Raspunderea Penala a Participantilor la Procedura Insolventei
Răspunderea penală a participanților
la procedura insolvenței
CUPRINS
INTRODUCERE
TITLUL I. PROCEDURA INSOLVENȚEI
CAPITOLUL I. ASPECTE INTRODUCTIVE PRIVIND PROCEDURA INSOLVENȚEI
§1. Evoluția procedurii insolvenței
§2. Conceptul de procedură a insolvenței
§3. Caracteristicile procedurii de insolvență
§4. Scopul procedurii insolvenței
§5. Obiectul procedurii insolvenței
§6. Principiile procedurii insolvenței
TITLUL II. RĂSPUNDEREA PENALĂ ÎN PROCEDURA INSOLVENȚEI
CAPITOLUL I. ASPECTE GENERALE PRIVIND RĂSPUNDEREA PENALĂ
ÎN DOMENIUL INSOLVENȚEI
§1. Precizări prealabile
CAPITOLUL II. PARTICIPANȚII LA PROCEDURA INSOLVENȚEI
Secțiunea I. Conceptul de participant la procedura insolvenței
Secțiunea a II-a. Organele procedurii
§1. Instanțele judecătorești. Judecătorul sindic
§2. Administratorul judiciar și lichidatorul
Secțiunea a III-a. Debitorul și administratorul special
§1. Debitorul
§2. Administratorul special
Secțiunea a IV-a. Creditorii
§1. Adunarea creditorilor
§2. Comitetul creditorilor
Secțiunea a V-a. Auxiliarii
Secțiunea a VI-a. Statutul asociațiilor sau a membrilor debitorului persoană juridică în cadrul procedurii insolvenței
CAPITOLUL III. ANALIZA INFRACȚIUNILOR
§1. Infracțiunea de bancrută simplă
§2. Infracțiunea de bancrută frauduloasă
§3. Infracțiunea de gestiune frauduloasă
§4. Infracțiunea de delapidare
§5. Infracțiunea de înregistrare a unei cereri de admitere a unei creanțe inexistente
§6. Refuzul de a pune la dispoziția judecătorului-sindic, administratorului judiciar sau lichidatorului documentele legale
§7. Exercitarea fără drept a profesiei de practician în insolvență
CONCLUZII
PRACTICĂ JUDICIARĂ
LISTĂ ABREVIERI
alin. – alineat
art. – articol
ed. – ediția
ex. – exemplu
lit. – litera
M. Of. – Monitorul Oficial
N.P.C. – Noul Cod penal
nr. – numărul
op. cit – opera citată
O.U.G. – Ordonanța de urgență a Guvernului
p. – pagina
par. – paragraful
pct. – punctul
urm. – următoarele
vol. – volumul
RĂSPUNDEREA PENALĂ A PARTICIPANȚILOR LA PROCEDURA INSOLVENȚEI
INTRODUCERE
Criza financiară a determinat mai multe companii să se găsească în imposibilitatea de a-și achita datoriile curente, fapt cauzat de lipsa capitalului necesar. Într-o astfel de situație, singura soluție ce mai poate fi adoptată este deschiderea procedurii insolvenței, care se poate concretiza fie în reorganizarea debitorului persoană fizică sau persoană juridică, fie prin trecerea la faliment, în scopul realizării plății creanțelor datorate.
Scopul procedurii insolvenței rezidă în instituirea unei proceduri colective în vederea achitării pasivului debitorului care se găsește în stare de insolvență. Acoperirea pasivului debitorului rezidă în plata tuturor creanțelor existente asupra debitorului, indiferent de izvorul lor.
Astfel, procedura insolvenței urmărește satisfacerea intereselor creditorilor debitorului insolvent prin plata creanțelor acestora.
Ca și o consecință directă a scopului legii, se poate preciza că, măsurile dispuse pe parcursul derulării procedurii insolvenței trebuie să corespundă intereselor creditorilor.
Legiuitorul român acordă o vădită importanță acoperiririi pasivului datorat creditorilor debitorului aflat în stare de insolvență, în detrimentul acestuia.
Declinul participanților la viața economică poate fi definitiv sau trecător, dar ceea ce nu poate fi ignorat este faptul că procedura insolvenței constituie tratamentul juridic aplicabil celor care, din motive diferite, întâlnesc probleme în activitatea lor.
Procedura reorganizării ar trebui folosită doar în situația în care debitorul mai poate avea o șansă de redresare, în caz contrar, acestuia să-i fie aplicată procedura falimentului.
De cele mai multe ori, insolvența este determinată de cauze imputabile unor persoane fizice, care pot fi ascunse sub forma unor delicte civile, cât și a unor fapte incriminate de legea penală.
TITLUL I
PROCEDURA INSOLVENȚEI
CAPITOLUL I
ASPECTE INTRODUCTIVE PRIVIND PROCEDURA INSOLVENȚEI
§1. Evoluția procedurii insolvenței
Conceptul de „faliment”, emanat din latinescul fallo, fallere (a rata, a nu reuși), a fost echivalat până în secolul XX cu eșecul în afaceri. Falitul era automat considerat ca fiind infractor (fallitus ergo fraudator) și condamnat la închisoare. „Germenii procedurii insolvenței se găsesc în dreptul roman, unde aceasta se materializa în procedura deumită vendito bonorum, devenită ulterior distractio bonorum. De altfel, din procedura de vendito bonorum s-a dezvoltat ulterior atât instituția executării silite, cât și cea a falimentului. Prăbușirea Imperiului Roman a dus la uitarea vechilor instituții ale dreptului roman timp de peste 1300 de ani, până la redescoperirea lor în perioada redactării marilor coduri ale secolului al XIX-lea”.
Poate fi remarcată o evoluție interesantă a tratamentului comercianților aflați în dificultate. Astfel, în perioada statutelor orașelor italiene, procedura dobândea un caracter sancționator ce culmina cu distrugerea simbolică a băncii pe care comerciantul falit își avea etalate mărfurile (banca rotta). Falimentul a fost pentru prima dată legiferat sistematic de Codul comercial francez din anul 1807, care stabilea un regim foarte comparativ cu cel actual, întrucât falitul era încarcerat la închisoarea datornicilor pe perioada desfășurării procedurii.
Codul Comercial român, având ca model Codul Comercial italian din anul 1882, perpetua dispozițiile Codului Comerial francez. Codul Comercial român considera falimentul ca fiind o „procedură de executare silită asupra bunului comerciantului debitor, care a încetat plata datoriilor sale comerciale și al cărui scop era satisfacerea creanțelor tuturor creditorilor”.
În lumina reglementărilor legislației moderne, falimentul este văzut ca fiind doar o modalitate a procedurii insolvenței, iar cel care este supus acestui proceduri este denumit debitor și nu falit. În multe situații, starea de insolvență a ajuns să fie tratabilă, încât aceasta s-a delimitat de faliment. Astfel, a derivat conceptul procedurii de redresare sau de reorganizare judiciară, al cărui principal scop este asigurarea supraviețuirii comerciantului care merită să fie salvat pentru existența unei economii funcționale și eficiente.
România este singurul stat de drept care a cunoscut într-o perioadă relativ scurtă patru proceduri ale insolvenței aplicate simultan. Pe parcursul trecerii anilor, au fost întreprinse reforme majore: Legea 64/1995, Legea 99/1999, Ordonanța Guvernului 38/2002 cu modificări aduse prin Legea 82/2003, Legea 149/2002 și Legea 85/2006 privind procedura insolvenței, aceasta fiind considerată amplă și substanțială, cât și un veritabil cod al insolvenței.
§2. Conceptul de procedură a insolvenței
Literatura de specialitate a atribuit mai multe definiții conceptului de „insolvență”. Astfel, procedura insolvenței este considerată ca fiind „starea în care se află bunurile debitorului care este definită de insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor exigibile”. Totodată, există considerente care privesc procedura insolvenței ca o și o procedură prin care, întreprinzătorului aflat în dificultate, îi este îngăduit să eșueze într-o manieră sistematică.
Se poate afirma că procedura insolvenței „constituie un ansamblu de norme juridice, prin care se urmărește obținerea fondurilor bănești pentru plata datoriilor debitorului aflat în insolvență față de creditorii săi, în condițiile stabilite diferențiat pe categorii de debitori, prin reorganizarea judiciară bazată pe un plan de organizare sau prin faliment”.
§3. Caracteristicile procedurii de insolvență
Procedura de insolvență are ca și caracteristică primordială starea de insolvență, întrucât apariția și inevitabilitatea acestei situații semnifică începutul unei perioade de restricție a drepturilor debitorului, restricție care este specifică procedurii insolvenței. Particularitățile procedurii insolvenței sunt următoarele: caracterul judiciar, unitar, colectiv, concursual, egalitar și comercial.
Caracterul judiciar provine din ipostaza legiuitorului care, luând în calcul interesul public și implicațiile majore ale insolvenței, constituie o procedură specială de urmărire silită a debitorului pusă sub controlul instanței judecătorești.
