sustras executării, nu poate fi admisă nici obligarea la plata amenzii aplicate altuia, principiul personalității sancțiunilor având aceeași forță indiferent de specia pedepsei. Cu toate acestea, Consiliul Constituțional francez s-a pronunțat în sensul constituționalității unei dispoziții care permitea instanței obligarea angajatorului la plata în tot sau în parte a amenzii aplicate angajatului, „ținând cont de circumstanțele speței și de condițiile de muncă ale persoanei în cauză” (art. L.263-2-1 din Codul muncii). Această decizie a fost motivată de doctrină ca „o derogare admisibilă” de la principiul caracterului personal al răspunderii, ținând cont de faptul că la acea dată „respectarea principiului impunității persoanei juridice l-a condus pe legiuitor la adoptarea unei soluții de mijloc, trecând în sarcina colectivității sarcina pecuniară a unei infracțiuni (imputabile persoanei fizice) a cărei existență era în cele din urmă problematică” [90,p.710]. În realitate, nu ni se pare că există o diferență semnificativă între această situație și cea examinată anterior, privind instituirea obligației solidare a coautorilor pentru plata amenzii penale. Nu credem că simplul fapt că în cea de-a doua ipoteză angajarea răspunderii civile a persoanei juridice pentru plata amenzii nu intervine ope legis, ci este dispusă în mod facultativ de către instanță, ar fi suficient pentru a o face compatibilă cu principiul caracterului personal al răspunderii penale. În cele din urmă însă și autorul citat consideră preferabilă instituirea răspunderii penale directe a persoanei juridice în locul utilizării unor soluții de acest gen[90,p.711].
În același timp, sistemul analizat conduce la apariția unor diferențe de tratament nejustificate pentru persoanele fizice condamnate. Dacă pentru aceeași faptă legea prevede pedeapsa închisorii alternativ cu amenda, condamnatul căruia i s-a aplicat pedeapsa amenzii nu o va executa, fiind cel mai probabil ca persoana juridică să o plătească în locul său și să renunțe la acțiunea în regres, dacă infracțiunea a fost comisă în interesul său, iar condamnatul căruia i s-a aplicat pedeapsa închisorii va executa această sancțiune.
Din punct de vedere practic, soluția în discuție presupune identificarea și sancționarea prealabilă a persoanei fizice autor al infracțiunii, fiind deci inoperantă atunci când identificarea nu este posibilă. Cu cât organizarea internă a persoanei juridice este mai complexă scade probabilitatea ca o persoană fizică să fie identificată ca autor al infracțiunii și cresc șansele ca persoana juridică să nu fie afectată nici măcar de această obligație civilă solidară. Pe de altă parte, dacă obligația este solidară, persoana juridică beneficiază de acțiunea în regres împotriva persoanei fizice[140,p.341], iar cum amenda a fost aplicată acesteia din urmă, nu există impedimente ca persoana juridică să recupereze integral suma plătită, nesuportând astfel nicio consecință a faptei comise. În același timp însă, impunerea acestei obligații concomitent cu condamnarea la o sancțiune administrativ-penală a persoanei juridice, ca în dreptul portughez, este criticabilă ea putând conduce la o dublă sancționare a persoanei juridice[140,p.341], așa cum se întâmplă atunci când nu poate recupera amenda plătită pentru persoana fizică, din cauza insolvabilității acesteia.
Nu în ultimul rând, mai trebuie precizat faptul că într-un sistem care nu consacră răspunderea penală a persoanelor juridice limitele legale ale pedepsei amenzii sunt stabilite în raport de resursele persoanelor fizice. De aceea, chiar dacă persoana juridică ar ajunge să plătească în cele din urmă o asemenea amendă, obligația impusă va fi una derizorie în raport de puterea financiară a persoanei juridice și astfel ea va fi lipsită de caracterul aflictiv scontat[192,p.80].
Prin urmare avem serioase îndoieli cu privire la aptitudinea obligației impuse persoanei juridice de a plăti amenda aplicată persoanei fizice de a realiza, chiar și de facto, printr-o ficțiune, o răspundere penală a persoanei juridice, așa cum s-a susținut în doctrină[55,p.222].
8.5. Instituirea unor măsuri specifice pentru persoana juridică
Încercând să evite inconvenientele pe care le implică măsurile alternative clasice și conștienți de necesitatea adoptării unor măsuri de apărare socială împotriva criminalității corporative, unii autori au propus instituirea unei răspunderi speciale, cu o natură sui generis a acestora[31,p.475].
Această răspundere ar urma să fie valorificată pe calea unei acțiuni de drept public, promovată de către Ministerul Public și derulată în paralel cu acțiunea penală. Astfel „atunci când o persoană fizică, prepus al unei persoane juridice sau organ al acesteia, este urmărită pentru o acțiune comisă în sfera de activitate a persoanei juridice, judecătorul sesizat cu acțiunea penală va statua și asupra acțiunii îndreptate împotriva persoanei juridice și o va condamna la asumarea unor prestații și interdicții specifice pe care le va considera necesare”[31,p.477].
Autorul citat preferă noțiunea de „prestații specifice” considerând neadecvați termeni ca „măsuri”, „pedepse” sau „sancțiuni”, arătând că aceștia desemnează consecințele penale ale unei infracțiuni. Aceste prestații ar fi executarea unor activități, luarea unor măsuri pentru prevenirea unui pericol, punerea în practică a unui plan de securitate, confiscarea câștigurilor și avantajelor ilicite, tutela judiciară, interdicția de a folosi instalațiile existente, închiderea întreprinderii, dizolvarea unei persoane juridice.
Un alt autor[101,p.607-609] consideră că, față de persoana juridică ar trebui impuse, alături de obligațiile cu caracter civil vizând repararea prejudiciului, două categorii de măsuri preventive, pentru a înlătura factorii care pot conduce la comiterea de infracțiuni în activitatea acesteia. Măsurile propuse ar trebui să fie:
– măsuri preventive cu caracter asigurător, bazate pe starea obiectivă de pericol a persoanei juridice ca instrument de comitere a unor fapte ilicite. S-ar putea include în această categorie închiderea unor localuri sau stabilimente, interzicerea sau suspendarea unor activități, confiscarea instrumentelor, punerea sub administrare judiciară etc. Aceleași măsuri sunt preconizate de un alt autor a fi aplicate persoanei juridice ca măsuri de siguranță, cu precizarea că ele nu trebuie în niciun caz să aibă caracterul unor sancțiuni[88,p.192].
– măsuri coercitive menite să determine persoanele fizice care conduc persoana juridică să adopte măsurile necesare în vederea evitării încălcării legii, în această categorie incluzându-se amenda coercitivă, care nu este o sancțiune, ea neavând un caracter represiv. De aceea ea poate fi aplicată la diferite intervale de timp pentru a înfrânge rezistența subiectului, în speță a persoanelor care conduc persoana juridică și a-l determina la o conduită în conformitate cu legea.
O reglementare care se înscrie pe linia acestor propuneri este cea din art. 129 Cod penal spaniol (1995) care, sub denumirea de consecințe accesorii, instituie o serie de măsuri aplicabile persoanelor juridice.
Potrivit art. 129 C. pen. spaniol: „ Instanța… poate impune, motivat, următoarele consecințe:
a) Închiderea întreprinderii, a localurilor sau stabilimentelor acesteia, cu titlu temporar sau definitiv. Închiderea temporară nu poate depăși cinci ani.
b) Dizolvarea societății, asociației sau fundației.
c) Suspendarea activităților societății, întreprinderii, fundației sau asociației pe o perioadă de timp ce nu poate depăși cinci ani.
d) Interzicerea de a desfășura în viitor activități, operații comerciale sau afaceri de natura celor în exercițiul cărora a fost comisă, favorizată sau ascunsă infracțiunea. Această interdicție poate avea caracter temporar sau definitiv. Dacă are caracter temporar, durata ei nu va putea depăși cinci ani.
e) Plasarea sub supraveghere a întreprinderii pentru garantarea drepturilor muncitorilor sau creditorilor pe durata necesară, fără a se putea depăși o perioadă maximă de cinci ani.
Închiderea temporară prevăzută la lit.a) și suspendarea prevăzută la lit.b) din alineatul anterior pot fi dispuse de către judecătorul de instrucție și pe durata instrumentării cauzei….”
Pe de altă parte, așa cum s-a subliniat în doctrină, sub eticheta înșelătoare a consecințelor accesorii se ascund adevărate pedepse[8,p.305][ [221,p.213-214], care rămân expuse majorității criticilor formulate la adresa instituției răspunderii penale a persoanelor juridice, fără a prezenta însă nici pe departe avantajele și eficiența acesteia. Spre exemplu, în legătură cu principiul caracterului personal al răspunderii, trebuie remarcat că măsura dizolvării persoanei juridice aduce atingere intereselor asociaților minoritari sau terților în aceeași măsură în care o face pedeapsa având același conținut dar, în schimb, reglementarea ei este mult mai sumară, oferind mai puține garanții decât o pedeapsă. De aceea, s-a arătat pe drept cuvânt că reglementarea din art. 129 nu este satisfăcătoare din punct de vedere al politicii penale, nu lasă să se desprindă în mod clar criteriile teoretice de aplicare și nici nu este funcțională pentru a preveni infracționalitatea din cadrul persoanelor juridice[221,p.214].
De aceea, credem că se poate afirma că încercarea de a crea o categorie nouă de măsuri aplicabile persoanelor juridice în sfera dreptului penal, care să înlocuiască cu succes pedepsele, dar care să nu se suprapună cu una dintre categoriile de sancțiuni penale cunoscute este sortită eșecului, demersul legiuitorului spaniol fiind elocvent în această privință. Indiferent pe ce fundament teoretic ar fi clădite aceste măsuri penale și indiferent de denumirea lor, ele vor reprezenta în fapt fie pedepse, fie măsuri de siguranță, cu avantajele și neajunsurile lor. Atâta vreme cât confiscarea produsului infracțiunii reprezintă o pedeapsă sau o măsură de siguranță în cazul persoanei fizice, cum ar putea fi ea considerată o măsură sui generis în cazul persoanei juridice?
8.6. Agravarea răspunderii conducătorilor persoanei juridice
În doctrină s-a propus, ca o posibilă măsură alternativă la condamnarea penală a persoanei juridice, agravarea răspunderii penale a persoanei fizice care deține funcția de conducător al acesteia. Așa cum legea instituie uneori o agravantă constând în calitatea de funcționar a persoanei care comite infracțiunea, poate fi concepută o agravantă similară decurgând din calitatea de conducător al unei persoane juridice, căci e normal ca sancțiunea penală aplicată unei persoane să fie proporțională cu forțele de care aceasta dispune pentru a încălca legea penală[183,p.244].
Fără îndoială că legiuitorul are posibilitatea de a crea o asemenea agravantă, dar nu credem că aceasta poate fi o soluție viabilă pentru a lupta împotriva infracționalității persoanelor juridice, în acest sens fiind necesar de semnalat că instituția răspunderii penale a conducătorului întreprinderii s-a dovedit insuficientă prin ea însăși pentru a răspunde exigențelor legate de criminalitatea corporativă.
Acest mecanism presupune angajarea răspunderii penale a directorului întreprinderii în cazul comiterii unei infracțiuni de către un prepus. Instituția se regăsește în numeroase sisteme de drept și ea are ca fundament o culpă proprie a directorului, care nu a luat măsurile necesare pentru a împiedica săvârșirea infracțiunii. Nu este deci vorba de o răspundere pentru fapta altuia, ci o răspundere pentru fapta proprie, directorul omițând să-și îndeplinească atribuțiile de supraveghere și control, spre exemplu în ceea ce privește igiena și protecția muncii[61,p.390-392][116,p.105] [171,p.272-274]. Cu excepția dreptului francez, nu există o prezumție de culpă a conducătorului persoanei juridice. În plus, acesta este exonerat de răspundere dacă se dovedește că a luat toate măsurile pentru a împiedica producerea rezultatului ori că a delegat atribuțiile respective unei alte persoane. Limitele și efectele delegării sunt însă diferite de la un sistem de drept la altul, în unele sisteme nefiind recunoscut efectul exonerator (Grecia), în altele efectul exonerator al delegării fiind supus unor condiții. Astfel, în Italia, pentru ca o delegare să fie valabilă este necesar ca întreprinderea să fie de talie mare, delegarea să permită delegatului exercitarea efectivă a atribuțiilor delegate, delegarea să nu aibă un caracter fraudulos, delegatul să posede o competență tehnică dovedită[202,p.265-266].
Acest sistem de răspundere este adesea criticat ca fiind inechitabil, conducând uneori de facto la o adevărată răspundere pentru fapta altuia, așa cum se întâmplă în cazul condamnării unui director pentru o faptă comisă într-o secție a întreprinderii sale, aflate pe un alt continent[61,p.393][192,p.80]. Pe de altă parte, atunci când răspunderea se angajează în considerarea calității de conducător de fapt al persoanei juridice, așa cum procedează jurisprudența din Luxemburg, sistemul este acuzat uneori de imprecizie. Fiind elaborate numeroase criterii pentru determinarea conducătorului de fapt, este aproape imposibil de știut dinainte cine va fi persoana fizică responsabilă, ceea ce creează o situație de insecuritate juridică și poate constitui o sursă de inechități[191,p.11,26]. În același timp, exonerarea de răspundere ca efect al delegărilor de atribuții nu face decât să permită transferul răspunderii penale de la adevărații titulari ai puterii de decizie în cadrul persoanei juridice spre persoane aflate la baza piramidei societare, astfel încât de facto prerogativele de supraveghere și control și respectiv sancțiunea neexercitării lor nu se mai întâlnesc în aceeași persoană[192,p.80].
În plus, practica a demonstrat că răspunderea penală a conducătorului întreprinderii nu este în măsură să aducă prin ea însăși o reacție eficientă la creșterea criminalității corporative, dovada clară în acest sens fiind faptul că multe dintre legislațiile care o promovează au consacrat în cele din urmă răspunderea penală proprie a persoanei juridice (Franța, Belgia, Israel, etc.). Pentru persoana juridică este mult mai rentabil din punct de vedere economic să angajeze un alt director adjunct „responsabil cu intratul la închisoare” decât să renunțe la practicile profitabile, care au dus la comiterea infracțiunii[40,p.3][82,p.565-566]. Soluția credem că trebuie să fie reglementarea instituției în cauză alături de răspunderea penală a persoanei juridice, și nu ca o măsură de substituire a acesteia. Ținem să subliniem că aceasta este și opțiunea redactorilor proiectului Corpus Juris, care prevede atât răspunderea penală a conducătorului întreprinderii, cât și răspunderea penală a persoanei juridice[202,p.268,272], cele două instituții fiind complementare.
De aceea, dacă existența în sine a răspunderii penale a directorului întreprinderii nu este un remediu eficient utilizat izolat, nu vedem cum agravarea acestei răspunderi ar putea rezolva problemele în discuție.
Secțiunea 9. Concluzii la capitolul II.
În final, în urma studierii persoanei juridice ca subiect al răspunderii penale, formulăm următoarele concluzii:
Persoanele juridice joacă un rol capital în toate domeniile vieții economico-sociale, acest rol neputând fi îndeplinit de entități fictive.
Infracțiunea nu poate fi comisă direct și personal de către persoana juridică, dar aceasta îi este imputabilă când a fost comisă în concret de către un organ sau reprezentant al acesteia.
Recunoașterea capacității de acțiune a persoanei juridice nu implică o răspundere pentru fapta altuia, ci pentru o formă de activitate proprie, realizată prin intermediul altuia și determinată de structura persoanei juridice.
Persoana juridică își poate gestiona afacerile mai bine sau mai puțin bine, mai mult sau mai puțin corect, iar infracțiunea este expresia maximei incorectitudini de care dă dovadă persoana juridică.
Persoana juridică nu este o sumă a indivizilor în starea lor psihică obișnuită, ci o sumă a unor voințe modificate, ca urmare a interacțiunii acestora, în cadrul structurii organizatorice proprii.
Răspunderea penală a persoanelor juridice nu intră în conflict cu principiul caracterului personal al răspunderii penale, tocmai acest principiu impunând introducerea răspunderii penale a entităților colective.
Persoanele juridice au capacitatea de a suporta o pedeapsă (în principal amenda), funcțiile sau scopurile pedepsei neopunându-se aplicării pedepsei entităților colective.
Criminalitatea legată de activitatea persoanelor juridice este în prezent o realitate incontestabilă, organizațiile criminale adoptând forme și structuri specifice industrie și comerțului și încercând ca, în spatele unei aparențe de legalitate, să își desfășoare în siguranță și la o scară cât mai largă activitățile ilicite.
Răspunderea civilă a persoanei juridice pentru repararea prejudiciului trebuie să coexiste cu răspunderea penală, și nu să încerce să i se substituie.
Încălcările cele mai grave ale legii trebuie să atragă o răspundere penală, iar abaterile de mai mică gravitate să rămână în sfera dreptului administrativ-penal.
Dacă în cazul persoanei fizice măsura de siguranță nu este suficientă pentru a realiza scopul legii penale, ar putea fi ea aplicată de sine stătător în cazul persoanelor juridice, constituind în același timp un mijloc juridic suficient pentru ca persoana juridică să nu mai săvârșească infracțiuni?
Reglementarea instituției agravării răspunderii conducătorilor persoanei juridice trebuie să fie alăturată răspunderii penale a persoanei juridice, nu să o înlocuiască.
Capitolul III. Regimul răspunderii penale a persoanei juridice
Secțiunea 1. Sfera persoanelor juridice care răspund din punct de vedere penal
Primul pas în încercarea de cristalizare a unui sistem juridic bazat pe principiul răspunderii penale a persoanelor juridice îl reprezintă determinarea sferei persoanelor juridice, cărora li se aplică această răspundere.
În doctrină și în legislațiile diferitelor state există un consens în ceea ce privește răspunderea penală a persoanelor juridice de drept privat, rămânând în discuție problema răspunderii penale a persoanelor juridice de drept public, răspunderea penală a entităților lipsite de personalitate juridică, a persoanelor juridice străine și a altor persoane juridice, aspecte care vor fi examinate în cele ce urmează.
1.1. Persoanele juridice de drept privat
În doctrină este unanim admisă acceptarea calității de subiect al răspunderii penale a persoanelor juridice de drept privat, cu destinatarele ei principale, societățile comerciale[8,p.369-371][116,p.26-28][105,p.235-237], precum și în cazul persoanelor juridice fără scop lucrativ, așa cum este reglementată în Codul penal francez și în legea belgiană privind instituirea răspunderii penale a persoanelor juridice, libertatea de asociere nefuncționând decât în limitele impuse de lege (în primul rând de legea penală), iar pe de altă parte scopul nepatrimonial al asociației nefiind suficient pentru a justifica o soluție de impunitate în cazul săvârșirii infracțiunilor[64,p.21][107,p.29]. Cazurile de impunitate penală trebuie să fie, ca și în cazul persoanelor fizice, o excepție absolut necesară și, prin urmare, strict reglementată de legea penală, în acord deplin cu principiul egalității în fața legii penale.
În Codul penal francez este reglementată răspunderea penală a persoanelor juridice (art.121-2 Cod penal), iar potrivit art.5 alin.1 din Codul penal belgian „orice persoană juridică răspunde penal pentru infracțiunile săvârșite”. Codul penal olandez prevede la art.51 alin.1 că infracțiunile pot fi săvârșite de persoane fizice sau persoane juridice , iar la alin.3 al aceluiași articol prevede că „în scopul aplicării dispozițiilor precedente, persoanei juridice îi sunt asimilate societatea care nu are personalitate juridică, respectiv asociația și fundația”.
Acest fapt se explică prin aceea că asociațiile dispun de patrimonii reale și importante în vederea realizării scopului pentru care s-au constituit, iar dacă resursele sunt folosite pentru săvârșirea de infracțiuni, de câștigul astfel obținut beneficiază toți membrii asociației.
Pe de altă parte, în cazul fundațiilor au loc importante transferuri patrimoniale generatoare de infracțiuni[8,p.370-371], cum este cazul unei fundații care se folosește de facilitățile fiscale legislative pentru întreprinderea de acțiuni care se află în afara scopului declarat, săvârșind infracțiuni de fals, evaziune fiscală, etc. În sens contrar, s-a considerat că fundațiile trebuie excluse din categoria entităților sancționabile penal, cu motivarea că în cazul lor în prim plan apare un patrimoniu, și nu un grup de persoane, ele fiind simple centre materiale sau ideale în jurul cărora se organizează drepturi și obligații recunoscute de lege[77,p.342].
Activitatea sindicatelor poate determina săvârșirea de infracțiuni, cum ar fi cele prevăzute de legislația muncii, dar și alte infracțiuni. Astfel s-a arătat în doctrină că un sindicat poate săvârși o infracțiune împotriva siguranței statului, când culege informații cu caracter secret de la membrii săi pentru a le transmite unei puteri străine, sau o infracțiune de insultă ori calomnie prin publicațiile patronate[116,p.27]. În cazul sindicatelor nu se aplică, de regulă, sancțiunea dizolvării sau suspendării activității.
O adevărată evoluție în ceea ce privește răspunderea penală a sindicatelor o găsim în dreptul englez, deoarece, inițial, potrivit Legii privind sindicatele din 1871, acestea nu erau considerate ca putând răspunde din punct de vedere penal, eventualele acuzații urmând a fi îndreptate împotriva administratorului sindicatului (trustee).
Cu toate acestea, în practica judiciară, ce constituie izvor de drept, instanța supremă britanică a statuat că un sindicat poate răspunde penal, deoarece, dacă legea îi recunoaște capacitatea de a deține bunuri sau de a publica articole defăimătoare, pentru identitate de rațiune, legea trebuie să îi recunoască și capacitatea de a răspunde pentru faptele comise în administrarea bunurilor sale (House of Lords, dec. The Taff Vale Ry. Co. v. The Amalgamated Society of Ry. Servants (1901)[208,p.53-54]). Parlamentul a emis totuși în anul 1906 o lege care statua imunitatea de jurisdicție penală și delictuală a sindicatelor, iresponsabilitate limitată ulterior la infracțiunile săvârșite în cadrul unui conflict de muncă.
În prezent sindicate engleze rămân singurele entități colective de drept privat din Marea Britanie care nu răspund penal (Court, dec. Bussy v. The Amalgamated Society of Ry. Servants (1906)[208,p.57]).
În schimb, în S.U.A., chiar în ciuda protestelor violente ale sindicatelor, instanța supremă a decis printr-o decizie din 1922 că trebuie instituită răspunderea penală și în cazul sindicatelor (United States Supreme Court, dec. The United Mine Workers of America v. The Coronado Coal Co. (1922)[208,p.61]). Cazul implica o serie de infracțiuni foarte grave, între care omorul și tentativa de omor[93,p.214-215]. Oricum, legiuitorul american, chiar dacă ar fi cedat presiunii sociale ce a fost exercitată asupra sa, are o putere mult mai redusă decât cel englez, deoarece legislația în vigoare poate fi făcută ineficientă prin controlul de constituționalitate exercitat de instanțele judecătorești.
Răspunderea penală poate fi aplicată și partidelor politice, patronatelor, organizațiilor religioase ori aparținând minorităților.
1.2. Persoanele juridice de drept public
Spre deosebire de situația persoanelor juridice de drept privat, răspunderea penală a persoanelor juridice de drept public a făcut obiectul unor controverse în doctrină.
Inițial[181,p.372][161,p.270] s-a considerat că aceste entități nu ar trebui să răspundă din punct de vedere penal, deoarece acestea asigură o misiune de serviciu public ce se caracterizează prin necesitate și continuitate, aceste două principii opunându-se diminuării, prin aplicarea de pedepse sau sancțiuni, a drepturilor și puterilor conferite de lege persoanelor juridice de drept public. Aplicarea unei amenzi afectează patrimoniul persoanei juridice și astfel se restrâng mijloacele destinate realizării scopului său, după cum și închiderea unui stabiliment al persoanei juridice diminuează continuitatea activității acesteia, respectiv diminuează capacitatea de a răspunde nevoilor pentru care a fost creată[161,p.271].
Dacă serviciile publice ce fac obiectul acestor entități au funcționat necorespunzător, ceea ce conduce uneori la săvârșirea unei infracțiuni, iar terții, respectiv membrii comunității, care aveau dreptul să beneficieze de acestea au fost deja afectați, nu se mai impune aplicarea unei sancțiuni penale acelei entități, deoarece în acest caz se afectează odată în plus situația acelorași persoane nevinovate. De exemplu, după ce locuitorii unei localități au fost afectați de poluarea cauzată de serviciul de termoficare, aceștia ar trebui să suporte și consecințele închiderii unei centrale termice, datorită condamnării penale pentru o infracțiune la protecția mediului[161,p.272].
Opinia majoritară în literatura de specialitate, la care ne raliem și noi, este însă cea favorabilă angajării răspunderii penale a persoanelor juridice de drept public[8,p.374][116,p.27] [107,p.32], deoarece potrivit principiului constituțional al egalității persoanelor în fața legii este inechitabil ca pentru aceeași faptă o persoană juridică să fie sancționată sau nu, după cum aparține dreptului public sau privat[138,p.7-8][116,p.37]. Se apreciază că numai persoanele juridice de drept public ce implică exercițiul autorității de stat nu răspund penal, dar și în acest caz soluția trebuie să fie nuanțată, deoarece majoritatea acestor persoane juridice au în obiectul de activitate numeroase activități cu caracter economic în domeniul serviciilor publice, astfel că nu se pot excepta de plano de la nonresponsabilitatea penală[8,p.374].
Potrivit exemplului prezentat anterior, care ar fi rațiunea excluderii penale dacă centrala termică se află în exploatarea unei persoane juridice de drept public, din moment ce urmările infracțiunii și consecințele închiderii ei sunt identice, indiferent dacă aceasta ar putea fi exploatată de o întreprindere publică sau de o societate privată.
Pe de altă parte, aplicarea unor sancțiuni penale acestor entități de drept public, dincolo de efectele asupra membrilor colectivității, își dovedește o incontestabilă utilitate în practică.
La fel ca și în cazul membrilor inocenți ai unei persoane juridice de drept privat, și în urma condamnării unei persoane juridice de drept public, persoanele care nu sunt implicate în săvârșirea infracțiunii pot ajunge să fie lipsiți de serviciile oferite de către această persoană juridică.
Această asemănare de efecte se explică prin faptul că dacă membrii unei persoane juridice de drept privat au dreptul de a alege organele de conducere ale acesteia, membrii unei comunități au și ei dreptul de a alege, direct sau indirect, organele de conducere ale persoanelor juridice de drept public de ale căror servicii beneficiază[8,p.374].
Astfel, în dreptul român, sunt aleși în mod direct primarii, consiliile locale, consiliile județene, iar acestea la rândul lor, au în subordine regiile autonome de interes local.
Răspunderea penală a persoanelor juridice de drept public este promovată și de poziția celui de-al XV-lea Congres Internațional de Drept Penal (1994), care recomandă instituirea unei legislații privind tragerea la răspundere penală a persoanelor juridice de drept public pentru infracțiunile la legislația privind protecția mediului.
O excepție privind răspunderea penală a persoanelor juridice de drept public este admisă în majoritatea legislațiilor și vizează statul, așa cum există în legislația franceză, belgiană, braziliană, a Republicii Moldova sau a României. Numeroase argumente vin în sprijinul acestei imunități, respectiv că statul este prezumat că acționează în toate împrejurările în interesul public, că acesta nu se poate sancționa pe sine, fiind imposibilă sancționarea penală a autorității publice[161,p.275-278].
Celelalte persoane juridice de drept public răspund din punct de vedere penal în cadrul unor limite care variază de la un sistem legislativ la altul, cum este cazul în dreptul belgian, dreptul olandez, dreptul Republicii Moldova, dreptul român, dreptul S.U.A., al Australiei , al Canadei, al Marii Britanii, al Danemarcei, al Finlandei sau dreptul francez.
De exemplu, potrivit vechiului Cod penal al României, la art.191 se prevede că „Persoanele juridice, cu excepția statului, a autorităților publice și a instituțiilor publice care desfășoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat, răspund penal pentru infracțiunile săvârșite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice, dacă fapta a fost săvârșită cu forma de vinovăție prevăzută de legea penală”.
Potrivit Noului Cod penal al României adoptat prin Legea nr. 286 din 17 iulie 2009, publicat în Monitorul Oficial al României , partea I nr. 510 din 24 iulie 2009, intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014 prin art. 246 din Legea nr. 187 din 2012, art. 135 reglementează condițiile răspunderii penale a persoanelor juridice, prevăzându-se că “Persoana juridică, cu excepția statului și a autorităților publice, răspunde penal pentru infracțiunile săvârșite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice. Instituțiile publice nu răspund penal pentru infracțiunile săvârșite în exercitarea unei activități ce nu poate face obiectul domeniului privat. Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit la săvârșirea aceleiași fapte”.
1.3. Entitățile lipsite de personalitate juridică
Sfera entităților care intră sub incidența răspunderii penale nu se identifică obligatoriu cu colectivitățile care au personalitate juridică. Este cazul entităților lipsite de personalitate juridică, deoarece, în prezent, aceste entități, chiar dacă nu au personalitate juridică, au o forță economică importantă și un potențial criminogen ce nu poate fi neglijat. Pe de altă parte, impunitatea care ar decurge din condiționarea angajării răspunderii penale de existența personalității juridice face ca acțiunea penală, cu toate consecințele sale, să depindă de voința infractorilor, aceștia înființând o entitate lipsită de personalitate juridică în loc de o persoană juridică, pentru desfășurarea activității infracționale. Tot astfel fondatorii unei societăți ar putea insera în mod deliberat în actele constitutive ale societății o cauză de nulitate absolută care, dacă nu ar fi descoperită la înregistrarea societății, ar exonera de răspundere penală această entitate. De asemenea, același rezultat s-ar obține prin dizolvarea voluntară a societății după săvârșirea unei infracțiuni și înainte de începerea urmăririi penale[116,p.24].
Relevantă pentru angajarea răspunderii penale nu este existența personalității juridice potrivit legii civile, ci existența unui subiect autonom ce prezintă o organizare instituțională[50,p.50][8,p.376-377].
În consecință soluția optimă ar fi includerea în sfera de incidență a răspunderii penale, pe lângă persoanele juridice, și a altor colectivități care constituie entități autonome și organizate, iar pentru a asigura previzibilitatea normei penale, legea trebuie să individualizeze acele entități colective asimilate persoanelor juridice din punct de vedere penal[50,p.50].
În plan legislativ, însă, nu putem vorbi de o soluție unitară privind răspunderea penală a acestor entități, deoarece fiecare sistem de drept stabilește în mod diferit sfera entităților colective cărora li se aplică răspunderea penală.
Astfel, dreptul francez recunoaște răspunderea penală doar entităților înzestrate cu personalitate juridică (art.121-2) Cod penal francez.
În acest sistem de drept nu pot avea calitatea de subiect activ al unei infracțiuni entitățile lipsite de personalitate juridică, cum este cazul societăților în participație, al societăților de fapt sau al grupurilor de societăți[105,p.237][47,p.14]. Spre exemplu, când mai multe societăți se asociază formând o societate în participație și desemnează un reprezentant comun pentru a asigura securitatea unui șantier, culpa acestuia angajează penal societățile care s-au asociat, iar nu societatea în participație[64,p.64].
Excluderea grupului de societăți din sfera răspunderii penale a făcut obiectul criticilor unei părți a doctrinei, deoarece, deși societățile care formează grupul sunt autonome din punct de vedere juridic, în realitate se află într-o strânsă interdependență economică, financiară, bancară sau contabilă, unele decizii fiind impuse filialelor de către societatea mamă în interesul grupului, filiala care comite infracțiunea nefiind decât un simplu instrument. Pe de altă parte, este injustă impunerea obligațiilor patrimoniale rezultate din sancțiunea penală în sarcina filialei, în condițiile în care acțiunea a fost decisă de grupul de societăți, fiind dificil de probat existența intenției în cazul filialei, cât timp decizia a fost impusă în numele interesului grupului de către cei ce dețin puterea economică în cadrul acestuia.
În dreptul belgian, însă, s-a optat pentru extinderea sferei de aplicare a răspunderii penale a entităților colective și raportat la colectivitățile cărora legea civilă nu le recunoaște personalitatea juridică. Astfel, potrivit art.5 alin.3 Cod penal belgian „Sunt asimilate persoanelor juridice:
a) asociațiile momentane și asociațiile în participație;
b) societățile comerciale vizate de art.2 alin.3 din legile coordonate asupra societăților comerciale și societățile comerciale în formare;
c) societățile civile care nu au luat forma unei societăți comerciale”.
Această extensie a domeniului răspunderii penale a persoanelor juridice nu privește toate entitățile lipsite de personalitate juridică, ea limitându-se la cele care desfășoară o activitate economică, legea omițând asociațiile de fapt, deși acestea pot desfășura activități cu caracter economic. De aceea se apreciază în doctrină, la fel ca în cazul asociațiilor în participație, că legiuitorul ar trebui să supună răspunderii penale și asociațiile de fapt.
Soluția asimilării unora dintre entitățile lipsite de personalitate juridică cu persoanele juridice se regăsește și în dreptul olandez, unde potrivit art.51 alin.3 Cod penal olandez, persoana juridică, din punct de vedere al răspunderii penale se găsește pe aceeași poziție cu societatea fără personalitate juridică, asociația sau fundația.
Ca regulă generală, în common law entitățile colective care nu au personalitate juridică, ca instituțiile ecleziastice, cele de învățământ, fundațiile, parteneriatele de afaceri răspund în aceleași condiții ca și entitățile dotate cu personalitate juridică. În esență, acestea se prezintă într-o formă asemănătoare societăților în comandită ori a societăților civile. Astfel, în Marea Britanie, potrivit Interpretation Act din 1978, prin noțiunea de „persoană” care există în definiția unei infracțiuni se înțelege toată categoria de persoane juridice, precum și toate entitățile fără personalitate juridică – unincorporated association[190,p.292].
Legiuitorul canadian a prevăzut în art.2 din Codul penal canadian o dispoziție generală potrivit căreia prin termenul „persoană” se înțelege orice persoană fizică sau juridică, aceasta din urmă în sensul de entitate distinctă de indivizii care o compun, indiferent dacă are sau nu personalitate juridică[214,p.524]. În Canada există peste 65.000 de asociații și fundații, unele gestionând peste 3.000.000 de dolari, având practic un rol central în organizarea socială și economică a țării, neputându-se admite ca o activitate de o asemenea anvergură să iasă din sfera dreptului penal (Court of Appeal of Ontario, dec. R. v. Church of Scientology of Toronto (1997)[16,p.5-6]). Tot astfel, instanța supremă a decis, în cazul United Nurses of Alberta, că un sindicat de infirmiere, fără personalitate juridică, dar având capacitatea de a negocia contractele de muncă în numele membrilor săi, poate fi tras la răspundere pentru ultragierea instanței în timpul unui conflict de muncă[214,p.524].
În dreptul american, cu privire la întreprinderile comerciale fără personalitate juridică, ideea tradițională este că, în absența unei norme speciale, un parteneriat de afaceri sau o altă asociație fără personalitate juridică nu pot răspunde pentru infracțiunile săvârșite de parteneri, asociați sau angajați, cât timp ele nu au capacitate distinctă față de cea a acestora. Chiar și atunci când această teorie domina spectrul juridic, era posibilă condamnarea unor astfel de entități, dacă exista o normă expresă în acest sens. Decizia de principiu este Supreme Court, dec. A. & P. Trucking Co (1958)[220,p.393]. Chiar dacă jurisprudența este destul de săracă și privește, de regulă, sindicatele, în dreptul federal noțiunea de „persoană” desemnează în prezent și parteneriatele sau alte asemenea colectivități[220,p.393]. Codul penal model prevede că aceste entități sunt responsabile doar pentru omisiunea de a îndeplini obligațiile impuse expres în sarcina lor, însă puține state au adoptat un astfel de sistem, cele mai multe tratând asociațiile fără personalitate în același fel ca și persoanele juridice ori nefăcând nici o referire explicită la ele.
1.4. Persoanele juridice în formare, lichidare sau transformare
Cu privire la persoanele juridice aflate în proces de constituire se apreciază în mai multe sisteme de drept (de exemplu cel spaniol), că viitoarea societate cu capacitate juridică este continuatoarea societății aflate în formare, prin urmare fiind posibilă angajarea răspunderii penale a societății pentru infracțiunile săvârșite în faza de constituire[8,p.378-379].
În alte sisteme de drept, spre exemplu în cel francez, se consideră că în principiu faptele săvârșite de către fondatori în perioada de constituire nu pot angaja decât răspunderea penală a acestor fondatori, deoarece pentru a putea exista o răspundere a persoanei juridice este necesar ca aceasta să aibă o voință proprie și o existență reală, situație care nu se întâlnește în perioada anterioară dobândirii personalității juridice.
Cu toate acestea persoana juridică nu este în mod necesar la adăpost de consecințele penale legate de preluarea actelor și faptelor săvârșite de către fondatori, dar eventuala răspundere nu este o răspundere „prin ricoșeu”, ci una pentru fapta proprie, când chiar actul preluării constituie în sine o infracțiune. Astfel, când fondatorii au obținut bunuri aduse ca aport la capitalul social, bunuri provenind din săvârșirea de infracțiuni, iar persoana juridică preia cu știință aceste bunuri, în sarcina sa va putea fi reținută o infracțiune de tăinuire (art.321-1 Cod penal francez), sau dacă un fondator a angajat în numele societății în formare salariați în condiții incompatibile cu demnitatea persoanei și după înmatricularea societății, societatea menținând contractele de muncă în condițiile inițiale va răspunde în acest caz pentru aceeași infracțiune.
Se acceptă chiar posibilitatea asimilării entităților colective aflate în faza finală a constituirii cu persoanele juridice, considerându-se că în baza autonomiei dreptului penal, o asemenea entitate, care este „foarte aproape de o adevărată societate”, poate fi considerată ca persoană juridică în sensul legii penale, aceasta răspunzând pentru infracțiunile săvârșite în contul său.
O soluție de această natură întâlnim în dreptul belgian, fiind o soluție explicită a legiuitorului. Astfel potrivit art.5 alin.3 Cod penal belgian „sunt asimilate persoanelor juridice societățile evidențiate la art.2 alin.3 din legile coordonate asupra societăților comerciale și societăților comerciale în formare”. Sunt vizate astfel societățile ale căror statute nu au fost încă adoptate, adică societățile în curs de constituire, precum și societățile pentru care procedura de constituire s-a încheiat, dar actul constitutiv nu a fost depus la grefa tribunalului comercial în raza căruia societatea își are sediul. Deși personalitatea juridică se dobândește în urma îndeplinirii acestei ultime formalități, s-a considerat că actele comise anterior de către societate nu trebuie să iasă de sub incidența legii penale[107,p.31].
Trebuie menționat și faptul că această soluție se aplică doar în cazul societăților comerciale în formare,nu și în cazul persoanelor juridice fără scop lucrativ aflate în proces de constituire[210,p.661][107,p.35].
În ceea ce privește persoanele juridice aflate în lichidare, precizăm că dizolvarea nu are drept consecință dispariția subită a persoanei juridice, ci deschiderea procedurii de lichidare, în care aceasta se bucură de o capacitate restrânsă, recunoscută doar pentru nevoile lichidării. Pentru aceste considerente, în dreptul francez se consideră că, spre deosebire de persoanele aflate în proces de constituire, în acest caz este posibilă angajarea răspunderii penale a persoanelor dizolvate.
Cu privire la momentul închiderii lichidării, doctrina s-a pronunțat împotriva unei determinări formale a acestui moment (decizia adunării asociaților sau o decizie judiciară), considerându-se potrivită soluția Camerei Comerciale a Curții de Casație, potrivit căreia, chiar dacă a intervenit radierea societății, personalitatea juridică subzistă „atâta timp cât drepturile și obligațiile cu caracter social nu au fost lichidate”. Amenda și confiscarea pot fi considerate ca obligație cu caracter social, ele putând fi executate chiar și după închiderea formală a lichidării.
Această concepție previne recurgerea la o închidere rapidă și formală a procedurii de lichidare, în scopul sustragerii de la executarea sancțiunilor penale aplicate.
În situațiile de transformare a persoanei juridice, se acceptă posibilitatea angajării acesteia pentru infracțiunile săvârșite anterior transformării, în baza continuității societății, considerându-se că o modificare întâmplătoare sau manipulată a formei de societate nu trebuie transformată într-o cauză de natură să împiedice aplicarea sau executarea unei sancțiuni penale[8,p.377-378][209,p.83].
Există și situația sancționării unei entități fără personalitate juridică ce comite o infracțiune, iar ulterior se transformă într-o persoană juridică, cum este cazul unei societăți civile care săvârșește o infracțiune, iar apoi se transformă într-o societate comercială. Dacă și entitatea lipsită de personalitate juridică poate fi, potrivit legii, subiect al infracțiunii, ne aflăm în prezența unei simple transformări care nu afectează răspunderea penală. Dacă legea condiționează angajarea răspunderii penale de existența personalității juridice, situația poate fi rezolvată potrivit regulilor aplicabile în cazul persoanelor juridice în curs de constituire.
În dreptul francez, în art.1844 Cod civil francez se prevede că „schimbarea formei persoanei juridice nu echivalează cu crearea unei noi persoane”, astfel încât ea va putea răspunde pentru infracțiunile comise anterior. Spre exemplu, o societate pe acțiuni poate răspunde pentru infracțiunile săvârșite în contul său în perioada în care era societate cu răspundere limitată[171,p.166]. Nu același lucru se întâmplă în cazurile de absorbție sau fuziune, când unii autori consideră că persoana juridică rezultată în urma fuziunii nu răspunde pentru infracțiunile săvârșite de către persoanele care au fuzionat, în vreme ce alți autori consideră că este posibilă angajarea răspunderii noii persoane juridice, cel puțin când fuziunea sau absorbția s-a făcut în frauda legii.
Art.151 din Noul cod penal român prevede că „ În cazul pierderii personalității juridice prin fuziune, absorbție sau divizare intervenită după comiterea infracțiunii, răspunderea penală și consecințele acesteia se vor angaja: a) în sarcina persoanei juridice create prin fuziune; b) în sarcina persoanei juridice absorbante; c) în sarcina persoanelor juridice care au fost create prin divizare sau care au dobândit fracțiuni din patrimoniul persoanei divizate”.
Art.86 din Codul penal belgian prevede că „pierderea personalității juridice a persoanei condamnate nu stinge pedeapsa”, iar art.20 Cod procedură penală belgian prevede că „acțiunea penală se stinge prin închiderea lichidării, dizolvarea judiciară sau dizolvarea fără lichidare. Acțiunea penală poate fi exercitată și ulterior, dacă intrarea în lichidare, dizolvarea judiciară sau dizolvarea fără lichidare a avut drept scop sustragerea de la urmărire sau dacă persoana juridică a fost inculpată de către judecătorul de instrucție înainte de pierderea personalității juridice”.
Chiar și jurisprudența Curții de Casație belgiene a statuat, la fel ca și instanța supremă franceză, că „prin închiderea lichidării stingerea societății nu este absolută, ea continuând să răspundă pentru acțiunile pe care creditorii sociali le pot exercita împotriva ei, în persoana lichidatorilor, în termenul de prescripție de 5 ani de la închiderea lichidării”[107,p.57].
Cu privire la reorganizarea prin scindare sau fuziune (dizolvare fără lichidare), legiuitorul belgian a prevăzut expres că aceasta nu stinge acțiunea penală atunci când s-a realizat în scopul sustragerii de la urmărire sau când inculparea persoanei juridice s-a făcut anterior acestei operațiuni. Acțiunea penală poate fi exercitată și împotriva persoanei rezultate.
În caz de transformare a persoanei juridice, dreptul penal american aplică reguli identice cu cele din dreptul civil, astfel încât succesorii persoanei juridice dispărute vor fi ținuți pentru infracțiunea reținută în sarcina acesteia, admițându-se chiar și posibilitatea condamnării penale a unei corporații dizolvate, sancțiunea transformându-se într-o creanță ce afectează patrimoniul fostei persoane juridice (United States Supreme Court, dec. Melrose Distillers Inc. v. United States (1959); United States Court of Appeals, 5rd Circuit, dec. United States v. Alamo Bank of Texas (1989)[132,p.647]).
Soluții similare întâlnim și în sistemele de drept australian, canadian și finlandez, cu precizarea că persoanele juridice nu pot evita răspunderea penală prin intrarea în faliment, capitalul societății falimentate constituind subiect al infracțiunii, înlocuind societatea care nu mai există, în caz contrar existând posibilitatea ca bancrutarea să apară ca o alternativă atractivă în fața unei posibile amenzi[178,p.214-215].
1.5. Persoanele juridice străine
Problematica stabilirii capacității penale a persoanei juridice prezintă aspecte particulare în practică, când trebuie analizată în contextul unor elemente de extraneitate, aplicându-se în acest caz principiul teritorialității și personalității legii penale. Este posibilă și aplicarea principiului realității în măsura în care legislația statului în cauză îl consacră, dar el nu pune probleme noi față de situația teritorialității și personalității.
Potrivit principiului teritorialității, legea penală a statului unde infracțiunea a fost comisă se aplică indiferent de naționalitatea persoanei juridice care a săvârșit-o și indiferent dacă legislația statului a cărui naționalitate o are persoana juridică consacră sau nu răspunderea penală a acesteia.
Însă când legea condiționează angajarea răspunderii penale de existența personalității juridice soluțiile sunt contradictorii, deoarece o anumită entitate colectivă poate avea personalitate juridică potrivit legii unui stat, iar această personalitate poate lipsi potrivit legislației altui stat.
Astfel, în doctrina franceză, unii autori consideră că pentru a stabili dacă entitatea colectivă străină care a comis infracțiunea în Franța este o persoană juridică se va avea în vedere legea statului străin[56,p.257][47,p.14]. Dacă potrivit legii acelui stat entitatea care a comis infracțiunea nu are personalitate juridică ea nu va putea fi subiect al răspunderii penale nici în dreptul francez.
Alți autori consideră că problema existenței personalității juridice trebuie rezolvată potrivit legii franceze, indiferent de statutul societății în dreptul său național, precizându-se că dacă entitatea colectivă este considerată ca fiind subiect de drept civil în Franța, putând să încheie contracte, nu există niciun impediment în a o considera ca persoană juridică responsabilă din punct de vedere penal, indiferent de statutul său în țara de origine[64,p.56][148,p.547].
Doctrina belgiană consideră, de asemenea, că existența personalității juridice trebuie analizată potrivit legislației statului a cărui naționalitate o are societatea, aceasta intrând sub incidența legii penale dacă are personalitate juridică sau face parte din categoria entităților pe care legea belgiană (art.5 Cod penal belgian) le asimilează persoanelor juridice. Dacă este vorba de o entitate lipsită de personalitate juridică, fiind altă entitate decât cele prevăzute de art.5 alin.3 din Cod penal belgian, se consideră că nu este posibilă asimilarea ei cu o persoană juridică și nici angajarea răspunderii sale penale[107,p.36].
Sancționarea persoanelor juridice străine ridică și alte probleme privind eficiența și modul de executare a sancțiunilor aplicate, având în vedere efectele unei hotărâri de dizolvare sau de suspendare a activității pronunțate împotriva unei persoane juridice cu sediul în străinătate. Aceste chestiuni și-ar găsi rezolvare optimă prin adoptarea unei convenții internaționale privind recunoașterea și executarea hotărârilor penale străine în cazul persoanelor juridice.
Persoana juridică va răspunde potrivit legii penale a statului a cărui naționalitate o are pentru infracțiunile săvârșite în străinătate în baza principiului personalității legii penale. O situație aparte apare când legea condiționează incidența personalității legii penale de dubla incriminare și se referă doar la infracțiunea săvârșită sau presupune și posibilitatea angajării răspunderii penale a persoanei juridice potrivit ambelor legislații, apreciindu-se că inexistența răspunderii penale a persoanei juridice în statul unde infracțiunea a fost comisă echivalează cu o cauză de non-responsabilitate care face inoperantă dubla incriminare[23,p.673]. Condiția dublei incriminări se consideră îndeplinită și dacă, potrivit legii statului unde infracțiunea a fost săvârșită, persoanei juridice i se poate aplica o sancțiune administrativ-penală, cum este cazul Germaniei sau Portugaliei[56,p.257][47,p.14].
S-a concluzionat în doctrină și faptul că limitele răspunderii instituite pentru persoanele juridice de drept public naționale operează și în cazul persoanelor juridice de drept public străine, deoarece aceste limite sunt stabilite în scopul protejării suveranității statului care le-a impus și pentru a asigura separația puterii administrative de cea judecătorească, o soluție contrară fiind în contradicție cu principiile dreptului internațional public[64,p.59], punct de vedere împărtășit de noi în totalitate.
Secțiunea 2. Domeniul răspunderii penale a persoanelor juridice
După ce a fost determinată sfera persoanei juridice care răspund penal, rămâne să fie stabilit domeniul infracțiunilor pentru care acestea răspund din punct de vedere penal.
S-a arătat în doctrină că răspunderea penală a persoanei juridice trebuie să rămână o excepție determinată de infracțiunile săvârșite în cadrul competențelor organelor de conducere[151,p.250]. S-a apreciat și că infracțiunile contra vieții și integrității corporale sau furtul sunt excluse din sfera de răspundere a persoanei juridice[96,p.309], considerându-se și faptul că singurele infracțiuni pe care o persoană juridică le poate comite constau în încălcarea normelor menite să prevină abuzurile în domeniul economic, industrial și comercial și să asigure o protecție a intereselor patrimoniale individuale[104,p.231]. Alți autori consideră că trebuie recunoscută o capacitate generală persoanelor juridice, fără a fi limitată de principiul specialității capacității de folosință. Se admite însă că există și infracțiuni care, datorită naturii lor, nu pot fi săvârșite de către persoana juridică, de exemplu în caz de viol, adulter sau bigamie[177,p.142-143].
Practica demonstrează tot mai frecvent că societățile pot comite infracțiuni, acest fapt trebuind recunoscut, de esența activității persoanelor juridice trebuind legată și „criminalitatea gulerelor albe”. Edwin Sutherland a documentat existența acestui tip de criminalitate prin studiul a 70 de corporații mari, care, împreună, au comis 980 de violări ale dreptului penal. Edwin Sutherland a propus definirea „criminalității gulerelor albe” ca fiind „crime comise în cursul ocupațiilor acestora de către persoane respectabile și care se bucură de un statut înalt în societate”; Conceptul de „criminalitate a gulerelor albe” în mod general include în sine două tipuri de crime: crime ocupaționale, când unii indivizi comit infracțiuni în legătură cu ocupațiile, profesia lor în beneficiul său propriu, și crimele corporative, care se referă la activități ilicite comise, de obicei, în beneficiul organizației, în vederea promovării afacerilor, dar care nu constituie scopul primordial al acestor afaceri (business)[102,p.81].
Potrivit lui Gilbert Geis, acest tip de criminalitate constituie o amenințare mult mai serioasă pentru bunăstarea și integritatea societății decât multe alte tipuri de crime tradiționale.
În consecință, Comisia pentru Drept și Administrarea Justiției de pe lângă președintele SUA a concluzionat: „Criminalitatea gulerelor albe afectează întreaga moralitate a societății. Neglijența corporațiilor și a managerilor lor, care ocupă, de regulă, poziții de lideri în comunitățile lor, servește drept exemplu care tinde să distrugă bazele morale ale dreptului”[102,p.81].
S-a considerat, de asemenea, că, dacă există infracțiuni care pot fi cu ușurință săvârșite de către persoanele juridice (bancrută, abuz de încredere, înșelăciune, fals, infracțiuni la protecția mediului – spre exemplu accidentul de la centrala nucleară de la Cernobâl din aprilie 1986, poluarea fântânilor din regiunea Anenii-Noi în urma unei scurgeri de petrol din rezervoarele societății „Lukoil Moldova” care a avut loc în vara anului 1999, excrocheriile desfășurate de SA „Procent”, SA „Alfa-M”, Banca Comercială BCA „Întreprinzbanc” din Republica Moldova și societatea „Caritas” din România[102,p.13], etc.), există și infracțiuni care țin de domeniul activității umane (incest, bigamie, adulter) și care nu pot avea ca autor decât o persoană fizică. În cazul acestor din urmă infracțiuni persoana juridică poate fi instigator sau complice nefiind posibilă în consecință o determinare prealabilă a sferei infracțiunilor care pot fi comise de către persoanele juridice[174,p.295] [137,p.708]. Este aproape imposibil de identificat o infracțiune care să excludă ab initio implicarea unei persoane juridice în comiterea ei, cel puțin în calitate de instigator sau complice, fiind de preferat sistemul răspunderii generale. De exemplu, dacă o persoană juridică nu poate să dezerteze, ea poate foarte ușor să instige militarii unei unități la comiterea acestei infracțiuni, cum este cazul când persoana juridică își desfășoară activitatea în domeniul mass-media.
Pornind de la opiniile exprimate în doctrină, în legislațiile diferitelor state s-au conturat două sisteme importante de determinare a domeniului răspunderii penale a persoanei juridice. În cadrul primului sistem, cel al răspunderii generale, promovat de Marea Britanie, S.U.A., Australia, Africa de Sud, Olanda, Belgia, Canada, etc., persoanele juridice au o capacitate penală similară celei a persoanei fizice, putând comite, la fel ca și acestea, orice infracțiune. Al doilea sistem, consacrat de Franța, Finlanda, Danemarca și China, presupune indicarea de către legiuitor în cazul fiecărei infracțiuni a posibilității comiterii ei de către o persoană juridică, sistem preluat și de către Republica Moldova. În Codul penal din România este consacrată în partea generală răspunderea penală a persoanei juridice, lăsându-se doctrinei și, mai cu seamă, jurisprudenței sarcina de a stabili în fiecare caz concret dacă o anumită infracțiune poate sau nu să fie imputată unei persoane juridice (sistemul clauzei generale).
Sistemul clauzei generale de răspundere a persoanelor juridice este preferabil în comparație cu cel al indicării în fiecare caz a posibilității comiterii infracțiunii de către o persoană juridică, deoarece permite instanțelor judecătorești, în urma probelor administrate, să decidă în fiecare caz în parte dacă pentru o anumită faptă concretă este sau nu posibilă angajarea acestei răspunderi.
Din acest punct de vedere apreciem că persoanele juridice pot săvârși în calitate de autori, instigatori sau complici infracțiunile informatice prevăzute de Legea nr. 161/2003 (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 279 din 21.04.2003) privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, respectiv infracțiunea de acces ilegal la un sistem informatic, interceptarea ilegală a unei transmisii de date informatice, infracțiunea de alterare a integrității datelor informatice, infracțiunea de perturbare a funcționării sitemelor informatice, operațiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatice, infracțiunea de fals informatic, infracțiunea de fraudă informatică, precum și infracțiunea de pornografie infantilă prin intermediul sistemelor informatice, după cum pot savârși și infracțiunile la regimul comerțului electronic prevăzute în Legea nr. 365/2002 (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 959 din 29.11.2006) privind comerțul electronic respectiv falsificarea instrumentelor de plată electronică, deținerea de echipamente în vederea falsificării instrumentelor de plată electronică, falsul în declarații în vederea emiterii sau utilizări instrumentelor de plată electronică, efectuarea de operațiuni financiare în mod fraudulos, precum și acceptarea operațiunilor financiare efectuate în mod fraudulos[70,p.72-81]. În categoria persoanelor juridice sunt incluse și instituțiile de credit a căror răspundere penală poate fi reținută. În legislația română, instituțiile de credit sunt definite în Ordonanța de urgență a Guvernului nr.99/2006 privind instituțiile de credit ți adecvarea capitalului, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1027 din 27.12.2006 cu modificările și completările ulterioare. Potrivit art. 3 al acestui act normativ, instituțiile de credit sunt băncile, organizațiile cooperatiste de credit, băncile de economisire și creditare în domeniul locativ, băncile de credit ipotecar și instituțiile emitente de monedă electronică.
Secțiunea 3. Condițiile de fond pentru angajarea răspunderii penale a persoanelor juridice în dreptul de tradiție romano-germanică
Stabilirea conținutului condițiilor de fond pentru angajarea răspunderii penale a persoanei juridice constituie nucleul demersurilor care stau la temelia edificării oricărui sistem de răspundere penală a entităților colective. Vom analiza în cele ce urmează mai multe aspecte subsumate condițiilor de fond: persoanele fizice care angajează penal persoana juridică; condițiile de imputabilitate a actului comis de către persoana fizică și elementul subiectiv în cazul persoanei juridice.
3.1. Persoanele fizice care angajează penal persoana juridică
Chiar dacă persoana juridică poate fi destinatara directă a normei juridice, pentru reținerea în sarcina acesteia a unei infracțiuni este necesară în primul rând o acțiune sau inacțiune comisă de către o persoană fizică, respectiv existența unui substratum uman, capabil de o acțiune materială. În acest sens determinarea sferei persoanelor fizice ale căror acțiuni pot angaja răspunderea penală a persoanei juridice constituie un prim aspect de clarificat.
Inițial s-a susținut necesitatea unei distincții între organul și reprezentantul persoanei juridice. Potrivit acestei concepții organul constituie întruchiparea persoanei juridice și, în consecință, acțiunile și voința sa sunt acțiunile și voința persoanei juridice astfel încât infracțiunea săvârșită de către el va fi infracțiunea săvârșită de către persoana juridică. Reprezentarea presupune însă existența a doi subiecți de drept, reprezentatul și reprezentantul, acesta din urmă apărând ca fiind exterior persoanei juridice, și nu o materializare a acestuia, cum este cazul organului societății, neîntruchipând voința juridică a entității colective, care poate avea o voință diferită de cea a reprezentantului. Prin urmare actele ilicite comise de către un reprezentant determină răspunderea sa penală ca persoană fizică, dar nu pot angaja răspunderea penală a persoanei juridice[177,p.145] [10,p.474-475].
În prezent se constată o lărgire a cercului de persoane care pot angaja răspunderea penală a persoanei juridice, în condițiile în care viața economico-socială demonstrează că numeroase urmări socialmente periculoase sunt consecința acțiunilor sau inacțiunilor unor cadre medii. De asemenea existența unor prevederi restrictive cu privire la persoanele fizice ale căror acțiuni pot atrage condamnarea penală a persoanei juridice stimulează încercările de eludare a acestei răspunderi prin mecanismul delegării de atribuții în favoarea unor persoane care nu au calitatea cerută de lege[181,p.364]. În întreprinderile moderne adevărata autoritate este delegată directorilor, reprezentanților de vânzări și șefilor de secții, acțiunile acestora neatrăgând nicio răspundere penală dacă aceasta este limitată la acțiunile organelor ce reprezintă în mod legal societatea. S-a propus în consecință lărgirea cercului de persoane ale căror acțiuni sunt relevante pentru răspunderea penală a persoanei juridice la orice persoană sau grup de persoane care au în competență o anumită unitate operativă a societății și dețin o capacitate reală de decizie și reprezentare în procesul diviziunii muncii din cadrul societății[8,p.388-389].
În doctrina germană, spre exemplu, unii autori au susținut că este irelevantă poziția pe care persoana fizică o deține în societate, în cadrul persoanei juridice, fiind important ca aceasta să aparțină persoanei juridice, să fi acționat pentru persoana juridică și în limitele competențelor sale. Este necesar, totuși, să se constate că săvârșirea infracțiunii a fost posibilă datorită unei organizări defectuoase a întreprinderii și că aceasta ar fi putut fi evitată printr-un efort rezonabil al persoanei juridice[50,p.51][221,p.233-234].
În doctrina franceză se menționează că odată cu reglementarea răspunderii penale a persoanei juridice se naște un ,,veritabil drept penal al persoanei juridice”, adaptat naturii acestui nou subiect de drept penal, cu aceleași rigori ca și pentru persoana fizică.
În dreptul francez se prevede în art. 121-2 Cod penal francez că persoanele juridice răspund pentru infracțiunile comise de organele sau reprezentanții lor. Acest text legal constituie o condiție generală de angajare a răspunderii penale și ea se aplică persoanelor juridice de drept public și de drept privat. Se impune, însă, determinarea sferei noțiunilor de „organ” și „reprezentant”.
Noțiunea de organ al unei persoane juridice are în vedere „organul de drept” al acesteia, iar pentru identificarea lui este suficientă raportarea la legislația în vigoare sau la statutul persoanei juridice. Aceste organe sunt constituite din una sau mai multe persoane fizice cărora legea sau statutul le conferă o poziție specială în cadrul persoanei juridice, însărcinându-le cu administrarea sau conducerea ei[64,p.112].
Se apreciază că în cazul persoanei juridice de drept privat organele sunt adunarea generală, consiliul de administrație, managerul, președintele, directorii generali, consiliul de supraveghere, respectiv președintele, biroul, congresul sau adunarea generală în cazul asociațiilor și sindicatelor.
În situația persoanelor juridice de drept public au calitatea de organe consiliile municipale, departamentale și regionale, consiliul unui sindicat de comună, biroul sau consiliul de district, precum și primarii și președinții acestor consilii. În cazul stabilimentelor publice administrative sau comerciale au calitatea de organe consiliile de administrație, adunările generale, președinții și directorii, indiferent de titulatura acestora[138,p.32][64,p.113]. În opinia altor autori doar organele colegiale menționate au calitatea de organe, în timp ce președinții acestora nu sunt decât reprezentanți[116,p.41].
Cu privire la primar, acesta este în același timp reprezentantul statului și al unității administrativ-teritoriale iar când acționează în calitate de reprezentant al statului actele sale nu atrag o răspundere penală a persoanei juridice, deoarece statul este exclus din domeniul de aplicabilitate al răspunderii penale[116,p.40].
De asemenea, doar actele organelor de gestiune angajează răspunderea penală a persoanei juridice, nu și actele organelor de control ale persoanei juridice[64,p.111].
Organele de fapt, care conduc în fapt activitatea societății angajează la fel ca și organele de drept prin actele lor răspunderea penală a persoanei juridice.
Pentru ca răspunderea penală a unei persoane juridice să poată fi angajată nu este absolut necesar ca acțiunea sau inacțiunea să fi fost comisă de un organ al acesteia, deoarece potrivit art. 121-2 Cod penal francez, și acțiunile reprezentanților au aceeași semnificație din punct de vedere penal.
Dacă infracțiunea trebuie să fie comisă de un organ sau un reprezentant, nu este, însă, o condiție pentru angajarea răspunderii penale a persoanei juridice identificarea și sancționarea respectivei persoane fizice.
O reglementare similară celei din dreptul francez există și în dreptul brazilian, care instituie răspunderea persoanelor juridice pentru infracțiunile la legislația privind protecția muncii.
În legislația belgiană și cea olandeză s-a evitat să se precizeze care sunt persoanele fizice sau organele prin intermediul cărora răspunderea penală a persoanei juridice ar putea fi angajată.
3.2. Condițiile de imputabilitate a actului material comis de către persoana fizică
Pe lângă preocupările pentru determinarea persoanelor fizice ale căror acțiuni antrenează răspunderea penală a persoanei juridice, au existat demersuri și pentru stabilirea condițiilor în care aceste acțiuni pot fi imputate persoanei juridice, deoarece nu orice acțiune a unei persoane fizice, indiferent de poziția pe care o are în cadrul societății, poate atrage răspunderea penală a societății. Pe de altă parte, dacă infracțiunea comisă de către persoana fizică este îndreptată împotriva persoanei juridice, aceasta are calitatea de persoană vătămată, nu de autor al infracțiunii, chiar dacă autorul material este un organ sau reprezentant al său.
S-a considerat inițial în literatura de specialitate mai veche că răspunderea persoanei juridice poate fi angajată doar când organul nu și-a depășit atribuțiile prin realizarea conținutului constitutiv al infracțiunii[150,p.270]. S-a considerat ulterior că această cerință nu este o condiție pentru angajarea răspunderii penale a persoanei juridice, dar poate fi utilă pentru încadrarea activității persoanei juridice ca act de executare sau act de complicitate. Dacă organul persoanei juridice a acționat în numele acesteia și cu respectarea formalităților legale persoana juridică va fi autor al infracțiunii comise. Dacă actul care a stat la baza comiterii infracțiunii a fost adoptat de un organ de fapt sau cu încălcarea formalităților procedurale persoana juridică va fi doar complice dacă a înlesnit sau favorizat comiterea infracțiunii[177,p.147-148][135,p.222,225]. Se apreciază și că depășirea atribuțiilor organului sau reprezentantului nu va atrage răspunderea penală a persoanei juridice când, fie actul comis nu intră în sfera activităților obișnuite potrivit actelor constitutive ale întreprinderii, fie nu se poate stabili niciun raport între actul comis și o carență de organizare a persoanei juridice[181,p.365].
Alți autori apreciază că pentru a se putea vorbi de o răspundere penală a persoanei juridice trebuie ca infracțiunea să fie comisă în sfera de activitate a corporației, și nu pentru profitul personal al persoanelor fizice, ori când persoana fizică a comis o greșeală ce nu poate fi imputată persoanei juridice.
S-a apreciat și faptul că nu poate fi imputată entității colective acțiunea unui organ, când acesta i-a fost impus persoanei juridice, așa cum se întâmplă în cazul numirii pe cale judiciară a unui administrator care preia atribuțiile organelor de conducere[8,p.397].
Într-o altă opinie s-a considerat că pentru determinarea cazurilor în care persoana juridică va răspunde penal trebuie pornit de la noțiunea de obligație încălcată, respectiv de la titularul acestei obligații. Astfel infracțiunea va fi imputată persoanei juridice când aceasta este destinatarul principal al obligației legale. Însă infracțiunea va fi imputată persoanei fizice dacă obligația încălcată vizează în principal individul, chiar dacă respectiva obligație s-a născut în contextul activității persoanei juridice[108,p.425].
S-a considerat posibilă angajarea răspunderii penale a persoanei juridice în primul rând dacă aceasta era destinatara principală a normei încălcate, când relația funcțională există în mod necesar. De asemenea, corporația poate răspunde și dacă norma încălcată are ca destinatar orice persoană, fizică sau juridică, în acest caz fiind necesară proba riguroasă a relației funcționale între acțiunea ilicită și activitatea persoanei juridice[8,p.390-391].
În fine, alți autori sunt de părere că existența unor criterii de imputabilitate prestabilite a actului material comis de către persoana fizică comportă riscul ca persoana juridică să eludeze răspunderea penală în numeroase cazuri, opinie la care ne raliem și noi.
Rezoluția Congresului Asociației Internaționale de Drept Penal de la București din 1929 recomandă adoptarea de măsuri de apărare socială împotriva persoanelor juridice când este vorba de „infracțiuni săvârșite în scopul de a satisface interesul colectiv al acestora sau cu mijloace furnizate de ele”.
Cu toate acestea, cerința interesului colectiv nu presupune ca toți membrii să-și dea acordul pentru o anumită acțiune, deoarece voința colectivă este exprimată de către organele statutare, nefiind însă capabilă să angajeze penal persoana juridică decât când este îndreptată în vederea satisfacerii interesului colectiv. În caz contrar, persoana juridică este nevinovată sau, mai curând, victimă a acțiunilor realizate de către unii dintre membrii săi[152,p.531].
S-a propus ca și criteriu de imputabilitate îmbogățirea persoanei juridice, potrivit căruia actul persoanei fizice va fi imputat persoanei juridice când a determinat sau putea să determine îmbogățirea acesteia. Sfera infracțiunilor care pot fi imputate persoanei juridice, potrivit acestui criteriu, nu se limitează la infracțiunile contra patrimoniului, ci cuprinde orice infracțiune prin săvârșirea căreia persoana juridică putea obține un avantaj patrimonial (de exemplu infracțiuni la regimul concurenței sau al prețurilor, infracțiuni de fals, etc.). Nu are relevanță dacă infracțiunea a fost comisă în scopul obținerii acestui avantaj sau în alt scop, dar este necesar ca acțiunea să fi fost comisă de către una dintre persoanele care pot angaja penal persoana juridică și să fi fost săvârșită cu intenție[8,p.390-391].
În dreptul francez, art. 121-2 Cod penal francez prevede că persoana juridică răspunde pentru infracțiunile comise în contul său de către organele sau reprezentanții acesteia.
În dreptul belgian, potrivit art. 5 alin.1 Cod penal belgian, persoana juridică răspunde pentru infracțiunile „intrinsec legate de realizarea obiectului său ori de apărarea intereselor sale sau pentru cele în cazul cărora faptele concrete demonstrează că au fost comise în contul său”.
În dreptul brazilian se prevede că persoana juridică răspunde dacă infracțiunea este comisă în interesul sau în beneficiul său.
În dreptul olandez imputarea elementului material al infracțiunii se realizează pe baza teoriei răspunderii funcționale, potrivit căreia actul unei persoane fizice poate fi atribuit unei persoane juridice dacă comportamentul persoanei fizice corespunde unei funcții sociale îndeplinite de persoana juridică în cauză[94,p.542][213,p.335].
În dreptul finlandez răspunderea penală a corporațiilor nu este o răspundere directă, pentru fapta proprie, ci o răspundere indirectă, pentru fapta altuia. Prin urmare persoanele juridice nu sunt considerate a fi săvârșit o infracțiune, acestea răspunzând doar pentru infracțiunea comisă de către altcineva[178,p.215]. Rațiunea constă în faptul că autorii proiectului de lege nu au dorit să modifice radical bazele dreptului penal din Finlanda potrivit cărora doar o persoană fizică are capacitate de acțiune. În realitate, așa cum se poate observa din ansamblul reglementării, răspunderea corporației se bazează pe ideea de neglijență în controlul respectării legii în cadrul activităților sale.
Potrivit Codului penal din Danemarca, o persoană juridică poate fi sancționată cu o amendă, dacă o astfel de pedeapsă este prevăzută de lege sau de regulile care reglementează răspunderea persoanelor fizice. În lipsa unor prevederi contrare dispozițiile referitoare la răspunderea penală a persoanelor fizice se aplică oricărei persoane juridice, cum sunt societățile pe acțiuni, cooperativele, societățile în comandită, asociațiile, fundațiile, exploatațiile agricole, municipalitățile și instituțiile de stat, inclusiv statul (art. 27 Cod penal danez).
Răspunderea penală a persoanelor juridice este condiționată de săvârșirea unei infracțiuni, fie de către persoana juridică, fie de către una sau mai multe persoane fizice legate de entitatea respectivă.
3.3. Elementul subiectiv în cazul persoanei juridice
Existența elementului subiectiv în cazul persoanelor juridice a constituit multă vreme nucleul disputelor dintre adversarii și partizanii ideii de răspundere penală a persoanelor juridice. Vom evidenția în cele ce urmează modul în care legislațiile și doctrina din principalele sisteme de drept abordează acest aspect.
În dreptul francez, potrivit art. 121-2 Cod penal francez, organul sau reprezentantul persoanei juridice poate comite în contul acesteia infracțiuni intenționate sau neintenționate. Deși majoritatea infracțiunilor pentru care este prevăzută răspunderea penală a persoanei juridice sunt fapte intenționate, actul normativ reglementează și ipoteze de răspundere pentru fapte din culpă, respectiv infracțiunea de ucidere din culpă (art.221-6 Cod penal francez) și vătămare corporală din culpă (art. 222-21 Cod penal francez)[116,p.49][155,p.170].
Dreptul belgian nu admite o răspundere penală obiectivă în cazul persoanelor juridice, angajarea răspunderii penale a acestora fiind condiționată de constatarea elementului subiectiv al infracțiunii.
Este necesar, în consecință, să se stabilească fie că infracțiunea decurge dintr-o decizie adoptată intenționat de către persoana juridică, fie că ea provine dintr-o neglijență a acesteia, ce poate consta, de exemplu, într-o organizare internă deficitară, în măsuri de securitate insuficiente sau în restricții bugetare nerezonabile care au creat condițiile comiterii infracțiunii[196,p.117].
Răspunderea penală a persoanei juridice nu se limitează la infracțiunile comise de către organele acesteia, în cazul infracțiunilor săvârșite de către prepuși sau mandatari fiind necesar ca persoana juridică să fi avut cunoștință de intenția de a comite aceste infracțiuni și să fi consimțit ori să fi îndemnat la săvârșirea lor. În cazul infracțiunilor din culpă este necesar să se constate că persoana juridică a avut cunoștință de riscul comiterii lor și a neglijat să adopte măsurile necesare pentru a le preveni[107,p.7][180,p.14-15].
Pentru proba elementului subiectiv instanța nu este ținută de consemnările din procesele-verbale ale organelor colegiale de conducere, putându-se recurge la orice mijloc de probă pentru a stabili poziția subiectivă reală a persoanei juridice. Opoziția formală a membrilor acestor organe față de o practică ilicită nu este suficientă pentru ca persoana juridică să nu răspundă penal. Ar fi posibil ca în cadrul unei întreprinderi consiliul de administrație să emită o circulară prin care să se atragă atenția asupra obligativității respectării normelor de protecție a muncii și să organizeze cursuri pentru personal în vederea prevenirii accidentelor. Dacă se constată că, în pofida acestor aparențe, în întreprindere există o practică tolerată de către conducere a nerespectării măsurilor de protecție elementul subiectiv este realizat și răspunderea penală a persoanei juridice poate fi angajată[210,p.663-664].
