Raspunderea Penala a Persoanei Juridice In Reglementarea Noului Cod Penal Si a Noului Cod de Procedura Penala

Răspunderea penală este o noțiune de bază, fiind, întâi de toate, una din formele răspunderii juridice în general, ea stând alături de răspunderea civilă, administrativă, disciplinară etc. Prin răspundere juridică, în general, se înțelege obligația ce revine unei persoane de a suporta anumite sancțiuni ca urmare a săvârșirii unei fapte de încălcare a unor drepturi sau îndatoriri.

Pe cale de consecință, apare ca necesară corelarea noțiunilor de raport juridic penal de conflict și răspunderea penală.

Dacă răspunderea penală este un drept și o obligație conform cărora statul are dreptul de a trage la răspundere penală, iar infractorul are obligația de a răspunde penal, rezultă că noțiunea de răspundere penală în sens larg coincide cu conținutul raportului juridic penal, mai mult, cu însuși raportul juridic penal.

În sprijinul acestei afirmații vine și sensul sintagmei „infracțiunea este baza răspunderii penale” prin care înțelegem nașterea și existența dreptului statului de a pedepsi și a obliga infractorul de a suporta pedeapsa, adică nașterea și existența raportului juridic penal.

Într-o altă încercare de a defini răspunderea penală, se arată că aceasta se identifică cu raportul juridic penal de conflict, născut între stat și infractor ca urmare a săvârșirii infracțiunii, raport complex al cărui conținut îl formează dreptul statului, ca reprezentant al societății, de a trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica sancțiunea prevăzută pentru infracțiunea săvârșită și de a-l constrânge să o execute, precum și obligația infractorului de a răspunde pentru fapta sa și de a se supune sancțiunii aplicate, în vederea restabilirii ordinii de drept și restaurării autorității legii.

Așadar, infracțiunea, ca fapt interzis de legea penală, nu poate fi concepută fără consecința inevitabilă care este răspunderea penală, iar aceasta, la rândul său, ar fi lipsită de obiect fără sancțiunea penală.

Ca fenomen social, infracțiunea primește o anumită semnificație în raport cu valorile, cu normele de conduită socială, mai degrabă prin încălcarea acestora, căpătând astfel, un caracter antisocial și ilicit. Infracțiunea apare și ca fenomen juridic, ca fapt înscris și reglementat din norme de drept, de care sunt legate anumite efecte juridice, precum răspunderea penală.

Așa cum s-a arătat, drept consecință a reglementării juridice, faptul social trece în plan juridic, iar infracțiunea devine atât un fapt juridic generator de efecte juridice, cât și o categorie juridică, obiect de studiu al științei dreptului penal.

Reglementarea răspunderii penale este în mod firesc conformă, în primul rând, principiilor fundamentale ale dreptului penal, care își regăsesc reflectarea în aceasta. Pe lângă aceste principii fundamentale, în cadrul răspunderii penale se regăsesc și principii specifice, care împreună cu principiile fundamentale conturează cadrul legal și politica penală în vederea realizării scopului dreptului penal.

În doctrina juridică de specialitate nu există unanimitate în privința stabilirii principiilor specifice instituției răspunderii penale.

Într-o opinie, se consideră că principiile răspunderii penale sunt următoarele: infracțiunea este unicul temei al răspunderii penale; legalitatea răspunderii penale și individualizarea judiciară a răspunderii penale.

Conform principiului legalității răspunderii penale, dreptul de a aplica o pedeapsă și obligația de a suporta pedeapsa trebuie să se exercite în conformitate cu legea penală, încadrându-se în cazurile și limitele arătate de aceasta. Tot ca un corolar al acestui principiu numai legea este cea care stabilește cazurile în care există răspundere penală, precum și cazurile în care instanța de judecată poate trage la răspundere penală.

Principiul individualizării judiciare a răspunderii penale instituie obligația individualizării atât în ceea ce privește felul pedepsei, cât și aspectul cantitativ al acesteia, care trebuie să corespundă atât felului și gradului de pericol social al infracțiunii, cât și caracteristicilor personale ale infractorului.

Într-o altă opinie este adoptată teza unei sfere lărgite a principiilor răspunderii penale considerându-se că aceste principii sunt următoarele: legalitatea răspunderii penale; infracțiunea ca unic temei al răspunderii penale; umanismul răspunderii penale; personalitatea; inevitabilitatea; unicitatea; individualizarea și prescriptibilitatea răspunderii penale.

În această opinie, principiul infracțiunii ca unic temei al răspunderii penale are multiple semnificații demne de a fi menționate. Astfel, se consideră că în conformitate cu acest principiu răspunderea penală nu poate exista în sistemul dreptului nostru penal decât pentru persoana care a săvârșit o faptă care constituie, în condițiile legii penale, o infracțiune.

În al doilea rând, se consideră că principiul în cauză exprimă concepția că răspunderea penală se întemeiază pe un act de conduită exterioară, materială, dar și pe vinovăția infractorului în săvârșirea actului de conduită, prin prevederea acestui principiu în cuprinsul aliniatului 2 al art. 15 N. C. pen. legiuitorul nostru instituind implicit principiul răspunderii penale subiective.

În al treilea rând, se arată că acest principiu presupune că răspunderea penală există numai din momentul dovedirii vinovăției persoanei pentru săvârșirea infracțiunii, iar, în fine, regula pe care o conține acest principiu are în vedere toate formele sub care se poate prezenta infracțiunea.

Principiul umanismului dreptului penal își găsește expresie atât în determinarea sistemului de valori ocrotite și a exigențelor de conduită impuse, cât și în condițiile și conținutul constrângerii juridice ce intervine odată cu încălcarea legii prin săvârșirea unei infracțiuni. Așadar, răspunderea penală apare ca o instituție cu caracter democratic și umanist, care ține seama de condiția umană și de posibilitățile omului de a-și dirija în mod liber voința.

Principiul unicității răspunderii penale instituie regula conform căreia săvârșirea unei infracțiuni atrage o singură dată răspunderea penală și, prin urmare, aplicarea sancțiunii penale prevăzută de norma incriminatoare pentru săvârșirea faptei penale, fără a fi exclusă pluralitatea de sancțiuni penale pe care răspunderea o atrage în condițiile legii, fiind posibilă aplicarea unor pedepse complementare sau accesorii alături de pedeapsa principală. Această pluralitate de sancțiuni nu impietează asupra caracterului unic al răspunderii penale.

Potrivit principiului inevitabilității răspunderii penale, această instituție este o consecință inevitabilă a săvârșirii unei infracțiuni, fapt ce trebuie să atragă sancționarea făptuitorului, cu excepția cazurilor în care legea înlătură răspunderea penală.

Corolarul acestui principiu este faptul că, odată stabilită vinovăția infractorului, acesta trebuie sancționat de îndată pentru a se restabili ordinea de drept și sentimentul de securitate a celorlalți membrii ai comunității.

În fine, răspunderea penală este înlăturată prin prescripție, respectiv prin trecerea unui anumit interval de timp prevăzut de dispozițiile legale de la comiterea infracțiunii fără ca făptuitorul să fi fost tras la răspundere sau fără ca această răspundere să fi fost definitiv stabilită.

Acest principiu își găsește originea în rațiunile politicii penale, fiind evident faptul că răspunderea penală intervenită tardiv nu își mai îndeplinește scopul urmărit, sporind starea de incertitudine creată.

Potrivit principiului personalității răspunderii penale, aceasta incumbă exclusiv persoanei devenite subiect pasiv al răspunderii penale prin săvârșirea cu vinovăție a faptei prevăzută ca infracțiune, cu toate că există obligația de a respecta legea.

În literatura juridică de specialitate este unanim recunoscut faptul că este inadmisibilă răspunderea pentru fapta altuia, respectiv răspunderea unei persoane care nu a săvârșit sau nu a participat într-o formă sau alta la comiterea infracțiunii. De asemenea, personalitatea răspunderii penale determină și personalitatea pedepsei care trebuie să fie aplicată și executată personal de către subiectul pasiv al răspunderii penale, pedeapsa neputând fi transferată asupra altei persoane.

Mai mult decât atât, nu este acceptată nici teza răspunderii penale colective, respectiv răspunderea unui grup de persoane pentru infracțiunea săvârșită de către unul sau unii dintre membrii acestuia.

În opinia profesorului Dongoroz, principiile fundamentale ale unei legi nu se confundă cu scopul acesteia, existând diferențe între principiile fundamentale ale dreptului penal, precum principiul democratismului, principiul umanismului și al legalității, și principiile generale ale dreptului penal, care sunt derivate și subordonate celor fundamentale, precum principiul egalității în fața legii penale, principiul potrivit căruia infracțiunea este unicul temei al răspunderii penale, principiul că fără vinovăție nu există nici infracțiune, nici răspundere penală, principiul personalității răspunderii penale și a pedepsei, principiul individualizării răspunderii penale, enunțarea fiind una exemplificativă.

Considerăm că în mod corect în literatura juridică de specialitate s-a relevat că prin Declarația Universală a Drepturilor Omului și prin Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale s-a conturat cadrul internațional în care se regăsesc două principii fundamentale ale dreptului penal, respectiv principiul legalității incriminării și a pedepsei și principiul egalității în fața legii, principii care, fiind preluate în constituțiile naționale ale statelor semnatare, primesc valoare constituțională.

Așa cum s-a arătat, principiul legalității incriminării fundamentează întreg edificiul răspunderii penale bazate pe vinovăție, doar în măsura în care persoana știe ce este permis și ce este interzis înainte de a acționa, hotărârea acesteia fiind sub imperiul liberului arbitru.

Legalitatea incriminării și a pedepsei impun instanțelor de judecată să verifice dacă faptele deduse judecății sunt dintre cele prevăzute de legea penală, dacă ele întrunesc elementele constitutive ale vreunei infracțiuni și, în fine, să aplice doar sancțiunile prevăzute de lege și în limitele prevăzute de aceasta.

În privința principiului egalității în fața legii, deși Codul penal nu cuprinde o enunțare expresă a acestuia, el este consacrat implicit prin faptul de a nu crea privilegii sau imunități și de a nu conține dispoziții care să facă discriminare pe motiv de rasă, sex, religie, convingeri politice etc.

Tot astfel, egalitatea în fața legii penale nu exclude o individualizare diferită a pedepselor în raport de pericolul social concret al faptei și al făptuitorului, după cum nu exclude un regim sancționator agravat sau atenuat față de unele persoane, egalitatea în fața legii neînsemnând uniformitate de tratament.

Deși compatibilitatea principiilor răspunderii penale cu instituția răspunderii penale a persoanei juridice a făcut obiectul unor aprige dispute doctrinare, considerăm că această nouă instituție de drept penal răspunde exigențelor principiilor anterior enumerate.

Astfel, prin reglementarea în cuprinsul Codului penal a răspunderii penale a persoanei juridice este respectat principiul legalității răspunderii penale, iar prin recunoașterea capacității de acțiune a persoanei juridice nu se poate susține că am fi în prezența unei răspunderi pentru fapta altuia, ci pentru o formă de activitate proprie determinată de structura corporativă și realizată prin intermediul altuia, ceea ce presupune în mod necesar un transfer de putere și răspundere între persoana juridică și persoanele fizice care acționează în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice.

Ideea de răspundere penală a persoanei juridice nu este incompatibilă cu caracterul personal al răspunderii penale atâta timp cât atingerea adusă acestuia se înscrie în limitele scopului urmărit, respectiv apărarea socială, având în vedere atât limitarea întinderii răspunderii asociaților pentru pasivul societății, cât și posibilitatea asociaților nevinovați de a promova o acțiune în justiție împotriva celor vinovați de săvârșirea infracțiunii. În consecință, trebuie considerat că principiul caracterului personal al răspunderii penale este respectat în măsura în care sancțiunea aplicată persoanei juridice nu-i atinge pe membrii acesteia decât în mod indirect, similar cu situația pedepselor aplicate persoanelor fizice.

Respectarea principiului non bis in idem în cazul sancționării penale a persoanei juridice rezultă din distincția care trebuie făcută între individ și corporație, dat fiind faptul că atunci când un organ al unei persoane juridice comite o infracțiune este vorba de două răspunderi distincte, cea a corporației și cea a persoanei care a acționat în calitate de organ, fiecare dintre acestea fiind bazată pe o vinovăție proprie, care nu decurg una din alta și nici nu se acoperă reciproc.

1.2. Vinovăția ca element al infracțiunii și condiție a răspunderii penale

Așa cum în mod corect s-a arătat în literatura juridică de specialitate, dreptul penal român se fundamentează pe principiul răspunderii subiective, nefiind suficient să se constate o încălcare în sens material al unei dispoziții penale, respectiv comiterea unei infracțiuni, ci trebuie constatat că persoana în cauză a avut reprezentarea faptei sale și ar fi putut avea o conduită conformă cerințelor legale, pentru a se angaja răspunderea penală.

Așadar, un act, o activitate, o manifestare, pentru a fi faptă relevantă pentru legea penală, nu este suficient să fi fost material săvârșită de un om, ci trebuie să poată fi atribuită acestuia, respectiv să fie a lui sau să fie voită de el. Legătura unui act de autorul material al acesteia este reprezentată de voința acestuia, care nu va fi privită ca producătoare de consecințe penale decât atunci când s-a manifestat liber, iar manifestarea liberă nu este posibilă fără o manifestare de conștiință.

Pe cale de consecință, în conștiință apare ideea de a se comite o faptă și tot în conștiință apare manifestarea urmărilor ei. Conștiința deliberează asupra săvârșirii faptei și asupra tuturor motivelor care pot determina luarea unei hotărâri și tot aceasta decide dacă fapta urmează să fie săvârșită.

Pentru existența vinovăției este necesar ca voința să se poată exprima în mod liber, dat fiind faptul că, în cazul în care voința nu a fost liberă, persoana acționând sub imperiul unei constrângeri, nu există vinovăție, fapta aparținând doar fizic făptuitorului, ea neputându-i fi imputată din punct de vedere psihic.

Aspectul caracteristic al laturii subiective este determinat de legătura de interdependență între factorul de conștiință și factorul de voință, dat fiind faptul că voința condusă de conștiință mobilizează și dinamizează energiile necesare în vederea și pentru punerea în executare a hotărârii luate.

În literatura juridică de specialitate s-a arătat că voința este facultatea psihică prin care sunt mobilizate și orientate conștient energiile fizice ale omului în vederea înfăptuirii actului de conduită exterioară, iar conștiința este facultatea psihică în care persoana devine conștientă de dorințele sau trebuințele sale, de modul în care acestea ar putea fi satisfăcute, de mijloacele necesare, de acțiunea sau inacțiunea pe care ar urma să o îndeplinească în acest scop.

Într-o încercare de definire a vinovăției penale s-a arătat că aceasta constă în atitudinea psihică a persoanei care, săvârșind cu voință neconstrânsă o faptă ce prezintă pericol social, prevăzută de legea penală, a avut, în momentul executării, reprezentarea faptei și a urmărilor socialmente periculoase ale acesteia sau, deși nu a avut o astfel de reprezentare, a avut posibilitatea reală a acestei reprezentări.

Așadar, știința dreptului penal limitează vinovăția la acele procese psihice ale subiectului care trezesc ideea infracțională, impulsionează la acțiune, dirijează și controlează însăși activitatea fizică. În conținutul vinovăției, indiferent sub ce formă s-ar concretiza, se concentrează o totalitate de procese intelective, volitive și motivaționale, într-o continuă și variată legătură de condiționare și influențare reciprocă.

Considerăm că în mod întemeiat poate fi ridicată problema dacă principiul răspunderii penale bazate pe vinovăție – nullum crimen sine culpa, nulla poena sine culpa – este un veritabil principiu de drept intern sau european.

Deși un asemenea principiu nu este în mod expres prevăzut de legislația noastră sau de cea comunitară, nu trebuie pierdut din vedere faptul că în aceste legislații este consacrată regula prezumției de nevinovăție, texte care printr-o interpretare per a contrario, ne conduc la ideea consacrării principiului răspunderii penale bazate pe vinovăție.

Așa cum s-a arătat, existența unui stat, a unei societăți în general, este condiționată, prin altele, de instituirea unor principii, norme și reguli, a unui cadrul instituționalizat care să asigure funcționarea tuturor mecanismelor pe baza cărora orice individ vinovat de încălcarea legii să poată fi tras la răspundere.

Prezumția de nevinovăție a apărut pe fondul convulsiilor, disputelor și controverselor privind drepturile și libertățile persoanei, în paralel cu o ripostă generală împotriva regimului fascist după cel de-al doilea război mondial. Acest principiu, alături de alte dispoziții deosebit de importante privind drepturile și libertățile persoanei, au fost consacrate în documente speciale emanând de la organismele cu caracter internațional, pentru ca apoi fiecare țară, prin aderare și semnare, să le recunoască și să le consacre în propriile legislații.

Prin adoptarea principiului prezumției de nevinovăție în rândul principiilor de bază ale dreptului penal, se dă acestuia un conținut civilizat și se continuă procesul de adâncire a democrației și umanismului, dat fiind faptul că acest principiu asigură orice persoană împotriva eventualelor abuzuri ale organelor judiciare, obligându-le pe acestea să tragă la răspundere numai pe cei vinovați de săvârșirea unei infracțiuni.

În aceste condiții, prezumția de nevinovăție reprezintă o garanție pentru orice persoană că în lipsa probelor de vinovăție nu va fi trasă la răspundere penală.

Prevederile aliniatului 11 al art. 23 din Constituția României, potrivit cărora până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată, sunt completate de dispozițiile cuprinse în Codul de procedură penală.

Astfel, textul art. 4. N. C. pr. pen. statuează că orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă, iar după administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului.

De asemenea, punctul 2 al art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului statuează că orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită.

Pe cale de consecință, din cuprinsul acestor texte rezultă în mod indeniabil că nici o persoană nu va putea fi condamnată fără să-i fie dovedită vinovăția, ceea ce conduce inevitabil la ideea unei răspunderi penale bazate pe vinovăție.

La momentul în care nu se poate vorbi despre un veritabil drept penal european și când se discută foarte aprins asupra chiar a oportunității creării unui astfel de drept și a posibilității de aducere la îndeplinire, abordarea unor probleme de teorie generală a dreptului penal precum recunoașterea principiului vinovăție în dreptul european, poate să ne apară ca fiind un simplu exercițiu academic. Cu toate acestea examinând atât realitatea normativă cât și cea jurisprudențială ne este demonstrat contrariul.

În abordarea analizei privind problema recunoașterii principiului vinovăției în dreptul european, cercetarea trebuie să se facă atât din perspectiva „orizontală” a dreptului penal comparat, cât și din perspectiva „verticală” a dreptului supranațional.

Rezultatele cercetărilor de drept penal comparat efectuate sunt unanime în a constata că sistemele penale naționale manifestă o atenție din ce în ce mai mare în privința problemelor legate de principiul răspunderii penale bazate pe vinovăție, conștientizând legătura ce există între respectul arătat tuturor aspectelor acestui principiu și modelul statului de drept, această abordare nefiind doar cazul Germaniei, Italiei sau Spaniei, înregistrându-se o evoluție semnificativă chiar și în cadrul unor sisteme care pentru mult timp au fost considerate ca fiind mai puțin sensibile și riguroase în ceea ce privește principiul răspunderii bazate pe vinovăție, precum Franța sau Marea Britanie.

Astfel, sistemul penal francez se caracteriza prin prezența unui mare număr de ipoteze de responsabilitate fără vinovăție fiind creată o categorie generală de infracțiuni, respectiv infracțiunile materiale, în privința cărora vinovăția era prezumată. Prin codificarea din 1994 responsabilitatea așa-zisă „materială” a fost păstrată pentru toate categoriile de contravenții, asigurându-se, astfel, un nivel mai mare de protecție a principiului vinovăției.

De asemenea, deși în Marea Britanie există numeroase cazuri de răspundere obiectivă – strict liability – chiar și în zilele noastre, doctrina mai recentă analizează din ce în ce mai mult avantajele răspunderii bazate pe vinovăție, iar în motivările deciziilor tribunalelor se apelează din ce în ce mai des la anumite forme de neglijență în detrimentul unei răspunderi esențial obiective.

Întrebările ce se ridică cu privire la recunoașterea principiului nullum crimen sine culpa la nivel european, prezintă atât interesul verificării rangului atribuit acestui principiu în cadrul construcției europene, cât și al analizei incidențelor pe care evoluțiile dreptului comunitar le poate avea asupra sistemelor naționale de drept.

Departe de a ieși din câmpul de aplicare al Convenției Europene a Drepturilor Omului, problema imputabilității, considerată de opinia majoritară a doctrinei europene ca fiind o componentă esențială a vinovăției, este tratată în cadrul general al unei aprecieri comparative ce are drept scop reliefarea unei tendințe generalizate a statelor membre.

Așa cum s-a arătat, chiar dacă deocamdată ne aflăm în fața constatării imposibilității de a reține principiul răspunderii penale bazate pe vinovăție printre principiile fundamentale ale dreptului comunitar, aceasta nu afectează cu nimic recunoașterea aceluiași principiu prin intermediul reglementării sistemului represiv comunitar.

Analiza reglementărilor comunitare în materia sancțiunilor ne demonstrează faptul că principiul nulla poena sine culpa a fost întotdeauna recunoscut și aplicat de către instituțiile comunitare, chiar dacă uneori dintr-o manieră mai puțin strictă, importanța elementului moral a comportamentului infracțional impunându-se mai ales în privința sancțiunilor al căror caracter aflictiv apare mai pregnant.

Propunerile Corpus Juris în materia elementului moral al infracțiunii reprezintă, fără putință de tăgadă, punctul de întâlnire între dimensiunile orizontală și verticală anterior prezentate.

Trebuie remarcat faptul că proiectul Corpus Juris nu se limitează doar la a lua act de tendința generalizată printre statele membre privind asigurarea unui nivel cât mai înalt de garantare a principiului răspunderii penale bazate pe vinovăție, ci ridică principiul răspunderii personale la rang de principiu director a modelului de spațiu european penal propus, ceea ce necesită formularea unor dispoziții precise referitoare la elementul moral al infracțiunilor comune.

Astfel, acest proiect statuează că răspunderea penală este personală ea fiind stabilită cu titlu de autor, instigator sau complice în baza comportamentului propriu al persoanei urmărite și în funcție de propria sa greșeală.

Această definiție consacră, așadar, principiul personalității răspunderii penale în cel mai larg sens, nelimitându-se la a exclude răspunderea pentru fapta altuia prin stabilirea drept condiție a unui comportament culpabil din punct de vedere subiectiv al autorului. De altfel, această interpretare este de mai mult timp aplicată unei dispoziții similare prevăzute de art. 27 al Constituției italiene, care statuează că răspunderea penală este personală, iar acuzatul nu este considerat vinovat până la ședința definitivă.

Lectura propunerilor acestuia proiect în materie de element moral al infracțiunii pare să nu ridice dubii în privința recunoașterii principiului răspunderii penale bazate pe vinovăție în dubla sa funcție de element esențial al infracțiunii și de criteriul de determinare a cuantumului pedepsei.

Astfel, articolul 9 al Corpus Juris, ridicând vinovăția la rang de criteriu general al imputabilității, se raliază alegerii generale al sistemelor statelor membre în materie de criminalitate economică. Excepție face cazul fraudei asupra bugetului comunitar care păstrează incriminarea chiar și în cazul unei neglijențe grave.

În privința funcției criteriului de determinare a cuantumului pedepsei, articolul 15 dispune că pedepsele nu vor excede măsura atrasă de vinovăția autorului precum și cea gravității faptei și a gradului de participare la infracțiune.

Paragraful 4 al art. 14 precizează că maximul pedepsei ce poate fi aplicat în cazul unui comportament infracțional neintențional nu poate depăși două treimi din pedeapsa prevăzută pentru comportamentul intențional corespondent.

Textul articolului 15 traduce în plan normativ teoria culpabilității procedând la aprecierea stării subiective a autorului stric legată de realizarea comportamentului infracțional în materialitatea sa și a consecințelor sale asupra intereselor apărate de lege, iar nu la aprecierea vinovăției prin analizarea personalității infractorului și a stărilor sale de spirit.

Pentru completarea cadrului normativ, proiectul Corpus Juris a stabilit, de asemenea, și regimul erorii. Astfel, art. 10 recunoaște efectul exonerator atât al erorii asupra elementelor esențiale ale infracțiunii, cât și al erorii inevitabile cu privire la prohibiție.

Soluția adoptată de art. 10 este inspirată din sistemul penal german, care a servit ca model și pentru Codul spaniol din 1995, în ceea ce privește recunoașterea unui efect de atenuare a pedepsei în cazul erorii evitabile asupra prohibiției. Așadar, pedeapsa prevăzută în caz de eroare evitabilă nu este cea a faptului neglijent, ca în cazul erorii de fapt, ci este pedeapsa pentru un comportament intențional atenuat.

Analiza dispozițiilor Corpus Juris în privința elementului subiectiv al infracțiunii ne relevă faptul că problemele în legătură cu principiul răspunderii penale bazate pe vinovăție vor fi de aici înainte nu doar recunoscute drept chestiuni esențiale în sistemele tuturor statelor membre, dar ele vor fi considerate chiar fundamentale în concepția tuturor sistemelor de răspundere penală, chiar dacă acest proiect privește doar un tip de criminalitate, cea economică.

Pe cale de consecință, principiul răspunderii penale bazate pe vinovăție se impune ca un principiu recunoscut în toate sistemele statelor membre, chiar dacă având nuanțe diferite, putând chiar să anunțe o evoluție posibilă a poziției Curții de la Luxemburg în privința acestui subiect.

1.3. Este răspunderea penală a persoanei juridice fundamentată pe vinovăție?

Răspunderea penală a persoanei juridice nu este o problemă nouă, ea găsindu-și originile în dreptul antic și revenind la sfârșitul secolului al XIX-lea în atenția doctrinei penale europene, pentru ca astăzi să ajungă una dintre temele centrale ale demersurilor științifice și legislative.

Referitor la această formă de răspundere penală, o aprigă dispută doctrinară a fost purtată între adversarii și partizanii instituirii acesteia, invocându-se atât argumente pro, cât și contra.

Așa cum s-a arătat, argumentele împotriva instituirii răspunderii penale a persoanei juridice au la bază teoria ficțiunii persoanei juridice și arată că nu poate exista răspundere penală fără vinovăție, iar persoana juridică, neposedând conștiință și voință proprie, nu este capabilă de a comite o faptă decât prin intermediul unei persoane fizice.

Adepții acestei teorii mai arată că principiul răspunderii penale personale este afectat de adoptarea unei asemenea instituții, dat fiind faptul că pedeapsa patrimonială aplicată persoanei juridice se răsfrânge și asupra persoanelor fizice nevinovate, a acționarilor care nu au participat și nu au avut cunoștință de activitatea infracțională a administratorilor, iar pedepsele privative de libertate nu pot fi aplicate persoanei juridice.

Mai mult decât atât, s-a arătat că scopul pedepsei, constând în prevenția generală prin intimidare și prevenția specială prin constrângere și reeducare, nu poate fi atins în cazul persoanelor juridice.

Pe poziții opuse se situează adepții instituirii răspunderii penale a persoanei juridice, care pornesc de la teoria realității persoanei juridice, teorie din care își extrag argumentele.

Potrivit acestei teorii, persoana juridică este o realitate socială, constituind un mod de expresie a unei veritabile voințe colective, recunoscută în dreptul civil și comercial, voință ce este susceptibilă de intenție sau culpă, atât timp cât poate fi condusă spre o activitate licită sau ilicită.

De asemenea, se arată că acțiunea organelor de conducere sau a reprezentanților persoanelor juridice poate fi imputată acestora în mod indubitabil, având în vedere faptul că organul de conducere a persoanei juridice este un element structural al existenței acesteia.

Creșterea numărului persoanelor juridice și a activităților lor ilicite reprezintă un pericol tot mai mare pentru societate, aceste activități emanând de la forțe sociale extrem de puternice, iar răspunderea penală a organelor de conducere nu are nici un efect disuasiv asupra persoanei juridice.

În literatura juridică de specialitate s-a arătat că persoana juridică fiind lipsită de inteligență și libertate nu poate comite o infracțiune, ea neputând fi pedepsită, având în vedere faptul că ea nu poate fi nici intimidată, nici reeducată.

Pentru doctrina penală clasică nu există responsabilitate penală fără greșeală și nici greșeală fără voință liberă și conștientă, atribute care sunt apanajul doar persoanelor fizice, iar în cazul în care comportamentul ilicit se manifestă în sfera activității unei colectivități, acesta rezidă în expresia unei voințe umane, la care se reduce. Pe cale de consecință, persoana fizică, prin intermediul căreia colectivitatea a acționat, fiind singura responsabilă din punct de vedere penal.

Așadar, problema existenței elementului subiectiv în cazul colectivităților a constituit și constituie nucleul confruntării de idei între partizanii și adversarii răspunderii penale a persoanelor juridice.

Ca un argument irefutabil în sprijinul partizanilor adagiului societas delinquere non potest, s-a susținut în mod frecvent ideea de absență a vinovăției persoanelor juridice, arătându-se că pentru ca cineva să poată fi declarat responsabil de comiterea unei infracțiuni, trebuie să se constate existența unei voințe, și aceasta pentru că elementul subiectiv este, în majoritatea sistemelor de drept, unul dintre cele mai importante elemente ale infracțiunii.

1.3.1. Teorii specifice dreptului continental

În dreptul continental au fost dezvoltate mai multe teorii menite să explice și să justifice cât mai coerent introducerea instituției răspunderii penale a persoanei juridice.

Astfel, potrivit teoriei psihologice, răspunderea penală implică existența capacității persoanei de a-și motiva acțiunile și de a accepta consecințele acestora, respectiv existența libertății de voință.

Pe această linie de idei s-a afirmat că nu există o altă voință decât voința umană, nu există o altă realitate morală sau intelectuală decât cea umană și oricare ar fi natura, forța și durata legăturilor stabilite între indivizi, ei rămân singurele ființe capabile de voință, singurele persoane în sens filozofic și juridic.

Persoana juridică nu are o voință liberă, sau, mai exact, ea nu are deloc voință. În fapt, voința persoanei juridice nu este o voință în sens juridic, ea nefiind altceva decât voința membrilor sau administratorilor săi, motiv pentru care ea poate fi incriminată ca voință a acestor membrii sau administratori, dar nu ca o voință a persoanei juridice.

Ca urmare a acestui fapt, s-a arătat că după cum nu se poate stabili vinovăția unui inculpat pe baza intenției sau culpei vecinului său, tot astfel nu se poate pretinde descoperirea în cadrul unui grup a unei vinovății care să permită imputarea infracțiunilor comise de unii membrii asupra întregului grup, inclusiv asupra membrilor care nu au luat parte la comiterea infracțiunii și cărora nu li se poate imputa cu titlu personal o intenție sau culpă.

Spiritul care animă colectivitatea rămâne spiritul persoanelor care acționează, conștiința colectivității nesubzistând decât în conștiința membrilor săi, în psihicul fiecărui membru în parte. Așadar, colectivitatea nu dă naștere unei voințe noi, ci este caracterizată de o rezultantă a voințelor individuale.

Deși în limbajul comun se folosește, în mod uzual, expresii precum: „ o persoană juridică a decis într-un anumit sens” sau „o persoană juridică a dorit ceva”, nu suntem decât în prezența unor formule abreviate pentru a exprima ideea că membrii persoanei juridice au decis sau au dorit, concluzia fiind confirmată și de faptul că aceleași formule sunt utilizate și atunci când se vorbește de entități fără personalitate juridică (e.g. „completul de judecată a decis”, „echipa a hotărât” etc.).

Chiar dacă în opiniile anterior prezentate se refuză recunoașterea unui element subiectiv propriu persoanei juridice, se acceptă, totuși, că elementul psihologic ce caracterizează acțiunile colectivității nu este identic cu cel al fiecărui membru privit în individualitatea sa. Așadar, dacă din punct de vedere psihologic entitatea colectivă diferă de suma indivizilor care o compun, aceasta înseamnă că fiecare individ suferă în cadrul grupului influențe care îi modifică starea de spirit. Pe cale de consecință, colectivitatea nu este suma indivizilor în starea lor psihică obișnuită, ci suma unor voințe modificate ca urmare a interacțiunii lor.

Așa-zisa decizie a grupului nu este altceva decât decizia acelora care și-au impus voința și, chiar dacă aceștia sunt influențați și de către alții, și chiar dacă au fost nevoiți să accepte anumite compromisuri, ori să-și flexibilizeze poziția în sensul interesului comun, persoanele fizice rămân singurele care desfășoară o activitate intelectuală în cadrul grupului, singurele care au o voință.

Într-o altă opinie, deși se consideră că elementul subiectiv al infracțiunii nu se poate regăsi decât în cadrul persoanelor fizice, este acceptat, totuși, că voința colectivă reprezintă un element juridic diferit de voințele individuale, cu toate că ea rămâne condiționată de aceste voințe a căror sumă o reprezintă.

După cum în mod corect s-a relevat, se aduce astfel în planul responsabilității penale o distincție în funcție de natura persoanei juridice. Astfel, nu ar putea fi angajată niciodată răspunderea penală în cazul entităților ce au o identitate proprie, dar total independentă de persoanele fizice ce urmăresc acele interese, putând fi acceptată răspunderea penală a entităților colective în cazul în care persoanele fizice care le compun apar în prim-plan, iar rezultanta voințelor lor individuale este suficientă pentru a putea vorbi de existența unui element intelectual specific infracțiunii.

În acest din urmă caz s-a considerat că este necesară o condiție suplimentară pentru a se putea vorbi despre o răspundere penală, respectiv existența unor organizări, dat fiind faptul că un grup neorganizat nu poate răspunde penal pentru că el nu este susceptibil de o voință comună. Cu toate acestea, s-a considerat că organizarea nu trebuie să fie în totalitate conformă prevederilor legale, netrebuind să fie deschisă posibilitatea comiterii de infracțiuni în condiții de impunitate.

Această distincție nu este nouă, doctrina franceză mai veche distingând între corporații – universitas personarum – privite ca o reuniune de indivizi și stabilimente – universitas bonorum – considerate ca avându-și fundamentul într-o idee, într-o nevoie sau în interes general de natură permanentă, ce urmau a fi satisfăcute prin intermediul lor.

Așa cum în mod corect s-a relevat în literatura juridică de specialitate, majoritatea doctrinei recunoaște existența unei voințe colective, proprii persoanei juridice. Prin urmare, se consideră că în sânul persoanei juridice se formează o stare de spirit și o voință diferite de cele ale unora dintre membrii persoanei juridice, interesele acesteia din urmă putând fi uneori diferite de cele ale unor membrii.

În mod corect s-a subliniat că ceea ce caracterizează persoana juridică este, pe de o parte, existența unui interes superior diferit de interesul specific fiecărui membru, iar, pe de altă parte, existența unei organizări interne susceptibile de a degaja voința colectivă. Așadar, în fiecare grup social se manifestă o voință specifică grupului și distinctă de voința fiecărui membru privit în individualitatea sa, fapt ce determină ca persoanele juridice să fie considerate subiecte de drept distincte în viața juridică și socială.

Având în vedere faptul că în doctrină se recunosc efectele juridice ale manifestării de voință a persoanei juridice, respectiv capacitatea sa de a contracta și de a se obliga, nu există nici un temei pentru a se susține că această voință există atunci când produce efecte licite, dar dispare în cazul unor acte ilicite.

De asemenea, fiind acceptată angajarea răspunderii civile delictuale a persoanei juridice nu doar în cazurile în care aceasta se fundamentează pe ideea de garanție, ci și atunci când este vorba de o răspundere bazată pe culpă, recunoscându-se astfel, existența unui element subiectiv în cazul răspunderii civile a persoanei juridice, nu poate fi explicată inconsecvența de a accepta ideea că atunci când ilicitul îmbracă forma mai gravă a infracțiunii, persoana juridică își pierde capacitatea de voință.

Așa cum s-a arătat, singura soluție rațională este aceea de a admite că voința persoanei juridice susceptibilă de a provoca comiterea unui delict civil este capabilă, în aceeași mod, să determine comiterea unei infracțiuni.

Chiar dacă s-a susținut că în realitate nu există o voință proprie a persoanei juridice, nici măcar în dreptul civil, aceasta fiind doar prezumată pentru a se permite încheierea unor acte juridice, iar în dreptul penal o asemenea ficțiune nu-și poate găsi locul, nu putem împărtăși acest punct de vedere, datorită contradicției cu situația existentă în alte ramuri de drept.

Spre exemplu, în materia contravențiilor, OG nr. 2/2001 definește prin art. 1 contravenția ca fiind o faptă comisă cu vinovăție, iar potrivit dispozițiilor al. 2 al art. 3 din același act normativ, persoana juridică răspunde contravențional.

Așa cum s-a arătat, se poate vorbi despre o culpă colectivă, imputabilă persoanei juridice în cazul în care, spre exemplu, se constată că insuficiența măsurilor privind protecția muncii este rezultatul unei politici a întreprinderii sau a organizării acesteia, iar nu al unui individ sau al altuia, tot astfel cum fapta de a nu plăti pentru o perioadă indexările salariale este rezultatul unei politici a firmei care refuză să respecte legislația socială, iar existența în acest caz a unei voințe proprii este atestată de continuarea comiterii faptei indiferent de persoanele ce s-au succedat în funcțiile de conducere.

Partizanii adagiului societas delinquere non potest au adus în discuție și principiul specialității capacității de folosință a persoanei juridice, susținând că prin acesta este trasată o limită obiectivă în ceea ce privește exercițiul liberului arbitru, voința corporativă neputând exista decât în limitele acestui principiu. Potrivit acestor susțineri, în momentul depășirii sferei specialității capacității de folosință, voința ce stă la baza realizării actului ilicit, nu mai aparține persoanei juridice.

Considerăm însă că obligația persoanei juridice de a respecta normele ce-i delimitează competența nu poate atrage incapacitatea de voință delictuală, dat fiind faptul că este posibil ca un act să fie adoptat cu respectarea principiului specialității capacității de folosință, dar să fie nelegal din alt motiv, ceea ce nu este, însă, de natură a-i înlătura caracterul său, expresia voinței persoanei juridice.

De asemenea, s-a mai susținut că atunci când poate fi identificată o persoană fizică în calitate de autor al infracțiunii, vinovăția acestuia este transpusă persoanei juridice prin aceeași ficțiune civilistă potrivit căreia dolul reprezentantului este considerat a fi dolul reprezentatului, iar când nu este posibilă determinare persoanei fizice vinovate, se va recurge la o prezumție de vinovăție a persoanei juridice, dat fiind faptul că în lipsa identificării persoanei fizice nu se poate dovedi existența vinovăției persoanei juridice.

Trebuie arătat însă că în realitate vinovăția persoanei fizice, indiferent dacă este cunoscută sau nu, nu se identifică vinovăția persoanei juridice, intenția sau culpa acesteia din urmă fiind determinată de acțiunea sau inacțiunea comisă.

Deși argumentele anterior prezentate în favoarea existenței factorului volitiv al colectivităților au fost formulate în cadrul unor sisteme juridice ce consacră teoria psihologică a vinovăției, o mare parte a doctrinei a apreciat că, în realitate, doar teoria normativă a vinovăției se pliază perfect pe ideea de culpabilitate a persoanei juridice.

Așa cum s-a arătat, atunci când spunem despre cineva, în limbajul curent, că este vinovat, înțelegem prin aceasta nu numai că respectivul s-a comportat într-un anumit fel, ci și că acesta nu trebuia să se comporte astfel. În limbajul juridic, dacă vom înlocui termenul de a trebui cu acela de a fi obligat și aprecierea corect/incorect cu cea de licit/ilicit, rezultă că vinovat este acela care nu s-a comportat așa cum era obligat prin drept să o facă.

Pe cale de consecință, vinovăția, în sens juridic, ar reprezenta reproșul adus subiectului unei obligații juridice pentru încălcarea acesteia.

În conformitate cu teoria normativă a vinovăției, aceasta nu este o realitate psihologică, ci îmbracă forma unui reproș etic față de autorul care încalcă norma juridică, exprimând astfel, un raport de contrarietate între voința subiectului și norma de drept. Acest reproș semnifică și o atitudine de dezaprobare a conduitei făptuitorului care a optat pentru o conduită contrară ordinii juridice, cu toate că ar fi putut acționa în mod licit.

Așa cum s-a arătat, potrivit acestei teorii, vinovăția nu mai apare ca o categorie care include intenția și culpa, ci este un concept autonom fără conținut psihic.

În acest context, vinovăția persoanei juridice poate fi mult mai ușor conciliată cu ideea de culpabilitate normativă, aceasta din urmă neimpunând analiza aspectelor de factură psihică, limitându-se doar la constatarea existenței acțiunii contrare normei penale și a faptului că persoana juridică ar fi putut acționa în conformitate cu dispozițiile legale.

Într-adevăr, și persoanele juridice sunt destinatarele unor norme juridice ce le reglementează activitatea și cărora nu le lipsește un conținut etic, reproșul la adresa persoanei juridice care a încălcat dispozițiile legale apărând ca o realitate a vieții sociale.