Fără a ține seamă de forma îmbrăcată de procedură, aceasta este aplicată tuturor creditorilor și creanțelor acestora, cât și tuturor bunurilor debitorului. Astfel, se poate spune că simbolizează o apărare comună atât a intereselor, cât și a drepturilor tuturor creditorilor recunoscuți ai debitorului care asistă împreună la urmărirea și recuperarea creanțelor lor.
Caracteristica concursuală a falimentului constituie o repercusiune a caracterului colectiv al acestuia, accentuând ideea că varietatea creanțelor creditorului nu intră în sfera obiectului unei executări individuale, ci sunt inserate în concurs, satisfacerea lor urmând a fi realizată conform caracterului egalitar al procedurii.
În privința procedurii insolvenței se poate spune că predomină caracterul comercial al acesteia, acesta fiind adresat, în principiu, comercianților, fie că aceștia au calitatea de debitori, fie de creditori.
§4. Scopul procedurii insolvenței
În lumina dispozițiilor art. 2 din Legea procedurii insolvenței, scopul acesteia este mascarea pasivului debitorului, indiferent de practicile procedurii colective folosite în atingerea acestui obiectiv.
Fiind scopul și punctul final al procedurii insolvenței, eficiența plății pasivului debitorului este stabilită prin raportarea la gradul de acoperire al pasivului și anume gradul de efectuare a creanțelor debitorului.
Astfel, procedura insolvenței poate fi regăsită în mai multe moduri, cum ar fi:
procedura generală, care este o procedură simplificată;
procedura reorganizării, numită și cea a falimentului și care poate fi privită din două perspective, prima fiind cea a creditorilor, care vor putea alege forma care exprimă cel mai bine scopul procedurii, iar cea de-a doua referindu-se la acoperirea pasivului debitorului.
§5. Obiectul procedurii insolvenței
Obiectul procedurii insolvenței îl reprezintă, în mare parte, averea debitorului. Totodată, obiectul mai poate consta și în patrimoniul asociațiilor cu răspundere nelimitată, dar și de patrimoniul celor aflați în conducerea debitorului.
§6. Principiile procedurii insolvenței
1. Principiul celerității constă în efectuarea cât mai promptă a tuturor actelor și operațiunilr stipulate în lege.
2. Principiul maximizării valorii averii debitorului, statuat de cele două forme ale procedurii insolvenței (reorganizarea și falimentul), are ca scop obținerea unor valori cât mai ridicate pentru a acoperi cât mai satisfăcător creanțele creditorilor.
3. Principiul priorității procedurii reorganizării judiciare față de procedura falimentului. Acesta este un principiu din care rezultă că intrarea în procedura falimentului are loc doar în situația în care reorganizarea nu este posibilă sau atunci când aceasta a eșuat.
4. Principiul paralizării factorilor perturbatori pentru procedură. În urma deschiderii procedurii de insolvență și în vederea eliminării acele influențe care ar putea perturba parcursul acesteia, legiuitorul legiferează o succesiune de interdicții, suspendări, limitări și obligații atât pe seama debitorului, cât și cu privire la ceilalți participanți la procedură, având drept scop respectarea caracterelor (unitar, colectiv, concursual și egalitar) procedurii.
5. Principiul participării active a creditorilor la operațiunile de lichidare este un principiu materializat în variate clauze legale și care ordonă participarea creditorilor la procedura insolvenței prin hotărârile pe care aceștia le iau în adunarea și în comitetul creditorilor, dar și prin dreptul pe care aceștia îl au de a afirma sau renega diverse prevederi în cadrul procedurii.
6. Principiul tratamentului favorabil. Acest principiu se aplică debitorului onest și diligentdebitorului.
§6. Principiile procedurii insolvenței
1. Principiul celerității constă în efectuarea cât mai promptă a tuturor actelor și operațiunilr stipulate în lege.
2. Principiul maximizării valorii averii debitorului, statuat de cele două forme ale procedurii insolvenței (reorganizarea și falimentul), are ca scop obținerea unor valori cât mai ridicate pentru a acoperi cât mai satisfăcător creanțele creditorilor.
3. Principiul priorității procedurii reorganizării judiciare față de procedura falimentului. Acesta este un principiu din care rezultă că intrarea în procedura falimentului are loc doar în situația în care reorganizarea nu este posibilă sau atunci când aceasta a eșuat.
4. Principiul paralizării factorilor perturbatori pentru procedură. În urma deschiderii procedurii de insolvență și în vederea eliminării acele influențe care ar putea perturba parcursul acesteia, legiuitorul legiferează o succesiune de interdicții, suspendări, limitări și obligații atât pe seama debitorului, cât și cu privire la ceilalți participanți la procedură, având drept scop respectarea caracterelor (unitar, colectiv, concursual și egalitar) procedurii.
5. Principiul participării active a creditorilor la operațiunile de lichidare este un principiu materializat în variate clauze legale și care ordonă participarea creditorilor la procedura insolvenței prin hotărârile pe care aceștia le iau în adunarea și în comitetul creditorilor, dar și prin dreptul pe care aceștia îl au de a afirma sau renega diverse prevederi în cadrul procedurii.
6. Principiul tratamentului favorabil. Acest principiu se aplică debitorului onest și diligent și care se bucură de o serie de drepturi și facilități (de ex. dreptul de a propune un plan, dreptul de a-și administra averea, dreptul de a fi descărcat de obligații la închiderea procedurii). În același timp, acest principiu sancționează debitorul al cărui scop este tergiversarea aplicării procedurii sau care, ulterior, a mai fost supus procedurii de insolvență, prin ridicarea drepturilor acestuia.
TITLUL II
RĂSPUNDEREA PENALĂ ÎN PROCEDURA INSOLVENȚEI
CAPITOLUL I
ASPECTE GENERALE PRIVIND RĂSPUNDEREA PENALĂ
ÎN DOMENIUL INSOLVENȚEI
§1. Precizări prealabile
Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței este o lege specială extrapenală, dar care conține norme de incriminare (art. 143-147). În conținutul acesteia au fost definite infracțiuni, cum ar fi: bancruta simplă, bancruta frauduloasă, gestiunea frauduloasă în domeniul insolvenței, delapidarea în domeniul insolvenței, înregistrarea unei cerei de admitere a unei creanțe inexistente și infracțiunea de refuz de a pune la dispoziția judecătorului-sindic, administratorului judiciar sau lichidatorului a documentelor legii solicitate. Prin intrarea în vigoare la data de 1 februarie 2014 a noului Cod Penal, acesta a abrogat o serie de infracțiuni din Legea insolvenței, urmând ca acestea să fie legiferate în cadrul său: infracțiunea de bancrută simplă (art. 240 din Codul Penal), bancruta frauduloasă (art. 241 din Codul Penal) și gestiunea frauduloasă (art. 242 alin. 2 din Codul Penal).
Totodată, O.U.G. nr.86/2006 privind organizarea activității practicienilor în insolvență precizează și ea în conținutul său o normă cu caracter penal. Este vorba despre prevederile art. 70 care creează o variantă de specie a infracțiunii de exercitare fără drept a unei profesii (art. 348 din Codul Penal).
Poate fi apreciat faptul că aria insolvenței cuprinde și alte infracțiuni, cum ar fi: luarea/darea de mită (art. 289, art. 290 din Codul Penal), abuzul în serviciu (art. 297 din Codul Penal), neglijența în serviciu (art. 298 din Codul Penal), infracțiuni de fals în înscrisuri (art. 320-328) din Codul Penal).
Legea nr. 85/2006 stipulează în conținutul său și alte fapte care pot atrage răspunderea penală. Astfel, dispozițiile art. 138 reglementează situația în care au fost identificate persoanele din cauza cărora debitorul se află în stare de insolvență, iar la revendicarea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul sindic „poate decreta ca o parte din pasivul debitorului persoană juridică, care se află în stare de insolvență, să fie imputată membrilor organelor de supraveghere sau celor de conducere din interiorul societății, încât și de orice altă persoană care se face vinovată de apariția stării de insolvență a debitorului, prin una dintre acțiunile următoare:
a). au dispus de creditele sau bunurile persoanei juridice în avantajul lor sau în cel al unei persoane diferite;
b). au realizat acte de comerț în interes propriu, însă folosindu-se de numele persoanei juridice;
c). au decretat, în interes propriu, prelungirea unei activități care avea ca și urmare imposibilitatea de a plăti a persoanei juridice;
d). au realizat o contabilitate fictivă, au ascuns anumite documente contabile sau nu au ținut contabilitatea conform prevederilor legale;
e). au delapidat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice sau, în mod fictiv, au mărit pasivul acesteia;
f). s-au folosit de modalități ruinătoare pentru a achiziționa persoanei juridice fonduri, având drept scop întârzierea neefectuării de plăți;
g). în luna anterioară neefectuării plăților, au achitat sau au ordonat să se achite, în mod preferențial unui creditor, în detrimentul celorlalți creditori”.