Răspunderea penală a persoanei juridice nu va putea fi însă angajată când s-a confruntat pe neașteptate cu o infracțiune comisă de către un prepus, fără ca acțiunea acestuia să fi fost consimțită sau să se încadreze într-o practică tolerată de către societate.
În dreptul olandez elementul subiectiv este diferit în funcție de categoria din care face parte infracțiunea săvârșită. În materia infracțiunilor economice nu se cere, de regulă, condiția intenției, astfel încât nu se pune problema dovedirii elementului subiectiv în cazul persoanei juridice. În ceea ce privește infracțiunile de drept penal comun, răspunderea penală este condiționată de existența intenției sau culpei, care în cazul persoanei juridice nu este legată exclusiv de intenția sau culpa organelor de conducere sau a împuterniciților acesteia[213,p.337].
În dreptul japonez, deoarece nu este admisă răspunderea obiectivă, dacă fapta a fost comisă de către reprezentantul persoanei juridice, se admite că actele acestuia sunt actele persoanei juridice însăși astfel încât elementul intențional se transferă asupra corporației[189,p.198], iar dacă fapta a fost comisă de către un alt angajat, atunci se consideră că persoana juridică răspunde datorită neglijenței sale în supravegherea activității angajaților săi, instituindu-se o prezumție relativă de culpă în sarcina acesteia[125,p.278], prezumție care poate fi răsturnată prin probarea faptului că persoana juridică și-a creat un sistem propriu de supraveghere suficient de bine organizat pentru ca, în mod rezonabil, să împiedice orice încălcare a legii[189,p.198].
Secțiunea 4. Condiții de fond pentru angajarea răspunderii penale a persoanelor juridice în sistemul de drept common-law.
În common law răspunderea penală a corporațiilor este fondată pe două teorii care au fost adoptate, în diverse forme, în toate statele aparținând acestui sistem, respectiv teoria identificării, care presupune o răspundere proprie a persoanei juridice, precum și teoria răspunderii pentru fapta prepusului. Datorită inconvenientelor pe care le prezintă aceste teorii s-au cristalizat recent și alte soluții, integrate în dreptul pozitiv, prin care actele persoanelor fizice să poată fi atribuite persoanei juridice.
4.1. Considerații privind sistemele de angajare a răspunderii penale corporative
Teoria identificării – teoria alter ego.
Instanțele britanice au acceptat rapid și fără rezerve răspunderea penală a corporațiilor pentru faptele care nu implicau un element subiectiv din partea lor. Instanțele au găsit soluții pentru a trage la răspundere entitățile colective pentru infracțiunile care impun, ca element constitutiv, un anumit element subiectiv – mens rea crimes. Nevoia găsirii unei astfel de soluții rezultă din faptul că cele mai grave infracțiuni – omuciderea, înșelăciunea, evaziunea fiscală, furtul, etc. – fac parte din această categorie, iar limitarea răspunderii persoanelor juridice la infracțiunile de răspundere obiectivă nu ar răspunde necesităților care au impus responsabilitatea corporativă[134,p.85].
Teoria identificării a fost împrumutată din dreptul civil și a fost aplicată inițial în dreptul penal în trei decizii din 1944 ale instanțelor engleze. S-a încercat prin această teorie să se răspundă necesității impuse de creșterea rolului și importanței social-economice a persoanelor juridice. Consolidarea deplină a acestei teorii în dreptul penal a avut loc prin decizia Camerei Lorzilor din 1972 în cazul Tesco Supermarkets Ltd. v. Nattrass, fiind de precizat că această decizie, care constituie precedent în materie, a implicat un caz în care compania acuzată a fost achitată. În fapt, compania Tesco Supermarkets deținea un lanț cu peste 400 de magazine universale. Într-unul din aceste magazine un produs de curățat era vândut cu 3 șilingi și 11 pences, în condițiile în care un afiș din vitrina magazinului anunța un preț de 2 șilingi și 11 pences. Or, legislația privind activitățile comerciale incrimina fapta de a anunța public un preț pentru un produs care era, în realitate, vândut la un preț superior. Infracțiunea era una de răspundere obiectivă, dar exista o cauză de înlăturare a răspunderii dacă se proba că făptuitorul a depus toate diligentele necesare pentru a evita comiterea faptei. Compania inculpată s-a apărat invocând că a depus toate diligentele necesare, iar culpa aparținea directorului de sucursală. Camera Lorzilor a fost chemată să decidă dacă acesta implică juridic compania sau nu, decizând că poziția sa nu este suficient de înaltă pentru a reprezenta centrul nervos al companiei[218,p.559].
Teoria identificării este reliefată și de Codul penal al Israelului, unde se precizează că „Dacă în circumstanțele cazului și în lumina poziției, autorității, responsabilității, o persoană din cadrul managementului de afaceri al persoanei juridice comite un act infracțional, intenția sau neglijența sa criminală sunt considerate a fi acte criminale intenționate sau neglijente ale entității corporative”[132,p.658][102,p.95].
În cazul acestei teorii, persoana juridică poate fi „identificată” cu actele unei persoane fizice suficient de înalt poziționată în cadrul corporației pentru a reprezenta centrul nervos al acesteia și răspunde pentru fapta proprie, împreună cu persoana fizică care a comis actele în cauză. Pe de altă parte, corporația nu poate fi identificată cu actele comise de către o persoană aflată la un nivel inferior în cadrul ierarhiei sale și nu răspunde pentru acestea[40,p.6-7].
Stabilirea împrejurării dacă o anumită persoană poate fi privită ca reprezentând corporația este o chestiune de fapt, de competența judecătorului, urmând să se stabilească de către juriu dacă respectiva persoană a comis actul incriminat cu forma de vinovăție cerută de lege, precum și dacă persoana a acționat în cadrul atribuțiilor sale de serviciu, deoarece persoana juridică nu răspunde pentru faptele comise în afara acestor atribuții (High Court, dec. DPP v. Kent and Sussex Contradictory Ltd. (1944) ).
Această teorie a fost criticată deoarece ea își găsește aplicabilitate doar pentru corporațiile de dimensiuni mici, în care persoanele din conducere sunt foarte aproape de activitățile persoanei juridice, pe când la marile companii este foarte greu de crezut că persoana responsabilă va fi găsită în vârful ierarhiei, deoarece, în condițiile unei structuri interne complexe, persoanele aflate în funcții înalte coordonează diversele compartimente și stabilesc direcțiile generale de acțiune[2,p.194]. Pentru a evita răspunderea, niciodată un funcționar de rang înalt nu va comite actul ilicit, mai ales în cazul unor infracțiuni foarte grave (High Court, dec. National Rivers Authority v. Alfred McAlpine Homes (1994)[40,p.7]).
În același timp, teoria identificării presupune determinarea persoanei fizice care a comis actul ilicit, această condiție atrăgând inconveniente în cazul corporațiilor de mari dimensiuni, unde, de multe ori, practic, este imposibil de identificat persoana care a comis acțiunea sau inacțiunea ilicită datorită opacității structurilor de decizie ale acestora[219,p.788]. S-a mai arătat că în cazul acestui tip de companii eforturile financiare și de timp necesare pentru efectuarea unei expertize s-ar putea dovedi de multe ori prea mari în raport de fapta comisă[40,p.7]. Divizarea în mai multe compartimente a structurii corporației limitează eficiența controlului respectării legii.
Pe de altă parte, s-a spus că teoria identificării are drept consecință o artificialitate ce poate fi ușor demonstrată. Dacă directorul unei firme ia o hotărâre să vândă produsele firmei în circumstanțele unei înșelăciuni, se presupune că firma va fi răspunzătoare. Dacă directorul a făcut o astfel de propunere consiliului de administrație și aceasta a respins-o, însă, totuși, directorul a ignorat decizia consiliului de administrație și a săvârșit infracțiunea de înșelăciune, compania va fi ținută răspunzătoare? Dacă răspunsul este pozitiv, ar însemna că persoana juridică se identifică cu directorul, și nu cu consiliul de administrație, ceea ce ar fi cel puțin bizar. Dacă presupunem că firma nu răspunde, este posibil ca directorul să acționeze fără să mai solicite avizul consiliului de administrație, deoarece știe că propunerea va fi respinsă.
Acestei teorii i s-a reproșat și faptul că creează o inegalitate nefondată între actele unei persoane aflate în vârful ierarhiei și actele unor persoane aflate mai jos în structura întreprinderii. Nu se poate argumenta că este injust să facem o companie răspunzătoare pentru actele unui vânzător, dar este just să o tragem la răspundere pentru actele directorului, ambii fiind la fel de motivați pentru a maximiza performanțele financiare ale companiei[4,p.94-95].
În fine, practica a demonstrat că uneori nu există nicio persoană fizică care a comis în întregime actul ilicit sau care să aibă toate informațiile și cunoștințele pe baza cărora să se stabilească forma de vinovăție. De multe ori rezultatul se produce din lipsa de coordonare a diverselor activități sau a diverselor compartimente, deși fiecare dintre persoanele implicate au acționat corect din punct de vedere al sarcinilor de serviciu. Într-o astfel de situație teoria identificării nu poate să conducă la condamnarea persoanei juridice deoarece nu există nicio persoană fizică autor direct al actului de executare[40,p.7]. Exemplul cel mai des invocat este cel al unui accident produs de un feribot care a avut ca urmare moartea mai multor zeci de persoane. Accidentul de la Zeerbrugge s-a produs datorită faptului că unul dintre sistemele de închidere ale navei nu a funcționat, iar compania nu avea nici o procedură prin care să se verifice acest lucru. Propunerile în acest sens ale unor salariați au fost pierdute în birocrația firmei la diferite niveluri[2,p.194].
Toate aceste inconveniente ale teoriei identificării o fac destul de greu aplicabilă în practică, în special în cazul corporațiilor de mari dimensiuni și, din aceste considerente, juriștii anglo-americani au formulat alte teorii cu ajutorul cărora să poată impune răspunderea corporativă în toate situațiile.
Teoria răspunderii pentru fapta prepusului – teoria respondeat superior
Răspunderea pentru fapta altuia, limitată inițial la răspunderea delictuală, a fost adaptată dreptului penal cu scopul de a lărgi sfera de aplicabilitate a dreptului penal. În cadrul acestei teorii, la fel ca și în teoria identificării, se va examina dacă elementele constitutive ale infracțiunii se reunesc în persoana unui prepus al corporației. Când aceste elemente sunt identificate în persoana făptuitorului ele sunt transpuse și în persoana comitentului, în baza relației decurgând fie dintr-un contract de muncă, fie dintr-un contract de mandat, care există între ei (House of Lords, dec. Vane v. Yiannopoullos (1965)).
Teoria respondeat superior are la bază o ficțiune prin care actul comis de către o anumită persoană prin intermediul unui mandatar sau prepus este considerat că a fost realizat de către ea însăși. Potrivit acestei teorii, actele și vinovăția unei persoane sunt văzute ca actele și vinovăția alteia, fără ca aceasta să însemne că, în realitate, comitentul a comis actele incriminate[132,p.652]. În acest sens apare diferența dintre teoria identificării și teoria răspunderii pentru fapta altuia. Potrivit primei teorii actele funcționarului persoanei juridice sunt actele acesteia, iar potrivit teoriei răspunderii pentru fapta altuia actele funcționarului sunt considerate a fi actele corporației. A doua diferență dintre cele două teorii privește întinderea răspunderii persoanelor juridice, în cazul teoriei identificării doar fapta unor anumiți funcționari poate angaja răspunderea corporației, pe când în cazul teoriei răspunderii pentru fapta altuia răspunderea persoanei juridice se angajează pentru actele oricărui mandatar sau prepus (United States Court of Appeals, 4th Circuit, dec. United States v. Basic Constr. Co. (1983)[132,p.654]).
Această teorie prezintă, fără îndoială, unele avantaje, deoarece din punct de vedere teoretic, corporația a delegat fiecărui angajat puterea de a acționa în sfera atribuțiilor sale și, în consecință, corporația ar trebui să fie responsabilă pentru aceste acte[129,p.654]. Și din punct de vedere practic se consideră că răspunderea pentru fapta altuia este teoria cea mai eficientă în impunerea legii penale deoarece împiedică corporațiile să evite răspunderea utilizând delegarea de facto a unor atribuții către funcționari din eșalonul inferior. În acest sens, comentatorii dreptului britanic au constatat că, în ciuda negării în jurisprudență a acestui fapt, instanțele britanice tind să înlocuiască teoria identificării cu răspunderea pentru fapta altuia și în cazul infracțiunilor pentru care se aplica doar doctrina alter ego. În același sens, au existat și propuneri de modificare a legislației formulate de către Comisia pentru reforma legislației din Marea Britanie[4,p.92]. În lipsa prevederilor acestei teorii, legislația privind protecția consumatorului (spre exemplu, legislația care împiedică vânzarea unor bunuri în anumite circumstanțe ar fi inaplicabilă dacă această regulă nu ar funcționa, fiindcă se întâmplă rar ca patronul sau directorul unui magazin să fie cel care vinde alcool persoanelor cu vârsta sub limita legală[7,p.113]) sau cea privind protecția mediului ar fi greu de pus în aplicare[158,p.515].
Cu toate acestea, teoria răspunderii pentru fapta altuia nu este la adăpost de critică, în special cu privire la aplicabilitatea sa pentru mens rea crimes. Această teorie are drept consecință de prea multe ori condamnarea unei corporații în mod inechitabil, atunci când aceasta a depus toate eforturile pentru a preveni săvârșirea vreunei infracțiuni. Doar datorită împrejurărilor că un angajat, din neglijență sau chiar din rea credință, a trecut peste instrucțiunile primite, nu poate fi condamnată o corporație căreia nu i se poate reproșa legal sau moral nimic[129,p.659]. Consecința nu este decât că persoanele juridice nu ar mai utiliza resurse pentru preîntâmpinarea infracțiunilor, cât timp oricum vor răspunde penal[40,p.13]. Soluția ar fi, în opinia autorului citat anterior (C. M. V. Clarkson), existența unei cauze de înlăturare a răspunderii penale pentru toate infracțiunile constând în proba diligentei rezonabile depuse de corporație pentru a preveni infractionalitatea, cu obiecția că astfel toate infracțiunile s-ar transforma într-o formă hibridă, pe de o parte în infracțiuni de răspundere indirectă iar pe de altă parte în infracțiuni de răspundere personală, bazată pe culpă. Cu privire la mens rea crimes, unde este culpa persoanei juridice dacă un șofer al său produce un accident de circulație soldat cu victime? Ficțiunea este prea departe de realitate în acest caz pentru a justifica o decizie de condamnare[132,p.660], condamnare care nu trebuie însă confundată cu aplicarea principiului civil privind răspunderea comitentului pentru fapta prepusului în funcțiile încredințate acestuia.
De asemenea, o mare parte din dezavantajele practice ale teoriei identificării se regăsesc și în cazul răspunderii indirecte, respectiv necesitatea identificării unei persoane fizice care a comis actul de executare, neaplicându-se răspunderea penală a corporației când nu există o unică persoană care să fi comis actul de executare în întregime, deoarece fapta a fost datorată unui complex de cauze, sau când, din cauza structurii complexe a persoanei juridice este imposibil de identificat acea persoană.
Teoria culpabilității cumulate – aggregation doctrine
Această teorie a fost elaborată pentru a înlătura unele din inconvenientele celor două teorii expuse mai sus. Potrivit acesteia, vinovăția corporației ar trebui construită mai ales pe baza atitudinii angajaților priviți ca și un întreg, decât pe procesele psihice ale unui singur angajat al corporației[217,p.110-113][7,p.116]. Acest principiu nu înlocuiește principiul identificării sau al răspunderii indirecte, ci se adaugă acestora pentru a rezolva situațiile în care nu s-ar putea ajunge la condamnarea unei companii, deși vinovăția acesteia este evidentă. În favoarea acestei teorii s-a pronunțat majoritatea doctrinei, deși jurisprudența are rezerve cu privire la aplicabilitatea acesteia.
Culpabilitatea cumulată este o noțiune a doctrinei engleze prin care s-a reacționat la eșecul acuzării unor persoane juridice după producerea mai multor accidente feroviare și navale soldate cu multe victime care au fost intens mediatizate. În toate aceste cazuri dezastrele s-au datorat unui complex de împrejurări și neglijenței mai multor persoane, fără ca în persoana vreuneia dintre ele să se poată reuni elementele infracțiunii. Este vorba despre un accident de cale ferată în care două trenuri s-au ciocnit frontal rezultând mai multe zeci de victime, un accident într-o stație de metrou londoneză și scufundarea unui feribot. Primul accident s-a produs în principal datorită lipsei unui sistem de supraveghere a funcționării instrumentelor de semnalizare pentru trenuri, precum și datorită epuizării fizice a lucrătorilor de la British Railways care erau nevoiți să lucreze peste programul normal; al doilea accident a provocat incendierea unui tren din cauza lipsei oricărei persoane responsabile cu securitatea; cel de-al treilea s-a produs datorită lipsei unui sistem de avertizare în cazul în care trapa feribotului nu se închide, precum și neglijenței unor persoane care nu au verificat dacă la părăsirea portului trapa este închisă, în condițiile în care niciuna dintre ele nu avea între atribuții o astfel de obligație[217,p.132-133]. În sprijinul teoriei s-a arătat că, dacă legea recunoaște oricum corporațiilor calitatea de persoană, iar informațiile pe care le dețin funcționarii săi sunt, potrivit principiului alter ego, informațiile sale, este cel puțin discutabil să se admită că întreprinderea, fiind deținătoarea informațiilor lor colective, nu a cunoscut toate faptele pe care fiecare dintre ei le deținea doar în parte. Aceasta, cu atât mai mult cu cât în cazul marilor companii, niciunul dintre funcționarii săi nu va avea vreodată toate elementele din activitatea companiei[2,p.195]. Prin urmare utilizarea noțiunii de culpabilitate cumulată este foarte folositoare dreptului penal al persoanelor juridice și răspunde naturii acestora, deoarece persoanele juridice, divizând elementele operațiunilor sale în mai multe componente, cumularea acestora este de natura activității corporației, iar suma informațiilor și intențiilor funcționarilor echivalează cu atitudinea corporației asupra activității sale (United States Court of Appeals, 1st Circuit, dec. United States v. Bank of New England (1987)[132,p.662-663] și West District of Virginia High Court, dec. United States v. T.I.M.E.-D.C, Inc. (1974)[218,p.564]).
Această teorie este exemplificată și prin decizia United States v. Bank of New England.
Cu toate aceste considerente, în practică aplicabilitatea acestei teorii își are limitele ei. Acuzarea a eșuat în tentativa de condamnare a persoanelor juridice implicate în producerea accidentelor feroviare și navale, deoarece cauza principală a accidentelor s-a datorat inexistenței oricărui sistem de supraveghere a siguranței, precum și lipsa oricărei persoane însărcinate cu siguranța operațiunilor companiilor, acesta fiind motivul pentru care companiile nu au fost condamnate. Dacă nu există nicio persoană care să răspundă de securitatea operațiunilor, atunci nu există nicio persoană fizică identificabilă a cărei neglijență în exercitarea atribuțiilor de serviciu să fie atribuită companiei. În consecință persoanele juridice vor fi încurajate să elimine orice sistem de securitate pentru a evita atât răspunderea penală, cât și cheltuirea unor sume de bani în activități neproductive[86,p.161-162].
Deciziile de grup sunt diferite față de deciziile individuale iar o sumă aritmetică a unor intenții sau neglijențe individuale nu poate conduce la intenția sau neglijența colectivă. În cele mai multe cazuri deciziile persoanelor juridice sunt rezultatul unui compromis între centrele de putere din cadrul acestora. În consecință putem vorbi de o intenție cumulată a acestora, dacă ele sunt contrare[132,p.673]? Pe de altă parte, deși această teorie a fost creată pentru a înlătura obstacolele decurgând din necesitatea de a identifica o persoană fizică responsabilă, în cadrul teoriei nu mai trebuie găsită o anumită persoană, ci mai multe, ale căror cunoștințe cumulate să realizeze forma de vinovăție cerută de lege. Ori, de cele mai multe ori, acest lucru este mai greu, deoarece societatea se va proteja prin divizarea excesivă a atribuțiilor personalului său[40,p.10].
Prin aplicarea teoriei cumulării culpabilității s-ar ajunge la negarea principiului simultaneității între actul de executare și vinovăția penală, ceea ce ar transforma infracțiunile de răspundere bazată pe culpă în infracțiuni de răspundere obiectivă[132,p.674-675]. De asemenea, la nivel pur teoretic acceptarea acestei idei ar însemna să admitem că o entitate artificială își controlează creatorii, ceea ce este de neacceptat[132,p.673-674].
Teoria identității proprii – self – identity doctrine
Recent mai mulți teoreticieni americani au încercat să creeze un nou sistem de răspundere aplicabil doar entităților colective, deoarece, datorită naturii lor acestea prezintă particularități care trebuie să conducă la o răspundere penală guvernată de alte principii decât cea tradițională, specifică indivizilor, pornindu-se de la limitele teoriilor identificării și a răspunderii pentru fapta altuia. S-a observat că noile neajunsuri ale teoriilor expuse mai sus rezultă din faptul că acestea sunt construite pe baza unui model antropomorfic al persoanei juridice, ignorându-se realitatea organizațiilor cu o structură complexă[129,p.660], bazându-se pe principii care sunt o adaptare a principiilor răspunderii penale a persoanelor fizice.
Teoria identității proprii[132,p.678-708] constată că persoanele juridice nu mai sunt o sumă de persoane fizice, iar datorită complexității structurii lor și a perpetuării în timp a unui comportament în cadrul lor s-a ajuns ca persoana juridică să „socializeze” persoana fizică și nu invers, impunând angajatului reguli de conduită.
Esența acestei teorii constă într-o răspundere directă a corporației pentru infracțiuni, însă nu în considerarea unui act al unui angajat, ci în considerarea unei anumite politici sau culturi existente în cadrul său[87,p.483].
O formă a acestei teorii, apărută în doctrina britanică, propune definirea unei noi forme de vinovăție specială pentru corporații, care să aibă în vedere fie o mens rea a strategiilor de dezvoltare a persoanei juridice[129,p.666], fie standardele etice ale corporației[40,p.15].
A doua variantă a teoriei, numită reactive fault doctrine, cunoscută mai mult în Marea Britanie constă în analizarea reacției corporației după săvârșirea unei infracțiuni, pentru a reliefa politica acesteia privind prevenirea faptelor penale[7,p.117]. Dacă corporația identifică ea însăși făptuitorul și ia măsurile necesare pentru a evita repetarea faptelor de acest gen, se consideră că persoana juridică nu ar trebui să răspundă din punct de vedere penal, deoarece politicile sale interne sunt conforme cu legea penală și urmăresc respectarea acesteia. O condamnare a unei astfel de corporații ar fi inechitabilă, deoarece este imposibil să impui unei persoane juridice să controleze permanent activitatea fiecărui angajat, iar fapta s-ar transforma, de fapt, într-o infracțiune de răspundere obiectivă. Prin condamnarea în acest mod a unei corporații sar descuraja descoperirea infracționalității prin mijloace interne, mult mai bine adaptate în acest scop[87,p.485].
Indiferent care variantă de probare a climatului din cadrul corporației s-ar accepta, teoria identității proprii, care este aplicabilă doar pentru mens rea crimes, prezintă unele avantaje, respectiv dispariția unei anumite inechități, precum și dispariția necesității probării tuturor elementelor infracțiunii în sarcina aceleiași persoane fizice. În considerarea lor, s-a apreciat că acesta este drumul spre care se vor îndrepta reformele viitoare ale acestei instituții[132,p.709].
4.2. Mecanismul de angajare a răspunderii penale corporative în dreptul pozitiv
Inițial în dreptul englez a fost consacrat principiul neresponsabilității penale a corporațiilor, însă ulterior o sursă anonimă a precizat că în anul 1701 judecătorul Lord Holt a declarat că „o societate nu poate fi urmărită, ci numai membrii săi”[2,p.10][102,p.36]. În 1765 W.Blackstone a enunțat același principiu[102,p.36].
La jumătatea secolului al XVIII-lea, fără prea lungi și intense dispute doctrinare, jurisprudența engleză, pentru care la restabilirea ordinii juridice încălcate valoarea unei doctrine este dată de efectele ei practice, și nu de fundamente teoretice bine definite, a depășit impedimentele conceptuale când evoluția relațiilor sociale a pus-o în fața activităților necorespunzătoare a corporațiilor și a pronunțat primele decizii de condamnare penală a acestora. Tradițional normele de common law nu conțineau reguli generale de conduită pentru viitor, ci aveau rolul de a restabili imediat, prin darea soluției într-un proces, ordinea juridică tulburată. Common law având ca izvor cutuma și jurisprudența nu este tributar regulilor de aplicare generală, principiilor, clasificărilor și definițiilor specifice dreptului romano-germanic, ci își păstrează caracterul preponderent cutumiar și jurisprudențial chiar și după apariția legilor scrise (statutelor). În dreptul contemporan, principiile constituționale reprezintă izvoare ale dreptului penal în ambele sisteme, iar principiul legalității este recunoscut, de asemenea, de ambele sisteme. Principiul legalității în sistemul de drept romano-germanic se manifestă prin legalitatea formală care constă în respectarea strictă a prevederilor normei de incriminare, iar în sistemul de common law are valențe preponderent substanțiale, adică permite aplicarea unor sancțiuni penale și pentru fapte antisociale care nu sunt riguros descrise de o normă penală specială[6,p.70-71].
Răspunderea penală a corporațiilor a apărut în dreptul britanic pe cale jurisprudențială, mai întâi, ca răspundere obiectivă pentru delicte minore săvârșite prin omisiune, apoi pentru delictele comise prin acțiune și, în cele din urmă, pentru fapte care presupun și un element subiectiv, dar la momente și cu fundamentări diferite pentru cele trei tipuri de răspundere. Infracțiunile pot fi clasificate după mai multe criterii, relevantă fiind clasificarea ce are la bază criteriul formei de răspundere, care împarte infracțiunile în: a) infracțiuni de absolute sau strict liability, infracțiuni de răspundere obiectivă, a căror existență este independentă de vreo formă de vinovăție; b) infracțiuni de vicarious liability, de răspundere pentru fapta altuia, formă de răspundere specifică dreptului civil, dar admisă în dreptul penal anglo-saxon; și c) mens rea crimes, infracțiuni de răspundere pentru fapta proprie culpabilă[198,p.51-71][121,p.474]. Încă de la apariția sa instituția este în căutarea fundamentelor teoretice, este „povestea unei practici în căutarea unei teorii”[26,p.393][42,p.386].
Privitor la imputabilitatea subiectivă în doctrina comparatistă se face distincție între două mari modele, cel bazat pe teorii „antropomorfice”, organice, care presupune raportarea culpei persoanei juridice la standardele de culpabilitate ale persoanei fizice și modelul în care culpa persoanei juridice este construită prin raportare la concepte organizaționale adecvate, la caracteristicile, politicile sau practicile acesteia. Sistemele ideologice moderne analizează problema structurii unei culpabilității proprii persoanei juridice fundamentată pe așa-numitele teorii „holistice”. Conceptul filosofic de holism este diametral opus atomismului. Atomiștii erau de părere că orice întreg poate fi divizat și analizat în părțile componente, precum și în relațiile existente între aceste părți componente. Holiștii afirmă că întregul este în realitate mult mai mult decât o simplă sumă a părților sale. Atomistul divide lucrurile pentru a le cunoaște mai bine; holistul abordează lucrurile sau sistemele ca un agregat și este de părere că putem să aflăm mai mult despre ele privite din această perspectivă și să înțelegem mult mai bine natura lor esențială și scopul lor. Recent atât doctrina, cât și legislațiile se orientează spre o fundamentare diferită, o autonomizare a instituției prin introducerea conceptului de vinovăție corporativă – „corporate blameworthiness” – o vinovăție proprie destul de independentă de vinovăția individuală, alături de conceptul de vinovăție a individului persoană fizică. Din perspectiva eficienței, majoritatea doctrinei tinde spre autonomizarea abordării răspunderii penale a persoanei juridice. Într-o lume a globalizării și a societăților multinaționale, complexitatea structurilor corporative ridică dificultăți în identificarea și atribuirea comportamentului ilegal al persoanei fizice care acționează în numele persoanei juridice. Problema tradițională a răspunderii penale a persoanei juridice este că se axează pe individ, și nu pe persoana juridică. În toată zona common law a apărut necesitatea renunțării la teoriile care consacră forme de răspundere indirectă, care presupun identificarea persoanei fizice responsabile. În acest sens unele state au lărgit interpretarea noțiunii de „creier” al corporației, altele au susținut teoria identității proprii în diferite variante, altele au susținut instituirea unei noi infracțiuni al cărei subiect activ poate fi doar pentru persoana juridică, altele au adoptat toate aceste metode. Modalitățile de justificare teoretică a răspunderii penale a persoanei juridice, altele decât cele bazate pe răspunderea indirectă, raportate la lipsa de organizare, la defalcarea procedurilor manageriale sau „management deviant”, la climatul care permite comportamentul ilegal, tind spre un adevărat drept penal al persoanei juridice, alături de dreptul penal al individului.
Potrivit concepției privind „politica” persoanei juridice, aceasta nu are un aparat psihic, dar intențiile și atitudinile sale pot fi deduse din politica sa. Prin regulile sale interne, corporația poate crea un climat propice nerespectării legilor sau poate crea un climat de securitate prin impunerea și verificarea respectării lor. Politicile corporației pot fi ilegale în sine când persoana juridică a autorizat sau a obligat agentul să comită infracțiunea, sau politicile persoanei juridice, deși legale în sine, au încurajat în mod previzibil comiterea actului ilegal. Este considerată politică culpabilă a corporației cea care în mod expres sau implicit, a obligat, încurajat, autorizat sau tolerat, în orice mod, comiterea infracțiunii.
Varianta conceptuală a „culturii” corporative propune abordarea persoanei juridice ca fiind o entitate care are propria personalitate, propriile sale atitudini, norme, obiceiuri[195,p.228]. Persoanele juridice au propria lor personalitate și etică, distinctă de a membrilor săi, prin care își exprimă identitatea[145,p.559]. Elementele care caracterizează cultura corporativă pot fi mediul de afaceri, valorile după care se conduce[145,p.559], structura de organizare internă și factorii externi[41,p.38] [145,p.559]. Etica corporativă este caracterizată de structura ierarhică, obiectivele acesteia, de comportamentul postinfracțional și existența și respectarea unui program[27,p.1095,1101][145,p.559], care pot opri sau pot încuraja comiterea de fapte ilegale. Cultura corporativă este definită în Codul penal australian ca reprezentând o mentalitate, o regulă, o politică, o linie de acțiune care a existat în cadrul persoanei juridice în general sau în sectorul de activitate în care s-a săvârșit fapta incriminată, care în mod expres sau tacit ori implicit a autorizat sau permis comiterea infracțiunii. Sunt prevăzute patru ipoteze de probare a permisiunii exprese sau implicite a autorizării sau permisiunii: actus reus să fi fost comis intenționat de către organele de conducere, în cunoștință de cauză și ignorând anumite riscuri; unul dintre conducătorii corporației a comis intenționat actus reus în cunoștință de cauză și ignorând anumite riscuri; cultura corporației obliga sau conducea angajații la încălcarea dispozițiilor legale sau încuraja ori tolera încălcarea dispozițiilor legale; corporația nu a creat și nu a păstrat în cadrul său o cultură care să impună respectarea legislației pertinente”[203,p.9].
Dreptul penal australian este considerat că propune cel mai avansat mod de definire a culpei corporative, prin introducerea și definirea noțiunii de cultură corporativă negativă, ca formă de manifestare a elementului subiectiv al corporațiilor. Cu toate acestea, pentru a distinge între formele intenționate de vinovăție și cele din neglijență este dificil de evitat revenirea sistematică la neglijență ca temei al răspunderii penale a corporațiilor. Prevederea ca o cultură corporativă defectuoasă poate sta la baza condamnării unei corporații pentru o infracțiune a cărei formă de vinovăție este intenția transformă în intenție ceea ce în realitate este o simplă neglijență. O corporație nu trebuie condamnată pentru o infracțiune săvârșită cu intenție prin simpla dovedire a existenței unei culturi corporative defectuoase sau greșite sau prin dovedirea eșecului corporației în a menține o cultură a respectării legii. Pentru aceasta trebuie dovedit că acea cultură corporativă a instigat, încurajat sau condus la săvârșirea faptei sau că eșecul de a menține un climat legalist a fost deliberat[17,p.35]. Apoi, în practică apar dificultăți în a dovedi cultura negativă a corporației care se raportează în final tot la o ființă umană, care nu a realizat un management adecvat sau nu a supravegheat sau controlat conduita agenților săi, astfel că „dispozițiile inovatoare ca teorie pot rămâne teorie prin lipsa lor de utilitate practică”[203,p.12].
La 6 aprilie 2008, în Regatul Unit, a intrat în vigoare The Corporale Manslaughter and Corporate Homicid Act 2007, act normativ prin care se reglementează o infracțiune nouă, specială, instituită doar pentru persoana juridică, denumită omor prin imprudență sau omuciderea corporativă. Actul reprezintă un „reper în drept”, rezultatul a peste un deceniu de tatonări, consultări și campanie ale sindicatelor și ale altor organizații, ale numeroaselor dezbateri parlamentare și doctrinare și se dorește a fi un mesaj puternic de descurajare a persoanelor juridice care, prin modul în care își organizează și gestionează activitatea, nu iau în serios responsabilitățile lor privind sănătatea și securitatea oamenilor cauzând moartea acestora. Referitor la necesitatea instituirii acestei noi infracțiuni și la cauzele care au reprezentat forța motrice a adoptării Actului reținem următoarele: la nivel global în fiecare an mor mai multe persoane din cauza accidentelor de muncă decât mor în războaie, foarte mulți oameni își pierd viața din cauza activității inadecvate a corporațiilor și a neglijențelor acestora, mai ales în industriile cu grad ridicat de risc, iar consecințele sunt dezastruoase și devastatoare nu doar pentru victime și apropiații lor, ci și pentru societate în general. Din discursul ministrului justiției, Maria Eagle, susținut la data de 30 septembrie 2008 la o întrunire privind impactul noii reglementări reiese că anual în Regatul Unit peste 200 de angajați sunt victime ale activității corporațiilor cauzate de accidente la locurile de muncă (228 de persoane în anul 2007), 187 de oameni și-au pierdut viața în anul 1987, în Zeebrugge, 51 de oameni în anul 1989 în Tamisa datorită scufundării ambarcațiunilor, 31 de oameni au murit în 1999 în urma ciocnirii frontale a două trenuri la Ladbroke Grove ș.a. Pentru a evita pierderile inutile de vieți omenești este necesar ca legile să fie eficiente, iar legislația anterioară adoptării Actului permitea condamnarea unei corporații doar dacă putea fi identificată persoana fizică ce reprezintă „creierul” acesteia și în persoana sa puteau fi identificate toate elementele infracțiunii. În Marea Britanie, între anii 1966 și 2006, peste 40.000 de oameni au murit în circumstanțe legate de activitatea corporațiilor, dar, sub imperiul reglementărilor de drept comun, aplicabile deopotrivă persoanei fizice și persoanei juridice, numai 34 de companii au fost judecate pentru omucidere și numai șapte au suferit condamnări. Actul a avut ca punct de pornire recunoașterea că principiile de drept comun (care au fost dezvoltate pentru indivizi) nu pot fi adaptate suficient și eficient răspunderii penale a corporațiilor. Pentru ca o corporație să fie condamnată era necesar ca toate elementele infracțiunii să fie regăsite la cel puțin un manager de vârf sau director, însă marile companii au structuri de conducere descentralizate și difuze, sisteme de management și subordonări interne complexe și sofisticate, care le permit să scape de răspundere chiar și atunci când prin activitatea lor cauzează decese. Catastrofele feroviare, navale, aeriene ori accidentele de la locul de muncă ce se soldează cu pierderi de vieți omenești nu se datoreză doar unor greșeli individuale, ci fac parte dintr-un eșec sistemic de gestionare a siguranței populației.
Rațiuni similare au determinat ca cinci state și teritorii ale Commonwealth of Australia să introducă infracțiunea similară sub denumirea de „industrial manslaughter”, al cărei subiect activ este persoana juridică angajator și persoana fizică membru al consiliului director al persoanei juridice. Astfel, în The Australia Capital Territory, New South Wales, Victoria, Queensland și Western Australia, angajatorul și persoanele din conducerea acestuia răspund pentru infracțiunea specială dacă un angajat își pierde viața datorită acțiunilor sau omisiunilor conducerii persoanei juridice privind siguranța și securitatea locului de muncă, iar acestea au contribuit substanțial la producerea decesului. Elementele infracțiunii speciale de omor prin imprudență sunt diferite de cele din dreptul comun. Dacă în dreptul comun forma de vinovăție pentru omor este intenția sau imprudeța – reklessness, în cazul infracțiunii speciale forma de vinovăție este neglijența care este analizată după criterii obiective, prin raportare la un standard pe care persoana juridică angajator îl cunoaște, astfel că vinovăția se raportează la diligenta de a îndeplini acel standard.
În Canada, o serie de accidente soldate cu pierderea multor vieți, a căror cauză a fost lipsa unor măsuri de prevedere suprapuse cu o serie de omisiuni, neputând fi identificată o persoană care să reunească toate condițiile infracțiunii, nefiind atrasă nici atrasă răspunderea, au dovedit ineficiența sistemului bazat pe teoriile clasice. Ca urmare a acestor inconveniente a fost modificată legislația penală, prin Bill C45 din 2003, introdus în Codul penal canadian, în vigoare din 31 martie 2004, care a instituit, după modelul Marii Britanii, infracțiunea de omor prin imprudență al cărei subiect activ special poate fi doar persoana juridică, fără a modifica regimul general al răspunderii penale a persoanei juridice pentru restul infracțiunilor.
Apare, așadar, pe scena sistemului de common law o formă de răspundere directă a persoanei juridice, care poate fi condamnată dacă prin modul nechibzuit în care își organizează sau gestionează activitatea, cu privire specială la normele de securitate și sănătate ocupațională, face posibilă moartea unor persoane. În esență, noua infracțiune se poate reține în sarcina persoanei juridice, de drept privat sau de drept public, care prin modul în care își organizează și gestionează activitatea, cu neobservarea obligațiilor relevante referitoare la sănătatea și siguranța oamenilor, se face vinovată de moartea acestora.
Actul nu instituie noi obligații pentru persoanele juridice privind securitatea și sănătatea, ci se raportează la legislația existentă. Actul are ca destinatar exclusiv persoana juridică, în baza sa neputând fi urmărită persoana fizică autor sau complice al aceleiași fapte. Persoana fizică autor sau complice poate fi urmărită pentru aceeași faptă potrivit dreptului comun, de la a cărui aplicare pentru manslaughter este exclusă persoana juridică. Actul extinde sfera persoanelor juridice care răspund penal pentru această infracțiune la o gamă largă de organizații atât din sectorul privat, cât și din sectorul public, fiind aplicabilă și departamentelor guvernamentale, organismelor Coroanei și altor persoane de drept public care potrivit dreptului comun beneficiază de imunitate (Coroana și mandatarii săi beneficiază de imunitate în dreptul comun potrivit principiului The Quin Can Do No Wrong), sindicate, parteneriate, asociații patronale, departamentele guvernamentale, organismele Coroanei, forțele de poliție și forțele armatei. Autoritățile și organismele publice nu răspund potrivit Actului pentru activitățile realizate în exercitarea autorității și funcțiilor publice, cu excepția situațiilor în care acționează ca angajator sau deținător de spații. Răspunderea pentru corporate manslaughter intervine în legătură cu funcții sau activități ale persoanelor juridice, cum sunt: cele pe care le realizează în calitate de angajator, cele referitoare la calitatea de deținător de construcții, terenuri, vehicule sau alte bunuri, cele privind furnizarea de bunuri sau servicii sau orice alte activități comerciale, inclusiv servicii de asistență medicală furnizate de organisme publice, securitatea persoanelor deținute sau arestate ș.a.
Aprecierea eșecului corporației în gestionarea riscului se face pe baza unor criterii de culpabilitate enumerate nelimitativ de Act, prin raportare la contextul mai larg în care a fost gestionat riscul, inclusiv aspecte legate de cultura corporației, înțeleasă ca o sumă de atitudini sau practici acceptate sau tolerate de managementul acesteia, care a încurajat sau a tolerat proastele practici care au dus la decesul persoanelor, iar răspunderea poate fi atrasă doar dacă politica de încurajare sau tolerare aparține conducerii corporației, nu și dacă încurajarea sau tolerarea sunt rezultatul angajaților de la nivelele inferioare[44,p.254-269].
Abordarea păstrează legătura cu vinovăția persoanelor fizice din moment ce presupune o greșeală de management, o greșeală a unei persoane fizice. Actul este considerat, chiar înainte de aplicarea sa, o „dezamăgire”, deoarece rămâne ancorat în teoria identificării și în pofida unei „perioade de gestație de peste treisprezece ani nu poate fi deturnat de la vinovăția individuală”[98,p.413-433].
Cu privire la mecanismul de angajare a răspunderii penale corporative în dreptul pozitiv, condițiile răspunderii penale a entităților colective în Marea Britanie sunt diferite în funcție de natura infracțiunii săvârșite. Astfel, în cazul infracțiunilor de răspundere obiectivă, absolute liability (Court of Appeals, dec. R. v. Hussain (1981)), este necesar și suficient să se probeze faptul că acțiunea sau inacțiunea ilegală a fost săvârșită în folosul persoanei juridice[144,p.81]. Chiar din secolul al XIX-lea companiilor li s-a recunoscut capacitatea de a acționa prin intermediul funcționarilor lor, iar responsabilitatea pentru săvârșirea acestor infracțiuni, precum infracțiunile la protecția mediului, cele privind protecția consumatorului, infracțiunile fiscale, etc., este recunoscută pe deplin în ordinea juridică britanică[190,p.290] [7,p.115]. S-a afirmat că, atunci când obligația este instituită în sarcina persoanei juridice este mai în firea lucrurilor și mai echitabil să fie condamnată compania decât să fie condamnată o anumită persoană fizică, deoarece dacă legea impune o anumită obligație, compania ar trebui să se organizeze în așa măsură încât să asigure respectarea obligației (Court of Appeals, dec. Alphacell Ltd. V. Woodward (1972)[7,p.115]). Persoanele juridice răspund pentru fapta angajatului sau mandatarului lor în aceleași condiții ca și persoanele fizice.
În dreptul englez, spre deosebire de cel american, teoria respondeat superior se aplică doar infracțiunilor de răspundere obiectivă și infracțiunilor pentru care legea prevede expres sau implicit răspunderea pentru fapta altuia[4,p.92]. Prevederea implicită a responsabilității indirecte apare în cazul principiului delegării sau în cazul în care din termenii utilizați de către legiuitor rezultă implicit imperativul moral de a impune răspunderea unei persoane pentru fapta altuia. Se consideră că se vor lua în calcul noțiuni precum a vinde, folosește sau posedă. De exemplu, potrivit legii, faptul de a utiliza un autovehicul care nu este conform exigențelor legale constituie infracțiune, iar compania proprietară a unui astfel de vehicul a fost condamnată împreună cu șoferul său, deoarece dacă nu ar fi condamnată și compania legea nu s-ar aplica niciodată, fiindcă persoana juridică nu va folosi ea însăși vreodată autovehiculul (High Court, dec. Green v. Burnet (1955)). Pentru aceleași considerente a fost condamnat patronul unui magazin pentru fapta vânzătorului său de a vinde produse în circumstanțe ilicite, deși vânzătorul avea ordin expres să nu o facă (High Court, dec. Coppen v. Moore (n°2) (1898)[7,p.113]). În speță, inculpatul a fost condamnat pentru faptul că, într-un local ce îi aparținea, au fost vândute băuturi alcoolice unor minori. Instanța a considerat că răspunderea comitentului nu poate fi înlăturată prin faptul că a dat indicații exprese vânzătorilor în sensul respectării interdicției, pentru că patronul avea obligația de a institui un sistem eficient de control al respectării legii. Or, un astfel de sistem nu a fost instituit sau nu a fost eficient, dovadă fiind comiterea infracțiunii. În realitate, această regulă, ce există și în dreptul australian și în cel american, este justificată de considerente practice. Dacă comitentul nu ar răspunde penal atunci când a dat instrucțiuni prepusului în sensul de a acționa licit, ar fi posibilă „o inflație” de ordine pur formale din partea persoanelor juridice.
Spre deosebire de domeniul infracțiunilor de răspundere obiectivă, unde răspunderea penală a persoanelor juridice este instituită și aplicată frecvent, situația este diferită în cazul infracțiunilor care implică un element subiectiv, mens rea crimes. În acest domeniu, potrivit principiilor precizate de către Camera Lorzilor în decizia Tesco Supermarkets Ltd. v. Nattrass (1972) instanțele engleze au aplicat teoria identificării, identificând persoana fizică care a săvârșit infracțiunea prevăzută de lege și verificând dacă această persoană poate fi apreciată ca fiind centrul nervos al corporației. Pentru a antrena răspunderea penală a persoanei juridice trebuie îndeplinite două condiții, respectiv dacă infracțiunea a fost săvârșită de către o persoană cu care corporația se poate identifica și dacă fapta ilicită a fost comisă în cadrul atribuțiilor de serviciu ale făptuitorului (High Court, dec. DPP v. Kent and Sussex Contradictiory Ltd. (1944)[2,p.193]).
În cazul în care actul de executare este comis în cadrul atribuțiilor de serviciu, dar contrar intereselor persoanei juridice, doctrina este neunitară, în condițiile lipsei jurisprudenței în materie, considerându-se de către o parte a doctrinei că persoana juridică va răspunde chiar și în această situație, cât timp actul a fost comis în cadrul atribuțiilor prepusului[30,p.194], iar o altă parte a doctrinei a considerat că soluția ar fi bizară, deoarece nicio persoană nu răspunde pentru faptele comise asupra sieși[134,p.46]. Datorită limitelor impuse de forma clasică a teoriei identificării există relativ puține cazuri de aplicare a răspunderii penale a entităților colective pentru mens rea crimes.
Ca și în dreptul englez și în dreptul scoțian s-a consacrat diviziunea infracțiunilor în infracțiuni de common law și infracțiuni reglementate în legi ale Parlamentului, iar în cazul celor din urmă se admite angajarea răspunderii penale a persoanelor juridice datorită prevederilor exprese din aceste norme (spre exemplu, art. 91 din Legea privind uzul de fals și înșelăciunea, art. 52 din Legea privind fraudele în alegeri etc.). În mod identic se admite răspunderea penală pentru infracțiunile de răspundere obiectivă – absolute liability.
Cu privire la infracțiunile de common law, teoria identificării a fost acceptată și de către instanțele scoțiene (High Court, dec. Purcell Meats v. Mc Leod (1987)[144,p.82]), care au fost mai puțin restrictive decât cele engleze în ceea ce privește noțiunea de centru nervos, considerându-se că și funcționarii de rang inferior pot fi identificați cu corporațiile, dacă le-au fost conferite acestor funcționari puteri discreționare într-un anumit domeniu (High Court, dec. MacKay Bros. V. Gibb (1969)[144,p.82]).
În Canada există o clasificare bipartită a infracțiunilor, în infracțiuni de natură criminală și infracțiuni de natură reglementară, clasificare care nu are la bază natura normei de incriminare, edictată de către legiuitor sau jurisprudență, ca în Marea Britanie, ci este bazată pe natura acțiunii sau infracțiunii incriminate. În prima categorie de infracțiuni intră cele prin care se interzice un comportament, așa numitul malum in se, ca furtul sau omorul, iar în a doua categorie intră infracțiunile prin care se sancționează încălcarea altor norme, malum prohibitum, de exemplu evaziunea fiscală sau infracțiunile la protecția mediului. Dreptul penal canadian cunoaște, ca și dreptul britanic, clasificarea infracțiunilor după modul cum este stabilită răspunderea, respectiv infracțiuni care implică mens rea din partea făptuitorului, infracțiuni de strict liability, care implică un element moral, dar sarcina probei acestui element moral este răsturnată, precum și infracțiuni de absolute liability, adică cele de răspundere obiectivă, unde se cere probarea doar a elementului material, fără a fi necesară existența unui element moral al infracțiunii. În dreptul canadian aplicabilitatea acestei clasificări, clasică în țările din common law, a fost recunoscută de către Supreme Court, dec. R. v. Corporation de la Viile de Sault ste-Marie (1978)[111,p.172]). S-a considerat că, chiar dacă există o doză de inechitate în aplicarea altor forme de răspundere decât cea bazată pe proba culpei, existența acestor reglementări este justificată de pragmatismul care guvernează răspunderea penală în sistemul common law și de necesitatea unei aplicări facile a legislației penale. Toate infracțiunile de natură criminală sunt infracțiuni de mens rea, indiferent dacă există o reglementare a legiuitorului în acest sens, în timp ce infracțiunile de natură reglementară sunt infracțiuni de strict liability, dacă nu există o dispoziție contrară expresă.
Aceste clasificări prezintă importanță în materia răspunderii corporațiilor, deoarece, în privința infracțiunilor de natură criminală instanțele au adoptat teoria identificării, pe când, în cazul infracțiunilor de natură reglementară s-a reținut de către instanțe fie teoria identificării, fie teoria răspunderii pentru fapta altuia, fie un amalgam al celor două[16,p.2].
Teoria identificării a apărut pentru prima dată în dreptul canadian în aceeași perioadă ca și în Marea Britanie, când o instanță a condamnat o companie pentru o cerere întocmită în fals de către președintele și trezorierul acesteia, adresată unei companii de asigurări, precizându-se că cei doi reprezintă creierul director al corporației, și, deci actele lor ilicite pot fi atribuite corporației (Court of Appeal of Alberta, dec. R. v. Fane Robinson Ltd. (1941)[16,p.3]).
Putem afirma, în concluzie, că, dacă reprezentantul persoanei juridice poate influența politica generală a acesteia, fapta sa angajează de jure responsabilitatea penală a corporației, în timp ce, dacă reprezentantul nu posedă o astfel de putere discreționară, el angajează de facto răspunderea corporației, dacă aceasta este singurul beneficiar al infracțiunii. Orientarea mai recentă a instanței supreme relevă faptul că prezintă o importanță sporită politica generală a persoanei juridice în raport de actul executat pe baza ordinelor dictate de politica de afaceri a corporației (Supreme Court, dec. Le Rhône v. Le Peter A. B. Widener (1993)[111,p.183]). În același sens s-au situat și propunerile Comisiei de reformare a dreptului canadian, care a adăugat, printre propuneri, și inversarea sarcinii probei pentru dovedirea faptului că actul ilicit se înscrie în politica firmei. Prin acest fapt se prezumă în mod relativ participarea corporației la comiterea infracțiunii, ca și instigator ori complice. Dacă agentul este un simplu executant, actul său nu va putea fi atribuit corporației, decât dacă se probează participarea corporației prin intermediul unei persoane care să constituie personalizarea entității colective, iar agentul să fi acționat în cadrul atribuțiilor sale de serviciu și actul ilicit să profite cel puțin parțial persoanei juridice. O directivă, cu caracter general sau special, care să interzică un anume comportament nu înlătură răspunderea corporației (Suprem Court, dec. R. v. Canadian Dredge and Dock (1985)[16,p.7]). În acest context este interesantă o decizie în care s-a reținut vinovăția corporației deși, în fapt, actul ilicit a constat într-o deturnare a fondurilor sale către unul dintre conducători. Instanța a reținut totuși vinovăția corporației, nu pentru infracțiunea de delapidare, care s-a comis împotriva sa, ci pentru cea de evaziune fiscală, deoarece, prin deturnarea fondurilor, a plătit un impozit mai mic (Court d'Appel de Quebec, dec. Revenu Canada c. Forges du Lac Inc. (1997)[16,p.11]).
Propunerile de modificare a legislației penale se circumscriu acelorași condiții de răspundere (a se vedea proiectul, care însă nu a fost înaintat Parlamentului, de modificare a legislației penale)[111,p.190].
Dreptul australian recunoaște fără rezerve răspunderea penală a persoanelor juridice în cazul infracțiunilor omisive sau – statutory crimes, fiind necesar și suficient ca o persoană fizică din cadrul corporației să comită infracțiunea respectivă. Singura condiție este aceea ca în cazul infracțiunilor statutory crimes legea să prevadă expres sau implicit că se aplică și persoanelor juridice, iar în cazul infracțiunilor omisive, ca obligația să incumbe unei corporații. Spre exemplu, prin decizia în cazul Fraser v. Dryden's Carrying and Agency Ltd. (1941), High Court a condamnat o companie de transport care utiliza un vehicul cu nerespectarea condițiilor din licența de funcționare, considerându-se că nu contează dacă compania era sau nu proprietara mașinii, atâta timp cât a folosit-o cu nerespectarea condițiilor legale[119,p.339-340].
Analizând infracțiunile de common law, inițial problema atribuirii răspunderii penale a corporațiilor a fost rezolvată împrumutând din dreptul civil teoria atribuțiilor de serviciu ale prepusului (scope of the employment), în baza căreia acțiunile prepușilor sunt cele ale comitentului dacă ele pot fi privite în mod rezonabil ca fiind parte a atribuțiilor sale de serviciu[119,p.338-339].
În ceea ce privește latura subiectivă a infracțiunii, deoarece actele prepusului sunt considerate ca fiind cele ale corporației, se apreciază că se transmite asupra acesteia și elementul moral al infracțiunii, persoanele juridice putând astfel să săvârșească orice fel de infracțiune indiferent de elementul subiectiv care caracterizează infracțiunea.
În concluzie, Australia urmează teoria engleză a identificării cu privire la o parte din infracțiuni. Cea mai mare parte a infracțiunilor săvârșite în cadrul unei corporații sunt însă reglementate de legi speciale care conțin, în marea lor majoritate, reguli mai puțin restrictive cu privire la condițiile răspunderii penale, aceasta cunoscând astfel limite de aplicare mult mai extinse (spre exemplu, art.23 din Codul penal din Queensland sau art.35 din Codul penal din Western Australia prevăd că persoana juridică răspunde pentru fapta oricărui angajat, în măsura în care nu probează lipsa culpei sale în comiterea infracțiunii.).
În Africa de Sud, în cazul corporațiilor care au personalitate juridică, poziția inițială a sistemului common law a fost modificată radical prin dispozițiile art. 381 din Legea 56/1955. În scopul consacrării răspunderii penale a persoanelor juridice pentru orice infracțiune, indiferent dacă este prevăzută într-o lege scrisă sau definită de către common law, aceste dispoziții prevăd că orice act comis, cu sau fără un scop special, pe baza, cu instrucțiunile sau cu permisiunea, expresă sau implicită, doar de către un director sau un prepus al unei persoane juridice, precum și orice omisiune, cu sau fără un scop special, de a comite orice act care ar fi trebuit îndeplinit, pe baza sau cu instrucțiunile unui director sau prepus al acelei persoane juridice sunt considerate a fi săvârșite de către persoana juridică, cu același element subiectiv, dacă acest element există. Este necesar, în mod suplimentar, ca acțiunea ce constituie elementul material al infracțiunii să fie săvârșit în exercițiul atribuțiilor sau sarcinilor care decurg din calitatea de director sau agent sau să fie săvârșită în favoarea sau în scopul obținerii unui folos pentru persoana juridică. S-a subliniat faptul că această prevedere nu instituie o răspundere pentru fapta altuia, fiind și mult mai largă decât aceasta atâta timp cît se referă la orice infracțiune, iar vicarious liability vizează doar o parte dintre infracțiunile de răspundere obiectivă[127,p.24].
Pornind de la aceste prevederi legislative apreciem că dreptul sud-african se diferențiază de dreptul englez prin împrejurarea că persoana juridică nu este responsabilă doar pentru actele comise de către funcționarii de rang înalt, ci pentru actele oricărui prepus al său.
În sistemul de drept din Irlanda, care aparține familiei sistemului common law, regulile jurisprudențiale britanice anterioare anului 1937 reprezintă precedent și pentru instanțele irlandeze, iar deciziile engleze ulterioare au o autoritate foarte mare pentru aceste instanțe și, în consecință, în absența unor reglementări legale cu privire la răspunderea penală a persoanei juridice, soluțiile instanțelor engleze și-au găsit aplicabilitatea și în Irlanda[186,p.14-15].
Simplul fapt al asocierii a două sau mai multe persoane nu îi conferă acestei asocieri personalitate juridică, aceasta dobândindu-se printr-un statut emis cu respectarea procedurilor stabilite de legislația societăților comerciale sau printr-un act legislativ prin care se creează societăți comerciale sau instituții de stat.
Numai entitățile care au personalitate juridică răspund din punct de vedere penal, însă sindicatele, care au personalitate juridică limitată, au capacitate procesuală activă, dar se consideră că nu au capacitatea de a răspunde penal, lipsindu-le capacitatea procesuală pasivă în cazul răspunderii civile delictuale[43,p.267]. Asocierile de persoane care au personalitate juridică răspund penal prin aplicarea teoriilor respondeat superior și teoria identificării din dreptul englez.
În Statele Unite ale Americii răspunderea penală a persoanelor juridice este antrenată potrivit teoriei respondeat superior, dezvoltată inițial în materia răspunderii civile delictuale și care impută corporației actele și vinovăția prepușilor săi[220,p.388]. Pentru a fi probată această natură juridică a responsabilității corporative s-a spus că din moment ce persoana juridică este o entitate legală distinctă de membrii săi, sancționarea sa depinde, în realitate, de comiterea unei infracțiuni de către o altă persoană, care reprezintă un subiect de drept distinct. Altfel nu ar fi posibilă sancționarea atât a persoanei juridice, cât și persoanei fizice pentru aceeași infracțiune. În mod izolat, s-a afirmat uneori în doctrină că răspunderea persoanelor juridice nu este o răspundere indirectă, ci o formă de răspundere primară sau originară[2,p.31-47]. Răspunderea penală a persoanelor juridice a fost admisă potrivit deciziei Curții Supreme a SUA din 1908 (afacerea Elkins), care a declarat ca fiind constituțională condamnarea conducătorilor corporației pentru actele sale și condamnarea acționarilor pentru faptele acestor conducători[177,p.104-105][102,p.38]. S-a considerat de către instanțele americane că este firească impunerea unor sancțiuni mult mai severe decât cele civile în sarcina corporațiilor comerciale americane, datorită rolului foarte important pe care îl joacă acestea în viața economică și a sumelor foarte mari pe care le gestionează[112,p.290].
Sistemul de drept al acestei țări cuprinde Codul Penal Model care reglementează, în realitate, trei sisteme distincte de răspundere penală a persoanelor juridice. În dreptul american înțelesul acestei noțiuni diferă față de dreptul britanic. Cum toate statele americane au coduri penale, nu mai funcționează distincția din dreptul englez între infracțiunile create pe cale legislativă și cele create pe cale jurisprudentială. Astfel, prin regullatory ofences se înțeleg acele infracțiuni care nu intră în mod natural în ilicitul penal, precum furtul, omorul etc, ci sunt infracțiuni „artificiale”, precum infracțiunile la legea antimonopol, la legea drepturilor de autor etc. Primul sistem este aplicabil infracțiunilor naturale, ca înșelăciunea, furtul sau uciderea din culpă, în acest caz persoana juridică va fi responsabilă doar dacă infracțiunea a fost comisă sau tolerată de către un agent cu funcție de conducere, astfel avându-se în vedere infracțiunile care necesită prezența mens rea (intenția), pentru care nu rezultă clar scopul legiuitorului de a angaja răspunderea penală a corporațiilor. În aceste condiții corporația este pedepsită dacă infracțiunea a fost săvârșită sau, cel puțin autorizată, ordonată sau tolerată de consiliul directorilor sau de o persoană care ocupă o funcție înaltă de conducere (management), care a acționat în numele corporații și în cadrul funcțiior sale de serviciu.
Al doilea sistem se aplică în cazul unor infracțiuni, ca fraudele prin instrumente financiare, în cazul cărora norma de incriminare prevede expres că se aplică și corporațiilor, acestea fiind responsabile pentru infracțiunile săvârșite de către orice angajat, indiferent de rangul acestuia, care a acționat în cadrul atribuțiilor de serviciu sau în interesul corporației. Se iau în considerare infracțiunile intenționate în cazul cărora poate fi dedus scopul legiuitorului de a le imputa corporațiilor, fiind aplicabilă teoria respondeat superior, constituind drept cauză de impunitate a corporației faptul dovedirii că aceasta a luat toate măsurile de diligență pentru a evita săvârșirea infracțiunii.
Al treilea sistem este cel aplicabil în cazul infracțiunilor regullatory ofences pentru care răspunderea este obiectivă, persoana juridică răspunzând pentru conduita oricărui prepus care acționează în interesul persoanei juridice. Diligența rezonabilă nu constituie o cauză de înlăturare a responsabilității, deoarece legiuitorul a impus răspunderea obiectivă, iar lipsa culpei nu poate produce efecte cât timp culpa nu constituie un element al infracțiunii (Supreme Court of the United States, dec. Morissette v. United States (1952)). S-a afirmat și că prin prevederile din Codul penal model dreptul federal ar avea o tendință de apropiere față de sistemele Europei continentale[112,p.283-300].
De altfel, o persoană juridică poate fi responsabilă pentru actul oricărui angajat, chiar a celui de la cel mai de jos nivel, statutul sau locul acestuia în ierarhia persoanei juridice fiind irelevant (Supreme Judicial Court of Massachusetts prin dec. Commonwelth v. Beneficial Finance Co. (1971) și United States Court of Appeals, 2nd Circuit, dec. United States v. George F. Fish, Inc. (1946)[220,p.390]) presupunându-se că orice act comis în timpul executării atribuțiilor de serviciu este comis în folosul persoanei juridice, indiferent dacă persoana juridică are sau nu un beneficiu efectiv din actul ilicit, chiar dacă se dovedește că acțiunea angajatului, comisă cu scopul de a aduce un folos persoanei juridice, a fost în realitate păgubitoare pentru interesele ei (United States Court of Appeals, 4th Circuit, dec. Old Monastery Co. v. United States (1945)[220,p.392]).
Chiar dacă răspunderea penală a persoanei juridice este o răspundere derivată, dependentă de săvârșirea unei infracțiuni de către prepuși ce acționează în interesul său, spre deosebire de dreptul englez, în dreptul american identificarea persoanei fizice responsabile nu este o condiție a răspunderii corporației, fiind suficientă determinarea faptului că unul sau mai mulți angajați ai corporației trebuie să fi săvârșit infracțiunea, deși se dovedește imposibilă identificarea acestora.
Mai mult, deoarece s-a constatat că foarte multe corporații au structuri interne foarte complexe, iar angajații au sarcini precis delimitate, unele instanțe judecătorești au aplicat teoria cumulării culpabilității (aggregation doctrine), potrivit căreia o persoană juridică poate fi condamnată pe baza realizării elementului subiectiv nu de către unul dintre angajați, ci de către un grup de persoane fizice, chiar dacă niciuna dintre acestea nu au realizat în întregime elementul material al infracțiunii (United States Court of Appeals, 1st Circuit, dec. United States v. Bank of New England (1987)[218,p.564-565]).
Secțiunea 5. Problema cumulului între răspunderea penală a persoanei juridice și răspunderea penală a persoanei fizice
La baza infracțiunii comise de către o persoană juridică stă în mod necesar și obligatoriu o acțiune sau inacțiune ale uneia sau mai multor persoane fizice, identificate sau nu. Dacă respectiva persoană fizică a fost identificată, se pune problema consecințelor pe care această persoană le suportă, alături de răspunderea penală a persoanei juridice.
Unii autori din Republica Moldova[21,p.191] vorbesc de principiul neexcluderii dintre răspunderea penală a persoanei juridice și răspunderea penală a persoanei fizice.
Alți autori au considerat că nu poate fi vorba de cumulul celor două răspunderi, o astfel de soluție contravenind principiului non bis in idem[120,p.680-681]. Se arată astfel că aplicarea unei sancțiuni persoanei juridice se răsfrânge asupra patrimoniului său și deci și asupra patrimoniului celui ce a comis actul material. Aplicarea unei noi sancțiuni împotriva persoanei fizice ar echivala cu o dublă sancționare pentru aceeași faptă, iar persoana fizică și persoana juridică nu ar putea fi considerate coautori la săvârșirea infracțiunii, deoarece coautoratul presupune existența unei pluralități de agenți între care s-a realizat o legătură subiectivă, ceea ce nu e cazul în situația de față, unde, de fapt, există un singur subiect capabil de voință proprie.
Majoritatea doctrinei[208,p.69,71][135,p.223][48,p.64][50,p.53-54], la care ne raliem și noi, se pronunță pentru cumulul răspunderii penale a persoanei fizice și a persoanei juridice, considerându-se că prin săvârșirea infracțiunii organul sau reprezentantul persoanei juridice nu și-au anihilat complet personalitatea în cadrul structurii organizatorice a persoanei juridice, aceștia rămânând persoane dotate cu libertatea de voință și acțiune, astfel încât, angajând răspunderea penală a entității colective, își angajează concomitent și propria răspundere penală. În persoana organului sau reprezentantului persoanei juridice sunt întrunite elementul material și elementul subiectiv al infracțiunii și, în consecință, faptul că în spatele său se află o persoană juridică nu-l poate exonera de răspunderea penală, ci, dinpotrivă, îl „încurajează” să comită infracțiunea.
Alți autori consideră că ar trebui făcută o distincție după cum actul material a fost săvârșit de către un organ al persoanei juridice sau de către un simplu prepus sau salariat. Dacă infracțiunea a fost săvârșită de către un simplu salariat, acesta ar trebui să răspundă penal alături de persoana juridică doar dacă ar fi răspuns penal și dacă era salariatul unei persoane fizice[209,p.74]. Astfel rezultă și din conținutul Recomandării R(88)18 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei care, deși arată că „răspunderea penală a întreprinderii nu ar trebui să exonereze de răspundere persoanele fizice implicate în infracțiune”, prevede că „în special persoanele ce exercită funcții de conducere ar trebui să răspundă pentru omisiunea îndeplinirii obligațiilor lor, omisiune care a condus la săvârșirea infracțiunii”. Pornind de la acest text, unii autori au apreciat că, deoarece în cazul persoanelor cu funcții de conducere regula este cumulul răspunderii penale, în cazul simplilor angajați ai persoanelor juridice regula este non-cumulul acestei răspunderi[94,p.559].
Apreciem că, pornind de la prima parte a textului citat, regula este cumulul răspunderii penale, indiferent de funcția persoanei fizice implicate, dar, în cazul simplilor angajați, organele judiciare au o marjă de apreciere mai largă cu privire la oportunitatea urmăririi.
Admiterea cumulului celor două răspunderi a fost consacrată și de către rezoluția Congresului Asociației Internaționale de Drept Penal de la București (1929), unde se arată că „aplicarea unor măsuri de apărare socială față de persoana juridică nu trebuie să excludă posibilitatea unei răspunderi penale individuale pentru aceeași infracțiune”. În același sens, Rezoluția Secțiunii I din cadrul celui de-al XV-lea Congres Internațional de Drept Penal (1994) precizează că „pronunțarea de sancțiuni penale împotriva persoanelor juridice de drept privat nu trebuie să împiedice urmărirea persoanelor fizice aflate în serviciul acestor persoane juridice” („Revue Internationale de Droit pénal”, nr.1-2/1995, p.24). Cumulul răspunderii penale a persoanei juridice cu răspunderea penală a persoanei fizice este consacrat și de dispozițiile art. 18 din Convenția penală privind corupția adoptată la Strasbourg la 27.01.1999, ratificată de România prin Legea nr. 27 din 16.01.2002, care prevede la paragraful nr. 1 că fiecare parte adoptă măsurile legislative și alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a se asigura că persoanele juridice pot fi ținute responsabile de infracțiuni de corupție activă, trafic de influență și de spălare a capitalurilor, stabilite în temeiul prezentei convenții, dacă acestea sunt comise în contul lor de către o persoană fizică ce acționează fie individual, fie în calitate de membru al unui organ al persoanei juridice, în cadrul căreia exercită atribuții de conducere referitoare la puterea de reprezentare a persoanei juridice sau autoritatea pentru a lua decizii în numele persoanei juridice sau autoritatea pentru a exercita un control în cadrul persoanei juridice, precum și pentru participarea unei asemenea persoane fizice în calitate de complice sau de instigator la comiterea infracțiunilor sus menționate.
La paragraful nr. 2 se prevede că făcând abstracție de cazurile deja prevăzute la paragraful nr. 1, fiecare parte ia măsurile necesare pentru a se asigura că o persoană juridică poate fi ținută responsabilă dacă lipsa de supraveghere sau de control din partea unei persoane fizice menționate la paragraful nr. 1 a făcut posibilă comiterea infracțiunilor menționate la paragraful nr. 1 în contul respectivei persoane juridice de către o persoană fizică supusă autorității sale.
La paragraful nr. 3 se prevede explicit cumulul răspunderii în sensul că responsabilitatea persoanei juridice în temeiul paragrafelor nr. 1 și nr. 2 nu exclude urmăririle penale împotriva persoanelor fizice autori, instigatori sau complici la infracțiunile menționate la paragraful nr. 1.
Amintim și Rezoluția (97)24 privind cele 20 de principii directoare pentru lupta împotriva corupției, adoptată la 06.11.1997 de Comitetul Miniștrilor Consiliului Europei cu ocazia celei de-a 101-a sesiuni a sa, rezoluție care este inclusă în preambulul Convenției penale privind corupția.
Cumulul celor două răspunderi se justifică prin considerente de utilitate și eficiență a represiunii penale, deoarece, dacă s-ar admite exonerarea de răspundere a persoanelor fizice în urma condamnării penale a persoanei juridice, acestea ar fi încurajate să-și creeze persoane juridice ca și paravan pentru activitatea lor infracțională. Dacă s-a dispus condamnarea penală a persoanei juridice în cadrul căreia s-a comis infracțiunea, urmarea ar fi constituirea unei alte societăți și continuarea activității infracționale de către aceleași persoane fizice „sub altă etichetă”[209,p.75].
În dreptul francez, art. 121-2 alin.3 Cod penal francez prevede că „răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanelor fizice care sunt autori sau complici la aceleași fapte, sub rezerva dispozițiilor din alin. 4 al art. 121-3 Cod penal francez”
Cumulul privește orice persoană fizică, autor sau complice, incidența sa nefiind limitată la persoanele care pot angaja penal persoana juridică (organe sau reprezentanți), textul citat permițând angajarea răspunderii penale și în cazul simplilor prepuși care au acționat ca și coautori sau complici ai organului sau reprezentantului persoanei juridice[116,p.51].
Există și situații când răspunderea penală se va aplica în sarcina persoanei juridice, deși cumulul celor două răspunderi constituie regula. Se întâmplă astfel când, de exemplu, un accident de muncă denotă anumite deficiențe în organizarea întreprinderii sau este consecința unor decizii colective adoptate în cadrul organelor de conducere, dar care nu denotă o culpă a unor persoane fizice privite izolat[46,p.313-314]. Se întâmplă similar când decizia a fost adoptată de către organul colegial privat secret și nu se poate stabili modul în care a votat fiecare membru, fiind suficient să se constate că decizia aparține organului persoanei juridice pentru ca aceasta să răspundă penal, neputându-se identifica o persoană fizică în calitate de autor sau complice.
Cea mai importantă limitare a fost introdusă prin Legea nr. 2000-647 din 10.07.2000, care a modificat Codul penal francez și a restrâns implicit cumulul răspunderii în cazul infracțiunilor din culpă, menținând în același timp reglementarea inițială în cazul răspunderii persoanelor juridice. În urma acestei modificări, când se constată că raportul de cauzalitate este indirect persoana juridică răspunde indiferent de forma culpei, în timp ce persoana fizică răspunde doar pentru culpă calificată (art. 121-3 alin. 4 Cod penal francez). Dacă organul sau reprezentantul persoanei juridice a acționat cu o culpă simplă nu se va angaja răspunderea penală personală, însă va putea fi trasă la răspundere penală persoana juridică[64,p.80], deoarece exonerarea de răspundere a persoanei fizice nu se datorează săvârșirii infracțiunii în contul persoanei juridice, ci opțiunii legiuitorului pentru restrângerea incriminării faptelor din culpă în cazul persoanelor fizice, limitarea prevăzută de art. 121-3 alin.4 Cod penal francez fiind aplicabilă indiferent de împrejurările în care persoana fizică a săvârșit acțiunea care a contribuit indirect la producerea rezultatului[64,p.224].
Dreptul belgian a promovat o soluție și mai nuanțată cu privire la cumulul celor două răspunderi, prevăzându-se potrivit art.5 alin. 2 Cod penal belgian că atunci când răspunderea persoanei juridice este angajată exclusiv în considerarea intervenției unei persoane fizice identificate numai persoana care s-a aflat în culpa mai gravă poate fi condamnată, iar dacă persoana fizică identificată a săvârșit infracțiunea cu intenție aceasta poate fi condamnată alături de persoana juridică responsabilă.