În această ordine de idei, remarcăm că în vorbirea curentă se folosește termenul de vinovăție al unei persoane juridice care a deversat deșeuri poluante într-un râu sau a unei persoane juridice în care a avut loc un accident de muncă ce s-a soldat cu moartea unor salariați. Mai mult decât atât, se vorbește și de o reputație a persoanei juridice, de buna sau proasta reputație a acesteia, ceea ce confirmă că activitatea ei este apreciată pe baza unor criterii etice.

În doctrină s-a arătat că reproșul de vinovăție apare ca o concluzie desprinsă din analiza acțiunii volitive și a proceselor psihice ce impulsionează comiterea faptei, neapărând doar ca o judecată autonomă bazată pe o anume dispoziție legală.

Pe cale de consecință, dincolo de aparențe, nici teoria normativă nu face abstracție de procesele psihice ce însoțesc luarea hotărârii și punerea în executare a acesteia, ea aducând în prim plan ideea de reproș și trecând în planul secund procesele psihice ale intenției și culpei, pentru că acestea din urmă, chiar transferate în cadrul acțiunii, rămân premise pentru o judecată asupra vinovăției, iar acesta constituie elementul de apropiere al acestei teorii de teoria psihologică.

Teoria culpei în organizare reprezintă una dintre noile teorii privind vinovăția persoanei juridice, potrivit căreia reproșul social ce fundamentează răspunderea penală a persoanei juridice este culpa în organizare, aceasta fiind responsabilă pentru infracțiunile comise de către membrii săi în ideea că nu s-au luat toate măsurile de precauție necesare garantării desfășurării unei activități ordonate și licite.

Așadar, ceea ce se sancționează nu este faptul individual ci neglijența apărută într-un moment anterior care, dacă nu ar fi existat, ar fi permis evitarea faptului individual. Astfel, orice delict sau infracțiune a organelor sau reprezentanților persoanei juridice implică o culpă a acesteia din urmă, exceptând situațiile excesului de reprezentare.

În literatura juridică de specialitate această teorie a fost criticată, arătându-se că separarea momentului acțiunii infracționale de momentul în care intervine vinovăția nu este de natură a rezolva problema adusă în discuție, dat fiind faptul că persoanei juridice îi lipsește capacitatea de a răspunde din punct de vedere penal atât în momentul acțiunii, cât și anterior ei.

De asemenea, s-a mai arătat că organizarea defectuoasă nu poate fi realizată de însăși persoana juridică, ci de conducătorii acesteia, fapt ce are ca rezultat fundamentarea vinovăției persoanei juridice pe un fapt al altuia, soluție ce contravine flagrant principiului culpabilității.

Așa cum în mod corect s-a arătat, contraargumentele prezentate nu aduc nimic nou în raport cu cele invocate împotriva soluțiilor ce au la bază teoria psihologică sau teoria normativă a vinovăției, astfel încât cele prezentate anterior rămân valabile și în acest caz.

În fine, teoria culpei în organizare a mai fost analizată și în strânsă legătură cu teoria filozofiei întreprinderii, potrivit căreia vinovăția persoanei juridice decurge din faptul de a fi creat un climat favorabil comiterii de infracțiuni, datorită faptului că nu a vegheat la respectarea eticii în cadrul activităților sale.

După cum s-a relevat, aceste ultime două teorii sunt complementare, dat fiind faptul că reproșul social vizează atât faptul că persoana juridică nu și-a subordonat scopurile exigențelor etice, cât și de faptul că nu a luat măsurile organizatorice necesare împiedecării creării unui climat favorabil comiterii de infracțiuni.

Deși niciuna dintre teoriile anterior prezentate nu este ferită de critici, considerăm că teoria psihologică a vinovăției este aptă să explice și să justifice introducerea instituției răspunderii penale a persoanei juridice, fiind evident faptul că elementul psihologic ce caracterizează entitatea colectivă este diferit de cel al membrilor componenți ai acesteia.

Mai mult decât atât, dacă persoanei juridice i se recunosc de către doctrină efectele juridice ale manifestării sale de voință, respectiv capacitatea de a contracta și a se obliga, nu credem că se poate susține că această voință, privită din punct de vedere psihologic, există atunci când ea produce efecte licite, dar dispare în cazul actelor ilicite.

Pe cale de consecință, este firesc să se admită că voința persoanei juridice poate determina comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, cu atât mai mult cu cât se admite că o asemenea voință poate provoca comiterea unui delict civil, chiar și atunci când este vorba despre o răspundere bazată pe culpă, implicând existența unui element subiectiv al persoanei juridice.

1.3.2. Teorii specifice common law

Răspunderea penală a persoanei juridice este fundamentată în common law în principal pe două teorii, respectiv teoria identificării, care presupune o răspundere proprie a persoanei juridice și teoria răspunderii pentru fapta prepusului. Pe lângă aceste două teorii, datorită inconvenientelor pe care acestea le prezintă, au mai fost elaborate și alte teorii precum: teoria culpabilității cumulate; teoria identității proprii; teoria formei de vinovăție specifice și reactive fault doctrine.

Deși instanțele britanice au acceptat rapid și fără rezerve răspunderea penală a persoanei juridice pentru faptele care nu implică un element subiectiv, au trebuit, totuși, găsite soluții pentru tragerea la răspundere a colectivităților în privința infracțiunilor care presupun un element subiectiv – mens rea crimes, această necesitate rezultând din faptul că cele mai grave infracțiuni fac parte din această categorie, iar răspunderea persoanelor juridice limitată la infracțiunile de răspundere obiectivă nu răspunde necesităților care au condus la instituirea unei astfel de răspunderi.

Pe cale de consecință, teoria identificării vine să răspundă unei necesități impuse de creșterea rolului și importanței sociale-economice a persoanelor juridice. Această teorie a fost enunțată în cuprinsul deciziei Camerei Lorzilor din 1972 pronunțată în cazul Teaco Supermarkets Ltd. Vs. Nattrass, statuându-se că „o persoană în viață are un centru nervos care cuprinde cunoștințele și intențiile sale ori care este neglijent, precum și membre care materializează intențiile centrului nervos”. O corporație nu are nimic din acestea: ea trebuie să acționeze prin intermediul unor persoane fizice, chiar dacă nu întotdeauna prin una și aceeași persoană. Atunci când o anumită persoană reprezintă centrul director și voința companiei și controlează ceea ce face aceasta, această persoană nu vorbește sau acționează în numele companiei. Ea vorbește ca și companie, iar centrul său nervos care îi direcționează actele este centrul nervos al companiei. Astfel, compania nu va fi responsabilă pentru altul. Persoana fizică nu acționează ca și prepus, reprezentat, agent sau delegat. Ea este întruparea companiei, vorbește și aude prin personalitatea companiei, înăuntrul sferei acesteia, iar mintea sa este a companiei. Dacă aceasta conține elementele vinovăției, atunci această vinovăție este vinovăția companiei.

Așadar, dacă persoana juridică poate fi identificată cu actele unei persoane fizice suficient de înalt poziționată în cadrul corporației pentru a reprezenta centrul nervos al acesteia, fiind ținută responsabilă pentru fapta proprie împreună cu persoana fizică ce a comis actele, aceasta nu poate fi identificată cu actele comise de o persoană aflată la un nivel inferior, nefiind responsabilă pentru acestea.

Așa cum s-a arătat, faptul că o persoană este implicată în munca intelectuală din cadrul corporației, mai degrabă decât în cea fizică, nu o transformă automat într-o persoană cu care persoana juridică se poate identifica, fiind necesar ca ea să aibă controlul corporației, să poată lua decizii în numele acesteia. Instanței îi va reveni sarcina de a stabili dacă o anumită persoană poată fi privită ca încarnarea corporației, juriului netrebuind decât să stabilească dacă persoana cu care se identifică corporația a comis actul incriminat cu forma de vinovăție cerută de lege.

Acestei teorii i s-a reproșat că nu poate funcționa decât pentru micile corporații, în care persoanele de conducere sunt foarte apropiate de activitățile persoanei juridice, având în vedere faptul că în cadrul marilor companii, cu structuri interne complexe, este greu de crezut că persoana responsabilă va fi găsită în vârful ierarhiei, atâta timp cât persoanele aflate în funcții înalte nu fac altceva decât să coordoneze diferite compartimente, stabilind doar direcțiile generale de acțiune.

De asemenea, s-a mai arătat că pentru a se evita răspunderea, aproape niciodată un funcționar de rang înalt nu va comite el însuși actul incriminat, mai ales în cazul infracțiunilor foarte grave.

Având în vedere faptul că teoria identificării impune determinarea persoanei fizice care a săvârșit actul incriminat, apare inconvenientul major al imposibilității identificării acestei persoane, mai ales în cazul marilor persoane juridice, datorită opacității structurilor de decizie a acestora. Pe cale de consecință, teoria identificării a dat naștere tendinței multora dintre persoanele juridice de mari dimensiuni de a descentraliza structurile de supraveghere și control.

Teoriei identificării i s-a mai reproșat și faptul că generează o inegalitate nefondată între actele unei persoane fizice aflate în vârful ierarhiei și cele aparținând unei persoane aflată pe o poziție inferioară, atât directorul cât și vânzătorul fiind la fel de motivați pentru a maximiza performanțele financiare ale companiei.

După cum s-a relevat în doctrină, teoria identificării creează o dihotomie între actele funcționarilor superiori și cele ale muncitorilor de rând, nefiind recunoscută conexiunea reală și indisolubilă între indivizi în cadrul întreprinderilor colective, unitate ce face ca aceasta să acționeze ca un întreg, iar orice divizare a acestui întreg nu poate fi decât artificială și fictivă.

De asemenea, jurisprudența a statuat că teoria identificării nu poate să conducă la antrenarea răspunderii penale a persoanei juridice în cazurile în care rezultatul se produce datorită lipsei de coordonare a diverselor compartimente, chiar dacă fiecare dintre persoanele implicate și-a făcut treaba corect, datorită faptului că nu există nici o persoană fizică autor direct al actului de executare.

În common law introducerea unor răspunderi indirecte în dreptul penal a fost posibilă datorită, pe de o parte, pragmatismului ce guvernează acest sistem de drept, ce este ferit de disputele teoretice specifice dreptului continental, iar pe de altă parte, lipsei unei delimitări clare între răspunderea civilă și cea penală, exceptând regulile procedurale.

Teoria identificării poate fi regăsită și în sistemul nostru de drept, art. 218, al. 1 N. C. civ. statuând că actele juridice făcute de organele de administrare ale persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice înseși, iar dispozițiile art. 219, al. 1 N. C. civ. prevăd că faptele licite sau ilicite săvârșite de organele persoanei juridice obligă însăși persoana juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate.

Teoria răspunderii pentru fapta prepusului, teorie care poate fi regăsită și în dreptul penal francez, a apărut, așadar, în mod natural, plecându-se de la considerarea unanimă a incapacității de acțiune proprie a unei persoane juridice. Pe cale de consecință, dacă o persoană juridică acționează prin intermediul unor persoane fizice, atunci nu poate comite infracțiuni decât tot prin intermediul acestora. Potrivit acestei teorii va trebui să se examineze existența elementelor constitutive ale infracțiunii în persoana unui prepus al persoanei juridice, iar după identificarea acestor elemente, ele vor fi transpuse și în persoana comitentului entitate colectivă.

Teoria răspunderii pentru fapta prepusului se bazează pe o ficțiune potrivit căreia actele și vinovăția unei persoane să fie văzute ca actele și vinovăția alteia, fără ca aceasta să însemne că, în realitate, comitentul a săvârșit actele incriminate.

Spre deosebire de teoria identificării, potrivit acestei din urmă teorii, actele funcționarului colectivității nu sunt actele persoanei juridice, răspunderea penală putând fi angajată pentru actele oricărui mandatar sau prepus.

Ca argumente aduse în sprijinul acestei teorii s-a arătat că dacă persoana juridică a delegat fiecărui angajat puterea de a acționa în sfera atribuțiilor sale, în mod similar corporația ar trebui să fie responsabilă pentru aceste acte. Această teorie este mai eficientă în impunerea legii penale, împiedicând corporațiile să evite răspunderea prin utilizarea delegării de facto a unor atribuții către angajații din eșalonul inferior.

În ceea ce privește, însă, infracțiunile care presupun un element subiectiv, teoria răspunderii pentru fapta prepusului nu poate aduce nici un argument pentru a se afirma că răspunderea indirectă este justificabilă. Mai mult decât atât, aplicarea acestei teorii conduce de multe ori la condamnarea unor persoane juridice în mod inechitabil, chiar și atunci când s-au depus toate eforturile pentru a preveni săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.

De asemenea, și în cazul răspunderii indirecte, există dezavantajul necesității identificării persoanei fizice ce a comis actul de executare, fiind împiedicată angajarea răspunderii în cazul în care nu există o persoană unică care să fi săvârșit actul în întregime, fiind în prezența unui complex de cauze ce a condus la producerea rezultatului.

În încercarea de a se înlătura dezavantajele teoriei identificării și a răspunderii pentru fapta prepusului, a fost formulată teoria culpabilității cumulate, potrivit căreia răspunderea penală a persoanei juridice ar trebui fundamentată pe baza atitudinii angajaților priviți ca un întreg, iar nu pe procesele psihice ale unui singur angajat al persoanei juridice.

Așa cum s-a arătat, această teorie nu are menirea de a înlocui identificarea ori răspunderea indirectă, adăugându-se acestora pentru a rezolva situațiile în care nu s-ar putea angaja răspunderea penală a unor persoane juridice, cu toate că vinovăția acestora ar fi evidentă. Deși această teorie și-a găsit mulți susținători în doctrină, jurisprudența și-a manifestat rezerve în admiterea aplicabilității acesteia.

Ca argument adus în sprijinul acestei teorii s-a arătat că dacă legea oricum recunoaște entităților colective calitatea de persoană, iar informațiile pe care le dețin funcționarii săi sunt, potrivit teoriei identificării, informațiile sale, nu se poate admite că persoana juridică, fiind deținătoarea informațiilor colective, nu a cunoscut toate faptele pe care fiecare dintre angajați le cunoștea doar în parte.

Prin natura lor, persoanele juridice compartimentează activitățile și cunoștințele, subdivizând elementele operațiunilor sale, cumularea acestor componente fiind de natura activității persoanelor juridice, suma informațiilor și intențiilor angajaților fiind însăși atitudinea persoanei juridice asupra activității sale.

În pofida avantajelor teoriei culpabilității cumulate, acesteia i se poate reproșa faptul de a nu se putea elibera de tiparul antropomorfic ce stă la baza atât a teoriei identificării cât și a teoriei răspunderii pentru fapta altuia, rămânând în sfera ficțiunilor.

Potrivit acestei teorii, trebuie avută în vedere intenția cumulată, care însă nu poate fi explicată în cazul contrarietății atitudinii diferitelor centre de putere, mai ales că deciziile persoanelor juridice sunt, de cele mai multe ori, rezultatul unui compromis între diverse centre de putere din cadrul său. Astfel, deciziile de grup sunt diferite în raport de deciziile individuale, suma aritmetică a unor intenții sau neglijențe individuale, neputând să conducă la intenția sau neglijența colectivă.

Deși teoria culpabilității cumulate și-a dorit înlăturarea obstacolelor derivate din nevoia de a identifica persoana fizică responsabilă, tocmai acest lucru nu reușește să îl realizeze, trebuind identificate mai multe persoane ale căror cunoștințe cumulate să realizeze forma de vinovăție cerută.

Prin aplicarea teoriei culpabilității cumulate se poate ajunge la negarea principiului simultaneității între actul de executare și vinovăția penală, transformând astfel infracțiunile ce presupun un element subiectiv în infracțiuni de răspundere obiectivă.

Având în vedere faptul că datorită naturii persoanelor juridice, acestea prezintă particularități ce ar trebui să conducă la o răspundere penală guvernată de alte principii decât răspunderea specifică persoanelor fizice, s-a încercat fundamentarea teoriei identității proprii în privința unei răspunderi penale aplicabile doar persoanelor juridice.

Pe cale de consecință, această teorie pornește de la constatarea potrivit căreia persoanele juridice au încetat să mai fie o sumă de persoane fizice, iar datorită complexității structurii lor și a perpetuării în timp a unui tipar de comportament în cadrul acestora, s-a ajuns ca persoana juridică să „socializeze” persoana fizică, iar nu invers, corporația impunând angajatului reguli de conduită.

Potrivit teoriei identității proprii, răspunderea penală a persoanei juridice nu se fundamentează în considerarea unui act al unui angajat, ci în considerarea unei anumite politici sau culturi existente în cadrul său, companiile putând crea, prin stabilirea priorităților lor instituționale, un climat ce descurajează respectarea normelor legale.

O formă a acestei teorii o reprezintă teoria formei de vinovăție specifice, care propune definirea unei noi forme de vinovăție, specială pentru corporație, care să aibă în vedere fie o culpă a strategiilor de dezvoltare a persoanei juridice, fie standardele etice ale corporației.

De asemenea, teoria formei de vinovăție specifice ar putea fi fundamentată prin redefinirea noțiunii de reckless, formă de vinovăție cerută pentru cele mai multe infracțiuni, ea apropiindu-se destul de mult de intenția indirectă existentă în dreptul român, cuprinzând însă și situații care aparțin culpei cu prevedere sau praeterintenției.

Această formă de vinovăție specifică ar trebui definită ca fiind forma de vinovăție ce constă în asumarea de către făptuitor a unui risc despre care avea cunoștință. Așadar, pentru a se verifica existența elementului subiectiv, ar trebui să se recurgă mai degrabă la analiza atitudinii făptuitorului față de rezultat, decât la evidențierea anumitor stări mentale.

În ceea ce privește probarea faptului că politica internă a persoanei juridice promovează sau tolerează criminalitatea, aceasta este posibilă fie prin luarea în considerarea a modului de supraveghere a respectării legii înainte de momentul comiterii infracțiunii, fie prin luarea în considerare a reacției persoanei juridice imediat după comiterea infracțiunii.

O altă formă a teoriei identității proprii este reactive fault doctrine, aceasta constând în analiza reacției persoanei juridice după comiterea unei fapte comise de legea penală, pentru a se evidenția politica acesteia privind prevenirea comiterii de infracțiuni.

Pe cale de consecință, dacă persoana juridică identifică ea însăși făptuitorul și ia măsurile necesare evitării repetării unor astfel de fapte pe viitor, se va considera că persoana juridică nu trebuie să răspundă, dat fiind faptul că politicile sale interne sunt conforme cu legea penală și urmăresc respectarea ei.

Indiferent de varianta de probare a climatului din cadrul persoanei juridice, fie anteinfracțional, fie postinfracțional, teoria identității proprii, deși este aplicabilă doar pentru infracțiunile care presupun un element subiectiv, prezintă atât avantajul dispariției necesității de a proba toate elementele infracțiunii în sarcina aceleiași persoane fizice, cât și avantajul dispariției inechităților ce pot apărea în cazul celorlalte teorii prezentate.

1.3.3. Concepția dreptului român asupra răspunderii penale a persoanei juridice

Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 278/2006 sistemul de drept penal românesc a reglementat pentru prima dată o veritabilă răspundere penală a persoanei juridice, aceasta fiind principala modificare adusă părții generale a Codului penal.

Potrivit dispozițiilor art. 191 din acea reglementare, „persoanele juridice, cu excepția statului, a autorităților publice și a instituțiilor publice care desfășoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat, răspund penal pentru infracțiunile săvârșite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice, dacă fapta a fost săvârșită cu forma de vinovăție prevăzută de legea penală. Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit, în orice mod, la săvârșirea aceleiași infracțiuni”.

În reglementarea art. N. C. pen. „persoana juridică, cu excepția statului și a autorităților publice, răspunde penal pentru infracțiunile săvârșite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice. Instituțiile publice nu răspund penal pentru infracțiunile săvârșite în exercitarea unei activități ce nu poate face obiectul domeniului privat. Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit la săvârșirea aceleiași fapte”.

Așadar, spre deosebire de prevederile vechiului Cod penal, care cuprindeau condiția ca fapta să fie săvârșită cu forma de vinovăție prevăzută de legea penală, în actuala reglementare antrenarea răspunderii penale a persoanei juridice nu mai este condiționată de identificarea unui element subiectiv propriu acesteia, element ce poate fi diferit de cel constat în cazul autorului material persoană fizică. De asemenea, a fost menținută cerința existenței personalității juridice ca premisă pentru angajarea răspunderii penale a entităților colective.

În literatura juridică de specialitate s-a opinat că, în sens restrictiv, tehnic, exclusiv juridic, la fundamentul răspunderii penale a persoanei juridice se află o ficțiune juridică legală, această formă de răspundere penală fiind o invenție legislativă subtilă și utilă, având în vedere faptul că în ea se contrazice „realitatea juridică”, se deformează, se reconsideră, se remodelează concepte și instituții juridice.

De asemenea, s-a opinat că angajarea sau nu a răspunderii penale a persoanei juridice implică determinarea prealabilă a perimetrului capacității sale de folosință, în raport cu principiul specialității, având în vedere că săvârșirea faptei de către organele sau reprezentanții persoanei juridice, în afara prerogativelor circumscrise prin specialitatea capacității ei de folosință, nu ar putea angaja entitatea colectivă, aceste organe sau reprezentanți trebuind să fi săvârșit infracțiunea „în numele sau în interesul persoanei juridice”.

În cazul acestei instituții de drept penal, cel mai discutabil element îl constituie latura subiectivă, vinovăția, mobilul și scopul infracțiunii neputând fi analizate decât în persoana organului sau a reprezentantului persoanei juridice.

S-a afirmat că doar ficțional este posibil ca ulterior săvârșirii faptei să se producă o translație a laturii subiective pe seama persoanei juridice, colectivizând-o, extrapolând-o și generalizând-o la nivelul tuturor persoanelor fizice care alcătuiesc entitatea colectivă.

Într-adevăr, majoritatea doctrinei este de acord că în cazul persoanelor juridice nu se poate vorbi „de o voință proprie”, ci doar de „efecte volitive colective”, dar fiind faptul că în cazul persoanei juridice se întâlnește o pluralitate de manifestări de voință care sub o interacțiune reciprocă, se modifică în mod necesar dând naștere unei „voințe colective”, distinctă de acelea ce o compun.

În literatura juridică de specialitate s-a arătat că elementul subiectiv, în cazul unei infracțiuni săvârșite de o persoană juridică, prezintă unele particularități. Astfel, va trebui stabilit fie că săvârșirea infracțiunii decurge dintr-o decizie intenționată adoptată în cadrul persoanei juridice, fie că este consecința unei atitudini de neglijență în cadrul ei, cu ar fi: o organizare internă deficitară, măsuri de protecția muncii insuficiente, restricții bugetare exagerate.

În cazul în care fapta este săvârșită de un terț în profitul persoanei juridice, trebuie ca aceasta să fi avut cel puțin cunoștință de comiterea ei și să nu o fi împiedicat ori să fi acceptat să profite de pe urma faptei.

Astfel, în opinia prezentată, pentru aprecierea elementului subiectiv în cazul persoanelor juridice, instanța trebuie să se bazeze pe atitudinea organelor acestora.

1.4. Soluții legislative privind elementul subiectiv al infracțiunii în cazul persoanei juridice

1.4.1. Soluții în dreptul continental

În Franța, deși anteproiectul de Cod penal din 1978 condiționa angajarea răspunderii penale a persoanei juridice de existența unei voințe deliberate a organului, Codul penal nu a mai preluat această prevedere.

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 121-2, organul sau reprezentantul persoanei juridice poate comite în contul acesteia atât infracțiuni intenționate, cât și din culpă. Deși majoritatea infracțiunilor pentru care este prevăzută răspunderea penală a persoanei juridice sunt fapte intenționate, sunt reglementate și ipoteze de răspundere pentru fapte din culpă (ucidere din culpă, vătămarea corporală din culpă etc.).

Așa cum s-a relevat, doctrina și jurisprudența franceză au oscilat între două soluții referitoare la proba elementului subiectiv în cazul persoanei juridice. Într-o primă opinie, răspunderea penală a persoanei juridice va fi angajată atunci când organele sau reprezentanții acesteia au realizat elementul material și subiectiv al unei infracțiuni, iar în cea de a doua opinie, pentru a se putea angaja răspunderea penală a persoanei juridice, este necesar să se constate întrunirea în persoana acesteia a tuturor elementelor infracțiunii, atât material cât și subiectiv, elemente distincte de cele care sunt imputate persoanelor fizice participante la săvârșirea infracțiunii.

Jurisprudențial a fost consacrată prima soluție, statuându-se că în cazul persoanei juridice, elementul subiectiv va subzista atunci când organul de conducere al acesteia a acționat cu forma de vinovăție cerută de lege. Această orientare s-a impus și în practica instanțelor inferioare, hotărându-se că răspunderea penală a persoanei juridice va fi antrenată atunci când organele sau reprezentanții săi au realizat în contul acesteia, atât elementul material, cât și elementul subiectiv al infracțiunii.

Prin Legea 2000-647 a fost modificat art. 121-3, făcându-se distincție între raportul de cauzalitate direct și cel indirect, ca premise pentru angajarea răspunderii penale a persoanei fizice în cazul infracțiunilor din culpă. Astfel, în cazul raportului direct de cauzalitate, culpa va antrena răspunderea penală indiferent de gradul ei, iar în cazul raportului indirect de cauzalitate este necesară o culpă calificată, răspunderea persoanei fizice fiind angajată doar dacă a fost încălcată în mod vădit deliberat o obligație specială prevăzută de lege sau dacă a fost comisă o faptă care expunea o persoană la un risc de o gravitate deosebită.

Având în vedere că modificarea acestui text de lege se referă doar la persoanele fizice, persoana juridică nu beneficiază de restrângerea domeniului răspunderii în cazul faptelor din culpă, aceasta urmând să răspundă indiferent dacă raportul de cauzalitate este unul direct sau indirect și indiferent de gradul culpei ce caracterizează fapta comisă.

De asemenea, în Belgia nu este admisă o răspundere penală obiectivă în cazul persoanei juridice, angajarea unei astfel de răspunderi fiind condiționată de constatarea elementului subiectiv al infracțiunii.

Având în vedere faptul că răspunderea penală a persoanei juridice nu se limitează la infracțiunile comise de organele acesteia, în cazul infracțiunilor săvârșite de mandatar sau prepuși este necesară cunoașterea de către persoana juridică a intenției de comitere a acestei infracțiuni, la care trebuie să fi consimțit sau îndemnat. În aceeași ordine de idei, în cazul infracțiunilor din culpă este necesară constatarea faptului că persoana juridică a avut cunoștință de riscul săvârșirii unor astfel de fapte, neglijând, totodată, adoptarea măsurilor necesare prevenției.

Pe cale de consecință, răspunderea penală a persoanei juridice nu va putea fi angajată în cazul unei infracțiuni comise de un prepus, dacă acțiunea acestuia nu a fost consimțită sau nu se încadrează într-o practică tolerată de societate.

Referitor la proba elementului subiectiv, s-a arătat că instanța nu este ținută de consemnările din procesele-verbale ale adunărilor organelor de conducere, putându-se recurge la orice mijloc de probă pentru relevarea atitudinii subiective reale a persoanei juridice.

În dreptul portughez este consacrat modelul indirect al răspunderii penale a persoanei juridice, răspunderea fiind antrenată de actele comise în numele acesteia și în interesul colectiv de către organele de conducere și reprezentanții săi. Pe cale de consecință, elementul subiectiv constatat pentru persoana fizică ce acționează în calitate de organ sau reprezentant este suficient pentru a angaja răspunderea penală a persoanei juridice.

În Olanda, situația este diferită în materia infracțiunilor economice, față de materia infracțiunilor aparținând dreptului penal comun. Astfel, dacă în materia infracțiunilor economice nu este cerută condiția intenției, nepunându-se problema dovedirii elementului subiectiv, în cazul infracțiunilor de drept comun răspunderea penală este condiționată de existența intenției sau culpei.

În ceea ce privește contravențiile, doctrina olandeză vorbește de o obligație generală de precauție care presupune ca persoana juridică să adopte măsurile necesare evitării săvârșirii de infracțiuni prin intermediul unor politici, instrucțiuni, proceduri și măsuri menite să prevină sau să amelioreze situațiile periculoase. Pe cale de consecință, o misiune a adoptării acestor măsuri implică acceptarea riscului producerii rezultatului, persoana juridică putând invoca lipsa elementului subiectiv doar atunci când a făcut tot ce era posibil în ceea ce privește activitatea de prevenție.

În ceea ce privește materia infracțiunilor, imputarea elementului subiectiv în cazul persoanei juridice se va face diferit, în funcție de mai multe ipoteze: dacă există o decizie a consiliului de administrație, elementul subiectiv ce decurge din aceasta trebuie imputat persoanei juridice; dacă nu există o astfel de decizie, imputarea se va face mai ales atunci când există o repartizare de atribuții sau când este vorba de o acceptare conștientă a unui anumit fel de acte; în cazul actelor anumitor salariați sau a altor executanți, existența intenției sau culpei în ceea ce-i privește poate fi imputată persoanei juridice prin reunirea mai multor intenții sau culpe fragmentare aparținând mai multor persoane fizice.

Dispozițiile art. 102 din Codul penal elvețian nu fac nici o referire la elementul subiectiv în ceea ce privește persoana juridică, prevăzând drept condiție de angajare a răspunderii penale doar constatarea unor deficiențe în organizarea activității.

Potrivit doctrinei elvețiene, dacă s-a comis vreo infracțiune, unul dintre membrii persoanei juridice este cel care a avut sau nu intenția de a o săvârși în privința corporației trebuind verificat doar dacă sunt îndeplinite condițiile de fapt și cele normative care permit să-i fie imputate consecințele actului realizat de persoana fizică. Prin urmare, este suficient să se constate că activitatea persoanei juridice este la originea deficiențelor care au determinat comiterea infracțiunii și au făcut imposibilă identificarea autorului individual.

La fel ca și în dreptul italian referitor la răspunderea administrativ-penală a persoanei juridice, nici reglementarea din dreptul elvețian nu instituie o răspundere obiectivă în sarcina persoanei juridice, raliindu-se teoriei bazate pe culpa în organizare, arătându-se chiar că în anumite cazuri lipsa de organizare poate fi intenționat provocată sau menținută de către organele persoanei juridice.

Nici dreptul japonez nu admite o răspundere penală obiectivă, trebuind făcută distincția în cazul elementului subiectiv. Jurisprudențial a fost stabilit că actele comise de către reprezentantul persoanei juridice sunt actele persoanei juridice însăși, astfel încât elementul intențional al reprezentantului se răsfrânge și asupra corporației.

Dacă însă, fapta a fost comisă de către un alt angajat, se consideră că persoana juridică răspunde datorită neglijenței sale în supravegherea activității angajaților săi, instituindu-se o prezumție relativă de culpă în sarcina acesteia. Așa cum s-a arătat, această prezumție poate fi răsturnată prin probarea faptului că persoana juridică și-a creat un sistem propriu de supraveghere suficient de bine organizat pentru ca, în mod rezonabil, să împiedice orice încălcare a legii.

1.4.2. Soluții în common law

În common law angajarea răspunderii penale a persoanelor juridice în dreptul pozitiv are la bază una sau mai multe dintre teoriile examinate la punctul 3.2 al lucrării de față.

Astfel, în Marea Britanie, condițiile răspunderii penale a colectivităților diferă în raport de natura infracțiunii. În ceea ce privește infracțiunile de răspundere obiectivă este suficient faptul de a se proba că acțiunea sau inacțiunea incriminată a fost comisă în folosul persoanei juridice. Jurisprudența a statuat că atunci când obligația este instituită în sarcina persoanei juridice, este mai echitabil și mai facil a condamna compania decât a condamna o anumită persoană fizică, pentru că dacă legea impunea o anumită obligație, compania ar trebui să se organizeze în așa fel încât să asigure respectarea obligației.

Mai mult decât atât, în dreptul englez, persoanele juridice sunt răspunzătoare pentru fapta angajatului sau mandatarului lor, exact în aceleași condiții ca și persoanele fizice, însă, spre deosebire de dreptul american, în dreptul englez această teorie se aplică doar anumitor infracțiuni, respectiv infracțiunilor de răspundere obiectivă și acelora în cazul cărora legea stabilește în mod expres ori implicit răspunderea pentru fapta altuia.

Așa cum s-a arătat, prevederea implicită a responsabilității indirecte apare în două ipoteze: prima, numită principiul delegării, apare atunci când legea impune răspunderea pentru fapta detentorului ori administratorului bunurilor altora, responsabilitatea fiind extinsă și pentru altele omise de către cel căruia îi deleagă la rândul său detenția ori administrarea; a doua ipoteză fiind cea potrivit căreia din termenii utilizați de legiuitor rezultă implicit dorința acestuia de a impune răspunderea unei persoane pentru fapta altuia.

În ceea ce privește infracțiunile care implică un element subiectiv, respectiv mens rea crimes, potrivit principiilor enunțate de către Camera Lorzilor, instanțele engleze aplică teoria identificării, căutând persoana fizică ce a comis actul incriminat cu forma de vinovăție cerută de lege și verificând dacă această persoană poate fi socotită centrul nervos al corporației.

Pe cale de consecință, pentru a fi antrenată responsabilitatea persoanei juridice pentru acest timp de infracțiuni, trebuie îndeplinite două condiții: respectiv ca infracțiunea să fie comisă de către o persoană cu care corporația să se poată identifica și fapta ilicită să fie comisă în cadrul atribuțiilor de serviciu ale făptuitorului.

În dreptul englez se manifestă însă o tendință de renunțare la teoria identificării, care în anumite cazuri eșuează în a oferi soluții de sancționare penală a unor corporații responsabile pentru dezastre ce au cauzat sute de victime, guvernul declanșând procedurile pentru crearea unei legi speciale care să sancționeze, drept infracțiune specială, uciderea neintenționată a unei persoane comisă de către o persoană juridică.

Așa cum s-a arătat, o asemenea inițiativă apare ca fiind un procedeu cu totul excepțional, având în vedere faptul că această infracțiune este definită pe cale jurisprudențială, fiind primul caz în care un stat preferă să creeze infracțiuni distincte, ce pot fi comise doar de către persoane juridice, deși sistemul de drept cunoaște deja acea incriminare, care însă va rămâne să guverneze doar faptele săvârșite de către persoanele fizice.

În Canada există o clasificare bipartită a infracțiunilor, infracțiuni de natură criminală, categorie în care intră faptele prin care se interzice un comportament, și infracțiuni de natură reglementară, prin care se sancționează încălcarea altei norme. Toate infracțiunile de natură criminală sunt infracțiuni care implică existența unui element subiectiv, indiferent dacă există sau nu o dispoziție expresă din partea legiuitorului în acest sens.

Pe cale de consecință, în materia infracțiunilor de natură criminală instanțele au adoptat, cu unele particularități, teoria identificării, în timp ce în cazul infracțiunilor de natură reglementară s-a reținut fie teoria identificării, fie cea a răspunderii pentru fapta altuia, chiar și un mixaj între cele două teorii.

În dreptul canadian se consideră că dacă agentul persoanei juridice poate să influențeze politica generală a acestuia, fapta va angaja de jure responsabilitatea corporației, iar dacă nu posedă o astfel de putere discreționară, va angaja de facto răspunderea corporației, dacă aceasta este singurul beneficiar al actului juridic.

Dacă, însă, agentul nu este decât un simplu executant, actul său nu poate fi atribuit corporației decât dacă se probează participarea acesteia prin intermediul unei persoane care să fie întruparea entității colective, agentul trebuind să acționeze în cadrul atribuțiilor sale de serviciu, iar actul ilicit trebuie să profite, măcar parțial, și persoanei juridice.

În cazul infracțiunilor de natură reglementară și a celor omisive, este recunoscută, fără rezerve, răspunderea penală a persoanei juridice, fiind suficient ca o persoană fizică din cadrul corporației să comită actul incriminat, iar în cazul infracțiunilor de natură reglementară, legea trebuie să prevadă expres sau implicit că textul de aplică și persoanei juridice, iar în cazul infracțiunilor omisive, trebuie ca obligația să incumbe unei corporații.

Referitor la infracțiunile de drept comun, problema instituirii răspunderii penale a persoanei juridice a fost rezolvată prin împrumutarea din sfera dreptului civil a teoriei atribuțiilor de serviciu ale prepusului, iar atât timp cât actele prepusului sunt considerate ca fiind cele ale corporației, s-a apreciat că se transmite asupra acesteia și elementul moral al infracțiunii.

Dreptul australian a reluat și promovat teoria identificării, teorie ce a fost însă vehement criticată de către doctrină, argumentându-se că cele mai multe infracțiuni sunt comise în cadrul operațiunilor zilnice ale corporației, la nivelul inferior al acesteia, fapte care nu întotdeauna reușesc să angajeze răspundea penală a colectivității, avându-se la bază teoria identificării.

Ca urmare acestor critici a fost elaborat un proiect de cod penal, adoptat în anul 1995 și modificat în 2002, potrivit căruia latura materială a infracțiunii va fi atribuită persoanei juridice atunci când a fost comisă de către orice angajat ce a acționat, real sau aparent, în cadrul atribuțiunilor sale de serviciu.

În ceea ce privește elementul subiectiv al infracțiunii, dacă este intenție se va atribui corporației când aceasta a autorizat sau permis, în mod expres sau implicit, comiterea infracțiunii, autorizarea sau permisiunea putând fi probate și prin „cultura” din cadrul persoanei juridice, atât în sensul încurajării sau tolerării comiterii faptelor prevăzute de legea penală, cât și prin atitudinea persoanei juridice după comiterea faptei.

Așa cum s-a arătat, teoria culturii corporației trece dincolo de teoria identificării, aceasta imputând direct fapta unei persoane juridice, fără a se fonda pe un act particular al unuia dintre angajații săi.

În SUA, răspunderea penală a persoanelor juridice este bazată pe teoria răspunderii pentru fapta prepusului, care impută corporației conduita și vinovăția prepușilor săi. De remarcat este, însă, faptul că în Codul penal model se stabilește o altă posibilă linie de evoluție ale instituției răspunderii penale a persoanei juridice, aceasta fiind reglementată ca o răspundere directă.

În realitate, Codul penal model conține trei sisteme distincte de răspundere penală a persoanei juridice. Primul sistem se aplica infracțiunilor naturale (furtul, uciderea), persoana juridică fiind responsabilă doar dacă infracțiunea a fost comisă sau tolerată de un agent cu funcție de conducere. Cel de al doilea sistem se aplică în cazul unor infracțiuni precum fraudele prin instrumente financiare, în cazul cărora norma de incriminare prevede expres că se aplică și corporațiilor, persoana juridică fiind responsabilă pentru o asemenea infracțiune comisă de către orice angajat, indiferent de locul cestuia în ierarhia corporației, cu condiția ca acesta să acționeze în cadrul atribuțiilor sale de serviciu sau în interesul corporației. Al treilea sistem se aplică în cazul infracțiunilor de natură reglementară, fiind un sistem de răspundere obiectivă, persoana juridică fiind ținută responsabilă din punct de vedere penal pentru actele oricărui prepus ce acționează în interesul persoanei juridice.

După cum în mod corect s-a relevat, Codul penal model nu este o lege de largă aplicabilitate în SUA, dat fiind faptul că nici statele și nici curțile federale nu au urmat, în mare măsură, principiile destul de restrictive ale acesteia.

Ca urmare a unei decizii jurisprudențiale s-a născut o regulă federală de principiu potrivit căreia o persoana juridică poate fi ținută responsabilă penal pentru actul oricărui angajat, chiar și al celui de la cel mai jos nivel, statutul sau locul acestuia în ierarhia persoanei juridice fiind irelevant, iar singura limitare în imputarea unei infracțiuni este aceea că angajatul să fi acționat în cadrul atribuțiilor sale de serviciu și în interesul persoanei juridice.

Teoria răspunderii pentru fapta altuia, având la bază încercarea de adaptare a răspunderii corporative la exigențele normelor de incriminare ce privesc persoanele fizice, presupune un proces în două etape. Mai întâi se va analiza dacă elementele infracțiunii se regăsesc în cazul unui angajat sau prepus al persoanei juridice, iar dacă aceste există, vor fi preluate și transmise comitentului în baza raportului ce există între el și prepus, recurgându-se astfel la ficțiunea în baza căreia actele și voința unei persoane sunt asumate de o alta.

Actul prepusului, pentru a fi considerat ca aparținând atribuțiilor sale de serviciu, trebuie să fie direct legat de îndeplinirea tipului de sarcini pe care angajatul are abilitatea de a le îndeplini, fiind, însă, suficient ca autoritatea să fie aparentă.

De asemenea, prepusul trebuie să acționeze în interesul persoanei juridice, adică agentul trebuie să aibă intenția de a crea un beneficiu corporației, să acționeze în vederea atingerii scopului pentru care aceasta a fost creată. Trebuie relevat faptul că această condiție nu presupune ca persoana juridică să aibă vreun beneficiu efectiv ca urmare a activității infracționale desfășurate de agent, ea fiind responsabilă chiar dacă se dovedește că acțiunea angajatului, comisă cu scopul de a aduce un folos persoanei juridice, a fost în realitate păgubitoare pentru interesele acesteia.