Textul legal citat denotă acele fapte prin care poate fi atrasă răspunderea patrimonială a persoanelor care, deși nu au fost participat în mod direct la procedura insolvenței, i-au cauzat, însă, debitorului persoană juridică starea de insolvență.
Alineatul 2 al articolului 138 precizează că aplicarea prevederilor alineatului 1, nu va suprima punerea în practică a legii penale pentru acele fapte care constituie infracțiuni.
Din analiza acestor două texte de lege, cât și prin coroborarea cu alte texte normative active din domeniul insolvenței, se poate concluziona că unele dintre prevederile art. 138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 reprezintă modalități faptice ale unor infracțiuni stipulate de diferite acte normative.
De lege lata, fapta incriminată de art. 138 alin. (1) lit. (a) constituie infracțiunea de folosire cu rea-credință a creditului societății, care este stipulată în dispozițiile art. 272 pct. 2 din Legea 31/1990 privind societățile comerciale. În accepțiunea acestui text sunt dispuse următoarele: „Este pedepsit cu închisoare de la 1 la 3 ani fondatorul, administratorul, directorul sau reprezentantul legal al societății, care, folosește cu rea-credință, creditul sau bunurile care aparțin societății, având un scop contrar intereselor acesteia ori în interul lui personal sau pentru a avantaja o altă societate de care este interesat în mod direct sau indirect”.
Se poate spune că fapta prevăzută de art. 138 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței însumează elementele constitutive ale infracțiunilor reglementate de art. 272 pct. 1 și 3 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, al căror conținut este: „Se pedepsește cu închisoare de la 1 la 3 ani fondatorul, administratorul, directorul sau reprezentantul legal al societății, care:
1. dobândește, în contul societății, acțiuni ale altor societăți la un preț pe care îl știe notoriu superior valorii lor reale sau vinde, pe seama societății, acțiuni deținute de aceasta, la prețuri despre care știe că sunt notoriu inferioare valorii lor normale, în vederea procurării, pentru el sau pentru alte persoane, a unui folos în detrimentul societății;
2. se îndatorează, indiferent de mod, direct ori prin intermediul unei persoane interpuse, de la societatea pe care o conduce, de la o societate al cărui control îl deține sau de la o societate care domină societatea pe care el o conduce, suma împrumutată, fiind preeminentă limitei stipulate în prevederile dispozițiilor art. 1444 alin. (3) lit. a) – suma de 5.000 de euro -, sau reușește să obțină o garanție pentru propriile datorii de la unaa dintre aceste societăți”.
Faptei prevăzute de art. 138 lit. c) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței îi pot fi atribuite dispozițiile infracțiunilor reglementate de art. 2721 pct. 2 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, care dispun: „Este sancționat cu pedeapsa închisorii de la 2 la 8 ani administratorul, fondatorul, directorul, reprezentantul legal sau directorul executiv al societății, care primește sau plătește dividende, indiferent de formă, obiținute din profituri fictive sau care nu puteau fi distribuite, în lipsă de situație financiară sau contrarii celor rezultate din aceasta”, cât și normele articolului 272 alin. (1) pct. 4 care prevăd că infracțiunea este comisă în acest mod de către directorul, directorul executiv sau reprezentantul legal al societății, care a încălcat prevederile articolul 183 din această lege [articol care prevede în alineatele sale:
(1). „Cel puțin 5% va fi preluat anual din profitul societății în vederea formării fondului de rezervă, iar cel puțin cea de-a cincea parte din capitalul social va fi atinsă.
(2). În cazul în care, după alcătuire, fondul de rezervă, s-a diminuat din orice cauză, acesta se va completa în conformitate cu dispozițiile alin. (1).
(3). Totodată, chiar dacă a fost atinsă suma stipulată la alin. (1), este inclus în fondul de rezervă și excedentul realizat din vânzarea acțiunilor la un curs mai mare decât valoarea lor nominală, în situația în care acest excedent nu este utilizat la plata cheltuielilor de emisiune sau are ca și destinație amortizările.
(4). Fondatorii vor participa la profit, în condițiile în care acest fapt este stipulat în prevederile actului constitutiv sau, în lipsa unor asemenea clauze, a obținut aprobul dat de adunarea generală extraordinară.
(5). În toate situațiile, clauzele participării vor fi stabilite de adunarea generală, pentru fiecare exercițiu financiar în parte”].
În lumina dispozițiilor articolului 138 alin. (1) lit. d), este prezentată acțiunea de a ține o contabilitate fictivă, de a volatiliza anumite documente contabile sau de a nu ține contabilitatea potrivit dispozițiilor legale, săvârșită de membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, cât si de orice altă persoană vinovată de cauzarea stării de insolvență a debitorului. Aceste fapte pot face obiectul infracțiunii reglementate de art. 9 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 241/2005 privind prevenirea și combaterea evaziunii fiscale care prevede următoarele: „constituie infracțiuni de evaziune fiscală și se sancționează cu pedeapsa închisorii de la 2 ani la 8 ani, cât și cu interzicerea unor drepturi următoarele infracțiuni săvârșite în vederea sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale de executare de evidențe contabile duble, fiind utilizate înscrisuri sau alte mijloace de stocare a datelor”.
CAPITOLUL II
PARTICIPANȚII LA PROCEDURA INSOLVENȚEI
Secțiunea I
Conceptul de participant la procedura insolvenței
Noțiunea de „participant la procedura insolvenței” face referire atât la persoanele cărora aceasta se adresează, cât și la organele procedurii, care sunt îndreptățite prin lege să o aplice.
Conceptul de „destinatari ai procedurii insolvenței” desemnează acele persoane care participă la procedura de insolvență și care sunt obligați fie să suporte repercusiunile deschiderii procedurii, fie să beneficieze de acestea. Această categorie înglobează creditorii și debitorul. Totuși, procedura insolvenței produce efecte și asupra acționarilor debitorului persoană juridică.
Un participant practic omniprezent la procedura insolvenței este debitorul, chiar dacă acesta este desesizat. Administratorul judiciar sau lichidatorul sunt cei prin care sunt exercitate sau îndeplinite drepturile și obligațiile debitorului, fie ele și judiciare. În ipostaza rară și excepțională în care debitorul nu a fost desesizat (el putând să-și păstreze administrarea proprii averi), acesta îți va putea exercita drepturile sale fie în nume propriu, fie prin intermediul unui administrator special, câteodată, chiar împotriva lichidatorului sau a administratorului judiciar.
Creditorul este apreciat a fi participant deplin al procedurii de insolvență atunci când creanța sa însumează clauzele necesare pentru ca acesta să poată fi numit „creditor îndreptățit a participa la procedură”.
Creditorul, ca și participant la procedura de insolvență, are o dublă calitate. Una dintre calități constă în aceea de a fi membru al colectivității creditorilor, având aceleași interese cu ceilalți creditori împotriva debitorului. Cealaltă virtute a creditorului este aceea de titular de drepturi și obligații individuale privitoare atât la debitor, cât și la ceilalți creditori.
Drepturile creditorilor sunt exercitate într-o manieră colectivă de către adunarea creditorilor și a comitetului creditorilor, acest exercițiu colectiv al drepturilor creditorilor fiind unul dintre modurile de realizare a procedurii insolvenței.
Totodată, creditorii îndeplinesc anumite obligații cât își și exercită unele drepturi în mod individual, concurând între ei, într-un mod egalitar și în mediul aceleiași clase de creditori. Individualismul drepturilor și al obligațiilor care le revin creditorilor constituie modalitatea competitivă și egalitară a procedurii insolvenței.
Cu toate acestea, nu este întotdeauna justificată prezența tuturor creditorilor la procedura de insolvență. Astfel, creditorii a căror creanță nu a fost înregistrată la termenul stabilit vor fi exceptați de la procedură. De asemenea, vor fi străini de procedură și acei creditori ale căror creanțe au fost contestate, în condițiile în care judecătorul sindic nu hotărăște că acele creanțe pot fi înregistrate în mod provizoriu. Acești creditori nu vor beneficia de complexitatea drepturilor conferite de calitatea lor de participanți la procedura de insolvență, iar drepturile lor, care au rezultat din înregistrarea provizorie, vor fi instabile și determinate de admiterea sau respingerea contestației. Așa-zisii creditori, a căror cerere de înregistrare a creanței nu a fost admisă, nu vor beneficia de niciunul dintre drepturile care revin participanților la procedura insolvenței, însă, vor beneficia de acele drepturi procesuale, care rezultă din calitatea lor de parte într-un litigiu ce are ca obiect contestația la creanța lor.
Totodată, există și creditori care nu participă la procedură, datorită faptului că aceștia pot iniția sau continua o executare silită individuală asupra bunurilor care se află în patrimoniul debitorului, cu condiția ca și creanța lor să fie garantată cu acele bunuri, iar cererea lor să fie admisă de către judecătorul-sindic desemnat în cauza respectivă.
Creditorii care au rămas cu creanțe ulterioare deschiderii procedurii de insolvență vor fi remunerați conform datei scadente și numai dacă acele creanțe sunt rezultate din operațiuni curente, și nu să fie provenite din distribuiri realizate în scopul executării unui plan sau ca acele creanțe să rezulte dintr-o lichidare, fapt care se întâmplă cu acei creditori obișnuiți, participanți la procedură.