Este necesar ca răspunderea penală a persoanei juridice să fie angajată exclusiv prin intervenția unei persoane fizice identificate[107,p.22-23], pentru ca judecătorul să rețină răspunderea penală în sarcina persoanei aflate în culpa mai gravă, prin noțiunea de „intervenție” înțelegându-se îndeplinirea unui act, această condiție operând și când infracțiunea săvârșită este omisivă.
Caracterul exclusiv al intervenției se analizează în raport de ansamblul persoanelor fizice implicate în săvârșirea infracțiunii, fie persoana juridică fiind cea care s-a aflat în culpa cea mai gravă și atunci ea va răspunde penal, fie una dintre persoanele fizice a comis greșeala cea mai gravă și atunci va răspunde penal aceasta, persoana juridică fiind exonerată de răspundere[107,p.24]. Apreciem însă că acest aspect al analizării caracterului exclusiv al intervenției este incomplet, deoarece se face abstracție de faptul că o persoană fizică a determinat în mod exclusiv angajarea răspunderii penale a persoanei juridice. Considerăm, alături de alți autori[149,p.653], deși formularea nu este cea mai fericită, că legiuitorul a vizat situația în care persoana fizică este identificată, deoarece în caz contrar problema cumulului răspunderii nu se pune.
Cu privire la sintagma din textul legal analizat „culpa cea mai gravă”, care nu este definită nici de Codul penal belgian, în doctrină[180,p.19] s-a considerat că o diferențiere între gradele culpei aparține dreptului civil, fără aplicabilitate în dreptul penal, unde chiar culpa levissima este suficientă pentru a angaja răspunderea penală, iar aprecierea gradului culpei atrage riscul subiectivității în lipsa unui reper suficient de cuprinzător enunțat.
Prin urmare aprecierea gradului culpei se realizează având în vedere contribuția actelor persoanei fizice și persoanei juridice în săvârșirea infracțiunii. Spre exemplu, în cazul unui muncitor care determină producerea unui accident de muncă prin manipularea unui utilaj fără respectarea normelor de protecție a muncii, în principiu, persoana fizică are culpa mai mare, dar dacă se constată că societatea neglija în mod constant întreținerea utilajelor și dotarea acestora cu instalații de semnalizare, promova o politică de rotație rapidă și nejustificată a personalului, acesta neputând dobândi cunoștințe suficiente, atunci culpa cea mai gravă se va reține în sarcina persoanei juridice[210,p.665].
În fraza a II-a a art. 5 alin.2 din Codul penal belgian se prevede că atunci când persoana fizică a săvârșit infracțiunea „cu știință și voință” ea poate fi condamnată alături de persoana juridică, în cazul infracțiunilor intenționate, răspunderea persoanei fizice însoțind-o, de regulă, pe cea a persoanei juridice[34,p.5-6].
De exemplu, când un muncitor deversează ape reziduale poluante într-un râu, știind că acestea nu au fost tratate, el nu se va putea ascunde în spatele persoanei juridice pentru a fi la adăpost de răspundere penală, chiar dacă întreprinderea nu a luat măsurile necesare pentru a asigura tratarea corespunzătoare a acestor ape reziduale[180,p.20].
Textul legal nu prevede însă cumulul obligatoriu al celor două răspunderi, instanța având posibilitatea de a hotărî dacă se impune sau nu și condamnarea persoanei fizice[210,p.670], în funcție de împrejurările concrete ale săvârșirii infracțiunii.
În dreptul olandez, potrivit art. 51 alin. 2 Cod penal olandez, când o infracțiune a fost săvârșită de către o persoană juridică urmărirea poate fi declanșată împotriva persoanei juridice, împotriva persoanei fizice care a dat ordinul sau a dirijat efectiv comportamentul ilicit sau împotriva ambelor persoane. Prin urmare Ministerul Public are la dispoziție mai multe posibilități, care nu se exclud reciproc, respectiv urmărirea persoanei juridice, urmărirea autorului persoană fizică sau urmărirea unui funcționar din conducere în considerarea calității de autor a persoanei juridice[213,p.334].
Pentru a se antrena răspunderea penală a persoanelor fizice în considerarea săvârșirii unei infracțiuni de către persoana juridică nu este necesar ca aceasta să fi fost efectiv condamnată, fiind însă necesar să rezulte din dosar posibilitatea condamnării.
Cu privire la cazul condamnării persoanei fizice ce deține o funcție de conducere, în baza calității de autor a persoanei juridice, este necesar ca această persoană să fi avut cunoștință de alte acțiuni ilegale anterioare, legate de aceste infracțiuni, astfel încât să rezulte că a acceptat eventualitatea ca faptele incriminate să se producă[213,p.340], nefiind însă necesar ca această persoană să fi avut cunoștință efectiv de infracțiunile pentru care calitatea de autor a fost atribuită persoanei juridice.
Aceste din urmă condiții au fost precizate pentru prima dată de către instanța supremă odată cu condamnarea la finele anilor’70 a băncii Slavenburg specializată în gestionarea, spălarea și transferul banilor murdari.
În dreptul danez condamnarea persoanei juridice nu exclude posibilitatea condamnării persoanei fizice responsabile în calitate de complice sau instigator[91,p.230], însă organele de urmărire penală aplică principiul oportunității, pentru a nu începe urmărirea penală împotriva angajatului care a executat doar acte lipsite de importanță[126, p.49-50]. Potrivit principiului oportunității, în esență, parchetul este liber să decidă dacă trimite în judecată o persoană sau nu atunci când costurile procesului nu ar fi proporționale cu sancțiunea aplicată, durata estimată a procedurii și volumul de muncă pe care îl implică (spre exemplu, în cazul în care se aplică amenda sau în cazul în care persoana a fost deja condamnată la o pedeapsă care ar absorbi altă sancțiune ulterioară).
În dreptul finlandez este interzisă recuperarea amenzii plătite de către corporație de la persoana fizică responsabilă, răspunderea penală a corporației neexcluzând-o pe cea a persoanei fizice vinovate. În sens contrar însă, în legea nr. 734/1978 privind societățile comerciale se prevede că directorul, administratorul sau membrul care face parte din consiliul de administrație trebuie să acopere daunele produse societății comerciale prin activitatea sa intenționată sau neglijentă.
În sistemul de drept common law este consacrată regula cumulului răspunderii penale a persoanei juridice cu cea a persoanei fizice datorită aplicării teoriei identificării sau a teoriei răspunderii pentru fapta altuia, care presupune deopotrivă săvârșirea unei infracțiuni de către o persoană fizică.
Astfel, în Statele Unite ale Americii răspunderea penală a persoanei juridice nu este exclusivă sau alternativă, ci se cumulează cu cea a persoanei fizice responsabile[79,p.827]. Însă răspunderea persoanei fizice nu condiționează răspunderea corporației, deoarece achitarea persoanei fizice a cărei conduită a fost imputată persoanei juridice nu afectează existența răspunderii persoanei juridice (United States Court of Appeals, 7th Circuit, dec. United States v. General Motors Corporation (1941)[220,p.393]).
Dacă persoana fizică este condamnată la amendă, aceasta poate fi achitată, în ultimă instanță, de către persoana juridică.
Și în dreptul canadian răspunderea persoanei juridice nu înlătură răspunderea persoanei fizice pentru aceeași infracțiune, prima răspunzând, de regulă, în calitate de complice sau instigator[16,p.4]. Dacă persoana fizică a fost achitată, va fi achitată și persoana juridică, lipsind temeiul condamnării acesteia, în condițiile lipsei identificării ei cu o persoană vinovată de săvârșirea infracțiunii (Alberta Court of Appeals, dec. R. v. Dawson City Hotels (1986)[111,p.184]).
Este admisibilă regula cumulului și în cazul societăților unipersonale, deoarece acestea au o identitate economică proprie, nefiind încălcat principiul non bis in idem(Supreme Court, dec. R. v. Canadian Dredge and Dock (1985)[16,p.4]).
Și în dreptul australian răspunderea penală a persoanei juridice nu înlătură răspunderea penală a persoanei fizice care a comis infracțiunea, corporația răspunzând în calitate de complice sau coautor. Dacă este condamnată și persoana fizică, condamnarea corporației nefiind condiționată de cea a persoanei fizice, individul răspunde pentru o infracțiune comisă în nume propriu, și nu pentru o infracțiune a corporației[119,p.340-341].
În Africa de Sud, potrivit prevederilor art. 381 alin. 5 din Legea nr. 56/1955, când infracțiunea comisă atrage răspunderea penală a persoanei juridice orice persoană care la data comiterii faptei era director al companiei este considerată vinovată de acea infracțiune, în afara cazului când se dovedește că nu a luat parte la comiterea faptei și nu putea să prevină săvârșirea acesteia[127,p.24].
În Marea Britanie, potrivit unor prevederi legale din Legea pariurilor, Legea privind jocurile de noroc, Legea privind furtul sau Legea privind descrierea mărfurilor, când o infracțiune prevăzută în aceste legi a fost comisă de către o persoană juridică, dacă se dovedește că un director, manager, administrator sau alți asemenea funcționari au participat prin consimțământ sau neglijență la săvârșirea infracțiunii vor răspunde și aceștia pentru acea infracțiune. Astfel acordul funcționarului nu trebuie neapărat să fie expres, acesta putând să constea și într-o „orbire premeditată” sau în faptul că acesta „s-a prefăcut că nu știe nimic” (High Court, dec. Somerset v. Hart (1884)[2,p.195]).
Cu privire la noțiunea de neglijență precizată anterior s-a decis că directorul va răspunde doar dacă are ca sarcină specială de serviciu supervizarea unei anumite activități, considerându-se că este normal ca acesta să cedeze anumite sarcini altui funcționar al companiei, neputând fi obligat să verifice toate faptele care îi sunt aduse la cunoștință (Lord Parker în cazul Huckerby v. Elliott (1970)[2,p.195]).
Secțiunea 6. Cauzele exoneratoare de răspundere aplicabile în cazul persoanelor juridice
În sistemele de drept care consacră răspunderea penală a persoanei juridice, în privința cauzelor exoneratoare de răspundere pentru persoanele juridice, se admite că sunt aplicabile cauzele exoneratoare de răspundere pentru persoanele fizice, cu anumite particularități însă.
Astfel în dreptul francez persoana juridică poate invoca legitima apărare, starea de necesitate, ordinul imperativ al legii, constrângerea sau eroarea de drept. Spre exemplu, când o firmă de construcții demolează un imobil la ordinul autorității administrative ea nu săvârșește infracțiunea de distrugere.
S-a propus o distincție între efectele cauzelor justificative și cele ale cauzelor de neimputabilitate asupra răspunderii penale a persoanelor juridice. Dacă organul sau reprezentantul persoanei juridice invocă existența unui fapt justificativ (legitimă apărare, stare de necesitate sau ordinul autorității), acesta trebuie să profite și persoanei juridice.
S-ar putea reține starea de necesitate, spre exemplu, când organul sau reprezentantul unei persoane juridice, urmărită pentru infracțiunea de fals, a procurat unor persoane acte false pentru a le ajuta să părăsească teritoriul unui stat unde viața le era pusă în pericol iminent. Nu se va putea reține însă starea de necesitate dacă o persoană juridică săvârșește o infracțiune pentru a se salva de la faliment, chiar dacă pe această cale s-ar încerca salvarea locurilor de muncă ale persoanelor salariate.
Se consideră într-o opinie că exonerarea de răspundere a organului sau reprezentantului persoanei juridice nu ar trebui să atragă în mod automat exonerarea de răspundere a persoanei juridice, existând situații când chiar structura persoanei juridice a împiedicat persoana fizică să acționeze legal. Spre exemplu, în cazul unei infracțiuni de poluare produsă de către stația de epurare a apei într-o localitate primarul acesteia trimis în judecată, alături de unitatea administrativ-teritorială, ar putea invoca o constrângere irezistibilă determinată de lipsa fondurilor pentru achiziționarea de echipamente noi necesare stației de epurare, dar unitatea administrativ-teritorială ar trebui condamnată.
În condițiile în care elementul subiectiv al persoanei juridice se stabilește prin raportare la elementul subiectiv al persoanei fizice apreciem însă justificată opinia potrivit căreia atunci când organul sau reprezentantul persoanei juridice pot invoca o cauză de neimputabilitate aceasta trebuie să profite și persoanei juridice[171,p.163].
Constrângerea s-ar putea analiza și dacă, în cazul unui grup de societăți, societateamamă ar constrânge filialele la săvârșirea unor infracțiuni în interesul grupului, considerându-se că această situație nu echivalează cu o stare de constrângere în sensul legii penale[64,p.87], deși este posibil să existe între societate și filiale un raport de dominație efectivă.
Și eroarea de drept poate fi invocată de către persoana juridică, spre exemplu când conducătorul unei persoane juridice a fost indus în eroare de indicațiile date de către organul colegial al persoanei juridice anterior săvârșirii infracțiunii, acesta, cât și persoana juridică putând invoca prevederile art. 122-3 Cod penal francez cu privire la eroarea de drept. Astfel, în cazul unei infracțiuni de vătămare corporală din culpă, săvârșită datorită nerespectării unei reguli de securitate despre care administrația societății, la solicitarea conducătorului acesteia, a declarat explicit că nu este cerută de regulamentele proprii[64,p.89]. Exonerarea de răspundere nu se va aplica când rezultatul produs nu se datorează necunoașterii normei legale, ci culpei autorului în executarea elementului material al infracțiunii.
Cu privire la imposibilitatea datorată alienației mintale apreciem că, atunci când organul care exprimă voința persoanei juridice se află în imposibilitatea exprimării unei voințe valabile, este evidentă lipsa elementului subiectiv necesar antrenării răspunderii penale a persoanei juridice. Nu ne aflăm în situația persoanei care îl ajută pe un iresponsabil în săvârșirea infracțiunii, care răspunde penal, bineînțeles, această răspundere existând în considerarea intenției cu care această persoană (complice) a acționat.
În Belgia, legea din 4 mai 1999, care a consacrat răspunderea penală a persoanei juridice, nu prevede nicio cauză exoneratoare de răspundere și nici doctrina ulterioară nu s-a preocupat în mod special de acest aspect, unii autori menționând prin analogie cu legislațiile penale ale altor state ca posibile cauze de exonerare, denunțarea, subordonarea ierarhică, respectiv eroarea[107,p.27] [210,p.668-669].
În sistemele de drept aparținând common law, care condiționează răspunderea penală a persoanelor juridice de săvârșirea unei infracțiuni de către persoana fizică, cauzele clasice de înlăturare a caracterului penal al faptei ca eroarea, legitima apărare, starea de necesitate sau iresponsabilitatea se aplică și entităților colective întocmai ca și persoanelor fizice, autoare directe ale infracțiunilor[40,p.6].
Există însă o cauză specială de exonerare a răspunderii penale în cazul persoanelor juridice și anume diligența rezonabilă manifestată de către acestea pentru prevenirea infracțiunii, prin adoptarea tuturor măsurilor posibile pentru a evita săvârșirea de fapte ilicite în cadrul activității lor. Spre exemplu, în Statele Unite ale Americii, Codul Penal Model exonerează compania dacă un manager cu atribuții de supervizare a utilizat diligența rezonabilă (due diligence) pentru a încerca să prevină săvârșirea infracțiunii. Se consideră de fapt că atunci când persoana juridică este responsabilă într-o asemenea situație ea va fi sancționată pentru neglijența conducătorilor de a nu folosi diligența rezonabilă[112,p.290]. Situația este identică în această privință și în proiectul de Cod penal australian[117,p.88].
În Marea Britanie însă, diligența rezonabilă constituie o cauză de înlăturare răspunderii penale în cazul persoanelor juridice când legea sau cutuma judiciară o prevede expres și doar în cazul infracțiunilor de răspundere obiectivă, deoarece la infracțiunile de răspundere bazată pe culpă nu își găsește rațiunea, pentru că depunerea unor eforturi pentru a preveni criminalitatea exclude neglijența sau intenția. Pentru a verifica existența diligenței rezonabile se utilizează teoria identificării, stabilindu-se dacă un funcționar, care este considerat centrul nervos al companiei, a exercitat diligența rezonabilă sau nu, tot teoria identificării utilizându-se pentru a stabili răspunderea, cât și pentru a o evita. De altfel, decizia prin care s-a introdus teoria identificării în dreptul englez – Tesco Supermarkets v. Nattrass – a avut la bază tocmai o astfel de situație, în care instanța a fost chemată să înlăture răspunderea corporației[218,p.559].
Secțiunea 7. Sancțiunile aplicabile persoanelor juridice
Identificarea unor sancțiuni specifice esenței persoanei juridice a constituit o preocupare determinantă a doctrinei, fiind invocată nu de puține ori ca argument pentru respingerea principiului răspunderii penale a persoanelor juridice.
În propunerile doctrinare, la care ne alăturăm și noi, dintre sancțiunile aplicabile persoanei juridice, amenda ocupă un loc precumpănitor[71,p.45-49].
Se consideră astfel că sancțiunea pecuniară prezintă, în primul rând, avantajul de a afecta direct persoana juridică, deoarece aceasta are propriul său patrimoniu. Amenda presupune costuri minime pentru executare și are un efect intimidant suficient de mare pentru a se realiza scopul pedepsei[174,p.304][104,p.231], aducându-se atingere profitului persoanei juridice, aceasta punând în balanță câștigul pe care se așteaptă să-l obțină din săvârșirea infracțiunii cu pierderea suferită în cazul condamnării.
Pentru a fi eficientă amenda trebuie să fie suficient de oneroasă pentru a produce un impact asupra societății. Spre exemplu, dacă amenda aplicabilă este de două ori mai mare decât profitul generat de săvârșirea infracțiunii, atunci societatea va fi tentată să continue săvârșirea infracțiunii dacă, potrivit estimărilor sale, șansele de a fi descoperită sunt sub 50%[97,p.3][116,p.63].
Cu toate că se poate afirma că amenda este sancțiunea de drept comun pentru persoanele juridice, ea nu este sancțiunea ideală, aplicarea acesteia ridicând unele probleme, deoarece forța economică a societăților fiind diferită, individualizarea amenzii ar trebui făcută și în raport de acest criteriu, neputându-se aplica, de exemplu,aceeași amendă unei asociații familiale și unei societăți multinaționale. Un mod de individualizare mai eficient ar fi determinarea cuantumului amenzii prin raportare la activul patrimonial sau cifra de afaceri[174,p.304][97,p.3].
Un cuantum foarte mare al amenzii aplicate poate avea și un pronunțat efect de ricoșeu asupra unor terți nevinovați, rezultatul fiind chiar compromiterea activității persoanei juridice, aducându-se atingere intereselor legitime ale acționarilor, salariaților, creditorilor sau altor persoane ale căror interese sunt legate de activitatea societății[48,p.749]. S-a arătat în acest sens că, deși infracțiunea a fost săvârșită de un organ al persoanei juridice, acesta va fi ultimul afectat de amenda aplicată societății[97,p.4].
Dacă corporația își va reduce cheltuielile în urma aplicării unei amenzi oneroase, aceasta poate proceda la concedieri sau la creșterea prețurilor, mai ales când are o poziție de monopol într-un anumit domeniu, astfel încât cei ce vor suporta în realitate efectele amenzii vor fi beneficiarii produselor și serviciilor oferite de către persoana juridică.
Aplicarea amenzii într-un cuantum foarte ridicat poate să ducă la dizolvarea societății, spre exemplu când capitalul social ar scădea sub limita impusă de lege, nerealizându-se majorarea capitalului social[116,p.63].
O soluție preconizată pentru înlăturarea efectului de ricoșeu al amenzii constă în obligarea societății să emită acțiuni până la valoarea amenzii la care a fost condamnată, această soluție fiind necesar să fie prevăzută de lege[42,p.412]. Singurii dezavantajați prin adoptarea acestei soluții sunt acționarii existenți la data aplicării sancțiunii, valoarea de piață a acțiunilor diminuându-se, suportarea efectului de ricoșeu fiind justificată și acceptabilă, deoarece acționarii sunt beneficiarii activității ilicite a companiei, aceștia având și posibilitatea exercitării unui control asupra activității organelor și reprezentanților. Această modalitate de sancționare oferă posibilitatea companiei de a aprecia a priori rentabilitatea activității ilicite, acest neajuns existând și în cazul aplicării sancțiunii amenzii.
O altă sancțiune aplicabilă persoanelor juridice este confiscarea specială[104,p.231] [48,p.748,752][182,p.704], care poate constitui o pedeapsă sau măsură de siguranță, iar în ipoteza în care aceasta constituie pedeapsă, nu poate fi decât complementară, neputând să realizeze numai ea scopul și funcțiile pedepsei. Spre exemplu, confiscarea profitului rezultat din infracțiune nu va descuraja persoana juridică de la săvârșirea de infracțiuni, decât dacă rata de descoperire și sancționare a infracțiunilor ar fi de 100%.
Suspendarea activității persoanei juridice pe o anumită perioadă de timp este și ea o sancțiune aplicabilă[174,p.304][137,p.717][10,p.481], un neajuns al acesteia fiind că, dacă suspendarea are o durată prea mare, poate conduce la ruinarea persoanei juridice și, în plus, nu este susceptibilă de suspendarea condiționată a executării[48,p.752-753][182,p.705].
Aplicarea acestei sancțiuni se impune însă, având în vedere împrejurările concrete ale săvârșirii infracțiunii, dat fiind faptul că dacă persoana juridică a fost condamnată pentru o infracțiune la normele privind protecția muncii sau protecția mediului se impune suspendarea activității pe o anumită perioadă, cel puțin până la înlăturarea cauzelor care au determinat săvârșirea infracțiunii[137,p.717]. Pentru reducerea efectului de ricoșeu, autorul propune ca pe durata suspendării muncitorii să continue să-și primească salariile.
Dizolvarea persoanei juridice reprezintă „pedeapsa capitală” aplicabilă persoanelor juridice. Datorită consecințelor acestei pedepse, ea se va aplica în cazul săvârșirii unor infracțiuni grave sau când persoana juridică a fost creată pentru săvârșirea de infracțiuni sau când scopul constituirii acesteia a fost deturnat în vederea săvârșirii de infracțiuni[48,p.754], precum și în cazul nerespectării de către persoana juridică a unei hotărâri de suspendare a activității.
Unii autori[174,p.304][182,p.704][10,p.481][188,p.189] au propus consacrarea publicării hotărârii de condamnare aplicabilă persoanelor juridice, care are un efect puternic disuasiv, mai ales în cazul persoanelor juridice cu activitate în domeniul economic, respectiv pentru punerea în circulație de alimente falsificate sau contrafăcute sau pentru încălcarea legislației sanitare.
Același efect îl au și ordinele de publicitate negativă, constând în obligarea persoanei juridice vinovate să publice pe cheltuiala sa un mesaj publicitar informând despre infracțiunea săvârșită și sancțiunea aplicată.
Este citată în doctrină[97,p.9] „reclama” publicată în Los Angeles Times de către o societate comercială, datorită unui ordin judecătoresc „Atenție! Depozitarea ilegală a deșeurilor toxice duce la închisoare. Am fost prinși…. Acum plătim prețul. Astăzi, în timp ce dumneavoastră citiți acest mesaj, președintele și vicepreședintele nostru își petrec timpul în închisoare, iar noi am fost obligați să publicăm această reclamă”. Mergând pe firul istoriei, similar se întâmpla și la data de 4 decembrie 1561, când Universitatea din Sorbona a fost condamnată la o amendă onorabilă (pedeapsă infamantă ce consta în recunoașterea publică a săvârșirii unei infracțiuni) pentru faptul de a fi permis susținerea unei teze de doctorat în care doctorandul afirma că Papa are dreptul de a-l priva pe Rege de coroană, pedeapsa fiind executată de către un ușier, care, purtând o mantie roșie, își cere scuze publice în numele Sorbonei în prezența conducerii și a principalilor profesori ai facultății[95,p.49][152,p.162].
Indiferent dacă se aplică în forma publicării hotărârii de condamnare sau în cea a ordinului de publicitate negativă această sancțiune, prin natura ei, nu poate avea decât conținutul unei pedepse complementare, însoțind o sancțiune principală aplicabilă persoanei juridice.
O altă sancțiune aplicabilă persoanelor juridice este plasarea sub control a persoanei condamnate[182,p.704][221,p.240][137,p.717][97,p.10], aceasta constând în desemnarea unui administrator judiciar care să preia atribuțiile organelor de conducere sau în desemnarea unor persoane care să supervizeze activitatea acestor organe.
Persoanelor juridice, mai ales celor cu scop lucrativ, li se aplică și pedepsele privative de drepturi, cum sunt interzicerea dreptului de a beneficia de subvenții, retragerea temporară a licenței pentru anumite activități, interzicerea accesului pe anumite piețe, interzicerea anumitor forme de publicitate, decăderea din dreptul de a beneficia de anumite facilități fiscale[174,p.304][182,p.703] [137,p.716-717][221,p.240][97,p.14], imaginându-se sancțiuni similare și în cazul entităților non-profit, cum ar fi în cazul sindicatelor sancțiunea excluderii de la negocierea contractelor colective de muncă sau interzicerea participării la anumite competiții la nivel regional sau național sau interzicerea de a beneficia de ajutoare financiare din partea autorităților publice în cazul asociațiilor sportive[137,p.717-718].
Unii autori[188,p.188] apreciază că în anumite cazuri ar putea fi aplicată și sancțiunea pierderii personalității juridice a persoanei juridice, în mod temporar, lipsa personalității neputând fi opusă terților când s-ar opera în dauna acestora. Apreciem că această sancțiune are numeroase inconveniente și niciun avantaj substanțial. Dintre acestea amintim: în cadrul unui sistem care condiționează răspunderea penală de existența personalității juridice sancțiunea ar conferi entității colective un brevet de impunitate pentru perioada respectivă; în ipoteza în care, potrivit legii, anumite activități nu pot fi desfășurate decât de anumite persoane juridice, pierderea personalității duce la suspendarea activității; pierderea personalității juridice, deși temporară, poate conduce la dizolvarea persoanei juridice.
În doctrina recentă[97,p.6-7] se apreciază că în cazul persoanelor juridice se aplică și sancțiunile alternative la pedeapsa închisorii prevăzute pentru persoana fizică, respectiv munca în folosul comunității și probațiunea.
Dreptul francez prevede în prezent cea mai largă gamă de sancțiuni aplicabile persoanelor juridice. Prin dispozițiile art.131-39 și următoarele din Codul penal francez se prevede că amenda este sancțiunea de drept comun, aplicându-se în cazul oricărei infracțiuni, indiferent dacă este vorba de crime, delicte sau contravenții.
În decizia nr. 143 DC din 30.06.1982, Consiliul Constituțional al Franței a statuat că niciun principiu constituțional nu se opune faptului ca o amendă să poată fi impusă unei persoane juridice.
Cuantumul amenzii se determină prin raportare la limitele amenzii aplicabile persoanei fizice, maximul amenzii prevăzute pentru persoana juridică fiind de cinci ori maximul amenzii prevăzute pentru persoana fizică de textul legii care incriminează fapta comisă (art. 131-38 Cod penal francez), indiferent de natura acesteia (crimă, delict sau contravenție). Spre exemplu, amenda se ridică la 100.000 Euro în caz de ucidere din culpă (față de 20.000 Euro în cazul persoanelor fizice) dar poate ajunge până la 37.500.000 Euro în caz de trafic de stupefiante (față de 7.500.000 Euro în cazul persoanelor fizice).
Prin modificarea Codului penal francez (Legea nr. 2001-504) răspunderea penală a persoanelor juridice a fost extinsă și la unele infracțiuni intenționate pentru care legea nu prevede o amendă aplicabilă persoanelor fizice (infracțiuni intenționate contra vieții, tortură și acte de barbarie, etc.). Pentru aceste fapte persoanelor juridice nu le poate fi aplicată amenda, situație care este criticată de doctrină, care consideră necesară o intervenție legislativă pentru acoperirea acestei lacune[59,p.11].
Persoana juridică nu are posibilitatea unei acțiuni în regres împotriva persoanei fizice ce are calitatea de organ sau reprezentant pentru recuperarea amenzii plătite, deoarece recunoașterea unei asemenea posibilități ar intra în contradicție cu principiul caracterului personal al răspunderii penale[59,p.14]. Soluția se justifică deoarece, dacă răspunderea persoanei juridice nu exclude răspunderea persoanei fizice, o acțiune în regres echivalează cu o dublă sancționarea a acesteia din urmă.
Codul penal francez prevede, pe lângă amendă, un evantai de sancțiuni aplicabile persoanelor juridice, care sunt diferite în materie criminală, corecțională sau contravențională. Astfel, în cazul unei crime sau a unui delict sancțiunile ce pot însoți pedeapsa amenzii sunt: 1. dizolvarea, atunci când persoana juridică a fost creată în scopul comiterii infracțiunii sau în caz de crimă sau delict pedepsite cu închisoarea mai mare de 3 ani, sau a fost deturnată de la obiectul său de activitate, în scopul săvârșirii infracțiunii; 2. interdicția cu titlu definitiv sau pe o perioadă de cel mult 5 ani a exercitării în mod direct sau indirect a uneia sau mai multor activități profesionale sau sociale; 3. plasarea sub supraveghere judiciară pe o perioadă de cel mult 5 ani; 4. închiderea definitivă sau pe o perioadă de cel mult 5 ani a localurilor care au servit la săvârșirea infracțiunii; 5. decăderea din dreptul de a contracta cu statul sau cu autoritățile publice, definitiv sau pe o perioadă de cel mult 5 ani; 6. interdicția, cu titlu definitiv sau pe o perioadă de cel mult 5 ani, de a plasa titluri (acțiuni sau obligațiuni) prin ofertă publică; 7. interdicția pe o perioadă de cel mult 5 ani de a emite cecuri, altele decât cele ce permit retragerea fondurilor de către trăgător de la tras sau care sunt certificate, sau de a utiliza carduri de plată; 8. confiscarea bunului care a servit sau a fost destinat să servească la săvârșirea infracțiunii ori a bunurilor care reprezintă produsul infracțiunii; 9. afișarea deciziei de condamnare pronunțate sau difuzarea acesteia, fie prin presa scrisă, fie prin orice mijloc de comunicare audio-vizuală.
Spre deosebire de amendă, care este aplicabilă pentru orice crimă sau delict, aceste sancțiuni pot fi dispuse doar în cazurile prevăzute de lege. Astfel, uneori legea prevede aplicarea tuturor acestor pedepse în cazul crimelor contra umanității (art. 213-3 Cod penal francez) sau în cazul infracțiunilor de terorism[32,p.241], iar în alte situații se prevede aplicarea doar a unora dintre acestea, cum este prevăzut la infracțiunea de furt (art. 311-16 Cod penal francez).
În ceea ce privește individualizarea pedepselor, potrivit art. 132-24 Cod penal francez instanța procedează la individualizarea pedepsei având în vedere circumstanțele săvârșirii și persoana infractorului, individualizarea aplicându-se și pentru pedepsele aplicabile persoanelor juridice.
Cu privire la amendă, Codul penal francez nu a prevăzut calcularea acesteia ca procent din cifra de afaceri, așa cum se aplică în dreptul concurenței, dar în doctrină[130,p.18] se apreciază că această posibilitate poate fi luată în calcul, având în vedere independența judecătorului în ceea ce privește operațiunea de individualizare, mecanismul calculării amenzii prin raportare la cifra de afaceri neaplicându-se însă entităților fără scop lucrativ.
În ceea ce privește individualizarea executării pedepsei, persoana juridică poate beneficia de suspendarea condiționată a executării pedepsei, atât cu privire la amenda aplicată, cât și cu privire la interzicerea exercitării anumitor activități, la excluderea de la beneficiul contractelor de stat, interzicerea emiterii de titluri prin ofertă publică și interzicerea de a emite cecuri sau de a utiliza carduri de plată. Suspendarea condiționată a executării pedepsei nu poate fi deci aplicată în caz de dizolvare, plasare sub supraveghere, închiderea localului, afișare sau difuzare a hotărârii de condamnare[22,p.328].
Suspendarea condiționată a executării pedepsei se poate dispune dacă persoana juridică nu a fost condamnată pentru o crimă sau un delict în ultimii 5 ani la o pedeapsă mai mare de 60.000 Euro și se poate revoca dacă persoana juridică comite o nouă infracțiune în timp de 5 ani de la data aplicării suspendării condiționate. Instanța poate decide însă menținerea totală sau parțială a suspendării condiționate dispuse anterior în caz de menținere parțială determinând și fracțiunea din pedeapsa anterioară pentru care se revocă suspendarea condiționată (art. 132-38 Cod penal francez).
Și instituția recidivei în cazul persoanelor juridice a fost reglementată de către Codul penal francez, persoana juridică aflându-se în stare de recidivă în trei cazuri distincte[58,p.74-77][22,p.329]:
a) recidivă generală și perpetuă, când după condamnarea pentru o crimă sau pentru un delict sancționat cu 100.000 Euro amendă, persoana juridică săvârșește din nou o crimă;
b) recidivă generală și temporară, când după condamnarea pentru o crimă sau un delict sancționat cu 100.000 Euro amendă, persoana juridică săvârșește în termen de 10 ani de la executarea sau prescripția executării pedepsei un delict sancționat cu amendă în cuantum de 100.000 Euro sau săvârșește în termen de 5 ani de la executare sau prescripția executării pedepsei un delict sancționat cu o amendă mai mare de 15.000 Euro și mai mică de 100.000 Euro;
c) recidivă specială și temporară, când după condamnarea pentru un delict sancționat cu o amendă mai mică de 100.000 Euro, persoana juridică săvârșește în termen de 5 ani de la executarea sau prescripția executării pedepsei același delict sau un delict asimilat acestuia.
Pentru aplicarea regulilor referitoare la recidivă sunt asimilate între ele infracțiunile de furt, șantaj, înșelăciune și abuz de încredere.
Săvârșirea unei infracțiuni în stare de recidivă atrage dublarea limitei de pedeapsă în raport cu cea aplicabilă infractorului primar. Amenda aplicabilă persoanei juridice recidiviste va fi de zece ori amenda prevăzută pentru persoana fizică de către textul incriminator (art. 132-12, 132-15 Cod penal francez).
Reabilitarea de drept, cât și cea judecătorească se aplică în cazul persoanelor juridice, reabilitarea de drept presupunând trecerea a cinci ani de la executarea pedepsei fără ca persoana juridică să comită o nouă infracțiune, reabilitarea judecătorească presupunând un termen de doi ani și îndeplinirea unor condiții prevăzute de art. 798-1 C.pr.pen. francez. În cazul respingerii cererii de reabilitare judecătorească o nouă cerere poate fi introdusă după trecerea unui termen de un an[116,p.87-88][58,p.113-115].
În dreptul belgian s-au menținut și în privința sancțiunilor aplicabile persoanelor juridice asemănările cu sancțiunile aplicabile persoanelor fizice. Este evident că amenda este pedeapsa principală comună atât persoanelor fizice, cât și persoanelor juridice.
Pentru a păstra asemănarea echitabilă cu regimul aplicabil persoanelor fizice s-a stabilit un mecanism de conversie a pedepsei cu închisoarea în amendă astfel încât sancțiunea aplicabilă persoanei juridice să fie determinată exclusiv pornind de la pedeapsa prevăzută de lege pentru persoanele fizice, evitându-se totodată pedepsirea mai ușoară a persoanei juridice față de o persoană fizică care a săvârșit aceeași infracțiune.
Modul de determinare a cuantumului amenzii aplicabile persoanelor juridice are în vedere natura infracțiunii (crimă, delict sau contravenție), precum și sancțiunea legală aplicabilă persoanelor fizice pentru fapta respectivă.
În materie criminală și corecțională, potrivit art. 41 bis alin.1 Cod penal belgian, dacă pentru infracțiunea săvârșită legea prevede pedeapsa închisorii, unică sau alternativă cu amenda, limitele amenzii aplicabile persoanei juridice se determină astfel: minimul se calculează înmulțind suma de referință de 500 franci belgieni cu numărul de luni de închisoare al minimului special al pedepsei închisorii, fără a putea fi inferior minimului special al amenzii prevăzute de textul de incriminare alternativ cu închisoarea; maximul se obține prin înmulțirea sumei de 2000 franci belgieni cu numărul de luni de închisoare corespunzător maximului special al pedepsei închisorii, fără a putea fi inferior dublului maximului amenzii prevăzute de norma de incriminare alternativ cu închisoarea.
Dacă pentru fapta săvârșită legea prevede o pedeapsă privativă de libertate pe viață, amenda aplicabilă persoanelor juridice va fi cuprinsă între 240.000 și 720.000 franci belgieni, conversia fiind făcută în acest caz direct de către legiuitor, luându-se ca referință o durată efectivă a privării de libertate cuprinsă între 20 și 60 de ani, avându-se în vedere și posibilitatea unei eventuale liberări condiționate. Trebuie luată în calcul și această posibilitate deoarece sancțiunea amenzii este definitiv și integral executată în momentul plății, iar pedeapsa privativă de libertate pe viață poate fi redusă ca efect al liberării condiționate.
Dacă legea prevede pentru fapta comisă doar pedeapsa amenzii limitele vor fi aceleași ca și în cazul persoanelor fizice.
Sistemul de conversie a lunilor de închisoare în amendă a fost criticat de către unii autori[210,p.673][149,p.647-648], arătându-se că în legislația specială există sancțiuni care nu sunt exprimate în luni sau ani, ci în zile. Spre exemplu există infracțiuni pentru care legea prevede un minim de 8 zile închisoare, deoarece nu există un mecanism de conversie în amendă. Se poate aplica minimul pedepsei amenzii prevăzut pentru delicte, soluția fiind discutabilă în absența unei reglementări exprese.
Cu privire la individualizarea pedepsei amenzii, art. 41 bis alin.2 Cod penal belgian prevede că sunt aplicabile dispozițiile în materie ale părții generale a Codului penal belgian (Cartea I), avându-se în vedere dispozițiile privind tentativa (art.51 și următoarele), recidiva (art. 54 și următoarele), concursul de infracțiuni (art. 58 și următoarele), circumstanțele atenuante (art. 79 și următoarele), etc. Cu privire la momentul aplicării conversiei în aceste cazuri, părerile sunt împărțite în doctrină, unii autori[147,p.657] propunând transformarea mai întâi a pedepsei închisorii în amendă și apoi majorarea sau reducerea acesteia în funcție de cauzele de agravare sau atenuare, în timp ce alții[149,p.649] consideră că mai întâi se aplică regulile referitoare la cauzele de modificare, iar pedeapsa astfel obținută va fi transformată în amendă.
Legea prevede și posibilitatea aplicării suspendării condiționate a executării pedepsei și a probațiunii pentru persoanele juridice (prin modificarea Legii din 29 iunie 1964 privind suspendarea și probațiunea), stabilind și limitele de pedeapsă pentru care aceste instituții pot fi aplicate.
Persoanelor juridice li se aplică ca și pedeapsă complementară confiscarea specială, în cazul persoanelor juridice de drept public aceasta neputându-se aplica decât bunurilor sesizabile potrivit legii civile[204,p.432].
În materie criminală și corecțională legea a prevăzut și alte sancțiunii aplicabile persoanelor juridice, respectiv dizolvarea, interzicerea de a desfășura o activitate inclusă în obiectul social al persoanei juridice, închiderea unuia sau mai multor localuri ale persoanei juridice și publicarea sau difuzarea deciziei judiciare.
În dreptul penal olandez sancțiunile prevăzute de Codul penal olandez susceptibile de a fi aplicate persoanelor juridice sunt[188,p.175][83,p.317] amenda; confiscarea bunurilor și creanțelor al căror proprietar este persoana juridică: publicarea deciziei de condamnare, dacă este prevăzută expres de lege; scoaterea din circulație a unor obiecte, iar în cazul unei infracțiunii economice comise într-o societate exploatată de către o persoană juridică se pot dispune și următoarele măsuri: oprirea totală sau parțială a activității întreprinderii pe o perioadă de cel mult un an; decăderea totală sau parțială, pentru cel mult 2 ani, din drepturile și avantajele întreprinderii, care sunt sau ar putea fi acordate de către autorități; punerea sub sechestru a întreprinderii în care s-a săvârșit infracțiunea pe o durată de 3 ani în caz de delict și de 2 ani în caz de contravenție; depunerea unei cauțiuni care nu poate depăși 100.000 coroane olandeze în caz de delict și 50.000 coroane olandeze în cazul unei contravenții și care va fi confiscată în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni într-un termen de 3 și respectiv 2 ani; precum și privarea de avantajele obținute prin infracțiune.
Potrivit art. 37 lit. b Cod comercial olandez, Ministerul Public poate solicita dizolvarea unei societăți anonime al cărei obiectiv sau activitate contravin bunelor moravuri și ordinii publice.
În dreptul finlandez, unica sancțiune aplicabilă persoanelor juridice este amenda situată între 5.000 și 500.000 mărci finlandeze (la momentul intrării în vigoare a acestei prevederi limitele amenzii reprezentau aproximativ 900 și respectiv 900.000 dolari americani), criteriile de individualizare ale acesteia fiind întinderea și natura neglijenței corporației, forma de participare a conducerii acesteia la săvârșirea infracțiunii, precum și situația financiară a societății[178,p.225-228].
În caz de concurs de infracțiuni, dacă infracțiunile concurente sunt judecate în același timp, se va aplica o sancțiune (pedeapsă) unică, iar dacă se judecă succesiv, la stabilirea cuantumului amenzii pentru infracțiunea judecată ulterior se va ține seama de sancțiunea aplicată anterior. În caz de recidivă pedepsele se cumulează aritmetic.
Legea penală finlandeză cuprinde prevederi privind prescripția răspunderii penale, prevăzându-se că dacă fapta persoanei fizice este prescrisă, atunci va fi prescrisă și răspunderea penală a persoanei juridice, însă termenul de prescripție pentru persoana juridică nu poate fi mai mic de 5 ani, prescripția executării pedepsei fiind tot de 5 ani, termenul începând să curgă de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
În dreptul brazilian există o gamă largă de sancțiuni aplicabile persoanelor juridice. Potrivit art. 21 din Legea 9605/1988 pedepsele aplicabile, cumulativ sau alternativ, persoanei juridice sunt amenda, pedepsele restrictive de drepturi, prestarea unor servicii către comunitate. Pedepsele restrictive de drepturi constau în: suspendarea parțială sau totală a activității în exercitarea căreia persoana juridică nu a respectat prevederile legale cu privire la protecția mediului înconjurător; închiderea temporară a localului sau lucrării, care a funcționat fără autorizația de mediu necesară, cu încălcarea autorizației acordate sau cu nerespectarea dispozițiilor legale și interzicerea de a contracta cu autorități publice sau de a primi subvenții de la acestea pe o perioadă de 10 ani[175,p.299-300].
Prestarea unor servicii în folosul comunității de către persoana juridică constă în: suportarea unor programe și proiecte de mediu; executarea unor lucrări de recuperare a unor arii degradate; întreținerea spațiilor publice, precum și contribuții pentru susținerea activității unor entități publice ambientale sau culturale.
Cu privire la individualizarea sancțiunilor, amenda se aplică până la maximul special, iar dacă se dovedește neîndestulătoare, aceasta se poate majora până la triplul maximului având în vedere și avantajele economice obținute (art. 18). Se procedează și la desființarea persoanei juridice când aceasta a fost constituită sau a fost utilizată predominant în scopul de a permite, înlesni sau ascunde săvârșirea infracțiunilor prevăzute de legea nr. 9605/1998[175,p.300], patrimoniul acesteia fiind considerat ca instrument al infracțiunii și confiscat în favoarea Fondului Penitenciar Național.
Codul penal marocan, în art. 127, prevede că persoanelor juridice li se aplică pedeapsa amenzii și pedepsele accesorii, care constau în confiscarea parțială a bunurilor, dizolvarea și publicarea deciziei de condamnare, putând fi dispuse și măsuri de siguranță, respectiv confiscarea obiectelor ilicite sau periculoase și închiderea temporară sau definitivă a unui local industrial sau comercial[3,p.63].
În dreptul japonez singura pedeapsă aplicabilă persoanei juridice este amenda, fiind aplicate și sancțiuni de natură administrativă de către autorități administrative, cum sunt: confiscarea profitului ilegal; confiscarea bunurilor care au servit la săvârșirea infracțiunii, retragerea licenței de funcționare sau publicarea deciziei de condamnare, toate acestea cumulându-se cu amenda aplicată, jurisprudența admițând constituționalitatea acestui procedeu[125,p.285-286]. Unele acte normative prevăd și dizolvarea persoanei juridice, dar această sancțiune nu se aplică foarte des, datorită consecințelor economice negative pe care le produce[125,p.286].
În Australia singura pedeapsă principală este amenda al cărui cuantum inițial foarte mic a crescut în domeniul legislației privind practicile comerciale de la 250.000 dolari la 10.000.000 dolari, iar în domeniul protecției mediului este în cuantum maxim de 1 milion de dolari australieni. În afară de amendă, se aplică și alte sancțiuni cum sunt: confiscarea profitului ilicit; ridicarea licenței de funcționare; interzicerea de a desfășura activități în anumite domenii, cum ar fi medicina, chimia sau dreptul[119,p.340].
Și în dreptul sud-african unica pedeapsă principală care poate fi aplicată unei persoanei juridice este amenda, deși în textul de incriminare a faptei nu este prevăzută printre sancțiuni. Există și sancțiuni complementare precum confiscarea bunurilor folosite pentru săvârșirea infracțiunii sau obligarea la plata salariilor neplătite cu rea credință (cazul R. v. G. & M. Builder's Suppliers (1924)[127,p.24]).
În Canada persoanelor juridice li se pot aplica aceleași sancțiuni ca și persoanelor fizice, cu excepția cazului când o astfel de sancțiune este imposibil de aplicat (închisoarea) sau este interzisă (dizolvarea)[16,p.14].
Principala sancțiune este amenda al cărui cuantum variază după gravitatea abstractă a infracțiunii, pentru infracțiunile mai grave maximul amenzii nefiind reglementat. Spre deosebire de alte state, cuantumul amenzilor aplicate este destul de ridicat. De exemplu, în cazul de principiu în materie – R. v. Canadian Dredge and Dock- s-au aplicat diverselor societăți implicate amenzi între 450 000 și 2 milioane de dolari canadieni.Nu există criterii generale de individualizare a sancțiunii[220,p.200] și niciun sistem de asigurare a plății amenzii, cu excepția executării silite. S-a propus utilizarea criteriilor următoare: profitul, capitalul social, activele societății, astfel încât pentru infracțiuni identice companiile să nu fie sancționate identic, întrucât efectul punitiv depinde de criteriile sus-enunțate (a se vedea Commission de réforme du droit du Canada, Responsabilité pénale et conduite collective, p.43). În acest context s-a propus ca, în momentul condamnării corporației, să fie desemnate persoanele din conducerea acesteia care să fie însărcinate, sub amenințarea sancțiunilor penale, cu executarea amenzii (Commission de réforme du droit du Canada, Responsabilité pénale et conduite collective, p.40).
În afară de amendă, unei persoane juridice îi poate fi aplicat de către judecător regimul probațiunii, care constă în impunerea a diverse obligații, ca de pildă, curățarea unui loc poluat (North-West District Court, dec. R. v. Panartic Oils Ltd. (1983)[16,p.14]). În legi speciale există diverse sancțiuni aplicabile unei persoane juridice, cum sunt cele ce vizează modul de luare a deciziilor în cadrul corporației[111,p.201] sau limitarea obiectului de activitate (spre exemplu, în cazul încălcării legislației antimonopol -Commission de réforme du droit du Canada, Responsabilité pénale et conduite collective, p.42)
În dreptul federal american sancțiunile penale care pot fi aplicate unei persoane juridice sunt amenda, ordonanțele de reparare a efectelor infracțiunii, serviciul comunitar și probațiunea. Aceste pedepse sunt în prezent guvernate de către Sentencing Reform Act din 1984 și de ghidul emis de către United States Sentencing Commission în 1991. Acest ghid a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1991, cu scopul de a reduce inegalitățile ce existau între sancțiunile aplicate în instanțele federale. Ghidul limitează discreția judecătorilor prin stabilirea unor moduri de individualizare a sancțiunii standardizate pentru diferite feluri de infractori și infracțiuni, singurul caz în care instanțele pot să ignore ghidul fiind acela în care există circumstanțe agravante sau atenuante ce nu au fost luate în considerare în ghid. Doctrina a lansat o veritabilă dispută privind nivelul ideal al amenzii și rolul probațiunii în sancțiune. O parte a acesteia, plecând de la ideea că toate corporațiile comerciale sunt motivate doar de interese economice, a insistat pe aplicarea unor amenzi mari care să producă un risc financiar prea mare pentru companii și pentru o intervenție cât mai discretă a guvernului în problemele interne ale corporației. O altă parte a doctrinei a propus utilizarea pe scară largă a sancțiunilor nepecuniare prin ordonanțe de probațiune prin care să se asigure direct reformarea managementului persoanei juridice condamnate[220,p.386-388].
Amenda este mai mare decât cea aplicabilă unei persoane fizice pentru aceeași infracțiune și presupune mai multe etape[220,p.398-399]:
– primul pas este determinarea „amenzii de bază”, aceasta fiind cea mai ridicată sumă dintre următoarele date: câștigul pecuniar al persoanei juridice din infracțiune, pierderea cauzată prin actul ilicit, calcularea acestei pierderi fiind diferită după cum fapta este dorită, acceptată sau săvârșită din culpă sau un nivel stabilit într-un tabel în funcție de natura infracțiunii, care variază între 5.000 USD și 72.500.000 USD.
– al doilea pas este determinarea „gradului de vinovăție” al persoanei juridice prin fixarea unui punctaj în funcție de diferite circumstanțe agravante sau atenuante. Lista cauzelor de agravare privește implicarea, trecerea cu vederea, tolerarea sau neglijența managerilor cu rang înalt în raport de comiterea faptei, existența unor conduite similare în trecut, dacă fapta a implicat violarea unei hotărâri judecătorești sau obstrucționarea justiției în cursul procesului. Circumstanțele atenuante se referă la existența unui program eficient pus în practică pentru a preveni sau detecta încălcările legii, raportarea promptă a infracțiunii, cooperarea cu organele de anchetă și asumarea responsabilității pentru fapta comisă.
– a treia etapă constă în utilizarea „gradului de vinovăție” pentru a determina, cu ajutorul unui tabel, niște multiplicatori minimi și maximi. Spre exemplu, un grad de vinovăție de 0 puncte conduce la un multiplicator minim de 0,05 și unul maxim de 0,20, iar un grad de vinovăție de 10 puncte îi corespunde un multiplicator minim de 2,00 și unul maxim de 4,00.
– următoarea etapă este multiplicarea amenzii de bază cu acești multiplicatori pentru a se obține limitele amenzii între care se va stabili sancțiunea.
– ultima etapă constă în individualizarea amenzii între aceste limite. Ghidul stabilește alți factori care se vor aplica la individualizarea pedepsei: gravitatea infracțiunii, rolul persoanei juridice în săvârșirea infracțiunii, consecințele colaterale ale condamnării, pierderile nepatrimoniale cauzate prin infracțiune, vulnerabilitatea victimei, cazierul persoanelor juridice din cadrul organizației sau existența unor condamnări penale sau administrative anterioare, etc.
Sentencing Reform Act din 1984 a înlocuit legislația anterioară prevăzând expres probațiunea printre sancțiunile aplicabile persoanelor juridice, aceasta fiind o sancțiune distinctă, nefiind condiționată de suspendarea executării amenzii și putând fi aplicată chiar cumulativ cu amenda, nu numai alternativ. Se prevede o listă de obligații care, în marea lor majoritate, se aplică și persoanelor fizice, singura obligație care poate fi aplicată numai corporațiilor fiind aceea de a se abține să desfășoare anumite activități ce sunt într-o relație directă cu fapta comisă, din cauza temerii că ar putea fi utilizată pentru a legitima scoaterea din afaceri a unei corporații[220,p.401].
Ghidul privind stabilirea sancțiunilor prevede că o decizie de condamnare la probațiune intervine obligatoriu în anumite situații: dacă probațiunea este necesară pentru a asigura respectarea celorlalte componente ale condamnării, precum plata amenzii; când nu s-a aplicat nicio altă sancțiune; dacă persoana juridică sau cea fizică responsabilă sunt recidiviste; dacă persoana juridică are peste 50 de angajați și nu are un program eficient de prevenire și descoperire a infracțiunilor; dacă probațiunea este necesară pentru a asigura producerea unor schimbări în cadrul politicii corporației pentru a reduce posibilitatea săvârșirii unor astfel de fapte în viitor.
Ghidul stabilește și obligațiile care pot fi dispuse, respectiv obligația de a publica natura infracțiunii, starea de fapt, pedeapsa aplicată și pașii care vor fi urmați pentru prevenirea reapariției unor situații similare; obligația de a realiza și de a prezenta instanței un program de prevenire a infracțiunilor, împreună cu rapoarte periodice privind implementarea sa; obligația de a se supune unei examinări regulate și neanunțate a documentelor sale, cât și interogarea angajaților pentru a monitoriza funcționarea programului de prevenire a infracționalității[220,p.401].
Pe lângă aceste pedepse de natură penală există în dreptul american sancțiuni numite „civile”, dar care au un caracter mai degrabă administrativ, în această categorie intrând confiscarea și „sancțiunile civile pecuniare”, care se aseamănă ca natură juridică cu amenzile administrative din dreptul continental[220,p.395]. În realitate, potrivit doctrinei americane, distincția dintre aceste sancțiuni, numite civile datorită faptului că nu sunt pronunțate în urma unor procese reglementate de procedura penală, și pedepsele penale este aproape inexistentă. Uneori se poate chiar întâmpla ca o astfel de sancțiune să fie mai aspră decât una cu caracter penal. În ultimul timp, datorită numeroaselor sale avantaje: o procedură mai puțin formală, mai scurtă și mai puțin costisitoare, precum și datorită procesului general de realocare a puterilor în sistemul american dinspre justiție spre executiv, sancțiunile „civile” sunt din ce în ce mai des utilizate în legislația federală. Aceste sancțiuni se pot aplica cumulativ cu cele penale aplicate pentru aceeași infracțiune, soluție admisă de către instanța supremă americană, cu condiția ca sancțiunea civilă să nu fie foarte ridicată, în caz contrar cumularea fiind interzisă potrivit principiului non bis in idem (United States Supreme Court, dec. United States v. Halper (1989)[220,p.396]). În speță, după ce o persoană fusese condamnată pentru solicitarea restituirii unor cheltuieli medicale neefectuate la 2 ani închisoare și 5 000 USD amendă penală, acesteia i s-a aplicat o sancțiune „civilă” de 130 000 USD. Curtea Supremă a decis că față de cuantumul exagerat al acestei sancțiuni s-ar încălca interdicția dublei sancționări, aplicarea celei de a doua măsuri fiind deci neconstituțională. În consecință, dacă cuantumul amenzii „civile” ar fi unul rezonabil, ar fi admisă cumularea sancțiunilor. În sensul deciziei Curții Supreme, s-a decis că după aplicarea unei amenzi „civile” foarte mari, un proces penal pentru aceeași faptă este inutil (United States Court of Appeals, 5th Circuit, dec. United States v. Escarero (1991); United States Court of Appeals, 10th Circuit, dec. United States v. Bizzell (1990)[220,p.396].
Persoanelor juridice americane li se aplică ca și sancțiune penală dizolvarea și ca sancțiune nepenală interdicția de a se angaja în diverse activități similare celor ce au ocazionat săvârșirea infracțiunii (note, Corporate Probation Under the New Organizational Sentencing Guidelines, în „Yale Law Journal” 1992, p.2017). De asemenea, potrivit normelor federale în materie comercială, instanțele administrative au competența de a rezilia orice contract, concesiune sau licență deținută de un făptuitor care a fost condamnat de către o instanță federală pentru infracțiuni ca darea de mită, luarea de mită sau traficul de influență. Chiar interzicerea de a contracta cu statul nu implică, potrivit unei hotărâri judecătorești (United States Court of Appeals, D.C. Circuit, dec. Gonzalez v. Freeman (1964)[220,p.397]), existența unei baze legale pentru a lua o astfel de măsură, fiind de fapt un rezultat inerent și necesar al unei administrații eficiente, cu condiția existenței unei proceduri echitabile în instituirea acestei prohibiții.
În Republica Moldova, Codul penal, în art. 63 prevede categoriile pedepselor aplicabile persoanelor juridice, respectiv amenda, privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate sau lichidarea. Amenda se aplică în calitate de pedeapsă principală, iar privarea persoanei juridice de dreptul de a exercita o anumită activitate, precum și lichidarea se aplică atât ca pedepse principale, cât și ca pedepse complementare.
Potrivit art. 64 alin. 4 din Codul penal din Republica Moldova, cuantumul amenzii pentru persoanele juridice se stabilește în limitele de la 500 la 10.000 unități convenționale (o unitate convențională = 20 lei moldovenești), criteriile de individualizare ale pedepsei aplicate fiind caracterul și gravitatea infracțiunii săvârșite, mărimea daunei cauzate, luându-se în considerație situația economico-financiară a persoanei juridice. În caz de eschivare cu rea-voință a persoanei juridice de la achitarea amenzii fixate, instanța de judecată poate înlocui partea neachitată a amenzii cu urmărirea patrimoniului.
Pentru asigurarea unei bune desfășurări a procesului penal, la solicitarea procurorului, judecătorul de instrucție sau, după caz, instanța de judecată, potrivit art. 523 C.pr.pen. din Republica Moldova, dacă consideră necesar, poate dispune punerea persoanei juridice sub control judiciar, putându-i fi impuse respectarea mai multor obligații, respectiv depunerea unei cauțiuni fixate de către judecătorul de instrucție sau instanță, al cărei cuantum nu poate fi mai mic de 1.000 unități convenționale; interdicția de a exercita anumite activități, dacă infracțiunea a fost săvârșită în exercitarea sau în legătură cu exercitarea acestor activități, precum și interdicția de a emite anumite cecuri sau de a folosi cărți de plată.
„De lege ferenda”, propunem înființarea unui cazier național al persoanelor juridice.
În România, Noul codul penal român prevede, la art. 136 și 137, felurile pedepselor aplicabile persoanei juridice, respectiv pedepse principale și complementare, din categoria pedepselor principale făcând parte numai amenda, iar din categoria pedepselor complementare făcând parte dizolvarea persoanei juridice;suspendarea activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani; închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani; interzicerea de a participa la procedurile de achiziții publice pe o durată de la unu la 3 ani; plasarea sub supraveghere judiciară; afișarea sau publicarea hotărârii de condamnare.
Aplicarea și executarea pedepselor complementare în cazul persoanelor juridice este reglementată de art. 138 din Noul cod penal român care prevede că aplicarea uneia sau mai multor pedepse complementare se dispune atunci când instanța constată că, față de natura și gravitatea infracțiunii, precum și de împrejurările cauzei, aceste pedepse sunt necesare. Aplicarea uneia sau mai multor pedepse complementare este obligatorie când legea prevede această pedeapsă. Pedepsele complementare, cu excepția dizolvării, se pot aplica în mod cumulativ. Executarea pedepselor complementare începe după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
Pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice este reglementată de art. 139 din Noul cod penal român și se aplică când aceasta a fost constituită în scopul săvârșirii de infracțiuni sau când obiectul de activitate a fost deturnat în acest scop, în caz de neexecutare, cu rea credință, a uneia dintre pedepsele complementare prevăzute în art. 136 alin. 3 lit. b)-e) din Noul cod penal român, instanța dispunând dizolvarea persoanei juridice. Pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice are ca efect deschiderea procedurii de lichidare, potrivit legii, iar o copie după dispozitivul hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat această pedeapsă va fi comunicată, de îndată, instanței civile competente, care va proceda la desemnarea lichidatorului.
Pedeapsa complementară a suspendării activității persoanei juridice este reglementată de art. 140 din Noul cod penal român și constă în interzicerea desfășurării activității sau uneia dintre activitățile persoanei juridice, în realizarea căreia a fost săvârșită infracțiunea. În caz de neexecutare, cu rea credință, a pedepsei complementare privind afișarea sau publicarea hotărârii de condamnare, instanța dispune suspendarea activității sau uneia dintre activitățile persoanei juridice până la punerea în executare a pedepsei complementare, dar nu mai mult de 3 luni, iar dacă până la împlinirea acestui termen, pedeapsa complementară nu a fost pusă în executare, instanța dispune dizolvarea persoanei juridice.
Art. 141 din Noul cod penal român prevede că dizolvarea și suspendarea activității nu pot fi aplicate instituțiilor publice, partidelor politice, sindicatelor, patronatelor și organizațiilor religioase ori aparținând minorităților naționale, constituite potrivit legii, precum și persoanelor juridice care își desfășoară activitatea în domeniul presei.
Art. 142 din Noul cod penal român reglementează pedeapsa complementară a închiderii unor puncte de lucru ale persoanei juridice și constă în închiderea unuia sau mai multora dintre punctele de lucru aparținând persoanei juridice cu scop lucrativ, în care s-a desfășurat activitatea în realizarea căreia a fost săvârșită infracțiunea, aceste dispoziții neaplicându-se persoanelor juridice care își desfășoară activitatea în domeniul presei.
Art. 143 din Noul cod penal român prevede că pedeapsa complementară a interzicerii de a participa la procedurile de achiziții publice constă în interzicerea de a participa, direct sau indirect, la procedurile pentru atribuirea contractelor de achiziții publice, prevăzute de lege.
Art. 144 din Noul cod penal român prevede că pedeapsa complementară a plasării sub supraveghere judiciară presupune desfășurarea sub supravegherea unui mandatar judiciar a activității care a ocazionat comiterea infracțiunii, pe o perioadă de la un an la 3 ani. Mandatarul judiciar are obligația de a sesiza instanța atunci când constată că persoana juridică nu a luat măsurile necesare în vederea prevenirii comiterii de noi infracțiuni. În cazul în care instanța constată că sesizarea este întemeiată, dispune înlocuirea acestei pedepse cu pedeapsa suspendării activitîțiipersoanei juridice. Plasarea sub supraveghere judiciară nu se aplică în cazul instituțiilor publice, partidelor politice, sindicatelor, patronatelor și organizațiilor religioase ori aparținând minorităților naționale, constituite potrivit legii, precum și persoanelor juridice care își desfășoară activitatea în domeniul presei.
Art. 145 din Noul cod penal român prevede că afișarea hotărârii definitive de condamnare sau publicarea acesteia se realizează pe cheltuiala persoanei juridice condamnate. Prin afișarea sau publicarea hotărârii de condamnare nu poate fi dezvăluită identitatea altor persoane. Afișarea hotărârii de condamnare se realizează în extras, în forma și locul stabilite de instanță, pentru o perioadă cuprinsă între o lună și 3 luni. Publicarea hotărârii de condamnare se face în extras și în forma stabilită de instanță, prin intermediul presei scrise sau audiovizuale ori prin alte mijloace de comunicare audiovizuală, desemnate de instanță. Dacă publicarea se face prin presa scrisă sau audiovizuală, instanța stabilește numărul aparițiilor, care nu poate fi mai mare de 10, iar în cazul publicării prin alte mijloace audiovizuale durata acesteia nu poate depăși 3 luni.
Art. 135 din Noul cod penal român reglementează condițiile răspunderii penale a persoanei juridice. Astfel persoana juridică, cu excepția statului și a autorităților publice, răspunde penal pentru infracțiunile săvârșite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice. Instituțiile publice nu răspund penal pentru infracțiunile săvârșite în exercitarea unei activități ce nu poate face obiectul domeniului privat. Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit la săvârșirea aceleiași fapte.
Art. 147 din Noul cod penal român reglementează atenuarea și agravarea răspunderii penale a persoanei juridice precizându-se că în caz de concurs de infracțiuni, de pluralitate intermediară sau de cauze de atenuare ori agravare a răspunderii penale, persoanei juridice i se aplică regimul amenzii prevăzut de lege pentru persoana fizică. În caz de pluralitate de infracțiuni, pedepsele complementare de natură diferită, cu excepția dizolvării, sau cele de aceeași natură, dar cu conținut diferit, se cumulează, iar dintre pedepsele complementare de aceeași natură și cu același conținut se aplică cea mai grea. În caz de pluralitate de infracțiuni, măsurile de siguranță luate conform art. 112 din Noul cod penal român se cumulează.
Art. 146 din Noul cod penal român prevede că există recidivă pentru persoana juridică atunci când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare și până la reabilitare, persoana juridică săvârșește din nou o infracțiune, cu intenție sau cu intenție depășită. În caz de recidivă, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracțiune se majorează cu jumătate, fără a depăși maximul general al pedepsei amenzii. Dacă amenda anterioară nu a fost executată, în tot sau în parte, amenda stabilită pentru noua infracțiune se adaugă la pedeapsa anterioară sau la restul rămas neexecutat din aceasta. Dispozițiile art. 42 din Noul cod penal român se aplică în mod corespunzător, respectiv faptul că la stabilirea stării de recidivă nu se ține seama de hotărârile de condamnare privitoare la faptele care nu mai sunt prevăzute de legea penală, infracțiunile amnistiate și infracțiunile săvârșite din culpă.
Art. 148 din Noul cod penal român prevede că răspunderea penală a persoanei juridice se prescrie în condițiile prevăzute de lege pentru persoana fizică, dispozițiile art. 153 – 156 din Noul cod penal român aplicându-se în mod corespunzător.
Astfel art. 153 din Noul cod penal român prevede că prescripția înlătură răspunderea penală. Prescripția nu înlătură răspunderea penală în cazul: infracțiunilor de genocid, contra umanității și de război, indiferent de data la care au fost comise; infracțiunilor prevăzute la art. 188 și 189 din Noul cod penal român și al infracțiunilor intenționate urmate de moartea victimei. Prescripția nu înlătură răspunderea penală nici în cazul infracțiunilor prevăzute la art. 188 și 189 din Noul cod penal român și al infracțiunilor intenționate urmate de moartea victimei, pentru care nu s-a împlinit termenul de prescripție, generală sau specială, la data intrării în vigoare a acestei dispoziții.
Art. 154 din Noul cod penal român prevede că termenele de prescripție a răspunderii penale sunt: 15 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani; 10 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depășește 20 de ani; 8 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depășește 10 ani; 5 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depășește 5 ani; 3 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii care nu depășește un an sau amenda. Termenele prevăzute în prezentul articol încep să curgă de la data săvârșirii infracțiunii. În cazul infracțiunilor continue termenul curge de la data încetării acțiunii sau inacțiunii, în cazul infracțiunilor continuate, de la data săvârșirii ultimei acțiuni sau inacțiuni, iar în cazul infracțiunilor de obicei, de la data săvârșirii ultimului act. În cazul infracțiunilor progresive, termenul de prescripție a răspunderii penale începe să curgă de la data săvârșirii acțiunii sau inacțiunii și se calculează în raport cu pedeapsa corespunzătoare rezultatului definitiv produs. În cazul infracțiunilor contra libertății și integrității sexuale, săvârșite față de un minor, termenul de prescripție începe să curgă de la data la care acesta a devenit major. Dacă minorul a decedat înainte de împlinirea majoratului, termenul de prescripție începe să curgă de la data decesului.
Art. 155 din Noul cod penal român prevede că cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză. După fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripție. Întreruperea cursului prescripției produce efecte față de toți participanții la infracțiune, chiar dacă actul de întrerupere privește numai pe unii dintre ei. Termenele prevăzute la art. 154 din Coul cod penal român, dacă au fost depășite cu încă o dată, vor fi socotite îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni. Admiterea în principiu a cererii de redeschidere a procesului penal face să curgă un nou termen de prescripție a răspunderii penale.
Art. 156 din Noul cod penal român prevede că cursul termenului prescripției răspunderii penale este suspendat pe timpul cât o dispoziție legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal. Prescripția își reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare.
Art. 149 din Noul cod penal român prevede că termenul de prescripție a executării pedepsei amenzii aplicate persoanei juridice este de 5 ani. Executarea pedepselor complementare aplicate persoanelor juridice se prescrie într-un termen de 3 ani, care curge de la data la care pedeapsa amenzii a fost executată sau considerată ca executată.
Art. 150 din Noul cod penal român prevede că reabilitarea persoanei juridice are loc de drept dacă, în decurs de 3 ani de la data la care pedeapsa amenzii sau pedeapsa complementară a fost executată sau considerată ca executată, aceasta nu a mai săvârșit nicio altă infracțiune.
Art. 151 din Noul cod penal român prevede că în cazul pierderii personalității juridice prin fuziune, absorbție sau divizare intervenită după comiterea infracțiunii, răspunderea penală și consecințele acesteia se vor angaja: în sarcina persoanei juridice create prin fuziune; în sarcina persoanei juridice absorbante; în sarcina persoanelor juridice care au fost create prin divizare sau care au dobândit fracțiuni din patrimoniul persoanei divizate. În cazul prevăzut anterior, la individualizarea pedepsei se va ține seama de cifra de afaceri, respectiv de valoarea activului patrimonial al persoanei juridice care a comis infracțiunea, precum și de partea din patrimoniul acesteia care a fost transmisă fiecărei persoane juridice participante la operațiune.
„De lege ferenda”, propunem înființarea unui cazier național al persoanelor juridice care are ca scop crearea unei evidențe a persoanelor juridice care săvârșesc infracțiuni și care sunt condamnate definitiv, impunându-se aplicarea unui tratament mai sever persoanelor juridice condamnate care stăruie în săvârșirea de fapte penale prin aplicarea regulilor de la concursul de infracțiuni sau recidivă. Cazierul național pentru persoanele juridice are rol și de urmărire a executării pedepselor pronunțate împotriva acestora.
Secțiunea 8. Aspecte procedurale de atragere a răspunderii penale a persoanelor juridice
Apariția persoanei juridice în calitate de învinuit sau inculpat într-un proces penal impune adaptarea regulilor procedurale aplicabile persoanelor fizice, având în vedere particularitățile persoanelor juridice. Aceste reglementări de ordin procedural sunt oarecum diferite în legislațiile diferitelor state[72,p.38-43].
În dreptul francez, prin legea din 16.12.1992 a fost introdus un nou titlu (XVIII) în Codul de procedură penală francez, instituindu-se câteva reguli derogatorii de la dreptul procesual comun, reguli aplicabile persoanelor juridice.
Cu privire la competența teritorială, când o persoană fizică este urmărită alături de persoana juridică se aplică regulile de determinare a competenței teritoriale aplicabile persoanelor fizice și persoanelor juridice. Dacă este urmărită numai persoana juridică se prevede o competență alternativă respectiv locul săvârșirii infracțiunii sau locul sediului persoanei juridice[116,p.78-79][23,p.676].
Pe durata procesului penal se desemnează ca reprezentant al persoanei juridice o persoană fizică, aceasta având în principiu calitatea de reprezentant legal al persoanei juridice. Dacă la data începerii procesului penal persoana juridică nu are un reprezentant legal se va proceda la desemnarea unui mandatar special pentru aceasta. Desemnarea mandatarului se face de către președintele Tribunalului de Mare Instanță, la cererea Ministerului Public, a judecătorului de instrucție sau a părții civile. Desemnarea mandatarului poate avea loc când persoanele fizice care au calitatea de reprezentant legal, deși nu au fost inculpate, au dispărut de teama angajării unei proceduri împotriva lor[63,p.20]. Atunci când reprezentantul legal al persoanei juridice este inculpat, alături de persoana juridică, în cauză se va proceda la desemnarea unui mandatar. Dacă în cursul judecății se descoperă împrejurări susceptibile să atragă angajarea răspunderii penale a reprezentantului legal desemnarea mandatarului se poate face chiar de către președintele instanței sesizate[116,p.80]. În calitate de mandatar poate fi desemnată orice persoană, indiferent dacă este din afara structurii de organizare a persoanei juridice sau nu, în opinia unor autori[63,p.30], la care ne alăturăm și noi, aceștia putând fi desemnați dintre persoanele înscrise în lista administratorilor judiciari și mandatarilor judiciari pentru lichidarea întreprinderilor (art. 2 și 20 din Legea 85-99 din 25.01.1985) sau dintr-o listă de experți judiciari.
Mandatarul desemnat de către instanță reprezintă persoana juridică în cadrul procesului penal, el nefiind obligat să intervină în administrarea acesteia și nici să exercite atribuțiile de supraveghere cu care este investit mandatarul desemnat în ipoteza dispunerii pedepsei plasării sub supraveghere judiciară a persoanei juridice. Dar mandatarul nu este obligat să realizeze el însuși apărarea persoanei juridice, putând recurge la serviciile unui avocat ales dacă persoana juridică dispune de resursele financiare necesare sau, în caz contrar, poate solicita instanței desemnarea unui apărător din oficiu.
Misiunea mandatarului durează până la rămânerea definitivă a hotărârii, dacă între timp nu a apărut reprezentantul legal al persoanei juridice.