Chiar dacă răspunderea persoanei juridice este dependentă de comiterea unei infracțiuni de către prepuși ce acționează în interesul său, spre deosebire de dreptul englez, nu este necesară identificarea persoanei fizice responsabile, fiind suficientă stabilirea faptului că unul sau mai mulți angajați ai corporației au comis infracțiunea, chiar dacă se dovedește imposibilă identificarea acestora.

Mai multe decât atât, în condițiile în care mai multe persoane juridice au structuri interne deosebit de complexe, unele instanțe judecătorești au admis aplicarea teoriei culpabilității cumulate, potrivit căreia persoana juridică poate fi condamnată în baza realizării elementului subiectiv de către un grup de persoane fizice, chiar dacă nici una dintre acestea nu a realizat în întregime condițiile elementului subiectiv al infracțiunii.

Deși instituția răspunderii penale a persoanei juridice este recunoscută atât la nivel federal, cât și la nivelul statelor, de foarte multă vreme, aplicarea acesteia este destul de restrânsă fie din cauza unor probleme a structurii teoriei răspunderii pentru fapta prepusului, fie din cauza ezitării organelor judiciare de a formula acuzații penale contra unor persoane juridice, când oricum se formulează astfel de acuzații împotriva persoanelor fizice, fie din cauza lipsei unor prevederi clare și de generală aplicabilitate prind condițiile de angajare a unei astfel de răspunderi penale.

1.4.3. Soluții în dreptul român

Așa cum am arătat, prin Legea nr. 278/2006 a fost adoptat un model de răspundere directă a persoanei juridice, art. 191 C. pen. impunând constatarea unui element subiectiv propriu persoanei juridice, distinct de cel ce caracterizează fapta persoanei fizice.

Această necesitate este subliniată și de precizarea legiuitorului din teza finală a aliniatului 1, art. 191 C. pen. potrivit căreia răspunderea persoanei juridice poate fi angajată dacă fapta a fost săvârșită cu forma de vinovăție prevăzută de legea penală.

În noul Cod penal însă, nu mai este reluată în cuprinsul art. 135 condiția săvârșirii faptei cu forma de vinovăție prevăzută de legea penală, ceea ce presupune că nu va mai trebui identificat un element subiectiv propriu persoanei juridice.

În vechea reglementare, referitor la modalitatea concretă de determinare a elementului subiectiv în cadrul persoanei juridice, se avea în vedere poziția subiectivă a organelor sale de conducere, infracțiunea putând avea la bază fie o decizie adoptată intenționat de persoana juridică, fie o neglijență ce poate consta într-o organizare internă deficitară, măsuri de securitate insuficiente etc., ce pot crea condițiile comiterii infracțiunii.

Trebuie însă avut în vedere că răspunderea penală a persoanei juridice poate fi antrenată și în cazul actelor unor prepuși sau mandatari, fiind necesar ca persoana juridică să fi avut cunoștință de intenția de a comite aceste infracțiuni și să fi consimțit sau îndemnat la săvârșirea lor. În cazul infracțiunilor din cuplă este necesar să se constate că persoana juridică a avut cunoștință de riscul comiterii unor asemenea fapte și că a neglijat să adopte măsurile necesare pentru a le preveni.

Așa cum în mod corect s-a relevat în literatura juridică de specialitate, răspunderea penală a persoanei juridice nu poate fi antrenată în cazul în care aceasta s-a confruntat pe neașteptate cu o infracțiune comisă de un prepus, fără ca acțiunea acestuia să fi fost consimțită sau să se încadreze în practica tolerată de societate.

Având în vedere faptul că vinovăția persoanei juridice se analizează separat de vinovăția persoanei fizice care a comis actul material, trebuie admis că vinovăția celor două persoane poate îmbrăca aceeași formă sau forme diferite. Pe cale de consecință, este posibil ca în cazul ambelor persoane să se rețină intenția sau culpa netrebuind exclusă ipoteza în care forma de vinovăție diferă între persoana juridică și persoana fizică.

Prin urmare, forma de vinovăție reținută în cazul persoanei juridice nu coincide în mod necesar cu vinovăția ce caracterizează acțiunea persoanei fizice, pentru stabilirea formei de vinovăție a persoanei juridice trebuind să ne raportăm la poziția subiectivă a organelor de conducere ale acesteia, materializată fie în adoptarea unor decizii formale, fie într-o anumită practică sau politică a societății.

Așa cum am mai arătat, pentru proba elementului subiectiv instanța poate recurge la orice mijloc de probă pentru a stabili poziția subiectivă reală a persoanei juridice, instanța nefiind ținută de consemnările din procesele-verbale ale adunărilor organelor. Pe cale de consecință, opoziția formală a membrilor acestor organe față de o practică ilicită nu este suficientă prin ea însăși pentru ca persoana juridică să fie pusă la adăpost de răspunderea penală.

În doctrină s-a relevat că aparent răspunderea penală a persoanei juridice ar fi o răspundere prin ricoșeu, o răspundere pentru fapta altuia sau o răspundere întemeiată pe ideea riscului de activitate sau al foloaselor obținute prin săvârșirea infracțiunii, toate aceste teorii fiind însă în contradicție cu principiul răspunderii penale bazate pe vinovăție.

Așadar, fiind evident că vinovăția persoanei juridice nu poate fi concepută ca un proces psihic specific acesteia, va reveni doctrinei și jurisprudenței sarcina de a construi acest concept pornind de la personalitatea colectivității și de la capacitatea de a acționa ca o voință colectivă prin intermediul organelor sale de conducere.

1.4.3.1. Formele legale ale vinovăției în cazul răspunderii penale a persoanei juridice infractoare

În vechea reglementare, prevederile art. 191 statuau că persoanele juridice, cu excepția statului, a autorităților publice și a instituțiilor publice care desfășoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat, răspund penal pentru infracțiunile săvârșite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice, dacă fapta a fost săvârșită cu forma de vinovăție prevăzută de legea penală.

Chiar dacă în reglementarea noului Cod penal cerința ca fapta să fie săvârșită cu forma de vinovăție prevăzută de lege nu apare înscrisă expres în textul de lege, considerăm că această cerință este în continuare aplicabilă, având în vedere atât definiția infracțiunii, cât și principiul răspunderii penale subiective, pe care dreptul nostru în mod tradițional îl consacră.

Trebuie, de asemenea, menționat că aceste reglementări privind răspunderea penală a persoanei juridice în dreptul nostru consacră un model de răspundere directă, ceea ce impune constatarea unui element subiectiv propriu persoanei juridice, diferit de elementul subiectiv ce caracterizează fapta persoanei fizice.

Două precizări se impun în legătură cu acest aspect. Prima precizare este legată de faptul că în ceea ce privește formele de vinovăție reglementate în cuprinsul art. 16 din noul Cod penal, sunt aplicabile și persoanelor juridice, în același mod ca și persoanelor fizice, acestea putând fi intenția directă, intenția indirectă, culpa cu prevedere, cupla fără prevedere și intenția depășită sau praeterintenția.

Un al doilea aspect ni se relevă în ceea ce privește dificultatea alegerii modalității concrete de determinare a elementului subiectiv în cazul persoanei juridice, pentru acesta avându-se în primul rând în vedere atitudinea subiectivă a organelor de conducere sau reprezentanților persoanei juridice.

De asemenea, având în vedere faptul că răspunderea penală a persoanei juridice poate fi antrenată și în cazul faptelor unor prepuși sau mandatari, este necesar ca persoana juridică să fi avut cunoștință de intenția de a se comite respectivele fapte prevăzute de legea penală și să fi consimțit sau îndemnat la săvârșirea lor.

Având în vedere că vinovăția persoanei juridice trebuie să fie analizată separat de vinovăția persoanei fizice care a comis actul material, este posibil ca vinovăția celor două persoane să îmbrace aceeași formă sau să aibă forme diferite. Pe cale de consecință, este posibil ca ambele persoane să comită fapta cu forma de vinovăție a intenției, după cum este posibil ca pentru acestea să fie reținută culpa.

De asemenea, considerăm că sunt posibile și situațiile în care persoana fizică și persoana juridică să comită fapta cu forme diferite ale vinovăției.

În concluzie, forma de vinovăție reținută pentru persoana juridică nu coincide în mod necesar ci forma de vinovăție ce caracterizează acțiunea persoanei fizice, autor material al infracțiunii.

Condițiile răspunderii penale a persoanei juridice

2.1. Sfera persoanelor juridice care răspund penal. Aspecte de drept comparat

O primă problemă ce se ridică în legătură cu instituția răspunderii penale a persoanei juridice o reprezintă determinarea sferei persoanelor juridice sau a entităților colective în sarcina cărora s-ar putea naște o astfel de răspundere.

Având în vedere că nici în doctrină și nici în legislațiile diferitelor state în care a fost consacrată o astfel de răspundere nu există un consens cu privire la entitățile colective în privința cărora poate fi angajată răspunderea penală, se ridică întrebarea dacă se impune consacrarea unei răspunderi generale sau pot fi instituite excepții în privința anumitor categorii de persoane juridice.

Așa cum s-a arătat, deși principiul egalității în fața legii ar impune că distincția dintre persoanele juridice de drept public și cele de drept privat, în ceea ce privește antrenarea răspunderii penale ale acestora, nu ar trebui să existe și cu toate că opinia majoritară în doctrină este favorabilă antrenării și a răspunderii penale a persoanelor de drept public, soluțiile legislative exclud, de regulă, răspunderea penală a unor categorii de persoane de drept public.

Pe cale de consecință, fie pe cale normativă, fie pe cale jurisprudențială, de regulă este exclusă răspunderea penală a statului și a altor instituții care exercită atribuții de putere publică, soluția argumentându-se pe monopolul statului în privința dreptului de a pedepsi, acesta neputându-se pedepsi pe sine însuși, existând, însă, sisteme legislative care admit că persoanele juridice de drept public răspund penal în aceleași condiții ca și persoanele publice de drept privat.

2.1.1. Persoanele juridice de drept privat

Doctrina și jurisprudența statelor a căror legislație au instituit răspunderea penală a persoanelor juridice sunt unanime în a accepta calitatea de subiect al răspunderii penale a persoanelor juridice de drept privat, considerându-se că răspunderea penală este necesar să fie consacrată nu doar în cazul societăților comerciale, ci și în cazul celorlalte persoane juridice de drept privat.

În acest sens, trebuie remarcat faptul că în Franța și Belgia cu ocazia instituirii răspunderii penale a persoanei juridice s-au purtat discuții referitoare la necesitatea sancționării penale a persoanelor juridice fără scop lucrativ, cea mai importantă obiecție formulată fiind legată de preeminența libertății de asociere.

În final, a triumfat soluția admiterii acestei răspunderi, având în vedere că libertatea de asociere nu se poate manifesta decât în limitele impuse de lege, iar scopul nepatrimonial al asociației nu este suficient pentru a justifica o soluție de impunitate în cazul comiterii de infracțiuni.

Așa cum în mod corect s-a relevat în literatura juridică de specialitate, principiul egalității în fața legii penale trebuie respectat și în cazul persoanelor juridice, cazurile de imunitate penală trebuind să constituie excepții și să fie absolut necesare în scopul asigurării normale a desfășurării vieții sociale.

Referitor la asociații și fundații, admiterea răspunderii penale ale acestora are drept cauză faptul că, în prezent, acestea dispun în mod frecvent de patrimonii semnificative în vederea realizării scopului propus, iar dacă aceste resurse sunt folosite în vederea comiterii de infracțiuni, toți membrii acestora vor beneficia de câștigul obținut pe această cale.

În dreptul elvețian, răspunderea penală a asociațiilor și fundațiilor a fost pusă sub semnul întrebării datorită formulării art. 102 din C. pen., în cuprinsul căruia se vorbește despre răspunderea pentru infracțiuni comise în sânul întreprinderii în exercitarea activităților comerciale conforme scopurilor acesteia, iar cum asociațiile sportive, întreprinderile culturale, organizațiile caritabile și alte asemenea nu desfășoară o activitate comercială, s-a pus problema posibilității includerii acestora în sfera de incidență a răspunderii penale a persoanei juridice. De remarcat este faptul că doctrina actuală înclină în favoarea unui răspuns afirmativ în această chestiune.

Mai mult decât atât, și sindicatele pot fi vizate de instituția răspunderii penale a persoanei juridice, având în vedere că activitatea lor poate determina comiterea de infracțiuni și, deși infracționalitatea sindicală se leagă în principal de legislația muncii, nu este exclusă nici comiterea altor infracțiuni.

Referitor la răspunderea penală a sindicatelor, o situație specială o întâlnim în dreptul englez. Astfel, deși legea privind sindicatele din 1871, nu le considera pe acestea ca fiind entități dotate cu capacitate procesuală pasivă, acuzațiile fiind îndreptate împotriva administratorului sindicatelor, instanța supremă a decis că un sindicat poate fi tras la răspundere penală, pentru că dacă legea îi recunoaște capacitatea de a poseda bunuri, simetric trebuie să i se recunoască și capacitatea de a răspunde pentru faptele comise în administrarea bunurilor sale.

Parlamentul englez a emis, ca urmare a protestelor puternice, în 1906 un act legislativ prin care instituia imunitatea de jurisdicție penală și delictuală a sindicatului, acesta neputând fi tras la răspundere pentru nici o infracțiune, iar, deși această iresponsabilitate a fost limitată printr-un alt act legislativ la infracțiunile comise în cadrul unui conflict de muncă, sindicatele engleze rămân singurele entități colective de drept privat care nu răspund penal.

În Statele Unite instanța supremă a statuat printr-o decizie din 1922 că este anormal ca o uniune de persoane ce gestionează sume enorme și grupează peste 400.000 de persoane să poată acționa la adăpost de orice responsabilitate, trebuind instituită răspunderea penală în privința acesteia, situația rămânând neschimbată până în prezent în pofida protestelor sindicatelor.

2.1.2. Persoanele juridice în formare, lichidare sau transformare

Problema ce se ridică în situația infracțiunilor comise de către persoanele juridice aflate în curs de constituire ori lichidare este influențată de concepția legiuitorului referitoare la necesitatea existenței personalității juridice ca o condiție pentru angajarea răspunderii penale a colectivităților.

Referitor la persoanele juridice aflate în curs de constituire, în doctrina franceză s-a considerat că, în principiu, faptele comise de către fondatori în perioada de constituire nu pot angaja decât răspunderea penală a acestora, argumentându-se că pentru a putea fi reținută o răspundere penală a persoanei juridice trebuie ca aceasta să aibă o voință proprie și o existență reală.

Astfel, s-a arătat că nu se poate angaja răspunderea unei entități „virtuale” care ar putea să nu devină niciodată persoană juridică, așa cum se întâmplă în cazul în care formalitățile de constituire nu sunt finalizate.

Persoana juridică nu este însă, în mod necesar, la adăpost de orice consecințe penale legate de preluarea actelor și faptelor comise de către fondatori, această răspundere nefiind una „prin ricoșeu”, ci una pentru fapta proprie, când însuși faptul preluării constituie infracțiune.

Având în vedere faptul că legea nu stabilește un termen pentru înmatricularea unei societăți, este posibil ca între momentul formării și cel al înmatriculării (ca moment al dobândirii personalității) să treacă un timp relativ îndelungat, perioadă în care conducătorii acționează în numele societății.

Astfel, o parte a doctrinei franceze acceptă posibilitatea asimilării de către judecătorul penal a entităților colective aflate în faza finală a constituirii ca persoană juridică.

Mai mult decât atât, în dreptul belgian întâlnim o soluție asemănătoare, care nu apare ca o creație a jurisprudenței, ci ca o opțiune explicită a legiuitorului, prevederea legală având în vedere atât societățile ale căror statute nu au fost încă adoptate (a societăților în curs de constituire), cât și societățile pentru care procedura internă de constituire s-a încheiat, dar actul constitutiv nu a fost depus la grefa tribunalului comercial în raza căruia societatea își are sediul.

Soluția legislativă din dreptul belgian se aplică doar societăților comerciale în formare, iar nu și persoanelor juridice fără scop lucrativ, aflate în proces de constituire, legiuitorul neprevăzând posibilitatea angajării răspunderii penale a viitoarei asociații, deși administratorii sau membrii acesteia pot încheia acte în numele ei anterior dobândirii personalității juridice. Aceasta se datorează faptului că doctrina consideră că asociațiile fără scop lucrativ în formare ca „asociații de fapt”, aceste entități neintrând în sfera celor vizate de instituția răspunderii penale a persoanei juridice.

În doctrina spaniolă s-a apreciat că viitoarea societate cu capacitate juridică este prelungirea, continuarea societății aflate în formare, astfel încât apare ca posibilă angajarea răspunderii penale a societății pentru fapte comise în faza de constituire.

Așa cum în mod corect s-a remarcat, posibilitatea sancționării penale a unei societăți în curs de formare ridică probleme a căror rezolvare revine în sarcina practicii judiciare, probleme precum aplicarea sancțiunii dizolvării în cazul unei persoane care nu este încă constituită, dacă o asemenea sancțiune va reprezenta în fapt o interdicție de constituire, dacă alte sancțiuni trebuie adaptate după cum societatea a fost în cele din urmă constituită sau nu etc.

În ceea ce privește dreptul penal român, doctrina a admis că persoanele juridice în curs de înființare nu pot răspunde penal, o asemenea răspundere revenind fondatorilor.

Referindu-ne la categoria persoanelor juridice aflate în lichidare, arătăm că dizolvarea nu duce, de regulă, la o dispariție subită a persoanei juridice, ci la deschiderea procedurii de lichidare, perioadă în care persoana juridică se bucură de o capacitate restrânsă, recunoscută doar pentru nevoile lichidării.

Astfel, în dreptul francez se consideră că este posibilă angajarea răspunderii penale a persoanei juridice dizolvate, potrivit art. 133-1 C. pen. dizolvarea persoanei juridice, cu excepția cazului în care a fost pronunțată de instanța penală împiedică sau oprește executarea sancțiunii. Apare, însă, ca evident faptul că sfera sancțiunilor aplicabile persoanei juridice aflate într-o asemenea situație se reduce la amendă și confiscare, nefiind posibilă aplicarea unor pedepse ca dizolvarea sau suspendarea activității.

În privința alegerii momentului încheierii lichidării, doctrina franceză s-a pronunțat împotriva unei determinări formale a acestuia, considerând justă soluția Camerei comerciale a Curții de Casație, potrivit căreia, chiar dacă a intervenit radierea societății, personalitatea juridică subzistă cât timp drepturile și obligațiile cu caracter social nu au fost lichidate. Pe cale de consecință, amenda și confiscarea, fiind considerate ca obligații cu caracter social, pot fi executate și după închiderea formală a lichidării.

În fine, având în vedere faptul că mandatul organelor statutare a persoanei juridice încetează odată cu intrarea în lichidare, lichidatorul este persoana fizică ce angajează răspunderea penală a persoanei juridice aflate în această etapă.

Adversarii soluției răspunderii penale a persoanelor juridice aflate în lichidare au argumentat că în această perioadă entitatea colectivă este limitată la ceea ce este necesar pentru nevoile lichidării, domeniu ce nu înglobează și comiterea de infracțiuni. Un asemenea argument considerăm că nu poate fi susținut cu succes, având în vedere atât faptul că nici pe parcursul existenței normale a persoanei juridice capacitatea acesteia nu este recunoscută în scopul comiterii de infracțiuni, ceea ce nu exclude săvârșirea faptelor prevăzute de legea penală, cât și faptul că infracțiunea comisă poate fi legată de actele destinate să ducă la lichidarea persoanei juridice.

În general, în cazul persoanelor juridice aflate în transformare, doctrina acceptă posibilitatea angajării răspunderii penale a acestora pentru infracțiunile comise anterior transformării, în baza continuității societății, considerându-se că o transformare întâmplătoare sau manipulată a formei de societate nu trebuie transformată într-o cauză de impunitate.

Problema angajării răspunderii penale a unei entități fără personalitate juridică, care după comiterea infracțiunii se transformă într-o persoană juridică, va putea fi rezolvată după regulile ce se aplică în cazul persoanelor juridice în curs de constituire.

Sub acest aspect, art. 1844 din Codul civil francez prevede că schimbarea formei persoanei juridice nu echivalează cu crearea unei noi persoane, astfel că ea va putea răspunde pentru infracțiunile săvârșite anterior schimbării.

În cazurile de absorbție și fuziune, însă, o parte a doctrinei consideră că persoana juridică rezultată în urma fuziunii nu răspunde pentru infracțiunile comise de persoanele ce au fuzionat, în vreme ce alții consideră că este posibilă angajarea răspunderii penale a persoanei juridice, mai ales atunci când fuziunea sau absorbția a avut loc în frauda legii.

Relativ recent, Curtea de Casație franceză, a statuat că în măsura în care nici o persoană nu răspunde penal decât pentru fapta sa, societatea absorbantă nu poate fi ținută să răspundă penal pentru infracțiunile comise de către societatea absorbită.

Această soluție prezintă, însă, inconveniente favorizând eludarea acestei răspunderi, deși respectă principiul constituțional al răspunderii penale personale. De lege lata, soluția este oferită de dreptul societăților comerciale, care teoretic permite anularea operațiunilor de fuziune sau absorbție, atunci când acestea au fost efectuate în scopul dovedit de a evita răspunderea penală.

În Finlanda, doctrina consideră în mod unanim că persoanele juridice nu pot evita răspunderea penală prin intrarea în faliment, deși nu există o dispoziție expresă a legii în acest sens.

Articolul 20 din Codul de procedură penală belgian prevede că acțiunea penală se stinge prin închiderea lichidării, dizolvarea judiciară sau dizolvarea fără lichidare, acțiunea penală putând fi exercitată și ulterior, dacă intrarea în lichidare, dizolvarea judiciară sau dizolvarea fără lichidare a avut drept scop sustragerea de la urmărire sau dacă persoana juridică a fost inculpată de către judecătorul de instrucție înainte de pierderea personalității juridice.

De asemenea, dispozițiile art. 86 din Codul penal belgian statuează că pierderea personalității juridice a persoanei condamnate nu stinge pedeapsa.

În ceea ce privește reorganizarea prin divizarea sau fuziune, legiuitorul belgian a prevăzut în mod expres că aceasta nu stinge acțiunea penală, atunci când s-a realizat în scopul sustragerii de la urmărire sau când inculparea persoanei juridice s-a făcut anterior acestei operațiuni, în aceste ipoteze acțiunea penală putând fi exercitată și împotriva persoanei rezultate.

În SUA, în ipoteza transformării persoanei juridice se aplică regulile din dreptul civil, succesorii persoanei juridice dispărute fiind ținuți responsabili pentru infracțiunea reținută în sarcina acesteia. Astfel, se admite și posibilitatea condamnării penale a unei corporații dizolvate, sancțiunea transformându-se într-o creanță ce poartă asupra patrimoniului fostei persoane juridice.

Așa cum s-a arătat, în dreptul penal australian există o situație specială în raport de grupurile de societăți, fiecare corporație din cadrul grupului reprezentând o entitate juridică separată. Ca soluție, se încearcă utilizarea teoriei civile a mandatului, în scopul de a ține responsabilă și compania-mamă răspunzătoare de infracțiunile comise de o societate subsidiară.

2.1.3. Entitățile colective lipsite de personalitate juridică

Referindu-ne la colectivitățile lipsite de personalitate juridică, trebuie remarcat faptul că sfera entităților cărora li se poate aplica instituția răspunderii penale a persoanei juridice nu se identifică în mod necesar cu sfera colectivităților care sunt dotate cu personalitate juridică din punct de vedere al legii civile.

Recomandare R(88) 18 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei privind răspunderea întreprinderilor, persoane juridice, pentru infracțiunile comise în exercitarea activității lor limitează aplicarea prevederilor acestei instituții de drept penal la întreprinderile dotate cu personalitate juridică.

Pe această linie de idei se înscrie și o parte a doctrinei care apreciază că limitarea răspunderii penale la persoanele juridice stricto sensu constituie o sursă de securitate juridică, având în vedere faptul că în cazul instituirii unei răspunderi penale a grupărilor (de fapt) ridică problema determinării persoanelor fizice abilitate să reprezinte în instanță entitatea colectivă, iar în absența unor drepturi distincte și a unui patrimoniu propriu al grupării în cauză, aplicarea unei sancțiuni penale ar fi greu de conciliat cu caracterul personal al răspunderii penale.

În mod firesc această soluție dă naștere la semnificative neajunsuri, ajungându-se ca răspunderea penală să depindă de voința infractorilor care ar putea evita crearea unei persoane juridice, în favoarea unei entități lipsite de personalitate, drept cadru pentru desfășurarea activității lor. De asemenea, nu trebuie neglijat faptul că în prezent entități lipsite de personalitate juridică pot deține o forță economică impresionantă cu un potențial criminogen deloc de neglijat.

Așa cum în mod corect s-a arătat, o soluție optimă ar putea fi reprezentată de includerea în sfera de incidență a răspunderii penale, alături de persoanele juridice, și a altor colectivități care prezintă caracterul unei entități autonome și organizate, fiind necesară și o individualizare a acestor entități care, din punct de vedere al legii penale, ar fi asimilate persoanelor juridice.

Așadar, pentru angajarea răspunderii penale nu este relevantă existența personalității juridice potrivit legii civile, ci existența unui subiect autonom care are o organizare instituțională.

În dreptul francez, având în vedere faptul că dispozițiile art. 121-2 fac referire expresă la persoanele juridice, nu pot avea calitatea de subiect activ al unei infracțiuni entitățile colective în privința cărora legea nu le recunoaște personalitatea juridică.

Această soluție a fost criticată arătându-se că, în cazul grupurilor de societăți, de exemplu, deși societățile care alcătuiesc grupul sunt autonome din punct de vedere juridic, în realitate ele se află într-o strânsă interdependență economică, financiară, bancară sau contabilă. Mai mult decât atât, s-a arătat că din punct de vedere financiar este nedreaptă impunerea obligațiilor patrimoniale ce decurg din sancțiunea penală în sarcina filialei, în condițiile în care acțiunea a fost decisă de grupul de societăți și, în fine, din punct de vedere al elementului subiectiv este dificil de probat existența intenției în cazul filialei, având în vedere că decizia a fost impusă în numele interesului grupului de către cei care dețin puterea economică în cadrul grupului.

O parte a doctrinei a arătat că referirea la persoanele juridice din textul menționat nu exclude posibilitatea tragerii la răspundere penală a unor grupări cărora legiuitorul nu le-a recunoscut personalitatea juridică, dar care au beneficiat de o asemenea recunoaștere pe cale jurisprudențială, noțiunea de „persoană juridică” trebuind să cunoască un sens autonom în dreptul penal prin cuprinderea oricărei grupări care are un interes propriu și mijloace de exprimare.

Adversarii acestei soluții au argumentat că legea penală nu poate fi decât de strictă interpretare, extinderea pe cale jurisprudențială a noțiunii de „persoană juridică” creând situații de insecuritate.

În dreptul belgian s-a optat, însă, pentru extinderea sferei de aplicare a răspunderii penale a persoanei juridice și pentru entitățile colective cărora legea civilă nu le recunoaște personalitatea juridică, fiind asimilate, potrivit aliniatului 3 al art. 5 C. pen., persoanelor juridice asociațiile momentane și asociațiile în participație, societățile comerciale în formare și societățile civile care nu au luat forma unei societăți comerciale.

Trebuie remarcat, însă, faptul că această asimilare nu se referă la toate entitățile lipsite de personalitate juridică, ea limitându-se la colectivitățile care desfășoară o activitate economică. Mai mult decât atât, legea omite asociațiile de fapt, cu toate că acestea pot desfășura activități cu caracter economic.

Această extensie a domeniului răspunderii penale a persoanei juridice în dreptul belgian este considerată ca justificată prin prisma necesității evitării discriminărilor între entitățile economice care au adoptat o formă de organizare ce conferă personalitate juridică și cele care au optat pentru un alt model.

De asemenea, și în dreptul elvețian, portughez și olandez găsim posibilitatea extinderii răspunderii penale în cazul unor entități lipsite de personalitate juridică, acestea fiind asimilate cu persoanele juridice.

Așa cum s-a arătat, dreptul brazilian nu conține prevederi explicite asupra acestei chestiuni, dar plecând de la dispoziția textului legal care vorbește despre persoanele juridice ca subiect de răspundere penală, s-a apreciat că legea nu privește decât persoanele juridice legal constituite, grupările de fapt nefiind supuse acestor dispoziții, singura soluție rămânând identificarea autorului infracțiunii în sânul grupului.

În Japonia doctrina a apreciat că atâta timp cât justificarea existenței răspunderii penale a persoanelor juridice este determinată de rațiuni pur practice, iar sancțiunile aplicate au ca scop prevenirea comiterii de alte fapte prevăzute de legea penală, aceste sancțiuni pot fi aplicate și asocierilor de persoane care nu posedă personalitate juridică, precum grupurile de interese economice, cluburile și asociațiile sportive etc.

În Marea Britanie, în conformitate cu Interpretation Act din 1978, prin noțiunea de „persoană” din definiția unei infracțiuni urmează să se înțeleagă toate persoanele juridice precum și toate entitățile fără personalitate, astfel încât, de regulă, acestea din urmă răspund în aceleași condiții ca și entitățile înzestrate cu personalitate juridică.

În Africa de Sud asocierile de persoane pot îmbrăca două forme, respectiv cea care apare în lumina legii ca o entitate distinctă – persoana juridică – total separată de indivizii ce formează acel grup și cea care este reprezentată de către o asociere voluntară ce nu posedă personalitate juridică, precum cluburile, parteneriatele de afaceri, organizațiile politice etc.

În cazul entităților lipsite de personalitate juridică trebuie relevat că jurisprudențial s-a statuat că acestea nu răspund penal, dat fiind faptul că în cazul lor nu există nici o entitate distinctă de persoana membrilor căreia să i se poată imputa actele persoanelor fizice.

Cu toate acestea este interesant de remarcat faptul că printr-un text de lege s-a instituit o prezumție de vinovăție împotriva membrilor asociației, alții decât cei care au comis actul incriminat, prezumție ce este relativă, putându-se proba că persoana fizică în cauză nu a participat la comiterea faptei și nu putea în mod rezonabil să o împiedice.

2.1.4. Persoanele juridice străine

În ipoteza necesității analizării unei persoane juridice în contextul unor elemente de extraneitate, poate apărea problema determinării capacității penale a persoanei juridice, mai ales sub aspectul principiului teritorialității și personalității legii penale.

Potrivit principiului teritorialității, legea penală a statului unde infracțiunea a fost comisă se aplică indiferent de naționalitatea persoanei juridice care a săvârșit-o și indiferent dacă legislația statului a cărui naționalitate o are persoana juridică consacră sau nu răspunderea penală a acesteia.

Probleme deosebite se ridică în situația în care legea condiționează angajarea răspunderii penale de existența personalității juridice, ținând seama că o anumită entitate colectivă poate avea personalitate juridică potrivit legii unui stat și să fie lipsită de această personalitate în conformitate cu legislația altui stat.

În doctrina franceză unii autori consideră că pentru a se stabili dacă entitatea colectivă străină care a comis fapta penală în Franța este o persoană juridică, se va avea în vedere legea statului străin, astfel încât dacă entitatea respectivă nu are, potrivit legii acelui stat, personalitate juridică, ea nu poate fi subiect al răspunderii penale nici în dreptul francez.

Alți autori consideră că problema existenței personalității juridice trebuie rezolvată potrivit legii franceze, indiferent de statutul societății în dreptul său național.

De asemenea, doctrina belgiană consideră că existența personalității juridice trebuie analizată în raport de prevederile statului a cărui naționalitate o are societatea.

Probleme ridică și sancționarea persoanelor juridice străine, referindu-ne la eficiența și modul de executare a sancțiunilor aplicate, nefiind, din acest punct de vedere, lipsită de interes adoptarea unei convenții internaționale cu privire la recunoașterea și executarea hotărârilor penale străine în cazul persoanelor juridice.

Potrivit principiului personalității legii penale, persoana juridică va răspunde potrivit legii penale a statului a cărui naționalitate o are, pentru infracțiunile comise în străinătate, probleme apărând atunci când legea condiționează incidența personalității legii penale de dubla incriminare.

Astfel, s-a apreciat că în existența răspunderii penale a persoanei juridice în statul unde infracțiunea a fost comisă echivalează cu o cauză de neresponsabilitate, care face inoperantă dubla incriminare, considerându-se totuși îndeplinită condiția dublei incriminări în situația în care, potrivit legii statului unde infracțiunea a fost comisă, persoanei juridice i se poate aplica o sancțiune contravențională, administrativ-penală, după cum este cazul în Portugalia sau Germania.

2.1.5. Persoanele juridice de drept public

Spre deosebire de situația persoanelor juridice de drept privat, răspunderea penală a persoanelor juridice de drept public a făcut obiectul a numeroase discuții în doctrină cu privire la admisibilitatea și limitele unei asemenea răspunderi.

În opinia potrivit căreia persoanele juridice de drept public ar trebui excluse din câmpul răspunderii penale s-a argumentat că acestea asigură o misiune de serviciu public caracterizată, în primul rând, prin necesitatea ei, aceste servicii existând pentru a răspunde unui interes general ori pentru a asigura satisfacerea unor drepturi fundamentale.

De asemenea, referitor la serviciile publice s-a arătat că în măsura în care acestea au funcționat necorespunzător, favorizând comiterea unor infracțiuni, terții care aveau dreptul să beneficieze de acestea au fost deja afectați, astfel încât impunerea unei sancțiuni penale respectivului serviciu public nu face decât să afecteze o dată în plus situația acelorași persoane vinovate. Astfel, se consideră că singura soluție pentru evitarea situațiilor de sancționare indirectă a membrilor colectivității este consacrarea non-responsabilității penale a persoanelor juridice de drept public.

Cu toate acestea, opinia majoritară în literatura juridică de specialitate este însă favorabilă angajării răspunderii penale a persoanelor juridice de drept public, principalul argument adus fiind reprezentat de principiul constituțional al egalității persoanelor în fața legii.

Adversarii acestor soluții au arătat că această diferență de tratament juridic nu ar încălca principiul egalității în fața legii, ea fiind justificată de principiile necesității și continuității în activitatea persoanelor de drept public. De asemenea, s-a arătat că această obiecție ar putea fi acceptată dacă ea va fi raportată doar la acele activități desfășurate de persoanele juridice de drept public ce implică exercițiul autorității de stat, dar cum în prezent aceste persoane realizează numeroase activități cu caracter economic în domeniul serviciilor publice, s-a considerat că exceptarea acestor persoane de plano de la răspunderea penală nu ar fi justificată.

Având în vedere faptul că aplicarea unor sancțiuni penale persoanelor juridice de drept public, dincolo de repercusiunile asupra membrilor colectivității, își dovedește în practică o incontestabilă utilitate și că situația membrilor colectivității se aproprie într-o anumită măsură de cea a membrilor inocenți ai unei persoane juridice de drept privat, efectul de ricoșeu al condamnării penale a persoanei juridice nediferind în mod esențial după cum este vorba despre o persoană juridică de drept public sau de drept privat, ne raliem fără rezerve opiniei potrivit căreia regula trebuie să fie răspunderea penală a persoanelor juridice de drept public, regulă susceptibilă, însă, de excepții ale căror limite trebuie determinate de legiuitor în fiecare caz în parte.

De altfel, Rezoluția celui de-al XV-lea Congres Internațional de Drept Penal din 1994 recomandă constituirea unui cadru legislativ care să permită tragerea la răspundere penală a persoanelor juridice de drept public pentru infracțiunile la legislația privind protecția mediului.

Statul ne apare ca o excepție de la răspunderea penală a persoanei juridice în majoritatea legislațiilor care au introdus această instituție de drept penal și, chiar și în situația în care legea nu face nici o referire în acest sens, doctrina admite că statul trebuie să beneficieze de imunitate de jurisdicție penală.

Printre argumentele avansate în sprijinul acestor soluții se numără faptul că statul este prezumat că acționează în toate împrejurările în interesul public, că statul are un rol decisiv în declanșarea procesului penal și executarea sancțiunii, că declararea imunității statului evită o serie de probleme cărora cu greu li s-ar putea găsi o rezolvare, precum stabilirea competenței instanțelor de judecată sau a sancțiunilor aplicabile.

În doctrina franceză recentă au apărut opinii în favoarea recunoașterii unei răspunderi penale limitate a statului, arătându-se atât faptul că iresponsabilitatea penală a statului contravine principiului de egalitate în fața legii, cât și faptul că nu de puține ori statul desfășoară activități susceptibile de a favoriza comiterea de infracțiuni. În acest ultim caz nu este vorba neapărat de situațiile în care infracțiunile de trafic de stupefiante sau terorism reprezintă o politică de stat, ci despre exemple în care statele desfășoară activități economice ce pot determina comiterea de infracțiuni la regimul protecției muncii sau a mediului, exemple ce sunt mult mai aproape de practica europeană.

În dreptul belgian legiuitorul a delimitat sfera persoanelor juridice de drept public ce beneficiază de o imunitate de jurisdicție penală similară celei de care se bucură statul, potrivit art. 5, al. 4 C. pen. neputând fi considerate persoane juridice responsabile penal statul federal, regiunile, comunitățile, provinciile, comunitatea Bruxelles-ului, comunele, organele teritoriale intracomunale, Comisia comunitară franceză, Comisia comunitară flamandă, Comisia comunitară comună și centrele publice de ajutor social.

Din expunerea de motive și din dezbaterile parlamentare cu ocazia adoptării acestui Cod penal reiese că s-a dorit excluderea din domeniul răspunderii penale a persoanelor juridice de drept public care au un organ de conducere ales în mod direct, ceea ce a dat naștere întrebării potrivit căreia democrația în alegeri poate fi un motiv în favorizarea delincvenței.

Deși în cuprinsul art. 51 C. pen. olandez nu se face nici o referire la persoanele juridice de drept public, din expunerea de motive a legii prin care a fost introdus acest capitol, reiese că s-a considerat a fi imprudent să se excludă din câmpul de aplicare a răspunderii penale activitățile întreprinderilor, organelor sau instituțiilor de drept public, o asemenea soluție putând fi percepută ca injustă și contrară principiului egalității. Cu toate acestea, s-a arătat că această răspundere trebuie limitată la activitățile care sunt sau pot fi exercitate și de persoanele juridice de drept privat.

Instanța supremă olandeză, fiind chemată să se pronunțe cu privire la răspunderea penală a statului, a decis că acesta beneficiază de imunitate penală, având în vedere pe de o parte că acțiunile statului sunt prezumate a viza apărarea interesului general, iar pe de altă parte împrejurarea că pentru acțiunile statului miniștrii răspund atât politic în fața Parlamentului, cât și penal în condițiile legii.

Pe cale de consecință, în dreptul olandez, determinarea sferei de întindere a domeniului de activitate a persoanelor de drept public care este acoperit de imunitate penală se face după cum legea determină competența exclusivă a organismelor de drept public de a realiza anumite activități, precum, cele în domeniul aplicării legii, al apărării sau al emiterii de acte de identitate.

Referitor la persoanele juridice de drept administrativ, legiuitorul francez a reglementat o limitare a răspunderii penale a acestora în sensul nerăspunderii penale a colectivităților teritoriale și a grupărilor acestora pentru infracțiunile comise în exercitarea activităților susceptibile de a face obiectul unei convenții de delegare de serviciu public.

Potrivit legii franceze colectivitățile teritoriale sunt reprezentate de comune, departamente, departamente extrametropolitane și regiuni, iar grupări ale acestor colectivități sunt sindicatele de comune, districtele, comunitățile urbane, comunitățile de comune și comunitățile de orașe.

Acest text de lege, de limitare a domeniului răspunderii penale a colectivităților teritoriale, prin raportare la noțiunea de serviciu public a fost criticat, arătându-se că și activitățile ce țin de domeniul privat al acestor colectivități trebuie să intre în sfera de incidență a răspunderii penale a persoanei juridice, deși nu sunt susceptibile de a face obiectul unei convenții de delegare.

Prin urmare, se poate concluziona că atunci când o comună, spre exemplu, exploatează un serviciu de transport în comun, o cantină școlară, o rețea de distribuție a apei, a energiei electrice sau termice, ori un serviciu de colectare a reziduurilor menajere, ea va răspunde penal pentru infracțiunile comise cu ocazia acestei activități, tot așa cum ar fi răspuns și o societate privată concesionară, dacă ar fi ales acest mod de exploatare.

În dreptul francez, în afara colectivităților teritoriale, a căror răspundere este limitată la infracțiunile comise în exercitarea unor activități susceptibile de a face obiectul unei convenții de delegare de serviciu public, celelalte persoane juridice de drept public au o răspundere penală similară cu a persoanelor juridice de drept privat, mai puțin în ceea ce privește sancțiunile aplicabile.

În dreptul elvețian există, de asemenea, o limitare a răspunderii penale a colectivităților teritoriale, fiind exceptate Confederația, cantoanele, comunele și grupările de comune, celelalte entități de drept public răspunzând penal în măsura în care sunt persoane juridice.