Cu toate că un cumul de consecințe ale procedurii insolvenței se reflectă direct asupra lor, acționarii debitorului persoană juridică nu vor fi participanți în mod direct la procedură, ci numai printr-un curator obligatoriu, numit administrator special. Acționarii debitorului pot participa la procedura insolvenței folosindu-se de o intervenție în interes propriu, formulată atât în cadrul procedurii însăși, cât și în cadrul unuia sau mai multora dintre litigiile aferente procedurii de insolvență.
Spre deosebire de Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, care nu include acționarii debitorului în rândul creditorilor sau cel al participanților la procedură, Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale face referire la acționarii debitorului, numindu-i creditori reziduali pentru excedentul rezultat în urma lichidării.
Luând în calcul faptul că procedura insolvenței are un caracter judiciar proeminent, cât și aspectul conform căruia procedura insolvenței presupune un număr echivoc de litigii civile, se poate afirma ca în persoana participantului la această procedură să fie întrunită și calitatea de parte în unul sau mai multe dintre litigiile aferente sau rezultate din procedura insolvenței.
Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței instituie, în mod direct sau indirect, o înșiruire atât de drepturi, cât și de obligații procesuale ale participanților la procedură, care diferă de acele drepturi și obligații procesuale atribuite părților în proces, dar care pot fi cumulate în persoana participantului la proces.
De regulă, participanții la procedura insolvenței nu sunt citați în proces, decât în condițiile în care sunt părți în proces și au interese contradictorii. În caz constrar, participanților la procedura insolvenței le sunt aplicate operațiunile de notificare, convocare sau de informare, care sunt efectuate, de obicei, prin Buletinul procedurilor de insolvență.
În acele cazuri excepționale, expres prevăzute de lege, unele acte sau operațiuni ale procedurii sunt realizate prin proceduri directe și individuale cu participanții la procedura insolvenței (astfel, pentru a-și putea pregăti apărarea, creditorul contestat va fi notificat în mod direct și individual), iar anumiți participanți la procedura insolvenței sunt citați conform prevederilor Codului de procedură civilă (cu titlu exemplificativ, în vederea soluționării cererii de admitere în principiu a cererii de schimbare a lichidatorului sau a administratorului judiciar, vor fi citați petentul, lichidatorul sau administratorul judiciar, administratorul special și comitetul creditorilor; creditorii, al căror sediu se află în străinătate, vor fi citați în condițiile Codului de procedură civilă).
Per a contrario, dacă aplicarea Buletinului procedurilor de insolvență este justificată în vederea participanților la procedura insolvenței, acest lucru nu este valabil și pentru acele persoane, care, deși sunt părți în numeroasele litigii aferente sau derivate din procedura insolvenței, acestea nu dobândesc și calitatea de participant la procedură, ele urmând a fi citate în vederea respectării principiului dreptului la apărare.
Secțiunea a II-a
Organele procedurii
Articolul 5 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței stabilește organele care sunt competente de a aplica procedura insolvenței, acestea constând în: instanțele judecătorești, judecătorul-sindic, administratorul judiciar și lichidatorul. Prin urmare, nu fac parte din organele procedurii comitetul creditorilor și adunarea creditorilor, ele reprezentând cele două forme de colectivitate sistematică a creditorilor, cât nici administratorul special, care, uneori, execută autoritatea de reprezentant legal al debitorului persoană juridică în situația în care, cel din urmă își păstrează dreptul de administrare sau aceea de curator obligatoriu al acționarilor sau al asociaților debitorului persoană juridică.
Conform prevederilor articolului 5, alineatul 2 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, principala obligație avută de către organele procedurii insolvenței și care nu este însoțită de vreo sancțiune expresă, este aceea de a asigura desfășurarea cu celeritate a procedurii, cât și de a stabili drepturile și obligațiile care le revin celorlalți participanți la procedură. Această obligație este greu de probat și executat din cauza complexității procedurii insolvenței, cât și din cauza faptului că, în situația unui litigiu intentat asupra atragerii răspunderii pentru încălcarea obligației în cauză, obiectul probațiunii va consta nu în faptele organului în cauză, ci în omisiuni, ceea ce înseamnă că va trebui să se demonstreze inexistența faptelor pe care organul procedurii în cauză era îndreptățit, pentru a asigura celeritatea procedurii, cât și realizarea drepturilor și obligațiilor celorlalți participanți la procedură. Totuși, proba este posibilă, fiind vorba de o obligație consecventă, prezentă în întreaga activitate a organelor procedurii, prin urmare, poate rezulta sancționarea ei.
Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței stipulează modalitățile de sancționare a organelor procedurii, cu precădere a administratorului judiciar sau a lichidatorului. Cu titlu exemplificativ, din motive temeinic justificate, cum ar fi încălcarea constantă sau substanțială a obligației de garantare a celerității și a îndeplinirii drepturilor și a asumării obligațiilor ale participanților în cauză, administratorul judiciar sau lichidatorul pot fi înlocuiți. Totodată, aceștia din urmă pot fi obligați, de către judecătorul sindic, la plata fie de amenzi, fie de despăgubiri, rezultate din încălcarea sau îndeplinirea tardivă a obligațiilor stabilite de Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței – fiind inclusă aici și obligația de asigurare a celerității și a realizării drepturilor și obligațiilor participanților la procedură – în situația în care culpa sau reaua-credință cade asupra administratorului judiciar sau a lichidatorului. De asemenea, ca urmare a încălcării de către practicianul în insolvență a obligației de respectare a legii, acesta va putea fi sancționat disciplinar de către organele care fac parte din corpul profesional al acestuia.
Competența de organ al procedurii de insolvență debutează odată cu deschiderea procedurii și încetează cu închiderea acesteia.
În lumina dispozițiilor art. 136 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, „prin închiderea procedurii, judecătorul-sindic, administratorul/lichidatorul și toate persoanele care i-au asistat sunt descărcați de orice îndatoriri sau responsabilități cu privire la procedură, debitor și averea lui, creditori, titulari de garanții, acționari sau asociați”.
Trebuie menționat faptul că judecătorul-sindic este desemnat înainte de momentul deschiderii procedurii insolvenței, acesta având competența de a judeca și litigiul inițial de deschidere a procedurii insolvenței, ca și toate celelalte incidente procedurale sau proceduri aferente acesteia. Însă, până la momentul deschiderii procedurii insolvenței, judecătorul-sindic nu poate fi numit organ al procedurii, el fiind doar un simplu judecător al cauzei referitoare la cererea de deschidere a procedurii insolvenței, acest fapt fiind datorat neexistenței unei proceduri a insolvenței.
Per a contrario, închiderea procedurii insolvenței este pronunțată printr-o hotărâre executorie, rezultând faptul că efectul de desistare este automat. Astfel, ca urmare a închiderii procedurii insolvenței, va înceta și calitatea de organ al procedurii. Însă, administratorul judiciar sau lichidatorul sunt au, în continuare, obligația de a-l reprezenta pe debitor și într-un eventual apel împotriva hotărârii de închidere a procedurii, iar în situația admiterii apelului, se va dispune redeschiderea procedurii insolvenței și ca efect al acesteia, organele procedurii vor fi reinvestite, cu excepția judecătorului-sindic, care devine incompatibil.
§1. Instanțele judecătorești. Judecătorul sindic
În lumina dispozițiilor articolului 6 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, „toate procedurile stipulate în actuala lege, cu excepția apelului prevăzut la art. 8, intră în competența tribunalului în a cărui circumscripție își are sediul debitorul. Dacă în cadrul tribunalului a fost instituită o secție specială de insolvență sau un complet specializat de insolvență, acesteia/acestuia îi revine competența pentru derularea procedurilor stipulate de actuala lege”.
Prin urmare, instanțele judecătorești, incluse de articolul 5 din Legea nr. 85/2006 privind porcedura insolvenței în categoria organelor procedurii, sunt Tribunalul și Curtea de Apel. Astfel, obligația de asigurare a îndeplinirii drepturilor și a executării obligațiilor participanților la procedură, cât și obligația de celeritate revin doar acestor două instanțe judecătorești.
Judecătorul-sindic este numit aleatoriu, numire care este făcută în sistem informatizat și care respectă aceleași condiții după care este desemnat orice alt judecător în judecarea oricărei cauze, și anume, în condițiile art. 56 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara, care prevede următoarele: „ (1) Cauzele sunt repartizate pe complete de judecată, în mod aleatoriu, în sistem informatizat. (2). Nu vor putea fi trecute în competența altui complet de judecată, clauzele care au fost deja repartizate altui complet decât în clauzele stipulate de lege”.
Se poate spune că atribuțiile judecătorului-sindic sunt în număr de două și anume, acesta are atribuții jurisdicționale, cât și atribuții de control judiciar asupra activității prestate de către administratorul judiciar sau de către lichidator.