În cursul procesului penal reprezentantul legal sau mandatarul persoanei juridice are o poziție asemănătoare cu cea a martorului, neimputându-se o culpă procesuală proprie, putând fi adus numai cu mandat în cazul refuzului de a compărea în fața instanței.
Persoana juridică poate fi însă plasată sub control judiciar în cursul procesului penal prin aplicarea unor măsuri de către judecătorul de instrucție[116,p.83-84][160,p.68][63,p.92-93], respectiv depunerea unei cauțiuni, instituirea unor măsuri asiguratorii pentru garantarea reparării prejudiciului, interzicerea de a emite cecuri sau de a utiliza carduri de plată și interdicția de a desfășura anumite activități, atunci când infracțiunea a fost săvârșită în exercitarea acestor activități. Nerespectarea de către persoanele juridice a măsurilor din cadrul controlului judiciar constituie infracțiune de sine stătătoare(art. 706-45 C.pr.pen. francez raportat la art. 434-43 și 434-47 Cod penal francez), răspunderea penală pentru această infracțiune revenind atât persoanei juridice,cât și persoanelor fizice care au permis violarea controlului judiciar[23,p.677].
Potrivit art. 131-49 C.pr.pen. francez, reprezentanții personalului societății trebuie să fie înștiințați cu privire la data judecării cauzei de către Ministerul Public cu cel puțin zece zile înainte de această dată.
S-a instituit și un cazier național al persoanelor juridice, care conține toate condamnările pentru crime, delicte și contravenții din a cincea clasă, precum și interdicțiile, decăderile și incapacitățile ce decurg din condamnările pentru contravențiile din primele patru clase[23,p.680-681], scopul instituirii acestuia fiind aplicarea regulilor referitoare la recidivă și suspendarea condiționată a executării pedepsei.
În dreptul belgian, Legea din 22.06.1999 cuprinde reguli de reprezentare a persoanei juridice inculpate, reguli de determinare a competenței teritoriale a organelor judiciare, măsurile preventive aplicabile persoanei juridice și reguli privind înscrierea condamnărilor într-un registru special ținut la grefa instanței.
Competența teritorială se determină la fel ca și la persoanele fizice, însă criteriul „reședinței inculpatului” a fost înlocuit cu cel al „sediului social sau sediului profesional al persoanei juridice”.
Art. 2 bis C.pr.pen. belgian prevede că atunci când urmărirea se desfășoară împotriva persoanei juridice, cât și împotriva persoanei fizice abilitate să o reprezinte, pentru aceleași fapte sau pentru fapte conexe, tribunalul competent să soluționeze cauza în privința persoanei juridice va desemna din oficiu sau la cerere un mandatar ad-hoc pentru a o reprezenta, desemnarea mandatarului putându-se face și anterior fazei de judecată a procesului penal, spre exemplu în faza instrucției.
Persoana juridică este reprezentată de către persoanele fizice abilitate să o reprezinte, potrivit legii și statutului acesteia, spre exemplu, în cazul unei societăți pe acțiuni reprezentarea făcându-se prin doi administratori dacă statutul prevede acest lucru sau prin consiliul de administrație, în ansamblu, în caz contrar. De asemenea, persoanele juridice pot fi întotdeauna reprezentate de către un avocat, chiar și în cauzele în care prezența „în persoană” a inculpatului persoană fizică este obligatorie[196,p.122].
Art. 91 din Codul de instrucție criminală belgian instituie și măsuri preventive ce se pot dispune în sarcina persoanelor juridice în cursul procesului penal respectiv:
a) suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice, această măsură putând fi luată când declanșarea procedurii de dizolvare sau lichidare s-a făcut în scopul sustragerii de la urmărirea penală. Această măsură a fost propusă, în limite chiar mai largi, de doctrină încă înainte de introducerea răspunderii penale a persoanei juridice în dreptul belgian. S-a considerat astfel că, pentru a evita sustragerea de la executarea pedepselor aplicate persoanelor juridice, ar trebui interzise dizolvarea și sciziunea în cazul persoanelor juridice atâta timp cât sancțiunile aplicate în urma comiterii unei infracțiuni nu au fost integral executate[209,p.80-82].
b) interzicerea unor tranzacții patrimoniale specifice, susceptibile să antreneze insolvabilitatea persoanei juridice.
c) depunerea unei cauțiuni fixate de către judecătorul de instrucție care să garanteze respectarea măsurilor luate de către acesta.
Aceste măsuri[20,p.480] trebuie să fie luate de către judecătorul de instrucție în cursul fazei de instrucție a procesului penal, să fie cerute de existența unor „circumstanțe speciale” respectiv din împrejurările de fapt să rezulte intenția persoanei juridice de a se sustrage de la urmărire sau judecată prin dizolvarea voluntară și lichidarea activului, intrarea în incapacitate de plată sau zădărnicirea aflării adevărului prin alterarea unor mijloace de probă sau influențarea unor martori, iar în al treilea rând să fie constatate „serioase indicii de culpabilitate” ale persoanei juridice.
Hotărârea de condamnare va fi menționată într-un registru ținut la grefa instanței care a pronunțat hotărârea, în care se menționează denumirea, sediul social, sediile de exploatare și numărul din registrul comerțului al persoanei juridice, un extras din acest registru trimițându-se la grefa instanței unde persoana juridică își are depuse statutele, fiind astfel organizat și un serviciu de cazier pentru aceste persoane juridice (art. 600 și 601 din Codul de instrucție criminală belgian).
În dreptul australian, persoanelor juridice nu li se aplică privilegiul existent în common law referitor la interzicerea auto-incriminării, potrivit căreia orice persoană poate refuza să furnizeze acuzării orice declarație sau document care ar putea contribui la incriminarea sa, deoarece s-a considerat într-o decizie recentă (High Court, dec. Environment Protection Authority v. Caltex Refining Co. Pty. Ltd. (1993)[117,p.90]) că acest fapt ar face aproape imposibilă condamnarea corporației, persoanele juridice fiind mult mai puternice decât individul, beneficiază de suficient de multe privilegii, astfel încât linia de echilibru între forța de constrângere a statului și drepturile corporației trebuie stabilită în alt punct decât în cazul indivizilor)[117,p.89-93]. Această decizie a avut la bază o hotărâre mult mai veche, în același spirit, a instanței supreme americane (Supreme Court of the United States, dec. Hale v. Henkel (1906)[117,p.90]).
În dreptul canadian, dreptul persoanei de a nu putea fi obligată să depună mărturie împotriva sa consacrat atât în common law, cât și în Carta drepturilor omului din 1982, a fost recunoscut și persoanei juridice, dar angajații acesteia, inclusiv cei ce sunt alter ego-ul corporației, pot fi obligați să depună mărturie împotriva acesteia, cu argumentul lipsei de identitate dintre martor și inculpat (Supreme Court, dec. R. V. Amway Corp. (1989); Supreme Court of the Nova Scoția, dec. R. v. Nova Scotia Pharmaceutical Society (1990)[16,p.13]).
În Africa de Sud, potrivit art. 381 din Legea 56/1955 o persoană juridică nu poate fi citată în cadrul procesului penal ca și inculpat, dar un director sau agent al său, care are capacitatea de a o reprezenta, trebuie să fie citat în această calitate și tratat ca și cum ar fi inculpat. După o eventuală pierdere a calității de reprezentant al persoanei juridice, indiferent de cauză, instanța trebuie să îl substituie cu un alt director sau funcționar al persoanei juridice, actele efectuate până la acel moment fiindu-i opozabile și acestuia[127,p.24].
În dreptul englez[208,p.31] s-a rezolvat această problemă în mod identic.
În Republica Moldova, în Codul de procedură penală, care a intrat în vigoare la data de 12.06.2003, fiind publicat în Monitorul Oficial nr. 104-110 din 07.06.2003/art. 447, în capitolul al VI-lea este reglementată procedura privind urmărirea penală și judecarea cauzelor privind infracțiunile săvârșite de către persoanele juridice.
Art. 520 C.pr.pen. al Republicii Moldova prevede că urmărirea penală și judecarea cauzelor privind infracțiunile săvârșite de către persoane juridice se efectuează potrivit procedurii obișnuite cu derogările și completările prevăzute în capitolul VI al Codului de Procedură Penală al Republicii Moldova.
Potrivit art. 521 C.pr.pen. al Republicii Moldova, urmărirea penală în cazul tragerii la răspundere a persoanei juridice se efectuează cu participarea reprezentantului legal al acesteia.
Dacă urmărirea penală pornită împotriva persoanei juridice se efectuează pentru aceeași faptă sau pentru fapte conexe și în privința reprezentantului ei legal, organul de urmărire penală desemnează un reprezentant al persoanei juridice pentru a o reprezenta în calitate de învinuit, participând la efectuarea acțiunilor procesuale.
Împotriva reprezentantului legal sau, după caz, a reprezentantului desemnat al persoanei juridice față de care se efectuează urmărirea penală se pot lua, în această calitate, numai măsuri de constrângere aplicabile martorilor.
Competența teritorială în cazul săvârșirii infracțiunilor de către persoanele juridice este reglementată de art. 522 C.pr.pen. al Republicii Moldova și este determinată de locul săvârșirii infracțiunii, locul unde a fost depistat făptuitorul, locul unde domiciliază făptuitorul persoană fizică, locul unde are sediul persoana juridică sau locul unde domiciliază victima sau sediul acesteia.
La judecarea cauzei privind infracțiunile săvârșite de către persoanele juridice se aplică în mod corespunzător prevederile art. 40 și 42 C.pr.pen. al Republicii Moldova, care reglementează competența teritorială în materie penală, judecătorul de instrucție sau, după caz, instanța de judecată, potrivit art. 523 C.pr.pen. al Republicii Moldova, dacă consideră necesar, poate dispune punerea persoanei juridice sub control judiciar, putându-i fi impus să respecte una sau mai multe din următoarele obligații: depunerea unei cauțiuni fixate de către judecătorul de instrucție sau de către instanță, al cărei cuantum nu poate fi mai mic de 1.000 unități convenționale (o unitate convențională = 20 lei moldovenești); interdicția de a exercita anumite activități, dacă infracțiunea a fost săvârșită în exercitarea sau în legătură cu exercitarea acestor activități sau interdicția de a emite anumite cecuri ori de a folosi cărți de plată.
Încheierea judecătorului de instrucție sau a instanței de judecată, după caz, cu privire la punerea persoanei juridice sub control judiciar poate fi atacată în condițiile art. 308-311 C.pr.pen. al Republicii Moldova. Apreciem că persoana juridică, la fel ca și persoana fizică, trebuie să aibă parte de un proces echitabil, potrivit art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În ceea ce privește procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice, aceasta este reglementată în capitolul II al Noului cod de procedură penală român adoptat prin Legea nr. 135 din 1 iulie 2010, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 486 din 15 iulie 2010, intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014 prin art. 103 din Legea nr.255 din 19 iulie 2013 de punere în aplicare a Noului cod de procedură român.
Potrivit art. 491 alin 1 din Noul cod de procedură penală român persoana juridică este reprezentată la îndeplinirea actelor procesuale și procedurale de reprezentantul său legal, chiar și în cazurile în care prezența suspectului sau inculpatului este obligatorie, iar dacă procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau instanța consideră necesară audierea altor persoane fizice din cadrul persoanei juridice, acest lucru se realizează prin citarea lor ca martori[20,p.910].
Dacă persoana sau persoanele fizice care compun organul desemnat prin statut să reprezinte persoana juridică sunt, la rândul lor, urmărite pentru aceeași faptă sau pentru fapte conexe, se impune desemnarea de către persoana juridică a unui alt reprezentant, în persoana unui mandatar (art.491 alin. 2 din Noul cod de procedură penală român). Persoana juridică nu are posibilitatea de a încredința reprezentarea sa în continuare reprezentantului statutar, suspect sau inculpat în aceeași cauză, ea fiind obligată la desemnarea mandatarului, care poate fi orice persoană, din cadrul persoanei juridice sau din afara acesteia. Nimic nu se opune ca reprezentarea să fie realizată chiar de apărătorul ales al persoanei juridice.
Potrivit art. 491 alin 3 din Noul cod de procedură penală român dacă persoana juridică nu și-a numit un mandatar, acesta este desemnat, după caz, de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanță, din rândul practicienilor în insolvență, autorizați potrivit legii. Soluția desemnării mandatarului din rândul practicienilor în insolvență a fost susținută de o parte a doctrinei franceze[59,p.30], în timp ce alți autori consideră că mandatarul ar trebui să fie o persoană din cadrul persoanei juridice[11,p.25]. Soluția aleasă de legiuitorul român poate fi justificată prin aceea că numirea mandatarului de către organele judiciare se face doar dacă persoana juridică refuză să își desemneze ea însăși un reprezentant, ea având inițial posibilitatea să numească în această calitate persoana pe care o consideră ca fiind cea mai îndreptățită să o reprezinte.
Misiunea mandatarului desemnat de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanță se limitează la reprezentarea societății, el nefiind abilitat să intervină în administrarea acesteia. În același timp, mandatarul nu este obligat să realizeze el însuși apărarea persoanei juridice, având posibilitatea de a recurge la serviciile unui avocat în acest sens. Astfel, mandatarul poate opta pentru un avocat ales sau poate solicita organelor judiciare desemnarea unui apărător din oficiu.
Legislația fiscală românească a prefigurat prin prevederile art. 19 din Codul de procedură fiscală (adoptat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 92/2003, publicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 941 din 29 decembrie 2003, republicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 863 din 26 septembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare) posibilitatea desemnării pe cale judiciară (în speță, de instanța de judecată competentă la solicitarea organului fiscal), a unui reprezentant al persoanei juridice (denumit „curator fiscal”) al cărei domiciliu fiscal este necunoscut. Art. 19 din Codul de procedură fiscală reglementează însă posibilitatea numirii unui curator fiscal judiciar și pentru contribuabilul care este persoană fizică sau entitate fără personalitate juridică, în cazul în care aceștia sunt absenți, cu domiciliul fiscal necunoscut, ori care, din cauza bolii, unei infirmități, bătrâneții sau a unui handicap de orice fel, nu poate să își exercite și să își îndeplinească personal drepturile și obligațiile, ce îi revin potrivit legii.
În cazul în care, ulterior desemnării mandatarului, persana juridică intră în lichidare judiciară, mandatarul desemnat își păstrează această calitate, el având un mandat special (limitat la reprezentarea persoanei juridice în fața organelor judiciare penale, neputând efectua acte de administrare) față de mandatul general al practicianului în insolvență desemnat în vederea lichidării persoanei juridice. Trebuie remarcat că, potrivit art. 491 alin. 2 din Noul cod de procedură penală român, persoanei juridice îi revine obligația de a-și numi un mandatar doar dacă, atât ea, cât și reprezentantul său legal au calitatea procesuală de suspecți sau inculpați, pentru aceeași faptă sau pentru fapte conexe.
Această obligație de desemnare a unui mandatar nu incumbă persoanei juridice în următoarele situații:
1. urmărirea penală este începută doar împotriva persoanei juridice, iar față de reprezentantul legal al acesteia se efectuează acte premergătoare începerii urmăririi penale pentru săvârșirea aceleiași fapte sau a uneia conexe;
2. urmărirea penală este începută doar împotriva reprezentantului legal al persoanei juridice, iar față de persoana juridică se efectuează acte premergătoare urmăririi penale pentru săvârșirea aceleiași fapte sau a uneia conexe;
3. este începută urmărirea penală atât față de persoana juridică, cât și față de reprezentantul său legal, dar pentru fapte diferite, care nu sunt nici măcar conexe;
4. urmărirea penală nu este începută nici față de persoana juridică, nici față de reprezentantul legal al acesteia, iar față de aceștia se efectuează acte premergătoare urmăririi penale pentru săvârșirea aceleiași fapte sau pentru fapte conexe;
5. se efectuează acte premergătoare urmăririi penale sau chiar urmărirea penală față de reprezentantul unei persoane juridice, pentru săvârșirea unei infracțiuni în dauna chiar a persoanei juridice pe care acesta o reprezintă. În această situație, persoana juridică are calitatea procesuală de parte vătămată sau parte civilă, după caz.
Încălcarea obligației precizate mai sus este sancționată prin desemnarea mandatarului pe cale judiciară de către organele judiciare.
În opinia noastră, s-ar impune legiferarea obligației persoanei juridice de a desemna un mandatar și în situațiile descrise mai sus la punctele 1, 2, 4 și 5 sub sancțiunea desemnării din oficiu a unui mandatar de către organele judiciare. În aceste situații, persoana juridică și reprezentantul ei legal au interese contradictorii, ambii fiind cercetați pentru săvârșirea aceleiași fapte sau pentru fapte conexe, fapt ce ar presupune, teoretic, în majoritatea cazurilor, ca aceștia să acționeze, în plan procesual penal, fiecare împotriva intereselor celuilalt. Faptic însă reprezentantul legal al persoanei juridice va acționa doar el împotriva intereselor procesual penale ale persoanei juridice (cercetate pentru săvârșirea unei infracțiuni) în scopul de a scăpa de răspunderea penală, chiar cu riscul sancționării penale a persoanei juridice pe care o reprezintă, și nu persoana juridică respectivă.
Pe de altă parte, în situația descrisă anterior la punctul 5 (săvârșirea de către reprezentantul persoanei juridice a unei infracțiuni în dauna chiar a persoanei juridice reprezentate), în lipsa numirii de către organele judiciare a unui mandatar al persoanei juridice respective, reprezentantul persoanei juridice ar exercita în procesul penal drepturile și obligațiile procesuale a două părți, cu interese diametral opuse: învinuit/inculpat și parte vătămată/parte civilă.
Dubla poziție procesuală a reprezentantului persoanei juridice, în această situație, este de natură să lezeze grav drepturile și interesele legitime ale persoanei juridice reprezentate.
Pentru a scăpa de răspunderea penală și de cea patrimonială, reprezentantul persoanei juridice va declara în numele acesteia că persoana juridică respectivă nu va participa în procesul penal în calitate de parte vătămată sau parte civilă, chiar dacă existența și întinderea prejudiciului cauzat persoanei juridice de reprezentantul legal al acesteia au fost dovedite prin probele administrate în cauză.
Ca exemplu, administratorul unei societăți comerciale folosește în interes personal o sumă de bani ce aparținea societății, astfel încât săvârșește infracțiunea prevăzută de art. 272 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată. În cursul procesului penal respectiv, administratorul în cauză va fi chemat în calitate de reprezentant legal al societății comerciale respective, pentru a preciza dacă aceasta se constituie parte vătămată sau parte civilă. Este evident că administratorul respectiv nu se va constitui parte vătămată sau parte civilă contra lui însuși, lezând astfel drepturile și interesele legitime ale societății comerciale pe care o administrează.
Pentru a înlătura această posibilitate de vătămare a drepturilor legitime ale persoanei juridice, este de dorit ca legea procesual penală să impună obligația desemnării de către organele judiciare a unui mandatar al persoanei juridice, în cazul în care în dauna acesteia a fost săvârșită o infracțiune chiar de către reprezentantul ei legal.
Considerăm că într-o astfel de situație nu ar fi oportună acordarea dreptului persoanei juridice de a-și numi singură un mandatar întrucât, în fapt, tot infractorul (reprezentantul legal al persoanei juridice) ar fi acela care va desemna o persoană care să exercite împotriva sa personal drepturile personale ale persoanei juridice prejudiciate, astfel încât ar exista temeinice îndoieli cu privire la modul în care această persoană, desemnată chiar de infractor, și-ar îndeplini corect mandatul primit[211,p.200-203].
Potrivit art. 493 alin. 9 din Noul cod de procedură penală român împotriva reprezentantului persoanei juridice sau a mandatarului acesteia pot fi luate măsurile prevăzute la art. 265 din Noul cod de procedură penală român (mandatul de aducere) și art. 283 alin. 2 din Noul cod de procedură penală român (amenda judiciară de la 250 lei la 5000 lei), iar față de practicianul în insolvență, măsura prevăzută la art. 283 alin. 2 din Noul cod de procedură penală român (amenda judiciară de la 250 lei la 5000 lei).
Potrivit art. 493 din Noul cod de procedură penală român judecătorul de drepturi și libertăți, în cursul urmăririi penale, la propunerea procurorului, sau, după caz, judecătorul de cameră preliminară ori instanța poate dispune, dacă există motive temeinice care justifică suspiciunea rezonabilă că persoana juridică a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și numai pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal, una sau mai multe dintre următoarele măsuri: interdicția inițierii ori, după caz, suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice; interdicția inițierii ori, după caz, suspendarea fuziunii, a divizării sau a reducerii capitalului social al persoanei juridice, începută anterior sau în cursul urmăririi penale; interzicerea unor operațiuni patrimoniale, susceptibile de a antrena diminuarea activului patrimonial sau insolvența persoanei juridice; interzicerea încheierii anumitor acte juridice, stabilite de organul judiciar; interzicerea desfășurării activităților de natura celor cu ocazia cărora a fost comisă infracțiunea. Pentru a asigura respectarea măsurilor prevăzute mai sus, persoana juridică poate fi obligată la depunerea unei cauțiuni constând într-o sumă de bani care nu poate fi mai mică de 10.000 lei. Cauțiunea se restituie la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, de amânare a aplicării pedepsei, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de încetare a procesului penal, pronunțate în cauză, dacă persoana juridică a respectat măsura sau măsurile preventive, precum și în cazul în care, prin hotărâre definitivă, s-a dispus achitarea persoanei juridice. Cauțiunea nu se restituie în cazul nerespectării de către persoana juridică a măsurii sau a măsurilor preventive luate, făcându-se venit la bugetul de stat la data rămânerii definitive a hotărârii pronunțate în cauză, precum și dacă s-a dispus plata din cauțiune, în ordinea următoare, a despăgubirilor bănești acordate pentru repararea pagubelor cauzate de infracțiune, a cheltuielilor judiciare sau a amenzii. Măsurile preventive prevăzute anterior pot fi dispuse pe o perioadă de cel mult 60 de zile, cu posibilitatea prelungirii în cursul urmăririi penale și a menținerii în cursul procedurii de cameră preliminară și al judecății, dacă se mențin temeiurile care au determinat luarea acestora, fiecare prelungire neputând depăși 60 de zile. În cursul urmăririi penale, măsurile preventive se dispun de judecătorul de drepturi și libertăți prin încheiere motivată dată în camera de consiliu, cu citarea persoanei juridice. Participarea procurorului este obligatorie. Împotriva încheierii se poate face contestație la judecătorul de drepturi și libertăți sau, după caz, la judecătorul de cameră preliminară ori instanța ierarhic superioară, de către persoana juridică și procuror, în termen de 24 de ore de la pronunțare, pentru cei prezenți, și de la comunicare, pentru persoana juridică lipsă. Măsurile preventive se revocă de către judecătorul de drepturi și libertăți la cererea procurorului sau a persoanei juridice, iar de către judecătorul de cameră preliminară și de către instanță și din oficiu, numai când se constată că nu mai există temeiurile care au justificat luarea sau menținerea acestora.
Textul art. 493 din Noul cod de procedură penală român prevede printre altele că măsurile preventive se dispun „numai pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal”. Această formulare coroborată și cu prevederile art. 249 alin. 3 din Noul cod de procedură penală român, poprivit cărora “măsurile asiguratorii pentru garantarea executării pedepsei se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului”, sugerează că aceste măsuri preventive nu au nici o legătură cu asigurarea posibilității de executare a sancțiunilor. Credem, totuși, că trebuie să admitem că și aceasta poate fi o finalitate a măsurilor preventive, așa cum se întâmplă și în alte sisteme de drept. De altfel, chiar conținutul unora dintre aceste măsuri se leagă de o astfel de finalitate, căci, spre exemplu, efectuarea unor operațiuni patrimoniale susceptibile a antrena diminuarea semnificativă a activului patrimonial nu se leagă de normala desfășurare a procesului, ci de asigurarea posibilității de a se pune în executare pedeapsa amenzii. De aceea, măsurile preventive vor putea fi dispuse atunci când, din împrejurările de fapt, rezultă intenția persoanei juridice de a se sustrage de la urmărire sau judecată, prin dizolvare voluntară și lichidarea activului, ori când se încearcă lipsirea de obiect a sancțiunii pecuniare aplicate, prin intrarea în incapacitate de plată.
Din conținutul art. 493 alin 3 din Noul cod de procedură penală român rezultă că în caz de nerespectare a măsurii preventive, persoana juridică nu riscă decât pierderea cauțiunii. În alte sisteme de drept, de pildă în dreptul francez, nerespectarea măsurilor preventive constituie o infracțiune autonomă (art. 706-45 C.pr.pen. francez raportat la art. 434-43 și 434-47 Cod penal francez), ce se poate reține atât în sarcina persoanei juridice, cât și a persoanelor fizice care au permis încălcarea interdicțiilor citate, aspecte care, „de lege ferenda”, ar trebui reglementate și în dreptul român.
Un alt aspect privește măsura preventivă prevăzută la art. 493 alin 1 lit. e) din Noul cod de procedură penală român, respectiv interzicerea desfășurării activităților de natura celor cu ocazia cărora a fost comisă. Dacă pe durata procesului se dispune această măsură preventivă, se va scădea ea din durata pedepsei complementare dispuse potrivit art. 140 sau art. 142 din Noul cod penal român? După părerea noastră, deducerea ar trebui să opereze, dar în absența unui text în acest sens, fundamentarea unei astfel de soluții nu se poate face decât printr-o analogie în favoarea inculpatului cu dispozițiile art. 72 din Noul cod penal român. Un argument în favoarea soluției ar fi acela că, având în vedere durata procedurii și durata pedepsei complementare, ar fi posibil ca uneori măsura preventivă să depășească sub aspectul duratei pedeapsa complementară. În absența computării s-ar ajunge astfel la o dublare a pedepsei complementare, ceea ce nu este de acceptat.
Pentru a asigura posibilitatea eventualei impuneri a măsurilor preventive, persoana juridică este obligată să comunice organului judiciar, în termen de 24 de ore, intenția de fuziune, divizare, dizolvare, reorganizare, lichidare sau reducere a capitalului social (art. 495 alin. 4 din Noul cod de procedură penală român). Consacrarea de către legiuitor a măsurilor preventive și preocuparea pentru a se asigura respectarea lor merită să fie apreciate, necesitatea și importanța lor fiind subliniate și de doctrina franceză. Avem însă anumite îndoieli referitoare la măsura în care reglementarea va reuși să răspundă scopului urmărit. Astfel, potrivit legii, neîndeplinirea sau îndeplinirea cu întârziere a obligației de comunicare a fost prevăzută ca abatere judiciară și sancționată cu amendă judiciară de la 500 lei la 5.000 lei. În realitate, este greu de imaginat că persoana juridică, odată ce a luat hotărârea de a proceda la una din aceste operațiuni, în scopul de a se sustrage de la urmărire, judecată sau executarea pedepsei, se va simți constrânsă de amenda judiciară prevăzută de legiuitor.
În același timp, potrivit art. 10 lit. f din Noul cod de procedură penală român, acțiunea penală nu mai poate fi exercitată atunci când a intervenit amnistia, prescripția ori decesul suspectului sau al inculpatului persoană fizică sau, după caz, radierea persoanei juridice atunci când are calitatea de suspect sau inculpat. În consecință, nu intrarea în lichidare este momentul de la care nu se mai poate vorbi de o răspundere penală a persoanei juridice, ci momentul radierii acesteia. Prin urmare în cursul lichidării persoana juridică poate fi urmărită pentru infracțiuni comise anterior acestui moment, chiar dacă intrarea în lichidare s-a făcut fără notificarea prevăzută de art. 495 alin. 4 din Noul cod de procedură penală român. Pentru ipotezele de divizare sau fuziune este posibilă tragerea la răspundere a persoanei sau persoanelor juridice rezultate în urma acestei operațiuni potrivit art. 151 alin 1 din Noul cod de penal român care prevede că în cazul pierderii personalității juridice prin fuziune, absorbție sau divizare intervenită după comiterea infracțiunii, răspunderea penală și consecințele acesteia se vor angaja: în sarcina persoanei juridice create prin fuziune; în sarcina persoanei juridice absorbante;în sarcina persoanelor juridice care au fost create prin divizare sau care au dobândit fracțiuni din patrimoniul persoanei divizate
Art. 496 din Noul cod de procedură penală român reglementează efectele fuziunii, absorbției, divizării, reducerii capitalului social, ale dizolvării sau lichidării persoanei juridice condamnate. Astfel dacă, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare a persoanei juridice și până la executarea pedepselor aplicate, intervine un caz de fuziune, absorbție, divizare, dizolvare, lichidare sau reducere a capitalului social al acesteia, autoritatea ori instituția căreia îi revine competența de a autoriza sau înregistra această operațiune este obligată să sesizeze instanța de executare cu privire la acesta și să informeze cu privire la persoana juridică creată prin fuziune, absorbție sau care a dobândit fracțiuni din patrimoniul persoanei divizate. Persoana juridică rezultată prin fuziune, absorbție sau care a dobândit fracțiuni din patrimoniul persoanei divizate preia obligațiile și interdicțiile persoanei juridice condamnate, dispozițiile art. 151 din Noul cod penal român aplicându-se în mod corespunzător.
Art. 494 din Noul cod de procedură penală român prevede că față de persoana juridică se pot lua măsuri asigurătorii.
Procedura de informare este reglementată de art. 495 din Noul cod de procedură penală român care prevede că:
(1) Procurorul, în cursul urmăririi penale, comunică organului care a autorizat înființarea persoanei juridice și organului care a înregistrat persoana juridică punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a persoanei juridice, la data dispunerii acestor măsuri, în vederea efectuării mențiunilor corespunzătoare.
(2) În cazul instituțiilor care nu sunt supuse condiției înregistrării sau autorizării pentru a dobândi personalitate juridică, informarea prevăzută la alin. (1) se face către organul care a înființat acea instituție.
(3) Organele prevăzute la alin. (1) și (2) sunt obligate să comunice organului judiciar, în termen de 24 de ore de la data înregistrării, în copie certificată, orice mențiune înregistrată de acestea cu privire la persoana juridică.
(4) Persoana juridică este obligată să comunice organului judiciar, în termen de 24 de ore, intenția de fuziune, divizare, dizolvare, reorganizare, lichidare sau reducere a capitalului social.
(5) Dispozițiile alin. (1) – (3) se aplică în mod corespunzător și în cazul luării măsurilor preventive față de persoana juridică.
(6) După rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa amenzii, instanța de executare comunică o copie de pe dispozitivul hotărârii organului care a autorizat înființarea persoanei juridice, organului care a înregistrat persoana juridică, organului care a înființat instituția nesupusă autorizării sau înregistrării, precum și organelor cu atribuții de control și supraveghere a persoanei juridice, în vederea efectuării mențiunilor corespunzătoare.
(7) Neîndeplinirea, de îndată sau până la împlinirea termenelor prevăzute, a obligațiilor prevăzute la alin. (3) – (5) constituie abatere judiciară și se sancționează cu amenda judiciară de la 500 lei la 5.000 lei.
Art. 497 din Noul cod de procedură penală român reglementează punerea în executare a pedepsei amenzii. Astfel:
(1) Persoana juridică condamnată la pedeapsa amenzii este obligată să depună recipisa de plată integrală a amenzii la judecătorul delegat cu executarea, în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
(2) Când persoana juridică condamnată se găsește în imposibilitatea de a achita integral amenda în termenul prevăzut la alin. (1), judecătorul delegat cu executarea, la cererea persoanei juridice, poate dispune eșalonarea plății amenzii pe cel mult 2 ani, în rate lunare.
(3) În cazul neîndeplinirii obligației de plată a amenzii în termenul arătat la alin. (1) sau de neplată a unei rate potrivit eșalonării, instanța de executare comunică un extras de pe acea parte din dispozitiv care privește aplicarea sau eșalonarea amenzii organelor competente, în vederea executării acesteia potrivit procedurii de executare silită a creanțelor fiscale.
Art. 498 din Noul cod de procedură penală român reglementează punerea în executare a pedepsei complementare a dizolvării persoanei juridice. Asfel copia dispozitivului hotărârii de condamnare se comunică, la data rămânerii definitive, de către judecătorul delegat cu executarea persoanei juridice respective, precum și organului care a autorizat înființarea persoanei juridice, respectiv organului care a înregistrat persoana juridică, solicitându-se totodată informarea cu privire la modul de ducere la îndeplinire a măsurii. La data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare la pedeapsa complementară a dizolvării, persoana juridică intră în lichidare.
Art. 499 din Noul cod de procedură penală român reglementează punerea în executare a pedepsei complementare a suspendării activității persoanei juridice. Asfel o copie de pe dispozitivul hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat pedeapsa suspendării activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice se comunică, la data rămânerii definitive, organului care a autorizat înființarea persoanei juridice, organului care a înregistrat persoana juridică, organului care a înființat instituția nesupusă autorizării sau înregistrării, precum și organelor cu atribuții de control și supraveghere a persoanei juridice, pentru a lua măsurile necesare.
Art. 500 din Noul cod de procedură penală român reglementează punerea în executare a pedepsei complementare a închiderii unor puncte de lucru ale persoanei juridice. Astfel o copie de pe dispozitivul hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat persoanei juridice pedeapsa închiderii unor puncte de lucru se comunică, la data rămânerii definitive, organului care a autorizat înființarea persoanei juridice și organului care a înregistrat persoana juridică, organului care a înființat instituția nesupusă autorizării sau înregistrării, precum și organelor cu atribuții de control și supraveghere a persoanei juridice, pentru a lua măsurile necesare.
Art. 501 din Noul cod de procedură penală român reglementează punerea în executare a pedepsei complementare a interzicerii persoanei juridice de a participa la procedurile de achiziții publice. Astfel o copie de pe dispozitivul hotărârii prin care s-a aplicat persoanei juridice pedeapsa interzicerii de a participa la procedurile de achiziții publice se comunică, la data rămânerii definitive: oficiului registrului comerțului, în vederea efectuării formalităților de publicitate în registrul comerțului; Ministerului Justiției, în vederea efectuării formalităților de publicitate în Registrul național al persoanelor juridice fără scop patrimonial; oricărei autorități care ține evidența persoanelor juridice, în vederea efectuării formalităților de publicitate; administratorului sistemului electronic de achiziții publice. O copie de pe dispozitivul hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat persoanei juridice pedeapsa interzicerii de a participa la procedurile de achiziții publice se comunică, la data rămânerii definitive, organului care a autorizat înființarea persoanei juridice și organului care a înregistrat persoana juridică, pentru a lua măsurile necesare.
Art. 5011 din Noul cod de procedură penală român reglementează punerea în executare a pedepsei complementare a plasării sub supraveghere judiciară. Astfel atribuțiile mandatarului judiciar privind supravegherea activității persoanei juridice sunt cuprinse în dispozitivul hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat pedeapsa plasării sub supraveghere judiciară. Mandatarul judiciar nu se poate substitui organelor statutare în gestionarea activităților persoanei juridice.
Art. 502 din Noul cod de procedură penală român reglementează punerea în executare a pedepsei complementare a afișării sau publicării hotărârii de condamnare. Astfel un extras al hotărârii de condamnare care privește aplicarea pedepsei complementare a afișării hotărârii de condamnare se comunică, la data rămânerii definitive, persoanei juridice condamnate, pentru a-l afișa în forma, locul și pentru perioada stabilite de instanța de judecată. Un extras al hotărârii de condamnare care privește aplicarea pedepsei complementare a publicării hotărârii de condamnare se comunică, la data rămânerii definitive, persoanei juridice condamnate, pentru a publica hotărârea în forma stabilită de instanță, pe cheltuială proprie, prin intermediul presei scrise sau audiovizuale ori prin alte mijloace de comunicare audiovizuale, desemnate de instanță. Persoana juridică condamnată înaintează instanței de executare dovada începerii executării afișării sau, după caz, dovada executării publicării hotărârii de condamnare, în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dar nu mai târziu de 10 zile de la începerea executării ori, după caz, de la executarea pedepsei principale. O copie de pe hotărârea de condamnare, în întregime sau în extras al acesteia, se comunică la data rămânerii definitive organului care a autorizat înființarea persoanei juridice, organului care a înregistrat persoana juridică, organului care a înființat instituția nesupusă autorizării sau înregistrării, precum și organelor cu atribuții de control și supraveghere a persoanei juridice, pentru a lua măsurile necesare.
Art. 503 din Noul cod de procedură penală român reglementează supravegherea executării pedepselor complementare aplicate persoanelor juridice. Astfel în caz de neexecutare cu rea-credință a pedepselor complementare aplicate persoanei juridice, instanța de executare aplică sancțiunea dizolvării persoanei juridice sau, după caz, suspendarea activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice până la punerea în executare a pedepsei complementare dar nu mai mult de 3 luni iar dacă până la împlinirea acestui termen pedeapsa complementară nu a fost pusă în executare, instanța dispune dizolvarea persoanei juridice. Sesizarea instanței se face din oficiu de către judecătorul delegat al instanței de executare, potrivit art. 499 – 502 din Noul cod de procedură penală român. Persoana juridică este citată la judecată, participarea procurorului este obligatorie iar după concluziile procurorului și ascultarea persoanei juridice condamnate, instanța se pronunță prin sentință.
Secțiunea 9. Considerații privind răspunderea penală a persoanelor juridice în dreptul european și pe plan mondial.
Preocupările cele mai importante cu privire la răspunderea penală a persoanelor juridice, pe plan european, le întâlnim în cadrul activității Consiliului Europei și al Uniunii Europene, răspunderea penală a persoanei juridice în Europa continentală dobândind în ultimele decenii o nouă dimensiune, îndeosebi după Congresul Internațional de Drept Comparat care a avut loc în anul 1978 la Budapesta.
Astfel, Rezoluția (77)28 privind contribuția dreptului penal la protecția mediului recomandă reevaluarea principiilor răspunderii penale a persoanelor juridice cu scopul identificării unor posibilități de reglementare a anumitor cazuri de răspundere penală a entităților publice și private care au personalitate juridică.
Recomandarea R(81)12 asupra criminalității afacerilor prevede posibilitatea instituirii răspunderii penale a persoanelor juridice pentru infracțiunile săvârșite în domeniul comercial sau punerea în practică a altor măsuri având aceeași finalitate.
Recomandarea R(82)15 privind rolul dreptului penal în protecția consumatorului recomandă instituirea în dreptul penal a răspunderii penale a persoanelor juridice sau a unor măsuri echivalente.
Apreciem că cel mai important document adoptat în acest sens de către Consiliul Europei este Recomandarea R(88)18 privind răspunderea întreprinderilor persoane juridice pentru infracțiunile săvârșite în cadrul activității acestora (adoptată de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei la 20 octombrie 1988). Esența acestei recomandări constă în încurajarea adoptării de măsuri legislative pentru ca întreprinderile să răspundă penal pentru infracțiunile săvârșite în activitatea lor, fără a fi exonerate de răspundere persoanele fizice care au săvârșit nemijlocit fapta, precum și crearea unui sistem de sancțiuni și măsuri adaptate întreprinderilor pentru o sancționare eficientă a activităților ilicite, pentru prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni și repararea prejudiciilor rezultate din infracțiune.
În această recomandare se formulează principiile directoare care trebuie să guverneze regimul răspunderii penale a persoanelor juridice respectiv: o persoană juridică poate răspunde pentru infracțiunile săvârșite în exercițiul activității sale, deși aceste infracțiuni nu sunt comise în realizarea obiectivului său de activitate, fiind fără relevanță dacă persoana fizică a fost identificată sau nu; întreprinderea trebuie exonerată de răspundere când conducerea sa nu este implicată în săvârșirea infracțiunii și a luat toate măsurile necesare pentru prevenirea săvârșirii acesteia; angajarea răspunderii întreprinderii nu trebuie să conducă la exonerarea de răspundere a persoanelor fizice implicate în săvârșirea infracțiunii, iar în mod special persoanele care exercită funcții de conducere trebuie să răspundă pentru neîndeplinirea obligațiilor lor, neîndeplinire care a condus la săvârșirea infracțiunii; aplicarea de sancțiuni penale trebuie realizată numai când acestea sunt cerute de natura infracțiunii, de gravitatea culpei întreprinderii, de consecințele pentru societatea civilă și de necesitatea prevenirii altor infracțiuni, iar pentru fapte de o mai redusă gravitate este indicată recurgerea la alte forme de răspundere, respectiv răspunderea administrativă, iar în alegerea și aplicarea sancțiunii trebuie acordată o deosebită atenție obiectivelor non-represive, respectiv prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni și repararea prejudiciului suferit de victima infracțiunii[66,p.198].
Respectiva recomandare prevede un larg evantai de sancțiuni aplicabile persoanei juridice, principale, accesorii sau complementare, cu sau fără suspendarea condiționată a executării pedepsei ca avertismentul; mustrarea; decizia declarativă de responsabilitate cu dispensă de sancțiune; confiscarea bunurilor utilizate la săvârșirea infracțiunii sau care se constituie în câștiguri rezultate din infracțiune; interdicția exercitării anumitor activități, decăderea din dreptul de a contracta cu statul sau autoritățile publice; interdicția de a beneficia de avantaje fiscale sau subvenții; interdicția de a face publicitate pentru mărfuri sau servicii; retragerea autorizațiilor, destituirea membrilor conducerii; plasarea provizorie a întreprinderii sub autoritatea unui administrator desemnat de judecător; închiderea întreprinderii; dizolvarea întreprinderii, despăgubirea victimei; repunerea în situația anterioară sau publicarea deciziei prin care s-a aplicat sancțiunea.
Nu în ultimul rând se consideră utilă înființarea unui cazier judiciar pentru persoanele juridice.
Răspunderea penală a persoanelor juridice este confirmată de către Rezoluția nr.1 privind aspectele civile, administrative sau penale ale luptei împotriva corupției, adoptată la Conferința miniștrilor europeni de justiție desfășurată în localitatea La Valetta, Malta (1994). În fapt, documentul recomanda Comitetului de Miniștri constituirea unui grup de lucru multidisciplinar privind corupția și stabilea în anexă o listă de subiecte, ca posibile priorități ale activității acestui grup. Printre aceste teme se află și răspunderea penală a persoanelor juridice (lit. r).
Recomandarea R(96)8 privind politica penală într-o Europă în transformare (adoptată de Comitetul de Miniștri la 05.09.1996) a prevăzut posibilitatea adoptării de către statele membre a unor dispoziții legale care să instituie răspunderea penală a persoanelor juridice sau a altor măsuri echivalente.
Recomandarea R(97)24 privind cele 20 de principii directoare în lupta împotriva corupției (adoptată de Comitetul de Miniștri la 06.11.1997) prevede necesitatea stabilirii de măsuri care să preîntâmpine transformarea persoanelor juridice în paravane pentru ascunderea infracțiunilor de corupție.
Convenția privind protecția mediului prin intermediul dreptului penal (încheiată la Strasbourg la 04.11.1998), ratificată de România la 05.02.1999 se referă la aspectul potrivit căruia sancțiunile penale și administrative aplicate persoanelor juridice pot juca un rol eficace în prevenirea poluării mediului înconjurător.
Pornind de la constatarea că atingerile aduse mediului tind să antreneze consecințe grave și necesită, astfel, măsuri cu caracter penal, convenția cere statelor, la art. 9, să adopte măsurile necesare pentru a sancționa penal sau administrativ persoana juridică, atunci când o infracțiune contra mediului a fost comisă în numele său de către un organ, un membru al organelor sale sau de alți reprezentanți, fiind prevăzută și necesitatea de a sancționa în paralel persoana fizică vinovată.
Sub egida Consiliului Europei a fost adoptată Convenția penală privind corupția (încheiată la Strasbourg la 27.01.1999), ratificată de România prin Legea nr. 27/2002, care prevede în art.18 obligația statelor de a include în legislațiile naționale sancțiuni aplicabile persoanelor juridice care săvârșesc infracțiunile vizate de Convenție, permițând angajarea răspunderii persoanelor juridice pentru infracțiunile de dare de mită, trafic de influență și spălare de bani comise în contul lor de către o persoană juridică. Potrivit Convenției, noțiunea de „persoană juridică” desemnează orice entitate având acest statut în virtutea dreptului intern, cu excepția statului și altor entități publice care acționează în exercitarea prerogativelor de putere publică și a organizațiilor publice internaționale (art.1 lit.d).
Această conveție recomandă statelor să adopte „sancțiuni eficace, proporționale și descurajante de natură penală sau nepenală”.
Amintim în acest sens și Directiva nr.91/308 din 10.06.1991, adoptată de Consiliul Comunităților Europene, referitoare la prevenirea utilizării sistemului financiar pentru spălarea banilor; Directiva nr. 2001/97 C.E. a Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene din 02.12.2001, care modifică Directiva nr.91/308, precum și Directiva Parlamentului și a Consiliului European cu privire la prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării de bani și al finanțării activităților teroriste, adoptată la 09.08.2005.
Deși această convenție nu precizează natura răspunderii în cazul persoanelor juridice, lăsând legiuitorului național opțiunea între răspunderea penală, administrativă sau cel mult civilă, apreciem că se are în vedere în primul rând răspunderea penală a persoanelor juridice, deoarece în toate sistemele de drept ale statelor semnatare ale convenției, faptele vizate constituie infracțiuni și atrag aplicarea unor pedepse penale, cu atât mai mult cu cât recunoașterea generală a răspunderii penale a persoanelor juridice tinde a fi consacrată chiar și în sistemele de drept în care răspunderea penală a întreprinderilor era anterior imposibilă.
Chiar și Convenția privind cyber-criminalitatea, adoptată la Budapesta la 23.11.2001 cuprinde dispoziții privind răspunderea penală a persoanelor juridice, după cum și art.10 al Convenției Consiliului Europei pentru prevenirea terorismului și respectiv art.22 al Convenției Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de ființe umane, ambele adoptate la Varșovia la 16.05.2005, prevăd dispoziții privind răspunderea persoanelor juridice.
La rândul ei, Convenția Consiliului Europei referioare la spălarea de bani, la depistarea, indisponibilizarea și confiscarea produselor infracțiunii și la finanțarea terorismului, adoptată și ea la Varșovia la 15.05.2005 prevede în art.10 al.4 obligația statelor părți de a asigura impunerea unor sancțiuni efective, proporționale și disuasive, de natură penală sau nu, persoanelor juridice responsabile de infracțiunile prevăzute în convenție.
Ne referim și la Directiva U.E. 95/46/C.E. privind protecția persoanelor fizice cu ocazia prelucrării datelor personale; Directiva U.E. 97/7/C.E. privind protecția consumatorilor cu ocazia încheierii contractelor electronice la distanță; Directiva U.E. 97/66/C.E. privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul telecomunicațiilor; acțiunea comună 98/428/J.A.I. privind crearea rețelei judiciare europene; acțiunea comună 98/733/J.A.I. privitoare la incriminarea apartenenței la o organizație criminală în statele membre ale Uniunii Europene; acțiunea comună 98/699/J.A.I. referitoare la identificarea, depistarea, întreruperea sau punerea sub sechestru și confiscarea obiectelor folosite sau rezultate din infracțiuni; Decizia-cadru 2001/413/J.A.I. din 28.05.2001 privind lupta împotriva fraudei și falsului de mijloace de plată, altele decât banii lichizi; Directiva U.E. 2000/31/C.E. privind comerțul electronic; Directiva U.E. 99/93/C.E. privind condițiile cadru pentru semnături electronice, acțiunea comună din 21.12.1989 adoptată de Consiliul Europei pe baza art.3 al Tratatului U.E. referitoare la incriminarea participării la o organizație criminală în cadrul statelor membre U.E.; acțiunea comună din 22.12.1998 privind corupția în sectorul privat care are ca obiect incriminarea faptelor de corupție în medii profesionale sau comerciale, considerând că o acțiune eficace contra criminalității organizate trebuie să prevadă o politică globală de luptă impotriva corupției, prevăzând în art.5 răspunderea persoanelor juridice.
La nivelul Organizației Europene pentru Cooperare și Dezvoltare (O.E.C.D), la 17.12.1997 a fost adoptată Convenția pentru lupta împotriva corupției funcționarilor publici străini în tranzacțiile comerciale internaționale, care conține un articol referitor la răspunderea persoanei juridice.
Și Comisia Europeană a Drepturilor Omului a decis că, deși Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu se referă la răspunderea penală a persoanelor juridice, ea nu este incompatibilă cu o asemenea răspundere, iar când împotriva unei persoane juridice există o „acuzație în materie penală”, aceasta se bucură de garanțiile unui proces echitabil, prevăzute de art. 6 din Convenție (Comisia, raportul din 30.05.1991, în cauza Stenuit c. Franței, p.66, în http://www.echr.coe.int). De altfel doctrina apreciază că prevederile art. 6 și 7 din Convenție protejează persoanele juridice în aceeași măsură ca și persoanele fizice.
Dreptul comunitar a cunoscut în ultimii ani o evoluție favorabilă ideii de răspundere penală a persoanelor juridice, Curtea de Justiție a Comunităților Europene precizând că dreptul comunitar „nu obligă un stat membru la introducerea în dreptul său național a responsabilității penale a persoanelor juridice” (Curtea de Justiție a Comunităților Europene (C.J.C.E), dec. din 2 octombrie 1991 în Recueil de Jurisprudence de la Cour et du Tribunal de première instance, 1991, vol.8/I, p.I-4387). Din interpretarea acestei decizii rezultă că statele membre ale Uniunii Europene pot consacra în dreptul intern principiul răspunderii penale a persoanelor juridice, dreptul comunitar recunoscând principiul răspunderii penale a persoanelor juridice, neimpunând însă instaurarea acestui principiu[19,p.127].
În perioada următoare legislația comunitară a recomandat statelor membre principiul răspunderii penale a persoanelor juridice, ultimele evoluții ale legislației confirmând chiar o tendință de impunere a acestui principiu.
Deși se consideră că dreptul penal excede reglementării organelor comunitare, acesta rămânând în competența parlamentelor naționale, încă din primii ani de existență a Comunităților Europene a fost creat un sistem de sancțiuni care viza completarea cadrului dreptului administrativ-penal național[181,p.353]. Astfel, art. 85 din Tratatul privind Comunitatea Economică Europeană – C.E.E. (1957) a interzis orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asociațiilor de întreprinderi și orice practici concertate care sunt susceptibile să afecteze comerțul între statele membre și care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau distorsionarea concurenței în interiorul pieței comune.
Potrivit art. 87 (în prezent art. 83) din Tratatul privind Comunitatea Economică Europeană, Consiliul putea adopta regulamentele și directivele pentru aplicarea dispozițiilor cuprinse în art. 85 și 86 din Tratat, fiind adoptat în acest sens Regulamentul 17/62 din 06.02.1962, care în art. 15-16 prevede amenzi pe care Comisia le poate aplica întreprinderilor sau grupurilor de întreprinderi în cazul practicilor interzise de art. 85 și 86 din Tratat, precum și în caz de nerespectare a regulilor procedurale, în special în cazul furnizării unor date false sau incomplete sau a refuzului de cooperare cu ocazia controalelor și verificărilor efectuate de către Comisie. Astfel, potrivit art. 15 din Regulament, încălcarea intenționată sau din culpă a dispozițiilor art. 85 alin 1 și art. 86 din Tratat se sancționează cu amendă între 1.000 și 1.000.000 Euro, în funcție de gravitatea și durata activității ilicite. Potrivit art. 16 din Regulament se poate aplica o amendă cuprinsă între 50 și 1.000 Euro pentru fiecare zi de întârziere întreprinderilor sau asociațiilor de întreprinderi care nu încetează o practică interzisă de art. 85 și 86 din Tratat, când acest lucru i-a fost cerut de către autorități; nu încetează comiterea unor acțiuni interzise de către Comisie în baza art. 8.1. din Regulament; nu prezintă o informare solicitată de către Comisie sau nu permite desfășurarea unei anchete dispuse de către Comisie[169,p.501][8,p.341].
Și în domeniul transporturilor, Regulamentul 11/60 din 16.08.1960 adoptat în baza art. 79 din Tratatul C.E.E., prevede posibilitatea aplicării unei amenzi administrative antreprenorului care refuză să furnizeze informațiile cerute sau furnizează deliberat informații false (art. 17), iar dacă se constată o discriminare în sensul art. 79 din Tratat se poate aplica o amendă într-un cuantum de până la 20 de ori prețul transportului cerut sau primit. Regulamentul vizează înlăturarea discriminărilor constând în aplicarea de către un transportator pentru aceleași mărfuri și pe aceeași rută, de tarife și condiții de transport diferite în funcție de țara de origine sau de destinație a produselor transportate.
Deși regulamentele precizate mai sus prevăd că sancțiunile respective n-au caracter penal, deoarece acestea au ca efect repararea prejudiciului cauzat și, cel puțin, un caracter retributiv și aflictiv, considerăm, alături de alți autori[169,p.490-491,503], că sancțiunile administrative din aceste regulamente trebuie considerate ca pedepse, aplicarea acestor sancțiuni presupunând și existența unui element subiectiv în forma dolului sau culpei.
Art. 85.3 din Tratatul C.E.E. prevede și o cauză exoneratoare de răspundere aplicabilă dacă se îndeplinesc cumulativ următoarele condiții: acțiunile interzise de art. 85.1 (acorduri, decizii sau practici concertate) să aibă ca finalitate ameliorarea producției sau a distribuției ori facilitarea progresului tehnico-economic; este rezervată utilizatorilor o parte echitabilă din profitul realizat; nu sunt impuse întreprinderilor interesate restricții care nu sunt indispensabile pentru atingerea acestor obiective, nu se conferă întreprinderilor posibilitatea eliminării concurenței pentru o parte substanțială a produselor în cauză. Astfel, aceste practici sunt admise când urmăresc unul din obiectivele arătate mai sus și au o durată limitată[8,p.341].
Răspunderea penală a persoanelor juridice o întâlnim și în cadrul protecției intereselor financiare ale Comunităților Europene. La 26.07.1995 a fost adoptată Convenția privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene, completată ulterior cu Regulamentul 2988/95 privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene (adoptat la 18 decembrie 1995), precum și cu două protocoale adiționale, al doilea protocol semnat la 19.06.1997 având ca obiect reprimarea spălării banilor și răspunderea persoanelor juridice.
Regulamentul nr. 2988/95 prevede sancțiuni administrative aplicabile persoanelor juridice și altor entități cărora dreptul național le recunoaște capacitatea juridică, care au comis infracțiunea în calitate de autor sau complice. Textul folosește noțiunea de „iregularitate”, definită ca „orice violare a unei norme de drept comunitar comisă printr-o acțiune sau omisiune a unui operator economic care are sau ar putea avea ca efect prejudicierea bugetului general al Comunităților sau a bugetelor gerate de acestea…”. În fapt sancțiunile administrative aplicate au caracter penal (plata unei amenzi administrative, privarea totală sau parțială de un avantaj oferit de reglementările comunitare)[169,p.494,496].
Protocolul adițional nr. 2 al Convenției instituie în art. 3. răspunderea persoanelor juridice în cazul faptelor de fraudă, dare de mită și spălare de bani, statele membre nefiind obligate la sancționarea penală a persoanelor juridice, consacrându-se însă în mod explicit această posibilitate în art. 4-1 unde se prevede că „fiecare stat membru va lua măsurile necesare pentru a asigura aplicarea, în cazul unei persoane juridice declarată responsabilă în baza art. 3-1, a unor sancțiuni efective, proporționate și disuasive care să includă amenzi penale sau nepenale și eventual alte sancțiuni…”[169,p.485].
Cu privire la condițiile angajării răspunderii persoanelor juridice, Protocolul arată că o infracțiune este săvârșită în contul unei persoane juridice când aceasta a fost săvârșită de către o persoană fizică ce a acționat cu titlul individual sau în calitate de membru al unui organ al persoanei juridice care exercită o funcție de conducere în cadrul său potrivit unui mandat de reprezentare conferit de către persoana juridică sau în baza abilitării de a lua decizii în numele persoanei juridice sau a unei funcții de control în cadrul persoanei juridice (art.3-1).
Chiar când infracțiunea nu este săvârșită de către una din persoanele precizate la art. 3-1, persoana juridică răspunde din punct de vedere juridic dacă săvârșirea infracțiunii a devenit posibilă datorită lipsei de supraveghere din partea uneia dintre aceste persoane (art. 3-2), cu condiția ca autorul să se fi aflat sub autoritatea acesteia. Această dispoziție acoperă o mare parte din acțiunile comise de către simplii angajați ai persoanei juridice, statele având posibilitatea de a extinde răspunderea persoanelor juridice și în cazul faptelor acestor persoane.
Răspunderea persoanelor juridice poate fi angajată și în cazul participării lor la comiterea infracțiunii în calitate de instigator sau complice, iar răspunderea persoanei juridice nu exclude răspunderea persoanei fizice care a participat la săvârșirea infracțiunii.
Ca sancțiuni aplicabile persoanelor juridice, Protocolul prevede amenda penală sau nepenală (administrativă); excluderea de la beneficiul unui avantaj sau ajutor public; interzicerea cu titlu temporar sau definitiv a exercitării unei activități comerciale; plasarea sub supraveghere judiciară sau dizolvarea.
De altfel, ca o consecință a adoptării Convenției pentru protecția intereselor financiare ale C.E., în dreptul român au fost incriminate în secțiunea 41 din Legea nr.78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, noi infracțiuni și anume “Infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene”, respectiv nerespectarea normelor privind obținerea de fonduri din bugetele Comunităților Europene, diminuarea ilegală a resurselor din bugetele Comunităților Europene, deturnarea de fonduri din bugetele Comunităților Europene, precum și neglijența care prejudiciază interesele financiare ale Comunităților Europene.
Putem aprecia din cele ce preced că se conturează o veritabilă politică penală europeană privind răspunderea persoanelor juridice, aceasta evoluând treptat, dar inevitabil spre consacrarea răspunderii penale a persoanelor juridice ca un principiu de drept comun aplicabil în legislația statelor membre. De altfel, numeroase decizii-cadru adoptate de către Consiliul Uniunii Europene în ultimii ani obligă statele membre să adopte sancțiuni efective, incluzând amenzi penale și nepenale impotriva persoanelor juridice care sunt responsabile pentru infracțiunile vizate de decizia-cadru respectivă. Menționăm, cu titlu exemplificativ, că astfel de dispoziții se regăsesc în art. 5 al Deciziei-cadru nr. 2002/629/J.A.I. din 19.03.2002 privind lupta împotriva traficului de ființe umane, în art. 7 al Deciziei-cadru 2004/68/J.A.I. din 22.12.2003 privind lupta împotriva exploatării sexuale a copiilor și pedopornografiei, art. 6 al Deciziei-cadru nr. 2005/667/J.A.I. din 12.07.2005 privind întărirea cadrului penal pentru reprimarea poluării cauzate de nave, dar și în art. 6 din proiectul Deciziei-cadru privind lupta împotriva criminalității organizate.
Un pas important în acest sens îl constituie și proiectul intitulat Corpus Juris portant dispozitions pénales pour la protection des intéréts financiers de l’Union Européenne, care în art. 13 al proiectului (art. 14 în versiunea din 1997) prevede instituirea unei răspunderi penale proprii a persoanei juridice. Proiectul se înscrie în cadrul programului „Espace judiciaire européen”, lansat în 1995 și a fost pregătit de un comitet de experți la cererea Parlamentului European sub egida Direcției Generale de Control Financiar a Comisiei Europene. Potrivit textului „sunt de asemenea responsabile pentru infracțiunile definite mai sus (art.1-8) entitățile colective cu personalitate juridică, precum și cele ce nu au personalitate juridică, dar au un patrimoniu autonom, când infracțiunea a fost săvârșită în contul entității colective de către un organ, reprezentant sau orice persoană care acționează în numele său sau care are o putere de decizie de drept sau de fapt”. Deși textul nu folosește sintagma „sunt responsabile penal…”, natura juridică a acestei răspunderi nu lasă niciun dubiu, dat fiind ca art.13 este intitulat „răspunderea penală a entităților colective”. Este vorba de infracțiunile de fraudare a bugetului comunitar (art. 1), fraudă cu ocazia încheierii contractelor guvernate de dreptul comunitar (art.2), dare și luare de mită (art.3), abuzul în serviciu (art.4), abuzul de încredere (art.5), divulgarea secretului profesional (art.6), spălare de fonduri și tăinuire (art.7) și asociere în vederea comiterii de infracțiuni (art.8). De asemenea răspunderea penală a persoanei juridice nu înlătură răspunderea penală a persoanelor fizice, autori, instigatori sau complici la aceeași infracțiune (art. 13 alin.2).
Se constată astfel că proiectul a extins sfera persoanelor fizice ale căror acțiuni pot conduce la angajarea răspunderii penale a persoanelor juridice, în comparație cu procedurile Convenției pentru protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene și ale Protocolului adițional nr.2 la Convenție. Art. 13 din Corpus Juris nu mai are condiția unei investiri oficiale într-o funcție de decizie, reprezentare sau control, fiind suficientă constatarea că persoana ce a acționat a făcut-o în numele și pentru persoana juridică sau avea o putere de decizie de drept sau de fapt.
Răspunderea penală a persoanei juridice rezultă din acțiunea ilicită a persoanei fizice care, potrivit reglementării, are capacitatea de a o angaja penal.
La rândul său, proiectul prevede în plan sancționator pedepse principale și complementare aplicabile persoanelor juridice (art. 14), pedeapsa principală fiind amenda de până la 10 milioane Euro. Pentru infracțiunile prevăzute de art.1 și 8 săvârșite prin imprudență sau neglijență gravă, maximul va fi de 2/3 din cuantumul prevăzut pentru faptele respective. În versiunea din 1997 a proiectului, în categoria pedepselor principale se includeau: plasarea sub supraveghere judiciară pe o perioadă de până la 5 ani și/sau amenda de până la un milion de Euro, aceasta putând fi ridicată până la un cuantum reprezentând de cinci ori valoarea prejudiciului; confiscarea instrumentelor, produsului și profitului infracțiunii; publicarea hotărârii de condamnare (art. 9 alin.1 lit. b, c, d). Pedepsele complementare aplicabile persoanelor juridice erau: excluderea de la acordarea de subvenții pe o perioadă de până la 5 ani (în cazul infracțiunii prevăzute la art. 1); excluderea de la contractele încheiate cu Comunitățile Europene pe o perioadă de până la 5 ani (în cazul infracțiunii prevăzute de art.2). Ca și pedepse complementare amintim publicarea deciziei de condamnare în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene și în presa cotidiană; excluderea de la beneficiul subvențiilor viitoare acordate potrivit dreptului comunitar, pe o durată de maxim 5 ani, în cazul infracțiunii prevăzute la art. 1 și excluderea de la beneficiul unor subvenții viitoare acordate de către autoritățile publice care utilizează fonduri ale Comunităților Europene, pentru o perioadă de maxim 5 ani în cazul infracțiunilor prevăzute de art. 1 și 2 din proiect.
Bunurile care au servit, au fost produse sau dobândite prin comiterea infracțiunilor pot fi confiscate în beneficiul Comunităților Europene, confiscarea având loc de câte ori s-a comis acțiunea sau inacțiunea ilicită, deși autorul nu răspunde penal datorită lipsei elementului subiectiv.
Constatăm că dizolvarea persoanei juridice sau suspendarea activității acesteia nu se regăsesc printre sancțiunile aplicabile persoanei juridice, menționate în proiect, deși în diverse sisteme de drept acestea sunt aplicabile.
Cu privire la individualizarea pedepsei, art. 15 din proiect prevede că în cazul persoanelor juridice instanța va avea în vedere infracțiunea și gradul de pericol social al acesteia, prevenția generală și specială, precum și circumstanțele agravante și atenuante, aceste circumstanțe și efectele lor fiind determinate potrivit dreptului național, având în vedere principiul complementarității.
Când valoarea fraudei sau a profitului urmărit prin infracțiune depășește 100.000 Euro sau când infracțiunea (prevăzută de art.1-3 și 5-8) a fost săvârșită de către o asociație de răufăcători, potrivit art. 16 alin. 2 se va reține o circumstanță agravantă, caz în care amenda aplicabilă persoanei juridice poate ajunge până la 15 milioane de Euro.
Asociația Internațională de Drept Penal a dezbătut problema răspunderii penale a persoanei juridice atât în cadrul colocviului preliminar al Congresului al XIII-lea (din 1982), unde a fost tratată chiar în legătură cu problematica așa-numitului „drept penal al afacerilor”, cât și în cadrul colocviului preliminar al Congresului al XIV-lea (din 1987), iar „Revista Internațională de Drept Penal” (organul oficial al A.I.D.P.) a consacrat acestei teme mai multe numere (nr. 1 și 2 din 1983, nr.1 și 2 din 1988)[103,p.158].
Trebuie remarcată și Convenția O.N.U. privind corupția adoptată în anul 2003, ratificată de România prin Legea nr. 365/2004, care prevede în art. 26 pct.2, intitulat „Răspunderea persoanelor juridice” că „Sub rezerva principiilor juridice ale statului parte, răspunderea persoanelor juridice poate fi penală, civilă sau administrativă”. Revenind la Convenția O.N.U. privind criminalitatea transnațională organizată, adoptată la 17.12.2000 la Palermo, ratificată de România prin Legea nr.265/2002, precizăm că aceasta are ca obiect promovarea cooperării în scopul prevenirii și combaterii mai eficiente a acestui tip de criminalitate, solicitând statelor părți, în acest sens, să confere caracter de infracțiune anumitor fapte, când sunt de natură transnațională și este implicat un grup criminal organizat. În art.10 convenția se referă la răspunderea persoanelor juridice, solicitându-se statelor membre să adopte măsuri pentru a stabili răspunderea persoanelor juridice care participă la comiterea de infracțiuni grave ce implică un grup criminal organizat.
Cât privește natura juridică a răspunderii persoanei juridice, Convenția O.N.U. stipulează că: „sub rezerva principiilor juridice ale statelor părți, răspunderea persoanei juridice poate fi penală, civilă sau administrativă”.
În cadrul U.E. au fost adoptate două acțiuni comune care au tratat și răspunderea persoanei juridice, astfel:
a) „Acțiunea comună din 21 decembrie 1989”, adoptată de Consiliu pe baza art. 3 al Tratatului U.E., referitoare la incriminarea participării la o organizație criminală în cadrul statelor membre ale U.E.
Acțiunea comună cere, în art. 3, statelor membre să se asigure că împotriva persoanelor juridice poate fi angajată răspunderea penală sau, în lipsa acesteia, astfel de răspundere pentru comiterea infracțiunilor care fac obiectul acțiunii comune, „precizând că această răspundere va fi angajată după modalitățile ce vor fi definite de dreptul intern al fiecărei țări”.
Documentul face, de asemenea, referire la necesitatea de a sancționa, în paralel, persoanele fizice vinovate, ca și la caracterul efectiv, proporțional și descurajam al sancțiunilor aplicabile, sancțiuni care trebuie să aibă o natură patrimonială și economică.
b) „Acțiunea comună din 22 decembrie 1998”, relativă la corupția în sectorul privat, are ca obiect incriminarea faptelor de corupție în medii profesionale sau comerciale, considerând că o acțiune eficace contra criminalității organizate trebuie să prevadă o politică globală de luptă împotriva corupției.
În art. 5, documentul prevede răspunderea persoanei juridice[128,p.63-64].
În rezoluția celui de-al XV-lea Congres Internațional de Drept Penal al O.N.U. din 1994, unde se prevede că “pronunțarea de sancțiuni penale împotriva persoanelor juridice de drept privat nu trebuie să împiedice urmărirea persoanelor fizice aflate în serviciul persoanelor juridice”.
Este prevăzut și faptul că răspunderea persoanei juridice nu exclude răspunderea persoanelor fizice care au comis fapta.
Amintim și Convenția O.N.U. din anul 1988 împotriva traficului ilicit de narcotice și substanțe halucinogene, ratificată de România prin Legea nr.118/1992; Convenția O.N.U. din anul 1999 privind suprimarea activităților de finanțare a terorismului, precum și Recomandările Grupului de Acțiune Financiară (G.A.F.I.), constituit în anul 1989 la Reuniunea celor 7 țări puternic industrializate (G-7).
Secțiunea 10. Concluzii la capitolul III.
În final, în urma studierii regimului răspunderii penale a persoanelor juridice, formulăm următoarele concluzii:
Persoanele juridice de drept privat, precum și persoanele juridice de drept public, cu excepția statului, în principiu, răspund penal.
Cu privire la entitățile lipsite de personalitate juridică, fiecare sistem de drept aplică reguli diferite privind sfera acestor entități care răspund penal.
Cu privire la persoanele juridice aflate în proces de constituire se apreciază în mai multe sisteme de drept (de exemplu cel spaniol), că viitoarea societate cu capacitate juridică este continuatoarea societății aflate în formare, prin urmare fiind posibilă angajarea răspunderii penale a societății pentru infracțiunile săvârșite în faza de constituire.
Problematica stabilirii capacității penale a persoanei juridice prezintă aspecte particulare în practică, când trebuie analizată în contextul unor elemente de extraneitate, aplicându-se în acest caz principiul teritorialității și personalității legii penale.
În legislațiile diferitelor state s-au conturat două sisteme importante de determinare a domeniului răspunderii penale a persoanei juridice. În cadrul primului sistem, cel al răspunderii generale, promovat de Marea Britanie, S.U.A., Australia, Africa de Sud, Olanda, Belgia, Canada, etc., persoanele juridice au o capacitate penală similară celei a persoanei fizice, putând comite, la fel ca și acestea, orice infracțiune. Al doilea sistem, consacrat de Franța și Finlanda, Danemarca și China, presupune indicarea de către legiuitor în cazul fiecărei infracțiuni a posibilității comiterii ei de către o persoană juridică, sistem preluat și de către Republica Moldova.
Chiar dacă persoana juridică poate fi destinatara directă a normei juridice, pentru reținerea în sarcina acesteia a unei infracțiuni este necesară în primul rând o acțiune sau inacțiune comisă de către o persoană fizică, respectiv existența unui substratum uman, capabil de o acțiune materială. În prezent se constată o lărgire a cercului de persoane care pot angaja răspunderea penală a persoanei juridice, în condițiile în care viața economico-socială demonstrează că numeroase urmări socialmente periculoase sunt consecința acțiunilor sau inacțiunilor unor cadre medii.
Existența unor criterii de imputabilitate prestabilite a actului material comis de către persoana fizică comportă riscul ca persoana juridică să eludeze răspunderea penală în numeroase cazuri.
Pentru proba elementului subiectiv, instanța nu este ținută de consemnările din procesele-verbale ale organelor colegiale de conducere, putându-se recurge la orice mijloc de probă pentru a stabili poziția subiectivă reală a persoanei juridice.
Prin săvârșirea infracțiunii organul sau reprezentantul persoanei juridice nu și-au anihilat complet personalitatea în cadrul structurii organizatorice a persoanei juridice, aceștia rămânând persoane dotate cu libertatea de voință și acțiune, astfel încât, angajând răspunderea penală a entității colective, își angajează concomitent și propria răspundere penală. În persoana organului sau reprezentantului persoanei juridice sunt întrunite elementul material și elementul subiectiv al infracțiunii și, în consecință, faptul că în spatele său se află o persoană juridică nu-l poate exonera de răspunderea penală.
În sistemele de drept care consacră răspunderea penală a persoanei juridice, în privința cauzelor exoneratoare de răspundere pentru persoanele juridice, se admite că sunt aplicabile cauzele exoneratoare de răspundere pentru persoanele fizice, cu anumite particularități însă.
Apariția persoanei juridice în calitate de suspect sau inculpat într-un proces penal impune adaptarea regulilor procedurale aplicabile persoanelor fizice, având în vedere particularitățile persoanelor juridice. Aceste reglementări de ordin procedural sunt oarecum diferite în legislațiile diferitelor state.
În condițiile în care persoana juridică răspunde pentru o faptă proprie, ea nu se poate îndrepta împotriva persoanei fizice cu o acțiune în regres pentru recuperarea sumei plătite ca amendă penală. O soluție contrară ar încălca principiul caracterului personal al răspunderii penale, iar în ipoteza în care persoana fizică a fost și ea condamnată, ar conduce la o dublă sancționare a acesteia, ceea ce nu poate fi acceptat.
Capitolul IV. Răspunderea penală a persoanelor juridice în sistemele de drept din Republica Moldova și din România
Secțiunea 1. Considerații generale privind răspunderea penală a persoanelor juridice în sistemul de drept din Republica Moldova
În concepția Codului penal al Republicii Moldova din 1961 persoana juridică nu putea fi subiect al infracțiunii. Actualul Cod penal al Republicii Moldova a mers pe calea recomandată țărilor membre de Consiliul Europei (Convenția Europeană din 1999) și de către alte organizații internaționale, de a recunoaște în legislația penală persoana juridică drept subiect al răspunderii penale. Astfel, art.21 alin.(3) și (4) Cod penal al Republicii Moldova reglementează particularitățile răspunderii penale a persoanei juridice ca subiect al infracțiunii[9,p.57].