În dreptul finlandez răspunderea penală acoperă orice persoană juridică, singura limitare apărând în cazul autorităților publice pentru actele de exercitare a autorității de stat, înțelegându-se prin aceasta activitatea de judecată, activitatea de poliție sau cea de administrare a comunității.

Dacă în Danemarca statul și colectivitățile teritoriale ca persoane juridice de drept public, pot răspunde penal doar pentru infracțiunile comise în cadrul unor activități care nu implică exercitarea atribuțiilor de putere publică, în Norvegia legea prevede expres că între persoanele juridice ce răspund penal se includ și cele de drept public.

După cum s-a arătat, în Marea Britanie, regula non-responsabilității Coroanei, termen care include statul, guvernele și ministerele, dar exclude colectivitățile locale sau întreprinderile de drept public, se aplică doar în raport de infracțiunile create pe cale jurisprudențială, în cazul infracțiunilor create prin acte ale puterii legislative, legea putând să prevadă expres că ele se vor aplica și Coroanei.

O situație asemănătoare întâlnim și în Australia, unde statul și instituțiile publice nu răspund penal pentru infracțiunile de common law, dar multe dintre legile scrise nu exceptează din câmpul lor de aplicare instituțiile publice, care răspund penal pentru infracțiunile cuprinse în aceste norme la fel ca și instituțiile de drept privat.

2.2. Persoanele juridice care pot răspunde penal în dreptul român

Așa cum rezultă din condițiile răspunderii penale a persoanelor juridice reglementate în cuprinsul art. 135 N. C. pen., această răspundere poate fi angajată doar în sarcina unei persoane juridice, respectiv a unei entități căreia legea civilă îi recunoaște această personalitate, spre deosebire de legea belgiană care asimilează persoanelor juridice și unele entități lipsite de personalitate juridică potrivit legii civile.

În cazul persoanelor juridice de drept privat, regula este că acestea răspund din punct de vedere penal, întâlnind deosebiri în privința întinderii efectelor răspunderii penale, deosebind între persoane juridice care răspund integral și cele care au o răspundere limitată, în sensul că acestora din urmă nu le sunt aplicabile pedepsele complementare ale dizolvării sau suspendării activității, precum partidele politice, sindicatele, patronatele, organizațiile religioase ori cele aparținând minorităților și persoanele juridice care își desfășoară activitatea în domeniul presei.

O problemă delicată care se ridică este aceea dacă poate fi antrenată răspunderea penală a persoanelor juridice controlate sau administrate de alte persoane juridice, dat fiind faptul că nu sunt puține persoanele juridice care au ca acționar majoritar alte persoane juridice care controlează sau administrează activitatea celor dintâi.

Considerăm că o astfel de răspundere poate fi antrenată în sarcina acestor persoane juridice, având în vedere faptul că dispozițiile art. 135 N. C. pen. arată că persoanele juridice, cu excepția statului și a autorităților publice, răspund penal pentru infracțiunile săvârșite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice.

Aceasta cu atât mai mult cu cât legislația noastră reglementează un model de răspundere penală directă a persoanei juridice, ceea ce înseamnă că acesta răspunde pentru fapta proprie, chiar dacă hotărârea comiterii unei infracțiuni aparține unei persoane fizice, care conduce persoana juridică, unui organ colegial de conducere, sau chiar altei persoane juridice care o controlează sau administrează pe cea dintâi.

Mai mult decât atât, se poate observa că nu a fost păstrată condiția prevăzută în cuprinsul art. 45 din Legea nr. 301/2004, reglementând Noul Cod penal, lege care nu va mai intra în vigoare, fiind abrogată de Legea nr. 286/2009, constând în aceea ca fapta în măsură să atragă răspunderea penală a persoanei juridice să fi fost comisă de către organele sau reprezentanții acesteia.

În această situație trebuie verificate condițiile de formă și de fond pentru atragerea răspunderii penale a persoanei juridice atât în privința persoanei juridice controlate, cât și a acelei care controlează sau administrează, urmând ca fiecare dintre aceste persoane juridice să răspundă penal pentru fapta proprie, alături de persoanele fizice care au contribuit, în orice mod, la săvârșirea aceleiași infracțiuni.

În fine, considerăm că și în acest caz se aplică regulile cumulului răspunderii penale a persoanei juridice cu răspunderea penală a persoanei fizice, cu particularitatea că în acest caz vom fi în prezența a două persoane juridice susceptibile să li se atragă răspunderea penală.

De asemenea, o persoană juridică în curs de formare, deși dispune de o anume capacitate, limitată la ceea ce este necesar pentru constituire, nu poate intra sub incidența legii penale, cât timp nu dobândește personalitate juridică.

Sub acest aspect este interesant de clarificat care sunt efectele pe care le-ar avea o cauză de nulitate intervenită în procedura de constituire a persoanei juridice și care este descoperită abia după săvârșirea infracțiunii.

Având în vedere faptul că dispozițiile art. 58 din Legea nr. 31/1990 prevede prin derogare că efectele nulității societății comerciale nu operează retroactiv, precum și faptul că persoana juridică răspunde penal și atunci când ea a fost instituită în scopul comiterii de infracțiuni, în condițiile în care, în conformitate cu dispozițiile art. 56, lit. c din Legea nr. 31/1990 statuează că existența unui obiect de activitate ilicit reprezintă o cauză de nulitate a unei societăți comerciale, ne raliem fără rezerve opiniei potrivit căreia eventuala constatare a nulității procedurii de constituire nu va avea nici o influență asupra răspunderii penale pentru faptele comise anterior acestei constatări.

De asemenea, în privința efectelor pierderii personalității juridice, art. 16, al. 1, lit. f N. C. pr. pen. dispune că acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată dacă a intervenit amnistia sau prescripția, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică.

În privința exceptărilor operate de legiuitor în sfera subiecților răspunderii penale, art. 135 N. C. pen. prevede că răspund penal persoanele juridice cu excepția statului și a autorităților publice, iar instituțiile nu răspund penal pentru infracțiunile săvârșite în exercitarea unei activități ce nu poate face obiectul domeniului privat.

Așadar, statul beneficiază de o imunitate de jurisdicție penală generală și absolută, neputând fi angajată răspunderea penală a acesteia nici în cazul faptelor comise în exercitarea autorității de stat, dar nici în cazul acelor fapte care s-ar săvârși în exercitarea unor activități ce țin de domeniul privat al statului.

În categoria autorităților publice, care beneficiază de asemenea de imunitate de jurisdicție penală, intră atât autoritățile enumerate în Titlul III din Constituție, respectiv Parlamentul, Președintele României, Guvernul, organele administrației publice centrale de specialitate, precum ministere, inspectorate, agenții etc., organele administrației publice locale, precum autorități comunale, orășenești sau județene, Prefectura, organele autorității judecătorești, precum instanțele judecătorești, parchetele, Consiliul Superior al Magistraturii, dar și alte instituții publice, cum ar fi Curtea Constituțională, Curtea de Conturi, Avocatul poporului etc.

Așa cum s-a arătat, autoritățile publice pot fi organizate în subordinea Guvernului direct sau indirect, indirect prin intermediul unui minister, sau pot fi autorități autonome, precum Consiliul Suprem de Apărare a Țării, Consiliul Național al Audiovizualului, Consiliul Concurenței, Comisia Națională a Valorilor Imobiliare, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, Consiliul Național de Evaluare Academică și Acreditare, Societatea Română de Radiodifuziune, Societatea Română de Televiziune, Agenția de Presă Rompres, Serviciul Român de Informații Externe, Serviciul de Pază și Protecție, Institutul Român pentru Drepturile Omului și Banca Națională.

Așa cum pe bună dreptate s-a relevat în doctrină, criteriul avut în vedere pentru delimitarea sferei instituțiilor publice exceptate în vechea reglementare, era unul mai puțin întâlnit, de regulă avându-se în vedere natura activității în cadrul căreia s-a comis infracțiunea, așa cum această problemă este reglementată în Noul Cod penal, iar nu natura altor activități pe care persoana juridică le poate desfășura, fără legătură cu fapta penală comisă.

Astfel, o singură activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat, care figurează printre prerogativele instituției publice, era suficientă pentru a atrage imunitatea penală generală a persoanei juridice respective.

În dreptul român o categorie aparte de persoane juridice este formată de regiile autonome, acestea având o natură juridică mixtă, de drept public și de drept privat. După cum s-a relevat, cu toate că regiile autonome sunt, în general, considerate ca fiind persoane juridice de drept public, acestea nu pot fi asimilate autorităților sau instituțiilor publice, astfel încât, ele vor răspunde penal indiferent de natura activităților pe care le desfășoară. Aceasta cu atât mai mult cu cât dispozițiile art. 136, al. 4 din Constituție menționează în mod distinct instituțiile publice și autonome, neputând fi pus semnul echivalenței între ele.

Ne raliem opiniei potrivit căreia noțiunea de instituție publică nu se confundă cu noțiunea de persoană juridică de utilitate publică. Astfel, asociațiile și fundațiile pot dobândi statutul de persoane juridice de utilitate publică prin hotărâre a Guvernului, în condițiile art. 39 din O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații, ele rămânând, însă, persoane juridice de drept privat, răspunderea lor penală putând fi antrenată în condițiile art. 135 N. C. pen.

2.3. Persoanele fizice care pot angaja penal persoana juridică. Aspecte de drept comparat

Persoana juridică, ca destinatară directă a normei juridice penale nu poate acționa decât prin intermediul unei persoane fizice, o asemenea acțiune sau inacțiune fiind necesară pentru reținerea în sarcina acesteia a unei infracțiuni.

Pe cale de consecință, un interes deosebit teoretic și practic îl reprezintă stabilirea sferei persoanelor fizice care pot antrena răspunderea penală a persoanei juridice, acționând în numele acesteia.

Așa cum s-a arătat, în doctrina mai veche s-a susținut necesitatea distincției între organul și reprezentantul persoanei juridice, considerându-se că organul constituie încarnarea persoanei juridice, acțiunile și voința sa fiind acțiunile și voința persoanei juridice, iar reprezentarea presupune existența a doi subiecți de drept, reprezentantul și reprezentatul, primul apărând ca fiind ceva exterior persoanei juridice, iar nu o materializare a acesteia.

Așadar, în concepția tradițională, răspunderea penală a persoanei juridice putea fi antrenată doar pentru faptele săvârșite de organele de conducere în limitele competențelor atribuite prin actul constitutiv, mai ales având în vedere faptul că dispozițiile art. 35 din Decretul nr. 31/1954 statuau că actele organelor persoanei juridice, efectuate în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăși, iar faptele ilicite săvârșite de către organele sale obligă însăși persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcției lor .

Această reglementare a fost preluată și în cuprinsul Noului Cod civil, dispozițiile art. 218 statuând că „Actele juridice făcute de organele de administrare ale persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice înseși. În raporturile cu terții, persoana juridică este angajată prin actele organelor sale, chiar dacă aceste acte depășesc puterea de reprezentare conferită prin actul de constituire sau statut, în afară de cazul în care ea dovedește că terții o cunoșteau la data încheierii actului. Simpla publicare a actului de constituire sau a statutului persoanei juridice nu constituie dovada cunoașterii acestui fapt. Clauzele sau dispozițiile actului de constituire ori ale statutului, precum și hotărârile organelor statutare ale persoanei juridice care limitează sau lărgesc puterile conferite exclusiv de lege acestor organe sunt considerate nescrise, chiar dacă au fost publicate”.

Actualele condiții economico-sociale au arătat, însă, că tot mai numeroase urmări socialmente periculoase sunt consecința acțiunilor sau inacțiunilor unor cadre medii, iar unele infracțiuni sunt săvârșite de corporații cu caracter multinațional, cu o stufoasă structură decizională, astfel încât, din considerente de realism și eficacitate, se constată o tendință de lărgire a cercului de persoane fizice ce pot angaja răspunderea penală a colectivității.

După cum în mod corect s-a relevat în literatura juridică de specialitate, este preferabilă lărgirea cercului de persoane ale căror acțiuni sunt relevante din punct de vedere al răspunderii penale a persoanei juridice la orice persoană sau grup de persoane care dețin o capacitate reală de decizie și reprezentare în procesul diviziunii muncii din cadrul entității colective și care au în competență o anumită unitate operativă.

Și este firesc să fie așa, în condițiile în care prevederile restrictive cu privire la persoanele fizice ale căror acțiuni pot atrage condamnarea penală a persoanei juridice sunt de natură a stimula încercările de eludare a acestei răspunderi prin mecanismul delegării de atribuții în sarcina unor persoane ce nu au calitatea specială prevăzută de lege.

Mai mult decât atât, o parte a doctrinei germane a arătat că este irelevantă poziția pe care persoana fizică o deține în cadrul persoanei juridice, fiind suficient ca persoana fizică să aparțină celei juridice și să fi acționat pentru ea și în limita competențelor sale. Chiar și în această concepție trebuie constatat că săvârșirea infracțiunii a fost posibilă datorită unor defectuoase organizări a întreprinderii, fapta comisă putând fi evitată ca urmare a unui efort rezonabil al persoanei juridice.

Nu trebuie însă pierdut din vedere faptul că o asemenea lărgire a sferei persoanelor fizice care pot antrena răspunderea penală a persoanei juridice poate duce la situații absurde, existând riscul ca o societate multinațională să fie în permanență infractoare din prisma posibilității ca un angajat al acesteia să acționeze contrar normelor penale, dacă persoana juridică își poate vedea antrenată răspunderea penală în condițiile încălcării obligației de supraveghere a activității angajaților săi.

2.3.1. Soluții specifice dreptului continental

Potrivit dispozițiilor art. 121-2 C. pen. francez, persoanele juridice răspund pentru infracțiunile comise de organele sau reprezentanții lor, aceasta fiind o condiție generală de angajare a răspunderii penale, aplicându-se deopotrivă persoanelor juridice de drept privat și de drept public.

Organele persoanei juridice sunt constituite din una sau mai multe persoane fizice cărora legea sau statutul le conferă o poziție specială în cadrul persoanei juridice, acestea fiind însărcinate cu administrarea sau conducerea colectivității.

În cazul persoanei juridice de drept privat, uneori s-a considerat că organele de conducere a acestora sunt doar adunarea generală și consiliul de administrație, directorul general sau managerul fiind considerați doar ca reprezentanți, în vreme ce alți autori apreciază că organele persoanei juridice sunt managerul, președintele, directorii generali, consiliul de administrație, consiliul de supraveghere și adunarea generală.

Referindu-ne la persoanele juridice de drept public, s-a arătat că organele acestora sunt constituite din consiliile municipale, departamentale și regionale, consiliul unui sindicat de comună, biroul sau consiliul de district, primarii și președinții acestor consilii. Primarul are însă un statut particular, fiind în același timp reprezentantul statului și al comunei, motiv pentru care, atunci când acționează în calitate de reprezentant al statului, actele sale nu pot atrage răspunderea penală a persoanei juridice, statul fiind exclus din domeniul de incidență al acestei răspunderi.

O importantă problemă se ridică atunci când se analizează aptitudinea organelor de fapt de a angaja prin actele lor răspunderea penală a persoanei juridice, având în vedere că este vorba de persoanele care conduc în fapt activitatea societății, dar care nu sunt numite conform legii sau statutelor.

O parte a doctrinei susține ideea admiterii posibilității de angajare a răspunderii penale a persoanei juridice și în considerarea acțiunilor organelor de fapt, plecându-se de la Ordonanța din 1945 privind întreprinderile de presă, precum și riscul eludării unei asemenea răspunderi prin numirea organelor de conducere fără respectarea condițiilor legale.

Alți autori consideră însă că această discuție are un caracter mai mult teoretic, dat fiind faptul că în practică organul de drept are calitatea de complice, prin înlesnirea sau ajutarea la comiterea infracțiunii, iar prin participarea la săvârșirea faptei organul de drept angajează oricum răspunderea penală a persoanei juridice, cel puțin în calitatea de complice.

În fine, s-a considerat că această din urmă soluție complică și mai mult lucrurile, fiind necesar să se demonstreze în plus și condițiile de existență ale complicității. Astfel, s-a propus, ca soluție mai simplă, ca persoana care realizează acte materiale și juridice, comportându-se ca și cum ar avea prerogative de reprezentare a persoanei juridice, fiind percepută ca atare și de către terți, ar trebui să fie tratată și din punct de vedere al dreptului penal corespunzător prin recunoașterea acestor calități.

Opțiunea legiuitorului francez de a pune pe același plan actele organelor și reprezentanților persoanelor juridice sub aspectul aptitudinii de a o angaja penal pe aceasta din urmă, apare ca fiind una fericită, având în vedere opiniile divergente apărute în doctrină cu privire la sfera noțiunilor de organ și reprezentant.

Așa cum în mod corect s-a subliniat, cei doi termeni uneori se confundă, organele de gestiune fiind în același timp și organe de reprezentare, noțiunea de reprezentant fiind însă mai largă, existând persoane care au această calitate fără a fi însă organe ale persoanei juridice.

Un aspect interesant îl constituie și distincția, operată de doctrina de drept administrativ, dintre delegarea de funcție și delegarea de semnătură. În cazul delegării de funcție, delegatarul are un drept de decizie în limitele atribuțiilor delegate, el putând să angajeze penal persoana juridică, pe când în cazul delegării de semnătură funcționarul nu face altceva decât să se descarce de o formalitate materială, puterea de decizie rămânând integral la persoana care a făcut delegarea.

Pentru ca delegarea să fie una validă, trebuie îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege, respectiv delegarea să fie prevăzută de o normă legală, să fie expresă și prealabilă, decizia de delegare să fie publicată, delegarea să arate în mod clar obiectul, întinderea, precum și persoana delegatului.

În cazul unei delegări ilegale, deși aceasta este nulă și în aparență ea nu ar putea atrage răspunderea penală a persoanei juridice, s-a considerat că atunci când delegarea a fost ilegal acordată se poate reține fapta comisă de delegatar în sarcina persoanei juridice, dar dacă legatarul invocă o delegare care în realitate nu i-a fost niciodată acordată, săvârșind astfel o infracțiune, nu poate fi vorba despre răspunderea penală a persoanei juridice.

Pe cale de consecință, în dreptul francez actele unor simpli membrii sau prepuși ai persoanei juridice, nu pot atrage răspunderea penală a acesteia, chiar dacă respectivele acte sunt comise în interesul persoanei juridice.

Cu toate că infracțiunea trebuie să fie comisă de vreun organ sau reprezentant, nu este o condiție pentru angajarea răspunderii penale a persoanei juridice identificarea și sancționarea respectivei persoane fizice. Prin urmare, răspunderea penală a persoanei juridice poate fi reținută chiar dacă nu a fost în prealabil stabilită responsabilitatea unei persoane fizice identificate.

Într-o opinie contrară s-a considerat că este însă indispensabilă determinarea persoanei fizice care se află la originea infracțiunii, având în vedere că răspunderea penală a persoanelor juridice nu este decât o întărire a răspunderii penale a indivizilor. Astfel, s-a arătat că în cazul în care organigrama societății nu permite identificarea persoanei fizice se va recurge la un sistem de prezumție, începând cu directorul întreprinderii și mergând, apoi, dacă este cazul, spre nivelele inferioare, fără a ieși însă din sfera organelor sau a reprezentanților, iar în măsura în care nici pe această cale nu se ajunge la identificarea persoanei fizice vinovate, nu este posibilă aplicarea unei pedepse persoanei juridice.

De asemenea, în dreptul portughez, răspunderea penală a persoanei juridice poate fi angajată doar în cazul săvârșirii faptei de către organele sau reprezentanții acesteia, însă reglementările mai recente indică o tendință de lărgire a sferei persoanelor fizice susceptibile să antreneze o astfel de răspundere penală.

Astfel, proiectul de lege de modificare a codului penal prevede că persoana juridică răspunde pentru infracțiunile comise atât de către persoanele care ocupă o poziție de conducere în cadrul ei, cât și de către persoanele aflate sub autoritatea celor din prima categorie, dacă săvârșirea faptei prevăzută de legea penală a fost posibilă datorită încălcării obligațiilor de supraveghere sau control care incumbă acestora.

Legiuitorul belgian a evitat să precizeze care sunt persoanele fizice prin intermediul cărora poate fi angajată răspunderea penală a persoanei juridice, considerându-se că o astfel de precizare ar avea drept consecință o limitare nejustificată a răspunderii penale a persoanei juridice.

Pe cale de consecință, pot fi imputate persoanei juridice actele comise de organe, reprezentanți, mandatari, prepuși sau chiar terți, sub rezerva îndeplinirii condițiilor impuse de lege, respectiv în măsura în care persoana juridică apare ca beneficiar al faptei comise.

Nici dispozițiile art. 51 C. pen. olandez nu precizează care sunt persoanele fizice ce pot angaja penal persoana juridică, instanța supremă elaborând în această materie „criteriul reprezentativ” potrivit căruia persoana juridică trebuie să exercite o anumită autoritate asupra persoanei fizice în cauză și să fi acceptat comportamentul respectiv.

Așadar, în dreptul olandez poate antrena răspunderea penală a persoanei juridice un simplu angajat sau chiar o persoană care formal nu lucrează pentru persoana juridică, dar care, în fapt, acționează sub autoritatea acesteia. Prin urmare, important estre ca actele agentului să fie percepute ca acte ale persoanei juridice, adică acesta să fi avut posibilitatea de a decide dacă actele în cauză sunt îndeplinite sau nu, iar producerea lor să fie acceptată în cadrul activității persoanei juridice.

De asemenea, legiuitorul elvețian a evitat să stabilească sfera persoanelor fizice care pot antrena răspunderea penală a persoanei juridice. Și este firesc să fie așa având în vedere faptul că răspunderea penală a persoanei juridice a fost concepută ca o răspundere subsidiară, care intervine doar atunci când nu este posibilă identificarea autorului material al infracțiunii.

Așadar, orice persoană fizică implicată în exercitarea activităților ce formează obiectul social al persoanei juridice și care comite infracțiunea în acest cadru, poate angaja penal persoana juridică.

2.3.2. Soluții specifice common law

Răspunderea penală a entităților colective este fondată în common law în principiu pe două teorii, respectiv teoria identificării, care presupune o răspundere proprie a persoanei juridice și teoria răspunderii pentru fapta prepusului. Neajunsurile acestor teorii au condus însă la apariția unor noi soluții prin actele persoanelor fizice să poată fi atribuite persoanei juridice.

În ceea ce privește teoria identificării, se consideră că dacă o persoană fizică este suficient de înalt poziționată în cadrul corporației pentru a reprezenta centrul nervos al acesteia și comite o infracțiune în cadrul atribuțiilor sale de serviciu, atunci actul ilicit poate fi atribuit persoanei juridice. Așadar, persoana juridică poate fi identificată cu aceste acte și ținută responsabilă pentru fapta proprie, împreună cu persoana fizică ce le-a comis.

Așa cum s-a arătat, corporația nu poate fi identificată cu actele comise de o persoană aflată la un nivel inferior în cadrul ierarhiei sale și nu răspunde pentru acestea. Faptul că o persoană este implicată în munca intelectuală din cadrul corporației, mai degrabă decât în cea fizică, nu o transformă automat într-o persoană cu care colectivitatea se poate identifica, ci este necesar ca ea să aibă controlul corporației, să poată lua decizii în numele acesteia.

Unul din neajunsurile teoriei identificării este că aceasta poate să funcționeze corect doar în cazul corporațiilor de mici dimensiuni, în care persoanele din conducere sunt foarte aproape de activitățile persoanei juridice. Așa cum s-a arătat, în cazul marilor companii este greu de crezut că persoana responsabilă va fi vreodată găsită în vârful ierarhiei, în condițiile unei structuri interne foarte complexe, cât timp persoanele aflate în funcții înalte nu fac altceva decât să coordoneze diversele compartimente și să stabilească direcțiile generale de acțiune.

De asemenea, un alt inconvenient al teoriei identificării ni se relevă tot în cazul marilor companii și constă în necesitatea determinării persoanei fizice care a comis actul incriminat, de multe ori fiind practic imposibil de identificat persoana care a comis acțiunea sau inacțiunea ilicită.

În fine, teoriei identificării i s-a reproșat și faptul că duce la o inegalitate nejustificată între actele unei persoane aflate în vârful ierarhiei și cele ale unor persoane aflate mai jos în structura entității colective, având în vedere că ambele categorii de persoane sunt în egală măsură motivate în a maximiza performanțele financiare ale persoanei juridice.

Deși răspunderea pentru fapta altuia a fost limitată inițial la domeniul răspunderii delictuale, ea a fost adaptată pentru dreptul penal în încercarea de a lărgi sfera de aplicabilitate a acesteia.

Așadar, teoria a apărut plecând de la premisa incapacității de acțiune proprie a unei persoane juridice, considerându-se că o asemenea persoană acționează prin intermediul unor persoane fizice și nu poate comite infracțiuni decât tot prin intermediul acestora.

Dacă potrivit teoriei identificării doar fapta unor anumiți funcționari poate angaja răspunderea penală a persoanei juridice, teoria răspunderii pentru fapta altuia impune responsabilitatea persoanei juridice pentru actele oricărui mandatar sau prepus. Așadar, dacă corporația a delegat fiecărui angajat puterea de a acționa în sfera atribuțiilor sale, aceasta ar trebui să fie responsabilă pentru actele respectivilor.

Unul din avantajele acestei teorii este că reușește să fie mai eficientă în impunerea legii penale, împiedicând entitățile colective să evite răspunderea prin utilizarea delegării de facto a unor atribuții către angajații din eșalonul inferior.

Acestei teorii i s-a reproșat că ar conduce de prea multe ori la condamnarea unei corporații în mod inechitabil, mai ales când aceasta a depus toate eforturile pentru a preveni săvârșirea vreunei fapte prevăzute de legea penală, și aceasta datorită faptului că un angajat, fie din neglijență, fie din rea-credință a decis să treacă peste instrucțiunile primite, iar corporației nu i se poate reproșa nimic din punct de vedere legal sau moral.

Astfel, s-a propus instituirea unei cauze de înlăturare a răspunderii penale a persoanei juridice pentru toate infracțiunile, cauză constând în proba diligenței rezonabile depuse de corporație pentru a preveni infracționalitatea.

La fel ca și în cazul teoriei identificării și răspunderea pentru fapta prepusului necesită identificarea persoanei fizice ce a comis actul de executare, împiedicând angajarea acestei răspunderi când nu există o singură persoană care să fi comis actul de executare în întregime sau atunci când este imposibil de detectat acea persoană.

Teoria culpabilității cumulate a fost creată din dorința de a înlătura inconvenientele teoriei identificării și a răspunderii pentru fapta prepusului, considerându-se că vinovăția corporației ar trebui analizată mai degrabă pe baza atitudinii angajaților priviți ca un întreg, decât pe procesele psihice ale unui singur angajat al corporației.

Acestei teorii i se reproșează însă faptul că nu reușește să iasă din modelul antropomorfic avut la bază de către teoria identificării și a răspunderii pentru fapta altuia, deciziile de grup fiind profund diferite față de deciziile individuale, iar o sumă aritmetică a unor intenții sau neglijențe individuale nu poate să conducă la intenția ori neglijența colectivă.

Potrivit teoriei identității proprii, persoanele juridice au încetat să mai fie o sumă de persoane fizice, iar datorită complexității structurilor și a perpetuării în timp a unui tipar de comportament în cadrul lor, s-a ajuns ca persoana juridică să „socializeze” persoana fizică și nu invers, impunând angajatului reguli de conduită.

Așadar, ideea teoriei identității proprii este aceea a unei răspunderi directe a unei corporații pentru infracțiuni, dar nu în considerarea unui act al unui angajat, ci în considerarea unei anumite politici sau culturi existente în cadrul persoanei juridice.

În dreptul penal american s-a dezvoltat vicarious liability doctrine, doctrina responsabilității penale prin delegare, care permite extinderea sferei persoanelor fizice care pot antrena răspunderea persoanelor juridice, alături de responsabilitatea penală a persoanei juridice pentru actele organelor sale de conducere, aceasta fiind considerată o răspundere penală personală.

2.4. Persoanele fizice care pot angaja penal persoana juridică în dreptul penal român

În literatura juridică de specialitate s-a purtat discuții asupra faptului dacă răspunderea penală a persoanei juridice poate fi angajată numai pentru infracțiunile comise de către organele sale de conducere sau și pentru fapte comise de alte organe.

Dacă sistemul dominant îmbrățișează soluția potrivit căreia răspunderea penală a persoanei juridice va fi angajată numai dacă infracțiunea a fost săvârșită de către organele sale de conducere, tendința actuală este aceea de a lărgi cercul organelor sau persoanelor pentru a căror faptă se poate angaja răspunderea penală a persoanei juridice, acest din urmă sistem câștigând tot mai mult teren în această dispută.

Potrivit dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 301/2004, pentru ca infracțiunea să fie imputabilă persoanei juridice trebuie să fi fost comisă de către un reprezentant al acesteia. Din fericire, dispozițiile art. 191 C. pen., introdus prin Legea nr. 278/2006 a urmat modelul reglementării belgiene, neaducând nici o precizare în acest sens, această din urmă reglementare fiind păstrată și în cuprinsul art. 135 din Noul Cod penal. Astfel, prin evitarea individualizării persoanelor fizice sau organelor prin intermediul cărora răspunderea penală a persoanei juridice ar putea fi angajată, legiuitorul a evitat limitarea sferei acestei persoane și, implicit, oferirea de posibilități de a eluda răspunderea penală prin încredințarea formală de către persoana juridică a unor atribuții de decizie altor persoane decât celor expres prevăzute de lege.

Pe cale de consecință, pot fi imputate persoanei juridice actele comise de organe, reprezentanți, mandatari, prepuși sau chiar persoane care, formal, nu lucrează pentru persoana juridică, dar care în fapt acționează sub autoritatea acesteia, ori de a căror acțiune persoana juridică a beneficiat.

Persoana juridică nu va răspunde însă pentru orice infracțiune comisă de o persoană fizică ce are legătură cu ea, cum ar fi cazul infracțiunilor săvârșite de către salariații care doar au profitat de cadrul juridic sau material oferit de societate pentru a comite faptul prevăzut de legea penală.

Un alt avantaj oferit de acest mod de reglementare îl constituie necondiționarea angajării răspunderii penale a persoanei juridice de identificarea persoanei fizice implicate în comiterea aceleiași infracțiuni, nefiind necesar să se constate dacă această persoană fizică are calitatea de organ sau reprezentant al persoanei juridice, fiind suficient ca persoana juridică să facă parte din categoria celor care pot să răspundă din punct de vedere penal și să fie întrunite condițiile de imputabilitate a actului material comis de către o persoană fizică.

Așadar, în reglementarea actuală, răspunderea penală a persoanei juridice poate fi antrenată, în principiu, de orice persoană care a acționat în realizarea obiectului de activitate al persoanei juridice ori în interesul sau în numele acesteia.

Așa cum în mod corect s-a arătat în literatura juridică de specialitate, în numele persoanei juridice nu pot acționa decât organele sale de conducere și reprezentanții săi. Referitor la organele de conducere, acestea constau atât în organele statutare, cât și în persoanele care exercită conducerea de facto a persoanei juridice.

Astfel, dacă într-o societatea cu răspundere limitată un acționar care nu are calitatea de administrator al persoanei juridice își asumă în fapt această funcție săvârșind o faptă prevăzută de legea penală în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice, va fi considerat organ de conducere al acesteia din urmă, antrenându-i răspunderea penală.

În situația în care persoana juridică acționează prin intermediul reprezentanților săi, trebuie să existe un raport de reprezentare, altul decât cel care decurge din actele constitutive pentru organele de conducere, acest raport de reprezentare putând avea atât natură contractuală, dar și putând îmbrăca forma unei delegări de competență.

În acest caz este necesară stabilirea faptului dacă reprezentantul a acționat în limitele reprezentării sau a depășit aceste limite, dacă a acționat în interesul persoanei juridice sau în interes propriu.

Ne raliem opiniei potrivit căreia angajarea răspunderii penale a persoanei juridice pentru infracțiunile săvârșite de persoanele care au acționat în numele său are la bază teoria identificării, teorie ce se regăsește în cuprinsul art. 218 din Noul Cod civil care statuează că în raporturile cu terții, persoana juridică este angajată prin actele organelor sale, chiar dacă aceste acte depășesc puterea de reprezentare conferită prin actul de constituire sau statut, în afară de cazul în care ea dovedește că terții o cunoșteau la data încheierii actului.

În ipoteza infracțiunilor săvârșite în realizarea obiectului de activitate al persoanei juridice sau în interesul său, acestea pot fi comise de orice altă persoană fizică, indiferent de poziția pe care o are în cadrul societății, răspunderea penală a persoanei juridice apărându-ne în acest caz ca o răspundere pentru fapta altuia.

Pe cale de consecință, având în vedere atât legislația în vigoare cât și aprigele dispute doctrinare purtate în doctrinele statelor ce au reglementat instituția răspunderii penale a persoanei juridice, pe tema sferei persoanelor fizice care pot antrena penal persoana juridică, jurisprudenței îi va reveni dificila sarcină a circumscrierii sferei acestor persoane fizice, avându-se în vedere atât principiile de drept penal, cât și pragmatismul care a condus la afirmarea acestei instituții de drept penal.

2.5. Condiții de imputabilitate a actului material comis de persoana fizică

2.5.1. Aspecte de drept comparat

Pe lângă stabilirea sferei persoanelor juridice care răspund penal și determinarea persoanelor fizice ale căror acțiuni pot antrena răspunderea penală a persoanei juridice, o importanță deosebită o are și stabilirea condițiilor în care acțiunile persoanelor fizice pot fi imputate persoanei juridice.

Prin imputabilitate se înțelege totalitatea însușirilor pe care trebuie să le aibă autorul, pentru a-i putea fi imputată fapta comisă.

Astfel, există imputabilitate atunci când făptuitorul are capacitatea sau facultatea de a discerne valoarea etică și socială a actului său, de a aprecia motivele care îl stimulează sau îl rețin de la comiterea faptei și de a se determina conform acestei aprecieri.

Așadar, ne apare ca evident faptul că nu orice acțiune a unei persoane fizice poate atrage răspunderea penală a colectivității, în ipoteza în care fapta este îndreptată împotriva persoanei juridice, aceasta din urmă va avea calitatea de persoană vătămată, iar nu de infractor, chiar dacă autorul material este un organ sau reprezentant al său.

Dacă la început se considera că răspunderea penală a persoanei juridice poate fi angajată doar atunci când organul nu și-a depășit atribuțiile prin efectuarea actului constitutiv al infracțiunii, ulterior s-a considerat că această cerință nu reprezintă o condiție pentru angajarea răspunderii persoanei juridice, putându-se, însă, dovedi utilă pentru încadrarea activității persoanei juridice ca act de executare sau complicitate.

Pe cale de consecință, în condițiile în care organul persoanei juridice acționează în numele acesteia, cu respectarea formalităților legale, persoana juridică va fi considerată ca autor al faptei penale comise, în caz contrar persoana juridică fiind considerată doar complice, în măsura în care a înlesnit sau favorizat săvârșirea infracțiunii.

De asemenea, s-a considerat că depășirea atribuțiilor organului sau reprezentantului nu este în măsură să angajeze penal colectivitatea atunci când actul comis nu se încadrează în sfera activităților ordinare sau atunci când nu se poate stabili nici un raport între actul comis și vreun viciu de organizare a persoanei juridice.

În doctrină s-a apreciat că acțiunea unui organ nu poate fi imputată entității colective atunci când organul i-a fost impus persoanei juridice, după cum este cazul numirii pe cale judiciară a unui administrator care să preia atribuțiile organelor de conducere.

În determinarea cazurilor în care colectivitatea va răspunde din punct de vedere penal, s-a arătat că trebuie pornit de la noțiunea de obligație încălcată, cu identificarea titularului acestei obligații. Pe cale de consecință, infracțiunea va fi imputată persoanei juridice atunci când aceasta era destinatarul principal al obligației instituite de lege, infracțiunea urmând să fie imputată persoanei fizice dacă obligația încălcată viza, în principal, individul.

În fine, o altă parte a doctrinei consideră că existența unor criterii de imputabilitate prestabilite generează pericolul ca persoana juridică să eludeze răspunderea penală în numeroase cazuri.

Așa cum în mod corect s-a arătat, Rezoluția Congresului de la București din 1929 a recomandat adoptarea de măsuri de apărare socială împotriva persoanelor juridice, atunci când este vorba de infracțiuni săvârșite în scopul de a satisface interesul colectiv al acestora sau cu mijloace furnizate de ele.

Prin acest criteriu propus se permite distincția între faptele comise în profitul anumitor membrii ai persoanei juridice, fapte ce nu atrag decât răspunderea personală a acestora și faptele comise în interesul colectivității, fapte ce antrenează răspunderea penală a persoanei juridice, relevându-se și faptul că sintagma de interes colectiv este de natură să protejeze interesele acționarilor minoritari.

Cu toate acestea, cerința interesului colectiv nu presupune ca toți membrii să-și dea acordul pentru o anumită acțiune, mai ales având în vedere faptul că voința colectivă este exprimată prin intermediul organelor sale statutare. Voința colectivă nu va fi însă capabilă să angajeze penal persoana juridică decât în cazul în care ea este îndreptată în vederea satisfacerii interesului colectiv.

Cu toate acestea, în doctrină s-a subliniatcă nu orice acțiune comisă în interes personal de un organ sau reprezentant al persoanei juridice exclude răspunderea penală a acesteia, cum ar fi cazul în care un organ de conducere al unei întreprinderi angajează muncitori străini fără forme legale, în schimbul unor sume de bani, fiind încălcată și obligația impusă întreprinderii privind obținerea autorizațiilor necesare pentru muncitorii străini angajați, colectivitatea răspunzând penal, deși organul a comis infracțiunea în interes personal.

Pe aceeași linie de idei, drept criteriu de imputabilitate a fost propus îmbogățirea persoanei juridice, actul persoanei fizice urmând să fie imputat colectivității în condițiile în care a determinat sau a putut să determine îmbogățirea acestuia din urmă. Așadar, sfera infracțiunilor care pot fi imputate persoanei juridice potrivit acestui criteriu, nu se limitează la infracțiunile contra patrimoniului, ci cuprinde orice faptă prin comiterea căreia persoana juridică putea obține un avantaj patrimonial. De asemenea, nu este important dacă infracțiunea a fost comisă în scopul obținerii acestui avantaj sau în alt scop, dar este necesar ca fapta să fi fost comisă de una dintre persoanele care pot angaja penal colectivitatea și să fi fost săvârșită cu intenție.

În dreptul francez textul de lege prevede că persoana juridică va răspunde penal pentru infracțiunile săvârșite în contul său de organele sau reprezentanții acesteia. În doctrină s-a considerat că noțiunea de infracțiune comisă în contul persoanei juridice este una variabilă în funcție de tipul infracțiunii comise, având în vedere faptul că această sintagmă presupunea atât un element subiectiv, constând în vinovăție, cât și un element obiectiv, constând în profitul realizat sau urmărit.

Pe cale de consecință, această condiție face imposibilă angajarea răspunderii penale a persoanei juridice în cazul infracțiunilor comise de organul sau reprezentantul acesteia în interes personal ori în dauna ei.

Nu întotdeauna însă o infracțiune comisă în contul persoanei juridice presupune încercarea de a obține un profit pentru aceasta, cum este cazul neglijenței directorului în verificarea utilizării de către muncitori a echipamentelor de protecție, deși acestea au fost achiziționate în număr suficient, caz în care va fi antrenată răspunderea penală a persoanei juridice, cu toate că în situația dată nu este vorba de urmărirea obținerii vreunui profit.

După cum în mod corect s-a statuat în doctrina franceză, va fi considerată drept infracțiune săvârșită în contul persoanei juridice infracțiunea comisă în exercitarea activităților având drept scop asigurarea organizării, funcționării ori atingerea obiectivelor persoanei juridice, chiar dacă fapta nu era de natură să îi aducă acesteia nici un profit.

În cazul infracțiunilor omisive, acțiunea va fi prezumată ca realizată în contul persoanei juridice dacă măsura ce ar fi trebuit adoptată ținea de atribuțiile persoanei respective. În situația în care organul sau reprezentantul persoanei juridice au acționat cu depășirea limitelor atribuțiilor lor, se consideră că această împrejurare nu exclude de plano posibilitatea ca infracțiunea să fie comisă în contul persoanei juridice, arătându-se că principiul specialității capacității de folosință a persoanei juridice nu poate fi o cauză de impunitate pentru aceasta.

În dreptul belgian persoana juridică va răspunde penal pentru infracțiunile intrinsec legate de realizarea obiectului său ori de apărarea intereselor sale sau pentru cele în cazul cărora faptele concrete demonstrează că au fost comise în contul său (art. 5, al. 1 C. pen.).

Așadar, trebuie remarcat că legiuitorul belgian a avut în vedere trei categorii de infracțiuni susceptibile de a antrena răspunderea penală a unei colectivități.

O primă categorie de infracțiuni constă în cele comise de însăși persoana juridică în cadrul activităților vizând realizarea obiectului său de activitate, considerându-se că este necesară o legătură intrinsecă între comiterea infracțiunii și realizarea obiectului de activitate.