Atribuțiile jurisdicționale ale judecătorului-sindic pot fi reduse la acele proceduri jurisdicționale de acoperire a pasivului debitorului care se află în insolvență, după cum urmează:
deschiderea sau închiderea procedurii insolvenței;
contestațiile făcute la tabelul creanțelor sau asupra altor măsuri luate de lichidator sau de către administratorul judiciar, după caz;
tranziția la reorganizarea judiciară sau, după caz, la faliment;
anularea acelor acte care s-au dovedit a fi frauduloase, a acelor transferuri, cât și a constituirilor de drepturi patrimoniale, încheiate de către debitor;
acțiunea în răspundere împotriva asociaților și a persoanelor care sunt responsabile de starea de insolvență în care se află debitorul persoană juridică;
alte cauze stipulate de prevederile Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, cum ar fi: anularea unei hotărâri pronunțate de adunarea creditorilor, substituirea administratorului judiciar/lichidatorului etc.)
În procedurile de insolvență, competența materială revine Tribunalului. Prin lege este stabilit ca fiind competent exclusiv să judece, din punct de vedere teritorial, tribunalul de la domiciliul sau sediul debitorului. În privința funcționalității, practicile aferente procedurii de insolvență sunt de competența unui judecător sindic, care poate fi un judecător specializat în asemenea proceduri, sau un judecător care este membru al unei secții perfecționate în proceduri de insolvență, secție ce este înființată la unele tribunale cu circumscripții teritoriale mari (cum ar fi București, Cluj, Pitești etc.).
Litigiile a căror competență exclusivă nu aparține judecătorului-sindic, cât și acelea care nu au legătură cu falimentul sunt de natură civilă. De asemenea, aceste prevederi se aplică și acelor litigii a căror competență este conferită prin legi speciale altor instanțe, nu și a judecătorului-sindic. Cu titlu exemplificativ, nu sunt judecate de către judecătorul-sindic acele cereri ale debitorului în pretenții împotriva propriilor debitori, contestațiile fiscale, dar și cererile în revendicare.
Hotărârile judecătorului-sindic sunt executorii și definitive, ele putând fi, însă, atacate cu apel, cale de atac exercitată de Curtea de Apel, care se va pronunța printr-o hotărâre irevocabilă.
În lumina dispozițiilor art. 12, alin. 2 și 3 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, „dispozițiile din Codul de procedură civilă referitoare la incompatibilitatea nu sunt aplicabile judecătorului-sindic care pronunță succesiv hotărâri în același dosar, făcând excepție rejudecarea, după momentul anulării hotărârii în apel. Hotărârile pronunțate de judecătorul-sindic vor fi motivate de acesta în termen de 10 zile de la momentul pronunțării hotărârii”.
Rolul judecătorului-sindic este limitat la jurisdicția procedurii insolvenței, încât și la controlul judiciar al activității administratorului judiciar sau a lichidatorului. Conform dispozițiilor art. 11, alin. 2 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, „atribuțiile manageriale revin administratorului judiciar ori lichidatorului sau, debitorului, în mod excepțional, în situția în care acestuia nu i-a fost ridicat dreptul de a-și administra averea. Referitor la oportunități, deciziile manageriale pot fi controlate de către creditori prin organele acestora”.
§2. Administratorul judiciar și lichidatorul
Conform prevederilor Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 86/2006 privind organizarea activității practicienilor în insolvență, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 254/2007, cu modificările și completările ulterioare, atât administratorul judiciar, cât și lichidatorul sunt numiți din rândul practicienilor în insolvență, persoane care desfășoară o profesie legiferată și organizată în cadrul Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență (U.N.P.I.R.).
Profesia de practician în insolvență este una liberală, fiind exercitată în mod profesional în cadrul unei autorități disciplinare, cum este Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență.
În procedura insolvenței, practicianul în insolvență desfășoară o activitate de interes public, având ca principal scop mandatarea judecătorului-sindic în relațiile cu participanții la procedura insolvenței. Astfel, exercițiul îndatoririlor practicianului în insolvență îi conferă acestuia o contingență de permanentă coordonare și colaborare cu judecătorul-sindic, fundamentată pe încredere.
I. Administratorul judiciar
Potrivit Legii nr. 86/2006 privind procedura insolvenței, administratorul judiciar poate fi numit de către judecătorul-sindic din oficiu, prin sentința de deschidere a procedurii insolvenței dintre acei practicieni în insolvență care și-au prezentat serviciile în dosarul respectivei cauze. Totodată, acesta poate fi desemnat de adunarea creditorilor sau de acel creditor care posedă cel puțin 50% din valoarea totalului creanțelor înscrise la masa credală. Numirea din oficiu a administratorului judiciar este una temporară, aceasta putând deveni, însă, una definitivă, în urma confirmării de către adunarea creditorilor sau de către creditorul majoritar al creanțelor a respectivului administrator judiciar sau dacă aceștia desemnează un alt administrator judiciar. De la data trecerii în faliment, administratorul judiciar aflat în exericitarea funcției sale, poate fi numit lichidator.
În lumina prevederilor articolului 20, alin. 1 din Legea nr. 85/2006, principalele atribuții ale administratorului judiciar, ulterior putând fi stabilite de către judecătorul sindic, prin încheiere și alte atribuții ale acestuia, sunt:
„a). analizarea situației economice a debitorului, cât și a documentelor depuse conform clauzelor articolelor 28 și 35, precum și redactarea unui raport prin care să fie propusă fie intrarea în procedura simplificată, fie continuarea perioadei de observație în cadrul procedurii generale și supunerea acelui raport judecătorului-sindic, într-un perioadă stabilită de acesta, cu condiția ca aceasta să nu depășească un termen de 20 de zile de la numirea administratorului judiciar;
b). analizarea activității debitorului și întocmirea unui raport detaliat referitor la cauzele și împrejurările care au condus la apariția stării de insolvență, cu consemnarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă, dar și asupra existenței premiselor angajării răspunderii acestora, în condițiile art. 138, precum și asupra posibilității reale de reorganizare concretă a activității debitorului ori a motivelor care nu îngăduie reorganizarea și supunerea acelui raport judecătorului-sindic, într-o perioadă prevăzută de acesta, dar care nu va putea depăși, însă, termenul de 40 de zile de la numirea administratorului judiciar;
c). redactarea actelor stipulate de prevederile articolului 28 alin. (1), în situația în care debitorul nu și-a executat obligația respectivă în termenele legale, încât și verificarea, corectarea și completarea informțiilor înglobate de actele respective, atunci când acestea au fost prezentate de debitor;
d). emiterea planului de reorganizare a activității debitorului, în funcție de cuprinsul raportului prevăzut la lit. a) și în clauzele și intervalele stipulate de prevederile art. 94;
e). monitorizarea acțiunilor de gestionare a bunurilor debitorului;
f). prezidarea integrală, sau în parte, a activității debitorului, în acest ultim caz, respectând menționările exprese ale judecătorului-sindic referitoare la atribuțiile sale și la condițiile de efectuare a plăților din contul averii debitorului;
g). întrunirea, conducerea și asigurarea secretariatului ședințelor adunarii creditorilor sau ale actionarilor, asociaților ori membrilor debitorului persoană juridică;
h) introducerea de acțiuni în scopul anulării actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor, precum și a unor transferuri cu caracter patrimonial, a unor operațiuni comerciale încheiate de debitor și a instituirii unor garanții acordate de acesta, fiind pasibile de a prejudicia drepturile creditorilor;
i). sesizarea de urgență a judecătorului-sindic în situația în care remarcă că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru acoperirea cheltuielilor administrative;
j). păstrarea sau denunțul unor contracte încheiate de debitor;
k). revizuirea creanțelor iar, atunci când este cazul, formularea de obiecțiuni la acestea, încât și redactarea tabelelor creantelor;
l). perceperea de creanțe; urmărirea perceperii creanțelor cu privire la patrimoniul debitorului sau la acele sume de bani care au fost transferate de debitor înainte de deschiderea procedurii; formularea și susținerea acțiunilor în pretenții pentru încasarea creanțelor debitorului, în această situație putând fi angajați avocați;
m). sub clauza ratificării de către judecatorul-sindic, încheierea de tranzacții, descărcarea de datorii, descărcarea fidejusorilor, renunțarea la garanții reale;
n). sesizarea judecătorului-sindic referitor la orice problemă care ar cere o soluționare de către acesta”.
II. Lichidatorul
În situația trecerii la procedura falimentului, judecătorul-sindic va numi un lichidator. Îndatoririle administratorului judiciar se suspendă din momentul desemnării unui lichidator.