Codul penal al Republicii Moldova nu definește noțiunea de persoană juridică. Conform art. 55 al Codului civil al Republicii Moldova, persoana juridică este organizația care posedă un patrimoniu distinct și răspunde pentru obligațiunile sale cu acest patrimoniu, poate să dobândească și să exercite în nume propriu drepturi patrimoniale și personale nepatrimoniale, să-și asume obligațiuni, poate fi reclamant și pârât în instanța de judecată. Ea se consideră constituită în momentul înregistrării și din acest moment are capacitatea de folosință (alin.l al art.60 Cod civil al Republicii Moldova) și de exercițiu (alin.l al art.6l Cod civil al Republicii Moldova). Prin urmare, persoana juridică poate fi subiect al infracțiunii de la data înregistrării ei de către stat[9,p.57].
Potrivit art. 3 din Legea nr. 1134 din 02.04.1997 publicată la data de 12.06.1997 în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 38-39, intrată în vigoare la data de 12.06.1997 societatea este persoana juridică care își desfășoară activitatea în temeiul prezentei legi, al altor acte legislative și a statutului societății. Durata societății este nelimitată, dacă statutul nu prevede altfel, societatea posedând cu drept de proprietate bunuri care sunt separate de bunurile acționarilor și se trec în bilanțul ei independent.
În art. 21 al Codului penal al Republicii Moldova, care a intrat în vigoare la data de 12.06.2003, fiind publicat în Monitorul Oficial nr. 128-129 din 13.09.2002/art.1012, cu modificările ulterioare (Legea nr. 277-XVI din 18.12.2008, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 41-44/120 din 24.02.2009 intrată în vigoare la 24.05.2009; Legea nr. 181-XVI din 10.07.2008, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 140-142 din 01.08.2008 intrată în vigoare la 01.11.2008; Legea nr. 136-XVI din 19.06.2008 intrată în vigoare la 08.08.2008; Legea nr. 235-XVI din 08.11.2007 intrată în vigoare la 07.12.2007; Legea nr. 110-XVI din 27.04.2007 intrată în vigoare la 08.06.2007; Legea nr. 30-XVI din 23.02.2006 intrată în vigoare la 17.03.2006; Legea nr. 376-XVI din 29.12.2005 intrată în vigoare la 31.01.2006; Legea nr. 277-XVI din 04.11.2005 intrată în vigoare la 02.12.2005; Legea nr. 446-XV din 30.12.2004 intrată în vigoare la 28.01.2005; Legea nr. 158-XV din 20.05.2004 intrată în vigoare la 18.06.2004; Legea nr. 305-XV din 11.07.2003 intrată în vigoare la 22.07.2003; Legea nr. 211-XV din 29.05.2003 intrată în vigoare la 12.06.2003), la alin.3 se prevede că persoana juridică, cu excepția autorităților publice, este pasibilă de răspundere penală pentru o faptă prevăzută de legea penală, dacă există una din următoarele condiții:
a). persoana juridică este vinovată de neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a dispozițiilor directe ale legii, ce stabilesc îndatoriri sau interdicții pentru efectuarea unei anumite activități;
Se observă influența Codului Penal Model al SUA, unde se prevede că entitatea poate fi condamnată pentru săvârșirea unei infracțiuni dacă aceasta constă în neîndeplinirea obligației specifice de executare afirmativă, impusă corporației prin lege. Baza teoretică a acestei dispoziții legale o constituie teoria reprezentării (vicarious liability sau respondeat superior) [102,p.117].
În acest caz răspunderea persoanei juridice poate fi antrenată prin fapta oricărui angajat sau organ din cadrul persoanei juridice, neavând relevanță poziția sa în ierarhia societății, respectiv un statut superior sau simplu salariat.
Persoana juridică răspunde penal și în cazul delegării obligației date pentru executare unei alte persoane fizice sau juridice.
b). persoana juridică este vinovată de efectuarea unei activități ce nu corespunde actelor de constituire sau scopurilor declarate;
Această reglementare își are originea în vechea teorie „ultra vires”, potrivit căreia persoanele juridice nu pot comite infracțiuni deoarece aceste fapte nu sunt cuprinse în actele de constituire ale acestora[102,p.119].
Denumirea și conținutul actelor de constituire sunt diferite în funcție de forma de organizare juridică a persoanei juridice. Condiția se îndeplinește dacă orice persoană din cadrul societății săvârșește o faptă penală care contravine actelor de constituire sau scopurilor declarate.
c). fapta care cauzează sau creează pericolul cauzării de daune în proporții considerabile persoanei, societății sau statului a fost săvârșită în interesul acestei persoane juridice sau a fost admisă, sancționată (validată, în opinia noastră, într-o exprimare mai fericită), aprobată, utilizată de organul sau persoana împuternicite cu funcții de conducere a persoanei juridice respective.
Reglementarea își are originea în teoria identificării, aplicându-se societăților mici, nu și celor de dimensiuni mai mari, fiind posibilă o eventuală răspundere penală pentru actele conducerii societății[102,p.120].
Această condiție se poate îndeplini și dacă persoana juridică poate fi angajată într-o activitate și prin alte organe sau persoane decât cele de conducere, în acest sens prevederea legală referitoare la organul sau persoana împuternicite cu funcții de conducere fiind necesar a fi modificată „de lege ferenda”.
Pentru a fi imputabilă persoanei juridice fapta trebuie să fie comisă pentru a satisface interesele persoanei juridice, concretizate sub forma obținerii unui contract avantajos, respectiv a unui avantaj material, financiar sau de altă natură, realizat sau realizabil.
Admiterea, sancționarea, aprobarea sau utilizarea faptei de către organul sau persoana împuternicite cu funcții de conducere se poate concretiza prin darea unui ordin, a unei indicații, instrucțiuni, tacit, verbal sau scris sau prin promovarea angajatului după săvârșirea infracțiunii.
Potrivit legislației civile în vigoare, persoanele juridice sunt societățile pe acțiuni, societățile cu răspundere limitată, societățile în nume colectiv, etc.
Nu toate întreprinderile dispun de personalitate juridică, ca de exemplu întreprinderea individuală, care, în caz de comitere a unei infracțiuni, nu va răspunde penal, deoarece, potrivit legii, nu este investită cu personalitate juridică.
Potrivit art. 57 din Codul civil al Republicii Moldova, persoanele juridice de drept public și privat sunt situate pe poziții de egalitate în raporturile civile, iar potrivit art. 60 din Codul civil al Republicii Moldova persoanele juridice de drept public participă la circuitul civil dacă este necesar pentru atingerea scopurilor sale, ele fiind asimilate persoanelor juridice de drept privat în măsura în care participă la circuitul civil.
Potrivit art. 21 alin. 4 din Codul penal al Republicii Moldova, persoanele juridice, cu excepția autorităților publice, răspund penal pentru infracțiunile pentru săvârșirea cărora este prevăzută sancțiune pentru persoanele juridice din partea specială din prezentul cod (art. 1401, 165, 1851-1853, 205, 206, 2081, 215–2173, 218, 221, 223-2461, 248-251, 254, 257, 259-261, 279, 2791, 2792, 292, 3011, 3621 instituindu-se sistemul specialității răspunderii penale).
Conform art.21 alin.3 și 4 din Codul penal al Republicii Moldova, autoritățile publice nu pot fi subiecți ai infracțiunii. Autoritățile publice, structura, organizarea și funcționarea lor sunt stabilite în Titlul III al Constituției și în alte legi adoptate de Parlament. Persoanele cu funcții de răspundere și alte persoane care activează în organele autorităților publice pentru infracțiunile de serviciu sau legate de activitatea lor în aceste organe poartă răspundere penală conform principiului caracterului personal al răspunderii penale (art. 6 din Codul penal al Republicii Moldova)[9,p.57].
Nesancționarea Statului din punct de vedere penal este justificată și de savantul francez F.Desportes care precizează că „într-adevăr însuși specificul dreptului penal justifică soluția adoptată de legiuitor, nu se poate concepe ca Statul însuși să fie delincvent, în timp ce el este garantul păcii publice și deține monopolul exercitării represiunii în numele societății. Reținerea responsabilității sale ar fi incoerentă și totodată periculoasă”[102,p.124].
Persoanele juridice mai pot răspunde penal pentru infracțiunile din domeniul transporturilor, infracțiunile privind protecția muncii, contra demnității persoanei, contra sănătății și integrității corporale a acesteia, infracțiunile contra păcii și omenirii a căror răspundere penală este imprescriptibilă, se poate angaja răspunderea contravențională, penală sau materială la Legea telecomunicațiilor nr. 520-XIII din 07.07.1995 – art. 40 (publicată în Monitorul oficial al Republicii Moldova nr. 65-66/713 din 24.11.1995, republicată în Monitorul Oficial nr. 56 din 23.04.2002, art. 393 p. 3), (în cazul încălcării condițiilor prevăzute în licența tehnică sau pe gen de activitate), putându-se angaja răspunderea penală și contravențională cu privire la Legea privind organizarea și desfășurarea activității turistice în Republica Moldova nr. 352-XVI din 24.11.2006 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.14-17/40 din 02.02.2007) (nerespectarea normelor de securitate a turiștilor, soldate cu consecințe grave pentru viața și sănătatea acestora sau desfășurarea în zonă a unor activități ilicite, precum și încălcarea legislației privind protecția mediului și monumentelor).
Art. 217 Cod penal al Republicii Moldova a fost modificat și prin Legea nr. 211-XV din 29.05.2003, în vigoare la data de 12.06.2003.
Potrivit art. 21 alin. 5 Cod penal al Republicii Moldova „răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea persoanei fizice pentru infracțiunea săvârșită”. Această prevedere legală citează practic alin. 3 din art. 121-2 al noului Cod penal al Franței.
În opinia unor prestigioși autori din Republica Moldova[21,p.191], această regulă nu stabilește principiul cumulului de răspundere, ci poate fi exprimată cu termenul de „neexcludere”.
În același timp, răspunderea penală a persoanei juridice nu exonerează de răspunderea lor proprie pe autorii infracțiunii, infracțiune care a fost comisă în contul persoanei juridice.
Răspunderea persoanei fizice, simplu angajat sau organ al acesteia, este posibilă și în lipsa răspunderii persoanei juridice dacă autorul fizic poate fi considerat, în persoana sa proprie, autor sau complice al infracțiunii imputate, iar, independent de răspunderea persoanei juridice, acest autor nu este responsabil dacă elementele constitutive ale infracțiunii nu-i pot fi personal atribuite.
În lipsa răspunderii penale a persoanei juridice, persoana fizică rămâne responsabilă, deoarece nu există niciun motiv pentru a nu putea fi reținută răspunderea ei în baza art. 21 alin. 4 Cod penal al Republicii Moldova.
Dacă persoana juridică răspunde penal, persoana fizică poate fi pedepsită dacă este identificată.
Prin această reglementare se pune în evidență autonomia răspunderii penale a persoanei juridice față de cea a organelor sale.
Judecătorul penal va trebui să caute în mod separat imputabilitatea faptelor penale ale persoanei juridice, pe de o parte, și uneia sau mai multor persoane fizice, pe de altă parte[12,p.564].
Persoana fizică poate fi coautor al infracțiunii, pe lângă persoana juridică, dacă se va dovedi că ea a acționat concomitent, atât în interesul său, cât și al persoanei juridice.
Persoana fizică poate fi coparticipant (complice) al infracțiunii dacă actele comise în interesul entității colective reprezintă acte de asistență, ajutor, trebuind dovedit că persoana fizică conștientiza că oferă asistență societății.
Potrivit art. 47 Cod penal al Republicii Moldova, se consideră organizație (asociație) criminală o reuniune de grupuri criminale organizate intr-o comunitate stabilă, a cărei activitate se întemeiază pe diviziune între membrii organizației și structurile ei, a funcțiilor de administrare, asigurare și executare a intențiilor criminale ale organizației în scopul de a influența activitatea economică și de altă natură a persoanelor fizice și juridice sau de a o controla, în alte forme, în vederea obținerii de avantaje și realizării de interese economice, financiare sau politice.
Infracțiunea se consideră săvârșită de o organizație criminală dacă a fost comisă de un membru al acesteia în interesul ei sau de o persoană care nu este membru al organizației respective, la însărcinarea acesteia.
Organizator sau conducător al organizației criminale se consideră persoana care a creat organizația criminală sau o dirijează.
Organizatorul și conducătorul organizației criminale poartă răspundere pentru toate infracțiunile săvârșite de această organizație.
Membrul organizației criminale poartă răspundere penală numai pentru infracțiunile la a căror pregătire sau săvârșire a participat.
Membrul organizației criminale poate fi liberat de răspundere penală în cazul în care a declarat benevol despre existența organizației criminale și a ajutat la descoperirea infracțiunilor săvârșite de ea ori a contribuit la demascarea organizatorilor, a conducătorilor sau a membrilor organizației respective.
Această asociație sau organizație poate exista practic în cadrul unei persoane juridice constituite din punct de vedere legal.
Organizate în scopuri infracționale, sub denumiri de firme comerciale, industriale etc. și conduse de persoane care ocupă funcții înalte în societate și în viața publică, organizațiile criminale dispun de „servicii de informații”, de mijloace și tehnici moderne de adunare și prelucrare a datelor și informațiilor, precum și de sisteme adecvate de conspirativitate[9,p.104].
Organizațiile criminale au diverse direcții de activitate: traficul și comerțul cu stupefiante, organizarea și desfășurarea unor afaceri comerciale și industriale în plan național și internațional, inițierea, organizarea și desfășurarea unor lovituri asupra depozitelor de valori și a instituțiilor bancare; desfășurarea traficului de valori și valută, elaborarea unor scenarii pentru ocuparea posturilor în viața economică și politică a societății prin metode și mijloace adecvate, inclusiv manipularea alegerilor etc[9,p.105].
Art. 63 Cod penal al Republicii Moldova prevede categoriile pedepselor aplicate persoanelor juridice, respectiv amendă, privare de dreptul de a exercita o anumită activitate și lichidare.
În acest context, spectrul de pedepse din Codul penal al Republicii Moldova este extrem de redus, ceea ce transformă sarcina individualizării răspunderii penale și a pedepsei, puse în fața judecătorului într-o chestiune deosebit de dificilă[21,p.447].
Privarea persoanei juridice de dreptul de a exercita o anumită activitate și lichidarea acesteia se aplică atât ca pedepse principale, cât și ca pedepse complementare (art. 63 alin. 3 din Codul penal al Republicii Moldova).
Art. 63 alin. 2 din Codul penal al Republicii Moldova prevede că amenda se aplică în calitate de pedeapsă principală. Posibilitatea de a se trage la răspundere penală persoana juridică a fost inclusă, pentru prima oară, în prevederile legale în Codul penal al Republicii Moldova din 2002. Promotorii ideii privind iresponsabilitatea penală a persoanelor juridice invocau în mod tradițional imposibilitatea de a aplica o pedeapsă unei entități juridice. Este adevărat că unele sancțiuni, care tind să producă suferințe sau să izoleze delincventul, prin natura lor, nu sunt susceptibile a fi aplicate persoanelor juridice. Astfel de pedepse sunt închisoarea sau detențiunea pe viață. Răspunderea penală a persoanelor juridice, la nivelul spectrului de pedepse și al fundamentului acestui argument, a fost zdruncinată serios de experiența unor legislații străine (Franța, Olanda, SUA, Anglia, Belgia etc.) care conțin un arsenal de pedepse și măsuri de siguranță aplicabile, nu fără eficacitate, persoanelor juridice[9,p.133].
Potrivit art. 64 alin 4 Cod penal, mărimea amenzii pentru persoanele juridice se stabilește în limitele de la 500 la 10.000 unități convenționale, în funcție de caracterul și gravitatea infracțiunii săvârșite, de mărimea daunei cauzate, luându-se în considerare situația economico-financiară a persoanei juridice. În caz de eschivare cu rea – voință a persoanei juridice de la achitarea amenzii fixate, instanța de judecată poate să înlocuiască suma neachitată a amenzii cu urmărirea patrimoniului.
Prin eschivare cu rea-voință se înțelege neîndeplinirea conștientă, fără motive obiective, de către persoana juridică condamnată a deciziei instanței de judecată de a achita în termen amenda stabilită[9,p.136].
Cu toate că mărimea amenzii și metoda determinării cuantumului său pentru persoanele juridice este diferit de cazul persoanelor fizice, amenda nu este o pedeapsă specifică persoanelor juridice.
Aplicarea amenzii îi permite judecătorului să individualizeze pedeapsa, având în vedere caracterul și gravitatea infracțiunii săvârșite, mărimea daunei cauzate, luându-se în considerare situația economico-financiară a persoanei juridice.
Situația economico-financiară a persoanei juridice care influențează mărimea amenzii poate fi determinată în funcție de bilanțul societății (activ și pasiv), de numărul de tranzacții (cifra de afaceri), de rezultatele auditului contabil, precum și de alte reguli contabile.
Unul dintre avantajele principale ale amenzii este practic că nu necesită cheltuieli de administrare, spre deosebire de alte pedepse, cum ar fi lichidarea persoanei juridice.
Nivelul amenzii nu trebuie să fie exagerat, în caz contrar, povara acesteia putând fi trecută pe umerii salariaților inocenți, sub formă de venituri reduse sau prețuri majorate. Chiar și statul va fi în pierdere, prejudiciindu-se încasarea impozitelor.
„De lege ferenda” ar trebui reglementată în Codul penal al Republicii Moldova faptul că datoria apărută în urma impunerii amenzii trebuie să constituie obiectul unei transmiteri universale în cadrul unei fuziuni sau separări a persoanei juridice, societatea absorbantă sau cele ce rezultă din separare nefiind subiectul infracțiunii, eventual plătind amenda.
Ar putea fi imaginate, „de lege ferenda”, și alte pedepse aplicabile persoanelor juridice, respectiv pedeapsa complementară a suspendării activității persoanei juridice, activitate în realizarea căreia a fost săvârșită infracțiunea, închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice în care s-a desfășurat activitatea infracțională, cu excepția persoanelor juridice din domeniul presei, interzicerea de a participa la procedurile de achiziții publice, precum și afișarea sau difuzarea hotărârii de condamnare pe cheltuiala persoanei juridice condamnate, obligația de a închide anumite localuri sau suspendarea procedurii de faliment când aceasta are drept scop sustragerea de la urmărirea penală [74,p.698].
Privarea unei persoane juridice de dreptul de a exercita o anumită activitate constă în stabilirea interdicției de a încheia anumite tranzacții, de a emite acțiuni sau alte titluri de valoare, de a primi subvenții, înlesniri și alte avantaje de la stat sau de a exercita alte activități.
Privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate poate fi limitată la un anumit teritoriu, sau la o anumită perioadă a anului și se stabilește pe un termen de până la 5 ani sau pe un termen nelimitat, potrivit art. 73 alin. 2 Cod penal al Republicii Moldova.
Această pedeapsă poate fi aplicată în calitate de pedeapsă principală sau complementară.
Nu se stipulează genul de activitate ce poate fi pus sub interdicție, înțelegându-se, în principiu, o activitate în exercitarea căreia a fost comisă infracțiunea.
Această sancțiune conține două pedepse diferite, însă, în realitate, primirea de subvenții, înlesniri și alte avantaje de la stat nu constituie o activitate a persoanei juridice.
Exercitarea unei activități este o inițiativă a persoanei juridice, un gen concret de activitate care poate fi prevăzut în actele de constituire ale societății, iar subvențiile și înlesnirile sunt niște acte ale statului, care pot însoți această activitate, pe baza anumitor acte normative.
Activitatea persoanei juridice, care eventual poate fi interzisă și subvențiile,înlesnirile sau avantajele acordate de stat reprezintă obiectul voinței diferitelor subiecte de drept, ce se află pe poziții opuse în relațiile juridice și sunt de natură diferită.
„De lege ferenda” această pedeapsă ar trebui divizată în două pedepse distincte, respectiv interdicția de a încheia anumite tranzacții, de a emite acțiuni sau alte titluri de valoare, pe de o parte și pe altă parte interdicția de a primi subvenții, înlesniri și alte avantaje de la stat sau de a exercita alte activități.
Interdicția are în vedere vechile activități, cât și cele noi, care nu mai pot fi efectuate.
Expresia „pe un termen de până la 5 ani sau pe un termen nelimitat” este echivalentă cu interzicerea cu titlu definitiv a activității. Dacă interzicerea temporară a unei activități afectează în primul rând patrimoniul societății, interzicerea exercitării uneia sau mai multor activități cu titlu definitiv sau pentru o perioadă de 5 ani poate duce la dizolvarea persoanei juridice. În acest sens, la stabilirea termenului acestei pedepse, instanța de judecată trebuie să aibă în vedere scopul urmărit prin aplicarea acestei pedepse.
Interdicția unei activități se poate extinde asupra unui anumit teritoriu sau pentru o anumită perioadă a anului, acest gen de limitare fiind caracteristic măsurilor de siguranță, care au ca scop înlăturarea pe viitor a unei stări de pericol.
Persoana juridică își desfășoară activitatea de întreprinzător în baza autorizației sau a licenței de activitate emise de către organul de stat respectiv, iar în caz de săvârșire a unei infracțiuni de către respectiva persoană juridică, instanța de judecată transmite organului de stat emitent al autorizației sau licenței sentința în vederea executării.
În baza sentinței pronunțate de către instanța de judecată, organul de stat respectiv poate anula sau modifica autorizația sau licența persoanei juridice, astfel încât să se stabilescă interdicțiile de a încheia anumite tranzacții, de a emite acțiuni sau alte titluri de valoare, de a primi subvenții, înlesniri și alte avantaje de la stat sau de a exercita alte activități.
Acest organ de stat, după primirea sentinței și realizarea în concret a acesteia, comunică instanței acest fapt, informând totodată organul fiscal și administrația publică locală în a cărei rază de activitate își are sediul persoana juridică despre executarea pedepsei respective.
Nu în ultimul rînd trebuie precizat că în hotărârea de condamnare trebuie arătat concret în ce teritoriu sau pentru ce perioadă a anului, pe cât timp și de care activitate este privată de dreptul de a o exercita respectiva persoană juridică.
Lichidarea persoanei juridice constă în dizolvarea acesteia, cu toate consecințele ce decurg din legislația civilă și se aplică de către instanța de judecată, dacă aceasta constată că gravitatea infrancțiunii săvârșite face imposibilă menținerea existenței unei astfel de persoane juridice și prelungirea activității acesteia.
Lichidarea poate fi aplicată ca pedeapsă principală și ca pedeapsă complementară.
Apreciem că sintagma „lichidarea persoanei juridice” ar trebui înlocuită cu „dizolvarea persoanei juridice”, deoarece dizolvarea potrivit Codului civil al Republicii Moldova deschide procedura de lichidare (art. 86 Cod civil al Republicii Moldova), în cadrul căreia sunt satisfăcute creanțele, se încasează amenzile, se împart între fondatori bunurile ce rămân. În urma încheierii procedurilor ce urmează dizolvarea, are loc lichidarea persoanei juridice, cu consecința radierii ei din registrul respectiv (art. 99 Cod civil al Republicii Moldova).
Acestea ar trebui să fie consecințele prevăzute de legislația civilă potrivit art. 74 Cod penal al Republicii Moldova, fiind incorect și ilegal a condamna persoana juridică direct la lichidare, fără să se țină cont de interesele salariaților, creditorilor și ale statului în luarea unei astfel de decizii.
În baza hotărârii definitive de condamnare a persoanei juridice, lichidarea acesteia se efectuează de către comisia de lichidare sau de către lichidator potrivit legislației în vigoare.
Lichidarea se realizează prin dizolvare potrivit procedurii de lichidare a întreprinderii stabilite de Legea cu privirea la antreprenoriat și întreprinderi nr. 845/03.01.1992 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 2-33/28.02.1994), precum și în condițiile art. 87 Cod civil al Republicii Moldova (publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 82-86/22.06.2002).
Persoana juridică se consideră lichidată din momentul radierii ei din Registrul de Stat de la Camera Înregistrarii de Stat, potrivit art. 89 Cod civil al Republicii Moldova, instanța trimițând o copie a hotărârii irevocabile de condamnare către Camera Înregistrarii de Stat.
Lichidatorul, după efectuarea măsurilor de protecție a patrimoniului, a activelor și pasivelor, publică în Monitorul Oficial un aviz despre lichidarea persoanei juridice, informând creditorii despre înaintarea creanțelor.
Lichidarea trebuie aplicată ca pedeapsă numai dacă instanța va constata că gravitatea infracțiunii săvârșite face imposibilă păstrarea acestei organizații și prelungirea activității sale, potrivit art. 74 alin 2 Cod penal al Republicii Moldova.
Această reglementare este prea liberală, trebuind restrânsă, potrivit unor criterii stabilite de dreptul francez.
Cu privire la lichidare, „de lege ferenda”, s-ar impune anumite restricții de aplicare a acesteia, așa cum se prevede în Codul penal francez, la art. 131-39, prin introducerea în Codul penal al Republicii Moldova a unei prevederi de genul „dizolvarea se aplică când persoana juridică a fost creată sau deturnată de la obiectul său pentru a comite faptele incriminate” [9,p.52].
Prima ipoteză când persoana juridică poate fi lichidată este când aceasta a fost creată pentru a comite infracțiuni, avându-se în vedere activitatea reală a persoanei juridice, și nu scopul declarat al creării sale. În acest caz, crearea persoanei juridice corespunde cu manifestarea voinței de a facilita săvârșirea infracțiunilor.
În ipoteza deturnării persoanei juridice de la obiectul său pentru a comite infracțiuni obiectul determinat licit nu este respectat, cel puțin parțial, fiind schimbat și redirecționat spre o activitate criminală.
Concluzia privind „gravitatea infracțiunii săvârșite care face imposibilă păstrarea persoanei juridice și prelungirea activității ei” trebuie întemeiată pe faptul că persoana juridică nu mai practică în mod prioritar o activitate licită, ci există pe baza veniturilor obținute pe cale ilegală, fie persoana juridică a fost creată pentru a servi unor scopuri criminale.
Apreciem că „de lege ferenda”, răspunderea penală a persoanei juridice ar trebui aplicată tuturor persoanelor juridice cu excepția statului, a autorităților publice și a instituțiilor publice, pentru infracțiunile săvârșite în numele sau în interesul persoanelor juridice, de către organele sau reprezentanții acestora.
De asemenea considerăm că dizolvarea și suspendarea nu pot fi aplicate partidelor politice, sindicatelor, patronatelor, cultelor religioase sau organizațiilor cetățenilor aparținând minorităților naționale, constituite potrivit legii. Dizolvarea nu poate fi aplicată persoanelor juridice care își exercită activitatea în domeniul presei sau al audiovizualului, această activitate neputând fi suspendată.
Apreciem că persoanelor juridice trebuie să li se aplice și instituțiile măsurilor de siguranță, a reabilitării, a cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei, a prescripției răspunderii penale, a prescripției executării pedepsei, a grațierii colective sau a amnistiei, putându-se lua în considerare prevederile similare din Codul penal român.
Ca și măsuri de siguranță ar putea fi imaginate punerea sub supraveghere judecătorească; confiscarea specială; obligarea de a crea o structură sau funcție în cadrul persoanei juridice responsabile de activitatea ce a fost omisă de aceasta în vederea îndeplinirii prevederilor legii; interzicerea dreptului de a exercita o activitate pe un anumit teritoriu sau pentru o anumită perioadă.
În ceea ce privește cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, de asemenea, pot fi formulate luarea tuturor măsurilor rezonabile de precauție, necesare pentru prevenirea sau evitarea riscului sau rezultatului socialmente periculos ori cazul în care persoana juridică este unica victimă a faptelor agenților săi, care au acționat contra politicii persoanei juridice.
La stabilirea pedepsei pot fi luate în considerare un șir de circumstanțe atenuante sau agravante, care ar constitui un instrument judiciar de individualizare a pedepsei.
Ca circumstanțe atenuante pot fi reținute: existența în cadrul persoanei juridice a unui program, regulament de stimulare a comportamentului în conformitate cu legea, program de prevenire, depistare și aducere la cunoștință factorilor de decizie a faptului comiterii unei infracțiuni, despre care nu s-ar putea afla de la o sursă exterioară; cooperarea cu autoritățile în vederea descoperirii infracțiunii; comportamentul anterior al persoanei juridice cu privire la raportarea sau autodenunțarea infracțiunilor săvârșite.
În calitate de circumstanțe agravante pot fi invocate: recidiva, adică comportamentul criminal anterior; participarea organelor de conducere la săvârșirea infracțiunii și crearea obstacolelor în investigarea și descoperirea infracțiunii săvârșite[102,p.148-149].
Codul penal al Republicii Moldova ar trebui să prevadă lărgirea cercului de infracțiuni care trebuie să fie imputate persoanelor juridice, ca de exemplu infracțiuni contra siguranței statului, infracțiuni contra autorității, infracțiuni contra justiției, infracțiuni contra puterii de stat, intereselor serviciului de stat și serviciului în organele administrației publice, infracțiuni contra securității publice și a ordinii publice, infracțiuni în domeniul transportului, infracțiuni contra sănătății publice și conviețuirii sociale, infracțiuni contra familiei și minorilor, infracțiuni contra proprietății, infracțiuni contra drepturilor politice, de muncă și altor drepturi constituționale ale cetățenilor, infracțiuni contra libertății, cinstei și demnității persoanei, infracțiuni contra păcii și securității omenirii[102,p.148].
De lege ferenda, propunem înființarea unui cazier național al persoanelor juridice.
Prezentăm în cele ce urmează, având în vedere și opinia unor reputați juriști ai Republicii Moldova[25,p.326-504], ansamblul relațiilor sociale reglementate de diferite acte normative ale Republicii Moldova, relații sociale care sunt apărate prin incriminarea în Codul penal a unor infracțiuni care atrag răspunderea penală a persoanelor juridice.
Infracțiunea prevăzută de art. 206 Cod penal (Traficul de copii) care atrage răspunderea penală a persoanelor juridice apără relațiile sociale reglementate de art. 24 al Pactului Internațional cu privire la drepturile civile și politice (publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1998, p. 32-49) și de Legea privind drepturile copilului din 15.12.1994 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 13, 1995).
Pentru infracțiunea prevăzută de art. 215 Cod penal al Republicii Moldova (Răspîndirea bolilor epidemice) pentru care răspund penal persoanele juridice amintim Legea privind asigurarea sanitaro-epidemiologică a populației, Legea Republicii Moldova cu privire la regimul produselor și substanțelor adoptată la 03.07.1997 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 67-68, 1997); Legea Republicii Moldova privind securitatea biologică, adoptată la 21.12.2001 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 75, 2002); Hotărârea Guvernului Republicii Moldova cu privire la protecția sanitară a teritoriului Republicii Moldova de importul și răspândirea bolilor infecțioase convenționale și extrem de periculoase, nr. 556/10.10.1996 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 75-76, 1996); Hotărârea Ministerului Sănătății despre măsurile de prevenire a importului și răspândirii bolii Creutzfeldt-Jakob în Republica Moldova nr. 08-00 din 10.04.2001 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 52-54, 2001); Hotărârea Ministerului Sănătății cu privire la aprobarea și implementarea Regulamentului privind gestionarea deșeurilor medicale, nr. 05-00 din 14.12.2001 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 13-15, 2002); Ordinul Ministerului Agriculturii și Industriei Prelucrătoare cu privire la măsurile de protecție a teritoriului Republicii Moldova contra bolilor infecțioase, nr. 211 din 05.10.2000 (publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 127-129, 2000).
Infracțiunea prevăzută de art. 216 Cod penal al Republicii Moldova (Producerea (falsificarea), transportarea, păstrarea, comercializarea, oferirea cu titlu oneros sau gratuit a produselor (mărfurilor), prestarea serviciilor, periculoase pentru viața sau sănătatea consumatorilor) care atrage răspunderea penală a persoanelor juridice apără relațiile sociale reglementate de următoarele acte normative: Legea Republicii Moldova privind protecția consumatorilor din 13.03.2003 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 126-131, 2003); Hotărârea Guvernului Republicii Moldova cu privire la sistarea fabricării și comercializării produselor nestandardizate, de calitate inferioară, retragerea din circulație a produselor falsificate și nimicirea produselor ce prezintă pericol pentru viața și sănătatea consumatorilor și pentru mediul ambiant, nr. 1300 din 31.12.1998 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 5-6, 1999); Legea Republicii Moldova cu privire la certificare din 28.10.1999 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 12-13, 2000); Legea Republicii Moldova cu privire la evaluarea conformității produselor din 24.04.2003 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 141-145, 2003); Hotărârea Guvernului Republicii Moldova cu privire la efectuarea transporturilor de mărfuri periculoase pe teritoriul Republicii Moldova, nr. 672 din 28.05.2002 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 87-90, 2002); Legea Republicii Moldova cu privire la radioprotecție și securitatea nucleară din 24.12.1997 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 24-25, 1998); Legea Republicii Moldova privind deșeurile de producție și menajere din 09.10.1997 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 16-17, 1998); Hotărârea Guvernului Republicii Moldova despre interzicerea importului și desfacerea nutrienților biologic activi (preparate parafarmaceutice) în lipsa certificării de stat în Republica Moldova, nr. 6 din 06.05.1998 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 92-93, 1998); Hotărârea Guvernului Republicii Moldova privind interzicera comercializării în piețe, magazine și alte puncte comerciale din Republica Moldova a generatorului de tip „Laser Diod”, nr. 02-00 din 10.04.2000 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 53, 2000); Hotărârea Guvernului Republicii Moldova cu privire la aprobarea și implementarea regulilor și normelor sanitare privind aditivii alimentari, nr. 05a-00 din 17.12.2001 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 50-52, 2002).
Infracțiunea prevăzută de art. 217 Cod penal al Republicii Moldova (Circulația ilegală a substanțelor narcotice, psihotrope sau a analoagelor lor fără scop de înstrăinare) care atrage răspunderea penală a persoanelor juridice apără relațiile sociale reglementate de următoarele acte normative: Legea Republicii Moldova cu privire la circulația substanțelor narcotice și psihotrope și a precursorilor din 06.05.1999 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 73-77, 1999); Legea Republicii Moldova privind brevetele de invenție din 18.05.1995 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 53-54, 1995).
Infracțiunile prevăzute de art.217, 2171, 2172, 2173, 2174, 2175 și 2176 Cod penal au fost introduse în Codul penal al Republicii Moldova prin Legea pentru modificarea și completarea Codului cu privire la contravențiile administrative, a Codului penal al Republicii Moldova și a Codului de procedură penală al Republicii Moldova cu nr. 277-XVI din 04.11.2005 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 161-163/795 din 02.12.2005), act normativ prin care s-a modificat și Codul cu privire la contravențiile administrative, cu modificările ulterioare.
Infracțiunea prevăzută de art. 221 Cod penal al Republicii Moldova (Distrugerea sau deteriorarea intenționată a monumentelor de istorie și cultură) care atrage răspunderea penală a persoanelor juridice apără relațiile sociale reglementate de următoarele acte normative: Legea Republicii Moldova privind ocrotirea monumentelor din 22.06.1993 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 1, 1994); Legea Republicii Moldova privind fondul ariilor naturale protejate de stat din 25.02.1998 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 66-68, 1998).
Infracțiunea prevăzută de art. 223 Cod penal al Republicii Moldova (Încălcarea cerințelor securității ecologice) care atrage răspunderea penală a persoanelor juridice apără relațiile sociale reglementate de următoarele acte normative: Legea Republicii Moldova privind protecția aerului atmosferic din 17.12.1997 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 44-46, 1998); Legea Republicii Moldova privind expertiza ecologică și evaluarea impactului asupra mediului înconjurător din 29.05.1996 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 52-53, 1996).
Infracțiunea prevăzută de art. 229 Cod penal al Republicii Moldova (Poluarea apei) care atrage răspunderea penală a persoanelor juridice apără relațiile sociale reglementate de următoarele acte normative: Legea Republicii Moldova cu privire la apa potabilă din 10.02.1999 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 39-41, 1999); Legea Republicii Moldova privind zonele și fâșiile de protecție a apelor râurilor și bazinelor de apă din 27.04.1995 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 43, 1995); Codul apelor al Republicii Moldova; Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr 745 din 03.11.1995 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 11-12, 1996) pentru aprobarea Regulamentului privind modul și condițiile de atribuire în folosință a obiectelor,.
Infracțiunea prevăzută de art. 230 Cod penal al Republicii Moldova (Poluarea aerului) care atrage răspunderea penală a persoanelor juridice apără relațiile sociale reglementate de următoarele acte normative: Legea Republicii Moldova privind protecția aerului atmosferic, Legea privind protecția mediului înconjurător și Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 477 din 19.05.2000 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 63-64, 2000) cu privire la rețeaua de observare și control de laborator asupra poluării mediului înconjurător cu substanțe radioactive otrăvitoare, puternic toxice și mijloace biologice,.
Infracțiunea prevăzută de art. 231 Cod penal al Republicii Moldova (Tăierea ilegală a vegetației forestiere) care atrage răspunderea penală a persoanelor juridice apără relațiile sociale reglementate de următoarele acte normative: Codul Silvic, Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 106 din 27.02.1996 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 32-33, 1996) cu privire la măsurile de asigurare a ocrotirii pădurilor, perdelelor forestiere de protecție și a altor plantații silvice; Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 1007 din 30.10.1997 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 82-83, 1997) cu privire evidența de stat privind fondul forestier; Legea Republicii Moldova privind fondul ariilor naturale protejate de stat din 25.02.1998 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 66-68, 1998).
Infracțiunea prevăzută de art. 236 Cod penal al Republicii Moldova (Fabricarea sau punerea în circulație a banilor falși sau a titlurilor de valoare false) care atrage răspunderea penală a persoanelor juridice apără relațiile sociale reglementate de următoarele acte normative: Legea Republicii Moldova cu privire la bani din 15.12.1992 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 3, 1993); Hotărârea Băncii Naționale a Moldovei privind punerea în circulație, ca mijloc de plată și în scop numismatic, a unei monede nr. 261 din 13.10.2004 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 189-192, 2004); Legea Republicii Moldova cu privire la piața valorilor mobiliare din 18.11.1998 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 27-28, 1999).
Infracțiunea prevăzută de art. 237 Cod penal al Republicii Moldova (Fabricarea sau punerea în circulație a cardurilor sau a altor carnete de plată false) care atrage răspunderea penală a persoanelor juridice apără relațiile sociale reglementate de următoarele acte normative: Regulamentul Băncii Naționale a Moldovei nr. 58/11-02 din 22.05.1997 (publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 38-39, 1997) privind organizarea de către bănci a plăților cu carduri pe teritoriul Republicii Moldova; Regulamentul Băncii Naționale a Moldovei nr. 25/11-02 din 12.07.1996 privind decontările fără numerar în Republica Moldova (publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 63, 1996); Legea cambiei din 22.06.1993 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 10 (partea I) , 1993).
Infracțiunea prevăzută de art. 238 Cod penal al Republicii Moldova (Dobîndirea creditului prin înșelăciune) care atrage răspunderea penală a persoanelor juridice apără relațiile sociale reglementate de următoarele acte normative: Legea instituțiilor financiare din 21.07.1995 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 1, 1996); Regulamentul Băncii Naționale a Moldovei nr. 33/09-01 din 18.09.1996 (publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 64, 1996) privind acordarea creditelor de către bănci funcționarilor lor; Legea Republicii Moldova privind acordarea de credite preferențiale pe termen lung unor categorii de tineri studioși din 14.07.2000 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 154-156, 2000).
Infracțiunea prevăzută de art. 239 Cod penal al Republicii Moldova (Încălcarea regulilor de creditare) care atrage răspunderea penală a persoanelor juridice apără relațiile sociale reglementate de următoarele acte normative: Codul civil al Republicii Moldova (art. 1236) din 06.06.2002 (publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 82-86, 2002); Legea instituțiilor financiare, Legea Republicii Moldova cu privire la Banca Națională a Moldovei (art. 18) din 21.07.1995 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 56-57, 1995); Regulamentul Băncii Naționale a Moldovei din 03.02.1995 (publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 38-39, 1995) cu privire la acordarea de către băncile comerciale a creditelor de consorțiu; Regulamentul Băncii Naționale a Moldovei nr. 3/09 din 01.12.1995 (publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 70, 1995) cu privire la creditele „mari”; Instrucțiunea nr. 8/1001 din 02.02.1996 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 11-12, 1996) a Băncii Naționale a Moldovei privind ordinea de acordare a creditelor în valuta străină; Regulamentul Băncii Naționale a Moldovei nr. 38/08-01 din 15.11.1996 (publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 83, 1996) cu privire la modul de garantare a creditele acordate băncilor de către Banca Națională a Moldovei; Regulamentul Băncii Naționale a Moldovei nr. 130 din 15.05.1998 (publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 87-89, 1998) cu privire la creditele expirate; Regulamentul Băncii Naționale a Moldovei din 28.12.2000 (publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 14-15, 2001) privind modul de acordare de către Banca Națională a Moldovei a creditelor overnight; Regulamentul Băncii Naționale a Moldovei nr. 153 din 25.12.1997 (publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 8, 1998) cu privire la activitatea de creditare a băncilor care operează în Republica Moldova.
Infracțiunea prevăzută de art. 240 Cod penal al Republicii Moldova (Utilizarea contrar destinației a mijloacelor din împrumuturile interne sau externe garantate de stat) care atrage răspunderea penală a persoanelor juridice apără relațiile sociale reglementate de următoarele acte normative: Legea Republicii Moldova privind datoria de stat și garanțiile de stat din 18.07.1996 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 75-76, 1996).
Infracțiunea prevăzută de art. 241 Cod penal al Republicii Moldova (Practicarea ilegală a activității de întreprinzător) care atrage răspunderea penală a persoanelor juridice apără relațiile sociale reglementate de următoarele acte normative: Legea Republicii Moldova cu privire la antreprenoriat și întreprinderi din 03.01.1992 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 2, 1994); Legea Republicii Moldova cu privire la înregistrarea de stat a întreprinderilor și organizațiilor din 05.10.2000 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 31-34, 2001); Hotărârea Guvernului Republicii Moldova privind înregistrarea gospodăriilor țărănești (de fermier) nr. 977 din 14.09.2001 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 116-118, 2001); Legea Republicii Moldova cu privire la licențierea unor genuri de activități; Legea Republicii Moldova cu privire la patenta de întreprinzător din 15.07.1998 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 72-73, 1998); Regulamentul Băncii Naționale a Moldovei nr. 23/09-01 din 15.08.1996 (publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 59-60, 1996) cu privire la autorizarea băncilor; Codul vamal al Republicii Moldova (art. 45 și art. 53) din 20.07.2000 (publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 160-162, 2000); Hotărârea Guvernului Republicii Moldova cu privire la aprobarea regulilor de funcționare a rețelei de comerț ambulant și a regulilor de comerț în piețele din Republica Moldova nr. 517 din 18.09.1996 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 72-73, 1996); Legea Republicii Moldova privind mărcile și denumirile de origine ale produselor 22.05.1995 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 8-9, 1996).
Infracțiunea prevăzută de art. 244 Cod penal al Republicii Moldova (Evaziunea fiscală a întreprinderilor, instituțiilor și organizațiilor) care atrage răspunderea penală a persoanelor juridice apără relațiile sociale reglementate de următoarele acte normative: Legea contabilității din 04.04.1995 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 28, 1995); Legea Republicii Moldova privind bazele sistemului fiscal din 17.11.1992 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 11, 1992); Codul fiscal al Republicii Moldova din 24.04.1997 (publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 62, 1997 și nr. 102-103, 2001).
Infracțiunea prevăzută de art. 246 Cod penal al Republicii Moldova (Limitarea concurenței libere) care atrage răspunderea penală a persoanelor juridice apără relațiile sociale reglementate de următoarele acte normative: Legea Republicii Moldova cu privire la protecția concurenței din 30.06.2000 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 166-168, 2000); Legea Republicii Moldova privind limitarea activității monopoliste și dezvoltarea concurenței din 29.01.1992 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 2, 1992), precum și Legea cu privire la protecția concurenței.
Infracțiunea prevăzută de art. 248 Cod penal al Republicii Moldova (Contrabanda) care atrage răspunderea penală a persoanelor juridice apără relațiile sociale reglementate de următoarele acte normative: Legea Republicii Moldova pentru modificarea și completarea unor acte legislative din 08.11.2002 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 178-181, 2002), care conține modificările aduse Codului vamal.
Infracțiunea prevăzută de art. 249 Cod penal al Republicii Moldova (Eschivarea de la achitarea plăților vamale) care atrage răspunderea penală a persoanelor juridice apără relațiile sociale reglementate de următoarele acte normative: Legea Republicii Moldova cu privire la tariful vamal din 20.11.1997 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 40-41, 1998).
Infracțiunea prevăzută de art. 250 Cod penal al Republicii Moldova (Transportarea, păstrarea sau comercializarea mărfurilor supuse accizelor, fără marcarea lor cu timbre de control sau timbre de acciz) care atrage răspunderea penală a persoanelor juridice apără relațiile sociale reglementate de următoarele acte normative: Hotărârea Guvernului Republicii Moldova pentru aprobarea Regulamentului cu privire la vânzarea timbrelor de control și marcarea cu ele a băuturilor alcoolice, berii și articolelor din tutun nr. 411 din 06.05.1997 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 35-36, 1997).
Infracțiunea prevăzută de art. 251 Cod penal al Republicii Moldova (Însușirea, înstrăinarea, substituirea sau tăinuirea bunurilor, sechestrate sau confiscate) care atrage răspunderea penală a persoanelor juridice apără relațiile sociale reglementate de următoarele acte normative: Codul civil al Republicii Moldova (art. 454-495) și Legea Republicii Moldova privind gajul din 30.01.2001 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 120, 2001); art 175-182 ale Codului de procedură civilă al Republicii Moldova din 30.05.2003 (publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 111-115, 2003); art 199-203 ale Codului fiscal și art. 246 al Codului vamal al Republicii Moldova.
Infracțiunea prevăzută de art. 257 Cod penal al Republicii Moldova (Executarea necalitativă a construcțiilor) care atrage răspunderea penală a persoanelor juridice apără relațiile sociale reglementate de următoarele acte normative: Legea Republicii Moldova privind calitatea în construcții din 02.02.1996 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 25, 1996); Hotărârea Guvernului privind ridicarea siguranței în exploatare a clădirilor, instalațiior, utilajului și conductelor care prezintă surse de risc sporit nr. 374 din 28.06.1996 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 54-55, 1996).
Infracțiunile prevăzute de art. 259 Cod penal al Republicii Moldova (Accesul ilegal la informația computerizată), 260 Cod penal al Republicii Moldova (Producerea, importul, comercializarea sau punerea ilegală la dispoziție a mijloacelor tehnice sau produselor program), 261 (Încălcarea regulilor de securitate a sistemului informatic) și 2611 Cod penal al Republicii Moldova (Accesul neautorizat la rețelele și serviciile de telecomunicații) care atrag răspunderea penală a persoanelor juridice apără relațiile sociale reglementate de următoarele acte normative: Legea Republicii Moldova cu privire la informatică din 22.06.2000 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 73-74, 2001); Legea Republicii Moldova cu privire la informatizare și resursele informaționale de stat din 21.11.2003 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 6-12, 2004); Hotărârea Guvernului Republicii Moldova cu privire la aprobarea concepției de informatizare a societății și mecanismul ei de realizare, nr. 415 din 05.07.1993 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 7, 1993); Legea telecomunicațiilor din 07.07.1995 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 65-66, 1995).
Prezentăm în continuare infracțiuni care în Codul penal al Republicii Moldova trebuie să fie imputabile, „de lege ferenda” și persoanelor juridice, având în vedere că latura obiectivă a acestora (acțiunea sau inacțiunea) poate fi realizată de către persoanele juridice.
Putem reține răspunderea penală a persoanelor juridice și în cadrul art. 2451 din Codul penal al Republicii Moldova, respectiv art.2452, introduse prin Legea privind completarea Codului penal al Republicii Moldova nr.353-XVI din 24.11.2006 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 195-198/920 din 22.12.2006), care incriminează abuzurile în activitatea participanților la piața valorilor mobiliare, respectiv încălcarea legislației la efectuarea înscrierilor în registrul deținătorilor de valori mobiliare; răspunderea penală pentru încălcarea legislației din domeniul activităților nucleare și radiologice (art.36 din Legea pentru desfășurarea în siguranță a activităților nucleare și radiologice cu nr.111-XVI din 11.05.2006), utilizarea, dezvoltarea, producerea, dobândirea în alt mod, prelucrarea, stocarea sau conservarea, transferarea directă sau indirectă, păstrarea și transportarea armelor de distrugere în masă, această infracțiune fiind introdusă la art. 140/1 din Codul penal prin Legea pentru completarea Codului penal al Republicii Moldova nr.30-XVI din 23.02.2006 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.43-46/186 din 17.03.2006).
Apreciem că persoanele juridice ar trebui să răspundă penal și pentru infracțiunea prevăzută de art. 252 Cod penal al Republicii Moldova (Insolvabilitatea intenționată) prin a cărei incriminare sunt ocrotite și protejate relațiile sociale care sunt reglementate de Legea insolvabilității din 14.11.2001 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 139-140, 2001).
Persoanele juridice trebuie să răspundă penal și pentru infracțiunea prevăzută de art. 253 Cod penal al Republicii Moldova (Insolvabilitatea fictivă).
Persoanele juridice trebuie să răspundă penal și pentru infracțiunea prevăzută de art. 247 Cod penal al Republicii Moldova (Constrângerea de a încheia o tranzacție sau de a refuza încheierea ei).
Persoanele juridice trebuie să răspundă penal și pentru infracțiunea prevăzută de art. 255 Cod penal al Republicii Moldova (Înșelarea clienților) prin a cărei incriminare sunt protejate și ocrotite relațiile sociale care sunt reglementate de Hotărârea Guvernului Republicii Moldova cu privire la aprobarea regulilor de comercializare cu amănuntul a unor tipuri de mărfuri alimentare și nealimentare nr. 65 din 26.01.2001 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 11-13, 2001), de Instrucțiunea Departamentului Comerțului privind formarea prețurilor la întreprinderile de alimentație publică ale agenților economici din Republica Moldova nr. 12 din 26.04.1996 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 34, 1996), de Hotărârea Guvernului Republicii Moldova cu privire la prestarea de servicii cu plată de către Oficiul pașapoarte și vize al Ministerului Afacerilor Interne, nr. 569 din 07.09.1993 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 9, 1993), de Hotărârea Guvernului Republicii Moldova cu privire la tarifele pentru serviciile de telecomunicație prestate populației nr. 442 din 26.06.1992 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 6, 1992), de Hotărârea Guvernului Republicii Moldova cu privire la prestarea serviciilor cu plată de către Poliția Rutieră a Ministrului Afacerilor Interne, nr. 521 din 19.07.1994, de Hotărârea Guvernului Republicii Moldova cu privire la tarifele aplicate în traficul feroviar de mărfuri, nr. 683 din 04.11.1993 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 11, 1993), de Hotărârea Agenției Naționale pentru Reglementare în Energetică (ANRE) privind tarifele la gazele naturale, energie electrică și termică, nr. 11 din 25.06.1999 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 67-69, 1999) și de Ordinul Ministerului Mediului și Amenajării Teritoriului privind aprobarea tarifelor la serviciile de alimentare cu apă și canalizare, nr. 178 din 17.04.2000 (publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 46-49, 2000).
Persoanele juridice trebuie să răspundă penal și pentru infracțiunea prevăzută de art. 258 Cod penal al Republicii Moldova (Încălcarea regulilor de exploatare, reparații și modificare a locuințelor dintr-un bloc de locuit) prin a cărei incriminare sunt protejate și ocrotite relațiile sociale care sunt reglementate de Hotărârea Guvernului Republicii Moldova cu privire la aprobarea regulilor provizorii de exploatare a locuințelor, întreținerea blocurilor locative și teritriilor aferente în Republica Moldova, nr. 1224 din 21.12.1998 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 3-4, 1999), de Legea Republicii Moldova cu privire la condominiumul în fondul locativ din 30.03.2000 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 130-132, 2000) și de Legea privatizării fondului de locuințe din 10.03.1993 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 5, 1993).
Persoanele juridice ar trebui să răspundă penal și pentru infracțiunile din domeniul transporturilor respectiv art. 265 Cod penal al Republicii Moldova (Punerea în exploatare a mijloacelor de transport cu defecte tehnice vădite), pentru art 267 Cod penal al Republicii Moldova (Repararea necalitativă a căilor de comunicație, a mijloacelor de transport feroviar, naval sau aerian ori punerea lor în exploatare cu defecte tehnice), pentru art. 268 Cod penal al Republicii Moldova (Deteriorarea sau distrugerea intenționată a căilor de comunicație și a mijloacelor de transport), pentru art. 271 Cod penal al Republicii Moldova (Blocarea intenționată a arterelor de transport), pentru art. 273 Cod penal al Republicii Moldova (Răpirea mijlocului de transport) și pentru art. 275 Cod penal al Republicii Moldova (Deturnarea sau capturarea unei garnituri de tren, a unei nave aeriene sau navale) prin a căror incriminare sunt protejate și ocrotite relațiile sociale care sunt reglementate de Codul transporturilor auto al Republicii Moldova din 29.07.1998 (publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 90-91, 1998), de Regulamentul circulației rutiere aprobat prin Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 713 din 27.07.1999 (publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 83-86, 1999) și de Legea aviației civile a Republicii Moldova din 09.07.1997 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 69-70, 1997).
Persoanele juridice trebuie să răspundă penal și pentru infracțiunile contra securității și ordinii publice (terorismul, activitatea de finanțare și asigurare materială a actelor teroriste, luarea de ostatici, organizarea unei formațiuni paramilitare ilegale, banditismul, crearea sau conducerea unei organizații criminale, dezordini de masă, acțiunile care dezorganizează activitatea penitenciarelor, pirateria, vandalismul, inițierea sau organizarea cerșetoriei, infracțiuni îndreptate spre încălcarea regulilor de efectuare a diferitelor tipuri de activități).
Persoanele juridice trebuie să răspundă penal și pentru infracțiunile ce atentează la legitimitatea organelor de stat (uzurparea puterii de stat, rebeliunea armată, chemările la răsturnarea sau schimbarea prin violență a orânduirii constituționale a Republicii Moldova, atentarea la viața Președintelui Republicii Moldova, a Președintelui Parlamentului sau a Prim-ministrului.
După cum am expus anterior în lucrare persoanele juridice trebuie să răspundă penal și pentru infracțiunile contra păcii și omenirii respectiv art. 139 Cod penal al Republicii Moldova (Planificarea, pregătirea, declanșarea sau ducerea războiului), art 140 Cod penal al Republicii Moldova (Propaganda războiului), art. 142 Cod penal al Republicii Moldova (Atacul asupra persoanelor sau instituțiilor care beneficiază de protecție internațională) prin a căror incriminare sunt protejate și ocrotite relațiile sociale care sunt reglementate de Convenția de la Viena cu privire la relațiile diplomatice din 18.04.1961, Convenția de la Viena cu privire la relațiile consulare din 24.04.1963 și Convenția cu privire la prevenirea și reprimarea infracțiunilor contra persoanelor care se bucură de protecție internațională din 14.12.1973.
Persoanele juridice trebuie să răspundă penal și pentru infracțiunea prevăzută de art. 135 Cod penal al Republicii Moldova (Genocidul) incriminarea infracțiunii ocrotind relațiile sociale reglementate de Convenția O.N.U. pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid, adoptată la New-York la data de 09.12.1948.
Persoanele juridice trebuie să răspundă penal și pentru infracțiunile prevăzute de art. 136 Cod penal al Republicii Moldova (Ecocidul) și art. 137 Cod penal al Republicii Moldova (Tratamente inumane), în acest din urmă caz incriminarea infracțiunii constituind garanția protejării răniților și bolnavilor din forțele armate și a persoanelor civile în timp de război potrivit Convenției pentru îmbunătățirea sorții răniților și bolnavilor din forțele armate în campanie din 12.08.1949, Convenției pentru îmbunătățirea sorții răniților, bolnavilor și naufragiaților din forțele armate maritime, Convenției cu privire la tratamentul prizonierilor de război din 12.08.1949 și Convenției cu privire la protecția persoanelor civile în timp de război din 12.08.1949.
Persoanele juridice trebuie să răspundă penal și pentru infracțiunile prevăzute de art. 138 Cod penal al Republicii Moldova (Încălcarea dreptului umanitar internațional), art 141 alin. 2 Cod penal al Republicii Moldova (Angajarea, instruirea, finanțarea sau altă asigurare a mercenarilor, precum și folosirea lor într-un conflict armat sau în acțiuni militare), art. 143 Cod penal al Republicii Moldova (Aplicarea mijloacelor și metodelor interzise de ducere a războiului) și art. 144 Cod penal al Republicii Moldova (Clonarea).
Persoanele juridice trebuie să răspundă penal și pentru infracțiuni contra libertății, cinstei și demnității persoanei respectiv răpirea unei persoane, traficul de ființe umane, privațiunea ilegală de libertate, sclavia și condițiile similare sclaviei, munca forțată și internarea ilegală într-o instituție psihiatrrică, în acest din urmă caz incriminarea infracțiunii ocrotind relațiile sociale reglementate de art. 11 și art. 28 din Legea privind asistența psihiatrică din 16.12.1997 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 44-46, 1998).
Persoanele juridice trebuie să răspundă penal și pentru infracțiunea prevăzută de art. 180 Cod penal al Republicii Moldova (Încălcarea intenționată a legislației privind accesul la informație) incriminarea infracțiunii ocrotind relațiile sociale reglementate de Legea Republicii Moldova cu privire la informatizare și resursele informaționale de stat din 21.11.2003 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 6-12, 2004), de Legea Republicii Moldova privind accesul la informație din 11.05.2000 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 88-90, 2000), de Legea sindicatelor din 07.07.2000 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 130-132, 2000) și de Legea audiovizualului din 03.10.1995 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 70, 1995).
Persoanele juridice trebuie să răspundă penal și pentru infracțiunea prevăzută de art. 181 alin. 1 Cod penal al Republicii Moldova (Împiedicarea exercitării libere a dreptului electoral sau a activității organelor electorale) incriminarea infracțiunii ocrotind relațiile sociale reglementate de art. 11 și art. 13 ale Codului electoral al Republicii Moldova din 21.11.1997 (publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 81, 1997).
Persoanele juridice trebuie să răspundă penal și pentru infracțiunea prevăzută de art. 184 Cod penal al Republicii Moldova (Violarea dreptului la libertatea întrunirilor) incriminarea infracțiunii ocrotind relațiile sociale reglementate de Legea Republicii Moldova cu privire la organizarea și desfășurarea întrunirilor din 21.07.1995 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 61, 1995).
Persoanele juridice trebuie să răspundă penal și pentru infracțiunea prevăzută de art. 183 Cod penal al Republicii Moldova (Încălcarea regulilor de protecție a muncii) incriminarea infracțiunii ocrotind relațiile sociale reglementate de art. 1 al Codului muncii al Republicii Moldova 28.03.2003 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 159-162, 2003), de Legea Republicii Moldova cu privire la protecția muncii din 02.07.1991, de Hotărârea Guvernului Republicii Moldova cu privire la lucrările publice remunerate nr. 582 din 05.09.1992 (publicată în Monitorul Parlamentului Republicii Moldova nr. 9, 1992), de Hotărârea Guvernului Republicii Moldova cu privire la aprobarea nomenclatorului de industrii, profesii și lucrări cu condiții grele și nocive, proscrise persoanelor mai tinere de 18 ani, nr. 562 din 07.09.1993, de Regulamentul și normele igienei ale Ministerului Sănătății referitoare la întreprinderile de fabricare a mixturilor asfaltice nr. 01-9/1196 din 25.09.1998 (publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 100-102, 1998), de Convenția Organizației Internaționale a Muncii referitoare la securitatea și igiena muncii precum și mediul de muncă nr. 155 din 22.06.1981 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2001, p. 22-31) și nu în ultimul rând de Constituția și Codul muncii.
Persoanele juridice trebuie să răspundă penal și pentru infracțiunea prevăzută de art. 194 Cod penal al Republicii Moldova (Însușirea sau utilizarea ilicită a energiei electrice, termice sau a gazelor naturale) incriminarea infracțiunii ocrotind relațiile sociale reglementate de Legea Republicii Moldova cu privire la protecția consumatorilor din 13.03.2003 (publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 126-131, 2003).
Persoanele juridice trebuie să răspundă penal și pentru infracțiunile prevăzute de art. 189 Cod penal al Republicii Moldova (Șantajul), art. 199 Cod penal al Republicii Moldova (Dobândirea sau comercializarea bunurilor despre care se știe că au fost obținute pe cale criminală), art. 220 Cod penal al Republicii Moldova (Proxenetismul), art. 219 Cod penal al Republicii Moldova (Organizarea sau întreținerea speluncilor pentru consumul substanțelor narcotice sau psihotrope).
În Codul de Procedură Penală al Republicii Moldova, care a intrat în vigoare la data de 12.06.2003 (publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 104-110 din 07.06.2003/art.447) la capitolul VI este prevăzută procedura privind urmărirea penală și judecarea cauzelor privind infracțiunile săvârșite de persoanele juridice.
Art. 520 C. Pr. Pen. al Republicii Moldova prevede că urmărirea penală și judecarea cauzelor privind infracțiunile săvârșite de persoanele juridice se efectuează potrivit procedurii obișnuite, cu derogările și completările prevăzute în capitolul VI al Codului de Procedură Penală al Republicii Moldova.
Potrivit art. 521 C. Pr. Pen. al Republicii Moldova, urmărirea penală în cazul tragerii la răspundere penală a persoanei juridice se efectuează cu participarea reprezentantului legal al acesteia.
Reprezentantul legal sau, după caz, reprezentantul desemnat al persoanei juridice o reprezintă pe aceasta la efectuarea acțiunilor procesuale prevăzute de prezentul cod.
Scopul reprezentantului legal este de a apăra drepturile și interesele persoanei juridice, în mare măsură prin participarea la acțiunile procesuale. În același timp, reprezentantul nu îndeplinește funcțiile de apărător, persoana juridică putând angaja un avocat sau putând cere numirea unui apărător din oficiu.
Dacă urmărirea penală pornită împotriva persoanei juridice se efectuează pentru aceeași faptă sau pentru fapte conexe și în privința reprezentantului ei legal, organul de urmărire penală desemnează un reprezentant al persoanei juridice pentru a o reprezenta în calitate de învinuit.
În cazul în care reprezentantul legal al persoanei juridice se află sub urmărire penală pentru aceeași faptă ca și persoana juridică sau pentru fapte conexe, organul de urmărire penală desemnează o altă persoană pentru a reprezenta persoana juridică în calitate de învinuit. În acest caz, în calitate de reprezentant poate fi desemnată orice persoană, legea nestabilind condiții speciale, organul de urmărire penală fiind limitat numai de condițiile generale (posedarea capacității de exercițiu etc). Această persoană poate fi atât din interiorul persoanei juridice, cât și din afara ei. Cu toate acestea, pentru a asigura o reprezentare eficientă a persoanei juridice, este recomandabil ca reprezentantul să nu fie o persoană străină activității sau, cel puțin, domeniului de activitate a persoanei juridice. Mandatul reprezentantului desemnat încetează o dată cu pronunțarea unei hotărâri definitive pe dosar sau în caz că au decăzut impedimentele pentru reprezentantul legal de a participa (scoaterea de sub urmărire penală).
Împotriva reprezentantului legal sau, după caz, a reprezentantului desemnat al persoanei juridice față de care se efectuează urmărirea penală se pot lua, în această calitate, numai măsuri de constrângere aplicabile martorului.
Competența teritorială în cazul săvârșirii infracțiunilor de către persoanele juridice este reglementată de art. 522 C. Pr. Pen. al Republicii Moldova și este determinată de 1. locul unde a fost săvârșită infracțiunea;2. locul unde a fost depistat făptuitorul; 3. locul unde domiciliază făptuitorul persoană fizică; 4. locul unde își are sediul persoana juridică sau, 5. locul unde domiciliază victima sau unde aceasta își are sediul.
La judecarea cauzei privind infracțiunile săvârșite de persoane juridice se aplică în mod corespunzător prevederile art. 40 și 42 C. Pr. Pen. al Republicii Moldova, care reglementează competența teritorială în materie penală, respectiv competența în caz de indivizibilitate sau conexitate a cauzelor penale.
Pentru asigurarea unei bune desfășurări a procesului penal, la demersul procurorului, judecătorul de instrucție sau, după caz, instanța de judecată, potrivit art. 523 C. Pr. Penală al Republicii Moldova, dacă consideră necesar, poate dispune punerea persoanei juridice sub control judiciar, persoanei juridice putându-i fi impus să respecte una sau mai multe din următoarele obligații, respectiv: depunerea unei cauțiuni fixate de judecătorul de instrucție sau de instanță, al cărei cuantum nu poate fi mai mic de 1000 de unități convenționale (o unitate convențională = 20 lei moldovenești); interdicția de a exercita anumite activități, dacă infracțiunea a fost comisă în exercitarea sau în legătură cu exercitarea acestor activități sau interdicția de a emite anumite cecuri ori de a folosi cărți de plată.
Încheierea judecătorului de instrucție sau a instanței de judecată după caz privitor la punerea persoanei juridice sub control judiciar, poate fi atacată în termenul și modul prevăzut în art. 308-311 C. Pr. Pen. al Republicii Moldova.
Secțiunea 2. Considerații generale privind răspunderea contravențională a persoanelor juridice în sistemul de drept din Republica Moldova
Având în vedere că în practica Curții Europene a Drepturilor Omului contravenția reprezintă practic o „acuzație în materie penală” (cauza Anghel contra României), considerăm oportun a prezenta aspecte generale privind răspunderea contravențională a persoanelor juridice în sistemul de drept din Republica Moldova.
Răspunderea contravențională a subiectelor de drept este reglementată în Codul Contravențional al Republicii Moldova publicat în Monitorul Oficial nr. 3-6, intrat în vigoare la data de 31.05.2009.
În ceea ce privește răspunderea contravențională a persoanelor juridice, art. 17 din Codul Contravențional al Republicii Moldova prevede că:
(1) Este pasibilă de răspundere contravențională persoana juridică, cu excepția autorităților publice și instituțiilor publice, în cazurile prevăzute de prezentul cod, pentru contravențiile săvîrșite în numele său ori în interesul său de către organele sale ori de reprezentanții acestora dacă aceasta corespunde uneia dintre următoarele condiții:
a) este vinovată de neîndeplinirea sau de îndeplinirea necorespunzătoare a dispozițiilor legii ce stabilesc îndatoriri sau interdicții pentru desfășurarea unei anumite activități;`
b) este vinovată de desfășurarea unei activități ce nu corespunde actelor sale constitutive ori scopurilor declarate;
c) fapta care a cauzat sau a creat pericolul cauzării de daune în proporții considerabile unei alte persoane, societății ori statului a fost săvîrșită în interesul acestei persoane, a fost admisă, sancționată, aprobată, utilizată de organul său împuternicit ori de persoana cu funcție de răspundere;
(2) Persoana juridică răspunde contravențional în cazul în care norma materială din partea specială a cărții întîi prevede expres sancționarea ei;
(3) Dacă în partea specială a cărții întîi este prevăzută răspunderea contravențională a persoanei juridice, întreprinderea individuală răspunde ca persoană juridică;
(4) Răspunderea contravențională a persoanei juridice nu exclude răspunderea persoanei fizice pentru contravenția săvîrșită.
Cauzele care înlătură caracterul contravențional al faptei și răspunderea contravențională sunt prevăzute de art. 19 din Codul Contravențional al Republicii Moldova respectiv:
a) starea de iresponsabilitate;
b) legitima apărare;
c) starea de extremă necesitate;
d) constrîngerea fizică și/sau psihică;
e) riscul întemeiat;
f) cazul fortuit.
Potrivit art. 32 alin. 5 din Codul Contravențional al Republicii Moldova sancțiunile contravenționale aplicabile persoanei juridice sunt amenda și privarea de dreptul de a desfășura o anumită activitate.
Potrivit art. 34 alin. 2 din Codul Contravențional al Republicii Moldova amenda se aplică persoanelor juridice în limitele stabilite de articolul din partea specială a cărții întâi a prezentului cod, după caz:
a) amendă de la 10 la 500 de unități convenționale;
b) amendă în mărimea valorii produsului, serviciului respectiv care constituie obiectul contravenției, dar nu mai puțin de valoarea limitei maxime în unități convenționale, în cazul în care acest fapt este prevăzut expres de norma materială din partea specială a cărții întâi.
Potrivit art. 34 alin. 7 din Codul Contravențional al Republicii Moldova dacă persoana juridică nu a plătit benevol și integral amenda în decursul a 30 de zile de la data stabilirii ei, aceasta poate fi înlocuită cu privarea de dreptul de a desfășura o anumită activitate pe un termen de la 6 luni la un an iar potrivit art. 34 alin. 8 din Codul Contravențional al Republicii Moldova amenda se înlocuiește de către instanța de judecată la demersul agentului constatator sau al procurorului, iar în cazul în care sancțiunea amenzii este stabilită de instanța de judecată, înlocuirea o efectuează instanța la demersul executorului judecătoresc.
Potrivit art. 39 din Codul Contravențional al Republicii Moldova privarea persoanei juridice de dreptul de a desfășura o anumită activitate constă în stabilirea interdicției de a încheia anumite tranzacții, de a emite acțiuni sau alte titluri de valoare, de a primi subvenții, înlesniri și alte avantaje de la stat sau de a desfășura alte activități. Privarea de dreptul de a desfășura o anumită activitate poate fi limitată la un anumit teritoriu al unității administrativ-teritoriale sau la o anumită perioadă a anului și se stabilește pentru un termen de la 3 luni la un an.
Prezentăm în continuare contravențiile care atrag răspunderea contravențională a persoanelor juridice, contravenții grupate pe capitole din partea specială, Titlul II, Cartea I a Codului Contravențional al Republicii Moldova: Capitolul VI – Contravenții ce atentează la drepturile politice, de muncă și la alte drepturi constituționale ale persoanei fizice (art.47 – art.74); Capitolul VII – Contravenții ce atentează la sănătatea populației, sănătatea persoanei, la starea sanitar-epidemiologică (art.75 – art.91); Capitolul VIII – Contravenții ce atentează la drepturile reale (art.92 – art.108); Capitolul IX – Contravenții în domeniul protecției mediului (art.109 – art.158); Capitolul X – Contravenții în domeniul industriei, construcțiilor, energeticii, gospodăriei comunale, locuințelor și amenajării teritoriului (art.159 – art.182); Capitolul XI – Contravenții în domeniul agricol și sanitar-veterinar (art.183 – art.196); Capitolul XII – Contravenții ce atentează la regimul din transporturi (art.197 – art.227); Capitolul XIII – Contravenții în domeniul circulației rutiere (art.228 – art.245); Capitolul XIV – Contravenții în domeniul comunicațiilor electronice, comunicațiilor poștale și al tehnologiei informației (art.246 – art.262); Capitolul XV – Contravenții ce afectează activitatea de întreprinzător, fiscalitatea, activitatea vamală și valorile mobiliare (art.263 – art.311); Capitolul XVI – Contravenții ce afectează activitatea autorităților publice (art.312 – art.330); Capitolul XVII – Contravenții ce atentează la regimul frontierei de stat și regimul de ședere pe teritoriul republicii moldova (art.331 – art.334); Capitolul XVIII – Contravenții ce atentează la modul de administrare. Contravenții în domeniul supravegherii pieței, metrologiei, standardizării și protecției consumatorilor (art.335 – art.353); Capitolul XIX – Contravenții ce atentează la ordinea publică și la securitatea publică (art.354 – art.366).
Secțiunea 3. Considerații generale privind răspunderea penală a persoanelor juridice în sistemul de drept din România
Înainte de consacrarea răspunderii penale a persoanei juridice în dreptul român a fost adoptată Legea nr. 299/2004 (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 593 din 01.07.2004), lege care cuprinde norme privind răspundea penală a persoanelor juridice pentru infracțiunile de falsificare de monedă sau de alte valori. Această lege a apărut în legislația română în perioada de aplicare a Codului penal român din 1969, care nu admite răspunderea penală a persoanei juridice.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 299/2004, „Persoanele juridice, cu excepția statului, a autorităților publice și a instituțiilor publice, răspund penal în cazul infracțiunilor de falsificare de monede sau de alte valori prevăzute la art. 282 și art. 284 din Codul penal român, precum și al infracțiunii de deținere de instrumente în vederea falsificării de valori prevăzută la art. 285 din Codul penal român, săvârșite în numele sau în interesul persoanelor juridice, de către organele sau reprezentanții acestora” [alin. (1)]. În alin. (2) al art. 1 din lege se mai prevede că „Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a participat la săvârșirea aceleiași fapte”.
Aceste prevederi prefigurează consacrarea răspunderii penale a persoanei juridice ca instituție de bază a dreptului penal român și integrarea ei în sistemul noului Cod penal român ca o componentă a acestuia.