O a doua categorie de infracțiuni este reprezentată de cele comise de persoana juridică pentru apărarea intereselor sale, infracțiuni care, fără a fi legate direct de realizarea obiectului social al persoanei juridice și fără a intra în politica generală a societății, se comit în interesul acesteia.

Ultima categorie de infracțiuni constă în cele comise în contul persoanei juridice și doctrina belgiană admițând că persoana juridică nu poate răspunde penal atunci când persoana fizică doar a profitat de cadrul material și juridic oferit de societate pentru a comite o infracțiune în interes propriu.

În dreptul brazilian persoana juridică va răspunde penal în măsura în care fapta este săvârșită în interesul său, faptă prin care societatea obține un avantaj indiferent de natura acestuia, ori în beneficiul său, caz în care persoana juridică dobândește un câștig de natură economică, câștig ce poate consta atât în obținerea unui profit, cât și în evitarea unei pierderi.

Codul penal elvețian statuează că persoana juridică va răspunde pentru infracțiunile comise în exercitarea unor activități comerciale, conforme obiectului social al acesteia, trebuind relevat că în Elveția răspunderea penală a persoanei juridice apare ca o răspundere subsidiară ce poate fi angajată doar în condițiile în care nu este posibilă identificarea persoanei fizice ce a comis actul incriminat. Mai mult decât atât, trebuie relevat că această imposibilitate de identificare a autorului material trebuie să fie consecința unor deficiențe de organizare a întreprinderii.

Aliniatul 2 al art. 102 C. pen. elvețian stabilește un număr de șase infracțiuni în cazul cărora răspunderea penală a persoanei juridice poate fi angajată chiar dacă autorul material al infracțiunii a fost identificat, fiind vorba de infracțiuni de participare la un grup infracțional, finanțarea terorismului, spălare de bani, infracțiuni de dare de mită și foloase necuvenite.

Având în vedere faptul că angajarea răspunderii întreprinderii este condiționată de existența posibilității de a reproșa colectivității faptul de a nu fi luat toate măsurile de organizare rezonabile și necesare pentru a împiedica comiterea faptei, s-a încercat identificarea măsurilor pe care o persoană juridică ar trebui să le ia pentru a evita condamnarea penală, printre acestea numărându-se stabilirea unei structuri interne clare, selectarea și formarea continuă a angajaților potrivit exigențelor impuse de atribuțiile stabilite conform fișei postului, orice acțiune trebuie să poată să fie imputată unei persoane, riscurile potențiale și măsurile de prevenire a lor trebuie să fie cunoscute de către angajați, respectarea directivelor generale și a instrucțiunilor trebuie supravegheate, iar în cazul unor abateri colectivitatea trebuie să ia fără întârziere măsurile adecvate împotriva angajaților vinovați pentru a se preveni repetarea unor asemenea fapte.

Doctrina olandeză a statuat că imputarea elementului material al infracțiunii se realizează pe baza teoriei răspunderii funcționale, potrivit căreia actul unei persoane fizice poate fi atribuit unei colectivități în măsura în care comportamentul persoanei fizice corespunde unei funcții sociale îndeplinite de persoana juridică respectivă.

Astfel, s-a statuat că o persoană juridică va fi considerată autor al infracțiunii fie atunci când putea acționa asupra comportamentului ilicit, în sensul că putea să-l interzică sau să-l reglementeze potrivit legii, fie când a acceptat acest comportament ori a tolerat un astfel de comportament în trecut.

Referitor la depășirea atribuțiilor persoanei fizice, autor material, în dreptul olandez se face distincția între depășirea atribuțiilor în domeniul său de competență și intervenția într-un domeniu străin competențelor sale funcționale, în primul caz persoana juridică fiind angajată din punct de vedere penal, în al doilea caz fiind angajată doar o răspundere personală.

În dreptul japonez s-a statuat că atunci când un reprezentant al persoanei juridice sau orice alt angajat al acesteia a comis o încălcare a legii penale, acționând în folosul persoanei juridice, aceasta din urmă va fi sancționată cu amendă.

Astfel, pentru a se angaja răspunderea penală a persoanei juridice trebuie ca un angajat al persoanei juridice să fi comis o faptă prevăzută de legea penală, fiind necesară identificarea persoanei fizice responsabile, fapta trebuie să fi fost comisă în exercitarea atribuțiilor de serviciu și în folosul persoanei juridice, iar legea violată trebuie să cuprindă între dispozițiile sale regula Ryobatsu-Kitei.

În dreptul finlandez răspunderea penală a persoanei juridice este o răspundere indirectă pentru fapta altuia. O primă ipoteză în care o corporație răspunde pentru faptele angajaților este reprezentată de situația în care una sau mai multe persoane fizice, aparținând unui organ cu putere de decizie, au participat la comiterea infracțiunii sau au permis săvârșirea acesteia. Trebuie arătat că în această categorie nu se includ organele cu rang inferior, precum departamentele din cadrul unei societăți, în măsura în care puterea de decizie nu le aparține.

A doua ipoteză în care corporația răspunde pentru fapta unui angajat apare atunci când persoana juridică încalcă obligația generală de a respecta dispozițiile legale și nu ia toate măsurile necesare pentru a preveni încălcarea lor.

Deși este o răspundere pentru fapta altuia, răspunderea penală a persoanei juridice nu este condiționată de identificarea sau de condamnarea penală a unei persoane fizice din cadrul său, în condițiile în care este evident faptul că unul dintre agenții săi a comis infracțiunea.

Pentru ca un act al unei persoane fizice să antreneze răspunderea persoanei juridice, trebuie ca acesta să fie comis în cadrul atribuțiilor de serviciu ale agentului, atribuții determinate potrivit statutului persoanei juridice sau potrivit reglementărilor interne ale acestora, sau în limitele delegării de atribuții și trebuie ca actul să fie comis în interesul persoanei juridice, indiferent dacă aceasta și-a dat sau nu acordul expres pentru comiterea respectivului act.

Mai mult decât atât, în dreptul finlandez instanța va decide în fiecare caz în parte dacă este oportun ca actul prepusului să determine sancționarea colectivității, ținând seama de natura și întinderea neglijenței corporației, de forma de participare a organelor de conducere la săvârșirea faptei, de statutul făptuitorului în cadrul persoanei juridice, de pericolul social al faptei săvârșite, de consecințele infracțiunii, de măsurile luate de colectivitate pentru prevenirea comiterii de noi fapte, pentru a repara prejudiciul produs și pentru descoperirea vinovaților, de dimensiunile corporației și de alte asemenea aspecte.

Și în dreptul portughez este admisă răspunderea penală a persoanei juridice, statuându-se că infracțiunea trebuie să fi fost comisă de organele sau reprezentanții persoanei juridice, în numele acesteia și în interesul colectiv. În situațiile în care este admisă posibilitatea angajării răspunderii penale a persoanei juridice de către o persoană fizică ce nu deține o funcție de conducere sau de reprezentare, este necesar să se constate că săvârșirea infracțiunii a fost posibilă datorită încălcării intenționate a obligațiilor de supraveghere și control ce reveneau persoanelor cu funcție de conducere.

2.5.2. Soluții specifice dreptului intern

Spre deosebire de modelul de răspundere penală a persoanei juridice consacrat în Legea nr. 301/2004, atât Legea nr. 278/2006, pentru modificarea și completarea Codului penal, cât și Legea nr. 286/2009, privind Noul Cod penal, consacră un model de răspundere directă, în care persoana juridică răspunde pentru o faptă proprie. Pe cale de consecință, toate elementele infracțiunii trebuie să fie constatate cu privire la persoana juridică, separat de eventuala lor constatare în cazul unei persoane fizice.

În conformitate cu prevederile art. 135 N. C. pen., persoanele juridice răspund penal pentru infracțiunile săvârșite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice, legiuitorul consacrând, astfel, trei criterii în baza cărora o infracțiune poate fi atribuită unei persoane juridice.

În literatura juridică de specialitate s-a arătat că în ceea ce privește ipoteza săvârșirii faptei prevăzute de legea penală în realizarea obiectului de activitate al persoanei juridice, aceasta este relativ ușor de apreciat, având în vedere faptul că se poate observa din actul constitutiv al persoanei juridice, indiferent dacă este o persoană cu scop patrimonial sau una fără scop patrimonial, care este obiectul său de activitate.

De asemenea, în doctrină s-a arătat că acest text trebuie interpretat în sensul că fapta penală trebuie să se afle în strânsă legătură cu realizarea obiectului de activitate, deci trebuie să fie vorba de fapte care se leagă de politica generală a persoanei juridice sau de activitățile sale principale, menite să ducă la realizarea obiectului social, precum infracțiuni privind concurența, infracțiuni privind regimul unor activități economice, infracțiuni privind protecția mediului, protecția muncii etc.

În sfera infracțiunilor săvârșite în interesul persoanei juridice se vor regăsi infracțiunile ce exced cadrului activităților legate de realizarea obiectului de activitate, dar care sunt susceptibile să aducă un beneficiu persoanei juridice. Așa cum în mod corect s-a subliniat, prin beneficiul adus persoanei juridice se înțelege atât obținerea unui profit, cât și evitarea unei pierderi.

Așa cum în mod corect s-a arătat, în acest caz legiuitorul a avut în vedere situațiile în care, deși persoana fizică a acționat în afara obiectului de activitate al persoanei juridice, acest fapt a fost în mod indubitabil în profitul ei.

În fine, infracțiunile comise în numele persoanei juridice constau în acele infracțiuni care nu sunt legate nemijlocit de obiectul de activitate al acesteia și nici nu sunt de natură a-i aduce un beneficiu, dar se comit în procesul organizării activității și funcționării persoanei juridice. În această categorie s-ar include infracțiunea de abuz în serviciu constând în refuzul angajării unei persoane care a câștigat concursul datorită etniei acesteia, această faptă neaducând nici un profit persoanei juridice, dar fiind comisă de funcționarul în cauză în numele ei.

Din analiza celor trei categorii de infracțiuni, se poate observa cu ușurință că acestea se întrepătrund, dar menționarea expresă a acestor trei categorii de infracțiuni de către legiuitor este justificată de către preocuparea acestuia de a nu oferi persoanei juridice posibilitatea eludării răspunderii penale în cazul infracțiunilor legate într-un mod sau altul de activitatea sa, dat fiind faptul că în practică este uneori dificil de delimitat în mod precis sfera infracțiunilor legate nemijlocit de activitatea persoanei juridice.

Pe cale de consecință, pentru a imputa, din punct de vedere penal, actul material persoanei juridice, este suficient să se constate că fapta penală comisă se încadrează în cel puțin una dintre cele trei categorii.

3. Sancțiunile aplicabile persoanei juridice

3.1. Aspecte de drept comparat

Problema sancțiunilor aplicabile persoanelor juridice a fost invocată de către partizanii adagiului societas delinquere non potest, ca argument pentru respingerea ideii de răspundere penală a colectivităților, această problemă fiind o preocupare constantă a doctrinei juridice de specialitate.

Așa cum s-a arătat, soluțiile propuse cunosc o mare diversitate, plecând de la cele care consideră că persoanelor juridice le sunt aplicabile doar sancțiuni patrimoniale, până la cele care prevăd posibilitatea instituirii unei game largi de sancțiuni susceptibile să atingă persoana juridică în toate atributele sale.

Amenda, ca sancțiune de drept penal, apare cel mai frecvent în propunerile doctrinei, considerându-se că aceasta prezintă avantajul de a atinge în mod direct persoana juridică, presupunând costuri minime pentru executare și având un efect intimidant care poate conduce la realizarea scopului pedepsei.

În cazul acestei sancțiuni problemele apar odată cu individualizarea amenzii, având în vedere faptul că persoanele juridice au o forță economică diferită, cuantumul sancțiunii trebuind să se raporteze la acest criteriu, propunându-se chiar ca determinarea cuantumului amenzii să se facă prin raportarea la activul patrimonial sau la cifra de afaceri a persoanei juridice.

O altă sancțiune aplicabilă persoanei juridice o reprezintă suspendarea activității acesteia pe o anumită perioadă. Cu toate că această sancțiune poate avea consecințe grave, efectul de ricoșeu fiind pronunțat, mai ales asupra salariaților, totuși aplicarea unei asemenea sancțiuni se impune prin prisma condițiilor în care a fost comisă infracțiunea.

Confiscarea specială poate apărea, în funcție de alegerea legiuitorului, fie ca o pedeapsă, fie ca o măsură de siguranță, însă așa cum s-a subliniat, indiferent de opțiune, soluția optimă ar fi ca aceasta să constituie o pedeapsă complementară, având în vedere că ea singură nu este susceptibilă să realizeze scopurile pedepsei.

Dizolvarea persoanei juridice apare ca un corespondent al pedepsei capitale aplicabile acestei categorii de persoane, ea fiind aplicabilă doar în cazul unor comiteri de infracțiuni grave în lumina gravității consecințelor pe care aplicarea unei asemenea pedepse le atrage.

De asemenea, ca pedeapsă aplicabilă persoanei juridice s-a propus consacrarea publicării hotărârii de condamnare, considerându-se că o astfel se sancțiune are un puternic efect intimidant, mai ales în cazul persoanelor juridice care își desfășoară activitatea în sectorul economic.

În același sens se înscrie ordinul de publicitate negativă, sancțiune ce constă în obligarea persoanei juridice infractoare să publice pe cheltuială sa un mesaj publicitar informând asupra infracțiunii comise și a sancțiunii aplicate.

Ca exemplu al unei astfel de sancțiuni este amintit cazul unei societăți comerciale obligate să publice un astfel de mesaj în Los Angeles Times printr-un ordin judecătoresc , mesajul având următorul conținut: „Atenție! Depozitarea ilegală a deșeurilor toxice duce la închisoare. Am fost prinși… Acum plătim prețul. Astăzi, în timp ce dumneavoastră citiți acest mesaj, președintele și vicepreședintele nostru își petrec timpul în închisoare, iar noi am fost obligați să publicăm acest mesaj”.

Sancțiunea penală a ordinului de publicitate negativă poate fi un mijloc eficient de prevenire a infracțiunilor comise de către persoanele juridice, mai ales că firmele investesc sume considerabile în publicitate, iar pe această cale, eventualele victime ale unei astfel de persoane juridice sunt atenționate, devenind mai precaute în relațiile de afaceri.

Așa cum în mod corect s-a arătat în literatura de specialitate publicarea hotărârii de condamnare sau ordinul de publicitate negativă nu pot avea decât statutul unor pedepse complementare, însoțind o altă sancțiune ce a fost aplică persoanei juridice.

Plasarea sub control a persoanei juridice este o altă propunere de sancțiune susceptibilă de aplicare persoanelor juridice, ea constând fie în numirea unui administrator judiciar care să preia atribuțiile organelor de conducere, fie în desemnarea unor persoane care să supravegheze activitatea acestor organe.

Această sancțiune este însă criticată în doctrina americană, considerându-se că ea apare ca o imixtiune nejustificată în libertatea comerțului.

O altă categorie de pedepse aplicabile persoanei juridice constau în pedepsele privative de drepturi, acestea putând avea un conținut foarte larg, în funcție de specificul activității diferitelor colectivități.

În categoria unor astfel de sancțiuni au fost enumerate pedepse precum: interzicerea dreptului de a beneficia de subvenții, retragerea temporară a licenței pentru o anumită activitate, interzicerea accesului pe anumite piețe, interzicerea anumitor forme de publicitate, decăderea din dreptul de a beneficia de anumite facilități fiscale etc.

În fine, în literatura juridică de specialitate s-a apreciat că și în cazul persoanelor juridice sunt aplicabile sancțiunile alternative la pedeapsa închisorii prevăzute pentru persoana fizică, în special munca în folosul comunității și probațiunea.

Legislația belgiană a încercat în materia sancțiunilor aplicabile persoanei juridice infractoare să mențină un paralelism relativ la regimul aplicabil persoanelor fizice. Cum însă unele sancțiuni aplicabile persoanelor fizice sunt imposibil de aplicat unor persoane juridice, prin însăși natura lor, amenda a fost aleasă ca pedeapsă principală comună în cazul entităților colective.

Legiuitorul belgian a stabilit un mecanism de conversie a pedepsei cu închisoare în amendă, astfel încât sancțiunea aplicabilă persoanei juridice să se determine întotdeauna având ca bază pedeapsa prevăzută de lege pentru persoanele fizice și pentru a se evita posibilitatea aplicării unei sancțiuni mai ușoare unei persoane juridice, față de o persoană fizică ce a comis aceeași faptă.

În dreptul finlandez și elvețian unica sancțiune aplicabilă persoanei juridice este amenda, iar în dreptul norvegian sunt prevăzute ca sancțiuni amenda și interdicția de a desfășura anumite activități pe o perioadă de maximum cinci ani.

În dreptul marocan persoanei juridice îi este aplicabilă pedeapsa amnezii și pedepsele accesorii contând în confiscarea parțială a bunurilor, dizolvarea și publicarea deciziei de condamnare, împotriva acestor entități putând fi dispuse și măsuri de siguranță, precum confiscarea obiectelor ilicite sau periculoase și închiderea temporară sau definitivă a unui local industrial sau comercial.

În dreptul japonez singura pedeapsă aplicabilă persoanei juridice este amenda, dar pot fi aplicate și sancțiuni de natură administrativă constând în confiscarea profitului legal, confiscarea bunurilor care au servit la comiterea infracțiunii, retragerea licenței de funcționare, publicarea deciziei de condamnare.

Și în dreptul sud-african unica pedeapsă principală care poate fi aplicată unei persoane juridice este amenda, chiar dacă în textul legii care incriminează fapta amenda nu este prevăzută printre sancțiuni, o reglementare asemănătoare regăsind și în Australia, unde însă în ultima perioadă legislația specială a început să utilizeze, pe lângă amendă și alte sancțiuni principale ori complementare a amenzii, cum ar fi probațiunea, munca în folosul comunității ori obligarea la realizarea unui audit.

În Estonia, Codul penal prevede doar două sancțiuni care pot fi aplicate persoanelor juridice, respectiv amenda, prevăzută de art. 44 din Codul penal și dizolvarea persoanei juridice prevăzută în cuprinsul art. 46.

De remarcat este faptul că amenda poate fi aplicată persoanei juridice și ca o pedeapsă suplimentară alături de dizolvare, această din urmă pedeapsă putând fi aplicată doar în condițiile în care persoana juridică are ca scop săvârșirea de infracțiuni.

Și în dreptul francez cuantumul amenzii se determină prin raportare la limitele amenzii aplicabile persoanelor fizice, maximul amenzii prevăzute pentru persoana juridică fiind de cinci ori maximul amenzii prevăzute pentru persoana fizică, indiferent de natura faptei penale.

Pentru cazurile în care legea nu prevede o amendă aplicabilă persoanelor fizice, persoanelor juridice nu le poate fi aplicată amenda, această situație fiind criticată în doctrină. De lege ferenda s-a propus ca în Codul penal să se introducă un tabel care să permită determinarea pedepselor aplicabile persoanelor juridice, diferențiate după cum pedeapsa constă în detențiunea pe viață, închisoarea de cel mult 30 de ani, închisoarea de cel mult 20 de ani și închisoarea de cel mult 15 ani în cazul crimelor, precum și închisoarea cuprinsă între 7 și 10 ani, cea cuprinsă între 3 și 5 ani, între 1 și 2 ani și între 2 și 6 luni, în cazul delictelor.

În dreptul belgian amenda va fi cuprinsă între 1.320.000 € și 3.960.000 € în cazul infracțiunilor pentru care pedeapsa este detențiunea pe viață, de 2.750 € înmulțit cu numărul minim de luni, dar nu inferior minimului amenzii, și 11.000 € înmulțit cu numărul maxim de luni, dar nu inferior dublului maximului amenzii, pentru infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii.

În Estonia amenda nu poate fi mai mică de 3.000 € și nici mare de 16.000.000 €, iar în Finlanda minimul amenzii prevăzut de lege este de 850 €, iar maximul este de 850.000 €, remarcând că în anul 2005 cuantumul amenzii medii aplicate se ridică la suma de 6.813 €.

Codul penal suedez dispune că persoanei juridice i se poate aplica o amendă cuprinsă între 500 € și 1.000.000 €, iar articolul 102 din Codul penal elvețian prevede ca unică sancțiune aplicabilă persoanei juridice amenda de până la 5.000.000 CHF. .

În dreptul francez, potrivit dispozițiilor art. 132-24 Cod penal instanța face individualizarea pedepsei având în vedere circumstanțele comiterii infracțiunii și persoana infractorului. Deși, așa cum s-a arătat, principiul individualizării este conceput pentru persoanele fizice, el se aplică și în cazul pedepselor pronunțate împotriva persoanei juridice infractoare.

Astfel, în ceea ce privește pedeapsa principală a amenzii, deși legiuitorul nu a prevăzut calcularea acesteia ca procent din cifra de afaceri, dată fiind libertatea judecătorului în individualizare, nimic nu se opune ca aceasta să fie luată în calcul.

Referitor la individualizarea executării pedepsei trebuie arătat faptul că nu toate modalitățile prevăzute de lege sunt aplicabile și persoanelor juridice, cum ar fi munca în interes general, suspendarea sub supraveghere sau amânarea sub supraveghere a pronunțării condamnării.

Persoana juridică poate însă beneficia de suspendarea condiționată a executării pedepsei, care nu va putea fi aplicată în cazul dizolvării, plasării sub supraveghere, a închiderii localului sau a afișării ori difuzării hotărârii de condamnare.

O astfel de suspendare poate fi acordată dacă persoana juridică nu a fost condamnată pentru o crimă sau un delict în ultimii 5 ani la o pedeapsă mai mare de 60.000 €, iar în cazul contravențiilor suspendarea nu este posibilă dacă în termen de 5 ani persoana juridică a mai fost condamnată la o amendă mai mare de 15.000 €.

În fine, legislația franceză prevede că suspendarea poate fi revocată în situația săvârșirii unei noi fapte prevăzută de legea penală într-un termen de încercare de 5 ani, care curge de la data aplicării suspendării.

În dreptul belgian art. 41 bis C. pen. dispune că în ceea ce privește individualizarea pedepsei amenzii sunt aplicabile dispozițiile în materie ale părții generale ale Codului penal, fiind avute în vedere dispozițiile privind tentativa, recidiva, concursul de infracțiuni, circumstanțele atenuante etc.

În SUA, la individualizarea sancțiunii, în special la stabilirea sancțiunilor ce vor fi alese și a limitelor de pedeapsă ale amenzii, cel mai important rol dintre circumstanțele de atenuare și agravare a pedepsei revine existenței unui program intern de prevenire, descoperire și sancționare a infracțiunilor săvârșite în cadrul persoanei juridice.

Pentru ca un astfel de program să fie considerat eficace trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe condiții, după cum urmează:

existența unor standarde și proceduri rezonabile, simple coduri etice nefiind suficiente în acest sens, persoana juridică trebuind să stabilească măsuri speciale și specifice pentru activitatea sa, măsuri prin care să vizeze împiedicarea comiterii unor infracțiuni de către angajați;

cel puțin unul dintre conducătorii persoanei juridice trebuie să fie desemnat ca supraveghetor al acestei activități;

persoana juridică trebuie să evite delegarea unor puteri discreționare către persoane cu privire la care corporația știa sau trebuia să știe că au tendința de a se angaja în activități ilicite;

existența unor programe destinate tuturor angajaților prin care să se urmărească educarea acestora cu privire la prevederile legale existente în domeniul în care activează;

existența unui sistem de monitorizare a activității, împreună cu un sistem prin care, în condiții de confidențialitate, angajații pot să raporteze eventualele încălcări ale legii comise de alți angajați;

existența unor sancțiuni disciplinare serioase, atât contra celor care au comis actul ilicit, cât și contra celor care nu au descoperit faptele acestora.

În dreptul canadian nu există niciun fel de criterii generale de individualizare a sancțiunii și nici un fel de sistem de asigurare a plății amenzii în afară de executarea silită, propunându-se ca în momentul condamnării corporației să fie desemnate persoanele din conducerea acesteia care să fie însărcinate cu executarea amenzii, sub amenințarea sancțiunilor penale.

3.2. Sancțiunile aplicabile persoanei juridice în dreptul penal român

3.2.1. Amenda ca unică pedeapsă principală

Prin Legea nr. 278/2006 a fost introdus în Vechiul Codul penal capitolul IV1 intitulat pedepsele aplicabile persoanei juridice, articolul 711 instituind ca unică pedeapsă principală amenda, spre deosebire de pedepsele aplicabile persoanelor fizice, aceiași opțiune fiind păstrată de către legiuitor și în cuprinsul art. 136 din Noul Cod penal (Legea nr. 286/2009).

În dreptul francez amenda ne apare ca o sancțiune de drept comun, fiind aplicabilă în cazul oricărei infracțiuni, indiferent dacă este vorba despre o crimă, un delict sau o contravenție. Cuantumul pedepsei amenzii se determină prin raportare la limitele amenzii aplicabile persoanei fizice, maximul amenzii prevăzute pentru persoana juridică fiind de cinci ori maximul amenzii prevăzute pentru persoana fizică.

Mai mult decât atât, nu este recunoscută posibilitatea persoanei juridice de a promova o acțiune în regres împotriva persoanei fizice ce are calitatea de organ sau reprezentant, pentru recuperarea amenzii plătite, dat fiind faptul că rezultatul unei asemenea acțiuni ar contravenii principiului caracterului personal al răspunderii penale.

Așa cum s-a arătat, acest model de cadru sancționator, fundamentat pe o singură pedeapsă principală, și anume amenda, este consacrat de majoritatea legislațiilor care reglementează răspunderea penală a persoanei juridice.

Amenda apare ca o pedeapsă cu caracter patrimonial, constând în diminuarea patrimoniului persoanei juridice prin obligarea acesteia la plata unei sume de bani care se face venit la bugetul statului.

Așa cum în mod corect s-a arătat prin raportare la pedeapsa principală prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită de persoana fizică, se stabilește un paralelism între răspunderea persoanelor fizice și a celor juridice cu atât mai necesar cu cât răspunderea persoanei juridice nu exclude răspunderea persoanei fizice.

3.2.1.1. Limitele generale și speciale ale amenzii

Aliniatul 1 al art. 137 N. C. pen. prevede că amenda constă în suma de bani pe care persoana juridică este condamnată să o plătească statului.

În cuprinsul aliniatului 2 al art. 137 N. C. pen. se arată că cuantumul amenzii se stabilește prin sistemul zilelor-amendă, iar suma corespunzătoare unei zile-amendă, cuprinsă între 100 și 5.000 lei, se înmulțește cu numărul zilelor-amendă, care este cuprins între 30 de zile și 600 de zile.

Limitele speciale ale zilelor-amendă sunt cuprinse între: 60 și 180 de zile-amendă, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită numai pedeapsa amenzii; 120 și 240 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 5 ani, unică sau alternativ cu pedeapsa amenzii; 180 și 300 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 10 ani; 240 și 420 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 20 de ani; 360 și 510 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani sau detențiunea pe viață.

Aliniatul 3 al art. 137 din Noul Cod penal prevede că instanța stabilește numărul zilelor-amendă ținând cont de criteriile generale de individualizare a pedepsei, iar cuantumul sumei corespunzătoare unei zile-amendă se determină ținând seama de cifra de afaceri, în cazul persoanei juridice cu scop lucrativ, respectiv de valoarea activului patrimonial în cazul altor persoane juridice, precum și de celelalte obligații ale persoanei juridice.

Considerăm că acest mod de stabilire a amenzii persoanei juridice adoptat prin noua reglementare este preferabil celui din reglementarea veche, mai ales prin faptul că la stabilirea cuantumului sumei corespunzătoare unei zile amendă se va ține cont de cifra de afaceri sau de valoarea activului patrimonial al persoanei juridice, evitându-se, astfel, atât aplicarea unei sancțiuni derizorii pentru o persoană juridică cu o putere economică considerabilă, cât și aplicarea unei amenzi care să aibă ca efect intrarea în faliment a persoanei juridice infractoare.

În fine, aliniatul 5 al art. 137 din Noul Cod penal statuează că atunci când prin infracțiunea săvârșită persoana juridică a urmărit obținerea unui folos patrimonial, limitele speciale ale zilelor-amendă prevăzute de lege prin infracțiunea comisă se pot majora cu o treime, fără a se depăși maximul general al amenzii. La stabilirea amenzii instanța va ține seama de valoarea folosului patrimonial obținut sau urmărit.

Având în vedere că este puțin probabil ca o persoană juridică să comită vreo infracțiune fără ca prin aceasta să urmărească obținerea unui folos patrimonial, fie sub aspectul obținerii unui profit, fie sub aspectul evitării unei pierderi, considerăm că legiuitorul ar fi trebuit să prevadă această circumstanță agravantă doar în raport de valoarea folosului patrimonial obținut sau urmărit, iar în funcție de anumite limite alese pentru acesta din urmă instanța să aibă obligația, iar nu facultatea de a majora cu o treime limitele speciale ale zilelor-amendă.

3.2.1.2. Individualizarea pedepsei amenzii

Aliniatul 3 al art. 72 din Vechiul Cod penal prevedea că la stabilirea și aplicarea pedepselor pentru persoana juridică se ține seama de dispozițiile generale ale Codului penal, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială pentru persoana fizică, de gravitatea faptei săvârșite și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

În literatura juridică de specialitate s-a exprimat opinia că ar fi fost de dorit introducerea unui criteriu de individualizare suplimentar constând în cifra de afaceri sau valoarea activului patrimonial al persoanei juridice.

În argumentare s-a arătat că pentru a își atinge scopul, pedeapsa amenzii trebuie legată în mod inevitabil de acest element având în vedere că o amendă determinată exclusiv prin raportare la criteriile enumerate în textul Codului penal, poate conduce fie la aplicarea unei sancțiuni derizorii, care va încuraja persoana juridică în continuarea comiterii de infracțiuni și de a plăti amenzile, această soluție fiind mai profitabilă din punct de vedere economic pentru persoana juridică infractoare, fie la aplicarea unei sancțiuni care ar determina inevitabil falimentul persoanei juridice.

Articolul 74 din Noul Cod penal statuează, la modul general, că stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei se face în raport cu gravitatea infracțiunii săvârșite și cu periculozitatea infractorului care se evaluează după următoarele criterii: împrejurările și modul de comitere a infracțiunii precum și mijloacele folosite; starea de pericol creată pentru valoarea socială ocrotită; natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii; motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit; natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului; conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal; nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială.

În ceea ce privește efectele circumstanțelor atenuante și agravante, acestea sunt reglementate în mod asemănător cazului persoanei fizice infractoare.

Astfel, potrivit aliniatului 4 al art. 76 din Vechiul Cod penal, introdus prin Legea nr. 278/2006, în cazul în care există circumstanțe atenuante, amenda pentru persoana juridică se reduce după cum urmează: când minimul special al amenzii este de 10.000 lei sau mai mare, amenda se coboară sub acest minim, dar nu mai mult de o pătrime; când minimul special al amenzii este de 5.000 lei sau mai mare, amenda se coboară sub acest minim, dar nu mai mult de o treime.

Așa cum în mod corect s-a relevat în doctrină, modul de formulare al acestui text de lege lasă loc unor interpretări divergente trebuind stabilit dacă intenția legiuitorului a fost de a coborî pedeapsa cel mult până la ¼, respectiv 1/3 din minim, sau de a se coborî cu cel mult aceste fracțiuni din minim.

Așa cum s-a arătat, în sprijinul primei interpretări poate fi adus ca argument existența unui mecanism similar în ceea ce privește persoanele fizice, prevăzut în aliniatul 2 al art. 76 C. pen., iar în sprijinul în celei de a doua interpretări s-ar putea argumenta că ar fi logic ca în cazul pedepselor mai mari reducerea să fie făcută până la ¼ din minim, în vreme ce în cazul pedepselor mai mici reducerea să se facă până la 1/3, precum și faptul că în cazul pedepselor al căror minim special este de 5.000 lei, nu ar fi posibilă coborârea pedepsei până la 1-3 din minim, dat fiind faptul că în acest caz pedeapsa aplicată ar fi mai mică decât minimul general al amenzii, care este de 2.500 lei.

În cazul circumstanțelor agravante, sporul aplicabil persoanelor juridice este de cel mult ¼ din maximul special, mecanismul de sancționare fiind similar celui consacrat pentru pedepsele constând în amendă aplicate în cazul persoanelor fizice.

Potrivit art. 147 din Noul Cod penal, în caz de concurs de infracțiuni, pluralitate intermediară sau de cauze de atenuare ori agravare a răspunderii penale, persoanei juridice i se aplică regimul amenzii prevăzut de lege pentru persoana fizică, iar potrivit aliniatului 1 al art. 76, privind efectele circumstanțelor atenuante în cazul persoanei fizice infractoare, prevede că în cazul în care există circumstanțe atenuante, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită se reduc cu o treime, pe când în cazul în care există circumstanțe agravante, maximul pedepsei prevăzut de lege pentru infracțiunea săvârșită se poate majora cu până la o treime din acest maxim, în cazul pedepsei amenzii, conform art. 78, al. 1 din Noul Cod penal.

Dispozițiile art. 79 din Noul Cod penal prevăd că dacă în cazul aceleiași infracțiuni sunt incidente două sau mai multe dispoziții care au ca efect reducerea pedepsei, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită se reduc prin aplicarea succesivă a dispozițiilor privitoare la tentativă, circumstanței atenuante și cazuri speciale de reducerea a pedepsei, în această ordine.

Aliniatul 2 al aceluiași articol statuează că dacă sunt incidente două sau mai multe dispoziții care au ca efect agravarea răspunderii penale, pedeapsa se stabilește prin aplicarea succesivă a dispozițiilor privitoare la circumstanțe agravante, infracțiune continuată, concurs sau recidivă.

În fine, aliniatul 3 arată că dacă în cazul aceleiași infracțiuni sunt incidente una sau mai multe cauze de reducere a pedepsei și una sau mai multe cauze de majorare a pedepsei, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită se reduc conform aliniatului 1, după care limitele de pedeapsă rezultate se majorează conform aliniatului 2.

În privința individualizării executării pedepsei Legea nr. 278/2006 a modificat textele art. 81 și 861 din Vechiul Cod penal care reglementau suspendarea condiționată a executării pedepsei și suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, în sensul prevederii exprese a faptului că aceste instituții de drept penal se aplică exclusiv persoanelor fizice care au săvârșit o faptă prevăzută de legea penală.

Capitolului V din Noul Cod penal reglementează individualizarea pedepselor, iar în secțiunile privind individualizarea executării pedepsei nu au fost preluate prevederile din Vechiul Cod penal cu referire la aplicarea acestor instituții în cazul persoanei juridice infractoare.

În mod firesc, întrebarea care se ridică este aceea dacă persoanei juridice i se pot aplica prevederile renunțării la aplicarea pedepsei, a amânării aplicării pedepsei și a suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

Considerăm că din modul de reglementare a noii instituții introduse în dreptul penal român prin Noul Cod penal, constând în renunțarea la aplicarea pedepsei, nimic nu se opune ca aceasta să poată fi aplicată și persoanei juridice.

Astfel, articolul 80, care reglementează condițiile renunțării la aplicarea pedepsei, statuează că instanța poate dispune renunțarea la aplicarea pedepsei dacă sunt întrunite în mod cumulativ două condiții și anume:

infracțiunea săvârșită prezintă o gravitate redusă, având în vedere natura și întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul și împrejurările în care a fost comisă, motivul și scopul urmărit;

în raport cu persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii, precum și de posibilitățile sale de îndreptare, instanța apreciază că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecințelor pe care le-ar avea asupra persoanei acesteia.

Această nouă instituție vine să înlocuiască textul art. 181 din Vechiul Cod penal, care prevedea că nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia dintre valorile apărate de lege și prin conținutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanță, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni. În același text de lege se arată că la stabilirea în concret a gradului de pericol social se ține seama de modul și mijloacele de săvârșire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putu produce, precum și de persoana și conduita făptuitorului.

În baza acestei norme de drept substanțial a fost introdusă reglementarea cuprinsă în art. 10, al. 1, lit. b1 din Vechiul Cod de procedură penală care dispunea că acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată dacă fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.

Pe cale de consecință, având în vedere schimbările produse în cuprinsul Codului penal, considerăm că ar fi inechitabil ca persoana juridică să beneficieze de prevederile art. 181 din vechea reglementare, dar să nu beneficieze de prevederile privind renunțarea la aplicarea pedepsei din noua reglementare.

Aliniatul 2 al art. 80 din Noul Cod penal statuează că nu se poate dispune renunțarea la aplicarea pedepsei dacă:

infractorul a mai suferit anterior o condamnare cu excepția cazurilor în care faptele nu mai sunt prevăzute de legea penală, a infracțiunilor amnistiate, sau a celor pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare;

față de același infractor s-a mai dispus renunțarea la aplicarea pedepsei în ultimii doi ani anteriori datei comiterii infracțiunii pentru care este judecat;

infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată, sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării și tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanților;

pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea mai mare de 3 ani.

În cazul concursului de infracțiuni, renunțarea la aplicarea pedepsei se poate dispune dacă pentru fiecare infracțiune concurentă sunt îndeplinite cumulativ condițiile anterior enumerate.

Când instanța dispune renunțarea la aplicarea pedepsei va aplica infractorului un avertisment care constă în prezentarea motivelor de fapt care au determinat aplicarea acestei instituții de drept penal și atenționarea infractorului asupra conduitei sale viitoare și a consecințelor la care se expune dacă va mai comite infracțiuni. În cazul concursului de infracțiuni se va aplica un singur avertisment.

În fine, persoana față de care s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei nu este supusă nici unei decăderi, interdicții sau incapacități ce ar putea decurge din infracțiunea săvârșită, neproducându-se niciun efect asupra executării măsurilor de siguranță și a obligațiilor civile prevăzute în hotărâre.

3.2.2. Pedepsele complementare

Doctrina și practica juridică consideră în unanimitate că uneori aplicarea doar a pedepsei principale ar fi insuficientă pentru atingerea scopului pedepsei, impunându-se și aplicarea unei pedepse complementare. Astfel, legiuitorul a prevăzut mai multe pedepse complementare pentru întregirea conținutului pedepsei principale.

În vechiul Cod penal, capitolul IV1 reglementa pedepsele aplicabile persoanelor juridice, capitol introdus prin Legea nr. 278/2006, și prevedea ca pedepse complementare dizolvarea persoanei juridice, suspendarea activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice, închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice, interdicția de a participa la procedurile de achiziții publice și afișarea sau difuzarea hotărârii de condamnare.

Articolul 136 din Noul Cod penal prevede ca pedepse complementare aplicabile persoanei juridice dizolvarea persoanei juridice, suspendarea activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani, închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani, interzicerea de a participa la procedurile de achiziții publice pe o perioadă de la unu la 3 ani, plasarea sub supraveghere judiciară și afișarea sau publicarea hotărârii de condamnare.

Se poate observa că în comparație cu vechea reglementare a fost introdusă o pedeapsă complementară nouă, cea constând în plasarea sub supraveghere judiciară, care presupune desemnarea de către instanță a unui administrator judiciar sau mandatar judiciar care va supraveghea, pe o perioadă de la unu la 3 ani, desfășurarea activității ce a ocazionat săvârșirea infracțiunii.

Administratorul sau mandatarul judiciar desemnat în aceste condiții are obligația de a sesiza instanța atunci când constată că persoana juridică nu aluat măsurile necesare în vederea prevenirii comiterii de noi infracțiuni, iar în cazul în care instanța constată că sesizarea este întemeiată va dispune înlocuirea acestei pedepse cu pedeapsa complementară constând în suspendarea activității persoanei juridice.

Aliniatul 3 al art. 144 din Noul Cod penal prevede că plasarea sub supraveghere judiciară nu se aplică în cazul instituțiilor publice, a partidelor politice, sindicatelor, patronatelor, organizațiilor religioase ori aparținând minorităților naționale, constituite potrivit legii și persoanelor juridice care își desfășoară activitatea în domeniul presei.

3.2.2.1. Dizolvarea persoanei juridice

Articolul 139 N. C. pen. prevede că pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice se aplică atunci când aceasta a fost constituită în scopul săvârșirii de infracțiuni sau când obiectul ei de activitate a fost deturnat în acest scop, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea mai mare de 3 ani. Mai mult decât atât, instanța va dispune dizolvarea persoanei juridice și în caz de neexecutare, cu rea-credință, a uneia dintre pedepsele complementare constând în suspendarea activității persoanei juridice, închiderea unor puncte de lucru ale acesteia, interzicerea de a participa la procedurile de achiziții publice ori plasarea sub supraveghere judiciară.

Pedeapsa dizolvării persoanei juridice este echivalentul pedepsei capitale persoanei fizice, astfel încât, datorită gravității consecințelor pe care le atrage aplicarea acestei pedepse complementare, își va găsi vocație doar în cazul în care persoana juridică a fost creată în vederea comiterii de infracțiuni ori obiectul său de activitate a fost deturnat în acest scop.