Conform dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, lichidatorul are ca îndatoriri următoarele:
„a). analizareanactivității debitorului asupra căruia este inițiată procedura simplificată în raport cu starea de fapt, precum și redactarea unui raport detaliat referitor la cauzele și împrejurările care au dus la insolvență, cu precizarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă, precum și a existenței premiselor angajării răspunderii acestora în condițiile art. 138, și, dev asemenea, supunerea acelui raport judecătorului-sindic într-un termen stipulat de acesta, dar care nu va putea depăși 60 de zile de la desemnarea lichidatorului, în situația în care un raport cu acest obiect nu a fost, în mod precedent, realizat de către administratorul judiciar desemnat;
b). prezidarea operațiunilor debitorului;
c). intentarea de acțiuni având drept scop anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor, precum și a unor transferuri cu caracter patrimonial, cât și a unor operațiuni comerciale încheiate de debitor și a îndeplinirii unor garanții pe care acesta le acordă, garanții care sunt susceptibile de a afecta drepturile creditorilor;
d). aplicarea sigiliilor, inventarierea bunurilor, precum și luarea măsurilor corespunzătoare pentru conservarea lor;
e). menținerea sau denunțul unor contracte încheiate de debitor;
f). verificarea creanțelor și, atunci când este cazul, formularea de obiecțiuni la acestea, precum și întocmirea tabelelor creanțelor;
g). verificarea încasării creanțelor din averea debitorului, care rezultă în urma tranzacționării de bunuri sau de sume de bani realizată de acesta anterior deschiderii procedurii, încasarea creanțelor; formularea și susținerea acțiunilor în pretenții pentru încasarea creanțelor debitorului, în această cauză putând apela la serviciul unor avocați;
h.) încasarea plăților pe seama debitorului și consemnarea lor în contul averii acestuia;
i). vânzarea bunurilor din averea debitorului, respectând prevederile actualei legi;
j). încheierea de tranzacții, descărcarea de datorii, descărcarea fidejusorilor, renunțarea la garanții reale sub clauza aprobării de către judecătorul-sindic;
k). revelarea judecătorului-sindic cu orice situație care denotă o soluționare de către acesta;
l). orice alte atribuții stabilite prin încheiere de către judecătorul-sindic”.
Secțiunea a III-a
Debitorul și administratorul special
§1. Debitorul
De la data deschiderii procedurii insolvenței, debitorului îi este îngrădită libertatea de decizie asupra propriei afaceri.
Odată cu deschiderea procedurii insolvenței, debitorul persoană fizică aflat în faliment și căruia i se aplică procedura simplificată, nu mai poate contracta singur acte juridice, ci doar prin intermediul reprezentantului său legal, adică lichidatorul.
În cazul debitorului persoană juridică, acesta este reprezentat de un administrator judiciar sau de un lichidator, după caz, fiind exceptată situația în care debitorul și-a declarat încă de la începutul deschiderii procedurii de insolvență intenția de reorganizare și dreptul său de administrare nu a fost ridicat. Astfel, debitorul, aflat în această ultimă situație, este reprezentat de un administrator special, a cărui activitate evoluează sub supravegherea și controlul administratorului judiciar desemnat anterior.
Lichidatorul sau, după caz, administratorul judiciar sunt cei însărcinați, încă de la începutul deschiderii procedurii insolvenței, cu conducerea activității debitorului. În situația în care, la momentul deschiderii procedurii de insolvență, debitorul persoană juridică nu și-a exprimat intenția de reorganizare în termenul stabilit pentru aceasta, împuternicirea organelor de conducere ale debitorului va înceta. De asemenea, chiar și în cazul în care, debitorul persoană juridică și-a declarat intenția de reorganizare, organele de conducere ale acestuia își vor pierde statutul, în favoarea administratorului special numit pentru a reprezenta interesele debitorului în cadrul procedurii.
Debitorul, din punct de vedere judiciar, își pierde dreptul de a sta singur în proces, el fiind reprezentat, după caz, de un administrator judiciar, lichidator sau un administrator special. De altfel, și în situația în care debitorului persoană juridică nu îi este ridicat dreptul de administrare, el continuând să fie reprezentat de un administrator special, va fi citat tot prin intermediul administratorului judiciar sau, după caz, al lichidatorului desemnat, în conformitate cu dispozițiile Codului de procedură civilă.
În cazul în care, debitorul a cerut deschiderea unui proces anterior momentului deschiderii procedurii de insolvență, administratorul judiciar sau lichidatorul ales, după deschiderea procedurii, va fi introdus în proces, atât în ceea ce privește procedurile care se derulează în țară, cât și cele din străinătate, cauza urmând a fi suspendată de drept până la introducerea acestuia în proces.
Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței stabilește în persoana debitorului câteva drepturi procesuale care pot fi exercitate și fără reprezentarea judiciară a administratorului judiciar sau a lichidatorului sau chiar și într-un mod divergent față de acesta.
Totodată, se poate spune că debitorul este un participant al procedurii insolvenței care se bucură de anumite drepturi, dar îi revin și unele obligații. Influențarea procedurii insolvenței se poate face, în mod decisiv, de către debitor atât prin exercitarea drepturilor, cât și prin îndeplinirea sau încălcarea obligațiilor ce îi revin, iar ca și consecință a acestor fapte, vor putea fi influențate atât drepturile cât și obligațiile celorlalți participanți la procedură, cu precădere, cele ale creditorilor. În acest mod, debitorul poate face contestații în ceea ce privește starea sa de insolvență, situație în care, dacă îi va fi recuzată contestația, acesta nu va mai beneficia de dreptul la reorganizare judiciară.
Totodată, debitorul poate pretinde să îi fie aplicată, încă de la începutul deschiderii procedurii insolvenței, procedura falimentului sau poate formula apel la hotărârea judecătorului-sindic de a deschide procedura insolvenței.
De asemenea, debitorul poate formula un plan de reorganizare, poate contesta măsurile adoptate de către lichidator sau, după caz de către administratorul judiciar, dar și tabelele creanțelor datorate, cât și poate intenta calea de apel împotriva oricăreia dintre hotărârile judecătorului-sindic.
De altfel, debitorului îi revine obligația de a depune la dosarul cauzei în termenul stabilit toate actele stipulate de lege, sub sancțiunea ajungerii la procedura falimentului, cât și tragerea la răspunderea penală sau civilă.
Alte atribuții care îi revin debitorului sunt:
participarea, ca și invitat la adunarea creditorilor;
primirea raportului final al lichidatorului și al bilanțului de lichidare;
participarea la ședința convocată de către judecătorul-sindic în vederea soluționării obiecțiunilor și consimțirii raportului efectuat;
primirea notificării închiderii procedurii insolvenței, în urma căreia acesta poate formula obiecțiuni sau poate exercita calea de apel.
§2. Administratorul special
În privința constituirii unui organ al debitorului persoană juridică, care să fie delegat a exercita drepturile și a executa obligațiile debitorului, Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței a introdus un nou participant la procedura insolvenței, și anume, administratorul special.
Atribuțiile administratorului special:
a). în cazul în care debitorul este beneficiar, în continuare, de dreptul de a-și administra bunurile, administratorul special este acela căruia îi revine competența de reprezentant legal al acestuia, luând, astfel, locul celorlalți administratori numiți la momentul deschiderii procedurii;
b). posterior ridicării dreptului de administrare al debitorului la cererea creditorilor sau prin trecerea la procedura falimentului, administratorul special va fi cel care va reprezenta interesele acționarilor sau ale asociaților, fapt stipulat și de dispozițiile Legii nr. 85/2006 privind porcedura insolvenței, astfel: „în urma ridicării dreptului de administrare, debitorul va fi reprezentat de un administrator judiciar sau de către un lichidator care îi va prezida și activitatea sa comercială, iar mandatul administratorului special va fi redus la a reprezenta interesele acționarilor/asociaților”.
c). neavând importanță momentul desemnării administratorului special, acesta va putea exercita unele drepturi ce revin debitorului, va putea asista, în numele debitorului, la diferite acte de procedură sau va putea primi unele acte ale procedurii debitorului.
Secțiunea a IV-a
Creditorii
Creditorii, ca și participanți ai procedurii insolvenței, pot sta în justiție fie în nume propriu cu clauze egalitare și concursuale, fie ca și membrii ai unei colectivități organizate în adunarea creditorilor sau în comitetul creditorilor.
Însă, atât așa-zisul creditor, cât și creditorii care nu au depus în termenul stabilit declarația de înregistrare a creanței nu vor putea participa la procedura insolvenței.
§1. Adunarea creditorilor
Se poate afirma că instituția procedurii insolvenței este una colectivă, care constituie o colectivitate organizată a creditorilor, a căror principale drepturi sunt: desemnarea administratorului judiciar, exprimarea votului referitor la planul de reorganizare, dar și controlarea hotărârilor manageriale.
Adunarea creditorilor este constituită din totalitatea creditorilor care sunt în drept a participa la procedura insolvenței, și anume, creditorii care au redactat o cerere de înregistrare a propriilor creanțe în tabelul creanțelor, cerere care, ulterior, a fost admisă.
De lege ferenda, convocarea și prezidarea adunării creditorilor se va face de către lichidator sau, după caz, de către administratorul judiciar. Totodată, aceasta poate fi întrunită și de către comitetul creditorilor, dar și de acei creditori care dețin o valoare de cel puțin 30% din totalitatea creanțelor asupra debitorului.