De asemenea, prevederile din art. 26 din Legea nr. 299/2004, care conțin norme privind pedepsele ce se aplică persoanelor juridice pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute în art. 1, și anume amenda, ca pedeapsă principală, și suspendarea activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice, ca pedeapsă complementară, pot fi considerate că exprimă, într-o formă primară și incompletă, concepția românească privind răspunderea penală a persoanei juridice și sancțiunile pe care le atrage o astfel de răspundere, concepție concretizată ulterior prin consacrarea în Codul penal a răspunderii penale a persoanei juridice.
Noul cod penal român adoptat prin Legea nr. 286 din 17 iulie 2009, publicat în Monitorul Oficial al României, partea I nr. 510 din 24 iulie 2009 a intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014 prin art. 246 din Legea nr. 187 din 2012.
Astfel, art. 135 din Noul cod penal român reglementează condițiile răspunderii penale a persoanelor juridice, prevăzându-se că “Persoana juridică, cu excepția statului și a autorităților publice, răspunde penal pentru infracțiunile săvârșite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice. Instituțiile publice nu răspund penal pentru infracțiunile săvârșite în exercitarea unei activități ce nu poate face obiectul domeniului privat. Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit la săvârșirea aceleiași fapte”. În concordanță cu principiile expuse anterior în lucrare, și Noul cod penal român prevede că răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit, în orice mod, la săvârșirea aceleiași infracțiuni.
În ceea ce privește persoanele juridice care pot răspunde penal, potrivit art. 135 din Noul cod penal român, răspunderea penală poate fi angajată doar în sarcina unei persoane juridice, respectiv a unei entități căreia legea civilă îi recunoaște această personalitate, spre deosebire de art. 5 din Codul penal belgian, care asimilează persoanei juridice și unele entități lipsite de personalitate juridică potrivit legii civile (asociațiile în participație, societățile civile, societățile comerciale în curs de formare).
În consecință o entitate fără personalitate juridică nu poate răspunde penal. O persoană juridică în curs de formare, deși dispune de o anumită capacitate, limitată la ceea ce este necesar pentru constituire, nu poate răspunde penal atâta timp cât nu și-a dobândit personalitatea juridică.
O problemă care trebuie soluționată în acest context este clarificarea efectelor pe care le va avea o cauză de nulitate intervenită în procedura de constituire a persoanei juridice, dar descoperită abia după săvârșirea infracțiunii, în privința răspunderii penale a entității respective. Apreciem că eventuala constatare a nulității procedurii de constituire nu va avea nicio influență asupra răspunderii penale pentru faptele comise anterior acestei constatări. În acest sens, art. 58 din Legea nr. 31/1990 (republicată în Monitorul Oficial al României nr. 1066 din 17 noiembrie 2004, modificată substanțial prin Legea nr. 441/2006 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 955 din 28 noiembrie 2006) prevede, prin derogare de la regimul de drept comun, că efectele nulității societății comerciale nu operează retroactiv[35,p.189][200,p.88]. Un argument în plus îl constituie faptul că persoana juridică răspunde penal și atunci când ea a fost constituită în scopul comiterii de infracțiuni (art. 139 alin. 1 lit. a) din Noul cod penal român prevede că în acest caz se aplică și pedeapsa complementară a dizolvării), în condițiile în care, potrivit art. 56 lit. c) din Legea nr. 31/1990, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 441/2006 existența unui obiect de activitate ilicit reprezintă o cauză de nulitate a unei societăți comerciale.
Art. 151 din Noul cod penal român prevede că în cazul pierderii personalității juridice prin fuziune, absorbție sau divizare intervenită după comiterea infracțiunii, răspunderea penală și consecințele acesteia se vor angaja: în sarcina persoanei juridice create prin fuziune; în sarcina persoanei juridice absorbante; în sarcina persoanelor juridice care au fost create prin divizare sau care au dobândit fracțiuni din patrimoniul persoanei divizate. În cazul prevăzut anterior, la individualizarea pedepsei se va ține seama de cifra de afaceri, respectiv de valoarea activului patrimonial al persoanei juridice care a comis infracțiunea, precum și de partea din patrimoniul acesteia care a fost transmisă fiecărei persoane juridice participante la operațiune.
Legiuitorul român a exclus de la răspunderea penală statul, autoritățile și instituțiile publice ce desfășoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat.
Cu privire la Stat ca persoană juridică, această excepție este întâlnită în marea majoritate a sistemelor de drept din Europa continentală (Franța, Belgia, Olanda, Finlanda etc.). Una dintre puținele excepții o reprezintă Danemarca, art. 27 Cod penal danez admițând răspunderea statului pentru infracțiuni care nu au fost săvârșite în exercitarea unor atribuții ce țin de puterea publică. Așadar, Statul beneficiază de o imunitate de jurisdicție penală generală și absolută, neputând fi angajată răspunderea acestuia nici în cazul faptelor comise în exercitarea autorității de stat, dar nici în cazul acelor fapte care s-ar săvârși în exercitarea unor activități ce țin de domeniul privat al statului.
Autoritățile publice și instituțiile publice care desfășoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat sunt excluse din câmpul incidenței penale, astfel după cum rezultă și din alte sisteme de drept, respectiv Franța sau Olanda, criteriul determinării sferei acestor autorități care nu răspund penal fiind diferit.
Astfel, în Franța și Olanda, sunt exceptate doar unele dintre infracțiunile comise de colectivitățile teritoriale, în Belgia exceptarea privind toate colectivitățile teritoriale, dar nu orice instituție publică ce poate exercita și prerogative de autoritate.
În sistemul de drept din România, criteriul avut în vedere pentru delimitarea sferei instituțiilor publice exceptate este unul mai puțin întâlnit în practica altor state. De regulă, se are în vedere natura activității în cadrul căreia s-a comis infracțiunea, și nu natura altor activități pe care persoana juridică le poate desfășura, fără legătură cu infracțiunea săvârșită. Mai exact, dacă această activitate implică sau nu exercitarea unor atribute de autoritate publică (Franța, Olanda, Danemarca). S-a ales, însă, drept criteriu aptitudinea persoanei juridice, în cauză, de a realiza și activități ce nu pot face obiectul domeniului privat. Așadar, o singură astfel de activitate figurând printre prerogativele instituției publice este suficientă pentru a atrage imunitatea penală generală a persoanei juridice respective.
Pornind de la acest criteriu, se pune întrebarea dacă reglementarea este conformă cu principiul constituțional al egalității în fața legii, deoarece există situații când aceeași infracțiune, comisă în exercitarea aceleiași activități, ar avea un regim diferit în funcție de ce alte activități mai poate desfășura persoana juridică autoare. Spre exemplu, se comite o infracțiune de fals intelectual de către Banca Națională a României, respectiv o infracțiune de fals intelectual de către o bancă comercială. Potrivit art. 1 alin. 2 din Legea nr. 312/2004, Banca Națională a României este o instituție publică. În același timp, printre atribuțiile sale figurează și activități care pot face obiectul domeniului privat. În primul caz răspunderea penală va fi exclusă, în vreme ce banca privată va răspunde pentru fapta comisă.
După părerea noastră, acest criteriu ales de legiuitor român poate justifica diferența de tratament, fără a intra în contradicție cu principiul constituțional al egalității în fața legii.
Aceasta deoarece aceeași împrejurare, respectiv exercitarea unor atribuții de autoritate, este adeseori folosită pentru a fundamenta imunitatea penală generală a statului ca persoană juridică. În același timp, dreptul comparat furnizează exemple în care criterii mult mai puțin convingătoare alese de legiuitori pentru a justifica imunitatea penală a unor persoane juridice de drept public au fost considerate de către instanțele de control constituțional ca fiind compatibile cu principiul egalității în fața legii. Așa de pildă, legiuitorul belgian a înțeles să excepteze din sfera răspunderii penale acele persoane juridice care dispun de organe de conducere alese în mod direct, pe baza regulilor democratice. Pe această bază, art. 5 alin. 4 Cod penal belgian exceptează: Statul federal, regiunile, comunitățile, provinciile, comunitatea Bruxelles-ului, comunele, organele teritoriale intracomunale, Comisia comunitară franceză, Comisia comunitară flamandă, Comisia comunitară comună și centrele publice de ajutor social. Acest criteriu a fost considerat suficient de către Curtea de Arbitraj (instanța belgiană de control constituțional) pentru a constitui o justificare obiectivă a diferenței de tratament (Curtea de Arbitraj belgiană, decizia nr. 128 din 10 iulie 2002.).
În ceea ce ne privește, cu referire la textul art. 135 din Noul cod penal român cu privire la intituțiile publice care nu răspund penal ar fi fost preferabilă o formulare de genul „instituțiile publice nu răspund penal pentru infracțiunile săvârșite în exercitarea unor activități care nu pot fi desfășurate de persoane fizice sau de persoane juridice de drept privat”.
Revenind la textul analizat, vor beneficia, așadar, de imunitate penală toate autoritățile publice reglementate de Constituție sau de alte acte normative – Parlamentul, Guvernul, Curtea Constituțională, instanțele judecătorești, Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea de Conturi, Consiliul Suprem de Apărare a Țării etc. În cazul instituțiilor publice însă, organul judiciar va trebui să analizeze nu doar activitatea care a ocazionat comiterea infracțiunii, pentru a vedea dacă aceasta poate sau nu să facă obiectul domeniului privat, ci întreaga sferă a atribuțiilor conferite entității respective prin actul de înființare (lege, hotărâre de Guvern etc.), spre a verifica astfel dacă printre acestea figurează cel puțin o activitate care iese din sfera domeniului privat. Prin activitate care nu poate face obiectul domeniului privat urmează a se înțelege, în opinia noastră, o activitate care, potrivit legii, nu este susceptibilă a fi exercitată de o persoană fizică sau de o persoană juridică de drept privat.
Pe această bază vor răspunde penal universitățile de stat, majoritatea instituțiilor sanitare de stat, centrele de plasament pentru minori etc. În schimb, rămân în afara domeniului de incidență a răspunderii penale Banca Națională, penitenciarele, centrele de reeducare, unitățile militare, dar și unele instituții sanitare (spre exemplu, Institutul de Medicină Legală „Mina Minovici”), Institutul Național de Expertize Criminalistice, Institutul Național al Magistraturii etc. În opinia noastră, printre atribuțiile institutului IML, așa cum au fost stabilite prin O.G. nr. 1/2000 (republicată în Monitorul Oficial al României nr. 996 din 10 noiembrie 2005) figurează și unele care nu pot face obiectul domeniului privat, implicând elemente de autoritate publică. Spre exemplu, potrivit art. 15 lit. h din Ordonanță, institutul avizează funcționarea, în condițiile legii, a agenților economici care desfășoară activități de îmbălsămare și alte servicii de estetică mortuară.
Vor răspunde însă penal toate persoanele juridice de drept privat, indiferent de forma juridică pe care o îmbracă, societăți comerciale, societăți agricole, asociații, fundații[198,p.392-396] etc.
O categorie aparte de persoane juridice o formează regiile autonome, având în vedere natura juridică mixtă, de drept public și de drept privat a acestora[167,p.134].
În opinia noastră, aceste persoane juridice, în pofida faptului că sunt în general considerate ca fiind persoane juridice de drept public, nu pot fi asimilate autorităților sau instituțiilor publice, astfel că, indiferent de natura activităților pe care le desfășoară, ele vor răspunde penal.
Arătăm în acest sens că art. 136 alin. 4 din Constituție menționează în mod distinct instituțiile publice și regiile autonome, neputând fi pus semnul echivalenței între ele. De altfel, în ultimii ani numărul regiilor autonome a cunoscut o continuă diminuare, în prezent rămânând doar câteva regii autonome la nivel național (Regia autonomă „Monitorul Oficial”, Regia Autonomă „Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat”, Regia Autonomă „Monetăria Statului" etc.) și mai multe regii autonome de interes local (în special în domeniul transportului urban de călători, apă-canal, termoficare etc).
În ceea ce privește faptul că legiuitorul român a prevăzut cumulul de răspunderi între persoana fizică și persoana juridică, potrivit art. 135 alin. 3 din Noul cod penal român, se impun următoarele precizări.
Textul legal vorbește de săvârțirea aceleiași fapte, în sens material, obiectiv. Sub aspectul formei de vinovăție pot exista diferențe între persoana juridică și persoana fizică ce a comis nemijlocit actul material.
Așadar, soluția aleasă de legiuitorul român este cumulul de răspundere între persoana juridică și persoana fizică. Dispoziția este preluată din dreptul francez, legiuitorul român îndepărtându-se sub acest aspect de reglementarea belgiană, care limitează cumulul de răspunderi la domeniul infracțiunilor intenționate. Potrivit art. 5 din Codul penal belgian, în materia infracțiunilor din culpă condamnarea va privi doar persoana în sarcina căreia s-a reținut culpa mai gravă. Soluția, acceptabilă din punct de vedere științific, este dificil de aplicat în practică, datorită caracterului imprecis al reglementării. Nici până la ora actuală doctrina sau jurisprudența belgiană nu a putut elabora criterii precise și previzibile pe baza cărora să se determine în sarcina cui trebuie reținută „culpa mai gravă”. Dispoziția citată instituie regula în materia raportului dintre răspunderea penală a persoanei fizice și cea a persoanei juridice. Pentru a circumscrie cât mai exact domeniul de aplicare al acestei reguli, se cer clarificate, în primul rând, raporturile care pot exista între persoana juridică și persoanele fizice implicate în comiterea faptei. Sub acest aspect, prima constatare care se impune este existența a două categorii de persoane fizice a căror răspundere poate fi angajată alături de cea a persoanei juridice. Este vorba, pe de o parte, de autorul material, iar pe de altă parte, de conducătorii persoanei juridice.
A doua constatare este legată de faptul că relațiile care se stabilesc între aceste persoane nu pot fi reduse la ipotezele clasice de participație reglementate de Codul penal român. Aceasta nu înseamnă că nu am putea avea uneori o participație între persoana juridică și autorul material. Spre exemplu, persoana juridică adoptă o hotărâre contrară legii, iar un prepus, în cunoștință de cauză, pune în executare această hotărâre. În acest caz, persoana juridică acționează în calitate de instigator, iar prepusul în calitate de autor. Alteori, însă, nu poate fi vorba de o participație penală între aceste persoane. De pildă, un prepus comite o ucidere din culpă prin manevrarea greșită a unui utilaj în procesul tehnologic, dar se constată că, la rândul ei, persoana juridică a neglijat să își instruiască salariații cu privire la modul lui de funcționare și riscurile ce decurg din exploatarea acestuia. Ca atare, și persoana juridică va răspunde pentru ucidere din culpă, dar fără a putea vorbi de o formă de participație raportat la răspunderea autorului material. Chiar admițând coautoratul la infracțiuni din culpă, nu se poate pune problema acestei forme de participație, dat fiind că nu a existat nici o cooperare materială între cele două persoane în comiterea actului de executare.
În același timp, nici raporturile dintre persoana juridică și persoanele fizice care au calitatea de organe ale acesteia nu se rezolvă pe baza regulilor participației, fiind vorba de două răspunderi care funcționează autonom.
În fine, putem identifica o participație penală între persoanele fizice care acționează în calitate de autori materiali și cele care au calitatea de conducători ai persoanei juridice, însă numai în ipotezele în care o asemenea participație există între persoana juridică și autorii materiali. Spre exemplu, conducătorul persoanei juridice, aflând de intenția unui angajat de a comite o infracțiune și apreciind că aceasta este în interesul societății, acceptă să îi pună la dispoziție prepusului instrumentele necesare săvârșirii.
Pornind de la aceste constatări, trebuie să admitem, după părerea noastră, că regula enunțată în art. 135 alin. 3 din Noul cod penal român, nu presupune întotdeauna condamnarea tuturor persoanelor menționate. Astfel, vor fi inculpate toate persoanele implicate în comiterea faptei, persoana juridică, persoana care o conduce și autorul material, de regulă, atunci când există o participație penală între persoana juridică și autorul material (și, implicit, între acesta și conducătorul persoanei juridice). În schimb, atunci când nu există o asemenea participație răspunderea penală va incumba, de obicei, doar autorului material și persoanei juridice. Astfel, în exemplul prezentat anterior, uciderea din culpă prin manevrarea greșită a utilajului, va răspunde salariatul care 1-a manevrat și persoana juridică, căci în cazul persoanei fizice care are calitatea de organ al persoanei juridice nu sunt întrunite, de regulă, elementele constitutive ale uciderii din culpă.
Mai mult, chiar atunci când există participație între persoana juridică și autorul material, răspunderea persoanelor fizice aflate la conducerea persoanei juridice poate fi exclusă. Așa se întâmplă atunci când decizia de a comite infracțiunea s-a adoptat prin vot secret și cu majoritate de voturi de către un organ colegial al persoanei juridice. Neputându-se stabili cine a determinat, prin votul său, comiterea infracțiunii, nu va fi posibilă angajarea răspunderii niciunui membru al organului colectiv de conducere.
Într-o asemenea ipoteză, dacă autorul material nu poate fi identificat sau dacă acesta beneficiază de o cauză care exclude vinovăția, persoana juridică va fi singura condamnată. Spre exemplu, organul colegial de conducere decide prin vot secret utilizarea unor piese de schimb recondiționate pentru întreținerea parcului auto, evitând cheltuielile ocazionate de achiziționarea unora noi. La un moment dat, datorită unei defecțiuni survenite la unul dintre vehicule, are loc un accident de circulație soldat cu moartea unei persoane. În cazul șoferului, care, prin ipoteză, nu avea cunoștință de calitatea pieselor folosite la reparație, va fi exclusă vinovăția. Membrii organului de conducere nu pot fi sancționați penal, atâta timp cât nu se poate stabili care a fost poziția fiecăruia față de respectiva decizie. Așadar, singura inculpată va fi persoana juridică.
De asemenea, atunci când autorul material al infracțiunii și conducătorul vinovat al persoanei juridice sunt identificați, dar nu mai pot fi urmăriți, indiferent de motiv – a intervenit decesul, împăcarea cu partea vătămată, beneficiază de imunitate etc. – va răspunde doar persoana juridică.
S-ar putea discuta în acest context și despre admisibilitatea diferențierii încadrării faptei între persoana fizică și persoana juridică prin raportare la gradul de pericol social al faptei. Cu alte cuvinte, ar fi posibil ca în cazul persoanei juridice să se constate, spre exemplu, că fapta constituie infracțiune, făcându-se în schimb aplicarea dispozițiilor art. 80-82 din Noul cod penal român în cazul persoanei fizice? Soluția trebuie nuanțată în funcție de existența sau inexistența participației între persoanele implicate. În cazul în care avem o participație, încadrarea faptei trebuie să fie aceeași pentru toți participanții, persoane fizice și juridice. În schimb, atunci când nu există o asemenea participație, fiind vorba de fapte distincte, diferențierea încadrării este posibilă. În consecință, nu trebuie excluse nici ipotezele în care în sarcina persoanei juridice se reține o infracțiune, iar în sarcina persoanei fizice, care are calitatea de organ, o faptă prevăzută de art. 80 din Noul Cod penal român. Așa s-ar întâmpla, de pildă, atunci când actuala conducere a persoanei juridice este în funcție de relativ puțin timp, iar infracțiunea s-a comis datorită unei organizări deficitare, moștenite în cea mai mare parte de la conducerea anterioară. Persoana juridică va răspunde pentru infracțiunea comisă, în vreme ce conducătorul său poate beneficia de aplicarea prevederilor art. 80-82 din Noul cod penal român , în măsura în care se constată că a depus eforturi pentru a schimba această politică a societății, însă aceste eforturi nu au fost suficiente[198,p.404-408].
În condițiile în care persoana juridică răspunde pentru o faptă proprie, ea nu se poate îndrepta împotriva persoanei fizice cu o acțiune în regres pentru recuperarea sumei plătite ca amendă penală. O soluție contrară ar încălca principiul caracterului personal al răspunderii penale, iar în ipoteza în care persoana fizică a fost și ea condamnată, ar conduce la o dublă sancționare a acesteia, ceea ce nu poate fi acceptat[73,p.11-15].
O problemă importantă ridică executarea pedepsei amenzii aplicată unor societăți comerciale în cazul cărora răspunderea asociaților nu este limitată la aportul adus la capitalul social. Astfel, potrivit art. 3 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, asociații în societatea în nume colectiv și asociații comanditați în societatea în comandită simplă sau în comandită pe acțiuni răspund nelimitat și solidar pentru obligațiile sociale. Se pune întrebarea, în măsura în care unei asemenea societăți comerciale îi este aplicată o amendă ce depășește activul patrimonial al societății, vor putea fi urmăriți asociații pentru plata diferenței? Un argument în favoarea unui răspuns afirmativ ar fi furnizat de unele reglementări din dreptul comparat. Spre exemplu, art. 6 alin. 6 din legea portugheză pentru combaterea terorismului (Legea nr. 52/2003) prevede că, dacă pedeapsa amenzii este aplicată unei entități fără personalitate juridică, se răspunde pentru aceasta cu patrimoniul comun, iar în caz de lipsă sau insuficiență a acestuia răspund solidar asociații cu patrimoniul fiecăruia. Dispoziții similare conține și art. 7 alin. 5 din Decretul-lege nr. 28/1984. În pofida tentației de a transpune, mutatis mutandi, aceste reglementări la situația care ne interesează, nu credem că este posibilă angajarea răspunderii patrimoniale a asociaților pentru plata amenzii aplicate unei persoane juridice dintre cele prevăzute de art. 3 alin. 2 din Legea nr. 31/1990. În primul rând, răspunderea asociaților reglementată în aceste ipoteze de legislația comercială are alte rațiuni, care nu au nimic în comun cu principiul caracterului personal al răspunderii penale. Pe de altă parte, în condițiile în care respectivele persoane fizice ar fi și ele sancționate penal, alături de persoana juridică, obligarea lor la plata, în tot sau în parte, a amenzii la care a fost condamnată societatea comercială, ar reprezenta o a doua pedeapsă impusă pentru aceeași faptă, încălcându-se principiul non bis in idem. De aceea, suntem de părere că, inclusiv în cazul societății în nume colectiv și al celor în comandită, persoana juridică va răspunde pentru plata amenzii numai cu patrimoniul social, aspect care ar trebui reglementat, de lege ferenda[198,p.408-409].
Sub aspectul sferei infracțiunilor susceptibile a fi comise de o persoană juridică, legiuitorul și-a manifestat preferința pentru sistemul răspunderii generale.
Acest din urmă sistem presupune că o persoană juridică poate, în principiu, să comită orice infracțiune, indiferent de natura acesteia, urmând a se stabili, în fiecare caz în parte, dacă sunt îndeplinite condițiile pentru a angaja răspunderea entității colective. Potrivit sistemului răspunderii speciale, întâlnit actualmente în dreptul danez, finlandez, chinez sau cel din Republica Moldova, legiuitorul indică în cazul fiecărei infracțiuni sau grupe de infracțiuni dacă poate fi antrenată răspunderea penală a persoanei juridice pentru aceasta. Desigur, există anumite infracțiuni care, în considerarea naturii lor, se dovedesc incompatibile cu săvârșirea, în calitate de autor, de către o persoană juridică (evadare, dezertare, bigamie, infracțiuni comise de funcționari etc.). Nimic nu împiedică însă participarea unei persoane juridice, în calitate de instigator sau complice, la comiterea unei asemenea fapte. Spre exemplu, o persoană juridică ce își desfășoară activitatea în domeniul audio-vizualului instigă militarii unei unități să dezerteze sau o persoană juridică facilitează încheierea de noi căsătorii de către persoane deja căsătorite, furnizându-le acestora acte falsificate din care rezultă încetarea căsătoriei anterioare.
Așadar, persoanele juridice pot răspunde pentru orice infracțiune reglementată de Codul penal sau de legislația specială, indiferent de forma de vinovăție ce caracterizează această faptă. Calitatea în care a acționat persoana juridică urmează a se stabili pe baza împrejurărilor concrete, având în vedere și natura infracțiunii[198,p.398].
Fiind un model de răspundere directă, răspunderea penală a persoanei juridice instituită de art. 135 din Noul cod penal român impune constatarea unui element subiectiv propriu persoanei juridice, separat de elementul subiectiv ce caracterizează fapta unei anumite persoane fizice.
Astfel, principala dificultate privește modalitatea concretă de determinare a elementului subiectiv în cazul persoanei juridice. Pentru aceasta se va avea în vedere, în primul rând, poziția subiectivă a organelor de conducere a entității colective. Astfel, infracțiunea poate avea la bază fie o decizie adoptată intenționat de persoana juridică, fie o neglijență a acesteia, neglijență ce poate consta, spre exemplu, într-o organizare internă deficitară, în măsuri de securitate insuficiente sau în restricții bugetare nerezonabile ce au creat condițiile comiterii infracțiunii.
Cum însă răspunderea penală a persoanei juridice nu se limitează la infracțiunile comise de organele acesteia, în cazul faptelor unor prepuși sau mandatari, este necesar ca persoana juridică să fi avut cunoștință de intenția de a comite aceste infracțiuni și să fi consimțit ori să fi îndemnat la săvârșirea lor. În cazul infracțiunilor din culpă, trebuie să se constate că persoana juridică a avut cunoștință de riscul comiterii lor și a neglijat să adopte măsurile necesare pentru a le preveni.
Pentru proba elementului subiectiv instanța nu este ținută de consemnările din procesele-verbale ale reuniunilor organelor colegiale de conducere, putând recurge la orice mijloc de probă pentru a stabili poziția subiectivă reală a persoanei juridice. Astfel, opoziția formală a membrilor acestor organe față de o practică ilicită nu este suficientă prin ea însăși, pentru ca persoana juridică să nu răspundă penal. Spre exemplu, în cadrul unei societăți comerciale, consiliul de administrație emite o circulară atrăgând atenția asupra obligativității respectării normelor de protecție a muncii și să organizeze cursuri pentru personal în vederea prevenirii accidentelor. Dacă se constată însă, în pofida acestor aparențe, că în societate există o practică tolerată sau chiar încurajată de către conducere privind nerespectarea măsurilor de protecție, elementul subiectiv este realizat și răspunderea penală a persoanei juridice poate fi angajată.
Nu va putea fi însă antrenată răspunderea penală a persoanei juridice atunci când ea s-a confruntat pe neașteptate cu o infracțiune comisă de un prepus, fără ca acțiunea acestuia să fi fost consimțită sau să se încadreze într-o practică tolerată de societate. Să presupunem că, potrivit instrucțiunilor și practicii din întreprindere anumite reziduuri toxice rezultate din procesul de producție erau colectate la sfârșitul zilei de o cisternă care le transporta la un depozit special. Dacă într-o zi, muncitorul care răspunde de predarea lor, dorind să plece acasă înainte de terminarea programului, renunță să mai aștepte sosirea cisternei și le deversează în râul din apropiere, societatea comercială nu va răspunde penal, fiind o faptă pe care nu a prevăzut-o și nici nu putea să o prevadă. Dacă dimpotrivă, se constată că în trecut au mai avut loc astfel de evenimente, iar persoana juridică nu a luat nicio măsură împotriva angajatului vinovat, tragerea ei la răspundere devine posibilă.
În condițiile în care vinovăția persoanei juridice se analizează separat de vinovăția persoanei fizice care a comis actul material, trebuie să admitem că vinovăția celor două persoane poate îmbrăca aceeași formă sau forme diferite. Astfel, ar fi posibil ca în sarcina ambelor persoane să se rețină intenția, așa cum se întâmplă atunci când persoana juridică ia decizia de a comite o anumită faptă -spre exemplu, o evaziune fiscală – iar o persoană fizică din cadrul societății, în cunoștință de cauză, pune în executare decizia. Tot astfel, s-ar putea întâmpla ca în cazul ambelor persoane să se rețină o culpă. De pildă, la producerea unui accident de muncă soldat cu moartea unei persoane a contribuit atât greșeala muncitorului care manevra un anumit utilaj, cât și cea a persoanei juridice care nu a efectuat instructajul privind regulile de manevrare și nici nu a verificat modul în care acesta este folosit de către muncitori. Nu trebuie însă excluse nici ipotezele în care forma de vinovăție diferă între persoana fizică și persoana juridică. Spre exemplu, angajații unei societăți deversau în mod constant anumite substanțe poluante în apa unui râu, dar societatea, deși a dat instrucțiuni corecte privind locul în care aceste substanțe trebuiau depozitate, nu a verificat niciodată ce se întâmpla în realitate cu ele. În acest caz, angajații vor răspunde pentru o infracțiune intenționată, în vreme ce societatea va răspunde pentru o infracțiune din culpă, în măsura în care fapta este incriminată și în această modalitate. În fine, este posibilă reținerea unei intenții în cazul persoanei juridice și a unei culpe în cazul persoanei fizice, așa cum se întâmplă, de pildă, atunci când persoana juridică ia hotărârea de a comite infracțiunea, iar angajatul o pune în executare în condițiile unei erori de fapt culpabile.
Așadar, forma de vinovăție reținută în cazul persoanei juridice nu coincide în mod necesar cu vinovăția ce caracterizează acțiunea sau inacțiunea autorului material. Pentru a stabili forma de vinovăție a persoanei juridice trebuie să ne raportăm la poziția subiectivă a organelor de conducere ale acesteia, materializată fie în adoptarea unor decizii formale, fie într-o anumită practică sau politică a societății în domeniul vizat[198,p.401-404].
Constatăm existența unor reglementări raportate la persoanele juridice privind pedepsele principale și complementare, criteriile generale de individualizare aplicabile pedepselor, circumstanțele atenuante și agravante, concursul de infracțiuni, recidiva, prescripția răspunderii penale, a executării pedepsei, reabilitarea de drept și efectele comasării și divizării persoanei juridice.
Noul codul penal român prevede, la art. 136 și 137, felurile pedepselor aplicabile persoanei juridice, respectiv pedepse principale și complementare, din categoria pedepselor principale făcând parte numai amenda, iar din categoria pedepselor complementare făcând parte dizolvarea persoanei juridice;suspendarea activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani; închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani; interzicerea de a participa la procedurile de achiziții publice pe o durată de la unu la 3 ani; plasarea sub supraveghere judiciară; afișarea sau publicarea hotărârii de condamnare.
Aplicarea și executarea pedepselor complementare în cazul persoanelor juridice este reglementată de art. 498-503 din Noul cod penal român.
Pedeapsa principală pentru persoanele juridice este amenda.
Potrivit art. 137 din Noul cod penal român amenda constă în suma de bani pe care persoana juridică este condamnată să o plătească statului. Cuantumul amenzii se stabilește prin sistemul zilelor-amendă. Suma corespunzătoare unei zile-amendă, cuprinsă între 100 și 5.000 lei, se înmulțește cu numărul zilelor-amendă, care este cuprins între 30 de zile și 600 de zile. Instanța stabilește numărul zilelor-amendă ținând cont de criteriile generale de individualizare a pedepsei. Cuantumul sumei corespunzătoare unei zile-amendă se determină ținând seama de cifra de afaceri, în cazul persoanei juridice cu scop lucrativ, respectiv de valoarea activului patrimonial în cazul altor persoane juridice, precum și de celelalte obligații ale persoanei juridice. Limitele speciale ale zilelor-amendă sunt cuprinse între: 60 și 180 de zile-amendă, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită numai pedeapsa amenzii; 120 și 240 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 5 ani, unică sau alternativ cu pedeapsa amenzii; 180 și 300 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 10 ani; 240 și 420 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 20 de ani; 360 și 510 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani sau detențiunea pe viață. Când prin infracțiunea săvârșită persoana juridică a urmărit obținerea unui folos patrimonial, limitele speciale ale zilelor-amendă prevăzute de lege pentru infracțiunea comisă se pot majora cu o treime, fără a se depăși maximul general al amenzii. La stabilirea amenzii se va ține seama de valoarea folosului patrimonial obținut sau urmărit.
Pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice este reglementată de art. 139 din Noul cod penal român și se aplică când aceasta a fost constituită în scopul săvârșirii de infracțiuni sau când obiectul de activitate a fost deturnat în acest scop, în caz de neexecutare, cu rea credință, a uneia dintre pedepsele complementare prevăzute în art. 136 alin. 3 lit. b)-e) din Noul cod penal român, instanța dispunând dizolvarea persoanei juridice. Pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice are ca efect deschiderea procedurii de lichidare, potrivit legii, iar o copie după dispozitivul hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat această pedeapsă va fi comunicată, de îndată, instanței civile competente, care va proceda la desemnarea lichidatorului.
Potrivit art. 498 alin 2 din Noul cod de procedură penală român, la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare la pedeapsa complementară a dizolvării, persoana juridică intră în lichidare.
În ipoteza constituirii persoanei juridice în scopul comiterii de infracțiuni, aceasta se plasează în ilegalitate prin scopul ascuns urmărit – scopul declarat fiind întotdeauna unul licit – din chiar momentul creării ei.
În doctrina franceză se consideră că nu este necesar ca toți fondatorii să își fi propus comiterea de infracțiuni prin crearea persoanei juridice, sancțiunea fiind aplicabilă și în ipoteza în care unii au fost de bună credință, necunoscând scopul urmărit de ceilalți. De asemenea, se consideră în doctrină că săvârșirea de infracțiuni nu trebuie să fie singurul scop al persoanei juridice, fiind suficient ca ea să reprezinte scopul principal. Dizolvarea se poate pronunța chiar dacă persoana juridică desfășoară în subsidiar și o activitate legală .
A doua ipoteză principală de aplicare a acestei pedepse complementare este cea în care obiectul de activitate al persoanei juridice a fost deturnat în vederea comiterii de infracțiuni, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea mai mare de 3 ani (art. 139 alin 1 lit. b din Noul cod penal român).
Problema care se pune este de a ști dacă deturnarea privește o schimbare totală a obiectului de activitate sau este suficientă o modificare parțială. Soluțiile avansate în Franța și Belgia asupra acestei chestiuni par divergente. Astfel, în dreptul francez se consideră că „deturnarea presupune că obiectul licit al persoanei juridice nu este respectat sau nu este respectat în totalitate, fiind vorba de o schimbare a obiectului real”. În schimb, în raportul comisiei juridice a Camerei reprezentanților din Belgia pe marginea proiectului de lege care a instaurat răspunderea penală a persoanei juridice (Legea din 04.05.1999), se considera că este posibilă dizolvarea persoanei juridice pe acest temei doar atunci când ea ajunge să nu mai desfășoare practic decât activități contrare obiectului pentru care s-a constituit, adică atunci când obiectul său a fost total deturnat[198,p.415].
Astfel, o bancă ce a fost condamnată pentru practici frauduloase, dar care continuă să desfășoare și activități legale, nu poate fi dizolvată în temeiul art. 35 Cod penal belgian (Chambre des répresentants de Belgique, Rapport de la Commission de Justice, doc. nr. 2093/5 – 98/99, p. 32.). În ceea ce ne privește, considerăm că, în practică, vor fi aproape inexistente cazurile în care persoana juridică al cărei obiect de activitate a fost deturnat nu mai desfășoară nicio activitate licită. În realitate, persoana juridică va fi suficient de abilă încât să își organizeze și anumite activități licite, pentru a masca activitatea infracțională. De aceea, nu credem că trebuie exclusă posibilitatea dizolvării atunci când persoana juridică mai desfășoară și unele activități legale. Instanța va constata deturnarea obiectului social și, în consecință, va putea pronunța dizolvarea atunci când din datele speței rezultă că activitatea persoanei juridice este, într-o proporție covârșitoare, contrară obiectului social declarat, astfel că activitățile licite sunt un simplu paravan pentru ascunderea infracțiunilor comise. Este un element de fapt, ce trebuie apreciat de la caz la caz, fără a putea fi emise criterii și unități de măsură general valabile. Spre exemplu, atunci când se constată că activitatea unei societăți comerciale ce exploatează un bar de noapte constă în cea mai mare parte în înlesnirea practicării prostituției, se poate dispune dizolvarea, chiar dacă o parte a activității – desfacerea de băuturi alcoolice – este conformă cu obiectul declarat. Tot astfel, se poate dispune dizolvarea în cazul unei societăți comerciale având ca obiect organizarea și exploatarea jocurilor de noroc, dacă se constată că în marea ei majoritate activitatea societății constă în spălarea de bani. Un criteriu important în aprecierea proporției activităților ilicite în raport de cele licite îl constituie veniturile realizate din cele două categorii de activități. Dacă veniturile dovedite ca fiind obținute din activitatea ilicită sunt vădit mai mari decât cele obținute din activitățile conforme cu obiectul declarat, se poate vorbi de o deturnare a obiectului social și, deci, de aplicarea dizolvării.
O ultimă precizare care se impune este aceea că în ambele situații trebuie să fie vorba de infracțiuni intenționate. Deși textul nu o prevede explicit, condiția caracterului intenționat al infracțiunii decurge din cerința ca persoana juridică să fi fost constituită în scopul comiterii de infracțiuni ori obiectul său de activitate a fost deturnat în acest scop[198,p.416-417].
O ultimă ipoteză în care se dispune dizolvarea persoanei juridice o reprezintă neexecutarea, cu rea credință, a uneia dintre pedepsele complementare prevăzute în art. 136 alin. 3 lit. b)-e) din Noul cod penal român. Este vorba despre suspendarea activității, închiderea unor puncte de lucru, interzicerea de a participa la procedurile de achiziții publice și plasarea sub supraveghere judiciară. În toate cele patru ipoteze prezentate dispunerea dizolvării este obligatorie pentru instanță, dacă sunt întrunite condițiile legale, neexistând alternative la această sancțiune.
Dizolvarea nu se aplică însă instituțiilor publice, partidelor politice, sindicatelor, patronatelor, organizațiilor religioase și celor aparținând minorităților naționale, constituite potrivit legii, și nici persoanelor juridice care își desfășoară activitatea în domeniul presei (art. 141 alin 1 si 2 din Noul cod penal român). Interdicția aplicării dizolvării nu poate privi decât minoritățile naționale recunoscute ca atare de statul român. A recunoaște imunitatea oricărei organizații aparținând unei minorități, indiferent de criteriul care stă la baza acesteia, ar echivala cu crearea unei categorii infinite de excepții, bazate pe cele mai fanteziste criterii. În fond, numeroase asociații create sau care s-ar putea crea, ar fi tentate a revendica statutul de persoană juridică aparținând unei minorități, în considerarea unei particularități a membrilor în raport de restul populației (fumători, celibatari, persoane divorțate, pensionari, etc.)
În cazul neexecutării celorlalte pedepse complementare de către o persoană juridică exceptată de la dizolvare, se va reține o infracțiune autonomă, de nerespectare a hotărârilor judecătorești (art. 287 din Noul cod penal român). Așa de pildă, dacă față de un sindicat s-a dispus publicarea hotărârii de condamnare și această pedeapsă nu a fost pusă în executare, suntem în prezența unei noi infracțiuni, ce poate fi reținută atât în sarcina persoanei juridice, cât și în sarcina persoanelor fizice care nu au luat măsurile necesare pentru executarea sancțiunilor aplicate.
Dizolvarea este însă aplicabilă și persoanelor juridice de drept public care răspund din punct de vedere penal. Desigur, în cazul acestora este aproape imposibil de imaginat o situație în care să se pună problema dizolvării pe temeiul constituiri în vederea comiterii de infracțiuni ori al deturnării obiectului social în acest scop. Rămâne însă, ca ipoteză plauzibilă de dizolvare, cazul neexecutării cu rea credință a uneia dintre pedepsele complementare prevăzute de art. 136 alin. 3 lit. b)-e) din Noul cod penal român. Având în vedere că aceste persoane asigură un serviciu public, caracterizat de necesitate și continuitate, de lege ferenda, ar fi fost de dorit ca legiuitorul să prevadă o alternativă la dizolvare, pentru a nu periclita asigurarea acestui serviciu. Este de subliniat că în dreptul francez și în dreptul belgian, dizolvarea nu este aplicabilă persoanelor juridice de drept public (a se vedea art. 131-39 Cod penal francez și art. 7 bis alin. 2 Cod penal belgian).
Pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice are ca efect deschiderea procedurii de lichidare, potrivit legii, iar o copie după dispozitivul hotărârii definitive de condamnare prin care s-a aplicat această pedeapsă va fi comunicată, deîndată, instanței civile competente, care va proceda la desemnarea lichidatorului. Activul patrimonial rămas în urma lichidării va fi distribuit, potrivit procedurilor legale, în funcție de natura persoanei juridice în cauză (societate comercială, asociație, fundație etc). Cu toate acestea, în ipoteza dizolvării pe motiv că persoana juridică a fost constituită în vederea comiterii de infracțiuni, credem că asociații care au acționat cu acest scop vor fi, la rândul lor, condamnați pentru asociere în vederea comiterii de infracțiuni sau constituire a unui grup infracțional organizat, iar aportul lor la capitalul social va face obiectul confiscării, ca bunuri care au fost folosite la săvârșirea unei infracțiuni (art. 112 alin 1 lit. b din Noul cod penal român)[198,p.417-418].
Pedeapsa complementară a suspendării activității persoanei juridice este reglementată de art. 140 din Noul cod penal român și constă în interzicerea desfășurării activității sau uneia dintre activitățile persoanei juridice, în realizarea căreia a fost săvârșită infracțiunea. În caz de neexecutare, cu rea credință, a pedepsei complementare privind afișarea sau publicarea hotărârii de condamnare, instanța dispune suspendarea activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice până la punerea în executare a pedepsei complementare, dar nu mai mult de 3 luni, iar dacă până la împlinirea acestui termen, pedeapsa complementară nu a fost pusă în executare, instanța dispune dizolvarea persoanei juridice.
Măsura suspendării privește fie întreaga activitate a persoanei juridice, fie una sau unele dintre activitățile acesteia, legate de comiterea infracțiunii. Măsura a mai existat în dreptul penal român, sub imperiul Codului penal român din 1936, ca măsură de siguranță, cu o reglementare diferită de cea actuală (a se vedea art. 85 din Codul penal român din 1936). Potrivit textului, când o crimă sau un delict pedepsit de lege cu cel puțin un an închisoare corecțională s-a săvârșit de către directorii sau administratorii unei societăți, asociații ori corporații, lucrând în numele persoanei juridice și cu mijloacele procurate de ea, instanța penală putea, pe lângă pedeapsa aplicată persoanelor fizice, să pronunțe și măsura de siguranță a suspendării sau dizolvării persoanei juridice, în funcție de gravitatea pericolului pe care l-ar constitui, pentru morala sau ordinea publică, continuarea activității acelei persoane juridice. Suspendarea consta în încetarea oricărei activități a persoanei juridice, chiar sub un alt nume și cu alți directori sau administratori. Durata suspendării nu putea depăși 2 ani.
Măsura suspendării întregii activități va fi dispusă doar în mod excepțional, atunci când toate activitățile desfășurate de persoana juridică au fost legate de comiterea infracțiunii sau când persoana juridică are un singur obiect de activitate și de acesta s-a legat comiterea infracțiunii. Spre exemplu, o societate desfășoară activități de intermedieri imobiliare, organizare de jocuri de noroc și schimb valutar, dar toate au fost implicate într-o operațiune de spălare de bani. În ipoteza în care persoana juridică are un singur obiect de activitate, se impune un examen atent pentru a se constata dacă nu cumva este vorba de o deturnare a obiectului social, caz în care se va dispune direct dizolvarea. Se va pronunța însă suspendarea activității, spre exemplu, atunci când infracțiunile reținute în sarcina unei astfel de persoane juridice au fost comise din culpă, ipoteză în care nu se pune problema deturnării obiectului social. Nu trebuie înțeles de aici că toate infracțiunile intenționate comise în exercitarea unicei activități a persoanei juridice ar echivala cu o deturnare a obiectului social. Poate fi imaginată, de pildă, săvârșirea unor infracțiuni intenționate la legislația mediului, fără a se pune problema unei deturnări a obiectului social, astfel că sancțiunea va fi suspendarea activității.
Pedeapsa suspendării este, de regulă, facultativă, cu o excepție. În caz de neexecutare, cu rea credință, a pedepsei complementare a afișării sau publicării hotărârii de condamnare, instanța dispune suspendarea activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice până la punerea în executare a pedepsei complementare, dar nu mai mult de 3 luni. Dacă în acest termen pedeapsa complementară nu a fost pusă în executare, instanța dispune dizolvarea persoanei juridice (art. 140 din Noul cod penal român). Așadar, în acest caz pedeapsa suspendării devine obligatorie, instanța nemaiavând dreptul să aprecieze oportunitatea ei, din momentul în care constată reaua credință.
Spre deosebire de dizolvare, care operează doar în cazul infracțiunilor intenționate, suspendarea este aplicabilă și în cazul infracțiunilor din culpă. Legea nu cere ca persoana juridică să se fi folosit de o anumită activitate în comiterea infracțiunii – ceea ce ar fi impus un element intențional -, ci doar ca infracțiunea să fi fost săvârșită în legătură cu una dintre activități. Astfel, în cazul unei vătămări corporale din culpă, săvârșite ca urmare a nerespectării dispozițiilor privind protecția muncii în desfășurarea unei anumite activități, se poate aplica această pedeapsă complementară. Tot astfel se poate proceda și în cazul unor infracțiuni din culpă la protecția mediului. Cu atât mai mult, în cazul neexecutării cu rea credință a pedepsei afișării sau publicării hotărârii de condamnare suspendarea se dispune fără a mai interesa dacă infracțiunea pentru care s-a aplicat inițial pedeapsa complementară a fost intenționată sau din culpă.
Potrivit art. 141 din Noul cod penal român, sunt exceptate de la aplicarea pedepsei suspendării activității persoanele juridice pe care legea le exceptează și de la dizolvare. Așadar, persoanele juridice de drept public ce răspund penal pot face obiectul sancțiunii analizate. Având în vedere că, de regulă, aplicarea acestei sancțiuni este facultativă pentru instanță, va trebui analizată cu mult discernământ oportunitatea aplicării ei în cazul acestei categorii de persoane, având în vedere necesitatea și continuitatea serviciului public pe care îl asigură și interesele beneficiarilor acestui serviciu. Spre exemplu, dacă infracțiunea a fost comisă de un spital public, ce reprezintă singura instituție sanitară de profil pe o rază teritorială întinsă, trebuie avut în vedere interesul populației din zonă, care, în ipoteza suspendării activității, se va vedea nevoită să parcurgă distanțe foarte mari pentru a apela la o altă unitate sanitară. Dacă, însă, infracțiunea comisă relevă o stare de fapt ce pune în pericol grav sănătatea celor internați în respectiva unitate – spre exemplu, nefuncționarea sau inexistența echipamentului de sterilizare a instrumentarului, tolerarea prezenței repetate a angajaților în unitate sub influența alcoolului etc. – suspendarea activității poate fi dispusă, fiind chiar în interesul pacienților[198,p.418-421].
Art. 142 din Noul cod penal român reglementează pedeapsa complementară a închiderii unor puncte de lucru ale persoanei juridice și constă în închiderea unuia sau mai multor puncte de lucru aparținând persoanei juridice cu scop lucrativ, în realizarea căreia a fost săvârșită infracțiunea, aceste dispoziții neaplicându-se persoanelor juridice din domeniul presei.
Și această sancțiune are o anumită tradiție în dreptul român, ea fiind reglementată de Codul penal din 1936 ca o măsură de siguranță, sub denumirea de închiderea localului. Potrivit art. 84 din Codul penal român din 1936, închiderea unui local industrial sau comercial putea fi ordonată de către instanță în cazurile prevăzute de lege și când se constată că această măsură e necesară pentru a împiedica noi infracțiuni. Durata închiderii localului era de la o lună la un an.
Sancțiunea este întotdeauna facultativă pentru instanță și poate fi aplicată atât pentru infracțiuni intenționate, cât și pentru fapte din culpă.
În ceea ce privește sfera persoanelor juridice vizate de această sancțiune, ea se restrânge la persoanele cu scop lucrativ. Ca atare, rămân exceptate autoritățile și instituțiile publice, precum și persoanele juridice de drept privat fără scop lucrativ (asociații, fundații etc). De asemenea, legea exceptează în mod explicit persoanele juridice care își desfășoară activitatea în domeniul presei (art. 142 alin. 2 din Noul cod penal român). Pedeapsa se va aplica așadar societăților comerciale, regiilor autonome, societăților agricole, etc.
În dreptul francez pedeapsa nu implică închiderea totală a punctului de lucru, ci interzicerea de a exercita acolo activitatea în exercitarea căreia infracțiunea a fost comisă (art. 131-22 Cod penal francez). În consecință, o schimbare a destinației localului poate să îl readucă în circuitul activităților întreprinderii. De aceea, în doctrină s-a apreciat că instanța are posibilitatea de a acorda un termen în care, dacă se dovedește necesar, asociații să poată modifica obiectul de activitate al persoanei juridice în vederea includerii altor activități, care să poată fi exercitate în acel local. În același timp, se apreciază că închiderea este o sancțiune reală, ce privește localul și nu proprietarul acestuia, ceea ce înseamnă că nu este posibilă nici închirierea respectivei locații unei alte persoane juridice pentru a continua desfășurarea aceleiași activități.
De acord fiind, în esență, cu această interpretare, apreciem că se impun unele nuanțări. În primul rând, credem că măsura are caracter personal și nu real – subliniem că este vorba de o pedeapsă și nu de o măsură de siguranță – astfel că nu există impedimente la închirierea sau la înstrăinarea localului prin vânzare, caz în care chiriașul sau noul proprietar va putea să îi dea destinația pe care o dorește, inclusiv desfășurarea activității inițiale.
Așa fiind, trebuie să admitem o excepție de la regula generală înscrisă în art. 138 alin. 3 din Noul cod penal român, potrivit căreia pedepsele complementare pot fi dispuse cumulativ (cu excepția dizolvării). Astfel, aplicarea cumulativă a acestei sancțiuni cu cea a suspendării activităților în legătură cu care s-a săvârșit infracțiunea, nu este de conceput, căci suspendarea activității respective implică automat interzicerea exercitării ei în toate punctele de lucru ale persoanei juridice, aspect care ar trebui reglementat, de lege ferenda.
Este de subliniat că dispunerea acestei sancțiuni trebuie făcută cu mult discernământ, pentru a nu se ajunge la soluții absurde. Spre exemplu, nu este posibil ca în cazul unei persoane juridice condamnate pentru o infracțiune la legea contabilității să se dispună închiderea locației în care se află sediul, pe motiv că infracțiunea s-a comis acolo.
Principala problemă de aplicare practică a acestei măsuri este legată de alegerea între aceasta și suspendarea unei activități. În funcție de ce se va orienta judecătorul în aplicarea uneia sau alteia dintre cele două sancțiuni?
În opinia noastră, instanța va trebui să aibă în vedere, pe de o parte, natura infracțiunii comise, iar pe de altă parte modul de structurare a activităților persoanei juridice. În ceea ce privește natura infracțiunii, trebuie verificat dacă aceasta se leagă în principal de un anumit punct de lucru sau de o anumită activitate. Spre exemplu, dacă se comite o infracțiune la protecția mediului ca urmare a lipsei anumitor echipamente la unul dintre punctele de lucru exploatate de persoana juridică, va fi de preferat sancțiunea închiderii punctului de lucru. Dacă, dimpotrivă, situația este similară la toate punctele de lucru, este de preferat suspendarea exercitării activității în cauză, chiar dacă infracțiunea s-a comis la un singur punct de lucru. Tot astfel, dacă infracțiunea comisă -spre exemplu, spălarea de bani – se leagă mai degrabă de o anumită activitate – de pildă intermedierile imobiliare – se impune suspendarea exercitării activității, chiar dacă infracțiunea s-a comis doar în unul dintre punctele de lucru.
Aceleași elemente trebuie avute în vedere și atunci când persoana juridică își desfășoară activitatea într-un singur punct de lucru. Dacă săvârșirea infracțiunii este legată de dotarea sau organizarea punctului de lucru, se va dispune închiderea acestuia, cu consecința că persoana juridică își va putea deschide un alt punct de lucru – de această dată echipat și organizat în mod corespunzător -în care să își continue activitatea. Dacă infracțiunea se leagă în primul rând de activitatea desfășurată, persoanei juridice i se va aplica suspendarea activității, nefiind de dorit ca ea să continue aceeași activitate, chiar într-un alt punct de lucru. Așadar, nu trebuie pus semnul echivalenței între suspendarea unei activități și închiderea unui punct de lucru, nici măcar atunci când persoana juridică desfășoară o anumită activitate într-un singur punct de lucru.
O altă problemă legată de această sancțiune este admisibilitatea închiderii tuturor punctelor de lucru în care s-a desfășurat activitatea în realizarea căreia a fost săvârșită infracțiunea. Dacă avem în vedere formularea din art. 136 alin 3 lit. c) din Noul cod penal român, care se referă la închiderea unuia sau a mai multora dintre punctele de lucru aparținând persoanei juridice, s-ar părea că nu este posibilă închiderea tuturor acestor puncte de lucru. Totuși, în ceea ce ne privește, credem că interpretarea trebuie să fie diferită, în sensul admisibilității închiderii tuturor punctelor de lucru ale persoanei juridice. Un prim argument ar fi acela că sancțiunea se poate dispune și atunci când persoana juridică are un singur punct de lucru și chiar dacă în acesta se desfășoară și alte activități. Ca atare, ar fi inechitabil ca în ipoteza în care persoana juridică a avut prudența de a-și organiza activitatea în mai multe puncte de lucru, cel puțin unul dintre acestea să nu poată fi vizat de sancțiune, deși toate au fost legate de comiterea infracțiunii. În al doilea rând, o închidere a tuturor punctelor de lucru legate de comiterea infracțiunii echivalează doar în aparență cu suspendarea respectivei activități. În realitate, după dispunerea închiderii, persoana juridică poate să își deschidă alte puncte de lucru echipate și organizate în așa fel încât să se prevină comiterea unei noi infracțiuni și să continue desfășurarea aceleiași activități[198,p.421-424].
Art. 136 alin. 3 lit. d) din Noul cod penal român prevede că pedeapsa complementară a interzicerii de a participa la procedurile de achiziții publice constă în interzicerea de a participa, direct sau indirect, la procedurile pentru atribuirea contractelor de achiziții publice prevăzute de lege.
Pedeapsa este inspirată de dispozițiile art. 131-34 Cod penal francez și constă în interzicerea de a participa, direct sau indirect, la procedurile pentru atribuirea contractelor de achiziții publice prevăzute de lege, pe o durată de la unu la 3 ani.
În ceea ce ne privește, avem rezerve față de utilitatea acestei sancțiuni, dată fiind și experiența dreptului francez unde, în 10 ani de aplicare a noului Cod penal francez, a fost extrem de rar utilizată de instanțe.
Deși de această dată nu s-a mai prevăzut explicit, datorită specificului său, sancțiunea nu poate privi decât persoanele juridice cu scop lucrativ. De asemenea, sancțiunea vizează doar participarea la o astfel de procedură în vederea obținerii unui contract de achiziții publice și nu privește persoana juridică ce atribuie contractul. Astfel, chiar dacă o instituție publică responsabilă penal comite o infracțiune într-o procedură de atribuire a unui contract de achiziții publice și este condamnată, nu i se poate aplica această sancțiune. Ca atare, ea va continua și în viitor să organizeze proceduri pentru încheierea unor contracte de achiziții publice, atunci când aceasta este modalitatea de contractare impusă de lege în cazul său.
În doctrina franceză, unii autori consideră că, dată fiind referirea la participarea directă sau indirectă, interdicția privește și subcontractele încheiate cu o altă persoană juridică de drept privat, beneficiară a unui contract încheiat cu una dintre persoanele juridice menționate de art. 131-34 Cod penal francez. Alți autori sunt însă de părere că textul citat interzice doar participarea directă la încheierea unui asemenea contract și simulația prin interpunere de persoane (participare indirectă). Prin urmare, persoana juridică sancționată penal ar putea fi beneficiara unui subcontract încheiat de o altă persoană cu o entitate publică. Considerăm și noi că aceasta din urmă este interpretarea corectă ce trebuie dată textului legal, deoarece interdicția vizează participarea la procedurile pentru atribuirea unui contract de achiziții publice, iar subcontractantul nu participă la această procedură.
În ipoteza în care, la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, persoana juridică se afla în executarea unui contract de achiziții publice obținut anterior, în doctrina franceză se consideră că acesta se va rezilia, persoana juridică urmând a răspunde civil pentru eventualele prejudicii cauzate cocontractantului. În ceea ce ne privește, având în vedere că textul legal vorbește de interzicerea de a participa la procedurile pentru atribuirea contractelor de achiziții publice, nu credem că sancțiunea poate avea repercursiuni asupra contractelor de achiziții publice deja încheiate la data condamnării. Acestea se vor executa în termenii conveniți, pedeapsa având ca și consecință doar decăderea din dreptul de a mai obține pe viitor astfel de contracte[198,p.424-426].
Pedeapsa este întotdeauna facultativă pentru instanță, dar credem că ea își va găsi aplicarea mai ales în cazul infracțiunilor intenționate, legate de încheierea sau executarea unor contracte de achiziții publice și, pe un plan mai larg, în cazul infracțiunilor de corupție. Aceasta deoarece legea nu impune ca infracțiunea să fi fost comisă în legătură cu o procedură de achiziții publice, dar în același timp infracțiunea comisă trebuie să poată justifica aplicarea acestei sancțiuni. De aceea, este mai greu de imaginat o ipoteză în care să se justifice aplicarea acestei sancțiuni în cazul unei infracțiuni din culpă. Nu trebuie însă excluse „de plano” asemenea ipoteze. Spre exemplu, persoana juridică obține, printr-o astfel de procedură, un contract pentru realizarea unor construcții de utilitate publică, pe care le realizează fără respectarea normelor de siguranță impuse, astfel că, la scurt timp de la darea în folosință construcțiile se prăbușesc, provocând uciderea unor persoane. Într-o asemenea ipoteză, credem că se poate justifica impunerea pedepsei complementare analizate.
Art. 145 din Noul cod penal român prevede pedeapsa afișării sau publicarea hotărârii definitive de condamnare, aceasta presupunând aducerea la cunoștința publicului a hotărârii de condamnare, prin afișarea sau publicarea unui extras din aceasta.
Sancțiunea poate avea un efect intimidant considerabil asupra persoanelor juridice, ea afectând imaginea de marcă, reputația comercială, poziția persoanei juridice, putând avea ca efect pierderea clientelei, diminuarea credibilității unui sindicat sau a unei asociații nonprofit etc. Ca o dovadă în acest sens, stă o decizie a unei instanțe franceze, care a considerat că nu se poate impune sancțiunea afișării sau publicării hotărârii, dat fiind că, în speță, aceasta „ar putea avea consecințe fatale pentru supraviețuirea întreprinderii” (Trib. Corecțional Versailles, decizia din 18.12.1995, JCP 1996, II ,22640). Nu trebuie pierdut însă din vedere faptul că și celelalte pedepse complementare prevăzute de lege pot avea efecte similare asupra persoanei juridice condamnate.
Pedeapsa este aplicabilă deopotrivă pentru infracțiuni intenționate și infracțiuni din culpă și ea privește toate persoanele juridice care răspund penal, neexistând categorii de persoane exceptate. Sancțiunea are caracter facultativ pentru instanță, urmând a se aprecia de la caz la caz dacă se impune aplicarea ei, în funcție de natura, gravitatea infracțiunii, de împrejurările în care ea s-a comis și de impactul potențial al publicității negative realizate în acest mod.
Afișarea hotărârii de condamnare se realizează în extras, în forma și locul stabilite de instanță, pentru o perioadă cuprinsă între o lună și 3 luni. Publicarea hotărârii de condamnare se face, de asemenea, în extras și în forma stabilită de instanță, prin intermediul presei scrise sau audiovizuale ori prin alte mijloace de comunicare audiovizuală desemnate de instanță. Dacă publicarea se face prin presa scrisă sau audiovizuală, instanța stabilește numărul aparițiilor, care nu poate fi mai mare de 10, iar în cazul publicării prin alte mijloace audiovizuale, durata acesteia nu poate depăși 3 luni.
Pentru a se atinge finalitatea sancțiunii, extrasul va trebui să cuprindă o scurtă prezentare a stării de fapt, așa cum a fost reținută de către instanță, precum și elementele dispozitivului hotărârii. În ceea ce privește locul afișării, acesta va fi de regulă sediul și/sau punctele de lucru ale persoanei juridice. Amplasarea efectivă a textului afișat se va determina în funcție de destinatarii principali ai mesajului avuți în vedere de către instanță. Așa de pildă, dacă s-a pronunțat o condamnare pentru o infracțiune privind normele de protecție a muncii, locul afișării se va alege astfel încât să fie cât mai accesibil angajaților. În schimb, dacă, spre exemplu, condamnarea s-a pronunțat pentru o infracțiune de înșelăciune în convenții, este indicat ca afișarea să fie cât mai accesibilă potențialilor parteneri de afaceri ai societății, iar locul se va determina în consecință.
Publicarea prin alte mijloace decât presa scrisă are în vedere în principal publicarea prin Internet, care se poate dovedi extrem de utilă atunci când persoana condamnată dispune de un site web propriu. În acest caz, instanța va stabili și pagina din site unde va figura extrasul din hotărâre, fiind indicată obligarea la crearea unui link din pagina principală, semnalat în mod vizibil, spre acest document.
În toate cazurile, cheltuielile de publicare se suportă de către persoana condamnată. Textul Noului cod penal român nu conține o limitare similară celei din art. 131-35 Cod penal francez privind interdicția ca respectivele cheltuieli să depășească maximul amenzii prevăzute pentru fapta comisă. Cu toate acestea credem că, la fel ca în dreptul francez, datorită cuantumului mare al amenzii prevăzute pentru persoana juridică, nu vor apărea în practică situații în care cheltuielile de publicare să depășească amenda prevăzută de lege .
Oricum, în absența unei asemenea limitări legale, legalitatea hotărârii nu ar fi afectată nici în caz contrar.
Pedepsele complementare analizate, cu excepția dizolvării, pot fi dispuse și cumulativ, potrivit art. 138 alin. 3 din Noul cod penal român[198,p.426-428].
Criteriile de individualizare ale pedepselor aplicabile persoanelor juridice sunt prevăzute în art. 137 alin 3 și 5 coroborat cu art. 74 din Noul cod penal român. Instanța stabilește numărul zilelor-amendă ținând cont de criteriile generale de individualizare a pedepsei. Cuantumul sumei corespunzătoare unei zile-amendă se determină ținând seama de cifra de afaceri, în cazul persoanei juridice cu scop lucrativ, respectiv de valoarea activului patrimonial în cazul altor persoane juridice, precum și de celelalte obligații ale persoanei juridice. Când prin infracțiunea săvârșită persoana juridică a urmărit obținerea unui folos patrimonial, limitele speciale ale zilelor-amendă prevăzute de lege pentru infracțiunea comisă se pot majora cu o treime, fără a se depăși maximul general al amenzii. La stabilirea amenzii se va ține seama de valoarea folosului patrimonial obținut sau urmărit. Stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei se face în raport cu gravitatea infracțiunii săvârșite și cu periculozitatea infractorului, care se evaluează după următoarele criterii: împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, precum și mijloacele folosite; starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită; natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii; motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit; natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului; conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal; nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială. Când pentru infracțiunea săvârșită legea prevede pedepse alternative, se ține seama de criteriile prevăzute anterior și pentru alegerea uneia dintre acestea.
Art. 147 din Noul cod penal român prevede că în caz de concurs de infracțiuni, de pluralitate intermediară sau de cauze de atenuare ori agravare a răspunderii penale, persoanei juridice i se aplică regimul amenzii prevăzut de lege pentru persoana fizică. În caz de pluralitate de infracțiuni, pedepsele complementare de natură diferită, cu excepția dizolvării, sau cele de aceeași natură, dar cu conținut diferit, se cumulează, iar dintre pedepsele complementare de aceeași natură și cu același conținut se aplică cea mai grea. În caz de pluralitate de infracțiuni, măsurile de siguranță luate conform art. 112 din Noul cod penal român se cumulează.
Art. 146 Cod penal român prevede că există recidivă pentru persoana juridică atunci când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare și până la reabilitare, persoana juridică săvârșește din nou o infracțiune, cu intenție sau cu intenție depășită. În caz de recidivă, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracțiune se majorează cu jumătate, fără a depăși maximul general al pedepsei amenzii. Dacă amenda anterioară nu a fost executată, în tot sau în parte, amenda stabilită pentru noua infracțiune, se adaugă la pedeapsa anterioară sau la restul rămas neexecutat din aceasta.
În legătură cu instituția recidivei, din formularea textului art. 140 alin. 1 din Noul cod penal român ar putea rezulta la o primă analiză că doar infracțiunea de la al doilea termen ar trebui să fie comisă cu intenție sau intenție depășită. În realitate, o interpretare corectă din punct de vedere gramatical a textului conduce, fără echivoc, la concluzia că ambii termeni trebuie să aibă la bază o intenție. Într-adevăr, formularea „săvârșește din nou o infracțiune cu intenție …” indică faptul că și prima condamnare s-a pronunțat pentru o astfel de faptă[198,p.413].
Din reglementarea art. 147 alin. 3 din Noul cod penal român rezultă că persoanelor juridice li se aplică măsura de siguranță a confiscării speciale prevăzute de art. 112 din Noul cod penal român.
Celelalte măsuri, prin chiar natura lor sau prin modul de reglementare sunt inaplicabile entităților colective. Este evident că măsuri ca obligarea la tratament medical, internarea medicală, se adresează exclusiv persoanelor fizice. Tot astfel, interdicția ocupării unei funcții sau a exercitării unei profesii, așa cum este ea reglementată de art. 111 din Noul cod penal român, ca măsură de siguranță, este destinată doar persoanelor fizice, dat fiind că doar în cazul acestora se poate vorbi de o incapacitate sau nepregătire.
Potrivit art. 148 din Noul cod penal român răspunderea penală a persoanei juridice se prescrie în condițiile prevăzute de lege pentru persoana fizică, dispozițiile art. 153 – 156 din Noul cod penal român aplicându-se în mod corespunzător.
Art. 149 din Noul cod penal român prevede că termenul de prescripție a executării pedepsei amenzii aplicate persoanei juridice este de 5 ani. Executarea pedepselor complementare aplicate persoanelor juridice se prescrie într-un termen de 3 ani, care curge de la data la care pedeapsa amenzii a fost executată sau considerată ca executată.
Termenul de prescripție este de 3 ani și curge de la data la care pedeapsa amenzii a fost executată sau considerată ca executată. Având în vedere că pentru unele dintre pedepsele complementare durata maximă atinge 3 ani, credem că ar fi fost de dorit ca termenul de prescripție să aibă o durată superioară duratei pedepsei care se prescrie. De asemenea, considerăm că prescripția executării pedepselor complementare ar fi trebuit extinsă în cazul tuturor persoanelor juridice. Este adevărat că, de regulă, neexecutarea unei pedepse complementare atrage, potrivit reglementărilor, înlocuirea ei cu alta mai severă – de regulă cu dizolvarea – dar nu trebuie excluse ipotezele în care pedepsele complementare nu au fost executate și acest lucru se descoperă după trecerea unui interval de timp considerabil. Să presupunem, prin ipoteză, că o persoană juridică obligată la închiderea unor puncte de lucru nu execută această sancțiune, iar neexecutarea se descoperă după 5 ani de la data la care ar fi trebuit să aibă loc. S-ar mai justifica oare dispunerea dizolvării după acest interval de timp? Aceeași întrebare se poate pune cu privire la suspendarea activității atunci când sancțiunea neexecutată a fost difuzarea hotărârii de condamnare.
În ceea ce privește grațierea, un act de grațiere colectivă care privește pedepsele cu amenda va fi aplicabil și persoanelor juridice, în absența unei prevederi contrare în legea de grațiere. Grațierea individuală, în schimb, nu va putea interveni în cazul persoanelor juridice, dat fiind că, potrivit art. 9 din Legea nr. 546/2002 aceasta privește doar pedepsele privative de libertate.
Reabilitarea persoanei juridice are loc de drept, la expirarea unui termen de 3 ani care curge fie de la executarea pedepsei principale, fie de la executarea pedepsei complementare, cu condiția ca în acest interval persoana juridică să nu mai fi comis o nouă infracțiune. Evident, în cazul în care s-a aplicat pedeapsa complementară a dizolvării, nu se mai pune problema reabilitării, persoana juridică nemaiexistând[198,p.430-431].
Art. 150 din Noul cod penal român prevede că reabilitarea persoanei juridice are loc de drept dacă, în decurs de 3 ani de la data la care pedeapsa amenzii sau pedeapsa complementară a fost executată sau considerată ca executată, aceasta nu a mai săvârșit nicio altă infracțiune.
Art. 151 din Noul cod penal român prevede că în cazul pierderii personalității juridice prin fuziune, absorbție sau divizare intervenită după comiterea infracțiunii, răspunderea penală și consecințele acesteia se vor angaja: în sarcina persoanei juridice create prin fuziune; în sarcina persoanei juridice absorbante; în sarcina persoanelor juridice care au fost create prin divizare sau care au dobândit fracțiuni din patrimoniul persoanei divizate. În cazul prevăzut anterior, la individualizarea pedepsei se va ține seama de cifra de afaceri, respectiv de valoarea activului patrimonial al persoanei juridice care a comis infracțiunea, precum și de partea din patrimoniul acesteia care a fost transmisă fiecărei persoane juridice participante la operațiune.
Principalele cauze de înlăturare a răspunderii penale existente în cazul persoanelor fizice vor fi aplicabile și în cazul persoanei juridice. Spre exemplu, amnistia va fi incidentă și în cazul persoanelor juridice, în măsura în care infracțiunea comisă de acestea se încadrează în prevederile legii de amnistie. Câteva particularități legate de celelalte cauze care înlătură răspunderea penală se cer totuși a fi evidențiate.
Astfel, plângerea prealabilă, pentru a antrena răspunderea penală a persoanei juridice este necesar să vizeze respectiva persoană, nefiind suficientă plângerea îndreptată împotriva unei persoane fizice din cadrul entității colective. Dispoziția art. 157 alin. 3 din Noul cod penal român potrivit căreia fapta atrage răspunderea penală a tuturor persoanelor fizice sau juridice care au participat la săvârșirea acesteia, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut numai cu privire la una dintre acestea, nu este, în opinia noastră, susceptibilă să fundamenteze angajarea răspunderii penale a persoanei juridice, atunci când plângerea s-a făcut sau se menține doar cu privire la persoana fizică. Aceasta deoarece, așa cum am arătat, persoana juridică răspunde pentru o faptă proprie, neexistând de regulă o participație în sensul Codului penal între ea și persoana fizică.
Ca atare, și retragerea plângerii prealabile introduse cu privire la persoana juridică își va produce efectele, chiar dacă plângerea introdusă cu privire la persoana fizică se menține.
În ceea ce privește împăcarea părților, aceasta se va realiza, în privința persoanei juridice, potrivit art. 159 alin 5 și 6 din Noul cod penal român care prevăd că în cazul persoanei juridice, împăcarea se realizează de reprezentantul său legal sau convențional ori de către persoana desemnată în locul acestuia. Împăcarea intervenită între persoana juridică ce a săvârșit infracțiunea și persoana vătămată nu produce efecte față de persoanele fizice care au participat la comiterea aceleiași fapte. În cazul în care infracțiunea este săvârșită de reprezentantul persoanei juridice vătămate, dispozițiile art. 158 alin. 4 din Noul cod penal român se aplică în mod corespunzător respectiv în cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile, dar acțiunea penală a fost pusă în mișcare din oficiu în condițiile legii, retragerea plângerii produce efecte numai dacă este însușită de procuror.
Principiul personalității legii penale se aplică și persoanelor juridice potrivit art. 9 alin. 1 și 2 din Noul Cod Penal român. Legea penală română se aplică infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului țării de către un cetățean român sau de o persoană juridică română, dacă pedeapsa prevăzută de legea română este detențiunea pe viață ori închisoarea mai mare de 10 ani. În celelalte cazuri, legea penală română se aplică infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului țării de către un cetățean român sau de o persoană juridică română, dacă fapta este prevăzută ca infracțiune și de legea penală a țării unde a fost săvârșită ori dacă a fost comisă într-un loc care nu este supus jurisdicției niciunui stat.
Prezentăm în cele ce urmează un caz de condamnare definitivă a unei persoane juridice, cu specificarea că obiectul procesului penal îl reprezintă infracțiuni în reglementarea anteriară (Legea nr. 278/2006).
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 4, din data de 04.06.2010, în dosarul de urmărire penală 1512/P/2009, au fost trimiși în judecată, inculpații B. E, pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. (2) și (4) Cod penal și Spitalul Clinic de Urgență S.I., pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. (2) și (4) Cod penal.
În aceeași cauză, au fost judecați și inculpații A. G. (pentru săvârșirea infracțiunilor de neglijență în serviciu prevăzută de art. 249 Cod penal și vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. (2) Cod penal, ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) Cod penal), C. M. (pentru săvârșirea infracțiunilor de neglijență în serviciu prevăzută de art. 249 Cod penal, vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. (2) Cod penal și fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 Cod penal, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) Cod penal) și T. G. (pentru săvârșirea infracțiunilor de neglijență în serviciu prevăzută de art. 249 Cod penal, vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. (2) Cod penal și fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 Cod penal, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) Cod penal).