Așa cum în mod corect s-a arătat în doctrină, în ipoteza constituirii persoanei juridice în scopul comiterii de infracțiuni, aceasta se plasează în ilegalitate prin scopul ascuns urmărit din chiar momentul creării ei, având în vedere și faptul că scopul declarat al persoanei juridice va fi întotdeauna unul licit.

Doctrina franceză consideră că nu este necesar ca toți fondatorii să fi urmărit comiterea de infracțiuni prin crearea persoanei juridice, această sancțiune fiind aplicabilă și în cazul în care unii dintre aceștia au fost de bună-credință, iar săvârșirea de infracțiuni nu trebuie să fie singurul scop al persoanei juridice, fiind suficient ca acesta să reprezinte însă scopul principal.

Reglementarea acestei sancțiuni rezultă din dorința legiuitorului de a împiedica persoanele fizice să comită infracțiuni în spatele unui „paravan” creat prin înființarea persoanei juridice, dar trebuie avut în vedere faptul că dovedirea intenției fondatorilor va fi dificil de realizat, mai ales în cazul în care, pentru a disimula scopul real al înființării entității colective, aceasta va desfășura la început o activitate licită.

În a doua ipoteză de aplicare a acestei pedepse prevăzută de lege, constând în deturnarea obiectului de activitate al persoanei juridice în vederea comiterii de infracțiuni, se pune problema de a ști dacă deturnarea se referă la o schimbare totală a obiectului de activitate sau este suficientă și o modificare parțială.

Literatura juridică de specialitate și jurisprudența franceză și belgiană a avansat soluții divergente pentru această problemă. Dreptul francez consideră că suntem în prezența unei astfel de deturnări a scopului persoanei juridice dacă obiectul licit al acesteia nu este respectat în totalitate, fiind vorba de o schimbare a obiectului real, pe când în Belgia se consideră că aplicarea acestei pedepse este posibilă doar atunci când persoana juridică ajunge să nu mai desfășoare decât activități contrare obiectului pentru care s-a constituit, acesta fiind total deturnat.

În mod corect în literatura juridică de specialitate s-a subliniat faptul că în practică vor fi aproape inexistente cazurile în care persoana juridică al cărui obiect de activitate a fost deturnat numai desfășoară nicio activitate licită, fiind de presupus ca aceasta să își organizeze astfel de activități pentru a masca activitatea infracțională.

Pe cale de consecință, considerăm că soluția propusă de dreptul francez este mai aproape de realitățile socio-economice și nu va goli de conținut cel de-al doilea caz de aplicare a pedepsei complementare constând în dizolvarea persoanei juridice.

Astfel, în cazul în care instanța va constata deturnarea obiectului social al entității colective, va putea dispune aplicarea pedepsei dizolvării în cazul în care din datele concrete ale cauzei rezultă că activitatea persoanei juridice este preponderent contrară obiectului social declarat, activitățile licite fiind desfășurate doar pentru ascunderea infracțiunilor comise.

Așa cum s-a arătat, un criteriu important în aprecierea proporției activităților ilicite în raport de cele licite îl constituie veniturile realizate din cele două categorii de activități, iar dacă veniturile dovedite ca fiind obținute din activitatea ilicită sunt preponderente față de cele obținute licit, se poate considera că obiectul social al persoanei juridice a fost deturnat, fiind astfel posibilă aplicarea pedepsei complementare a dizolvării.

Reglementarea cuprinsă în Noul Cod penal preia condiția prevăzută de art. 131-39 C. pen. francez potrivit căreia dizolvarea persoanei juridice a cărei activitate a fost deturnată poate fi dispusă numai în măsura în care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea mai mare de 3 ani.

Din reglementarea legală rezultă și o condiție referitoare la elementul subiectiv propriu comiterii faptei prevăzute de legea penală pentru aplicarea pedepsei complementare a dizolvării, constând în aceea că infracțiunile trebuie comise cu intenție, condiție ce rezultă din scopul special al creării persoanei juridice pentru comiterea de infracțiuni sau deturnarea obiectului de activitate într-un asemenea scop, fiind evident faptul că o persoană juridică nu poate fi creată pentru comiterea de infracțiuni din culpă.

3.2.2.2. Suspendarea activității sau a unora dintre activitățile persoanei juridice

Potrivit dispozițiilor art. 140 N. C. pen. pedeapsa complementară a suspendării activității persoanei juridice constă în interzicerea desfășurării activității sau uneia dintre activitățile persoanei juridice, în realizarea căreia a fost săvârșită infracțiunea.

În caz de neexecutare, cu rea-credință, a pedepsei complementare constând în afișarea sau difuzarea hotărârii de condamnare, instanța va dispune suspendarea activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice până la punerea în executare a pedepsei complementare, dar nu mai mult de 3 luni. În conformitate cu dispozițiile aliniatului 3 al aceluiași articol, dacă până la împlinirea termenului anterior arătat pedeapsa complementară nu a fost pusă în aplicare, instanța dispune dizolvarea persoanei juridice.

Această măsură era reglementată și în cuprinsul Codului penal din 1936, ca măsură de siguranță, articolul 85 prevăzând că atunci când o crimă sau un delict pedepsit de lege cu cel puțin un an închisoare corecțională s-a săvârșit de către directorii sau administratorii unei societăți, asociații sau corporații, lucrând în numele persoanei juridice și cu mijlocele procurate de ea, instanța putea, pe lângă pedeapsa aplicată persoanelor fizice, să pronunțe și măsura de siguranță a suspendării sau dizolvării persoanei juridice, în funcție de gravitatea pericolului pe care l-ar constitui continuarea activității acelei persoane juridice pentru morala sau ordinea publică.

În acea reglementare suspendarea consta în încetarea oricărei activități a persoanei juridice, chiar sub un alt nume și cu alți directori sau administratori, durata neputând depăși 2 ani.

Această pedeapsă complementară privește, așadar, fie întreaga activitate a persoanei juridice, fie una sau unele dintre activitățile acesteia, legate de comiterea faptei prevăzută de legea penală.

În doctrină s-a relevat că măsura suspendării întregii activități va fi dispusă doar în mod excepțional, în cazul în care toate activitățile desfășurate de persoana juridică au fost legate de săvârșirea infracțiunii ori când aceasta are un singur obiect de activitate de care s-a legat comiterea faptei prevăzute de legea penală.

Aplicarea pedepsei complementare a suspendării activității persoanei juridice este facultativă, cu singura excepție constând în neexecutarea, cu rea-credință, a pedepsei afișării sau difuzării hotărârii de condamnare, caz în care aplicarea acestei pedepse devine obligatorie, urmând a fi luată pe o perioadă ce nu poate depăși 3 luni.

În conformitate cu dispozițiile art. 141 N. C. pen., ca și în cazul dizolvării, suspendarea nu poate fi aplicată partidelor politice, sindicatelor, patronatelor și organizațiilor religioase ori aparținând minorităților naționale, precum și persoanelor juridice care își desfășoară activitatea în domeniul presei.

În noua reglementare s-a făcut precizarea că este vorba de organizații aparținând minorităților naționale, astfel încât, așa cum în mod corect s-a arătat, s-a înlăturat posibilitatea recunoașterii imunității oricărei organizații aparținând unei minorități, indiferent de criteriul care stă la baza acesteia, ceea ce echivala cu crearea unei categorii infinite de excepții, bazate pe cele mai fanteziste criterii.

În fine, spre deosebire de pedeapsa complementară a dizolvării care, așa cum am arătat, este aplicabilă doar în cazul infracțiunilor intenționate, suspendarea activității poate fi aplicată și în cazul infracțiunilor din culpă, legea necerând ca persoana juridică să se fi folosit de o anumită activitate în comiterea infracțiunii, ci doar ca fapta să fi fost săvârșită în legătura cu una dintre activitățile persoanei juridice.

Legiuitorul francez utilizează în mod frecvent această sancțiune, atât pentru infracțiunile din Codul penal, cât și pentru cele cuprinse în legislația specială, interdicția putând să fie dispusă fie cu titlu definitiv, fie pentru o perioadă determinată, care nu poate depăși 5 ani.

Sancțiunea suspendării activității, având un caracter personal, va trebui respectată de către persoana juridică, chiar dacă aceasta a fost modificată. Interdicția nu va privi, însă, membrii și conducătorii persoanei juridice, care vor putea constitui o altă societate care să exercite aceeași activitate, în măsura în care nu au fost și ei condamnați la această pedeapsă.

Și în dreptul belgian suspendarea activității persoanei juridice poate fi aplicată cu titlu definitiv sau temporar și vizează activitățile în exercitarea cărora a fost comisă infracțiunea. Această sancțiune nu va putea fi aplicată decât dacă este prevăzută în mod expres de către legislația specială.

3.2.2.3. Închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice

Articolul 142 N. C. pen. prevede că pedeapsa complementară a închiderii unor puncte de lucru ale persoanei juridice constă în închiderea unuia sau a mai multora dintre punctele de lucru aparținând persoanei juridice cu scop lucrativ, în care s-a desfășurat activitatea în realizarea căreia a fost săvârșită infracțiunea. Această pedeapsă complementară nu poate fi aplicată persoanelor juridice care își desfășoară activitatea în domeniul presei.

În Codul penal din 1936 această sancțiune era prevăzută ca o măsură de siguranță, sub denumirea „închiderea localului”, potrivit art. 84 închiderea unui local industrial sau comercial putând fi ordonată de către instanță în cazurile prevăzute de lege când se constata că această măsură era necesară pentru a împiedica comiterea unor noi fapte prevăzute de legea penală, durata închiderii putând fi cuprinsă între o lună și un an.

Așa cum s-a arătat la aceea vreme în doctrină pentru ca această măsură să fie pronunțată trebuia ca u text de lege să indice expres aplicabilitatea ei, iar în caz de contravenții, închiderea localului nu se putea pronunța decât la a doua recidivă, adică la a treia contravenție identică, și numai pentru o durată de la o zi la o lună. Mai mult decât atât, s-a arătat că această măsură poate înceta și înainte de împlinirea termenului, dacă pericolul a dispărut.

Această pedeapsă complementară are un caracter facultativ pentru instanță, ea putând fi aplicată atât pentru infracțiuni intenționate cât și pentru cele din culpă.

După cum reiese din textul de lege, sunt vizate de această sancțiune persoanele juridice cu scop lucrativ fiind, pe cale de consecință, exceptate autoritățile și instituțiile publice, precum și persoanele juridice de drept privat fără scop lucrativ.

Deși în aliniatul 3 al art. 138 N. C. pen. se arată că pedepsele complementare pot fi dispuse cumulativ, cu excepția dizolvării, în mod corect s-a relevat în literatura juridică de specialitate că aplicarea cumulativă a acestei sancțiuni cu cea a suspendării activităților în legătură cu care s-a săvârșit infracțiunea este de neconceput, dat fiind faptul că suspendarea activității respective implică interzicerea activității acesteia în toate punctele de lucru ale persoanei juridice.

În dreptul francez, art. 131-22 C. pen., această pedeapsă nu implică închiderea totală a punctului de lucru, ci doar interdicția de a exercita acolo activitatea în exercitarea căreia infracțiunea a fost comisă.

În doctrină s-a ridicat problema stabilirii criteriilor pe care instanța trebuie să le aibă în vedere în alegerea aplicării fie a pedepsei complementare a suspendării unei activități, fie aceleia constând în închiderea unor puncte de lucru.

S-a opinat că instanța va trebui să aibă în vedere atât natura infracțiunii comise, cât și modul de structurare a activităților persoanei juridice, trebuind verificat dacă natura infracțiunii se leagă în principal de un anumit punct de lucru sau de o anumită activitate.

Astfel, dacă infracțiunea comisă se leagă mai degrabă de o activitate, se impune suspendarea exercitării activității, chiar dacă infracțiunea s-a comis în doar unul dintre punctele de lucru, pe când dacă săvârșirea infracțiunii este legată de dotarea sau organizarea punctului de lucru va trebui să se dispună închiderea acestuia.

O altă problemă care s-a ridicat a fost dacă această pedeapsă complementară poate fi aplicată în privința tuturor punctelor de lucru în care s-a desfășurat activitatea în realizarea căreia a fost săvârșită infracțiunea.

S-a opinat că deși textul de lege se referă la închiderea unuia sau a mai multora dintre punctele de lucru aparținând persoanei juridice, ceea ce ar putea conduce la ideea că nu este posibilă închiderea tuturor acestor puncte de lucru, interpretarea ar trebui să fie în sensul admisibilității închiderii tuturor punctelor de lucru ale persoanei juridice.

S-a argumentat că această sancțiune poate fi dispusă și în cazul în care persoana juridică are un singur punct de lucru, iar închiderea tuturor punctelor de lucru legate de comiterea infracțiunii echivalează doar în aparență cu suspendarea respectivei activități, dat fiind faptul că persoana juridică are posibilitatea de a-și deschide alte puncte de lucru, echipate și organizate în așa fel încât să se prevină comiterea de noi infracțiuni.

În Belgia, o astfel de sancțiune este aplicabilă doar dacă este prevăzută de legislația specială, putând fi definitivă sau dispune pe o durată determinată, dar nu poate privi acele stabilimente în care se desfășoară activități ce țin de un serviciu public, dată fiind necesitatea asigurării continuității unui astfel de serviciu.

3.2.2.4. Interdicția de a participa la procedurile de achiziții publice

Potrivit dispozițiilor art. 143 N. C. pen. pedeapsa complementară a interzicerii de a participa la procedurile de achiziții publice constă în interzicerea de a participa, direct sau indirect, la procedurile pentru atribuirea contractelor de achiziții publice prevăzute de lege. Această pedeapsă poate fi luată pe o durată de la unu la trei ani.

Aplicarea acestei pedepse este întotdeauna facultativă pentru instanță și, deși legea nu impune ca infracțiunea să fi fost comisă în legătură cu o procedură de achiziții publice, totuși fapta săvârșită trebuie să poată justifica aplicarea unei astfel de sancțiuni.

În doctrina franceză s-a ridicat problema situației contractului de achiziții publice obținut anterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, considerându-se că un astfel de contract se va rezilia, iar persoana juridică va răspunde pentru eventualele prejudicii cauzate cocontractantului.

Având în vedere faptul că textul nostru de lege instituie doar interdicția de a participa la procedurile pentru atribuirea contractelor de achiziții publice, considerăm că pe bună dreptate s-a opinat că aplicarea acestei pedepse complementare nu poate avea repercusiuni în mod direct asupra contractelor de achiziții publice deja încheiate la data condamnării, acestea urmând a se executa în termenii conveniți, consecința aplicării pedepsei fiind doar decăderea din dreptul de a mai obține pe viitor astfel de contracte.

Datorită specificului acestei pedepse, ea nu poate privi decât persoanele juridice cu scop lucrativ, sancțiunea vizând doar participarea la o astfel de procedură în vederea obținerii unui contract de achiziții publice, nu și persoana juridică care atribuie contractul. Pe cale de consecință, în situația în care o instituție publică care poate să răspundă din punct de vedere penal săvârșește o infracțiune într-o procedură de atribuire a unui contract de achiziții publice și este condamnată penal, nu i se poate aplica această sancțiune, putând și în viitor să organizeze proceduri pentru încheierea unor contracte de achiziții publice.

3.2.2.5. Afișarea sau publicarea hotărârii de condamnare

Pedeapsa complementară constând în afișarea sau publicarea hotărârii de condamnare constă în aducerea la cunoștința publicului a hotărârii de condamnare a unei persoane juridice care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală.

În conformitate cu dispozițiile art. 145 N. C. pen., afișarea hotărârii definitive de condamnare sau publicarea acesteia se realizează pe cheltuiala persoanei fizice condamnate. Afișarea hotărârii de condamnare se realizează în extras, în forma și locul stabilite de instanță, pentru o perioadă cuprinsă între o lună și trei luni. Difuzarea hotărârii de condamnare se face în extras și în forma stabilită de instanță, prin intermediul presei scrise sau audio-vizuale, ori prin alte mijloace de comunicare audio-vizuală, desemnate de instanță.

Aliniatul 5 al aceluiași articol prevede că dacă difuzarea se face prin presa scrisă sau audio-vizuală instanța stabilește numărul aparițiilor, care nu poate fi mai mare de 10, iar în cazul difuzării prin alte mijloace audio-vizuale, durata acesteia nu poate depăși trei luni.

Textul de lege dispune că prin afișarea sau difuzarea hotărârii de condamnare nu poate fi dezvăluită identitatea altor persoane.

Având în vedere faptul că orice persoană juridică dorește să își creeze o imagine și o reputație cât mai bună în relațiile pe care le desfășoară cu partenerii de afaceri și față de clienții săi, această pedeapsă complementară poate avea un efect intimidant considerabil, aceasta fiind în măsură să afecteze imaginea de marcă, reputația comercială, poziția persoanei juridice etc.

În literatura juridică de specialitate s-a exprimat opinia la care ne raliem, potrivit căreia pentru a se atinge finalitatea acestei pedepse complementare, publicarea extrasului hotărârii de condamnare va trebui să cuprindă o scurtă prezentarea a stării de fapt, așa cum a fost reținută de către instanță, precum și elementele dispozitivului hotărârii.

Această pedeapsă complementară poate fi aplicată atât în cazul comiterii de infracțiuni intenționate, cât și pentru cele săvârșite din culpă, ea privind toate persoanele juridice care răspund penal, dat fiind faptul că nu există categorii de persoane exceptate de la aplicarea acestei sancțiuni.

În fine, această sancțiune are un caracter facultativ pentru instanță, aceasta apreciind în fiecare caz concret dacă se impune aplicarea ei, în funcție de natura și gravitatea infracțiunii, de împrejurările în care s-a comis și de potențialul impact al publicității negative realizare prin aplicarea acestei pedepse.

3.2.2.6. Plasarea sub supraveghere judiciară

Articolul 144 din Noul Cod penal prevede o nouă pedeapsă complementară față de vechea reglementare statuând că aceasta presupune desfășurarea sub supravegherea unui mandatar judiciar a activității care a ocazionat comiterea infracțiunii, pe o perioadă de la un an la 3 ani.

Administratorul judiciar sau mandatarul judiciar are obligația de a sesiza instanța atunci când constată că persoana juridică nu a luat măsurile necesare în vederea prevenirii comiterii de noi infracțiuni. În cazul în care instanța constată că sesizarea este întemeiată, dispune înlocuirea acestei pedepse cu pedeapsa prevăzută în art. 140, respectiv suspendarea activității persoanei juridice.

Plasarea sub supraveghere judiciară nu se aplică în cazul persoanelor juridice menționate în art. 141, respectiv instituțiilor publice, partidelor politice, sindicatelor, patronatelor și organizațiilor religioase ori aparținând minorităților naționale, constituite potrivit legii.

3.2.3. Pluralitatea de infracțiuni în cazul persoanei juridice infractoare

Sintagma „pluralitate de infracțiuni” desemnează acea situație juridică în care o persoană săvârșește mai multe infracțiuni înainte de condamnarea sa definitivă pentru vreuna din ele sau când comite din nou o infracțiune după ce a fost condamnată pentru o altă faptă prevăzută de legea penală.

Este evident faptul că o persoană care săvârșește în mod repetat infracțiuni prezintă un grad sporit de pericol social, apărând ca necesară aplicarea unui tratament juridic adecvat, motiv pentru care pluralitatea de infracțiuni constituie o cauză de agravare a pedepsei.

Așa cum s-a arătat, pluralitatea de infracțiuni se caracterizează prin existența unei legături între infracțiunile ce o formează, legătură care poate fi personală, adică toate infracțiunile au fost săvârșite de aceeași persoană, sau reală, care la rândul ei poate să fie cronologică, toate infracțiunile au fost săvârșite în același timp sau succesiv, de loc, faptele au fost comise în același loc, etiologică, când între infracțiuni există o legătură de la cauză la efect sau o infracțiune reprezintă mijlocul de săvârșire a celeilalte și consecvențională, când o infracțiune a fost comisă pentru a ascunde comiterea unei alte fapte prevăzută de legea penală.

Pluralitatea de infracțiuni se poate prezenta sub forma concursului de infracțiuni, a recidivei și a pluralității intermediare.

3.2.3.1. Concursul de infracțiuni

Concursul de infracțiuni desemnează situația în care o persoană săvârșește două sau mai multe infracțiuni înainte de a fi condamnată definitiv pentru una din ele, fiind evidențiat astfel atât pericolul social al infractorului, care perseverează în activitatea infracțională, cât și pericolul social al faptei prin care sunt lezate mai multe valori sociale.

Așa cum s-a arătat, fiecare infracțiune din cele care formează pluralitatea are o existență distinctă, autonomă, motiv pentru care faptele trebuie examinate și sancționate separat, urmând apoi să se analizeze și să se aprecieze ansamblul infracțional cu consecința aplicării unei singure pedepse corespunzătoare pericolului social pe care îl prezintă întreaga pluralitate de infracțiuni.

Pentru a ne afla în prezența concursului de infracțiuni, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiții, după cum urmează: săvârșirea a două sau mai multe infracțiuni; infracțiunile să fie săvârșite de aceeași persoană; infracțiunile să fie săvârșite anterior intervenirii unei condamnări definitive pentru vreuna din ele; cel puțin două fapte prevăzute de legea penală să fie susceptibile de legea penală.

În privința săvârșirii a două sau mai mute infracțiuni, trebuie relevat faptul că acestea pot să fie în formă consumată, cât și în forma tentativei pedepsibile, neinteresând forma de vinovăție cu care acestea au fost săvârșite.

Infracțiunile care alcătuiesc concursul pot fi atât de natură diferită, fiind în acest caz în prezența concursului eterogen de infracțiuni, cât și de aceeași natură, caz în care vom fi în prezența concursului omogen de infracțiuni.

Condiția ca infracțiunile să fie săvârșite de aceeași persoană este de esența concursului de infracțiuni, necerându-se însă ca făptuitorul să comită două sau mai multe fapte în aceeași calitate, contribuția sa fiind la unele de autor, iar la altele de instigator sau complice.

De asemenea, este esențial pentru existența concursului de infracțiuni ca faptele să fie comise înainte de data rămânerii definitive a unei hotărâri de condamnare pentru vreuna din ele, chiar dacă descoperirea acestora ar fi ulterioară acestei date.

Articolul 38 din Noul Cod penal prevede că există concurs real de infracțiuni când două sau mai multe fapte au fost săvârșite de aceeași persoană, prin acțiuni sau inacțiuni distincte, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele. Teza a doua a aceluiași text de lege arată că există concurs chiar dacă una dintre infracțiuni a fost comisă pentru săvârșirea sau ascunderea altei infracțiuni.

Aliniatul 2 al art. 38 N. C. pen. reglementează concursul formal de infracțiuni, statuând că suntem în prezența acestuia atunci când o acțiune sau inacțiune, săvârșită de o persoană, datorită împrejurărilor în care a avut loc sau urmărilor pe care le-a produs, realizează conținutul mai multor infracțiuni.

Potrivit acestui text de lege, noțiunea de acțiune sau inacțiune are semnificația unei activități materiale, fizice, a unui act natural care, unit cu două sau mai multe urmări periculoase, prin raportul de cauzalitate conduce la întrunirea elementelor constitutive a două sau mai multor infracțiuni.

Considerăm că în mod corect în literatura juridică de specialitate s-a relevat că este posibil să existe un concurs real de infracțiuni săvârșit de persoana juridică, dar realizat de persoane fizice diferite care au acționat în numele ori în interesul acestora și care răspund penal pentru fapta proprie, fără ca în cazul lor să existe un concurs de infracțiuni, dat fiind faptul că în cadrul persoanei juridice nu putem vorbi de o rezoluție internațională propriu-zisă, faptele și actele persoanei juridice realizându-se de persoanele fizice care o reprezintă.

Așadar, în cazul persoanei juridice infracțiunile care constituie termenii concursului real caracterizat pot fi săvârșite de persoane fizice diferite, care acționează în numele ori în interesul persoanei juridice.

În cazul concursului real caracterizat etiologic, cele două persoane au cunoștință una de activitatea celeilalte, răspunderea lor penală fiind antrenată pentru ambele infracțiuni, fără a fi însă necesar să aibă aceeași contribuție la săvârșirea celor două infracțiuni.

Concursul ideal de infracțiuni în cazul persoanei juridice va exista atunci când o persoană fizică, care acționează în vederea realizării obiectului de activitate al societății, în numele sau interesul acesteia, prin aceeași acțiune sau inacțiune, datorită împrejurărilor în care a avut loc și urmărilor pe care le-a produs fapta, realizează elementele constitutive ale mai multor infracțiuni.

Potrivit dispozițiilor art. 39, al. 1, lit. c N. C. pen. „în caz de concurs de infracțiuni, se stabilește pedeapsa pentru fiecare infracțiune în parte și se aplică pedeapsa, după cum urmează: …, când s-au stabilit numai pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite”.

Așadar, în noua reglementare instanța, după ce va stabili care este pedeapsa cea mai grea va adăuga la aceasta sporul de o treime din totalul celorlalte pedepse cu amenda stabilite, față de vechea reglementare, potrivit căreia instanța avea o mai mare paletă de individualizare, având în vedere faptul că după ce aplica amenda cea mai mare, aceasta se putea spori până la maximul ei special, iar dacă acest maxim nu era îndestulător, se putea adăuga un spor de până la o treime din acel maxim, toate aceste sporuri fiind, însă, lăsate la latitudinea instanței.

3.2.3.2. Recidiva

Recidiva este o altă formă a pluralității de infracțiuni, putând fi reținută atunci când o persoană, după ce a fost condamnată definitiv pentru săvârșirea unei fapte prevăzută de legea penală, săvârșește cu intenție o altă infracțiune.

Așadar, ceea ce deosebește recidiva de concursul de infracțiuni este faptul că persoana a fost condamnată anterior, definitiv, la pedeapsa închisorii, pe care fie nu a executat-o, fie a executat-o până la săvârșirea infracțiunii ulterioare.

Recidiva este o cauză de agravare a pedepsei dat fiind faptul că făptuitorul se dovedește a fi incorigibil, perseverând în săvârșirea de infracțiuni, cu toate că împotriva acestuia a fost pronunțată o hotărâre de condamnare și o pedeapsă care, chiar dacă a fost executată, nu și-a atins scopul prevăzut de lege.

În conformitate cu dispozițiile art. 38 din vechiul C. pen., la stabilirea stării de recidivă nu se ținea seama de hotărârile de condamnare privitoare la infracțiunile săvârșite în timpul minorității, la infracțiunile săvârșite din culpă, la infracțiunile amnistiate și la faptele care nu mai sunt prevăzute ca infracțiuni de legea penală. De asemenea, nu se ținea seama de condamnările pentru care a intervenit reabilitarea sau în privința cărora s-a împlinit termenul de reabilitare.

Potrivit dispozițiilor art. 42 din Noul Cod penal, la stabilirea stării de recidivă nu se ține seama de hotărârile de condamnare privitoare la faptele care nu mai sunt prevăzute de legea penală, la infracțiunile amnistiate și la infracțiunile săvârșite din culpă.

Cu toate că la o primă comparație a celor două texte de lege care reglementează condamnările care nu atrag starea de recidivă s-ar putea crede că prin eliminarea aliniatului 2 privind situațiile în care a intervenit reabilitarea sau s-a împlinit termenul de reabilitare, legiuitorul nostru a optat pentru o recidivă permanentă, arătăm că prin modul de reglementare a recidivei cuprins în art. 42 N. C. pen. s-a optat tot pentru un sistem de recidivă temporară prin înscrierea în acest text de lege a termenului limită de săvârșire a infracțiunii care constituie al doilea termen al recidivei, și anume până la reabilitare sau la împlinirea termenului de reabilitare.

Odată cu introducerea în sistemul nostru de drept a instituției răspunderii penale a persoanei juridice, a apărut ca evidentă nevoia completării Codului penal cu o reglementare care să vizeze recidiva în cazul persoanei juridice, dat fiind faptul că aceasta ar fi fost exclusă de plano devreme ce aceste prevederi se referă doar la închisoare ca prim termen al recidivei, iar singura pedeapsă principală aplicabilă persoanei juridice este amenda.

Articolul 402 din vechiul Cod Penal statuau că există recidivă pentru persoana juridică în următoarele cazuri: când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare persoana juridică săvârșește din nou o infracțiune cu intenție, iar amenda pentru infracțiunea anterioară nu a fost executată; când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare persoana juridică săvârșește din nou o infracțiune cu intenție, iar amenda pentru infracțiunea anterioară a fost executată sau considerată ca executată.

În Noul Cod Penal, art. 146 statuează că există recidivă pentru persoana juridică atunci când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare și până la reabilitare, persoana juridică săvârșește din nou o infracțiune, cu intenție sau cu intenție depășită.

Aliniatul 2 al aceluiași articol dispune că în caz de recidivă limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracțiune se majorează cu jumătate, fără a depăși maximul general al pedepsei amenzii, iar potrivit aliniatului 3, dacă amenda anterioară nu a fost executată, în tot sau în parte, amenda stabilită pentru noua infracțiune potrivit dispozițiilor aliniatului anterior se adaugă la pedeapsa anterioară sau la restul rămas neexecutat din aceasta.

Așa cum s-a arătat, evidențierea antecedentelor penale ale persoanei juridice în vederea stării de recidivă nu se realizează prin intermediul unui serviciu de cazier judiciar, ca în cazul persoanelor fizice, ci prin intermediul mențiunilor efectuate în evidențele ținute de către organul care a autorizat înființarea persoanei juridice și organul care a înregistrat persoana juridică.

Legiuitorul francez a reglementat instituția recidivei în cazul persoanei juridice, aceasta putându-se afla în stare de recidivă în trei ipoteze distincte. O primă ipoteză este reprezentată de recidiva generală și perpetuă, atunci când după condamnarea după o crimă sau pentru un delict sancționat cu amendă în cuantum de 100.000 €, persoana juridică săvârșește din nou o crimă.

O a doua ipoteză este reprezentată de recidiva generală și temporală, atunci când după condamnarea după o crimă sau un delict sancționat cu 100.000 € amendă, persoana juridică săvârșește fie un delict sancționat cu amendă de 100.000 € în termen de 10 ani de la executarea sau prescripția pedepsei, fie un delict sancționat cu o amendă mai mare de 15.000 € și mai mică de 100.000 €, în termen de 5 ani de la executarea sau prescripția pedepsei.

În fine, a treia ipoteză o reprezintă recidiva specială și temporară, atunci când, după o condamnare pentru un delict sancționat cu o amendă mai mică de 100.000 €, persoana săvârșește același delict sau un delict asimilat primului, în termen de 5 ani de la executarea sau prescripția pedepsei.

În acest sistem de drept comiterea unei infracțiuni în stare de recidivă atrage dublarea limitei de pedeapsă în raport cu cea aplicabilă infractorului primar, iar în caz de recidivă generală și perpetuă sau de recidivă specială și temporară, pe lângă amenda majorată, instanța poate aplica toate amenzile prevăzute de art. 131-39 C. pen. francez.

Jurisprudența franceză a întâmpinat dificultăți în aplicarea regulilor referitoare la recidivă sub aspectul condiției identității infractorului, mai ales în cazurile de dizolvare, de absorbție și de transformare a persoanei juridice.

Astfel, s-a stabilit că în cazul în care persoana juridică s-a autodizolvat sau a fot dizolvată, iar locul său a fost luat de o persoană juridică nou creată, nu se va putea reține ca prim termen al recidivei infracțiunile comise înainte de dizolvare. A fost susținută și soluția contrară, dar cu condiția dovedirii caracterului fraudulos al dizolvării și reconstituirii persoanei juridice, probă care este aproape imposibil de realizat.

În privința transformării persoanei juridice prin schimbarea formei acesteia, s-a statuat că infracțiunile comise anterior transformării vor putea fi reținute ca prim termen al recidivei dat fiind faptul că o asemenea modificare nu semnifică crearea unei persoane juridice noi.

În fine, în cazul absorbției se consideră că doar antecedentele penale ale persoanei juridice absorbante, și nu cele ale persoanei absorbite, vor fi luate în considerare la stabilirea stării de recidivă.

Articolul 151 din Noul Cod penal reglementează efectele comasării și divizării persoanei juridice în dreptul nostru. Astfel, în cazul pierderii personalității juridice prin fuziune, absorbție sau divizare intervenită după comiterea infracțiunii, răspunderea penală și consecințele acesteia se va angaja: în sarcina persoanei juridice creată prin fuziune; în sarcina persoanei juridice absorbante; în sarcina persoanelor juridice care au fot create prin divizare sau care au dobândit fracțiuni din patrimoniul persoanei divizate.

În aceste cazuri la individualizarea pedepsei se va ține seama de cifra de afaceri, respectiv de valoarea activului patrimonial al persoanei juridice care a comis infracțiunea, precum și de partea din patrimoniul acesteia care a fost transmisă fiecărei persoane juridice participante la operațiune.

3.2.3.3. Pluralitatea intermediară

Articolul 44 din Noul Cod penal prevede că există pluralitate intermediară de infracțiuni, când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare și până la data la care pedeapsa este executată sau considerată ca executată, condamnatul săvârșește din nou o infracțiune și nu sunt întrunite condițiile pentru starea de recidivă.

Aliniatul 2 arată că în caz de pluralitate intermediară pedeapsa pentru noua infracțiune și pedeapsa anterioară se contopesc potrivit dispozițiilor de la concursul de infracțiuni.

În cuprinsul art. 45 din noua reglementare se arată că în caz de pluralitate de infracțiuni, dacă pentru una dintre infracțiunile săvârșite s-a stabilit și o pedeapsă complementară, aceasta se aplică alături de pedeapsa principală. Când s-au stabilit mai multe pedepse complementare de natură diferită, sau chiar de aceeași natură dar cu conținut diferit, acestea se aplică alături de pedeapsa principală.

În cazul în care s-au stabilit mai multe pedepse complementare de aceeași natură și cu același conținut, în caz de concurs de infracțiuni sau de pluralitate intermediară se aplică cea mai grea dintre acestea, iar în caz de recidivă, partea neexecutată din pedeapsa complementară anterioară se adaugă la pedeapsa stabilită pentru noua infracțiune.

În cazul condamnărilor succesive pentru infracțiuni concurente, partea din pedeapsa complementară executată până la data contopirii pedepselor principale se scade din durata pedepsei complementare aplicate pe lângă pedeapsa rezultată.

Măsurile de siguranță de natură diferită, sau chiar de aceeași natură dar cu conținut diferit, luate în cazul infracțiunilor săvârșite, se cumulează. Dacă s-au luat mai multe măsuri de siguranță de aceeași natură și cu același conținut dar pe durate diferite, se aplică măsura de siguranță cu durata cea mai mare.

Prin însăși structura și specificul său, pluralitatea intermediară se situează în zona cazurilor de pluralitate dintre concursul de infracțiuni și recidiva postcondamnatorie, de care se deosebește numai prin aceea că nu îi îndeplinește toate condițiile.

Spre deosebire de cazul persoanelor fizice, domeniul de aplicare al pluralității intermediare în cazul persoanelor juridice este mai restrâns, singura ipoteză în care se poate discuta de o pluralitate intermediară în cazul persoanei juridice fiind cea în care una dintre infracțiuni a fost comisă din culpă.

3.2.4. Măsurile de siguranță

În legislația penală a celor mai multe state, măsurile de siguranță au apărut în secolul XX, dar și legislațiile penale mai vechi conțineau sancțiuni cu un rol preponderent preventiv și care erau considerate fie pedepse complementare, fie consecințe ale condamnării.

Codul penal din 1936 a fost unul dintre primele coduri penale europene care a reglementat materia măsurilor de siguranță, răspunzând astfel rezoluției Congresului Internațional de Drept Penal de la Bruxelles din 1926, care cerea statelor participante să înscrie în codurile penale măsurile de siguranță ca mijloace complementare de luptă împotriva infracționalității, alături de pedepse.

Potrivit dispozițiilor art. 107 N. C. pen. măsurile de siguranță au ca scop înlăturarea unei stări de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală, ele fiind luate față de persoanele care au comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată, chiar dacă acestora nu li se aplică o pedeapsă.

Prin luarea măsurilor de siguranță față de persoanele care au comis o faptă prevăzută de legea penală se urmărește atât un scop direct, constând în înlăturarea unei stări de pericol, cât și un scop indirect, constând în preîntâmpinarea săvârșirii de noi fapte prevăzute de legea penală.

Înlăturarea unei stări de pericol social presupune preexistența acesteia, măsura de siguranță apărând ca un remediu prin care starea de pericol este înlăturată și înlocuită cu o stare de siguranță pentru noțiunea de drept. În justificarea acestui scop, măsurile de siguranță se iau pe o durată nedeterminată, ele având legitimitate atâta timp cât starea de pericol persistă.

Din scopul indirect al măsurilor de siguranță rezultă funcția de prevenție specială a acestora, contribuind la înlăturarea sau îngrădirea posibilității de repetare a comportamentului ilicit.

Două premise stau la baza luării măsurilor de siguranță, una obiectivă, ce rezultă din săvârșirea unei infracțiuni, și alta subiectivă, ce rezidă în periculozitatea socială a infractorului. Aceste premise se constituie în condiții ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru a putea fi luate măsuri de siguranță.

În literatura juridică de specialitate s-a relevat faptul că, deși nu există o prevedere explicită, măsurile de siguranță reglementate de art. 108 N. C. pen. sunt, în principiu, aplicabile și persoanelor juridice, în măsura în care sunt compatibile cu natura acestor persoane.

Din analiza textului de lege care enumeră felurile măsurilor se siguranță, rezultă că singurele măsuri de siguranță aplicabile persoanei juridice sunt confiscarea specială și confiscarea extinsă, celelalte măsuri fiind inaplicabile acestor entități, fie prin natura lor, fie prin modul de reglementare.

Confiscarea specială este o măsură de siguranță cu caracter patrimonial ce constă în diminuarea patrimoniului persoanei sancționate prin trecerea unor bunuri în proprietatea statului sau prin obligarea persoanei la plata unei sume de bani.

Potrivit dispozițiilor art. 112 N. C. pen. sunt supuse confiscării speciale:

a) bunurile produse prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală;

b) bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparținând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor. Această măsură nu poate fi dispusă în cazul infracțiunilor săvârșite prin presă;

c) bunurile folosite, imediat după săvârșirea faptei, pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului ori a produsului obținut, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparținând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor;

d) bunurile care au fost date pentru a determina săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală sau pentru a răsplăti pe făptuitor;

e) bunurile dobândite prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate și în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia;

f) bunurile a căror deținere este interzisă de legea penală.

În conformitate cu dispozițiile aliniatului 2 al aceluiași articol, în cazul prevăzut la litera b) și litera c), dacă valoarea bunurilor supuse confiscării este vădit disproporționată față de natura și gravitatea faptei, se dispune confiscarea în parte, prin echivalent bănesc, ținând seama de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce și de contribuția bunului la aceasta. Dacă bunurile au fost produse, modificate sau adaptate în scopul săvârșirii faptei prevăzute de legea penală, se dispune confiscarea lor în întregime,

De asemenea, în cazurile prevăzute în aliniatul 1, lit. b și c, dacă bunurile nu pot fi confiscate, întrucât nu aparțin infractorului, iar persoana căreia îi aparțin nu a cunoscut scopul folosirii lor, se va confisca echivalentul în bani al acestora, cu aplicarea dispozițiilor aliniatului 2.

Aliniatul 5 al art. 112 N. C. pen. prevede că dacă bunurile supuse confiscării potrivit al. 1, lit. b) – e) nu se găsesc, în locul lor se confiscă bani și bunuri până la concurența valorii acestora.

În fine, potrivit art. 112, aliniatul 6 N. C. pen. se confiscă, de asemenea, bunurile și banii obținuți din exploatarea bunurilor supuse confiscării, precum și bunurile produse de acestea, cu excepția bunurilor prevăzute în al. 1, lit. b) și lit. c).

Așa cum în mod corect s-a relevat în doctrină, în cazul bunurilor produse prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, legea permite confiscarea acestor bunuri chiar dacă fapta nu constituie infracțiune datorită existenței unei cauze justificative sau de neimputabilitate. Aceste bunuri nu au avut o existență anterioară infracțiunii, ele fiind create, produse sau fabricate prin acțiunea care constituie elementul material al infracțiunii.

Mai mult decât atât, dacă materialele sau materiile prime folosite la producerea bunului provin din sustrageri, bunul produs prin fapta penală se va confisca și nu va fi atribuit persoanelor vătămate prin activitatea de sustragere, dat fiind faptul că bunul produs, de cele mai multe ori, nu mai corespunde cu folosința și destinația componentelor folosite pentru realizarea sa.

Partea specială a Codului penal incriminează asemenea fapte, precum producerea de substanțe stupefiante sau toxice, producerea materialelor explozive, confecționarea de arme, prepararea de alimente ori băuturi falsificate, contrafacerea obiectului unei invenții, fabricarea de produse false, falsificarea de monedă sau de alte valori, ori de timbre, mărci sau bilete de transport. De remarcat este faptul că această categorie de infracțiuni, apte să producă bunuri supuse confiscării speciale sunt susceptibile de a fi săvârșite de către o persoană juridică.