Conform dispozițiilor articolului 14 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, „ordinea de zi a ședinței este necesară a fi cuprinsă în convocarea creditorilor. Este considerată a fi nulă orice deliberare asupra unei chestiuni necuprinse în convocar, făcând excepție situația în care la ședință participă titularii tuturor creanțelor. În această adunare, creditorii pot fi reprezentați prin delegați cu procură specială autentică sau, iar în ceea ce îi privește pe creditorii bugetari și pe celelalte persoane juridice, aceștia pot participa cu delegație semnată de conducătorul unității. Dacă nu este interzis în mod expres de către lege, creditorii vor putea vota și prin corespondență. Astfel, scrisoarea, semnată de către creditor și prin care este exprimat votul, a cărui semnătură este legalizată de un notar public sau atestată și confirmată de către un avocat, cât și înscrisul în format electronic, căruia i-a fost atașat, încorporat ori asociat semnătura electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat în valabilitate, poate fi transmisă, indiferent de mijloacele folosite, și înregistrată la lichidatorul sau administratorul judiciar, după caz, anterior datei stabilite pentru exprimarea votului cu minimum 5 zile. Pot participa, la ședințele adunării creditorilor, și doi delegați ai salariaților debitorului, aceștia putând vota pentru creanțele reprezentând salariile și alte drepturi bănești. Într-un proces verbal vor fi înglobate deliberările și hotărârile adunării creditorilor, care va cuprinde semnătura președintelui ședinței, membrilor comitetului creditorilor, încât și de lichidatorul sau de administratorul judiciar, după caz. Prin grija lichidatorului sau, după caz, cea a administratorului judiciar, în termen de două zile lucrătoare de la data adunării creditorilor, procesul-verbal va fi depus, la dosarul cauzei.
Judecătorul-sindic este cel care poate desființa hotărârea adunării creditorilor din motive referitoare la nelegalitate, la cererea creditorilor al cărui vot a fost contra adoptării hotărârii respective, iar acest fapt a fost consemnat în procesul-verbal al adunării, dar și, totodată, la cererea acelor creditori, care deși erau îndreptățiți să participe la procedura insolvenței, aceștia au lipsit de la ședința adunării creditorilor din motive temeinic justificate”.
§2. Comitetul creditorilor
Se numește de către judecătorul-sindic un comitet al creditorilor, într-un termen cât mai scurt de la redactarea și afișarea tabelului preliminar.
Potrivit dispozițiilor articolului 16 din Legea nr. 85/2006, „judecătorul-sindic poate numi, în conformitate cu numărul creditorilor, un comitet alcătuit din trei-cinci creditori dintre aceia care beneficiază de creanțe bugetare, garantate, și chirografare cele cu valoarea cea mai mare. În situația unui număr mic de creditori, judecătorul-sindic nu va mai considera necesară constituirea unui comitet al creditorilor, fiind atribuite adunării creditorilor atribuțiile comitetului. (…) În cadrul primei ședințe a adunării creditorilor, aceștia vor putea desemna un comitet constituit din trei sau cinci creditori dintre aceia cu creanțe garantate, bugetari, dar și cei chirografari, dintre primii 20 de creditori în conformitate cu valoarea creanțelor, cu condiția ca aceștia să se ofere voluntar, astfel, comitetul desemnat anterior de către judecătorul-sindic va fi înlocuit de comitetul astfel numit”.
Întrunirea comitetului creditorilor se face fie lunar, fie la solicitarea a doi dintre membrii săi, dar și la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, în caz de necesitate.
Atribuțiile comitetului creditorilor sunt enumerate de art. 17 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței:
„a). să analizeze situația debitorului și să facă adunării creditorilor propuneri referitoare la întinderea operațiunilor debitorului, cât și în privința planurilor de reorganizare propuse;
b). să trateze condițiile numirii cu administratorul judiciar sau, după caz, cu lichidatorul care vrea să fie numit de către creditori în dosar și să propună astfel de numiri adunării creditorilor;
c). să se intereseze despre rapoartele realizate de lichidator, sau după caz, de către administratorul judiciar, să le analizeze iar, dacă este cazul, să facă contestații la acestea;
d). să redacteze rapoarte, pe care să le înfățișeze adunării creditorilor, referitoare la măsurile și efectele acestora care au fost adoptate de lichidator, sau după caz, de către administratorul judiciar și să facă propuneri asupra altor măsuri, într-un mod motivat;
e). să suscite ridicarea dreptului de administrare al debitorului, în conformitate cu clauzele articolului 47 alineatul (5);
f). să introducă acțiuni în scopul abrogării unor tranzacții cu caracter patrimonial, făcute de debitor în detrimentul creditorilor, atunci când astfel de acțiuni nu au fost instituite de administratorul judiciar sau, după caz, de către lichidator”.
Secțiunea a V-a
Auxiliarii
Pentru o mai bună desfășurare a activității prestate pe toată durata procedurii insolvenței, judecătorul-sindic și administratorul judiciar sau lichidator pot beneficia de posibilitatea de a numi persoane de specialitate în acest scop.
Prevederile Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, îngăduie judecătorului-sindic să numească, prin încheiere, persoane de specialitate, fixându-le și remunerația, care va fi achitată din fondul de lichidare.
De asemenea, legea îngăduie și administratorului judiciar sau lichidatorului să-și desemneze persoane de specialitate, cum ar fi experți, evaluatori, avocați sau alți practicieni în insolvență, pentru a-l ajuta în exercitarea atribuțiilor sale, dar și pentru a realiza anumite demersuri referitore la lichidare, fapt posibil doar cu avizul comitetului creditorilor. Remunerația acestor persoane auxiliare va fi suportată din averea debitorului, făcând parte din cheltuielile procedurale. În cazul în care se dovedește că remunerația acestor auxiliari poate fi achitată din fondul de lichidare, nu va mai fi necesar acordul comitetului creditorilor.
Secțiunea a VI-a
Statutul asociațiilor sau a membrilor debitorului persoană juridică în cadrul procedurii insolvenței
Trebuie precizat faptul că acționarii, asociații, cât și membrii debitorului persoană juridică nu vor putea participa în mod direct în cadrul procedurii insolvenței, drepturile lor fiind reprezentate de un administrator special.
În lege, nu este stipulată nicio sancțiune în situația omisiunii numirii unui administrator special de către adunarea generală a acționarilor/asociaților. Luând în considerare faptul că Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenței precizează că interesele acționarilor în cadrul procedurii insolvenței sunt reprezentate prin administratorul special desemnat, rezultă că omisiunea numirii acestuia îi va face pe acționari să devină străini de procedură.
Cu toate acestea, atât acționarii, cât și asociații debitorului pot formula, în nume propriu, cereri de intervenție, accesorii sau principale, și, totodată, aceștia pot intenta apelul, ca și cale de atac, împotriva hotărârilor pronunțate de către judecătorul-sindic.
CAPITOLUL III. ANALIZA INFRACȚIUNILOR
§1. Infracțiunea de bancrută simplă
Legea nr. 85/2006 definește infracțiunea de bancrută simplă, precizând următoarele: „constituie infracțiunea de bancrută simplă și se sancționează cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la un an sau cu amendă neintroducerea sau introducerea tardivă, de către debitorul persoană fizică ori de reprezentantul legal al persoanei juridice debitoare, a cererii de deschidere a procedurii în termen, care depășește cu mai mult de 6 luni termenul prevăzut în dispozițiile art. 27”.
Noul Cod Penal definește infracțiunea de bancrută simplă astfel: „neintroducerea sau introducerea tardivă, de către debitorul persoană fizică ori de reprezentantul legal al persoanei juridice debitoare, a cererii de deschidere a procedurii insolvenței, într-un termen care depășește cu mai mult de 6 luni termenul prevăzut de lege de la apariția stării de insolvență, se sancționează cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la un an sau cu amendă”.
Noțiunea de „bancrută” provine din limba italiană („banca rotta” – „bancă ruptă”), „după obiceiul din târgurile medievale de a sfărâma taraba negustorului care nu-și putea plăti mărfurile sau taxele datorate pentru ocuparea unor mese în piețele publice, prin aceasta arătându-se că acel comerciant nu mai aparținea comunității celorlalți comercianți”.
Infracțiunea de bancrută simplă a mai fost reglementată și de dispozițiile articolelor 876-879 din Codul Comercial de la 1887, alături de infracțiunea de bancrută frauduloasă, cât și de o serie de delicte (ex. Titlul VIII – Despre infracțiuni penale în materie de faliment, capitolul I – Despre bancrută.
Prin incriminarea acestei fapte, „legiuitorul a urmărit să impună disciplinarea conduitei în relațiile economice. Aceasta se poate realiza stimulând debitorii să-și achite la timp obligațiile, iar în situația în care, din diferite motive, nu le pot onora, să ceară în timp util aplicarea procedurii reglementate și în vigoare, întrucât șansele de redresare a debitorului sunt mult mai mari dacă procedura este declanșată cât mai aproape de momentul apariției insolvenței. În plan secundar, s-a urmărit protejarea intereselor creditorilor”.