Judecătoria sectorului 4, Secția penală, prin sentința nr. 3249 din 27 decembrie 2011, i-a condamnat pe inculpații persoane fizice pentru infracțiunile pentru care au fost trimiși în judecată la pedeapsa cu închisoarea de 3 luni, dispunând suspendarea sub supraveghere a acesteia, stabilind un termen de încercare de 3 ani (în ceea ce o privește pe inculpata B. E.) și la pedepse cu amenda cuprinsă între 8.000 și 10.000 de lei (în ceea ce îi privește pe A. G., C. M. și T. G.).
De asemenea, instanța a dispus condamnarea Spitalului Clinic de Urgență S.I. București, în baza art. 184 alin. (2) și (4) Cod penal, la o pedeapsă de 300.000 lei amendă penală pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă.
Totodată, instanța i-a obligat pe toți inculpații în solidar, iar pe inculpații A. G., C. M. și T. G., în solidar și cu partea responsabilă civilmente S.C. A. S.A. la plata sumei de 200.000 euro, echivalent în lei la data plății, în favoarea părții civile, cu titlu de daune morale. În acest context, Judecătoria a constatat că asigurătorul S.C. A. S.A. nu poate fi obligat la plata daunelor morale pentru inculpatul Spitalul Clinic de Urgență S.I. București conform prevederilor poliței pentru asigurare de răspundere civilă.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, în noaptea de 13-14 noiembrie 2009, nou-născutul D. G. A. în vârstă de 3 zile, internat la nivelul Secției de neonatologie a Maternității B. din cadrul Spitalului Clinic de Urgență S.I. București, a suferit arsuri pe 20% din suprafața corpului în timp ce se afla într-un incubator în timpul unei proceduri de fototerapie. Astfel, se reține că inculpata B. E. a așezat nou-născutul dezbrăcat în incubatorul marca Alize, având pe el doar pampers și ochelari de protecție, deasupra căruia era așezată lampa de fototerapie cu lumină rece, însă față de numărul de recomandări pentru fototerapie raportat la numărul de incubatoare existente în secție, inculpata a plasat câte doi nou-născuți în incubatoare, inclusiv în cel marca Alize, despre care cunoștea faptul că se supraîncălzea. Totodată, pentru protecția nou-născuților inculpata a așezat de-a lungul pereților laterali ai incubatoarelor între nou-născuți și scutece rulate, inclusiv un scutec rulat la picioarele nou-născuților, aceștia fiind așezați fiecare cu capul înspre una din laturile mai scurte ale incubatorului și cu picioarele spre mijloc. În intervalul orar 02.00-03.00, nou-născutul a înlăturat prin rostogolire protecția pe care ar fi trebuit să o asigure scutecele rulate ajungând în exteriorul suprafeței tăviței din plastic și a intrat în contact cu suprafețele metalice fierbinți ale incubatorului, fapt ce i-a cauzat leziuni grave, arsuri de gradul II și III, pe 20% din suprafața corpului, inculpata găsindu-l în poziția culcat pe partea stângă, cu fața spre una din laturile scurte ale incubatorului.
S-a mai reținut că la data de 2.07.2009 Spitalului Clinic de Urgență S.I. București a încheiat cu S.C. A. S.R.L. un contract de prestare servicii, având ca obiect asigurarea service-ului dispozitivelor medicale utilizate de unitatea sanitară care nu erau în garanție, inclusiv șase incubatoare aflate la Maternitatea B., printre care și incubatorul model CA Alize. Din interpretarea contractului, redactat defectuos, rezultă că S.C. A. S.R.L. și-a asumat obligația efectuării lunare a unei inspecții tehnice periodice (ITP) cu privire la aparatele medicale vizate, precum și aceea a efectuării reparațiilor în cazul constatării unor defecțiuni, service-ul urmând a fi efectuat de către lucrătorii din cadrul așa-numitului „Departament Electronică”, respectiv de tehnicienii service A. G., C. M. și inginerul service T. G.
Până la producerea incidentului care a dus la vătămarea corporală a nou-născutului D. G. A., inculpații și-au îndeplinit atribuțiile de serviciu privind incubatoarele în mod formal, fără a le verifica temeinic și a semnala eventualele nereguli și a le remedia; iar această împrejurare a permis continuarea utilizării de către personalul medical a aparatului implicat în incident, cu defecțiuni grave de funcționare.
Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs toți cei cinci inculpați, partea responsabilă civilmente S.C. A. S.R.L. și partea civilă D. G. A. Curtea de apel București, prin decizia din 18 mai 2012, a respins toate recursurile ca nefondate, hotărârea Judecătoriei sectorului 4 rămânând așadar definitivă.
Aceasta este, la cunoștința noastră, prima hotărâre de condamnare a unui spital public din România, rămasă definitivă.
În ceea ce privește procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice, aceasta este reglementată în capitolul II al Noului cod de procedură penală român adoptat prin Legea nr. 135 din 1 iulie 2010, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 486 din 15 iulie 2010, intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014 prin art. 103 din Legea nr.255 din 19 iulie 2013 de punere în aplicare a Noului cod de procedură român.
Potrivit art. 491 alin 1 din Noul cod de procedură penală român persoana juridică este reprezentată la îndeplinirea actelor procesuale și procedurale de reprezentantul său legal, chiar și în cazurile în care prezența suspectului sau inculpatului este obligatorie, iar dacă procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau instanța consideră necesară audierea altor persoane fizice din cadrul persoanei juridice, acest lucru se realizează prin citarea lor ca martori[20,p.910].
Dacă persoana sau persoanele fizice care compun organul desemnat prin statut să reprezinte persoana juridică sunt, la rândul lor, urmărite pentru aceeași faptă sau pentru fapte conexe, se impune desemnarea de către persoana juridică a unui alt reprezentant, în persoana unui mandatar (art.491 alin. 2 din Noul cod de procedură român). Persoana juridică nu are posibilitatea de a încredința reprezentarea sa în continuare reprezentantului statutar, suspect sau inculpat în aceeași cauză, ea fiind obligată la desemnarea mandatarului, care poate fi orice persoană, din cadrul persoanei juridice sau din afara acesteia. Nimic nu se opune ca reprezentarea să fie realizată chiar de apărătorul ales al persoanei juridice.
Potrivit art. 491 alin 3 din Noul cod de procedură penală român dacă persoana juridică nu și-a numit un mandatar, acesta este desemnat, după caz, de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanță, din rândul practicienilor în insolvență, autorizați potrivit legii. Soluția desemnării mandatarului din rândul practicienilor în insolvență a fost susținută de o parte a doctrinei franceze[59,p.30], în timp ce alți autori consideră că mandatarul ar trebui să fie o persoană din cadrul persoanei juridice[11,p.25]. Soluția aleasă de legiuitorul român poate fi justificată prin aceea că numirea mandatarului de către organele judiciare se face doar dacă persoana juridică refuză să își desemneze ea însăși un reprezentant, ea având inițial posibilitatea să numească în această calitate persoana pe care o consideră ca fiind cea mai îndreptățită să o reprezinte.
Misiunea mandatarului desemnat de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanță se limitează la reprezentarea societății, el nefiind abilitat să intervină în administrarea acesteia. În același timp, mandatarul nu este obligat să realizeze el însuși apărarea persoanei juridice, având posibilitatea de a recurge la serviciile unui avocat în acest sens. Astfel, mandatarul poate opta pentru un avocat ales sau poate solicita organelor judiciare desemnarea unui apărător din oficiu.
Legislația fiscală românească a prefigurat prin prevederile art. 19 din Codul de procedură fiscală (adoptat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 92/2003, publicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 941 din 29 decembrie 2003, republicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 863 din 26 septembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare) posibilitatea desemnării pe cale judiciară (în speță, de instanța de judecată competentă la solicitarea organului fiscal), a unui reprezentant al persoanei juridice (denumit „curator fiscal”) al cărei domiciliu fiscal este necunoscut. Art. 19 din Codul de procedură fiscală reglementează însă posibilitatea numirii unui curator fiscal judiciar și pentru contribuabilul care este persoană fizică sau entitate fără personalitate juridică, în cazul în care aceștia sunt absenți, cu domiciliul fiscal necunoscut, ori care, din cauza bolii, unei infirmități, bătrâneții sau a unui handicap de orice fel, nu poate să își exercite și să își îndeplinească personal drepturile și obligațiile, ce îi revin potrivit legii.
În cazul în care, ulterior desemnării mandatarului, persana juridică intră în lichidare judiciară, mandatarul desemnat își păstrează această calitate, el având un mandat special (limitat la reprezentarea persoanei juridice în fața organelor judiciare penale, neputând efectua acte de administrare) față de mandatul general al practicianului în insolvență desemnat în vederea lichidării persoanei juridice. Trebuie remarcat că, potrivit art. 491 alin. 2 din Noul cod de procedură român, persoanei juridice îi revine obligația de a-și numi un mandatar doar dacă, atât ea, cât și reprezentantul său legal au calitatea procesuală de suspecți sau inculpați, pentru aceeași faptă sau pentru fapte conexe.
Această obligație de desemnare a unui mandatar nu incumbă persoanei juridice în următoarele situații:
1. urmărirea penală este începută doar împotriva persoanei juridice, iar față de reprezentantul legal al acesteia se efectuează acte premergătoare începerii urmăririi penale pentru săvârșirea aceleiași fapte sau a uneia conexe;
2. urmărirea penală este începută doar împotriva reprezentantului legal al persoanei juridice, iar față de persoana juridică se efectuează acte premergătoare urmăririi penale pentru săvârșirea aceleiași fapte sau a uneia conexe;
3. este începută urmărirea penală atât față de persoana juridică, cât și față de reprezentantul său legal, dar pentru fapte diferite, care nu sunt nici măcar conexe;
4. urmărirea penală nu este începută nici față de persoana juridică, nici față de reprezentantul legal al acesteia, iar față de aceștia se efectuează acte premergătoare urmăririi penale pentru săvârșirea aceleiași fapte sau pentru fapte conexe;
5. se efectuează acte premergătoare urmăririi penale sau chiar urmărirea penală față de reprezentantul unei persoane juridice, pentru săvârșirea unei infracțiuni în dauna chiar a persoanei juridice pe care acesta o reprezintă. În această situație, persoana juridică are calitatea procesuală de parte vătămată sau parte civilă, după caz.
Încălcarea obligației precizate mai sus este sancționată prin desemnarea mandatarului pe cale judiciară de către organele judiciare.
În opinia noastră, s-ar impune legiferarea obligației persoanei juridice de a desemna un mandatar și în situațiile descrise mai sus la punctele 1, 2, 4 și 5 sub sancțiunea desemnării din oficiu a unui mandatar de către organele judiciare. În aceste situații, persoana juridică și reprezentantul ei legal au interese contradictorii, ambii fiind cercetați pentru săvârșirea aceleiași fapte sau pentru fapte conexe, fapt ce ar presupune, teoretic, în majoritatea cazurilor, ca aceștia să acționeze, în plan procesual penal, fiecare împotriva intereselor celuilalt. Faptic însă reprezentantul legal al persoanei juridice va acționa doar el împotriva intereselor procesual penale ale persoanei juridice (cercetate pentru săvârșirea unei infracțiuni) în scopul de a scăpa de răspunderea penală, chiar cu riscul sancționării penale a persoanei juridice pe care o reprezintă, și nu persoana juridică respectivă.
Pe de altă parte, în situația descrisă anterior la punctul 5 (săvârșirea de către reprezentantul persoanei juridice a unei infracțiuni în dauna chiar a persoanei juridice reprezentate), în lipsa numirii de către organele judiciare a unui mandatar al persoanei juridice respective, reprezentantul persoanei juridice ar exercita în procesul penal drepturile și obligațiile procesuale a două părți, cu interese diametral opuse: învinuit/inculpat și parte vătămată/parte civilă.
Dubla poziție procesuală a reprezentantului persoanei juridice, în această situație, este de natură să lezeze grav drepturile și interesele legitime ale persoanei juridice reprezentate.
Pentru a scăpa de răspunderea penală și de cea patrimonială, reprezentantul persoanei juridice va declara în numele acesteia că persoana juridică respectivă nu va participa în procesul penal în calitate de parte vătămată sau parte civilă, chiar dacă existența și întinderea prejudiciului cauzat persoanei juridice de reprezentantul legal al acesteia au fost dovedite prin probele administrate în cauză.
Ca exemplu, administratorul unei societăți comerciale folosește în interes personal o sumă de bani ce aparținea societății, astfel încât săvârșește infracțiunea prevăzută de art. 272 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată. În cursul procesului penal respectiv, administratorul în cauză va fi chemat în calitate de reprezentant legal al societății comerciale respective, pentru a preciza dacă aceasta se constituie parte vătămată sau parte civilă. Este evident că administratorul respectiv nu se va constitui parte vătămată sau parte civilă contra lui însuși, lezând astfel drepturile și interesele legitime ale societății comerciale pe care o administrează.
Pentru a înlătura această posibilitate de vătămare a drepturilor legitime ale persoanei juridice, este de dorit ca legea procesual penală să impună obligația desemnării de către organele judiciare a unui mandatar al persoanei juridice, în cazul în care în dauna acesteia a fost săvârșită o infracțiune chiar de către reprezentantul ei legal.
Considerăm că într-o astfel de situație nu ar fi oportună acordarea dreptului persoanei juridice de a-și numi singură un mandatar întrucât, în fapt, tot infractorul (reprezentantul legal al persoanei juridice) ar fi acela care va desemna o persoană care să exercite împotriva sa personal drepturile personale ale persoanei juridice prejudiciate, astfel încât ar exista temeinice îndoieli cu privire la modul în care această persoană, desemnată chiar de infractor, și-ar îndeplini corect mandatul primit[211,p.200-203].
Potrivit art. 493 alin. 9 din Noul cod de procedură penală român împotriva reprezentantului persoanei juridice sau a mandatarului acesteia pot fi luate măsurile prevăzute la art. 265 din Noul cod de procedură penală român (mandatul de aducere) și art. 283 alin. 2 din Noul cod de procedură penală român (amenda judiciară de la 250 lei la 5000 lei), iar față de practicianul în insolvență, măsura prevăzută la art. 283 alin. 2 din Noul cod de procedură penală român (amenda judiciară de la 250 lei la 5000 lei).
Potrivit art. 493 din Noul cod de procedură penală român judecătorul de drepturi și libertăți, în cursul urmăririi penale, la propunerea procurorului, sau, după caz, judecătorul de cameră preliminară ori instanța poate dispune, dacă există motive temeinice care justifică suspiciunea rezonabilă că persoana juridică a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și numai pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal, una sau mai multe dintre următoarele măsuri: interdicția inițierii ori, după caz, suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice; interdicția inițierii ori, după caz, suspendarea fuziunii, a divizării sau a reducerii capitalului social al persoanei juridice, începută anterior sau în cursul urmăririi penale; interzicerea unor operațiuni patrimoniale, susceptibile de a antrena diminuarea activului patrimonial sau insolvența persoanei juridice; interzicerea încheierii anumitor acte juridice, stabilite de organul judiciar; interzicerea desfășurării activităților de natura celor cu ocazia cărora a fost comisă infracțiunea. Pentru a asigura respectarea măsurilor prevăzute mai sus, persoana juridică poate fi obligată la depunerea unei cauțiuni constând într-o sumă de bani care nu poate fi mai mică de 10.000 lei. Cauțiunea se restituie la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, de amânare a aplicării pedepsei, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de încetare a procesului penal, pronunțate în cauză, dacă persoana juridică a respectat măsura sau măsurile preventive, precum și în cazul în care, prin hotărâre definitivă, s-a dispus achitarea persoanei juridice. Cauțiunea nu se restituie în cazul nerespectării de către persoana juridică a măsurii sau a măsurilor preventive luate, făcându-se venit la bugetul de stat la data rămânerii definitive a hotărârii pronunțate în cauză, precum și dacă s-a dispus plata din cauțiune, în ordinea următoare, a despăgubirilor bănești acordate pentru repararea pagubelor cauzate de infracțiune, a cheltuielilor judiciare sau a amenzii. Măsurile preventive prevăzute anterior pot fi dispuse pe o perioadă de cel mult 60 de zile, cu posibilitatea prelungirii în cursul urmăririi penale și a menținerii în cursul procedurii de cameră preliminară și al judecății, dacă se mențin temeiurile care au determinat luarea acestora, fiecare prelungire neputând depăși 60 de zile. În cursul urmăririi penale, măsurile preventive se dispun de judecătorul de drepturi și libertăți prin încheiere motivată dată în camera de consiliu, cu citarea persoanei juridice. Participarea procurorului este obligatorie. Împotriva încheierii se poate face contestație la judecătorul de drepturi și libertăți sau, după caz, la judecătorul de cameră preliminară ori instanța ierarhic superioară, de către persoana juridică și procuror, în termen de 24 de ore de la pronunțare, pentru cei prezenți, și de la comunicare, pentru persoana juridică lipsă. Măsurile preventive se revocă de către judecătorul de drepturi și libertăți la cererea procurorului sau a persoanei juridice, iar de către judecătorul de cameră preliminară și de către instanță și din oficiu, numai când se constată că nu mai există temeiurile care au justificat luarea sau menținerea acestora.
Textul art. 493 din Noul cod de procedură penală român prevede printre altele că măsurile preventive se dispun „numai pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal”. Această formulare coroborată și cu prevederile art. 249 alin. 3 din Noul cod de procedură român, poprivit cărora “măsurile asiguratorii pentru garantarea executării pedepsei se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului”, sugerează că aceste măsuri preventive nu au nici o legătură cu asigurarea posibilității de executare a sancțiunilor. Credem, totuși, că trebuie să admitem că și aceasta poate fi o finalitate a măsurilor preventive, așa cum se întâmplă și în alte sisteme de drept. De altfel, chiar conținutul unora dintre aceste măsuri se leagă de o astfel de finalitate, căci, spre exemplu, efectuarea unor operațiuni patrimoniale susceptibile a antrena diminuarea semnificativă a activului patrimonial nu se leagă de normala desfășurare a procesului, ci de asigurarea posibilității de a se pune în executare pedeapsa amenzii. De aceea, măsurile preventive vor putea fi dispuse atunci când, din împrejurările de fapt, rezultă intenția persoanei juridice de a se sustrage de la urmărire sau judecată, prin dizolvare voluntară și lichidarea activului, ori când se încearcă lipsirea de obiect a sancțiunii pecuniare aplicate, prin intrarea în incapacitate de plată.
Din conținutul art. 493 alin 3 din Noul cod de procedură penală român rezultă că în caz de nerespectare a măsurii preventive, persoana juridică nu riscă decât pierderea cauțiunii. În alte sisteme de drept, de pildă în dreptul francez, nerespectarea măsurilor preventive constituie o infracțiune autonomă (art. 706-45 C.pr.pen. francez raportat la art. 434-43 și 434-47 Cod penal francez), ce se poate reține atât în sarcina persoanei juridice, cât și a persoanelor fizice care au permis încălcarea interdicțiilor citate, aspecte care, „de lege ferenda”, ar trebui reglementate și în dreptul român.
Un alt aspect privește măsura preventivă prevăzută la art. 493 alin 1 lit. e) din Noul cod de procedură român, respectiv interzicerea desfășurării activităților de natura celor cu ocazia cărora a fost comisă. Dacă pe durata procesului se dispune această măsură preventivă, se va scădea ea din durata pedepsei complementare dispuse potrivit art. 140 sau art. 142 din Noul cod penal român? După părerea noastră, deducerea ar trebui să opereze, dar în absența unui text în acest sens, fundamentarea unei astfel de soluții nu se poate face decât printr-o analogie în favoarea inculpatului cu dispozițiile art. 72 din Noul cod penal român. Un argument în favoarea soluției ar fi acela că, având în vedere durata procedurii și durata pedepsei complementare, ar fi posibil ca uneori măsura preventivă să depășească sub aspectul duratei pedeapsa complementară. În absența computării s-ar ajunge astfel la o dublare a pedepsei complementare, ceea ce nu este de acceptat.
Pentru a asigura posibilitatea eventualei impuneri a măsurilor preventive, persoana juridică este obligată să comunice organului judiciar, în termen de 24 de ore, intenția de fuziune, divizare, dizolvare, reorganizare, lichidare sau reducere a capitalului social (art. 495 alin. 4 din Noul cod de procedură penală român). Consacrarea de către legiuitor a măsurilor preventive și preocuparea pentru a se asigura respectarea lor merită să fie apreciate, necesitatea și importanța lor fiind subliniate și de doctrina franceză. Avem însă anumite îndoieli referitoare la măsura în care reglementarea va reuși să răspundă scopului urmărit. Astfel, potrivit legii, neîndeplinirea sau îndeplinirea cu întârziere a obligației de comunicare a fost prevăzută ca abatere judiciară și sancționată cu amendă judiciară de la 500 lei la 5.000 lei. În realitate, este greu de imaginat că persoana juridică, odată ce a luat hotărârea de a proceda la una din aceste operațiuni, în scopul de a se sustrage de la urmărire, judecată sau executarea pedepsei, se va simți constrânsă de amenda judiciară prevăzută de legiuitor.
În același timp, potrivit art. 10 lit. f din Noul cod de procedură penală român, acțiunea penală nu mai poate fi exercitată atunci când a intervenit amnistia, prescripția ori decesul suspectului sau al inculpatului persoană fizică sau, după caz, radierea persoanei juridice atunci când are calitatea de suspect sau inculpat. În consecință, nu intrarea în lichidare este momentul de la care nu se mai poate vorbi de o răspundere penală a persoanei juridice, ci momentul radierii acesteia. Prin urmare în cursul lichidării persoana juridică poate fi urmărită pentru infracțiuni comise anterior acestui moment, chiar dacă intrarea în lichidare s-a făcut fără notificarea prevăzută de art. 495 alin. 4 din Noul cod de procedură penală român. Pentru ipotezele de divizare sau fuziune este posibilă tragerea la răspundere a persoanei sau persoanelor juridice rezultate în urma acestei operațiuni potrivit art. 151 alin 1 din Noul cod de penal român care prevede că în cazul pierderii personalității juridice prin fuziune, absorbție sau divizare intervenită după comiterea infracțiunii, răspunderea penală și consecințele acesteia se vor angaja: în sarcina persoanei juridice create prin fuziune; în sarcina persoanei juridice absorbante;în sarcina persoanelor juridice care au fost create prin divizare sau care au dobândit fracțiuni din patrimoniul persoanei divizate
Art. 496 din Noul cod de procedură penală român reglementează efectele fuziunii, absorbției, divizării, reducerii capitalului social, ale dizolvării sau lichidării persoanei juridice condamnate. Astfel dacă, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare a persoanei juridice și până la executarea pedepselor aplicate, intervine un caz de fuziune, absorbție, divizare, dizolvare, lichidare sau reducere a capitalului social al acesteia, autoritatea ori instituția căreia îi revine competența de a autoriza sau înregistra această operațiune este obligată să sesizeze instanța de executare cu privire la acesta și să informeze cu privire la persoana juridică creată prin fuziune, absorbție sau care a dobândit fracțiuni din patrimoniul persoanei divizate. Persoana juridică rezultată prin fuziune, absorbție sau care a dobândit fracțiuni din patrimoniul persoanei divizate preia obligațiile și interdicțiile persoanei juridice condamnate, dispozițiile art. 151 din Noul cod penal român aplicându-se în mod corespunzător.
Art. 494 din Noul cod de procedură penală român prevede că față de persoana juridică se pot lua măsuri asigurătorii.
Procedura de informare este reglementată de art. 495 din Noul cod de procedură penală român care prevede că:
(1) Procurorul, în cursul urmăririi penale, comunică organului care a autorizat înființarea persoanei juridice și organului care a înregistrat persoana juridică punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a persoanei juridice, la data dispunerii acestor măsuri, în vederea efectuării mențiunilor corespunzătoare.
(2) În cazul instituțiilor care nu sunt supuse condiției înregistrării sau autorizării pentru a dobândi personalitate juridică, informarea prevăzută la alin. (1) se face către organul care a înființat acea instituție.
(3) Organele prevăzute la alin. (1) și (2) sunt obligate să comunice organului judiciar, în termen de 24 de ore de la data înregistrării, în copie certificată, orice mențiune înregistrată de acestea cu privire la persoana juridică.
(4) Persoana juridică este obligată să comunice organului judiciar, în termen de 24 de ore, intenția de fuziune, divizare, dizolvare, reorganizare, lichidare sau reducere a capitalului social.
(5) Dispozițiile alin. (1) – (3) se aplică în mod corespunzător și în cazul luării măsurilor preventive față de persoana juridică.
(6) După rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa amenzii, instanța de executare comunică o copie de pe dispozitivul hotărârii organului care a autorizat înființarea persoanei juridice, organului care a înregistrat persoana juridică, organului care a înființat instituția nesupusă autorizării sau înregistrării, precum și organelor cu atribuții de control și supraveghere a persoanei juridice, în vederea efectuării mențiunilor corespunzătoare.
(7) Neîndeplinirea, de îndată sau până la împlinirea termenelor prevăzute, a obligațiilor prevăzute la alin. (3) – (5) constituie abatere judiciară și se sancționează cu amenda judiciară de la 500 lei la 5.000 lei.
Art. 497 din Noul cod de procedură penală român reglementează punerea în executare a pedepsei amenzii. Astfel:
(1) Persoana juridică condamnată la pedeapsa amenzii este obligată să depună recipisa de plată integrală a amenzii la judecătorul delegat cu executarea, în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
(2) Când persoana juridică condamnată se găsește în imposibilitatea de a achita integral amenda în termenul prevăzut la alin. (1), judecătorul delegat cu executarea, la cererea persoanei juridice, poate dispune eșalonarea plății amenzii pe cel mult 2 ani, în rate lunare.
(3) În cazul neîndeplinirii obligației de plată a amenzii în termenul arătat la alin. (1) sau de neplată a unei rate potrivit eșalonării, instanța de executare comunică un extras de pe acea parte din dispozitiv care privește aplicarea sau eșalonarea amenzii organelor competente, în vederea executării acesteia potrivit procedurii de executare silită a creanțelor fiscale.
Art. 498 din Noul cod de procedură penală român reglementează punerea în executare a pedepsei complementare a dizolvării persoanei juridice. Asfel copia dispozitivului hotărârii de condamnare se comunică, la data rămânerii definitive, de către judecătorul delegat cu executarea persoanei juridice respective, precum și organului care a autorizat înființarea persoanei juridice, respectiv organului care a înregistrat persoana juridică, solicitându-se totodată informarea cu privire la modul de ducere la îndeplinire a măsurii. La data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare la pedeapsa complementară a dizolvării, persoana juridică intră în lichidare.
Art. 499 din Noul cod de procedură penală român reglementează punerea în executare a pedepsei complementare a suspendării activității persoanei juridice. Asfel o copie de pe dispozitivul hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat pedeapsa suspendării activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice se comunică, la data rămânerii definitive, organului care a autorizat înființarea persoanei juridice, organului care a înregistrat persoana juridică, organului care a înființat instituția nesupusă autorizării sau înregistrării, precum și organelor cu atribuții de control și supraveghere a persoanei juridice, pentru a lua măsurile necesare.
Art. 500 din Noul cod de procedură penală român reglementează punerea în executare a pedepsei complementare a închiderii unor puncte de lucru ale persoanei juridice. Astfel o copie de pe dispozitivul hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat persoanei juridice pedeapsa închiderii unor puncte de lucru se comunică, la data rămânerii definitive, organului care a autorizat înființarea persoanei juridice și organului care a înregistrat persoana juridică, organului care a înființat instituția nesupusă autorizării sau înregistrării, precum și organelor cu atribuții de control și supraveghere a persoanei juridice, pentru a lua măsurile necesare.
Art. 501 din Noul cod de procedură penală român reglementează punerea în executare a pedepsei complementare a interzicerii persoanei juridice de a participa la procedurile de achiziții publice. Astfel o copie de pe dispozitivul hotărârii prin care s-a aplicat persoanei juridice pedeapsa interzicerii de a participa la procedurile de achiziții publice se comunică, la data rămânerii definitive: oficiului registrului comerțului, în vederea efectuării formalităților de publicitate în registrul comerțului; Ministerului Justiției, în vederea efectuării formalităților de publicitate în Registrul național al persoanelor juridice fără scop patrimonial; oricărei autorități care ține evidența persoanelor juridice, în vederea efectuării formalităților de publicitate; administratorului sistemului electronic de achiziții publice. O copie de pe dispozitivul hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat persoanei juridice pedeapsa interzicerii de a participa la procedurile de achiziții publice se comunică, la data rămânerii definitive, organului care a autorizat înființarea persoanei juridice și organului care a înregistrat persoana juridică, pentru a lua măsurile necesare.
Art. 5011 din Noul cod de procedură penală român reglementează punerea în executare a pedepsei complementare a plasării sub supraveghere judiciară. Astfel atribuțiile mandatarului judiciar privind supravegherea activității persoanei juridice sunt cuprinse în dispozitivul hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat pedeapsa plasării sub supraveghere judiciară. Mandatarul judiciar nu se poate substitui organelor statutare în gestionarea activităților persoanei juridice.
Art. 502 din Noul cod de procedură penală român reglementează punerea în executare a pedepsei complementare a afișării sau publicării hotărârii de condamnare. Astfel un extras al hotărârii de condamnare care privește aplicarea pedepsei complementare a afișării hotărârii de condamnare se comunică, la data rămânerii definitive, persoanei juridice condamnate, pentru a-l afișa în forma, locul și pentru perioada stabilite de instanța de judecată. Un extras al hotărârii de condamnare care privește aplicarea pedepsei complementare a publicării hotărârii de condamnare se comunică, la data rămânerii definitive, persoanei juridice condamnate, pentru a publica hotărârea în forma stabilită de instanță, pe cheltuială proprie, prin intermediul presei scrise sau audiovizuale ori prin alte mijloace de comunicare audiovizuale, desemnate de instanță. Persoana juridică condamnată înaintează instanței de executare dovada începerii executării afișării sau, după caz, dovada executării publicării hotărârii de condamnare, în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dar nu mai târziu de 10 zile de la începerea executării ori, după caz, de la executarea pedepsei principale. O copie de pe hotărârea de condamnare, în întregime sau în extras al acesteia, se comunică la data rămânerii definitive organului care a autorizat înființarea persoanei juridice, organului care a înregistrat persoana juridică, organului care a înființat instituția nesupusă autorizării sau înregistrării, precum și organelor cu atribuții de control și supraveghere a persoanei juridice, pentru a lua măsurile necesare.
Art. 503 din Noul cod de procedură penală român reglementează supravegherea executării pedepselor complementare aplicate persoanelor juridice. Astfel în caz de neexecutare cu rea-credință a pedepselor complementare aplicate persoanei juridice, instanța de executare aplică sancțiunea dizolvării persoanei juridice sau, după caz, suspendarea activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice până la punerea în executare a pedepsei complementare dar nu mai mult de 3 luni iar dacă până la împlinirea acestui termen pedeapsa complementară nu a fost pusă în executare, instanța dispune dizolvarea persoanei juridice. Sesizarea instanței se face din oficiu de către judecătorul delegat al instanței de executare, potrivit art. 499 – 502 din Noul cod de procedură penală român. Persoana juridică este citată la judecată, participarea procurorului este obligatorie iar după concluziile procurorului și ascultarea persoanei juridice condamnate, instanța se pronunță prin sentință.
În secțiunea 41 din Legea nr. 78/2000 privind prevenirea descoperirea și sancționarea faptelor de corupție au fost incriminate „Infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene”, respectiv nerespectarea normelor privind obținerea de fonduri din bugetele Comunităților Europene (art. 181 alin. 1 și 2); diminuarea ilegală a resurselor din bugetele Comunităților Europene (art. 183 alin. 1 și 2); deturnarea de fonduri din bugetele Comunităților Europene (art. 182 alin. 1 și 3), precum și neglijența care prejudiciază interesele financiare ale Comunităților Europene (art. 185 ). Toate aceste infracțiuni sunt preluate din Convenția privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene.
În ceea ce privește conținutul legal al acestor infracțiuni, nerespectarea normelor privind obținerea de fonduri din bugetele Comunităților Europene constă în folosirea sau prezentarea de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor (alin. 1). Constituie de asemenea infracțiune omisiunea de a furniza, cu știință, datele cerute potrivit legii pentru obținerea de fonduri din bugetul general al Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept a acestor fonduri (alin. 2). Dacă faptele prezentate mai sus au produs consecințe deosebit de grave, pedeapsa este mai mare (alin. 3).
Infracțiunea de diminuare ilegală a resurselor din bugetele Comunităților Europene constă în folosirea sau prezentarea de documente ori declarații false, inexacte ori incomplete, care are ca rezultat diminuarea ilegală a resurselor din bugetul general al Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor. Alineatul (2) sancționează omisiunea de a furniza, cu intenție, datele cerute potrivit legii, dacă fapta are ca rezultat diminuarea ilegală a resurselor din bugetul general al Comunităților Europene, sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor.
Potrivit alin. 3, se sancționează mai grav faptele prevăzute în alin. 1 și 2, dacă au produs consecințe deosebit de grave.
Deturnarea de fonduri din bugetele Comunităților Europene constă în schimbarea, fără respectarea prevederilor legale, a destinației fondurilor obținute din bugetul general al Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor.
Conform alin. 3 constituie de asemenea infracțiune schimbarea, fără respectarea prevederilor legale, a destinației unui folos legal obținut, dacă fapta are ca rezultat diminuarea ilegală a resurselor din bugetul general al Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor.
Potrivit alin. 2 sancțiunea este mai gravă dacă fapta prevăzută în alin.(l) a produs consecințe deosebit de grave.
Neglijența care prejudiciază interesele financiare ale Comunităților Europene constă în încălcarea din culpă, de către director, administrator sau persoana cu atribuții de decizie sau control în cadrul unui agent economic, a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă a avut ca rezultat săvârșirea uneia dintre infracțiunile prevăzute în art. 181-183 ori săvârșirea unei infracțiuni de corupție ori de spălare a banilor în legătură cu fondurile Comunităților Europene, de către o persoană care se află în subordinea sa și care a acționat în numele acelui agent economic.
În domeniul protejării intereselor financiare ale Comunităților Europene, legislația a fost îmbunătățită prin Ordonanța Guvernului nr. 79/2003 privind controlul și recuperarea fondurilor comunitare, precum și a fondurilor de cofinanțare aferente utilizate necorespunzător, dar și prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, publicată în Monitorul Oficial nr. 279 din 21.04.2003, care a modificat Legea nr. 78/2000.
Din cele prezentate anterior, analizând și partea specială a Codului penal român, precum și legile speciale ce prevăd sancțiuni penale, concluzionăm că, în opinia noastră, în mod fericit reglementarea răspunderii penale a persoanelor juridice s-a realizat în partea generală a Codului penal, lăsând doctrinei și, în special, jurisprudenței sarcina de a stabili în fiecare caz concret dacă o anumită infracțiune poate fi sau nu imputată unei persoanei juridice. Enumerăm, exemplificativ, legi speciale care pot atrage răspunderea penală a persoanelor juridice în dreptul român: Legea nr. 31 privind societățile comerciale, republicată în Monitorul Oficial al României nr. 1066 din 17.11.2004; Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței publicată în Monitorul Oficial al României nr. 359 din 21.04.2006, art.143 al.2, reglementând bancruta frauduloasă; Legea nr. 31/1996 privind monopolul de stat, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 96 din 13.05.1996, modificată prin Legea nr.171/2001 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 184 din 11.04.2001; Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului, republicată în Monitorul Oficial al României nr. 49 din 04.02.1998; Legea nr. 241/2005 privind prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 672 din 27.07.2005; Legea nr. 82/1991 privind contabilitatea, republicată în Monitorul Oficial al României nr. 48 din 08.01.2005; Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară din România, republicată în Monitorul Oficial al României nr. 78 din 24.01.2005; Legea CEC-ului nr. 59/1934, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 100 din 01.05.1934, modificată și completată de OG nr. 11/1993 și Legea nr. 83/1994; Legea asupra cambiei și biletului la ordin nr. 58/1934, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 100 din 01.05,1934, modificată și completată de OG nr. 11/1993 și Legea nr. 83/1994; Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării actelor de terorism, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 904 din 12.12.2002, lege modificată succesiv prin Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 50 din 29.01.2003, precum și prin Legea nr. 230/2005 privind modificarea Legii nr. 656/2002, publicată în Monitorul Oficial al României nr.618 din 15.07.2005; Legea nr. 297/2004 privind piața de capital, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 571 din 29.06.2004; Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 350 din 19.04.2006; Legea nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 182 din 30.07.1992; Legea drepturilor de autor și a drepturilor conexe nr. 8/1996, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 60 din 26.03.1996, modificată și completată de Legea nr. 146/1997, Legea nr. 285/2004, OUG nr.123/2005 și OUG nr. 190/2005; Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționare corupției, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 279 din 21.04.2003; Legea nr. 365/2002 privind comerțul electronic, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 483 din 05.07.2002, republicată în Monitorul Oficial al României nr. 959 din 29.11.2006; Legea nr, 50/1991 privind autorizarea în construcții, republicată în Monitorul Oficial al României nr. 933/2004, modificată prin Legea nr.52/2006, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 238 din 08.03.2006; Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 12/1995, modificată prin Legea nr. 597/2002, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 817/2002; Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloaiale, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 24 din 30.01.1991, cu modificările și completările aduse de Legea nr. 21/1996 și Legea nr. 298/2001; Legea nr. 21 din 10.04.1996 privind refimul concurenței, republicată în Monitorul Oficial al României nr. 742 din 16.08.2005; Legea nr. 12/1990 privind protejarea populației împotriva unor activități comerciale ilicite, republicată în Monitorul Oficial al României nr. 133 din 20.06.1991, modificată și completată de OG nr. 23/1992, OG nr. 55/1994 și Legea nr. 105/1997; Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție; Legea nr. 16/1995 privind protecția topografiilor produselor semiconductoare, publicată în Monitorul Oficial al României nr.45 din 09.03.1995; Legea nr.255/1998 privind protecția noilor soiuri de plante, Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice; Legea nr.32/2000 privind societățile de asigurare și supraveghere a asigurărilor, publicată în Monitorul Oficial al României nr.148 din 10.04.200; OG nr. 195/2005 privind protecția mediului, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1196 din 30.12.2005; Legea nr. 111/1996 privind desfășurarea în siguranță a activităților nucleare, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 78 din 18.02.1978; OUG nr. 78/200 privind regimul deșeurilor, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 283 din 22.06.2000, modificată prin Legea nr. 426/2001; Legea nr. 103/1996 privind regimul fondului cinegetic și protecția vânatului, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 328 din 17.05.2002; Legea nr. 26/1996 privind regimul silvic, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 93 din 08.05.1996; Legea nr. 192/2001 privind fondul piscicol, pescuitul și acvacultura, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 627 din 02.09.2003; Legea apelor nr. 107/1996, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 244 din 08.10.1996.
Secțiunea 4. Concluzii la capitolul IV.
În final, în urma studierii problematicii răspunderii penale a persoanelor juridice în sistemul de drept din Republica Moldova și în sistemul de drept din România, formulăm următoarele concluzii:
În concepția Codului penal al Republicii Moldova din 1961 persoana juridică nu putea fi subiect al infracțiunii. Actualul Cod penal al Republicii Moldova a mers pe calea recomandată țărilor membre de Consiliul Europei și de către alte organizații internaționale, de a recunoaște în legislația penală persoana juridică drept subiect al răspunderii penale. Astfel, art.21 alin.(3) și (4) Cod penal al Republicii Moldova reglementează particularitățile răspunderii penale a persoanei juridice ca subiect al infracțiunii.
Persoana juridică, cu excepția autorităților publice, este pasibilă de răspundere penală pentru o faptă prevăzută de legea penală, dacă există una din următoarele condiții:
a). persoana juridică este vinovată de neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a dispozițiilor directe ale legii, ce stabilesc îndatoriri sau interdicții pentru efectuarea unei anumite activități;
b). persoana juridică este vinovată de efectuarea unei activități ce nu corespunde actelor de constituire sau scopurilor declarate;
c). fapta care cauzează sau creează pericolul cauzării de daune în proporții considerabile persoanei, societății sau statului a fost săvârșită în interesul acestei persoane juridice sau a fost admisă, sancționată (validată, în opinia noastră, într-o exprimare mai fericită), aprobată, utilizată de organul sau persoana împuternicite cu funcții de conducere a persoanei juridice respective.
Art. 63 Cod penal al Republicii Moldova prevede categoriile pedepselor aplicate persoanelor juridice, respectiv amendă, privare de dreptul de a exercita o anumită activitate și lichidare.
În sistemul de drept din Republica Moldova este consacrat sistemul clauzei speciale de răspundere penală a persoanelor juridice.
Înainte de consacrarea răspunderii penale a persoanei juridice în dreptul român a fost adoptată Legea nr. 299/2004, lege care cuprinde norme privind răspundea penală a persoanelor juridice pentru infracțiunile de falsificare de monedă sau de alte valori. Această lege a apărut în legislația română în perioada de aplicare a Codului penal român din 1969, care nu admite răspunderea penală a persoanei juridice.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 299/2004, „Persoanele juridice, cu excepția statului, a autorităților publice și a instituțiilor publice, răspund penal în cazul infracțiunilor de falsificare de monede sau de alte valori prevăzute la art. 282 și art. 284 din Codul penal român, precum și al infracțiunii de deținere de instrumente în vederea falsificării de valori prevăzută la art. 285 din Codul penal român, săvârșite în numele sau în interesul persoanelor juridice, de către organele sau reprezentanții acestora” [alin. (1)]. În alin. (2) al art. 1 din lege se mai prevede că „Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a participat la săvârșirea aceleiași fapte”.
Aceste prevederi prefigurează consacrarea răspunderii penale a persoanei juridice ca instituție de bază a dreptului penal român și integrarea ei în sistemul noului Cod penal român ca o componentă a acestuia.
Art. 135 din Noul cod penal român reglementează condițiile răspunderii penale a persoanelor juridice, prevăzându-se că “Persoana juridică, cu excepția statului și a autorităților publice, răspunde penal pentru infracțiunile săvârșite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice. Instituțiile publice nu răspund penal pentru infracțiunile săvârșite în exercitarea unei activități ce nu poate face obiectul domeniului privat. Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit la săvârșirea aceleiași fapte”.
Noul cod penal român prevede, în art. 136, felurile pedepselor aplicabile persoanei juridice, respectiv pedepse principale și complementare, din categoria pedepselor principale făcând parte numai amenda, iar din categoria pedepselor complementare făcând parte dizolvarea persoanei juridice;suspendarea activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani; închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani; interzicerea de a participa la procedurile de achiziții publice pe o durată de la unu la 3 ani; plasarea sub supraveghere judiciară; afișarea sau publicarea hotărârii de condamnare.
În sistemul de drept din România este consacrat sistemul clauzei generale de răspundere penală a persoanelor juridice, lăsându-se doctrinei și, mai cu seamă, jurisprudenței sarcina de a stabili în fiecare caz concret dacă o anumită infracțiune poate sau nu să fie imputată unei persoane juridice.
Concluzii generale și recomandări
1. Persoanele juridice joacă un rol capital în toate domeniile vieții economico-sociale, acest rol neputând fi îndeplinit de entități fictive.
2. Infracțiunea nu poate fi comisă direct și personal de către persoana juridică, dar aceasta îi este imputabilă când a fost comisă în concret de către un organ sau reprezentant al acesteia.
3. Recunoașterea capacității de acțiune a persoanei juridice nu implică o răspundere pentru fapta altuia, ci pentru o formă de activitate proprie, realizată prin intermediul altuia și determinată de structura persoanei juridice.
4. Persoana juridică își poate gestiona afacerile mai bine sau mai puțin bine, mai mult sau mai puțin corect, iar infracțiunea este expresia maximei incorectitudini de care dă dovadă persoana juridică.
5. Persoana juridică nu este o sumă a indivizilor în starea lor psihică obișnuită, ci o sumă a unor voințe modificate, ca urmare a interacțiunii acestora, în cadrul structurii organizatorice proprii.
6. Răspundera penală a persoanelor juridice nu intră în conflict cu principiul caracterului personal al răspunderii penale, tocmai acest principiu impunând introducerea răspunderii penale a entităților colective.
7. Persoanele juridice au capacitatea de a suporta o pedeapsă (în principal amenda), funcțiile sau scopurile pedepsei neopunându-se aplicării pedepsei entităților colective.
8. Criminalitatea legată de activitatea persoanelor juridice este în prezent o realitate incontestabilă, organizațiile criminale adoptând forme și structuri specifice industriei și comerțului și încercând ca, în spatele unei aparențe de legalitate, să își desfășoare în siguranță și la o scară cât mai largă activitățile ilicite.
9. Răspunderea civilă a persoanei juridice pentru repararea prejudiciului trebuie să coexiste cu răspunderea penală, și nu să încerce să i se substituie.
10. Încălcările cele mai grave ale legii trebuie să atragă o răspundere penală, iar abaterile de mai mică gravitate să rămână în sfera dreptului administrativ-penal.
11. Dacă în cazul persoanei fizice măsura de siguranță nu este suficientă pentru a realiza scopul legii penale, ar putea fi ea aplicată de sine stătător în cazul persoanelor juridice, constituind în același timp un mijloc juridic suficient pentru ca persoana juridică să nu mai săvârșească infracțiuni.
12. Reglementarea instituției agravării răspunderii conducătorilor persoanei juridice trebuie să fie alăturată răspunderii penale a persoanei juridice, nu să o înlocuiască.
13. Persoanele juridice de drept privat, precum și persoanele juridice de drept public, cu excepția statului, în principiu, răspund penal.
14. Cu privire la entitățile lipsite de personalitate juridică, fiecare sistem de drept aplică reguli diferite privind sfera acestor entități care răspund penal.
15. Cu privire la persoanele juridice aflate în proces de constituire se apreciază în mai multe sisteme de drept (de exemplu cel spaniol), că viitoarea societate cu capacitate juridică este continuatoarea societății aflate în formare, prin urmare fiind posibilă angajarea răspunderii penale a societății pentru infracțiunile săvârșite în faza de constituire.
16. Problematica stabilirii capacității penale a persoanei juridice prezintă aspecte particulare în practică, când trebuie analizată în contextul unor elemente de extraneitate, aplicându-se în acest caz principiul teritorialității și personalității legii penale.
17. În legislațiile diferitelor state s-au conturat două sisteme importante de determinare a domeniului răspunderii penale a persoanei juridice. În cadrul primului sistem, cel al răspunderii generale, promovat de Marea Britanie, S.U.A., Australia, Africa de Sud, Olanda, Belgia, Canada, etc., persoanele juridice au o capacitate penală similară celei a persoanei fizice, putând comite, la fel ca și acestea, orice infracțiune. Al doilea sistem, consacrat de Franța, Finlanda, Danemarca și China, presupune indicarea de către legiuitor în cazul fiecărei infracțiuni a posibilității comiterii ei de către o persoană juridică, sistem preluat și de către Republica Moldova.
18. Chiar dacă persoana juridică poate fi destinatara directă a normei juridice, pentru reținerea în sarcina acesteia a unei infracțiuni este necesară în primul rând o acțiune sau inacțiune comisă de către o persoană fizică, respectiv existența unui substratum uman, capabil de o acțiune materială. În prezent se constată o lărgire a cercului de persoane care pot angaja răspunderea penală a persoanei juridice, în condițiile în care viața economico-socială demonstrează că numeroase urmări socialmente periculoase sunt consecința acțiunilor sau inacțiunilor unor cadre medii.
19. Existența unor criterii de imputabilitate prestabilite a actului material comis de către persoana fizică comportă riscul ca persoana juridică să eludeze răspunderea penală în numeroase cazuri.
20. Pentru proba elementului subiectiv instanța nu este ținută de consemnările din procesele-verbale ale organelor colegiale de conducere, putându-se recurge la orice mijloc de probă pentru a stabili poziția subiectivă reală a persoanei juridice.
21. Prin săvârșirea infracțiunii organul sau reprezentantul persoanei juridice nu și-au anihilat complet personalitatea în cadrul structurii organizatorice a persoanei juridice, aceștia rămânând persoane dotate cu libertatea de voință și acțiune, astfel încât, angajând răspunderea penală a entității colective, își angajează concomitent și propria răspundere penală. În persoana organului sau reprezentantului persoanei juridice sunt întrunite elementul material și elementul subiectiv al infracțiunii și, în consecință, faptul că în spatele său se află o persoană juridică nu-l poate exonera de răspunderea penală.
22. În sistemele de drept care consacră răspunderea penală a persoanei juridice, în privința cauzelor exoneratoare de răspundere pentru persoanele juridice, se admite că sunt aplicabile cauzele exoneratoare de răspundere pentru persoanele fizice, cu anumite particularități însă.
23. Apariția persoanei juridice în calitate de suspect sau inculpat într-un proces penal impune adaptarea regulilor procedurale aplicabile persoanelor fizice, având în vedere particularitățile persoanelor juridice. Aceste reglementări de ordin procedural sunt oarecum diferite în legislațiile diferitelor state.
24. În condițiile în care persoana juridică răspunde pentru o faptă proprie, ea nu se poate îndrepta împotriva persoanei fizice cu o acțiune în regres pentru recuperarea sumei plătite ca amendă penală. O soluție contrară ar încălca principiul caracterului personal al răspunderii penale, iar în ipoteza în care persoana fizică a fost și ea condamnată, ar conduce la o dublă sancționare a acesteia, ceea ce nu poate fi acceptat.
25. În sistemul de drept din Republica Moldova ar trebui reglementat sistemul răspunderii generale cu privire la răspunderea penală a persoanelor juridice, trebuind modificat art. 21 al. 3 Cod penal român, în sensul că „persoana juridică, cu excepția statului, a autorităților publice și a instituțiilor publice, poartă răspundere penală pentru infracțiunile din partea specială a Codului penal, care pot atrage răspunderea penală, având în vedere subiectul activ al infracțiunii”.
26. Propunem completarea art. 63 Cod penal din Republica Moldova în următoarea redactare: Suspendarea activității persoanei juridice, activitate în realizarea căreia a fost săvârșită infracțiunea, închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice în care s-a desfășurat activitatea infracțională, cu excepția persoanelor juridice din domeniul presei, interzicerea de a participa la procedurile de achiziții publice, publicarea, afișarea sau difuzarea hotărârii de condamnare pe cheltuiala persoanei juridice condamnate, obligația de a închide anumite localuri și suspendarea procedurii de faliment când aceasta are drept scop sustragerea de la urmărirea penală se aplică persoanei juridice doar ca pedepse complementare.
27. Propunem modificarea art. 74 alin. 2 Cod penal din Republica Moldova în următoarea redactare: Lichidarea persoanei juridice se aplică dacă instanța de judecată constată că persoana juridică a fost creată sau deturnată de la obiectul său de activitate pentru a comite faptele incriminate.
28. Propunem completarea aliniatului 3 al art. 21 Cod penal din Republica Moldova în următoarea redactare: Răspunderea penală a persoanei juridice se aplică tuturor persoanelor juridice cu excepția statului, a autorităților publice și a instituțiilor publice, pentru infracțiunile săvârșite în numele sau în interesul persoanelor juridice, de către organele sau reprezentanții acestora.
29. Persoanele juridice trebuie să răspundă penal și pentru infracțiunile prevăzute de art. 252, art. 253, art. 247, art. 255, art. 258, art. 265, art. 267, art. 268, art. 271, art. 273, art. 275, art. 139, art. 140, art. 142, art. 135, art. 136, art. 137, art. 138, art. 141 alin. 2, art. 143, art. 144, art. 180, art. 181 alin. 1, art. 184, art. 183, art. 194, art. 189, art. 199, art. 220, art. 219 din Codul Penal al Republicii Moldova.
30. Propunem înființarea unui cazier național al persoanelor juridice atât în sistemul de drept din Republica Moldova cât și în cel din România.
31. În sistemul de drept din România, cu referire la textul art 135 din Noul cod penal cu privire la intituțiile publice care nu răspund penal ar fi fost preferabilă o formulare de genul „instituțiile publice nu răspund penal pentru infracțiunile săvârșite în exercitarea unor activități care nu pot fi desfășurate de persoane fizice sau de persoane juridice de drept privat”.
32. Se impune să fie tranșată pe cale legislativă și situația privind aplicarea prevederilor art. 80 din Noul cod penal român și persoanelor juridice.
Bibliografie
I. Acte normative
1. Acte normative internaționale
Decizia C.E.D.O. (Oztürk contra Germania din 21.02.1984)
Recomandarea R(88)18 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei
Rezoluția Congresului Internațional de Drept Penal de la București (1929)
Rezoluția Secțiunii I din cadrul celui de-al XV-lea Congres Internațional de Drept Penal (O.N.U.-1994)
Rezoluția Congresului Internațional de Drept Comparat din 1978 de la Budapesta
Rezoluția Consiliului Europei (77)28 privind contribuția dreptului penal la protecția mediului
Recomandarea Consiliului Europei R(81)12 asupra criminalității afacerilor
Recomandarea Consiliului Europei R(82)15 privind rolul dreptului penal în protecția consumatorului
Recomandarea Consiliului Europei R(88)18 privind răspunderea întreprinderilor persoane juridice pentru infracțiunile savârșite în cadrul activității acestora
Rezoluția nr. 1 privind aspectele civile, administrative sau penale ale luptei împotriva corupției, adoptată la Conferința miniștrilor europeni de justiție desfășurată la La Valetta, Malta (1994)
Recomandarea Consiliului Europei R(96)8 privind politica penală într-o Europă în transformare, adoptată de Comitetul de Miniștri la 05.09.1996
Recomandarea Consiliului Europei R(97)24 privind cele 20 de principii directoare în lupta împotriva corupției, adoptată de Comitetul de Miniștri la 06.11.1997
Convenția privind protecția mediului prin intermediul dreptului penal, adoptată la Strasbourg la 04.11.1998
Convenția penală privind corupția adoptată la Strasbourg la 27.01.1999, ratificată de România prin Legea nr.27/2002
Convenția penală privind cyber-criminalitatea adoptată la Budapesta la 23.11.2001, ratificată de România prin Legea nr. 64/2004
Convenția Consiliului Europei pentru prevenirea terorismului și Convenția Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de ființe umane adoptate la Varșovia la 16.05.2005, ratificată de România prin Legea nr. 300/2006
Convenția Consiliului Europei referitoare la spălarea de bani, la depistarea, indisponibilizarea și confiscarea produselor infracțiunii și la finanțarea terorismului adoptată la Varșovia la 15.05.2005
Tratatul privind Comunitatea Economică Europeană (1957)
Regulamentul Comunității Economice Europeane nr. 17/62 din 06.02.1962
Regulamentul în domeniul transporturilor nr. 11/60 din 16.08.1960 adoptat în baza art. 79 din Tratatul C.E.E.
Convenția privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene adoptată la 26.07.1995, completată cu Regulamentul nr. 2988/1995 privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene, precum și al doilea Protocol adițional la Convenție, semnat la 19.06.1997
Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene cu nr. 2002/629/J.A.I. din 19.03.2002 privind lupta împotriva traficului de ființe umane
Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene cu nr. 2004/68/J.A.I. din 22.12.2003 privind lupta împotriva exploatării sexuale a copiilor și pedopornografiei
Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene cu nr. 2005/667/J.A.I. din 12.07.2005 privind întărirea cadrului penal pentru reprimarea poluării cauzate de nave
Proiectul deciziei-cadru privind lupta împotriva criminalității organizate
Convenția O.N.U. privind corupția din 2003, ratificată de România prin Legea nr.365/2004
Convenția O.N.U. privind criminalitatea transnațională organizată, ratificată de România prin Legea nr. 565/2002
Convenția O.N.U. din anul 1988 împotriva traficului ilicit de narcotice și substanțe halucinogene, ratificată de România prin Legea nr.118/1992
Convenția O.N.U. asupra imprescriptibilității crimelor de război și a crimelor contra umanității din 1968
Convenția O.N.U. pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid (New-York – 09.12.1948)
Directiva U.E. 95/46/C.E. privind protecția persoanelor fizice cu ocazia prelucrării datelor personale
Directiva U.E. 97/7/C.E. privind protecția consumatorilor cu ocazia încheierii contractelor electronice la distanță
Directiva U.E. 97/66/C.E. privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul telecomunicațiilor
Acțiunea comună 98/428/J.A.I. privind crearea rețelei judiciare europene
Acțiunea comună 98/733/J.A.I. privitoare la incriminarea apartenenței la o organizație criminală în statele membre ale Uniunii Europene
Acțiunea comună 98/699/J.A.I. referitoare la identificarea, depistarea, întreruperea sau punerea sub sechestru și confiscarea obiectelor folosite sau rezultate din infracțiuni
Decizia-cadru 2001/413/J.A.I. din 28.05.2001 privind lupta împotriva fraudei și falsului de mijloace de plată, altele decât banii lichizi
Directiva U.E. 2000/31/C.E. privind comerțul electronic
Directiva U.E. 99/93/C.E. privind condițiile cadru pentru semnături electronice
Acțiunea comună din 21.12.1989 adoptată de Consiliul Europei pe baza art.3 al Tratatului U.E. referitoare la incriminarea participării la o organizație criminală în cadrul statelor membre U.E.
Acțiunea comună din 22.12.1998 privind corupția în sectorul privat care are ca obiect incriminarea faptelor de corupție în medii profesionale sau comerciale
Convenția pentru lupta împotriva corupției funcționarilor publici străini în tranzacțiile comerciale internaționale
2. Acte normative naționale
Constituția Republicii Moldova
Codul penal al Republicii Moldova
Codul de procedură penală al Republicii Moldova
Legea nr. 1134 din 02.04.1997 privind societățile pe acțiuni din Republica Moldova
Codul Civil din Republica Moldova
Legea telecomunicațiilor din Republica Moldova (nr. 530-XIII din 07.07.1995)
Legea cu privire la organizarea și desfășurarea activității turisice în Republica Moldova cu nr. 352-XVI din 24.11.2006
Legea privind completarea Codului penal al Republicii Moldova cu nr. 353-XVI din 24.11.2006
Legea pentru desfășurarea în siguranță a activităților nucleare și radiologice cu nr. 111-XVI din 11.05.2006
Legea pentru completarea Codului penal al Republicii Moldova cu nr. 30-XVI din 23.02.2006
Legea audiovizualului a Republicii Moldova cu nr. 260-XVI din 27.07.2006
Codul cu privire la contravențiile administrative al Republicii Moldova
Legea pentru modificarea și completarea Codului cu privire la contravențiile administrative, a Codului penal al Republicii Moldova și a Codului de procedură penală al Republicii Moldova cu nr. 277-XVI din 04.11.2005
Constituția României
Codul penal al României; Codul penal român din 1936
Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, modificată prin Legea nr. 441/2006
Legea cetățeniei române nr. 21/1991
Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat
Legea nr. 356/2006 de modificare a Codului de Procedură Penală
Legea nr. 299/2004 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 593 din 01.07.2004
OG nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor în dreptul român
Legea română nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, publicată în Monitorul Oficial nr. 219 din 18.05.2000
Legea nr. 161/2003 privind grupurile de interes economic, publicată în Monitorul Oficial din România nr. 279 din 21.04.2003 privind modificarea Legii nr. 78/2000
Ordonața Guvernului din România nr. 79/2003 privind controlul și recuperarea fondurilor comunitare, precum și a fondurilor de cofinanțare aferente utilizate necorespunzător
Legea nr. 312/2004 de organizare și funcționare a Băncii Naționale a României
O.G. nr. 1/2000 privind organizarea și funcționarea I.M.L. „Mina Minovici”
Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției
Legea nr. 365/2002 privind comerțul electronic
Legea federală elvețiană privind dreptul penal administrativ din 22.03.1974
Legea elvețiană privind finanțele publice federale din 1995
Legea federală elvețiană privind cartelurile din 1995
Decretele-legi portugheze din 24.07.1979, 01.10.1979 și 27.10.1982, privind crearea unui sistem de infracțiuni reglementare
Legea italiană nr. 300 din 29.09.2000 și decretul-lege nr. 231 din 08.05.2001 pentru aplicarea acestei legi
Decretul-lege portughez din 24.07.1957, decretul-lege nr. 85-C/75 din 26.02.1975 privind aprobarea legii presei și decretul-lege nr. 376-A/89 din 25.10.1989 privind aprobarea regimului juridic al infracțiunilor vamale
Codul penal italian
Codul penal spaniol
Codul penal francez și Codul de procedură penală francez
Codul penal belgian și Codul de procedură penală belgian
Codul penal olandez
Codul penal canadian
Codul civil francez
Codul penal brazilian
Codul penal finlandez
Codul penal danez
Codul penal japonez
Legea britanică (Interpretation Act din 1978)
Legea scoțiană privind uzul de fals și înșelăciunea
Legea scoțiană privind fraudele în alegeri
Legea corporațiilor din Africa de Sud cu nr. 56 din 1955
Legea nr. 2000-647 din 10.07.2000 de modificare a Codului penal francez
Legea finlandeză privind societățile comerciale cu nr. 734/1978
Legea britanică a pariurilor
Legea britanică privind jocurile de noroc
Legea britanică privind furtul
Legea britanică privind descrierea mărfurilor
Legea belgiană din 04.05.1999 care a consacrat răspunderea penală a persoanelor juridice
Legea nr. 2001-504 din 2002 de modificare a Codului penal francez
Codul comercial olandez
Legea braziliană nr.9605/1988 privind persoanele juridice
Codul penal marocan
Sentencing Reform Act (S.U.A.) din 1984
Ghidul emis de către United States Sentencing Commission în 1991 (S.U.A.)