În privința confiscării speciale a bunurilor care au fost folosite în orice mod la săvârșirea infracțiunii, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiții, precum să se săvârșească o infracțiune, bunurile respective să fi servit la săvârșirea infracțiunii și bunurile să aparțină infractorului sau, dacă aparține altei persoane, aceasta să fi cunoscut scopul folosirii lor.

Astfel, spre deosebire de primul caz de confiscare specială, în această situație este necesar ca fapta să constituie infracțiune, nemaifiind suficient să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală.

În literatura juridică de specialitate s-a relevat că între infracțiunea săvârșită și bunurile susceptibile de a fi confiscate trebuie să existe o legătură, în sensul că acestea trebuie să fi fost folosite în orice mod la săvârșirea infracțiunii.

Aceste bunuri vor fi supuse confiscării speciale dacă aparțin infractorului, fie chiar și numai în coproprietate, iar dacă bunul a fost înstrăinat, va fi supusă confiscării suma obținută din valorificarea acesteia.

O problemă controversată în doctrină și jurisprudență o reprezintă confiscarea mijloacelor de transport folosite la săvârșirea infracțiunii de furt și tăinuire, spre deosebire de cazul comiterii altor infracțiuni, când nu au fost formulate obiecțiuni privind legalitatea unei astfel de măsuri de siguranță.

Practica instanțelor judecătorești este în sensul de a considera că măsura confiscării vehiculului se impune când între fapta de însușire a bunurilor și fapta de folosire a mijlocului de transport există o legătură indisolubilă, respectiv săvârșirea faptei să fi avut ca element determinant folosirea acestuia.

Deși o parte a doctrinei a formulat rezerve cu privire la aceste soluții, arătând că folosirea vehiculelor în asemenea cazuri este o activitate ulterioară consumării infracțiunii de furt, ne raliem fără rezerve opiniei potrivit căreia nu trebuie restrânsă posibilitatea instanțelor de a lua măsura confiscării vehiculelor printr-o interpretare restrictivă a prevederilor art. 112, lit. b N. C. pen., dat fiind faptul că săvârșirea infracțiunii implică un complex de activități și procese psihice interdependente și nu numai acțiunea sau inacțiunea care constituie elementul material al laturii obiective a infracțiunii.

De asemenea, considerăm că în mod corect s-a relevat că prevederea potrivit căreia în cazul în care bunurile nu aparțin infractorului vor putea fi confiscate numai în măsura în care proprietarul ori deținătorul legal al acestora a cunoscut scopul folosirii lor este inutilă, având în vedere faptul că în măsura în care persoana căreia îi aparține bunul a cunoscut scopul folosirii acestuia, activitatea de a pune la dispoziția infractorului bunul constituie, la rândul său, o activitate ilicită, care va îmbrăca cel puțin forma complicității materiale la săvârșirea infracțiunii, deținătorul bunului fiind el însuși un infractor.

Reglementarea legală stipulează că această măsură de siguranță nu poate fi dispusă în cazul infracțiunilor săvârșite prin presă. Și este firesc să fie așa, având în vedere faptul că măsura confiscării bunurilor care se folosesc la tipărirea presei sau a acelora prin intermediul cărora se difuzează emisiunile radio sau de televiziune ar însemna practic desființarea mijlocului de presă, aceasta venind în contradicție cu dispozițiile art. 30 din Constituție privind libertatea de exprimare, care interzice suprimarea unei publicații.

Așa cum în mod corect s-a opinat pentru a se dispune confiscarea bunurilor care au fost date pentru a determina săvârșirea unei infracțiuni sau pentru a-l răsplăti pe infractor, este necesar ca fapta pentru care ele au fost date să constituie infracțiune, chiar dacă aceasta rămâne în faza tentativei nepedepsite, datorită desistării sau a împiedicării producerii rezultatului de către făptuitor. De asemenea, aceste bunuri se vor confisca și în ipoteza instigării neurmate de executare.

Confiscarea bunurilor dobândite prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate și în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia, prezintă un regim de subsidiaritate atât în raport cu rezolvarea acțiunii civile, cât și față de obligația civilă de dezdăunare a terților dobânditori de bună-credință, de la care s-a ridicat bunul cumpărat de la infractor, în vederea restituirii lui persoanei vătămate.

În fine, bunurile a căror deținere este interzisă de legea penală pot fi confiscate chiar dacă fapta prin care s-a ajuns în posesia lor nu are caracter penal, datorită stării de pericol prezumată a exista prin deținerea lor, deși există o dispoziție legală contrară în acest sens.

Așadar, în noua reglementare deși nu mai sunt supuse confiscării speciale bunurile produse, modificate sau adaptate în scopul săvârșirii unei infracțiuni, dacă au fost utilizate la comiterea acesteia și dacă sunt ale infractorului, se prevede că acestea vor fi confiscate în întregime , chiar dacă aparțin sau nu făptuitorului, indiferent dacă valoarea bunurilor supuse confiscării este vădit disproporționată față de natura și gravitatea faptei.

Măsura de siguranță constând în confiscarea extinsă, reglementată de art. 1121 N. C. pen. a fost introdusă prin art. II pct. 2 din Legea nr. 63/2012 – publicată la 19 aprilie 2012, în vigoare de la data intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal.

Potrivit acestui text de lege sunt supuse confiscării și alte bunuri decât cele menționate la art. 112, în cazul în care persoana este condamnată pentru comiterea uneia dintre următoarele infracțiuni, dacă fapta este susceptibilă să îi procure un folos material și pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 4 ani sau mai mare: a) infracțiuni privind traficul de droguri și de precursori; b) infracțiuni privind traficul și exploatarea persoanelor vulnerabile; c) infracțiuni privind frontiera de stat a României; d) infracțiunea de spălare a banilor; e) infracțiuni din legislația privind prevenirea și combaterea pornografiei; f) infracțiuni din legislația privind combaterea terorismului; g) constituirea unui grup infracțional organizat; h) infracțiuni contra patrimoniului; i) nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor nucleare și al materiilor explozive; j) falsificarea de monede, timbre sau de alte valori; k) divulgarea secretului economic, concurența neloială, nerespectarea dispozițiilor privind operații de import sau export, deturnarea de fonduri, infracțiuni privind regimul importului și al exportului, precum și al introducerii și scoaterii din țară de deșeuri și reziduuri; l) infracțiuni privind jocurile de noroc; m) infracțiuni de corupție, infracțiunile asimilate acestora, precum și infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene; n) infracțiuni de evaziune fiscală; o) infracțiuni privind regimul vamal; p) infracțiuni de fraudă comise prin sisteme informatice și mijloace de plată electronice; q) traficul de organe, țesuturi sau celule de origine umană.

În conformitate cu dispozițiile aliniatului 2 al aceluiași articol confiscarea extinsă se dispune dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

a) valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani înainte și, dacă este cazul, după momentul săvârșirii infracțiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanței, depășește în mod vădit veniturile obținute de aceasta în mod licit;

b) instanța are convingerea că bunurile respective provin din activități infracționale de natura celor prevăzute la aliniatul 1.

Pentru aplicarea dispozițiilor aliniatului 2 se va ține seama și de valoarea bunurilor transferate de către persoana condamnată ori de un terț unui membru al familiei sau unei persoane juridice asupra căreia persoana condamnată deține controlul, prin bunuri, conform acestui articol, înțelegându-se și sumele de bani.

La stabilirea diferenței dintre veniturile licite și valoarea bunurilor dobândite se vor avea în vedere valoarea bunurilor la data dobândirii lor și cheltuielile făcute de persoana condamnată, membrii familiei acesteia.

Dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc, în locul lor se confiscă bani și bunuri până la concurența valorii acestora.

Se confiscă, de asemenea, bunurile și banii obținuți din exploatarea sau folosirea bunurilor supuse confiscării, precum și bunurile produse de acestea.

Confiscarea nu poate depăși valoarea bunurilor dobândite în perioada prevăzută la al. 2, care excedează nivelului veniturilor licite ale persoanei condamnate.

3.3. Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul răspunderii penale a persoanei juridice

Principiul aplicării legii penale mai favorabile este consacrat de Constituție, care în cuprinsul art. 15, al. 2 statuează că legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.

Literatura juridică de specialitate a încercat să fundamenteze în diferite moduri necesitatea aplicării legii penale mai favorabile, susținându-se că legea nouă este expresia politicii de apărare socială actuală, astfel că ea trebuie aplicată, în măsura în care nu este mai gravă și nu contravine regulii neretroactivității legii penale, că statul nu are interes să sancționeze anumite fapte comise sub legea veche mai sever decât prevede legea nouă, în vigoare la data judecării, că impunerea sau continuarea executării pedepsei anterioare mai grave , în pofida modificării acestei prin legea nouă, nu poate fi justificată în raport de imperativul prevenției generale și că pedeapsa aflată în curs de executare trebuie și ea să fie prevăzută de legea penală, neputând fi executată o pedeapsă care nu mai este prevăzută de lege sau care depășește limitele prevăzute de aceasta.

Evoluția sistemului penal înregistrează deseori o succesiune de legi penale care, deși incriminează aceeași faptă, modifică fie condițiile de incriminare, fie regimul sancționator, retroactivitatea și ultraactivitatea legii penale apărând ca momente de discontinuitate în sistemul legislativ.

Așa cum în mod corect s-a relevat, în situația unor legi penale succesive, care incriminează aceeași faptă, modificându-se doar regimul sancționator sau condițiile de incriminare, există doar aparent un conflict al legilor în timp, având în vedere faptul că doar una dintre legile succesive va reglementare raportul juridic penal născut prin săvârșirea infracțiunii sub imperiul unei legi și judecată sub imperiul altei legi, care i-a succedat.

Rezolvarea acestor situații tranzitorii s-a încercat a se face prin intermediul a trei teorii: teoria ultraactivității legii penale; teoria retroactivității legii penale; teoria extraactivității legii mai favorabile.

Teoria ultraactivității legii penale se întemeiază pe ideea drepturilor subiective câștigate, raportul juridic penal neputând fi reglementat decât de legea existentă în momentul nașterii sale, atunci născându-se atât drepturile subiective ale statului, cât și ale infractorului.

Teoria retroactivității legii penale este fundamentată pe ideea că întotdeauna legea mai nouă este prezumată a disciplina mai bine apărarea socială, constituind un răspuns social mai adecvat fenomenului infracțional.

Teoria extraactivității legii mai favorabile, care domină legislația și doctrina se fundamentează pe ideea că dacă legea veche este mai blândă urmează a fi aplicată, pentru că aceasta era în vigoare la momentul comiterii faptei, infractorul fiind prezumat că a cunoscut această lege, iar dacă legea nouă este mai favorabilă, se va aplica aceasta din urmă, dat fiind faptul că surplusul de pedeapsă prevăzut de legea veche nu mai are justificare legală.

În literatura juridică de specialitate s-a exprimat opinia potrivit căreia aplicarea legii mai favorabile este corolarul aplicării conjugate a două principii fundamentale, respectiv principiul legalității incriminării și pedepsei și principiul minimei intervenții. Din principiul legalității incriminării și pedepsei decurg două exigențe în acest plan: neretroactivitatea legii penale mai severe, ceea ce face ca atunci când legea nouă agravează tratamentul sancționator să fie aplicată legea veche, care este mai blândă; necesitatea ca incriminarea și pedeapsa să fie prevăzute de lege nu doar la momentul comiterii faptei, ci și la momentul condamnării și executării sancțiunii.

De asemenea, dacă potrivit legii noi scopul acesteia poate fi atins și prin aplicarea unei sancțiuni mai puțin severe, principiul minimei intervenții impune ca aceasta să fie aplicată, chiar dacă la data comiterii faptei era în vigoare o lege care prevedea o sancțiune mai aspră.

În situația în care în succesiunea de legi penale se află trei sau mai multe legi, iar cea mai favorabilă nu este nici legea de la momentul comiterii faptei, nici cea de la data judecării, în doctrină s-a arătat că din momentul intrării în vigoare a legii intermediare mai favorabilă, infractorul a câștigat dreptul de a beneficia de prevederile acesteia, iar faptul că procesul nu s-a finalizat sub imperiul acestei legi este imputabil statului și nu poate să îi înrăutățească situația făptuitorului.

Noul Cod penal reglementează patru ipoteze de aplicare a legii penale mai favorabile, respectiv aplicarea legii penale de dezincriminare, aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a acuzei, aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei și aplicarea legii penale temporare.

Dispozițiile art. 4 N. C. pen. statuează că legea penală nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative și a măsurilor de siguranță, pronunțate în baza legii vechi, precum și toate consecințele penale ale hotărârilor judecătorești privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.

În conformitate cu prevederile art. 5 N. C. pen., în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă. Aliniatul 2 al aceluiași articol dispune prevederile aliniatului 1 se aplică și actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituționale, precum și ordonanțelor de urgență aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziții penale mai favorabile.

Așadar, aplicarea legii mai favorabile în condițiile art. 5 N. C. pen. presupune îndeplinirea cumulativă a mai multor condiții: succesiunea de legi penale să intervină între momentul comiterii faptei și momentul judecării definitive a infractorului; fiecare dintre legile succesive să incrimineze fapta comisă; condițiile de incriminare, de tragere la răspundere penală ori de sancționare prevăzute de legile penale succesive să fie diferite; faptele prevăzute de legea penală să nu fi fost definitiv judecate până la data intrării în vigoare a noii legi penale.

Referitor la prima condiție, așa cum în mod corect s-a relevat în doctrină, vom fi în situația aplicării legii mai favorabile în condițiile art. 5 N. C. pen. dacă legea nouă intervine după condamnarea definitivă a infractorului, dar hotărârea definitivă a fost desființată în urma unei căi extraordinare de atac, iar legea nouă intervine înainte de pronunțarea unei noi hotărâri definitive în urma rejudecării.

De asemenea, dacă o infracțiune continuă, continuată sau de obicei s-a consumat sub legea veche, dar epuizarea a avut loc sub legea nouă, fapta va cădea în întregul ei sub incidența legii penale noi, fiind exclusă posibilitatea aplicării legii penale mai favorabile. În cazul infracțiunilor progresive însă, dacă între momentul comiterii acțiunii și momentul producerii ultimului rezultat intervine o succesiune de legi penale, se va aplica legea mai favorabilă, agravarea urmării produse realizându-se fără o nouă intervenție a făptuitorului, infracțiunea fiind considerată comisă la momentul la care a avut loc acțiunea.

În literatura juridică de specialitate s-au conturat două reguli ce se impun a fi respectate în activitatea aplicării legii penale mai favorabile.

Prima regulă constă în excluderea unei lex tertia, neputându-se combina dispozițiile mai favorabile inculpatului din legile succesive pentru a crea acestuia o lege mai favorabilă, judecătorul neputându-se substitui legiuitorului. Pe cale de consecință, nu se poate încadra fapta după legea nouă, iar pedeapsa să se aplice după legea nouă, tot astfel cum nu se pot lua în considerare circumstanțele atenuante prevăzute de legea nouă, iar încadrarea juridică a faptei să fie făcută în baza legii vechi.

În doctrină rămâne controversată problematica înțelesului sintagmei lex tertia. În concepția restrictivă se consideră că, odată determinată legea mai favorabilă în ce privește calificarea faptei și, implicit, sancționarea ei, aceasta urmează a se aplica și în ceea ce privește unele instituții de drept penal relativ autonome de încadrarea juridică dată faptei, chiar dacă tratamentul juridic al acestora, prin sporurile prevăzute de lege, nu este mai favorabil.

În concepția mai permisivă se consideră că prin interdicția creării unei lex tertia este interzisă doar combinarea dispozițiilor care nu pot fi aplicate autonom, determinarea legii mai favorabile trebuind să se facă în mod autonom, în raport cu fiecare instituție juridică ce se aplică în cauză.

Ne raliem opiniei potrivit căreia dispozițiile privitoare la condițiile de existență a recidivei și a concursului de infracțiuni, precum și regimul sancționator al acestor forme ale pluralității de infracțiuni, ca dispoziții legale de sine stătătoare, se compară între ele independent de dispozițiile de incriminare, aplicarea lor independentă neducând la crearea unei lex tertia.

A doua regulă ce se impune a fi respectată constă în aceea că determinarea legii mai favorabile se face de la caz la caz, în mod concret, în raport cu fapta și autorul ei, iar nu în mod abstract, prin compararea dispozițiilor cuprinse în legile succesive, independent de cauza și persoana dedusă judecății, fiind mai favorabilă legea care, în cazul dat, creează regimul juridic cel mai favorabil infractorului.

Astfel, examinarea condițiilor de incriminare determină ca fiind mai favorabilă legea care condiționează existența infracțiunii tip sau a formei agravate ori calificate acesteia de anumite împrejurări pe care fapta dedusă judecății nu le îndeplinește.

Așa cum în mod corect s-a relevat conținutul infracțiunii este format din totalitatea elementelor obiective și subiective necesare pentru existența unei anumite infracțiuni, astfel încât examinarea condițiilor de incriminare implică și compararea condițiilor în care se săvârșește acțiunea sau inacțiunea în raport cu locul, timpul, modalitățile de acțiune, condițiile cu privire la persoana infractorului sau a victimei, forma de vinovăție cu care se acționează, mobilul sau scopul în care se săvârșește infracțiunea.

Sub aspectul criteriului condițiilor de tragere la răspundere penală, se consideră a fi mai favorabilă legea care pune mai multe condiții pentru promovarea și exercitarea acțiunii penale. În fine, pentru stabilirea legii penale mai favorabile trebuie procedat la examinarea comparativă a regimului sancționator.

Astfel, în cazul în care legile succesive prevăd pedepse diferite, va fi mai favorabilă legea care prevede pedeapsa cea mai ușoară, iar în cazul în care legile succesive prevăd pedepse de aceeași natură, determinarea legii mai favorabile nu se poate face în abstract, comparând limitele maxime sau minime ale pedepsei, ci trebuie să se identifice regimul sancționator cel mai favorabil determinat de ansamblul criteriilor de individualizare a pedepsei.

Pe cale de consecință, va fi mai favorabilă legea care prevede circumstanțe atenuante aplicabile cauzei, care permit cea mai mare coborâre a pedepsei sub minimul special prevăzut de lege, sau cea care nu prevede circumstanțe agravante aplicabile cauzei sau care prevede o sporire facultativă a pedepsei ori un spor mai mic adăugat acesteia.

Vom fi, așadar, în situația aplicării legii penale mai favorabile în acest caz, dacă succesiunea de legi penale, constând în trecerea de la actualul Cod penal la Noul Cod penal intervine între momentul comiterii faptei de către persoana juridică și momentul judecării definitive a acesteia, în situația în care ambele coduri incriminează fapta comisă, iar condițiile de incriminare, de tragere la răspundere penală ori de sancționare prevăzute de legile penale succesive să fie diferite.

În ceea ce privește regimul pedepselor complementare, în vechiul Codul penal legiuitorul a instituit un regim derogator în materia pedepselor complementare, prevăzând că dacă legea mai veche este mai favorabilă, pedepsele complementare care au corespondent în legea nouă se aplică în conținutul și limitele prevăzute de aceasta, iar cele care nu sunt prevăzute în legea nouă nu se mai aplică.

Această dispoziție derogatorie, care contravine Constituției, nu a mai fost preluată în cuprinsul Noului Cod penal fiind, în această din urmă reglementare, aplicabilă legea penală mai favorabilă și în privința actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituționale, precum și ordonanțelor de urgență aprobate cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea sau aflat în vigoare au cuprins dispoziții penale mai favorabile. Considerăm că această nouă reglementare corespunde mai bine rațiunii de aplicare a legii penale mai favorabile.

Articolul 6 N. C. pen. reglementează aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, statuând că atunci când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim.

Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detențiune pe viață și până la executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru aceeași faptă numai pedeapsa închisorii, pedeapsa detențiunii pe viață se înlocuiește cu maximul închisorii prevăzut pentru acea infracțiune.

Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda, pedeapsa aplicată se înlocuiește cu amenda, fără a se putea depăși maximul special prevăzut în legea nouă. Ținându-se seama de partea executată din pedeapsa închisorii, se poate înlătura în totul sau în parte executarea amenzii.

Măsurile educative neexecutate și neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conținutul și limitele prevăzute de aceasta, dacă este mai favorabilă.

Pedepsele complementare, măsurile de siguranță, precum și măsurile educative neexecutate și neprevăzute în legea nouă, nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conținutul și limitele prevăzute de această lege.

Când legea nouă este mai favorabilă în condițiile al. 1 – 4, pedepsele complementare și măsurile de siguranță neexecutate și neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conținutul și limitele prevăzute de aceasta.

Dacă legea nouă este mai favorabilă numai sub aspectul pedepselor complementare sau măsurilor de siguranță, acestea se execută în conținutul și limitele prevăzute de legea nouă.

Când o dispoziție din legea nouă se referă la pedepse definitiv aplicate, se ține seama, în cazul pedepselor executate până la data intrării în vigoare a acesteia, de pedeapsa redusă sau înlocuită potrivit dispozițiilor al. 1 – 6.

Așa cum s-a arătat, această reglementare are la bază interpretarea corectă a consecințelor principiului legalității pedepselor, surplusul de pedeapsă care nu își are corespondentul în legea nouă nemaiavând justificare legală, dat fiind faptul că ceea ce este valabil pentru întreaga pedeapsă trebuie să fie valabil și pentru o parte a acesteia.

Pentru a se aplica obligatoriu legea mai favorabilă pedepselor definitive trebuie întrunite cumulativ mai multe condiții: să existe o hotărâre de condamnare la pedeapsa detențiunii pe viață, a închisorii sau amenzii; înainte de executarea pedepsei sau în timpul executării acesteia, dar înainte de executarea integrală a pedepsei să intervină o lege penală nouă; legea nouă să prevadă o pedeapsă mai ușoară decât pedeapsa prevăzută de legea în temeiul căreia s-a pronunțat hotărârea definitivă; pedeapsa aplicată prin hotărârea judecătorească definitivă să depășească maximul pedepsei prevăzute de legea nouă.

Așadar, spre deosebire de aplicarea legii mai favorabile faptelor în curs de judecată, când legea mai favorabilă poate fi legea nouă, care retroactivează, sau legea veche, care ultraactivează, în cazul aplicării obligatorii a legii mai favorabile pedepselor definitive, legea mai favorabilă nu poate fi decât legea nouă care retroactivează.

Mai mult decât atât, în acest din urmă caz criteriile de stabilire a legii mai favorabile au fost reduse la unul singur, respectiv compararea pedepsei aplicate în baza legii în temeiul căreia s-a pronunțat hotărârea definitivă de condamnare cu maximul pedepsei prevăzut în legea nouă, pedeapsa aplicată fiind mai mare decât maximul pedepsei prevăzute de legea nouă.

Așa cum în mod corect s-a relevat, aplicarea obligatorie a legii mai favorabile pedepselor definitive nu face decât să înlăture surplusul de pedeapsă care depășește maximul prevăzut de legea nouă, legiuitorul prevăzând expres situațiile create prin apariția legii penale noi în modul lor de rezolvare.

Având în vedere faptul că persoanelor juridice le este aplicabilă doar amenda ca unică pedeapsă principală, aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile pedepselor definitive în acest caz se referă doar la situația când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, reducându-se la acest maxim. Și acesta cu atât mai mult cu cât textul de lege vorbește de sancțiunea aplicată, care trebuie să depășească maximul special prevăzut de legea nouă.

Nu credem că în condițiile trecerii de la vechiul Cod penal la Noul Cod penal va exista vreo situație de aplicare obligatorie a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive aplicate persoanelor juridice, având în vedere faptul că limitele generale și speciale ale amenzii cuprinse în vechiul cod sunt mai reduse decât cele cuprinse în Noul Cod, iar pentru a putea fi aplicată legea mai favorabilă în acest caz, pedeapsa aplicată trebuie să depășească maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită.

De asemenea, persoanelor juridice le este aplicabilă și prevederea potrivit căreia pedepsele complementare și măsurile de siguranță neexecutate și neprevăzute în legea nouă, nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conținutul și limitele prevăzute de această lege.

Pentru a opera aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiții: toate legile succesive să prevadă pentru fapta comisă pedeapsa închisorii; legea nouă să prevadă pentru fapta comisă un maxim special mai redus decât cel din legea veche; pedeapsa concret aplicată de instanță prin hotărârea definitivă să nu depășească maximul prevăzut de legea nouă; instanța să aprecieze că reducerea duratei pedepsei este oportună.

Așadar, aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile pedepselor definitive nu este aplicabilă persoanei juridice condamnate, dat fiind faptul că textul legal folosește expresis verbis sintagma „până la executarea completă a pedepsei închisorii”, iar persoanei juridice îi este aplicabilă doar amenda ca pedeapsă principală.

În fine dispozițiile art. 7 N. C. pen. statuează că Legea penală temporară se aplică infracțiunii săvârșite în timpul când era în vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acel interval de timp.

Legea penală temporară este legea penală care prevede data ieșirii ei din vigoare sau a cărei aplicare este limitată prin natura temporară a situației care a impus adoptarea sa.

4. Aspecte procedurale privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice

4.1. Persoana juridică inculpat, parte în procesul penal

Prin parte în procesul penal se înțelege persoana fizică sau juridică, care are drepturi și obligații născute în mod direct prin exercitarea acțiunilor. Părțile își au localizate drepturile și obligațiile procesuale în una din cele două laturi ale procesului penal. Pentru ca o persoană să dobândească calitatea de inculpat într-o cauză penală, este suficient ca cerințele răspunderii penale să fie îndeplinite și să fie respectate formele prestabilite de lege privind inculparea.

În conformitate cu prevederile art. 32 N. C. pr. pen., părțile sunt subiecții procesuali care exercită sau împotriva cărora se exercită o acțiune judiciară. Părțile din procesul penal sunt inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente.

Având în vedere faptul că în reglementarea anterioară inculpat nu putea să fie decât o persoană fizică, ansamblul regulilor procedurale existente erau adaptate doar răspunderii penale a persoanei fizice.

Ca urmare a reglementării în sistemul nostru de drept a răspunderii penale a persoanei juridice, s-a efectuat și completarea corespunzătoare a Codului de procedură penală cu dispoziții procedurale particulare ce constituie o procedură specială de tragere la răspundere a persoanei juridice, pentru a pune în practică recomandările R(81)12 și R(88)18 ale Comitetului de Miniștrii al Consiliului Europei.

Similar răspunderii penale a persoanei fizice, responsabilitatea penală a persoanei juridice poate fi examinată nu numai pentru infracțiunile determinate de lege, conform reglementării Noului Cod penal (art. 135), responsabilitatea comiterii unei infracțiuni putând să revină unei persoane juridice ori de câte ori este vorba de o faptă penală comisă în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice. Cu toate acestea, este necesară o verificare sistematică, în fiecare caz în parte, dacă infracțiunea reproșată este sau nu susceptibilă in concreto de o asemenea responsabilitate.

Așadar, persoana juridică poate fi implicată în procesul penal prin intermediul acțiunii penale în mod similar unei persoane fizice, cu titlu de autor, coautor, instigator sau complice, responsabilitatea sa penală fiind apreciată în persoana sa, dar prin reprezentare, respectiv prin intermediul organelor sau a reprezentanților săi.

Codul nostru de procedură penală face deosebire între calitățile suspect și inculpat. Astfel, potrivit art. 33 N. C. pr. pen., suspectul nu este parte în proces, dar este subiect procesual principal din momentul începerii urmăririi penale și până la punerea în mișcare a acțiunii penale, iar inculpatul devine parte în proces, dobândind plenitudinea drepturilor și obligațiilor procesuale, prin efectul formulării actului de inculpare prevăzut de lege.

Momentul punerii în mișcare a acțiunii penale este ales de către organele de urmărire penală, fiind determinat de existența probelor din care să rezulte presupunerea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune și nu există cazuri care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acesteia, potrivit dispozițiilor art. 15 N. C. pr. pen..

În literatura juridică de specialitate s-a considerat că temeiurile punerii în mișcare a acțiunii penale sunt aceleași ca și temeiurile începerii urmăririi penale, astfel încât, atunci când s-a început urmărirea penală și autorul faptei este cunoscut, acțiunea penală ar trebui să fie pusă în mișcare.

Ne raliem fără rezerve opiniei potrivit căreia acceptarea unei asemenea opinii ar echivala cu renunțarea la calitatea de suspect în procesul penal, cu atât mai mult cu cât această calitate a fost creată de către legiuitor tocmai ca o garanție pentru evitarea erorilor judiciare.

În această din urmă opinie se consideră că suspectului ar trebui să-i fie conferită calitatea de parte în proces, ceea ce ar fi de natură să ducă la simplificarea considerabilă a procedurii prin înlăturarea unor norme și instituții, dar și la sporirea garanțiilor procesuale, a obligațiilor organelor de cercetare penală și mai ales ale procurorului în administrarea probelor și supravegherea acestei activități.

Mai mult decât atât s-a susținut că această soluție ar corespunde mai bine tezei includerii urmăririi penale în sfera procesului penal și ar satisface și exigențele redefinirii acțiunii penale, care trebuie să aparțină judecății, iar nu urmăririi penale, ca în actuala reglementare.

Suspectul sau inculpatul are dreptul de a nu da nicio declarație pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se atenția că dacă refuză să dea declarații nu va suferi nicio consecință defavorabilă, iar dacă va da declarații acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa, dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat și încadrarea juridică a acesteia, dreptul de a consulta dosarul, în condițiile legii, dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu își desemnează unul, în cazurile de asistență obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu, dreptul de a propune administrarea de probe în condițiile prevăzute de lege, de a ridica excepții și de a pune concluzii, dreptul de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale și civile a cauzei, dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înțelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română, dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege, dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale, alte drepturi prevăzute de lege.

Din ansamblul acestor drepturi rezultă calitatea inculpatului de subiect pasiv împotriva căruia se îndreaptă acțiunea publică a statului, circumscriind limitele în care se exercită dreptul său de apărare, manifestat ca o contra acțiune pentru crearea unui anumit echilibru procesual.

De asemenea, inculpatul are dreptul să ia cunoștință de dosarul cauzei în tot cursul judecății, dacă se află în stare de deținere are dreptul să i se comunice și copia de pe actul de sesizare a instanței odată cu citația, are dreptul să participe la toate actele de judecată, să arate tot ce știe despre fapta pentru care a fost trimis în judecată, să propună probe noi, să formuleze cereri, să ridice excepții și să pună concluzii, să i se acorde ultimul cuvânt și să uzeze de toate căile de atac prevăzute de lege.

Obligațiile inculpatului constau în a se prezenta la termenele fixate de către instanță pentru judecată, să respecte ordinea și solemnitatea ședinței de judecată și să se conformeze măsurilor de constrângere procesuală luate de către instanță.

Inculpatul poate să își exercite drepturile procesuale personal sau printr-un apărător, iar nesocotirea acestor drepturi poate atrage nulitatea relativă sau absolută în condițiile legii.

În situația coinculpaților, respectiv cei care au comis o faptă prevăzută de legea penală și sunt urmăriți și judecați deodată, toate probele privind existența infracțiunii sunt opozabile tuturor coinculpaților, orice act efectuat de vreunul din coinculpați produce efecte față de toți coinculpații, dacă privește fapta sau circumstanțele reale ale acesteia, căile de atac folosite de unul sau de unii dintre coinculpați profită tuturor, dacă sunt admise pe temeiuri obiective, iar referitor la acțiunea civilă, coinculpații răspund în mod solidar.

4.2. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice

Introducerea în dreptul penal român a răspunderii penale a persoanei juridice a reprezentat, fără îndoială, principala modificare adusă părții generale a vechiului Codului penal prin Legea nr. 278/2006. Apariția unei persoane juridice în calitate de învinuit sau inculpat într-un proces penal a impus adaptarea unora dintre regulile procedurale, în vederea compatibilizării acestora cu natura persoanei juridice, date fiind particularitățile pe care le prezintă o astfel de persoană.

Legea nr. 356/2006 privind modificarea vechiului Cod de procedură penală, a introdus într-un capitol distinct privind procedurile speciale, respectiv Capitolul I1, dispozițiile procedurale care completează sau derogă de la normele de drept comun în materie.

În prezent procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice este reglementată de Capitolul II al Titlului IV din N. C. pr. pen .Astfel, art. 489 C. pr. pen. statuează că în cazul infracțiunilor săvârșite de persoanele juridice prevăzute la art. 135, al. 1 din Codul penal în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice, dispozițiile prezentului cod se aplică în mod corespunzător, cu derogările și completările prevăzute în prezentul capitol.

În conformitate cu dispozițiile aliniatului 2 al aceluiași articol sunt aplicabile în procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice și dispozițiile procedurii de cameră preliminară, care se aplică în mod corespunzător.

Această instituție a procedurii în camera preliminară apare pentru prima dată în dreptul nostru în Noul Cod de procedură penală. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 342, obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

Durata acestei proceduri este de cel mult 60 de zile de la data înregistrării cauzei la instanță.

Ca măsură premergătoare a acestei proceduri, este prevăzut faptul că o copie certificată a rechizitoriului și, după caz, traducerea autorizată a acestuia se comunică inculpatului la locul de deținere ori, după caz, la adresa unde locuiește sau la adresa la care a solicitat comunicarea actelor de procedură, aducându-i-se totodată la cunoștință obiectul procedurii în camera preliminară, dreptul de a-și angaja un apărător și termenul în care, de la data comunicării, poate formula în scris cereri și excepții cu privire la legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Termenul este stabilit de către judecătorul de cameră preliminară, în funcție de complexitatea și particularitățile cauzei, dar nu poate fi mai scurt de 20 de zile.

În cazurile prevăzute de art. 90, judecătorul de cameră preliminară ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu și stabilește, în funcție de complexitatea și particularitățile cauzei, termenul în care acesta poate formula în scris cereri și excepții cu privire la legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, care nu poate fi mai scurt de 20 de zile.

Potrivit dispozițiilor art. 345 N. C. pr. pen., dacă s-au formulat cereri și excepții ori a ridicat din oficiu excepții, judecătorul de cameră preliminară se pronunță asupra acestora, prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea procurorului și a inculpatului, la expirarea termenului prevăzut la art. 344, al. 4.

Însă soluția legislativă potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunță „fără participarea procurorului și a inculpatului” a fost declarată neconstituțională de la 19 ianuarie 2015 ca urmare a admiterii excepției de neconstituționalitate prin Decizia C.C. nr. 641/2014 – publicată la 5 decembrie 2014.

În cazul în care judecătorul de cameră preliminară constată neregularități ale actului de sesizare, în cazul în care sancționează potrivit art. 280 – 282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori dacă exclude una sau mai multe probe administrate, încheierea se comunică de îndată parchetului care a emis rechizitoriul.

În termen de 5 zile de la comunicare, procurorul remediază neregularitățile actului de sesizare și comunică judecătorului de cameră preliminară dacă menține dispoziția de trimitere în judecată ori solicită restituirea cauzei.

Dacă nu s-au formulat cereri și excepții ori nu a ridicat din oficiu excepții, la expirarea termenelor prevăzute la art. 344, al. 2 sau 3, judecătorul de cameră preliminară constată legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală și dispune începerea judecății.

Judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet dacă: rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul prevăzut la art. 345, al. 3, dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecății; a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale; procurorul solicită restituirea cauzei, în condițiile art. 345, al. 3, ori nu răspunde în termenul prevăzut de aceleași dispoziții.

În toate celelalte cazuri în care a constatat neregularități ale actului de sesizare, a exclus una sau mai multe probe administrate ori a sancționat potrivit art. 280 – 282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, judecătorul de cameră preliminară dispune începerea judecății.

Probele excluse nu pot fi avute în vedere la judecata în fond a cauzei.

Dacă apreciază că instanța sesizată nu este competentă, judecătorul de cameră preliminară procedează potrivit art. 50 și 51, care se aplică în mod corespunzător.

Judecătorul de cameră preliminară care a dispus începerea judecății exercită funcția de judecată în cauză

Împotriva încheierii pronunțate de către judecătorul de cameră preliminară, procurorul și inculpatul pot face contestație în termen de 3 zile de la comunicare, contestația urmând să se judece de către judecătorul de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară celei sesizate.

În fine, dispozițiile art. 348 N. C. pr. pen. statuează că judecătorul de cameră preliminară se pronunță, la cerere sau din oficiu, cu privire la luarea, menținerea, înlocuirea, revocarea sau încetarea de drept a măsurilor preventive. În cauzele în care față de inculpat s-a dispus o măsură preventivă, judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea și temeinicia măsurii preventive, procedând potrivit dispozițiilor art. 207.

Dispozițiile art. 490 N. C. pr. pen. prevăd că acțiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor juridice care au săvârșit infracțiuni. Având în vedere faptul că dispozițiile art. 14, al. 1 N. C. pr. pen. prevăd ca dispoziție comună că acțiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni, considerăm că această prevedere apare ca superfluă din moment ce în cuprinsul acestui din urmă text de lege nu se distinge între persoane fizice și juridice, folosind termenul general de persoană.

Dat fiind faptul că noua reglementare se oprește la indicarea obiectului acțiunii penale rezultă că și în cazul persoanelor juridice se aplică prevederile aliniatului 2 al art. 14, conform cărora acțiunea penală se pune în mișcare prin actul de inculpare prevăzut de lege, operând și cazurile în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată, potrivit prevederilor art. 16 N. C. pr. pen.

4.2.1. Reprezentarea persoanei juridice în procesul penal

Articolul 491, al. 1 N. C. pr. pen. dispune că persoana juridică este reprezentată la îndeplinirea actelor procesuale și procedurale de reprezentantul său legal. Potrivit acestei reglementări, după cum în mod corect s-a arătat, persoana juridică va fi reprezentată la îndeplinirea actelor procesuale și procedurale de către reprezentantul său legal, chiar și în cazurile în care prezența învinuitului sau inculpatului este obligatorie.

În cazul în care persoana sau persoanele fizice compun organul desemnat prin statut să reprezinte persoana juridică, sunt, la rândul lor, urmărite pentru aceeași faptă sau pentru fapte conexe, persoana juridică va trebui să își desemneze un alt reprezentant, în persoana unui mandatar (art. 491, al. 2 N. C. pr. pen.).

Prin urmare, în această situație persoana juridică nu are posibilitatea de a încredința reprezentarea sa în continuare reprezentantului statutar, ea fiind obligată la desemnarea mandatarului, care poate fi orice persoană, fie din cadrul persoanei juridice, fie din afara acesteia. În mod evident, nimic nu se opune ca mandatarul însărcinat cu prezentarea să fie chiar apărătorul ales al persoanei juridice.

Potrivit dispozițiilor al aliniatului 3 al art. 491 C. pr. pen., în cazul prevăzut la aliniatul 2, dacă persoana juridică nu și-a numit un mandatar, acesta este desemnat, după caz, de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanță, din rândul practicienilor în insolvență, autorizați potrivit legii. Practicienilor în insolvență astfel desemnați li se aplică, în mod corespunzător, dispozițiile art. 273, al. 1, 2, 4 și 5.

Deși în doctrina franceză au fost atât autori care au îmbrățișat soluția desemnării mandatarului din rândul practicienilor în insolvență, cât și autori care au susținut că mandatarul ar trebui să fie o persoană din cadrul persoanei juridice. Soluția aleasă de legiuitorul nostru apare ca fiind una justificată prin aceea că numirea mandatarului de către organele judiciare se face doar dacă persoana juridică refuză să-și desemneze ea însăși un reprezentant, ea având inițial posibilitatea să numească în această calitate persoana pe care o consideră ca fiind cea mai îndreptățită să o reprezinte.

De lege ferenda, considerăm că în acest caz legiuitorul nostru ar fi trebuit să opteze pentru includerea acestei situații printre cazurile de asistență juridică obligatorie, având în vedere faptul că practicieni în insolvență pot fi persoane care nu au la bază o pregătire juridică, interesele persoanei juridice putând fi mult mai bine apărate de către un avocat, această soluție impunându-se și datorită impactului pe care un proces penal îl poate avea.

Cu toate acestea, mandatarul nu este obligat să realizeze el însuși apărarea persoanei juridice, având posibilitatea de a recurge la serviciile unui avocat în acest sens. Pe cale de consecință, mandatarul poate opta pentru un avocat ales, sau poate solicita instanței desemnarea unui avocat din oficiu. De asemenea, mandatarul desemnat de instanță are o misiune limitată la reprezentarea persoanei juridice, el nefiind abilitat să intervină în administrarea acesteia.

În ipoteza în care ulterior desemnării de către organul de urmărire penală sau de către instanță a mandatarului, persoana juridică intră în procedura de lichidare, mandatarul astfel desemnat își va păstra calitatea, acesta având un mandat special în raport cu mandatul general al practicianului în insolvență, desemnat în vederea lichidării persoanei juridice.

Sumele acordate practicienilor în insolvență desemnați ca mandatari ai persoanei juridice se vor plăti pe baza dispozițiilor luate de organul care a dispus chemarea acestora, din fondul cheltuielilor judiciare special alocat.

După cum în mod corect s-a arătat în literatura juridică de specialitate, dat fiind faptul că reprezentantului legal sau mandatarului nu li se impută în cursul procesului o culpă proprie, aceștia au o poziție asemănătoare cu cea a martorului, neputând face obiectul altor măsuri de constrângere, decât cele aplicabile martorului.

Dispozițiile art. 4793 din vechiul C. pr. pen. stabileau competența teritorială în cazul persoanei juridice infractoare, potrivit acestui text de lege competența fiind determinată de: locul unde a fost săvârșită infracțiunea; locul unde se află sediul persoanei juridice; locul unde locuiește persoana vătămată sau unde acesta își are sediul.

Comparând acest text de lege cu prevederile art. 30, al. 1 din vechiul C. pr. pen., observăm că din textul derogator lipsește doar cazul în care competența teritorială este stabilită potrivit locului unde a fost prins făptuitorul, celelalte cazuri fiind similare. Prin urmare, ar fi fost de preferat ca legiuitorul să opteze pentru modificarea textului art. 30 C. pr. pen., față de alternativa introducerii unui articol „așa-zis” modificator, și acesta cu atât mai mult cu cât în noul capitol introdus în C. pr. pen. prin Legea nr. 356/2006 nu se distinge între competența teritorială pentru infracțiunile săvârșite în țară și cele săvârșite în străinătate, cu toate că nu este deloc exclus ca o persoană juridică română să săvârșească o infracțiune pe teritoriul altei țări.

Mai mult decât atât, se ridică problema stabilirii competenței teritoriale în cazul persoanei fizice infractoare în funcție de locul unde aceasta a fost prinsă, iar ulterior se constată că în comiterea infracțiunii este implicată și o persoană juridică, considerând într-o atare situație că stabilirea competenței teritoriale se va face în funcție de locul unde a fost prins făptuitorul persoană fizică.

De remarcat este faptul că în cuprinsul Noului Cod de procedură penală s-a renunțat la reglementarea competenței teritoriale în cuprinsul procedurii speciale de tragere la răspundere penală a persoanei juridice, rămânând aplicabile normele generale în această materie.

4.2.2. Citarea persoanei juridice

Potrivit dispozițiilor art. 492 N. C. pr. pen. persoana juridică se citează la sediul acesteia. Dacă sediul este fictiv ori persoana juridică nu mai funcționează la sediul declarat, iar noul sediu nu este cunoscut, la sediul organului judiciar se afișează o înștiințare, dispozițiile art. 259, al. 5 aplicându-se în mod corespunzător.

Articolul 259, al. 5 N. C. pr. pen statuează că dacă nu se cunosc nici adresa unde locuiește suspectul sau inculpatul și nici locul său de muncă, la sediul organului judiciar se afișează o înștiințare care trebuie să cuprindă: a) anul, luna, ziua și ora când a fost făcută; b) numele și prenumele celui care a făcut afișarea și funcția acestuia; c) numele, prenumele și domiciliul sau, după caz, reședința, respectiv sediul celui citat; d) numărul dosarului în legătură cu care se face înștiințarea și denumirea organului judiciar pe rolul căruia se află dosarul; e) mențiunea că înștiințarea se referă la actul procedural al citației; f) mențiunea termenului stabilit de organul judiciar care a emis citația în care destinatarul este în drept să se prezinte la organul judiciar pentru a i se comunica citația; g) mențiunea că, în cazul în care destinatarul nu se prezintă pentru comunicarea citației în interiorul termenului prevăzut la lit. f), citația se consideră comunicată la împlinirea acestui termen; h) semnătura celui care a afișat înștiințarea.

Aliniatul 2 al aceluiași articol prevede că dacă persoana juridică este reprezentată prin mandatar, numit în condițiile art. 491, al. 2 și 3, citarea se face la locuința mandatarului ori la sediul practicianului în insolvență desemnat în calitatea de mandatar.

Potrivit literaturii juridice de specialitate, citarea este instituția prin intermediul căreia organele judiciare penale asigură prezența părților sau a altor persoane la activitatea procesuală. Așadar, dispoziția de citare este actul procesual, iar citația, împreună cu întreaga procedură prin care se obține înștiințarea subiectului ce urmează să fie prezent la activitatea procesuală, este actul procedural.

Dat fiind faptul că art. 492 N. C. pr. pen. nu indică decât locul unde se va trimite citația, rezultă că prevederile art. 258 N. C. pr. pen. privind conținutul citației sunt aplicabile și persoanei juridice ce urmează a fi citată în cadrul unui proces penal.

Pe cale de consecință, citația este individuală și va trebui să cuprindă: denumirea organului de urmărire penală sau a instanței de judecată care emite citația, sediul său, data emiterii și numărul dosarului; numele și prenumele celui citat, calitatea în care este citat și indicarea obiectului cauzei; adresa celui citat; ora, ziua, luna și anul, locul de înfățișare, precum și invitarea celui citat să se prezinte la data și locul indicate; mențiunea că partea citată are dreptul la un avocat cu care să se prezinte la termenul fixat; dacă este cazul, mențiunea că, potrivit art. 90 sau art. 93, al. 4, apărarea este obligatorie, iar în cazul în care partea nu își alege un avocat, care să se prezinte la termenul fixat, i se va desemna un avocat din oficiu; mențiunea că partea citată poate, în vederea exercitării dreptului la apărare, să consulte dosarul aflat la arhiva instanței sau a parchetului; consecințele neprezentării în fața organului judiciar; încadrarea juridică și denumirea infracțiunii de care este acuzat; atenționarea că, în caz de neprezentare, poate fi adus cu mandat de aducere; semnătura celui care o emite.

De asemenea, în cazul persoanei juridice infractoare se aplică dispozițiile art. 353 N. C. pr. pen., potrivit cărora judecata poate avea loc numai dacă persoana vătămată și părțile sunt legal citate și procedura este îndeplinită. Neprezentarea persoanei vătămate și a părților citate nu împiedică judecarea cauzei. Când instanța consideră că este necesară prezența uneia dintre părțile lipsă, poate lua măsuri pentru prezentarea acesteia, amânând în acest scop judecata.

4.2.3. Măsurile preventive aplicabile persoanei juridice

Măsurile preventive sunt măsurile procesuale ce se pot lua de către organele judiciare penale pentru asigurarea desfășurării normale a procesului penal ori pentru împiedicarea sustragerii suspectului sau inculpatului de la urmărire penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei.

Așa cum în mod corect s-a subliniat, măsurile preventive sunt măsuri procesuale ce se caracterizează printr-un grad diferențiat de constrângere, neputând fiind luate decât cu respectarea unor condiții expres prevăzute de lege, de către anumite organe, după o anumită procedură și pentru anumite termene.

Potrivit prevederilor art. 493, al. 1 N. C. pr. pen., judecătorul de drepturi și libertăți, în cursul urmăririi penale, la propunerea procurorului, sau, după caz, judecătorul de cameră preliminară ori instanța poate dispune, dacă există motive temeinice care justifică suspiciunea rezonabilă că persoana juridică a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și numai pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal, una sau mai multe dintre următoarele măsuri: a) interdicția inițierii ori, după caz, suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice; b) interdicția inițierii ori, după caz, suspendarea fuziunii, a divizării sau a reducerii capitalului social al persoanei juridice, începută anterior sau în cursul urmăririi penale; c) interzicerea unor operațiuni patrimoniale, susceptibile de a antrena diminuarea activului patrimonial sau insolvența persoanei juridice; d) interzicerea încheierii anumitor acte juridice, stabilite de organul judiciar; e) interzicerea desfășurării activităților de natura celor cu ocazia cărora a fost comisă infracțiunea.

Deși din vechea reglementare a măsurilor procesuale aplicabile persoanelor juridice se desprindea concluzia că măsurile procesuale au un caracter de excepție, acestea dispunându-se numai pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal, după cum în mod corect s-a relevat în doctrină, coroborând această prevedere legală cu dispozițiile art. 4796 vechiul C. pr. pen. care statuează că măsurile asigurătorii se dispun în vederea asigurării confiscării speciale, reparării pagubei produse prin infracțiune, precum și pentru garantarea executării pedepsei amenzii, reglementare ce au a fost păstrată în cuprinsul noului Cod de procedură penală, s-ar putea desprinde ideea că măsurile preventive nu au nici o legătură cu asigurarea posibilității de executare a sancțiunilor.

Cu toate acestea trebuie admis faptul că din chiar conținutul unora dintre aceste măsuri se desprinde o astfel de finalitate, dat fiind faptul că măsura interzicerii efectuării unor operațiuni patrimoniale susceptibile de a antrena diminuarea semnificativă a activului patrimonial nu are legătură cu normala desfășurare a procesului penal, ci este menită a asigura posibilitatea punerii în executare a pedepsei amenzii.

Pe cale de consecință, organele jurisdicționale pot aplica măsuri preventive persoanei juridice atunci când, din împrejurările de fapt existente rezultă intenția persoanei juridice de a se sustrage de la urmărire sau judecată prin dizolvarea voluntară și lichidarea activului ori când se încearcă lipsirea de obiect a sancțiunii pecuniare aplicate, prin intrarea de încetare de plăți.

În cuprinsul art. 493 N. C. pr. pen. se statuează că judecătorul de drepturi și libertăți poate dispune una sau mai multe măsuri preventive dacă există motive temeinice care justifică suspiciunea rezonabilă că persoana juridică a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală.

Considerăm că această formulare folosită de către legiuitor este prea vagă, mai ales având în vedere faptul că ea vine să reglementeze o situație prevăzută de procedura penală ce se aplică doar cu caracter excepțional. Astfel, termenul de presupunere sau suspiciune rezonabilă că persoana juridică ar fi săvârșit vreo infracțiune este de natură a da naștere unor controverse în practica judiciară cu consecințe dintre cele mai păgubitoare pentru calitatea actului de justiție.

De lege ferenda, legiuitorul român ar trebui să stabilească condiții mai clare sau măcar să stabilească criterii de apreciere în privința condițiilor de aplicare a măsurilor preventive în cadrul procesului penal.

Aliniatul 2 al art. 493 N. C. pr. pen. prevede că pentru a asigura respectarea măsurilor prevăzute la aliniatul 1, persoana juridică poate fi obligată la depunerea unei cauțiuni constând într-o sumă de bani care nu poate fi mai mică de 10.000 lei. Cauțiunea se restituie la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, de amânare a aplicării pedepsei, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de încetare a procesului penal, pronunțate în cauză, dacă persoana juridică a respectat măsura sau măsurile preventive, precum și în cazul în care, prin hotărâre definitivă, s-a dispus achitarea persoanei juridice.

Cauțiunea nu se restituie în cazul nerespectării de către persoana juridică a măsurii sau a măsurilor preventive luate, făcându-se venit la bugetul de stat la data rămânerii definitive a hotărârii pronunțate în cauză, precum și dacă s-a dispus plata din cauțiune, în ordinea următoare, a despăgubirilor bănești acordate pentru repararea pagubelor cauzate de infracțiune, a cheltuielilor judiciare sau a amenzii, potrivit aliniatului 3 al aceluiași articol.

Pe cale de consecință, în caz de nerespectare a măsurii preventive aplicate, persoana juridică nu riscă decât pierderea cauțiunii, după cum în mod corect s-a subliniat în literatura juridică de specialitate. În alte sisteme de drept, nerespectarea măsurilor preventive constituie o infracțiune de sine stătătoare ce se poate reține atât în sarcina persoanei juridice, cât și a persoanelor fizice care au permis încălcarea măsurilor impuse.

Aliniatul 4 al art. 493 N. C. pr. pen. statuează că măsurile preventive prevăzute la aliniatul 1 pot fi dispuse pe o perioadă de cel mult 60 de zile, cu posibilitatea prelungirii în cursul urmăririi penale și a menținerii în cursul procedurii de cameră preliminară și al judecății, dacă se mențin temeiurile care au determinat luarea acestora, fiecare prelungire neputând depăși 60 de zile.

În cursul urmăririi penale, măsurile preventive se dispun de judecătorul de drepturi și libertăți prin încheiere motivată dată în camera de consiliu, cu citarea persoanei juridice, participarea procurorului fiind obligatorie.

Împotriva încheierii se poate face contestație la judecătorul de drepturi și libertăți sau, după caz, la judecătorul de cameră preliminară ori instanța ierarhic superioară, de către persoana juridică și procuror, în termen de 24 de ore de la pronunțare, pentru cei prezenți, și de la comunicare, pentru persoana juridică lipsă.

Măsurile preventive se revocă de către judecătorul de drepturi și libertăți la cererea procurorului sau a persoanei juridice, iar de către judecătorul de cameră preliminară și de către instanță și din oficiu, numai când se constată că nu mai există temeiurile care au justificat luarea sau menținerea acestora. Dispozițiile al. 5 – 7 se aplică în mod corespunzător.

Împotriva reprezentantului persoanei juridice sau a mandatarului acesteia pot fi luate măsurile prevăzute la art. 265 și art. 283, al. 2, iar față de practicianul în insolvență, măsura prevăzută la art. 283, al. 2, respectiv amendă judiciară de la 250 lei la 5.000 lei.

Aliniatul ultim al art. 493 N. C. pr. pen. stabilește că luarea măsurilor preventive nu împiedică luarea măsurilor asigurătorii conform art. 249 – 256.

În privința conținutului măsurilor preventive, ne raliem fără rezerve opiniei conform căreia măsura preventivă consacrată de art. 493, al. 1, lit. d N. C. pr. pen. constând în interzicerea de a încheia anumite acte juridice, stabilite de către organul judiciar, este lipsită de utilitate, de vreme ce măsura preventivă prevăzută la litera c a aceluiași articol este suficient de cuprinzătoare pentru a acoperi situațiile avute în vedere de către legiuitor. Prin urmare, considerăm că nu poate fi identificat un domeniu de incidență propriu acestei măsuri preventive.

În privința măsurii preventive prevăzută de art. 493, al. 1, lit. e N. C. pr. pen., respectiv interzicerea de a desfășura activități de natura celor cu ocazia cărora a fost comisă infracțiunea, se ridică problema dacă în cazul în care pe durata procesului penal se dispune aplicarea acestei măsuri preventive, se va scădea durata măsurii preventive din durata pedepsei complementare dispuse potrivit art. 136, al. 3, lit. b N. C. pen.

Așa cum s-a arătat, computarea ar trebui să opereze, având în vedere faptul că durata procedurii și durata pedepsei complementare, pot face posibil ca măsura preventivă să depășească sub aspectul duratei pedeapsa complementară, ajungându-se astfel, în absența computării, la o dublare a pedepsei complementare, rezultat deloc de dorit.

În absența unui text de lege care să reglementeze această situație soluția propusă își găsește fundamentarea prin intermediul unei analogii în favoarea inculpatului, a prevederilor art. 72 N. C. pen., care statuează că perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate se scade din durata pedepsei închisorii pronunțate. Scăderea se face și atunci când condamnatul a fost urmărit sau judecat, în același timp ori în mod separat, pentru mai multe infracțiuni concurente, chiar dacă a fost condamnat pentru o altă faptă decât cea care a determinat dispunerea măsurii preventive.

În conformitate cu prevederile art. 495, al. 1 N. C. pr. pen., procurorul, în cursul urmăririi penale, comunică organului care a autorizat înființarea persoanei juridice și organului care a înregistrat persoana juridică punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a persoanei juridice, la data dispunerii acestor măsuri, în vederea efectuării mențiunilor corespunzătoare.

În cazul instituțiilor care nu sunt supuse condiției înregistrării sau autorizării pentru a dobândi personalitate juridică, informarea prevăzută la aliniatul 1 se face către organul care a înființat acea instituție

De asemenea, organele prevăzute la aliniatele 1 și 2 sunt obligate să comunice organului judiciar, în termen de 24 de ore de la data înregistrării, în copie certificată, orice mențiune înregistrată de acestea cu privire la persoana juridică.

Persoana juridică este obligată să comunice organului judiciar, în termen de 24 de ore, intenția de fuziune, divizare, dizolvare, reorganizare, lichidare sau reducere a capitalului social.

După rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa amenzii, instanța de executare comunică o copie de pe dispozitivul hotărârii organului care a autorizat înființarea persoanei juridice, organului care a înregistrat persoana juridică, organului care a înființat instituția nesupusă autorizării sau înregistrării, precum și organelor cu atribuții de control și supraveghere a persoanei juridice, în vederea efectuării mențiunilor corespunzătoare.

Aliniatul 4 al art. 495 N. C. pr. pen., stabilește că neîndeplinirea, de îndată sau până la împlinirea termenelor prevăzute, a obligațiilor prevăzute la al. 3 – 5 constituie abatere judiciară și se sancționează cu amenda judiciară prevăzută la art. 283, al. 4.

Însă, așa cum în mod corect s-a relevat, este greu de imaginat că persoana juridică, odată ce a luat hotărârea de a proceda la una din aceste operațiuni în scopul de a se sustrage de la urmărire, judecată sau executarea pedepsei, se va simți constrânsă de această amendă judiciară.

Potrivit dispozițiilor art. 16, al. 1, lit. f N. C. pr. pen., acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată dacă a intervenit amnistia sau prescripția, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică.

Pe cale de consecință, momentul de la care nu se mai poate vorbi de o răspundere penală a persoanei juridice nu este acela al intrării în lichidare, ci momentul radierii acesteia. Așadar, în cursul lichidării persoana juridică poate fi urmărită pentru infracțiuni comise anterior acestui moment.

Dacă, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare a persoanei juridice și până la executarea pedepselor aplicate, intervine un caz de fuziune, absorbție, divizare, dizolvare, lichidare sau reducere a capitalului social al acesteia, autoritatea ori instituția căreia îi revine competența de a autoriza sau înregistra această operațiune este obligată să sesizeze instanța de executare cu privire la acesta și să informeze cu privire la persoana juridică creată prin fuziune, absorbție sau care a dobândit fracțiuni din patrimoniul persoanei divizate, potrivit dispozițiilor art. 496 N. C. pr. pen.

Aliniatul 2 al aceluiași articol statuează că persoana juridică rezultată prin fuziune, absorbție sau care a dobândit fracțiuni din patrimoniul persoanei divizate preia obligațiile și interdicțiile persoanei juridice condamnate, dispozițiile art. 151 din Codul penal aplicându-se în mod corespunzător.

4.2.4. Măsurile asigurătorii aplicabile persoanei juridice

În conformitate cu prevederile art. 494 N. C. pr. pen., față de persoana juridică se pot lua măsuri asigurătorii, dispozițiile art. 249 – 256 și ale art. 5491 aplicându-se în mod corespunzător.

Așa cum s-a subliniat, măsurile asigurătorii sunt măsurile procesuale cu caracter real ce se iau în cursul procesului penal de către organul de urmărire penală sau de către instanța de judecată și care constau în indisponibilizarea prin instituirea unui sechestru a bunurilor mobile sau imobile care aparțin învinuitului sau inculpatului și părții responsabile civilmente în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune, precum și pentru garantarea executării pedepsei amenzii.

Dacă măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune se pot lua atât asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului, cât și asupra bunurilor persoanei responsabile civilmente, măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se pot lua doar asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului.

Luarea măsurilor asigurătorii este facultativă cu excepția situației în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă. Organul de urmărire penală ia măsura asigurătorie prin ordonanță, ce se aduce la îndeplinire de chiar organul de urmărire penală care a luat măsura, iar instanța de judecată ia măsura prin încheiere, care se aduce la îndeplinire prin intermediul executorului judecătoresc.

Sechestrul penal cunoaște mai multe forme după cum urmează: sechestrul propriu-zis, care este forma obișnuită a sechestrului în cazul bunurilor mobile cu excepția sumelor de bani; inscripția ipotecară, care reprezintă o formă specială a sechestrului aplicabilă în cazul bunurilor imobile și poprirea, ce reprezintă o formă a sechestrului folosită pentru urmărirea sumelor de bani.

4.3. Punerea în executare a pedepsei principale și a pedepselor complementare în cazul persoanei juridice infractoare

În conformitate cu prevederile art. 136 N. C. pen., persoanei juridice îi este aplicabilă amenda ca pedeapsă principală și mai multe pedepse complementare, precum dizolvarea persoanei juridice, suspendarea activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani, închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani, interzicerea de a participa la procedurile de achiziții publice pe o durată de la unu la 3 ani, plasarea sub supraveghere judiciară și afișarea sau publicarea hotărârii de condamnare.

4.3.1. Punerea în executare a pedepsei amenzii

Spre deosebire de persoana fizică, persoana juridică este pasibilă de o singură pedeapsă principală – amenda, care constă în suma de bani pe care persoana juridică este obligată să o plătească. Asemănător cazului persoanei fizice, amenda aplicabilă persoanei juridice cunoaște limite generale și limite speciale, minimul general fiind stabilit la 3.000 lei, iar maximul general la 3.000.000 lei.

Determinarea limitelor speciale ale amenzii se face după un algoritm similar celui utilizat în cazul persoanei fizice, în funcție de pedeapsa închisorii prevăzută pentru fapta comisă. Astfel, limitele speciale ale zilelor-amendă sunt cuprinse între: 60 și 180 de zile-amendă, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită numai pedeapsa amenzii; 120 și 240 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 5 ani, unică sau alternativ cu pedeapsa amenzii; 180 și 300 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 10 ani; 240 și 420 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 20 de ani; 360 și 510 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani sau detențiunea pe viață.

În privința individualizării pedepsei amenzii aplicabile persoanei juridice, aliniatul 3 al art. 137 N. C. pen. statuează că instanța stabilește numărul zilelor-amendă ținând cont de criteriile generale de individualizare a pedepsei, iar cuantumul sumei corespunzătoare unei zile-amendă se determină ținând seama de cifra de afaceri, în cazul persoanei juridice cu scop lucrativ, respectiv de valoarea activului patrimonial în cazul altor persoane juridice, precum și de celelalte obligații ale persoanei juridice.

În conformitate cu prevederile art. 497, al. 1 N. C. pr. pen., persoana juridică condamnată la pedeapsa amenzii este obligată să depună recipisa de plată integrală a amenzii la judecătorul delegat cu executarea, în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

În cazul în care persoana juridică condamnată se găsește în imposibilitatea de a achita integral amenda în termenul prevăzut la aliniatul 1, judecătorul delegat cu executarea, la cererea persoanei juridice, poate dispune eșalonarea plății amenzii pe cel mult 2 ani, în rate lunare.

În situația neîndeplinirii obligației de plată a amenzii în termenul arătat la aliniatul 1 sau de neplată a unei rate potrivit eșalonării, instanța de executare comunică un extras de pe acea parte din dispozitiv care privește aplicarea sau eșalonarea amenzii organelor competente, în vederea executării acesteia potrivit procedurii de executare silită a creanțelor fiscale.

4.3.2. Punerea în executare a pedepsei complementare a dizolvării persoanei juridice

Pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice se aplică atunci când persoana juridică a fost constituită în scopul săvârșirii de infracțiuni sau când obiectul său de activitate a fost deturnat în scopul comiterii de infracțiuni, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea mai mare de 3 ani. De asemenea, instanța dispune dizolvarea persoanei juridice în caz de neexecutare, cu rea-credință, a uneia dintre pedepsele complementare prevăzute în art. 136, al. 3, lit. b – e N. C. pen.

Dispozițiile art. 498 N. C. pr. pen. statuează că o copie a dispozitivului hotărârii de condamnare se comunică, la data rămânerii definitive, de către judecătorul delegat cu executarea persoanei juridice respective, precum și organului care a autorizat înființarea persoanei juridice, respectiv organului care a înregistrat persoana juridică, solicitându-se totodată informarea cu privire la modul de ducere la îndeplinire a măsurii.

La data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare la pedeapsa complementară a dizolvării, persoana juridică intră în lichidare.

Activul patrimonial rămas în urma lichidării va fi distribuit, potrivit procedurilor legale, în funcție de natura persoanei juridice în cauză. Considerăm că în mod corect s-a arătat că în ipoteza dizolvării pe motiv că persoana juridică a fost constituită în vederea comiterii de infracțiuni, asociații care au acționat cu acest scop vor fi, la rândul lor, condamnați pentru asociere în vederea comiterii de infracțiuni sau constituire a unui grup infracțional organizat, iar raportul lor la capitalul social va face obiectul confiscării, ca bunuri care au fost folosite la săvârșirea unei infracțiuni.

4.3.3. Punerea în executare a pedepsei complementare a suspendării activității persoanei juridice

Pedeapsa complementară a suspendării activității persoanei juridice constă în interzicerea desfășurării activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice în realizarea căreia a fost săvârșită infracțiunea (art. 140, al. 1 N. C. pen.).

În caz de neexecutare, cu rea-credință, a pedepsei complementare prevăzute în art. 136, alin. 3, lit. f N. C. pen., instanța dispune suspendarea activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice până la punerea în executare a pedepsei complementare, dar nu mai mult de 3 luni. Dacă până la împlinirea termenului de 3 luni pedeapsa complementară nu a fost pusă în executare, instanța dispune dizolvarea persoanei juridice.

Pedeapsa complementară a suspendării activității persoanei juridice nu poate fi aplicată instituțiilor publice, partidelor politice, sindicatelor, patronatelor și organizațiilor religioase ori aparținând minorităților naționale, constituite potrivit legii, precum și persoanelor juridice care își desfășoară activitatea în domeniul presei.

Spre deosebire de dizolvare, care operează doar în cazul infracțiunilor intenționate, suspendarea este aplicabilă și în cazul infracțiunilor din culpă, legea necerând ca persoana juridică să se fi folosit de o anumită activitate în comiterea infracțiunii, ceea ce ar fi impus un element intențional, ci doar ca infracțiunea să fi fost săvârșită în legătură cu una dintre activități.

În conformitate cu dispozițiile art. 499 N. C. pr. pen. o copie de pe dispozitivul hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat pedeapsa suspendării activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice se comunică, la data rămânerii definitive, organului care a autorizat înființarea persoanei juridice, organului care a înregistrat persoana juridică, organului care a înființat instituția nesupusă autorizării sau înregistrării, precum și organelor cu atribuții de control și supraveghere a persoanei juridice, pentru a lua măsurile necesare.

4.3.4. Punerea în executare a pedepsei complementare a închiderii unor puncte de lucru

Pedeapsa complementară a închiderii unor puncte de lucru ale persoanei juridice constă în închiderea unuia sau mai multora dintre punctele de lucru aparținând persoanei juridice cu scop lucrativ, în care s-a desfășurat activitatea în realizarea căreia a fost săvârșită infracțiunea. De menționat este faptul că al. 2 al art. 142 N. C. pen. statuează că această pedeapsă complementară nu se aplică persoanelor juridice care își desfășoară activitatea în domeniul presei.

Articolul 500 N. C. pr. pen. care reglementează punerea în executare a pedepsei complementare a închiderii unor puncte de lucru, dispune că o copie de pe dispozitivul hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat persoanei juridice pedeapsa închiderii unor puncte de lucru se comunică, la data rămânerii definitive, organului care a autorizat înființarea persoanei juridice și organului care a înregistrat persoana juridică, organului care a înființat instituția nesupusă autorizării sau înregistrării, precum și organelor cu atribuții de control și supraveghere a persoanei juridice, pentru a lua măsurile necesare.

Această pedeapsă complementară este întotdeauna facultativă pentru instanță și poate fi aplicată atât pentru infracțiuni intenționate, cât și pentru fapte din culpă. La aplicarea acestei pedepse complementare instanța va trebui să aibă în vedere atât natura infracțiunii comise, verificând dacă acesta se leagă în principal de un anumit punct de lucru sau de o anumită activitate, cât și modul de structurare a activităților persoanelor juridice.

4.3.5. Punerea în executare a pedepsei complementare a interzicerii de a participa la procedurile de achiziții publice

În conformitate cu prevederile art. 143 N. C. pen., pedeapsa complementară a interzicerii de a participa la procedurile de achiziții publice constă în interzicerea de a participa, direct sau indirect, la procedurile pentru atribuirea contractelor de achiziții publice, prevăzute de lege.

Aliniatul 1 al art. 501 N. C. pr. pen. statuează că o copie de pe dispozitivul hotărârii prin care s-a aplicat persoanei juridice pedeapsa interzicerii de a participa la procedurile de achiziții publice se comunică, la data rămânerii definitive oficiului registrului comerțului, în vederea efectuării formalităților de publicitate în registrul comerțului; Ministerului Justiției, în vederea efectuării formalităților de publicitate în Registrul național al persoanelor juridice fără scop patrimonial; oricărei autorități care ține evidența persoanelor juridice, în vederea efectuării formalităților de publicitate; administratorului sistemului electronic de achiziții publice.

De asemenea, o copie de pe dispozitivul hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat persoanei juridice pedeapsa interzicerii de a participa la procedurile de achiziții publice se comunică, la data rămânerii definitive, organului care a autorizat înființarea persoanei juridice și organului care a înregistrat persoana juridică, pentru a lua măsurile necesare.

4.3.6. Punerea în executare a pedepsei complementare a plasării sub supraveghere judiciară

În conformitate cu prevederile art. 144 N. C. pen. pedeapsa complementară a plasării sub supraveghere judiciară presupune desfășurarea sub supravegherea unui mandatar judiciar a activității care a ocazionat comiterea infracțiunii, pe o perioadă de la un an la 3 ani.

Mandatarul judiciar are obligația de a sesiza instanța atunci când constată că persoana juridică nu a luat măsurile necesare în vederea prevenirii comiterii de noi infracțiuni. În cazul în care instanța constată că sesizarea este întemeiată, dispune înlocuirea acestei pedepse cu pedeapsa prevăzută la art. 140 N. C. pen., respectiv suspendarea activității persoanei juridice.

Plasarea sub supraveghere judiciară nu se aplică în cazul instituțiilor publice, partidelor politice, sindicatelor, patronatelor și organizațiilor religioase ori aparținând minorităților naționale, constituite potrivit legii, precum și a persoanelor juridice care își desfășoară activitatea în domeniul presei, potrivit dispozițiilor aliniatului 3 al art. 144 N. C. pen.

Art. 5011 N. C. pr. pen. statuează că atribuțiile mandatarului judiciar privind supravegherea activității persoanei juridice sunt cuprinse în dispozitivul hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat pedeapsa plasării sub supraveghere judiciară, acesta neputându-se substitui organelor statutare în gestionarea activităților persoanei juridice.

4.3.7. Punerea în executare a pedepsei complementare a afișării sau publicării hotărârii de condamnare

Afișarea hotărârii definitive de condamnare sau publicarea acesteia se realizează pe cheltuiala persoanei juridice condamnate. Prin afișarea sau publicarea hotărârii de condamnare nu poate fi dezvăluită identitatea altor persoane (art. 145, al. 2 N. C. pen.).

Afișarea hotărârii de condamnare se realizează în extras, în forma și locul stabilite de instanță, pentru o perioadă cuprinsă între o lună și 3 luni. Publicarea hotărârii de condamnare se face în extras și în forma stabilită de instanță, prin intermediul presei scrise sau audiovizuale ori prin alte mijloace de comunicare audiovizuală, desemnate de instanță.

Dacă publicarea se face prin presa scrisă sau audiovizuală, instanța stabilește numărul aparițiilor, care nu poate fi mai mare de 10, iar în cazul publicării prin alte mijloace audiovizuale durata acesteia nu poate depăși 3 luni.

Referitor la punerea în executare a pedepsei complementare a afișării sau publicării hotărârii de condamnare, dispozițiile art. 502 N. C. pr. pen. statuează că un extras al hotărârii de condamnare care privește aplicarea pedepsei complementare a afișării hotărârii de condamnare se comunică, la data rămânerii definitive, persoanei juridice condamnate, pentru a-l afișa în forma, locul și pentru perioada stabilite de instanța de judecată. De asemenea, un extras al hotărârii de condamnare care privește aplicarea pedepsei complementare a publicării hotărârii de condamnare se comunică, la data rămânerii definitive, persoanei juridice condamnate, pentru a publica hotărârea în forma stabilită de instanță, pe cheltuială proprie, prin intermediul presei scrise sau audiovizuale ori prin alte mijloace de comunicare audiovizuale, desemnate de instanță.

Persoana juridică condamnată înaintează instanței de executare dovada începerii executării afișării sau, după caz, dovada executării publicării hotărârii de condamnare, în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dar nu mai târziu de 10 zile de la începerea executării ori, după caz, de la executarea pedepsei principale, iar o copie de pe hotărârea de condamnare, în întregime sau în extras al acesteia, se comunică la data rămânerii definitive organului care a autorizat înființarea persoanei juridice, organului care a înregistrat persoana juridică, organului care a înființat instituția nesupusă autorizării sau înregistrării, precum și organelor cu atribuții de control și supraveghere a persoanei juridice, pentru a lua măsurile necesare.

Această sancțiune poate avea un efect intimidant considerabil asupra persoanei juridice, ea afectând imaginea de marcă, reputația comercială, poziția persoanei juridice și având ca efect pierderea clientelei, diminuarea credibilității etc.

4.3.8. Supravegherea executării pedepselor complementare aplicate persoanei juridice

Potrivit dispozițiilor art. 138, al. 1 N. C. pen., aplicarea uneia sau mai multor pedepse complementare se dispune atunci când instanța constată că, față de natura și gravitatea infracțiunii, precum și de împrejurările cauzei, aceste pedepse sunt necesare, aplicarea unei asemenea pedepse fiind obligatorie atunci când legea prevede acest lucru.

Pedepsele complementare, cu excepția celei constând în dizolvarea persoanei juridice, se pot aplica în mod cumulativ, executarea acestora începând după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

Aliniatul 1 al art. 503 N. C. pr. pen, statuează că în caz de neexecutare, cu rea-credință, a pedepselor complementare aplicate persoanei juridice, instanța de executare va aplica persoanei juridice pedeapsa complementară a dizolvării, potrivit dispozițiilor art. 139, al. 2 N. C. pen. sau, după caz, pedeapsa complementară a suspendării activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice, potrivit dispozițiilor art. 140, al. 2 N. C. pen.

În această situație sesizarea instanței se va face din oficiu, de către judecătorul delegat al instanței de executare, participarea procurorului este obligatorie, iar persoana juridică va fi citată la judecată.

După concluziile procurorului și ascultarea persoanei juridice condamnate, instanța se va pronunța prin sentință, în conformitate cu dispozițiile art. 503, al. 5 N. C. pr. pen.

4.4. Elemente de drept comparat

Particularitățile proprii persoanei juridice ca subiect activ al infracțiunii au condus la necesitatea adaptării anumitor reguli procedurale pentru compatibilizarea acestora cu natura persoanei juridice.

Astfel, în dreptul francez a fost introdus un nou titlu în Codul de procedură penală prin legea din 16.12.1992, care instituie câteva reguli derogatorii de la dreptul procesual comun. Referitor la competența teritorială, atunci când o persoană fizică este urmărită alături de o persoană juridică, se aplică regulile de determinare a competenței teritoriale incidente în cazul persoanelor fizice și pentru persoana juridică. În cazul în care doar persoana juridică este urmărită se prevede o competență alternativă între locul comiterii infracțiunii și locul sediului persoanei juridice.

De asemenea, se prevede că pe durata procedurii este necesară desemnarea unei persoane fizice care va reprezenta persoana juridică în toate fazele procedurii, care în principiu va fi reprezentantul legal al persoanei juridice. Dacă persoana juridică nu are un reprezentant legal ori acesta este inculpat alături de persoana juridică se va desemna un mandatar special de către președintele Tribunalului de mare instanță, la cererea Ministerului public, de către judecătorul de instrucție sau de partea civilă.

În calitate de mandatar va putea fi desemnată orice persoană, misiunea acestuia limitându-se la reprezentarea societății, nefiind abilitat să intervină în administrarea acesteia și nici să exercite atribuțiile de supraveghere cu care este investit mandatarul desemnat în ipoteza dispunerii pedepsei plasării sub supraveghere judiciară a persoanei juridice. Mai mult, mandatarul nu este obligat să realizeze el însuși apărarea persoanei juridice, având posibilitatea de a recurge la serviciile unui avocat în acest sens.

De asemenea, în dreptul francez persoana juridică poate fi plasată sub control judiciar în cursul procedurii prin impunerea unor măsuri de către judecătorul de instrucție, precum: depunerea unei cauțiuni; instituirea unor măsuri asigurătorii, în vederea garantării reparării prejudiciului; interzicerea de a emite cecuri sau de a utiliza carduri de plată; interdicția de a desfășura anumite activități, atunci când infracțiunea a fost comisă în exercitarea acestor activități.

Nerespectarea controlului judiciar de către persoanele juridice constituie infracțiune de sine stătătoare, răspunderea pentru această faptă putând reveni atât persoanei juridice cât și persoanei fizice care a permis încălcarea controlului judiciar.

În fine, în vederea aplicării prevederilor referitoare la recidivă, suspendare condiționată a executării pedepsei și alte asemenea, a fost instituit un cazier național al persoanelor juridice care consemnează toate condamnările pentru crime, delicte și contravenții din a cincea clasă, precum și interdicțiile, decăderile și incapacitățile decurgând din condamnările pentru contravenții din primele patru clase.

În dreptul belgian, dispoziții speciale cu caracter procedural au fost cuprinse în legea din 22.06.1999, acestea putând fi împărțite, după cum s-a arătat, în patru categorii după cum urmează: reguli de reprezentare a persoanei juridice inculpate; reguli de determinare a competenței teritoriale a organelor judiciare; măsurile preventive aplicabile persoanei juridice; reguli privind înscrierea condamnărilor într-un registru special ținut la grefa instanței.

În ceea ce privește competența teritorială, aceasta se determină în același mod ca în cazul persoanei fizice, criteriul reședinței inculpatului fiind înlocuit cu cel al sediului social sau profesional al persoanei juridice.

Referitor la reprezentare, se prevede că atunci când urmărirea penală se desfășoară atât împotriva persoanei juridice, cât și împotriva persoanei juridice abilitate să o reprezinte, pentru aceleași fapte sau pentru fapte conexe, tribunalul competent să soluționeze cauza în privința persoanei juridice va desemna din oficiu sau la cerere un mandatar pentru a o reprezenta.

Mai mult decât atât, în cazul persoanelor juridice este întotdeauna permisă reprezentarea de un avocat, chiar și în cauzele în care prezența în persoană a inculpatului este obligatorie.

Legea belgiană instituie și o serie de măsuri preventive ce se pot dispune în privința persoanelor juridice în cursul procesului penal, după cum urmează: suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice, când declanșarea unei asemenea proceduri s-a făcut în scopul sustragerii de la urmărirea penală; interzicerea unor tranzacții patrimoniale specifice, susceptibile de a antrena insolvabilitatea persoanei juridice; depunerea unei cauțiuni care să garanteze respectarea măsurilor luate de către judecătorul de instrucție, cuantumul minim sau maxim al acesteia nefiind prevăzut de lege.

Măsurile preventive pot fi dispuse dacă sunt îndeplinite cumulativ trei condiții: să fie luate în cursul instrucției; judecătorul de instrucție să constate existența unor serioase indicii de culpabilitate în cazul persoanei juridice; măsurile să fie cerute de existența unor circumstanțe speciale. Aceste din urmă circumstanțe speciale trebuie înțelese din perspectiva scopului măsurilor preventive, respectiv asigurarea desfășurării normale a procedurii și asigurarea posibilității executării efective a sancțiunilor aplicate.

Hotărârea de condamnare va fi menționată într-un registru ținut la grefa instanței care a pronunțat hotărârea, un extras din registru fiind trimis la grefa instanței unde respectiva persoană juridică își are depuse statutele, fiind astfel organizat și un serviciu de cazier judiciar pentru aceste persoane.

În dreptul australian, deși există privilegiul referitor la interzicerea auto-incriminării, care presupune că orice persoană poate să refuze furnizarea către acuzare a oricărei declarații sau document care ar putea să contribuie la incriminarea sa, jurisprudența a stabilit ca acest privilegiu nu funcționează în cazul persoanei juridice atât din cauza faptului că acesta ar face aproape imposibilă condamnarea corporației, cât și pentru că în cazul acestora privilegiul nu mai corespunde rațiunii sale de existență.

În dreptul penal canadian, dreptul persoanei de a nu putea fi obligată să depună mărturie împotriva sa a fost recunoscut și persoanei juridice, dar angajații acesteia pot fi obligați să depună mărturie împotriva ei, soluția fiind argumentată de lipsa de identitate între martori și inculpat.

În dreptul englez urmăririle împotriva corporațiilor trebuie inițiate prin citații, serviciul citării fiind îndeplinit prin intermediul oficiului unde este înregistrată corporația.

Corporația poate fi legal reprezentată și poate fi prezentă în fața curții prin intermediul reprezentantului. Dacă un asemenea reprezentant nu apare, curtea va putea recurge la un proces simplificat, fără consimțământul corporației, cu excepția în care aceasta este acuzată împreună cu o persoană fizică.

Dacă însă, reprezentantul corporației este prezent, acesta poate face o declarație prin care să răspundă la acuzație, putând pleda „vinovat” sau „nevinovat” în numele corporației, aceasta putând pleda vinovat și prin poștă, fără să fie necesară apariția unui reprezentant.

Dacă o persoană juridică este acuzată împreună cu o persoană fizică, nici una dintre ele nu poate fi judecată sumar dacă nu este de acord.