Legea din 16.12.1992 de modificare a Codului de procedură penală francez
Codul de instrucție criminală din Belgia
II. Bibliografie de specialitate
Abdel Razek, M., L'élément moral de l'infraction en droit comparé, teză, Paris, 1992
Allen, M. J., Textbook on Criminal Law, Blackstone Press Ltd., London, 1993
Amzazi, M., La responsabilité pénale des sociétés commerciales en droit marocain, „Revue internaționale de droit pénal” 1987
Andrews, J., Reform in the Law of Corporate Liability, „Criminal Law Review” 1973
Anghel, I.M., Fr. Deak, M.F. Popa, Răspunderea civilă, Ed. Stiințifică, București, 1970
Antoniu, G., Vinovăția penală, Ed. Academiei, București, 1995
Ashworth, A., Principles of Criminal Law, Clarendon Press, Oxford, 1995
Bacigalupo, S., La responsabilidad penal de las personas juridicas, Ed. Bosch, Barcelona, 1998
Barbăneagră A., Alecu Ghe., Berliba V., Budeci V., Carpov T., Cușnir V, Cojocaru R., Mariț A., Popovici T, Ulianovschi Ghe., Ulianovschi X., Ursu N., Volcinschi V., Codul Penal al Republicii Moldova – comentariu, Chișinău 2009
Barbero Santos, M., Responsabilidad penal de las personas juridicas în La responsabilità penale delle persone giuridiche in diritto comunitario, Actele conferinței de la Messina (30.04-05.05.1979), Ed. Giuffre, Milano, 1981
Barbieri J.-F., L’incidence de la réforme du Code pénal sur la gestion des personnes morales, „Les petites affiches” nr.120/1993
Barbieri J.-F., Responsabilité pénale des personnes morales. Cumul avec la responsabilité pénale de leurs représentants. Président du Conseil d’ administration. Responsabilit du dirigeant // Bulletin Joly, nr. 6,
Battaglini, G., Responsabilité pénale des personnes morales? „Revue internaționale de droit pénal”, 1930
Beleiu.Gh., Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de Editură și Presă „Șansa” S.R.L., București, 1992
Beleiu, G., Drept civil român – Ediția a VII-a revăzută și adăugită de Marian Nicolae și Petrică Trușcă, Editura Universul Juridic, București, 2001
Beliveau, P., La responsabilité pénale des corporations en droit canadien, „Revue de science criminelle et de droit pénal comparé”, 1999
Boisvert A.-M., Corporale Criminal Liability, University of Montreal, Uniform Law Conferance of Canada, A Discution Paper
Bonfils, S., Fondements logiques de la responsabilité pénale des personnes morales, Memoire D.E.A., Université Paris II Pantheon Assas, 1995
Bonnet-Vernay, S., Principes generaux de droit communautaire applicables au droit pénal, teză, Lyon, 1995
Bosly, H.-D., Vandermeersch, D., Droit de la procedure pénale, Ed. La Charte, Brugge, 2001
Botnaru Stela, Șavga Alina, Grosu Vladimir și Grama Mariana – Drept penal, partea generală, vol. I Ed. Cartier, 2005, Chișinău
Bouloc, B., Generalites sur les sanctions applicables aux personnes morales, „Revue des sociétés”, 1993
Bouloc, B., La responsabilité pénale des entreprises en droit français, „Revue internaționale de droit comparé”, 1994
Bouvier, E., De la responsabilité pénale et civile des personnes morales en droit français, Imprimerie Nouvelle, Lyon, 1887
Brânză S., Ulianovski X., Stati V., Țurcanu I., Grosu V., Drept penal – partea specială, vol. II, ediția a II-a, Ed. Cartier, 2005, Chișinău
Brickey K. F., Corporale Criminal Accountability: A Brief History and an Observation, Wash. U. L.Q., 1982
Bucy P. H., Corporale Ethos: A Standard for Imposing Corporale Criminal Liability, „Minn. L. Rev”, 1991
Bulai C., Manual de drept penal, Partea generală, Ed. All, 1997
Buluku M., M., La responsabilité pénale des personnes morales dans la reformé des codes pénaux belge et français, Memoire de licence, Université Libre de Bruxelles, 1989-1990
Card, R., Introduction to Criminal Law, Londra/Edinburgh 1988
Carsau, W., La question de la responsabilité pénale des personnes morales. Une these differente, „Revue de droit pénal et de criminologie”, 1980
Cartier, M. E., Le terrorisme dans le nouveau Code pénal français, „Revue de science criminelle et de droit pénal comparé”, 1995
Cassiers, W., La responsabilité pénale des personnes morales: une solution en trompe-l'oeil ? „Revue de droit pénal et de criminologie”, 1999
Cattaruzza, J., Baudoncq, M., La loi du 4 mai 1999 instaurant la responsabilité pénale des personnes morales, „Bulletin de droit fiscal et financier” nr.7/1999
Cărpenaru Stanciu, Drept comercial român, Ed. All Beck, București, 2000
Cernea E., Istoria statului și dreptului român, București, Editura Universității din București, Facultatea de Drept, 1976
Ceterchi I., Istoria dreptului românesc, Vol.II, Partea I, București, Editura Academiei RSR, 1984
Chiriță, R., Câteva considerații în legătură cu temeiul juridic al aplicării măsurilor de siguranță, „Dreptul” nr. 1/1999
Cicala, S., De la responsabilité pénale des personnes juridiques au point de vue du droit pénal interne, „Revue internaționale de droit pénal”, 1929
Clarkson, C. M. V., Corporate Culpability, „Web Journal of Current Legal Issues”, 1998
Clinard M. B., Corporale Coruption. The Abuse of Power, Praeger Publishers, 1990
Cofee, J., No soul to Damn;No Body to kill;Un unscandalized Inquiry into the Problem of Corporate Punishment, „Michigan Law Review”, 1981
Costello, D., Penal Responsibility of Juridical Persons, în La responsabilità penale delle persone giuridiche in diritto comunitario, Actele conferinței de la Messina (30.04-05.05.1979), Ed. Giuffre, Milano, 1981
Costin D. M., Evoluții recente ale răspunderii penale a persoanei juridice în sistemul de common law în Dreptul nr. 4/2009
Costin M., Răspunderea juridică în dreptul R.S.R., Ed. Dacia, Cluj, 1974
Couturier, G., Répartition des responsabilités entre personnes morales et personnes physiques, „Revue des sociétés”, 1993
Couvrat, P., La responsabilité pénale des personnes morales: un principe nouveau, „Les petites affiches”, nr. 120/1993
D'Haenens, J., Sanctions pénales et personnes morales, „Revue de droit pénal et de criminologie”, 1975-1976
Dannecker, G., La responsabilité pénale dans l'entreprise. Vers un espace judiciaire européen unifie? Les propositions „Espace judiciaire européen” confrontées á la situation en Allemagne, „Revue de science criminelle et de droit penal comparé”, 1997
Dannecker, G., Reflexiones sobre la responsabilidad penal de las personas juridicas, „Revista penal”, 2001
De Doelder, H., Criminal Liability of the Corporations – Nederlands, în H. de Doelder, K. Tiedemann, La criminalisation du comportement collectif, XIVe Congres International de Droit Comparé, Kluwer Law International, The Hague, 1996
De Nauw, A., Le vouloir propre d'une personne morale et l'action civile résultant d'une infraction (note sous Cass. 3e chambre, arr. du 19.10.1992) „Revue critique de jurisprudence belge” 1995
Deale T., Kennedy A., Corporale Cultures, Addison-Wesley, 1982
Dejemeppe, B., Responsabilité pénale des personnes morales, „Annales de droit de Louvain”, 1983
Delatte, P., La question de la responsabilité pénale des personnes morales en droit belge „Revue de droit pénal et de criminologie”, 1980
Delmas, M., Personnes morales étrangères et francaises (Questions de droit pénal international) „Revue des sociétés”, 1993
Deruyck, F., Pour quand la responsabilité pénale des personnes morales en droit pénal belge? „Journal des tribunaux”, 1997
Desportes, F., Le Gunehec, F., Peines applicables aux personnes morales. Peines criminelles et correctionnelles, Juris-Classeur pénal, Ed. Techniques du Juris-classeurs, 1994, fascicule 10
Desportes, F., Le Gunehec, F., Peines applicables aux personnes morales. Peines contraventionnelles, Juris-Classeur pénal, Ed. Techniques du Juris-classeurs, 1994, fascicule 20
Desportes, F., Gunehec, F., Droit pénal général, Ed. Economica, Paris, 2001
Desportes, F., Gunehec, F., Le nouveau droit pénal, Ed. Economica, Paris, 1995
Desportes, F., Le Gunehec, F., Responsabilité pénale des personnes morales, „Juris-Classeur pénal”, Ed. Techniques Juris-Classeur, 1994
Desportes, F., Le Gunehec, F.Poursuite, instruction et jugement des infractions commises par les personnes morales, Juris-classeur procédure pénale, Ed. Techniques Juris-Classeurs, 1995
Desportes, F., Responsabilité pénale des personnes morales, art. 121 -2, „Juris-Classeur pénal”, Ed. Techniques Juris-Classeurs, 2001
Diaconescu Horia, Este răspunderea penală a persoanei juridice în dreptul român o răspundere pentru fapta altuia, în „Dreptul” nr. 12/2005
Dogaru, M., Răspunderea penală a persoanelor juridice în dreptul european – Implicațiile jurisprudenței și doctrinei juridice europene asupra dreptului intern (Simpozion internațional), Editura Universitaria, Craiova, 2006
Dogaru, M., Dogaru, G., Caracterul real al persoanei juridice în Revista Economică nr. 6(37)/2007, Sibiu-Chișinău, 2007
Dogaru, M., Evoluția ideii de răspundere penală a persoanelor juridice în perioada codificărilor moderne în Revista Scientia nr. 10/2005, Editată de Universitatea „Jiul de Sus” din Tg-Jiu
Dogaru, M., Dogaru, G., Capacitatea de acțiune a persoanelor juridice în Revista Economică nr. 1(38)/2008, Chișinău-Sibiu, 2008
Dogaru, M., Săvârșirea de către persoanele juridice a infracțiunilor informatice și a infracțiunilor la regimul comerțului electronic, Seminarul științific cu participare internațională cu tema „Justiție și criminalitate informatică”, organizat de Curtea de Apel Craiova și Tribunalul Gorj – 2009
Dogaru, M., Sancțiunile aplicabile persoanelor juridice, Revista Legea și Viața nr. 10 (202) 2008, Chișinău
Dogaru, M., Aspecte procedurale privind sancționarea persoanei juridice, Revista Legea și Viața nr. 09 (201) 2008, Chișinău
Dogaru, M., Considerații generale privind răspunderea penală a persoanelor juridice în sistemul de drept din România, Revista Legea și Viața nr. 06 (222) 2010, Chișinău
Dolea Igor, Roman Dumitru, Vîzdoagă Tatiana, Sedlețchi Iurie, Șterbeț Valeria, Rotaru Vasile, Botezatu Raisa, Cerbu Adrian, Ursu Sergiu și Erjîu Ecaterina – Codul de procedură penală Comentariu, Ed. Cartier, ediția a II-a, 2005, Chișinău
Dongoroz, V., Comentare, în Rătescu, G. T., lonescu, I., Periețeanu, I. Gr., Dongoroz, V., Asnavorian, H., Pop, Tr., Papadopolu, M. I., Pavelescu, N., Codul penal „Regele Carol II”adnotat, Ed.Socec, București, 1937
Dongoroz, V., Drept penal, Ed. Tirajul, București, 1939
Donnedieu de Vabres, H., Les limites de la responsabilité pénale des personnes morales, „Revue internaționale de droit pénal”, 1950
Dugué, A., Les exceptions au principe de personnalité des peines, teză, Paris, 1954
Edgerton, H. W., Corporate Criminal Responsibility, „Yale Law Journal” 1927
Eliescu, M., Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, București, 1972
Ettinger, M., Responsabilité pénale des personnes morales, „Revue internaționale de droit pénal”, 1929
Faivre, P., La responsabilité pénale des personnes morales, „Revue de science criminelle et de droit pénal comparé”, 1958
Fasseur, C., The Criminal Liability of Legal Persons in Netherlands Law, în La responsabilità penale delle persone giuridiche in diritto comunitario, Actele conferinței de la Messina (30.04-05.05.1979), Ed. Giuffre, Milano, 1981
Ferrier, B., Une grave lacune de notre democratie: l'irresponsabilité pénale des personnes administratives, „Revue de science criminelle et de droit pénal comparé”, 1983
Fiandaca, G., Musco, E., Diritto penale. Parte generale, Quarta edizione, Zanichelli Editore, Bologna, 2001
Field, S., Jörg, N., Corporale Liability and Manslaughter: should we be going Dutch?, „Criminal Law Review” 1991
Fisse, B., Braithwaite, J., The Allocation of Responsability for Corporate Crime: Individualism, Collectivism and Accountability, „Sydney Law Review” 1988
François, L., Implications du societas delinquere non potest, în Mélanges offerts a Robert Legros, Ed. de l’Université Libre de Bruxelles, Bruxelles, 1985
François, L., La responsabilité pénale des personnes morales? în Colectiv, Le Corpus Juris au regard du droit belge, Ed. Bruylant, Bruxelles, 2000
Frossard, S., Quelques réflexions relatives au principe de la personnalité des peines, „Revue de science criminelle et de droit pénal comparé” 1988
Garde, P., National Report of Denmark în M. Delmas-Marty, J. A. E. Vervaele (coord.), La mise en oeevre du Corpus Juris dans les etats membres, vol. II, Ed. Intersetia, Antwerpen, 1999
Garraud, R., Traité théorique et practique du droit pénal français, Sirey, Paris, 1912
Gebara, A., La responsabilité pénale des personnes morales en droit positif français, teză, Paris, 1945
Geeroms, S., La responsabilité pénale de la personne morale: une étude comparative, „Revue internationale de droit comparé”, 1996
Geminel, Ch., De la responsabilité pénale des associations, Librairie Arthur Rousseau, Paris 1899
Givanovitch, T., La responsabilité pénale des personnes morales, „Revue internationale de droit pénal”, 1929
Gobert, J., Controlling Corporate Criminality: Penal Sanctions and Beyond, „Web Journal of Current Legal Issues”, 1998
Gobert J., The Corporale Manslaughter and Corporale Homicid Act 2007 Thirteen Years in the Making But Was it Worth the Wait?, în „Modem Law Review”, vol. 71, Issue 3, 2003
Golsong, H., La Convention Européenne des Droits de l'Homme et les personnes morales în Les droits de l'homme et les personnes morales – Premier colloque du Département des droits de l'Homme de l'Université Catolique de Louvain, Ed. Bruylant, Bruxelles, 1970
Gracia Martin, L., Boldova Pasamar, M. A., Alastuey Dobon, M. C., Las consecuencias juridicas del delito en el nuevo Código penal español, Ed. Tirant lo Blanch, Valencia, 1996
Gracia Martin, L., La cuestion de la responsabilidad penal de las propias personas juridicas, „Actualidad penal”, 1993
Grosu V., Teza de doctorat cu titlul Problematica răspunderii penale a persoanelor juridice și a altor subiecte colective de drept (analiza situației prin prisma dreptului comparat), Chișinău, 2003
Guiu, M.K., – Răspunderea penală a persoanei juridice în „Dreptul” nr. 8/2005
Gunsburg, N., Mommaert, R., La responsabilité pénale des personnes morales privees, „Revue internationale de droit pénal”, 1929
Guyon, Y., Quelles sont les personnes morales de droit prive susceptibles d'encourir une responsabilité pénale?, „Revue des sociétés”, 1993
Haenens, R. C. P., Remarques sur la responsabilité pénale des personnes morales en droit des Pays-Bas, „Revue de droit pénal et de criminologie”, 1986
Hamer, Ph., Romaniello, S., La responsabilité pénale des personnes morales. La loi du 4 Mai 1999, Ed. Kluwer, Diegem, 1999
Hannequart, Y., Imputabilité pénale et dommages survenus aux personnes et aux biens à l'occasion des activités de l'entreprise, „Revue de droit pénal et de criminologie”, 1968-1969
Hannequart, Y., La responsabilité pénale des personnes morales: punir l'être collectif ou corriger ses déficiences ? „Journal des tribunaux”, 1999
Harpur P., Occupational Health and Safety Issues and the Boardroom: Criminal Penalties for Directors for Company's Lack of Safety, în „Corporale Governance eJurnal”, Bond University, 2008
Healy, P., Criminal Liability of Corporations – Canada, în De Doelder, H., Tiedemann, K., La criminalisation du comportement collectif, XIVe Congrès International de Droit Comparé, Kluwer Law International, The Hague, 1996
Hefendehl, R., Corporate Criminal Liability: Model Penal Code Section 2.07 and the Development in Western Legal Systems, „Buffalo Criminal Law Review”, 2000
Helmons, S.M., L'applicabilité de la Convention Européenne des Droits de l'Homme aux personnes morales în „Journal des Tribunaux. Droit europeen”, 1996
Hennau, C., Schamps, G., Verhaegen, J., Indispensable responsabilité de l'entreprise, inacceptable culpabilite collective – A propos de I'avant projet de loi belge relative à la responsabilité pénale des personnes morales, „Journal des Tribunaux”, 1998
Herzog J.B., Les organisations nationals-socialistes devant le Tribunal de Nuremberg, RIDP, 1946
Hidalgo, R., Salomon, G., Morvan, P., Entreprise et responsabilité pénale, L.G.D.J., Paris, 1994
Hill, J., R. Harmer, Criminal Liability of Corporations – Australia, în De Doelder, H., Tiedemann, K., La criminalisation du comportement collectif, XIVe Congrès International de Droit Comparé, Kluwer Law International, The Hague, 1996
Hirsch, H. J., La criminalisation du comportement collectif – Allemagne, în De Doelder, H., Tiedemann, K., La criminalisation du comportement collectif, XIVe Congrès International de Droit Comparé, Kluwer Law International, The Hague, 1996
Howard, C., Australian Criminal Law, The Law Book Co. Ltd., Sydney, 1965
Huss, A., Sanctions pénales et personnes morales, „Revue de droit pénal et de criminologie”, 1975-1976
Iliescu N, Răspunderea penală a persoanei juridice, în Noul cod penal, vol. I, coordonator G. Antoniu, Editura C. H. Beck, București, 2006
Jung, H., La responsabilité de la personne morale dans le droit pénal allemand, „Les petites affiches” nr.120/06.10.1993
Kadish, S. H., Schulhofer, S. J., Criminal Law and Its Processes. Cases and Materials, Little, Brown and Co., Boston, 1995
Kenel, Ph., La responsabilité pénale des personnes morales en droit anglais
Kyoto, N., Criminal liability of corporations-Japan, în De Doelder, H., Tiedemann, K., La criminalisation du comportement collectif, XIVe Congrès International de Droit Comparé, Kluwer Law International, The Hague, 1996
Langsted, L. B., Greve, V., Garde, P., Criminal Law in Denmark, Ed. Kluwer, The Hague, 1998
Lansdown, A. V., Outlines of South African Criminal Law and Procedure, Ed. Juta and Co. Ltd., Cape Town, 1980
Lascu I., Răspunderea penală a persoanelor juridice în lumina noului Cod penal, Dreptul nr. 8/2010
Laufer, W. S., Corporate Bodies and Guilty Minds, „Emory Law Journal” 1994
Le Cannu, P. Les sanctions applicables aux personnes morales en raison de leur responsabilité pénale, „Les petites affiches” nr. 120/1993
Le Cannu, P., Dissolution, fermeture d'établissement et interdiction d'activités, „Revue des sociétés”, 1993
Lederman, E., Models for Imposing Corporate Criminal Liability: From Adaptation and Imitation Toward Aggregation and the Search for Self-ldentity, „Buffalo Criminal Law Review”, 2000
Legros, R., L'element moral dans les infractions, Paris-Liège, 1952
Leigh, L. H., The Criminal Liability of Corporations in English Law, Weidenfeld and Nicolson, London, 1969
Leroy-Claudel, R. M., Le droit criminel et les personnes morales de droit privé, teză, Nancy, 1987
Levasseur, G., Les personnes morales victimes, auteurs ou complices d'infractions en droit français, „Revue de droit pénal et de criminologie”, 1954-1955
Levasseur, G., Sanctions pénales et personnes morales, „Revue de droit pénal et de criminologie”, 1975-76
Levy, A., Bloch, St., Bloch, J.-D., La responsabilité pénale des collectivités territoriales, de leurs elus, de leurs agents, Ed. Litec, Paris, 1995
Liszt, F. von, Tratado de derecho penal, tomo II, Ed. Reus, Madrid, 1999 (reeditare)
Lobo Moutihno, J., Salinas Monteiro, H., La criminalisation du comportement collectif – Portugal, în De Doelder, H., Tiedemann, K., La criminalisation du comportement collectif, XIVe Congrès International de Droit Comparé, Kluwer Law International, The Hague, 1996
Logoz, P., Commentaire du Code pénal suisse, Partie générale, Ed. Delchaux & Niestle, Neuchâtel, 1976
Longhi, S., Responsabilité pénale des personnes morales, „Revue internaționale de droit pénal”, 1929
Longhin, V., Responsabilitatea penală în societățile anonime după noua legislație „Carol II”, Institutul de arte grafice „Vremea”, București
Lowe, S., McKie, F., La responsabilité pénale des personnes morales au Royaume-Uni, „Les petites affiches” nr. 120/1993
Maglie C., Models of Corporate Criminal Liability in Comparative Law, în „Washington University Global Studies Law Review”, vol. 4
Mantovani, F., Diritto penale, Ed. Cedam, Padova, 2001
Masset, A., La loi du 4 mai 1999 instaurant la responsabilité pénale des personnes morales: une extension du filet pénal modalisée, „Journal des tribunaux”, 1999
Mercadal, B., La responsabilité pénale des personnes morales. Rapport introductif, „Revue de droit des affaires internationales”, 1995
Messine, J., Propos provisoires sur un texte curieux: la loi du 4 mai 1999 instituant la responsabilité pénale des personnes morales, „Revue de droit pénal et de criminologie”, 1999
Mestre, A., Les personnes morales et le problème de leur responsabilité pénale, teză, Paris 1899
Michoud, L, Théorie de la personnalité morale, Ed. L.G.D.J., Paris, 1924 (reeditare 1998)
Mohamed El Sayed, K. E,, Le problème de la responsabilité pénale des personnes morales, teză, Paris, 1988
Molnar, I.A., Izvoarele dreptului penal din perspectiva sistemelor de drept, în „Revista de drept penal" nr. 1/2003
Moreillon, L, La responsabilité pénale de l'entreprise, „Revue pénale suisse”, 1999
Mouloungui, C, La nature de la responsabilité pénale des personnes morales en France, „Revue de droit pénal et de criminologie”, 1995
Muñoz Conde, F., Garcia Aran, M., Derecho penal, parte general, 3a ed., Tirant lo Blanch, Valencia, 1998
Olins W., The Corporate personality, Design Council, 1978
Page, R., Environmental Crimes, „American Criminal Law Review” 1999
Paliero, CE., Criminal Liability of Corporations – Italy în De Doelder, H., Tiedemann, K., La criminalisation du comportement collectif, XIVe Congrès International de Droit Comparé, Kluwer Law International, The Hague, 1996
Pezard, A., Le cumul des sactions pénales et administratives des personnes morales en droit des affaires, „Les petites affiches” nr.120/1993
Picard, E., La responsabilité pénale des personnes morales de droit public: fondements et champ d'application, „Revue des sociétés” 1993
Pichault, P., La responsabilité pénale des personnes morales. L'imputabilité des personnes physiques, în Dumont M. (coord.), Le droit pénal social et les contrats de travail spéciaux, Ed, Larcier, Bruxelles, 1997, p.225.
Pignarre, P., La représsion pénale des atteintes à l'environnement causés par les entreprises, teză, Nice,1996
Planque, J.C., La determination de la personne morale pénalment responsable, Editura L'Harmattan, 2003
Plascencia Villanueva, R., Teoria del delito, Universidad Nacional Autónoma de México, México 2000
Pop, Tr., Drept penal comparat, partea generală, vol.II, Institutul de Arte Grafice „Ardealul”, Cluj, 1923
Pop L., Haroxa L.M., Drept civil, Drepturile reale principale, Ed. Universul Juridic, București. 2006
Pradel, J. Droit pénal général, Ed. Cujas, Paris, 1997
Pradel, J., Corstens, G., Droit pénal européen, Ed. Dalloz, Paris, 1999
Pradel, J., Droit pénal comparé, Ed.Dalloz, Paris, 1995 și 2002
Pradel, J., La responsabilité pénale des personnes morales en droit français. Quelques questions, „Revue pénitentiaire et de droit pénal”, 1998
Pradel, J., Droit pénal européen, Ed. Dalloz, Paris, 2002
Ramacci, F., Corso di diritto penale, G.Giappichelli Editore, Torino, 2001
Rădulesco, J., La responsabilité pénale des personnes morales, „Revue internationale de droit pénal”, 1929
Regis Prado, L, La cuestión de la responsabilidad penal de la persona juridica en derecho , „Revista de derecho penal y de criminologia” 2000
Reyna Alfaro, L. M., Consideraciones sobre la responsabilidad penal de las personas jurídicas, „Revista electronica de derecho penal” nr. 3/1999
Richier, G., De la responsabilité pénale des personnes morales, teză, Lyon, 1943
Riihijärvi, M., Criminal Liability of Corporations – Finland, în De Doelder, H., Tiedemann, K., La criminalisation du comportement collectif, XIVe Congrès International de Droit Comparé, Kluwer Law International, The Hague, 1996
Rodriguez Devesa, J. M., Derecho penal español, Ed. Dykinson, Madrid, 1990
Roggen, F., Participation et imputabilité: l'application de ces principes à l'épreuve de la responsabilité pénale des personnes morales în Roggen, F., Codt, J. de, ș.a., Actualités de droit pénal et de procédure penalé, Ed. du Jeune Barreau de Bruxelles, 2001
Roth, R., Responsabilité pénale de l'entreprise: modèles de réflexion, „Revue pénale suisse”1997
Rouquet, F., Sanctions pénales et personnes morales, „Revue de droit pénal et de criminologie”, 1975-1976
Roux, J. A., La responsabilité pénale des personnes morales, „Revue internationale de droit pénal”, 1929
, Q., Capacidad criminal de las personas sociales (doctrina y legislación), Ed. Reus, Madrid, 1927
Saleilles, R., L'individualisation de la peine, Librairie Félix Alean, Paris, 1927
Sanders, R. L, Criminal Law and Procedure in the Republic of Ireland, Sweet & Maxwell Ltd., London, 1951
Schutz, B., Le principe de la personnalité des peines, teză, Nancy, 1967
Screvens, R., Les sanctions applicables aux personnes morales dans Ies Etats des Communautés Européennes, „Revue de droit pénal et de criminologie” 1980
Shibahara, K., Le droit japonais de la responsabilité pénale en particulier la responsabilité pénale des personnes morales, „Journées de la Société de législation comparée”, 1992
Spencer, J. R., La responsabilité pénale dans l'entreprise en Angleterre, „Revue de science criminelle et de droit pénal comparé”, 1997
Spielmann, D., La responsabilité pénale du dirigeant d'entreprise en droit luxembourgeois, „Revue de droit pénal et de criminologie”, 1998
Spolidoro, M. S., Droit pénal et personnes morales en Italie, „Les petites affiches”, nr. 120/1993
Stauffacher, E., La criminalisation du comportement collectif-Suisse în De Doelder, H., Tiedemann, K., La criminalisation du comportement collectif, XIVe Congrès International de Droit Comparé, Kluwer Law International, The Hague, 1996
Stăncescu, Șt., Studiu asupra responsabilităței penale a persoanelorjuridice, Ed. Librăriei „Universala” Alcaly, București
Stone C., Where the Law Ends; The Social Control of Corporale Behavior, Harper & Row. 1975
Streteanu, F., Chiriță, R., Răspunderea penală a persoanelor juridice în dreptul belgian, „Revista de drept penal” nr. 1/2000
Streteanu, F., Chiriță, R., Răspunderea penală a persoanei juridice, Ed. Rosetti, București, 2002
Streteanu, F., Chiriță, R., Răspunderea penală a persoanei juridice, Ediția 2, Ed. C.H.Beck, București 2007
Șandru Ion, Câteva considerații referitoare la ultimele modificări aduse Codului Penal prin Legea nr. 278/2006, în „Dreptul” nr. 2/2007
Șcheaua M., Legea societăților comerciale nr.31/1990 comentată și adnotată, Ed. Rosetti, București, 2002
Tiedemann, K, La criminalisation du comportement collectif, în De Doelder, H., Tiedemann, K., La criminalisation du comportement collectif, XIVe Congrès International de Droit Comparé, Kluwer Law International, The Hague, 1996
Tiedemann, K., La responsabilité pénale dans l'entreprise. Vers un espace judiciaire européen unifié? Rapport introductif, „Revue de science criminelle et de droit pénal comparé”, 1997
Thornton J., Criminal Liability of Organisations, International Society for the Reforrn of Criminal Law, 22nd Internationale Conference, Codifyng the Criminal Law, Dublin, 2008, Conference papers
Tulkens, F., Kerchove, M. van de, Introduction au droit pénal, Ed. Story-Scientia, Diegem, 1999
Urbain-Parléani, I., Les limites chronologiques à la mise en jeu de la responsabilité pénale des personnes morales, „Revue des sociétés”, 1993
Ulianovschi Xenofon, Răspunderea penală a persoanelor juridice, în Revista Națională de Drept din Republica Moldova nr. 2/2002
Urbain-Parléani, I., Les limites chronologiques à la mise en jeu de la responsabilité pénale des personnes morales, p.242; F. Desportes, Responsabilité pénale des personnes morales
Valeur, R., La responsabilité pénale des personnes morales dans les droits français et anglo-américains avec las principaux arrêts faisant jurisprudence en la matiére, Ed. Marcel Giard, Paris, 1931
Van de Remoortere, Fr., La question de la responsabilité pénale des personnes morales en droit de l'environnement, „Revue de droit pénal et de criminologie” 1991
Vanderlinden, Ch., La loi instaurant la responsabilité pénale des personnes morales et le droit pénal social, „Revue de droit pénal et de criminologie”, 1999
Vasile M., Crișan I., Necesitatea desemnării judiciare a unui mandatar al persoanei juridice, în cazul săvârșirii unei infracțiuni în dauna acesteia de către reprezentantul său legal în revista Dreptul nr.10/2007
Verhaegen, J., Responsabilité pénale des personnes morales, „Annales de droit de Louvain”, 1983
Vervaele, J. A. E., La responsabilité pénale de et au sein de la personne morale aux Pays-Bas. Mariage entre pragmatisme et dogmatisme juridique „Revue de science criminelle et de droit pénal comparé”, 1997
Viau, L, La question de la responsabilité des personnes morales en droit canadien, „Revue de droit pénal et de criminologie”, 1994
Vidal, G., Cours de droit criminel et de science pénitentiaire, Librairie Arthur Rousseau, Paris, 1921
Weissmann A., Newman D., Rethinking Criminal Corporale Liability, în „Indiana Law Journal", Vol. 82
Wells, C, Corporations and Criminal Responsibility, Clarendon Press, Oxford, 1993
Wells, C, Corporations: Culture, Risk and Criminal Liability, „Criminal Law Review” 1993
Wells, C, The Decline and Rise of English Murder: Corporate Crime and Individual Responsibility, „Criminal Law Review” 1988
Wise, E. M., Criminal Liability of Corporations – USA, în De Doelder, H., Tiedemann, K., La criminalisation du comportement collectif, XIVe Congrès International de Droit Comparé, Kluwer Law International, The Hague, 1996
Zúñiga Rodriguez, L. del C, Bases para un modelo de imputación de responsabilidad penal a las personas juridicas, Ed.Aranzadi, Elcano, 2000
III. Practică judiciară
Alberta Court of Appeals, decizia R. v. Dawson City Hotels (1986)
Camera Lorzilor, decizia din 1972 în cazul Tesco Supermarkets Ltd. v. Nattrass
Cazul R. v. G. & M. Builder's Suppliers (1924 – Africa de Sud)
Cour d'Appel de Quebec, decizia Revenu Canada c. Forges du Lac Inc. (1997)
Court of Appeal of Alberta, decizia R. v. Fane Robinson Ltd. (1941)
Court of Appeal of Ontario, decizia R. v. Church of Scientology of Toronto (1997)
Court of Appeals (Marea Britanie), decizia Alphacell Ltd. V. Woodward (1972)
Court of Appeals (Marea Britanie), decizia R. v. Hussain (1981)
Court of the United States, decizia Morissette v. United States (1952)
Curtea de Apel București, Decizia nr. 103/20.05.1896
Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, decizia nr. 204 din 27 ianuarie 2003
Curtea de arbitraj belgiană, Decizia nr. 128 din 10.07.2002
Curtea de Casație (Chambre Criminelle, Franța), decizia din 20 iunie 2000
Curtea de Casație, Decizia nr. 108/12.05.1998
Decizia Curții de Apel Chișinău nr. 1a-1519/2007
Decizia Curții de Casație din Belgia din 19.10.1992
Decizia Oztürk c. Germania din 21.02.1984, seria A, n.73
High Court (Australia), decizia Environment Protection Authority v. Caltex Refining Co. Pty. Ltd. (1993)
High Court (Australia), decizia Fraser v. Dryden's Carrying and Agency Ltd. (1941)
High Court (Marea Britanie), decizia Bussy v. The Amalgamated Society of Ry. Servants (1906)
High Court (Marea Britanie), decizia Coppen v. Moore (1898)
High Court (Marea Britanie), decizia DPP v. Kent and Sussex Contradictory Ltd. (1944)
High Court (Marea Britanie), decizia Green v. Burnet (1955)
High Court (Marea Britanie), decizia MacKay Bros. v. Gibb (1969)
High Court (Marea Britanie), decizia Moore v. I. Bresler Ltd. (1944)
High Court (Marea Britanie), decizia National Rivers Authority v. Alfred McAlpine Homes (1994)
High Court (Marea Britanie), decizia Purcell Meats v. Mc Leod (1987)
High Court (Marea Britanie), decizia Somerset v. Hart (1884)
High Court (Scoția), decizia MacKay Bros. V. Gibb (1969)
High Court (Scoția), decizia Purcell Meats v. Mc Leod (1987)
House of Lords (Marea Britanie), decizia The Taff Vale Ry. Co. v. The Amalgamated Society of Ry. Servants (1901)
House of Lords (Marea Britanie), decizia Vane v. Yiannopoullos (1965)
Lord Parker (Marea Britanie), cazul Huckerby v. Elliott (1970)
North-West District Court, decizia R. v. Panartic Oils Ltd. (1983)
Sentința nr.246/1991 a Tribunalului Constituțional spaniol
Supreme Court (Canada), decizia Le Rhône v. Le Peter A. B. Widener (1993)
Supreme Court (Canada), decizia R. V. Amway Corp. (1989)
Supreme Court (Canada), decizia R. v. Canadian Dredge and Dock (1985)
Supreme Court (Canada), decizia R. v. Corporation de la Viile de Sault ste-Marie (1978)
Supreme Court of the Nova Scoția (Canada), decizia R. v. Nova Scotia Pharmaceutical Society (1990)
Supreme Court of the Nova Scoția, decizia R. v. Nova Scotia Pharmaceutical Society (1990)
Supreme Court of the United States, decizia A. & P. Trucking Co (1958)
Supreme Court of the United States, decizia Hale v. Henkel (1906)
Supreme Court of the United States, decizia Morissette v. United States (1952)
Supreme Court of the United States, decizia R. V. Amway Corp. (1989)
Supreme Court of the United States, decizia R. v. Canadian Dredge and Dock (1985)
Supreme Judicial Court of Massachusetts, decizia Commonwelth v. Beneficial Finance Co. (1971)
Tribunal Corecțional Versailles, decizia din 18.12.1995, JCP 1996, II ,22640
Tribunalul Suprem, Colegiul civil, decizia nr. 1061 din 21 octombrie 1966
Tribunalul Suprem, Colegiul civil, decizia nr. 739 din 17 iunie 1958
Tribunalul Suprem, Colegiul civil, decizia nr. 886 din 7 iunie 1957
Tribunalul Suprem, Secția penală, decizia nr. 201/1973
United States Court of Appeals, 10th Circuit, decizia United States v. Bizzell (1990)
United States Court of Appeals, 1st Circuit, decizia United States v. Bank of New England (1987)
United States Court of Appeals, 2nd Circuit, decizia United States v. George F. Fish, Inc. (1946)
United States Court of Appeals, 4th Circuit, decizia Old Monastery Co. v. United States (1945)
United States Court of Appeals, 4th Circuit, decizia United States v. Basic Constr. Co. (1983)
United States Court of Appeals, 5rd Circuit, decizia United States v. Alamo Bank of Texas (1989)
United States Court of Appeals, 5th Circuit, decizia United States v. Escarero (1991)
United States Court of Appeals, 7th Circuit, decizia United States v. General Motors Corporation (1941)
United States Court of Appeals, 9th Circuit, decizia U.S. v. Hilton Hotels Corp. (1972)
United States Court of Appeals, D.C. Circuit, decizia Gonzalez v. Freeman (1964)
United States Supreme Court, decizia A. & P. Trucking Co (1958)
United States Supreme Court, decizia The United Mine Workers of America v. The Coronado Coal Co. (1922)
United States Supreme Court, decizia United States v. Halper (1989)
United States Supreme Court, decizia. Melrose Distillers Inc. v. United States (1959)
West District of Virginia High Court, decizia United States v. T.I.M.E.-D.C, Inc. (1974)
Bibliografie
I. Acte normative
1. Acte normative internaționale
Decizia C.E.D.O. (Oztürk contra Germania din 21.02.1984)
Recomandarea R(88)18 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei
Rezoluția Congresului Internațional de Drept Penal de la București (1929)
Rezoluția Secțiunii I din cadrul celui de-al XV-lea Congres Internațional de Drept Penal (O.N.U.-1994)
Rezoluția Congresului Internațional de Drept Comparat din 1978 de la Budapesta
Rezoluția Consiliului Europei (77)28 privind contribuția dreptului penal la protecția mediului
Recomandarea Consiliului Europei R(81)12 asupra criminalității afacerilor
Recomandarea Consiliului Europei R(82)15 privind rolul dreptului penal în protecția consumatorului
Recomandarea Consiliului Europei R(88)18 privind răspunderea întreprinderilor persoane juridice pentru infracțiunile savârșite în cadrul activității acestora
Rezoluția nr. 1 privind aspectele civile, administrative sau penale ale luptei împotriva corupției, adoptată la Conferința miniștrilor europeni de justiție desfășurată la La Valetta, Malta (1994)
Recomandarea Consiliului Europei R(96)8 privind politica penală într-o Europă în transformare, adoptată de Comitetul de Miniștri la 05.09.1996
Recomandarea Consiliului Europei R(97)24 privind cele 20 de principii directoare în lupta împotriva corupției, adoptată de Comitetul de Miniștri la 06.11.1997
Convenția privind protecția mediului prin intermediul dreptului penal, adoptată la Strasbourg la 04.11.1998
Convenția penală privind corupția adoptată la Strasbourg la 27.01.1999, ratificată de România prin Legea nr.27/2002
Convenția penală privind cyber-criminalitatea adoptată la Budapesta la 23.11.2001, ratificată de România prin Legea nr. 64/2004
Convenția Consiliului Europei pentru prevenirea terorismului și Convenția Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de ființe umane adoptate la Varșovia la 16.05.2005, ratificată de România prin Legea nr. 300/2006
Convenția Consiliului Europei referitoare la spălarea de bani, la depistarea, indisponibilizarea și confiscarea produselor infracțiunii și la finanțarea terorismului adoptată la Varșovia la 15.05.2005
Tratatul privind Comunitatea Economică Europeană (1957)
Regulamentul Comunității Economice Europeane nr. 17/62 din 06.02.1962
Regulamentul în domeniul transporturilor nr. 11/60 din 16.08.1960 adoptat în baza art. 79 din Tratatul C.E.E.
Convenția privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene adoptată la 26.07.1995, completată cu Regulamentul nr. 2988/1995 privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene, precum și al doilea Protocol adițional la Convenție, semnat la 19.06.1997
Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene cu nr. 2002/629/J.A.I. din 19.03.2002 privind lupta împotriva traficului de ființe umane
Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene cu nr. 2004/68/J.A.I. din 22.12.2003 privind lupta împotriva exploatării sexuale a copiilor și pedopornografiei
Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene cu nr. 2005/667/J.A.I. din 12.07.2005 privind întărirea cadrului penal pentru reprimarea poluării cauzate de nave
Proiectul deciziei-cadru privind lupta împotriva criminalității organizate
Convenția O.N.U. privind corupția din 2003, ratificată de România prin Legea nr.365/2004
Convenția O.N.U. privind criminalitatea transnațională organizată, ratificată de România prin Legea nr. 565/2002
Convenția O.N.U. din anul 1988 împotriva traficului ilicit de narcotice și substanțe halucinogene, ratificată de România prin Legea nr.118/1992
Convenția O.N.U. asupra imprescriptibilității crimelor de război și a crimelor contra umanității din 1968
Convenția O.N.U. pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid (New-York – 09.12.1948)
Directiva U.E. 95/46/C.E. privind protecția persoanelor fizice cu ocazia prelucrării datelor personale
Directiva U.E. 97/7/C.E. privind protecția consumatorilor cu ocazia încheierii contractelor electronice la distanță
Directiva U.E. 97/66/C.E. privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul telecomunicațiilor
Acțiunea comună 98/428/J.A.I. privind crearea rețelei judiciare europene
Acțiunea comună 98/733/J.A.I. privitoare la incriminarea apartenenței la o organizație criminală în statele membre ale Uniunii Europene
Acțiunea comună 98/699/J.A.I. referitoare la identificarea, depistarea, întreruperea sau punerea sub sechestru și confiscarea obiectelor folosite sau rezultate din infracțiuni
Decizia-cadru 2001/413/J.A.I. din 28.05.2001 privind lupta împotriva fraudei și falsului de mijloace de plată, altele decât banii lichizi
Directiva U.E. 2000/31/C.E. privind comerțul electronic
Directiva U.E. 99/93/C.E. privind condițiile cadru pentru semnături electronice
Acțiunea comună din 21.12.1989 adoptată de Consiliul Europei pe baza art.3 al Tratatului U.E. referitoare la incriminarea participării la o organizație criminală în cadrul statelor membre U.E.
Acțiunea comună din 22.12.1998 privind corupția în sectorul privat care are ca obiect incriminarea faptelor de corupție în medii profesionale sau comerciale
Convenția pentru lupta împotriva corupției funcționarilor publici străini în tranzacțiile comerciale internaționale
2. Acte normative naționale
Constituția Republicii Moldova
Codul penal al Republicii Moldova
Codul de procedură penală al Republicii Moldova
Legea nr. 1134 din 02.04.1997 privind societățile pe acțiuni din Republica Moldova
Codul Civil din Republica Moldova
Legea telecomunicațiilor din Republica Moldova (nr. 530-XIII din 07.07.1995)
Legea cu privire la organizarea și desfășurarea activității turisice în Republica Moldova cu nr. 352-XVI din 24.11.2006
Legea privind completarea Codului penal al Republicii Moldova cu nr. 353-XVI din 24.11.2006
Legea pentru desfășurarea în siguranță a activităților nucleare și radiologice cu nr. 111-XVI din 11.05.2006
Legea pentru completarea Codului penal al Republicii Moldova cu nr. 30-XVI din 23.02.2006
Legea audiovizualului a Republicii Moldova cu nr. 260-XVI din 27.07.2006
Codul cu privire la contravențiile administrative al Republicii Moldova
Legea pentru modificarea și completarea Codului cu privire la contravențiile administrative, a Codului penal al Republicii Moldova și a Codului de procedură penală al Republicii Moldova cu nr. 277-XVI din 04.11.2005
Constituția României
Codul penal al României; Codul penal român din 1936
Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, modificată prin Legea nr. 441/2006
Legea cetățeniei române nr. 21/1991
Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat
Legea nr. 356/2006 de modificare a Codului de Procedură Penală
Legea nr. 299/2004 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 593 din 01.07.2004
OG nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor în dreptul român
Legea română nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, publicată în Monitorul Oficial nr. 219 din 18.05.2000
Legea nr. 161/2003 privind grupurile de interes economic, publicată în Monitorul Oficial din România nr. 279 din 21.04.2003 privind modificarea Legii nr. 78/2000
Ordonața Guvernului din România nr. 79/2003 privind controlul și recuperarea fondurilor comunitare, precum și a fondurilor de cofinanțare aferente utilizate necorespunzător
Legea nr. 312/2004 de organizare și funcționare a Băncii Naționale a României
O.G. nr. 1/2000 privind organizarea și funcționarea I.M.L. „Mina Minovici”
Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției
Legea nr. 365/2002 privind comerțul electronic
Legea federală elvețiană privind dreptul penal administrativ din 22.03.1974
Legea elvețiană privind finanțele publice federale din 1995
Legea federală elvețiană privind cartelurile din 1995
Decretele-legi portugheze din 24.07.1979, 01.10.1979 și 27.10.1982, privind crearea unui sistem de infracțiuni reglementare
Legea italiană nr. 300 din 29.09.2000 și decretul-lege nr. 231 din 08.05.2001 pentru aplicarea acestei legi
Decretul-lege portughez din 24.07.1957, decretul-lege nr. 85-C/75 din 26.02.1975 privind aprobarea legii presei și decretul-lege nr. 376-A/89 din 25.10.1989 privind aprobarea regimului juridic al infracțiunilor vamale
Codul penal italian
Codul penal spaniol
Codul penal francez și Codul de procedură penală francez
Codul penal belgian și Codul de procedură penală belgian
Codul penal olandez
Codul penal canadian
Codul civil francez
Codul penal brazilian
Codul penal finlandez
Codul penal danez
Codul penal japonez
Legea britanică (Interpretation Act din 1978)
Legea scoțiană privind uzul de fals și înșelăciunea
Legea scoțiană privind fraudele în alegeri
Legea corporațiilor din Africa de Sud cu nr. 56 din 1955
Legea nr. 2000-647 din 10.07.2000 de modificare a Codului penal francez
Legea finlandeză privind societățile comerciale cu nr. 734/1978
Legea britanică a pariurilor
Legea britanică privind jocurile de noroc
Legea britanică privind furtul
Legea britanică privind descrierea mărfurilor
Legea belgiană din 04.05.1999 care a consacrat răspunderea penală a persoanelor juridice
Legea nr. 2001-504 din 2002 de modificare a Codului penal francez
Codul comercial olandez
Legea braziliană nr.9605/1988 privind persoanele juridice
Codul penal marocan
Sentencing Reform Act (S.U.A.) din 1984
Ghidul emis de către United States Sentencing Commission în 1991 (S.U.A.)
Legea din 16.12.1992 de modificare a Codului de procedură penală francez
Codul de instrucție criminală din Belgia
II. Bibliografie de specialitate
Abdel Razek, M., L'élément moral de l'infraction en droit comparé, teză, Paris, 1992
Allen, M. J., Textbook on Criminal Law, Blackstone Press Ltd., London, 1993
Amzazi, M., La responsabilité pénale des sociétés commerciales en droit marocain, „Revue internaționale de droit pénal” 1987
Andrews, J., Reform in the Law of Corporate Liability, „Criminal Law Review” 1973
Anghel, I.M., Fr. Deak, M.F. Popa, Răspunderea civilă, Ed. Stiințifică, București, 1970
Antoniu, G., Vinovăția penală, Ed. Academiei, București, 1995
Ashworth, A., Principles of Criminal Law, Clarendon Press, Oxford, 1995
Bacigalupo, S., La responsabilidad penal de las personas juridicas, Ed. Bosch, Barcelona, 1998
Barbăneagră A., Alecu Ghe., Berliba V., Budeci V., Carpov T., Cușnir V, Cojocaru R., Mariț A., Popovici T, Ulianovschi Ghe., Ulianovschi X., Ursu N., Volcinschi V., Codul Penal al Republicii Moldova – comentariu, Chișinău 2009
Barbero Santos, M., Responsabilidad penal de las personas juridicas în La responsabilità penale delle persone giuridiche in diritto comunitario, Actele conferinței de la Messina (30.04-05.05.1979), Ed. Giuffre, Milano, 1981
Barbieri J.-F., L’incidence de la réforme du Code pénal sur la gestion des personnes morales, „Les petites affiches” nr.120/1993
Barbieri J.-F., Responsabilité pénale des personnes morales. Cumul avec la responsabilité pénale de leurs représentants. Président du Conseil d’ administration. Responsabilit du dirigeant // Bulletin Joly, nr. 6,
Battaglini, G., Responsabilité pénale des personnes morales? „Revue internaționale de droit pénal”, 1930
Beleiu.Gh., Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de Editură și Presă „Șansa” S.R.L., București, 1992
Beleiu, G., Drept civil român – Ediția a VII-a revăzută și adăugită de Marian Nicolae și Petrică Trușcă, Editura Universul Juridic, București, 2001
Beliveau, P., La responsabilité pénale des corporations en droit canadien, „Revue de science criminelle et de droit pénal comparé”, 1999
Boisvert A.-M., Corporale Criminal Liability, University of Montreal, Uniform Law Conferance of Canada, A Discution Paper
Bonfils, S., Fondements logiques de la responsabilité pénale des personnes morales, Memoire D.E.A., Université Paris II Pantheon Assas, 1995
Bonnet-Vernay, S., Principes generaux de droit communautaire applicables au droit pénal, teză, Lyon, 1995
Bosly, H.-D., Vandermeersch, D., Droit de la procedure pénale, Ed. La Charte, Brugge, 2001
Botnaru Stela, Șavga Alina, Grosu Vladimir și Grama Mariana – Drept penal, partea generală, vol. I Ed. Cartier, 2005, Chișinău
Bouloc, B., Generalites sur les sanctions applicables aux personnes morales, „Revue des sociétés”, 1993
Bouloc, B., La responsabilité pénale des entreprises en droit français, „Revue internaționale de droit comparé”, 1994
Bouvier, E., De la responsabilité pénale et civile des personnes morales en droit français, Imprimerie Nouvelle, Lyon, 1887
Brânză S., Ulianovski X., Stati V., Țurcanu I., Grosu V., Drept penal – partea specială, vol. II, ediția a II-a, Ed. Cartier, 2005, Chișinău
Brickey K. F., Corporale Criminal Accountability: A Brief History and an Observation, Wash. U. L.Q., 1982
Bucy P. H., Corporale Ethos: A Standard for Imposing Corporale Criminal Liability, „Minn. L. Rev”, 1991
Bulai C., Manual de drept penal, Partea generală, Ed. All, 1997
Buluku M., M., La responsabilité pénale des personnes morales dans la reformé des codes pénaux belge et français, Memoire de licence, Université Libre de Bruxelles, 1989-1990
Card, R., Introduction to Criminal Law, Londra/Edinburgh 1988
Carsau, W., La question de la responsabilité pénale des personnes morales. Une these differente, „Revue de droit pénal et de criminologie”, 1980
Cartier, M. E., Le terrorisme dans le nouveau Code pénal français, „Revue de science criminelle et de droit pénal comparé”, 1995
Cassiers, W., La responsabilité pénale des personnes morales: une solution en trompe-l'oeil ? „Revue de droit pénal et de criminologie”, 1999
Cattaruzza, J., Baudoncq, M., La loi du 4 mai 1999 instaurant la responsabilité pénale des personnes morales, „Bulletin de droit fiscal et financier” nr.7/1999
Cărpenaru Stanciu, Drept comercial român, Ed. All Beck, București, 2000
Cernea E., Istoria statului și dreptului român, București, Editura Universității din București, Facultatea de Drept, 1976
Ceterchi I., Istoria dreptului românesc, Vol.II, Partea I, București, Editura Academiei RSR, 1984
Chiriță, R., Câteva considerații în legătură cu temeiul juridic al aplicării măsurilor de siguranță, „Dreptul” nr. 1/1999
Cicala, S., De la responsabilité pénale des personnes juridiques au point de vue du droit pénal interne, „Revue internaționale de droit pénal”, 1929
Clarkson, C. M. V., Corporate Culpability, „Web Journal of Current Legal Issues”, 1998
Clinard M. B., Corporale Coruption. The Abuse of Power, Praeger Publishers, 1990
Cofee, J., No soul to Damn;No Body to kill;Un unscandalized Inquiry into the Problem of Corporate Punishment, „Michigan Law Review”, 1981
Costello, D., Penal Responsibility of Juridical Persons, în La responsabilità penale delle persone giuridiche in diritto comunitario, Actele conferinței de la Messina (30.04-05.05.1979), Ed. Giuffre, Milano, 1981
Costin D. M., Evoluții recente ale răspunderii penale a persoanei juridice în sistemul de common law în Dreptul nr. 4/2009
Costin M., Răspunderea juridică în dreptul R.S.R., Ed. Dacia, Cluj, 1974
Couturier, G., Répartition des responsabilités entre personnes morales et personnes physiques, „Revue des sociétés”, 1993
Couvrat, P., La responsabilité pénale des personnes morales: un principe nouveau, „Les petites affiches”, nr. 120/1993
D'Haenens, J., Sanctions pénales et personnes morales, „Revue de droit pénal et de criminologie”, 1975-1976
Dannecker, G., La responsabilité pénale dans l'entreprise. Vers un espace judiciaire européen unifie? Les propositions „Espace judiciaire européen” confrontées á la situation en Allemagne, „Revue de science criminelle et de droit penal comparé”, 1997
Dannecker, G., Reflexiones sobre la responsabilidad penal de las personas juridicas, „Revista penal”, 2001
De Doelder, H., Criminal Liability of the Corporations – Nederlands, în H. de Doelder, K. Tiedemann, La criminalisation du comportement collectif, XIVe Congres International de Droit Comparé, Kluwer Law International, The Hague, 1996
De Nauw, A., Le vouloir propre d'une personne morale et l'action civile résultant d'une infraction (note sous Cass. 3e chambre, arr. du 19.10.1992) „Revue critique de jurisprudence belge” 1995
Deale T., Kennedy A., Corporale Cultures, Addison-Wesley, 1982
Dejemeppe, B., Responsabilité pénale des personnes morales, „Annales de droit de Louvain”, 1983
Delatte, P., La question de la responsabilité pénale des personnes morales en droit belge „Revue de droit pénal et de criminologie”, 1980
Delmas, M., Personnes morales étrangères et francaises (Questions de droit pénal international) „Revue des sociétés”, 1993
Deruyck, F., Pour quand la responsabilité pénale des personnes morales en droit pénal belge? „Journal des tribunaux”, 1997
Desportes, F., Le Gunehec, F., Peines applicables aux personnes morales. Peines criminelles et correctionnelles, Juris-Classeur pénal, Ed. Techniques du Juris-classeurs, 1994, fascicule 10
Desportes, F., Le Gunehec, F., Peines applicables aux personnes morales. Peines contraventionnelles, Juris-Classeur pénal, Ed. Techniques du Juris-classeurs, 1994, fascicule 20
Desportes, F., Gunehec, F., Droit pénal général, Ed. Economica, Paris, 2001
Desportes, F., Gunehec, F., Le nouveau droit pénal, Ed. Economica, Paris, 1995
Desportes, F., Le Gunehec, F., Responsabilité pénale des personnes morales, „Juris-Classeur pénal”, Ed. Techniques Juris-Classeur, 1994
Desportes, F., Le Gunehec, F.Poursuite, instruction et jugement des infractions commises par les personnes morales, Juris-classeur procédure pénale, Ed. Techniques Juris-Classeurs, 1995
Desportes, F., Responsabilité pénale des personnes morales, art. 121 -2, „Juris-Classeur pénal”, Ed. Techniques Juris-Classeurs, 2001
Diaconescu Horia, Este răspunderea penală a persoanei juridice în dreptul român o răspundere pentru fapta altuia, în „Dreptul” nr. 12/2005
Dogaru, M., Răspunderea penală a persoanelor juridice în dreptul european – Implicațiile jurisprudenței și doctrinei juridice europene asupra dreptului intern (Simpozion internațional), Editura Universitaria, Craiova, 2006
Dogaru, M., Dogaru, G., Caracterul real al persoanei juridice în Revista Economică nr. 6(37)/2007, Sibiu-Chișinău, 2007
Dogaru, M., Evoluția ideii de răspundere penală a persoanelor juridice în perioada codificărilor moderne în Revista Scientia nr. 10/2005, Editată de Universitatea „Jiul de Sus” din Tg-Jiu
Dogaru, M., Dogaru, G., Capacitatea de acțiune a persoanelor juridice în Revista Economică nr. 1(38)/2008, Chișinău-Sibiu, 2008
Dogaru, M., Săvârșirea de către persoanele juridice a infracțiunilor informatice și a infracțiunilor la regimul comerțului electronic, Seminarul științific cu participare internațională cu tema „Justiție și criminalitate informatică”, organizat de Curtea de Apel Craiova și Tribunalul Gorj – 2009
Dogaru, M., Sancțiunile aplicabile persoanelor juridice, Revista Legea și Viața nr. 10 (202) 2008, Chișinău
Dogaru, M., Aspecte procedurale privind sancționarea persoanei juridice, Revista Legea și Viața nr. 09 (201) 2008, Chișinău
Dogaru, M., Considerații generale privind răspunderea penală a persoanelor juridice în sistemul de drept din România, Revista Legea și Viața nr. 06 (222) 2010, Chișinău
Dolea Igor, Roman Dumitru, Vîzdoagă Tatiana, Sedlețchi Iurie, Șterbeț Valeria, Rotaru Vasile, Botezatu Raisa, Cerbu Adrian, Ursu Sergiu și Erjîu Ecaterina – Codul de procedură penală Comentariu, Ed. Cartier, ediția a II-a, 2005, Chișinău
Dongoroz, V., Comentare, în Rătescu, G. T., lonescu, I., Periețeanu, I. Gr., Dongoroz, V., Asnavorian, H., Pop, Tr., Papadopolu, M. I., Pavelescu, N., Codul penal „Regele Carol II”adnotat, Ed.Socec, București, 1937
Dongoroz, V., Drept penal, Ed. Tirajul, București, 1939
Donnedieu de Vabres, H., Les limites de la responsabilité pénale des personnes morales, „Revue internaționale de droit pénal”, 1950
Dugué, A., Les exceptions au principe de personnalité des peines, teză, Paris, 1954
Edgerton, H. W., Corporate Criminal Responsibility, „Yale Law Journal” 1927
Eliescu, M., Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, București, 1972
Ettinger, M., Responsabilité pénale des personnes morales, „Revue internaționale de droit pénal”, 1929
Faivre, P., La responsabilité pénale des personnes morales, „Revue de science criminelle et de droit pénal comparé”, 1958
Fasseur, C., The Criminal Liability of Legal Persons in Netherlands Law, în La responsabilità penale delle persone giuridiche in diritto comunitario, Actele conferinței de la Messina (30.04-05.05.1979), Ed. Giuffre, Milano, 1981
Ferrier, B., Une grave lacune de notre democratie: l'irresponsabilité pénale des personnes administratives, „Revue de science criminelle et de droit pénal comparé”, 1983
Fiandaca, G., Musco, E., Diritto penale. Parte generale, Quarta edizione, Zanichelli Editore, Bologna, 2001
Field, S., Jörg, N., Corporale Liability and Manslaughter: should we be going Dutch?, „Criminal Law Review” 1991
Fisse, B., Braithwaite, J., The Allocation of Responsability for Corporate Crime: Individualism, Collectivism and Accountability, „Sydney Law Review” 1988
François, L., Implications du societas delinquere non potest, în Mélanges offerts a Robert Legros, Ed. de l’Université Libre de Bruxelles, Bruxelles, 1985
François, L., La responsabilité pénale des personnes morales? în Colectiv, Le Corpus Juris au regard du droit belge, Ed. Bruylant, Bruxelles, 2000
Frossard, S., Quelques réflexions relatives au principe de la personnalité des peines, „Revue de science criminelle et de droit pénal comparé” 1988
Garde, P., National Report of Denmark în M. Delmas-Marty, J. A. E. Vervaele (coord.), La mise en oeevre du Corpus Juris dans les etats membres, vol. II, Ed. Intersetia, Antwerpen, 1999
Garraud, R., Traité théorique et practique du droit pénal français, Sirey, Paris, 1912
Gebara, A., La responsabilité pénale des personnes morales en droit positif français, teză, Paris, 1945
Geeroms, S., La responsabilité pénale de la personne morale: une étude comparative, „Revue internationale de droit comparé”, 1996
Geminel, Ch., De la responsabilité pénale des associations, Librairie Arthur Rousseau, Paris 1899
Givanovitch, T., La responsabilité pénale des personnes morales, „Revue internationale de droit pénal”, 1929
Gobert, J., Controlling Corporate Criminality: Penal Sanctions and Beyond, „Web Journal of Current Legal Issues”, 1998
Gobert J., The Corporale Manslaughter and Corporale Homicid Act 2007 Thirteen Years in the Making But Was it Worth the Wait?, în „Modem Law Review”, vol. 71, Issue 3, 2003
Golsong, H., La Convention Européenne des Droits de l'Homme et les personnes morales în Les droits de l'homme et les personnes morales – Premier colloque du Département des droits de l'Homme de l'Université Catolique de Louvain, Ed. Bruylant, Bruxelles, 1970
Gracia Martin, L., Boldova Pasamar, M. A., Alastuey Dobon, M. C., Las consecuencias juridicas del delito en el nuevo Código penal español, Ed. Tirant lo Blanch, Valencia, 1996
Gracia Martin, L., La cuestion de la responsabilidad penal de las propias personas juridicas, „Actualidad penal”, 1993
Grosu V., Teza de doctorat cu titlul Problematica răspunderii penale a persoanelor juridice și a altor subiecte colective de drept (analiza situației prin prisma dreptului comparat), Chișinău, 2003
Guiu, M.K., – Răspunderea penală a persoanei juridice în „Dreptul” nr. 8/2005
Gunsburg, N., Mommaert, R., La responsabilité pénale des personnes morales privees, „Revue internationale de droit pénal”, 1929
Guyon, Y., Quelles sont les personnes morales de droit prive susceptibles d'encourir une responsabilité pénale?, „Revue des sociétés”, 1993
Haenens, R. C. P., Remarques sur la responsabilité pénale des personnes morales en droit des Pays-Bas, „Revue de droit pénal et de criminologie”, 1986
Hamer, Ph., Romaniello, S., La responsabilité pénale des personnes morales. La loi du 4 Mai 1999, Ed. Kluwer, Diegem, 1999
Hannequart, Y., Imputabilité pénale et dommages survenus aux personnes et aux biens à l'occasion des activités de l'entreprise, „Revue de droit pénal et de criminologie”, 1968-1969
Hannequart, Y., La responsabilité pénale des personnes morales: punir l'être collectif ou corriger ses déficiences ? „Journal des tribunaux”, 1999
Harpur P., Occupational Health and Safety Issues and the Boardroom: Criminal Penalties for Directors for Company's Lack of Safety, în „Corporale Governance eJurnal”, Bond University, 2008
Healy, P., Criminal Liability of Corporations – Canada, în De Doelder, H., Tiedemann, K., La criminalisation du comportement collectif, XIVe Congrès International de Droit Comparé, Kluwer Law International, The Hague, 1996
Hefendehl, R., Corporate Criminal Liability: Model Penal Code Section 2.07 and the Development in Western Legal Systems, „Buffalo Criminal Law Review”, 2000
Helmons, S.M., L'applicabilité de la Convention Européenne des Droits de l'Homme aux personnes morales în „Journal des Tribunaux. Droit europeen”, 1996
Hennau, C., Schamps, G., Verhaegen, J., Indispensable responsabilité de l'entreprise, inacceptable culpabilite collective – A propos de I'avant projet de loi belge relative à la responsabilité pénale des personnes morales, „Journal des Tribunaux”, 1998
Herzog J.B., Les organisations nationals-socialistes devant le Tribunal de Nuremberg, RIDP, 1946
Hidalgo, R., Salomon, G., Morvan, P., Entreprise et responsabilité pénale, L.G.D.J., Paris, 1994
Hill, J., R. Harmer, Criminal Liability of Corporations – Australia, în De Doelder, H., Tiedemann, K., La criminalisation du comportement collectif, XIVe Congrès International de Droit Comparé, Kluwer Law International, The Hague, 1996
Hirsch, H. J., La criminalisation du comportement collectif – Allemagne, în De Doelder, H., Tiedemann, K., La criminalisation du comportement collectif, XIVe Congrès International de Droit Comparé, Kluwer Law International, The Hague, 1996
Howard, C., Australian Criminal Law, The Law Book Co. Ltd., Sydney, 1965
Huss, A., Sanctions pénales et personnes morales, „Revue de droit pénal et de criminologie”, 1975-1976
Iliescu N, Răspunderea penală a persoanei juridice, în Noul cod penal, vol. I, coordonator G. Antoniu, Editura C. H. Beck, București, 2006
Jung, H., La responsabilité de la personne morale dans le droit pénal allemand, „Les petites affiches” nr.120/06.10.1993
Kadish, S. H., Schulhofer, S. J., Criminal Law and Its Processes. Cases and Materials, Little, Brown and Co., Boston, 1995
Kenel, Ph., La responsabilité pénale des personnes morales en droit anglais
Kyoto, N., Criminal liability of corporations-Japan, în De Doelder, H., Tiedemann, K., La criminalisation du comportement collectif, XIVe Congrès International de Droit Comparé, Kluwer Law International, The Hague, 1996
Langsted, L. B., Greve, V., Garde, P., Criminal Law in Denmark, Ed. Kluwer, The Hague, 1998
Lansdown, A. V., Outlines of South African Criminal Law and Procedure, Ed. Juta and Co. Ltd., Cape Town, 1980
Lascu I., Răspunderea penală a persoanelor juridice în lumina noului Cod penal, Dreptul nr. 8/2010
Laufer, W. S., Corporate Bodies and Guilty Minds, „Emory Law Journal” 1994
Le Cannu, P. Les sanctions applicables aux personnes morales en raison de leur responsabilité pénale, „Les petites affiches” nr. 120/1993
Le Cannu, P., Dissolution, fermeture d'établissement et interdiction d'activités, „Revue des sociétés”, 1993
Lederman, E., Models for Imposing Corporate Criminal Liability: From Adaptation and Imitation Toward Aggregation and the Search for Self-ldentity, „Buffalo Criminal Law Review”, 2000
Legros, R., L'element moral dans les infractions, Paris-Liège, 1952
Leigh, L. H., The Criminal Liability of Corporations in English Law, Weidenfeld and Nicolson, London, 1969
Leroy-Claudel, R. M., Le droit criminel et les personnes morales de droit privé, teză, Nancy, 1987
Levasseur, G., Les personnes morales victimes, auteurs ou complices d'infractions en droit français, „Revue de droit pénal et de criminologie”, 1954-1955
Levasseur, G., Sanctions pénales et personnes morales, „Revue de droit pénal et de criminologie”, 1975-76
Levy, A., Bloch, St., Bloch, J.-D., La responsabilité pénale des collectivités territoriales, de leurs elus, de leurs agents, Ed. Litec, Paris, 1995
Liszt, F. von, Tratado de derecho penal, tomo II, Ed. Reus, Madrid, 1999 (reeditare)
Lobo Moutihno, J., Salinas Monteiro, H., La criminalisation du comportement collectif – Portugal, în De Doelder, H., Tiedemann, K., La criminalisation du comportement collectif, XIVe Congrès International de Droit Comparé, Kluwer Law International, The Hague, 1996
Logoz, P., Commentaire du Code pénal suisse, Partie générale, Ed. Delchaux & Niestle, Neuchâtel, 1976
Longhi, S., Responsabilité pénale des personnes morales, „Revue internaționale de droit pénal”, 1929
Longhin, V., Responsabilitatea penală în societățile anonime după noua legislație „Carol II”, Institutul de arte grafice „Vremea”, București
Lowe, S., McKie, F., La responsabilité pénale des personnes morales au Royaume-Uni, „Les petites affiches” nr. 120/1993
Maglie C., Models of Corporate Criminal Liability in Comparative Law, în „Washington University Global Studies Law Review”, vol. 4
Mantovani, F., Diritto penale, Ed. Cedam, Padova, 2001
Masset, A., La loi du 4 mai 1999 instaurant la responsabilité pénale des personnes morales: une extension du filet pénal modalisée, „Journal des tribunaux”, 1999
Mercadal, B., La responsabilité pénale des personnes morales. Rapport introductif, „Revue de droit des affaires internationales”, 1995
Messine, J., Propos provisoires sur un texte curieux: la loi du 4 mai 1999 instituant la responsabilité pénale des personnes morales, „Revue de droit pénal et de criminologie”, 1999
Mestre, A., Les personnes morales et le problème de leur responsabilité pénale, teză, Paris 1899
Michoud, L, Théorie de la personnalité morale, Ed. L.G.D.J., Paris, 1924 (reeditare 1998)
Mohamed El Sayed, K. E,, Le problème de la responsabilité pénale des personnes morales, teză, Paris, 1988
Molnar, I.A., Izvoarele dreptului penal din perspectiva sistemelor de drept, în „Revista de drept penal" nr. 1/2003
Moreillon, L, La responsabilité pénale de l'entreprise, „Revue pénale suisse”, 1999
Mouloungui, C, La nature de la responsabilité pénale des personnes morales en France, „Revue de droit pénal et de criminologie”, 1995
Muñoz Conde, F., Garcia Aran, M., Derecho penal, parte general, 3a ed., Tirant lo Blanch, Valencia, 1998
Olins W., The Corporate personality, Design Council, 1978
Page, R., Environmental Crimes, „American Criminal Law Review” 1999
Paliero, CE., Criminal Liability of Corporations – Italy în De Doelder, H., Tiedemann, K., La criminalisation du comportement collectif, XIVe Congrès International de Droit Comparé, Kluwer Law International, The Hague, 1996
Pezard, A., Le cumul des sactions pénales et administratives des personnes morales en droit des affaires, „Les petites affiches” nr.120/1993
Picard, E., La responsabilité pénale des personnes morales de droit public: fondements et champ d'application, „Revue des sociétés” 1993
Pichault, P., La responsabilité pénale des personnes morales. L'imputabilité des personnes physiques, în Dumont M. (coord.), Le droit pénal social et les contrats de travail spéciaux, Ed, Larcier, Bruxelles, 1997, p.225.
Pignarre, P., La représsion pénale des atteintes à l'environnement causés par les entreprises, teză, Nice,1996
Planque, J.C., La determination de la personne morale pénalment responsable, Editura L'Harmattan, 2003
Plascencia Villanueva, R., Teoria del delito, Universidad Nacional Autónoma de México, México 2000
Pop, Tr., Drept penal comparat, partea generală, vol.II, Institutul de Arte Grafice „Ardealul”, Cluj, 1923
Pop L., Haroxa L.M., Drept civil, Drepturile reale principale, Ed. Universul Juridic, București. 2006
Pradel, J. Droit pénal général, Ed. Cujas, Paris, 1997
Pradel, J., Corstens, G., Droit pénal européen, Ed. Dalloz, Paris, 1999
Pradel, J., Droit pénal comparé, Ed.Dalloz, Paris, 1995 și 2002
Pradel, J., La responsabilité pénale des personnes morales en droit français. Quelques questions, „Revue pénitentiaire et de droit pénal”, 1998
Pradel, J., Droit pénal européen, Ed. Dalloz, Paris, 2002
Ramacci, F., Corso di diritto penale, G.Giappichelli Editore, Torino, 2001
Rădulesco, J., La responsabilité pénale des personnes morales, „Revue internationale de droit pénal”, 1929
Regis Prado, L, La cuestión de la responsabilidad penal de la persona juridica en derecho , „Revista de derecho penal y de criminologia” 2000
Reyna Alfaro, L. M., Consideraciones sobre la responsabilidad penal de las personas jurídicas, „Revista electronica de derecho penal” nr. 3/1999
Richier, G., De la responsabilité pénale des personnes morales, teză, Lyon, 1943
Riihijärvi, M., Criminal Liability of Corporations – Finland, în De Doelder, H., Tiedemann, K., La criminalisation du comportement collectif, XIVe Congrès International de Droit Comparé, Kluwer Law International, The Hague, 1996
Rodriguez Devesa, J. M., Derecho penal español, Ed. Dykinson, Madrid, 1990
Roggen, F., Participation et imputabilité: l'application de ces principes à l'épreuve de la responsabilité pénale des personnes morales în Roggen, F., Codt, J. de, ș.a., Actualités de droit pénal et de procédure penalé, Ed. du Jeune Barreau de Bruxelles, 2001
Roth, R., Responsabilité pénale de l'entreprise: modèles de réflexion, „Revue pénale suisse”1997
Rouquet, F., Sanctions pénales et personnes morales, „Revue de droit pénal et de criminologie”, 1975-1976
Roux, J. A., La responsabilité pénale des personnes morales, „Revue internationale de droit pénal”, 1929
, Q., Capacidad criminal de las personas sociales (doctrina y legislación), Ed. Reus, Madrid, 1927
Saleilles, R., L'individualisation de la peine, Librairie Félix Alean, Paris, 1927
Sanders, R. L, Criminal Law and Procedure in the Republic of Ireland, Sweet & Maxwell Ltd., London, 1951
Schutz, B., Le principe de la personnalité des peines, teză, Nancy, 1967
Screvens, R., Les sanctions applicables aux personnes morales dans Ies Etats des Communautés Européennes, „Revue de droit pénal et de criminologie” 1980
Shibahara, K., Le droit japonais de la responsabilité pénale en particulier la responsabilité pénale des personnes morales, „Journées de la Société de législation comparée”, 1992
Spencer, J. R., La responsabilité pénale dans l'entreprise en Angleterre, „Revue de science criminelle et de droit pénal comparé”, 1997
Spielmann, D., La responsabilité pénale du dirigeant d'entreprise en droit luxembourgeois, „Revue de droit pénal et de criminologie”, 1998
Spolidoro, M. S., Droit pénal et personnes morales en Italie, „Les petites affiches”, nr. 120/1993
Stauffacher, E., La criminalisation du comportement collectif-Suisse în De Doelder, H., Tiedemann, K., La criminalisation du comportement collectif, XIVe Congrès International de Droit Comparé, Kluwer Law International, The Hague, 1996
Stăncescu, Șt., Studiu asupra responsabilităței penale a persoanelorjuridice, Ed. Librăriei „Universala” Alcaly, București
Stone C., Where the Law Ends; The Social Control of Corporale Behavior, Harper & Row. 1975
Streteanu, F., Chiriță, R., Răspunderea penală a persoanelor juridice în dreptul belgian, „Revista de drept penal” nr. 1/2000
Streteanu, F., Chiriță, R., Răspunderea penală a persoanei juridice, Ed. Rosetti, București, 2002
Streteanu, F., Chiriță, R., Răspunderea penală a persoanei juridice, Ediția 2, Ed. C.H.Beck, București 2007
Șandru Ion, Câteva considerații referitoare la ultimele modificări aduse Codului Penal prin Legea nr. 278/2006, în „Dreptul” nr. 2/2007
Șcheaua M., Legea societăților comerciale nr.31/1990 comentată și adnotată, Ed. Rosetti, București, 2002
Tiedemann, K, La criminalisation du comportement collectif, în De Doelder, H., Tiedemann, K., La criminalisation du comportement collectif, XIVe Congrès International de Droit Comparé, Kluwer Law International, The Hague, 1996
Tiedemann, K., La responsabilité pénale dans l'entreprise. Vers un espace judiciaire européen unifié? Rapport introductif, „Revue de science criminelle et de droit pénal comparé”, 1997
Thornton J., Criminal Liability of Organisations, International Society for the Reforrn of Criminal Law, 22nd Internationale Conference, Codifyng the Criminal Law, Dublin, 2008, Conference papers
Tulkens, F., Kerchove, M. van de, Introduction au droit pénal, Ed. Story-Scientia, Diegem, 1999
Urbain-Parléani, I., Les limites chronologiques à la mise en jeu de la responsabilité pénale des personnes morales, „Revue des sociétés”, 1993
Ulianovschi Xenofon, Răspunderea penală a persoanelor juridice, în Revista Națională de Drept din Republica Moldova nr. 2/2002
Urbain-Parléani, I., Les limites chronologiques à la mise en jeu de la responsabilité pénale des personnes morales, p.242; F. Desportes, Responsabilité pénale des personnes morales
Valeur, R., La responsabilité pénale des personnes morales dans les droits français et anglo-américains avec las principaux arrêts faisant jurisprudence en la matiére, Ed. Marcel Giard, Paris, 1931
Van de Remoortere, Fr., La question de la responsabilité pénale des personnes morales en droit de l'environnement, „Revue de droit pénal et de criminologie” 1991
Vanderlinden, Ch., La loi instaurant la responsabilité pénale des personnes morales et le droit pénal social, „Revue de droit pénal et de criminologie”, 1999
Vasile M., Crișan I., Necesitatea desemnării judiciare a unui mandatar al persoanei juridice, în cazul săvârșirii unei infracțiuni în dauna acesteia de către reprezentantul său legal în revista Dreptul nr.10/2007
Verhaegen, J., Responsabilité pénale des personnes morales, „Annales de droit de Louvain”, 1983
Vervaele, J. A. E., La responsabilité pénale de et au sein de la personne morale aux Pays-Bas. Mariage entre pragmatisme et dogmatisme juridique „Revue de science criminelle et de droit pénal comparé”, 1997
Viau, L, La question de la responsabilité des personnes morales en droit canadien, „Revue de droit pénal et de criminologie”, 1994
Vidal, G., Cours de droit criminel et de science pénitentiaire, Librairie Arthur Rousseau, Paris, 1921
Weissmann A., Newman D., Rethinking Criminal Corporale Liability, în „Indiana Law Journal", Vol. 82
Wells, C, Corporations and Criminal Responsibility, Clarendon Press, Oxford, 1993
Wells, C, Corporations: Culture, Risk and Criminal Liability, „Criminal Law Review” 1993
Wells, C, The Decline and Rise of English Murder: Corporate Crime and Individual Responsibility, „Criminal Law Review” 1988
Wise, E. M., Criminal Liability of Corporations – USA, în De Doelder, H., Tiedemann, K., La criminalisation du comportement collectif, XIVe Congrès International de Droit Comparé, Kluwer Law International, The Hague, 1996
Zúñiga Rodriguez, L. del C, Bases para un modelo de imputación de responsabilidad penal a las personas juridicas, Ed.Aranzadi, Elcano, 2000
III. Practică judiciară
Alberta Court of Appeals, decizia R. v. Dawson City Hotels (1986)
Camera Lorzilor, decizia din 1972 în cazul Tesco Supermarkets Ltd. v. Nattrass
Cazul R. v. G. & M. Builder's Suppliers (1924 – Africa de Sud)
Cour d'Appel de Quebec, decizia Revenu Canada c. Forges du Lac Inc. (1997)
Court of Appeal of Alberta, decizia R. v. Fane Robinson Ltd. (1941)
Court of Appeal of Ontario, decizia R. v. Church of Scientology of Toronto (1997)
Court of Appeals (Marea Britanie), decizia Alphacell Ltd. V. Woodward (1972)
Court of Appeals (Marea Britanie), decizia R. v. Hussain (1981)
Court of the United States, decizia Morissette v. United States (1952)
Curtea de Apel București, Decizia nr. 103/20.05.1896
Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, decizia nr. 204 din 27 ianuarie 2003
Curtea de arbitraj belgiană, Decizia nr. 128 din 10.07.2002
Curtea de Casație (Chambre Criminelle, Franța), decizia din 20 iunie 2000
Curtea de Casație, Decizia nr. 108/12.05.1998
Decizia Curții de Apel Chișinău nr. 1a-1519/2007
Decizia Curții de Casație din Belgia din 19.10.1992
Decizia Oztürk c. Germania din 21.02.1984, seria A, n.73
High Court (Australia), decizia Environment Protection Authority v. Caltex Refining Co. Pty. Ltd. (1993)
High Court (Australia), decizia Fraser v. Dryden's Carrying and Agency Ltd. (1941)
High Court (Marea Britanie), decizia Bussy v. The Amalgamated Society of Ry. Servants (1906)
High Court (Marea Britanie), decizia Coppen v. Moore (1898)
High Court (Marea Britanie), decizia DPP v. Kent and Sussex Contradictory Ltd. (1944)
High Court (Marea Britanie), decizia Green v. Burnet (1955)
High Court (Marea Britanie), decizia MacKay Bros. v. Gibb (1969)
High Court (Marea Britanie), decizia Moore v. I. Bresler Ltd. (1944)
High Court (Marea Britanie), decizia National Rivers Authority v. Alfred McAlpine Homes (1994)
High Court (Marea Britanie), decizia Purcell Meats v. Mc Leod (1987)
High Court (Marea Britanie), decizia Somerset v. Hart (1884)
High Court (Scoția), decizia MacKay Bros. V. Gibb (1969)
High Court (Scoția), decizia Purcell Meats v. Mc Leod (1987)
House of Lords (Marea Britanie), decizia The Taff Vale Ry. Co. v. The Amalgamated Society of Ry. Servants (1901)
House of Lords (Marea Britanie), decizia Vane v. Yiannopoullos (1965)
Lord Parker (Marea Britanie), cazul Huckerby v. Elliott (1970)
North-West District Court, decizia R. v. Panartic Oils Ltd. (1983)
Sentința nr.246/1991 a Tribunalului Constituțional spaniol
Supreme Court (Canada), decizia Le Rhône v. Le Peter A. B. Widener (1993)
Supreme Court (Canada), decizia R. V. Amway Corp. (1989)
Supreme Court (Canada), decizia R. v. Canadian Dredge and Dock (1985)
Supreme Court (Canada), decizia R. v. Corporation de la Viile de Sault ste-Marie (1978)
Supreme Court of the Nova Scoția (Canada), decizia R. v. Nova Scotia Pharmaceutical Society (1990)
Supreme Court of the Nova Scoția, decizia R. v. Nova Scotia Pharmaceutical Society (1990)
Supreme Court of the United States, decizia A. & P. Trucking Co (1958)
Supreme Court of the United States, decizia Hale v. Henkel (1906)
Supreme Court of the United States, decizia Morissette v. United States (1952)
Supreme Court of the United States, decizia R. V. Amway Corp. (1989)
Supreme Court of the United States, decizia R. v. Canadian Dredge and Dock (1985)
Supreme Judicial Court of Massachusetts, decizia Commonwelth v. Beneficial Finance Co. (1971)
Tribunal Corecțional Versailles, decizia din 18.12.1995, JCP 1996, II ,22640
Tribunalul Suprem, Colegiul civil, decizia nr. 1061 din 21 octombrie 1966
Tribunalul Suprem, Colegiul civil, decizia nr. 739 din 17 iunie 1958
Tribunalul Suprem, Colegiul civil, decizia nr. 886 din 7 iunie 1957
Tribunalul Suprem, Secția penală, decizia nr. 201/1973
United States Court of Appeals, 10th Circuit, decizia United States v. Bizzell (1990)
United States Court of Appeals, 1st Circuit, decizia United States v. Bank of New England (1987)
United States Court of Appeals, 2nd Circuit, decizia United States v. George F. Fish, Inc. (1946)
United States Court of Appeals, 4th Circuit, decizia Old Monastery Co. v. United States (1945)
United States Court of Appeals, 4th Circuit, decizia United States v. Basic Constr. Co. (1983)
United States Court of Appeals, 5rd Circuit, decizia United States v. Alamo Bank of Texas (1989)
United States Court of Appeals, 5th Circuit, decizia United States v. Escarero (1991)
United States Court of Appeals, 7th Circuit, decizia United States v. General Motors Corporation (1941)
United States Court of Appeals, 9th Circuit, decizia U.S. v. Hilton Hotels Corp. (1972)
United States Court of Appeals, D.C. Circuit, decizia Gonzalez v. Freeman (1964)
United States Supreme Court, decizia A. & P. Trucking Co (1958)
United States Supreme Court, decizia The United Mine Workers of America v. The Coronado Coal Co. (1922)
United States Supreme Court, decizia United States v. Halper (1989)
United States Supreme Court, decizia. Melrose Distillers Inc. v. United States (1959)
West District of Virginia High Court, decizia United States v. T.I.M.E.-D.C, Inc. (1974)
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Raspunderea Penala A Persoanelor Juridice (ID: 129434)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.