Situația premisă. Pentru a ne afla în situația unei infracțiuni de bancrută simplă, starea de insolvență în care se află debitorul trebuie să fie constată.
Conform prevederilor articolului 3 din Legea nr. 85/2006, „insolvența este definită ca fiind acea stare a patrimoniului debitorului caracterizată prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide și exigibile:
a). insolvența este dedusă a fi vădită, în situația în care debitorul, după 90 de zile de la scadență, nu a achitat datoria sa față de creditor, prezumția fiind relativă;
b). insolvența este inevitabilă atunci când este dovedit faptul că debitorul nu va putea plăti, la scadență, datoriile exigibile angajate, cu fondurile bănești disponibile la data scadenței”.
Se poate observa, ca și caracteristică a stării patrimoniului debitorului, incapacitatea de plată a acestuia, care constă în neputința debitorului de a-și respecta, în termenul stabilit, obligațiile asumate, din cauza lipsei lichidităților. Astfel, datoriile debitorului trebuie să fie unele certe, lichide și exigibile și să nu poată fi achitate din cauza lipsei disponibilităților bănești, ceea ce presupune lipsa totală sau parțială a sumelor de bani. În sfera sumelor de bani disponibile, alături de conturile bancare și de sumele existente în casierie, nu pot fi incluse și valorile mobiliare încasabile la vedere, efectele de comerț, etc., acestea fiind consuderate ca fiind „alte active”.
„Dovada insuficienței sumelor de bani disponibile poate rezulta explicit, dintr-o atestare bancară, sau implicit, din încetarea materială a plăților. Sunt concludente, în acest sens, protestul efectelor de comerț, emiterea cecurilor fără acoperire, numărul important de refuzuri de plată, efectuarea numai a unor plăți modice. În acest fel, insolvența rezultă din documentele contabile, legiuitorul instituind chiar o prezumție relativă de insolvență. Fiind relativă, prezumția suportă proba contrară a dovedirii de către debitor a împrejurării că se află într-o jenă financiară momentană”.
Poate fi considerat faptul că stabilirea momentului în care debitorul a ajuns în stare de insolvență, împrejurare de la care debutează curgerea termenului compozit stipulat de lege este cel care condiționează existența infracțiunii de bancrută simplă.
Astfel, chiar dacă dispozițiile Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței constituie o prezumție relativă a stării de insolvență, se poate aprecia că judecătorul-sindic este singurul îndreptățit a constata starea de insolvență a unei persoane fizice sau a unei persoane juridice. Totodată, judecătorul-sindic este și cel care trebuie să determine nu doar momentul precis de la care a început starea de insolvență, dar și că persoana respectivă se află în acea stare. Doar așa, termenele stipulate de lege pot avea o accepțiune precisă. Pentru a putea determina acest fapt, judecătorului-sindic îi revine sarcina de a lua în considerare data de la care au devenit exigibile creanțele debitorului neplătite, lichide și certe. Începând cu acest moment începe să curgă perioada de grație stipulată de dispozițiile articolului 3, pct. 1 lit. a) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței. Odată cu ajungerea la scadență (cele 90 de zile), persoana fizică sau juridică este prezumată relativ a se afla în stare de insolvență, acesta fiind și momentul în urma căruia începe să curgă termenul de 30 de zile stipulat de prevederile articolului 27 din lege, care obligă persoana fizică sau juridică să solicite intrarea în procedura insolvenței. Însă, depășirea acestui termen cu un interval mai mic de 6 luni, nu va atrage, sub nicio formă, răspunderea juridică.
Se află în insolvență nu doar debitorul care nu a putut face nicio plată în termenul de 90 de zile de la scurgerea datoriei, dar și debitorul care a prestat plăți modice față de creditor sau a achitat creanțele doar a unora dintre creditori, nefiind relevant faptul dacă debitorul întreprinde operațiuni comerciale sau că acesta realizează profit.
Obiectul juridic general al infracțiunii de bancrută simplă constă în relațiile sociale referitoare la norma de derulare a activității în sectorul economic, iar obiectul juridic specific al acestei infracțiuni este complex. În principiu, „norma de incriminare protejează relațiile sociale care au în vedere buna funcționare a activității economice desfășurată de către persoanele care se află în stare de insolvență. Obiectul juridic specific adiacent este reprezentat de relațiile sociale care se formează în legătură cu protejarea drepturilor creditorilor debitorului aflat în stare de insolvență”.
Subiectul activ al infracțiunii de bancrută simplă este unul calificat, constând în debitorul persoană fizică sau reprezentantul persoanei juridice debitoare.
Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, stabilește, prin dispozițiile articolului 1, care sunt acei debitori cărora le este aplicabilă procedura insolvenței, aceștia fiind clasificați în două categorii, după felul procedurii de insolvență în care se regăsesc. În prima categorie, sunt înglobați acei debitori care sunt supuși procedurii generale, iar în cea de-a doua categorie se regăsesc debitorii cărora le este aplicată procedura simplificată a insolvenței.
Potrivit dispozițiilor articolului 1, alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, debitorii cărora le este aplicabilă procedura generală sunt:
„1. societățile comerciale;
2. societățile cooperative;
3. organizațiile cooperatiste;
4. societățile agricole;
5. grupurile de interes economic;
6. orice altă persoană juridică de drept privat care desfășoară și activități economice”.
Procedura simplificată este aplicată următoarelor categorii de debitori:
„a). comercianții, persoane fizice, acționând individual;
b). asociațiile familiale;
c). debitorii care fac parte din categoria celor ce li se aplică procedura generală și îndeplinesc una din următoarele condiții:
1. nu dețin niciun bun în patrimoniul lor;
2. actele consitutive sau documentele contabile nu pot fi găsite;
3. administratorul nu poate fi găsit;
4. sediul nu mai există sau nu corespunde adresei din registrul comerțului.
d). debitorii ce fac parte din categoriile prevăzute la alin. (1), care nu au prezentat documentele prevăzute la art. 28 alin. (1), lit. a), b), c), d), e), f) și h), în termenul prevăzut de lege;
e). societățile comerciale dizolvate anterior formulării cererii introductive;
f). debitorii care și-au declarat prin cererea introductivă intenția de intrare în faliment sau care nu beneficiază de privilegiul procedurii de reorganizare judiciară stipulată de lege”.
În aceste circumstanțe, se poate spune că subiectul activ poate fi fie o persoană fizică având calitatea de profesionist și care acționează în mod individual sau în asociații familiale și care se găsește în stare de insolvență sau un reprezentant al oricăreia dintre entitățile enumerate de lege, care este în stare de insolvență.
De lege ferenda, sub aspectul calificării subiectului activ, în persoana acestuia trebuie să se afle un debitor persoană fizică sau un reprezentant al persoanei juridice debitoare.
„În general, pentru ca o persoană juridică să răspundă din punct de vedere penal pentru comiterea unei infracțiuni de către o persoană fizică trebuie îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiții:
a). persoana juridică este legal constituită;
b). persoana juridică are aptitudinea de a răspunde din punct de vedere penal, nefiind în vreuna dintre situațiile exceptate de dispozițiile Codului penal (statul, autoritățile publice și instituțiile publice care desfășoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat, nu răspund penal);
c). fapta a fost comisă de către o persoană fizică în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice;
d). fapta a fost comisă cu forma de vinovăție prevăzută de lege pentru infracțiunea respectivă”.
În urma întrunirii cumului acestor condiții, se poate angaja răspunderea penală asupra persoanei juridice, fiind inclusă și infracțiunea de bancrută simplă. Însă, acest fapt nu va înlătura răspunderea penală a persoanei fizice, care se face vinovată, indiferent de contribuția sa, de comiterea infracțiunii respective.
Codul penal stabilește categoriile și limitele generale ale pedepselor aplicabile persoanei juridice. În cazul persoanei juridice, sunt prevăzute două categorii de pedepse, care se diferențiază între ele, în funcție de modul de aplicare, astfel se regăsesc, pedepse principale și pedepse complementare.
Ca și pedeapsă principală aplicabilă persoanei juridice, întâlnim amenda, ale cărei limite generale sunt cuprinse între 3.000 și 300.000 lei.
Pedepsele complementare aplicabile persoanei juridice sunt următoarele:
„a). dizolvarea persoanei juridice;
b). suspendarea activității persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani sau suspendarea uneia dintre activitățile persoanei juridice în legătură cu care s-a săvârșit infracțiunea pe o durată de la 3 luni la 3 ani;
c). închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani;
d). interzicerea de a participa la procedurile de achiziții publice pe o durată de la unu la 3 ani;
e). plasarea sub supraveghere judiciară;
f). afișarea sau publicarea hotărârii de condamnare”.
Infracțiunea de bancrută simplă are, ca și subiect pasiv principal, statul, deoarece acesta este cel responsabil de a garanta un cadru prielnic pentru desfășurarea normală a activităților comerciale. Subiectul pasiv secundar constă în persoana creditorului ale căru interese financiare sunt compromise prin neintroducerea sau introducerea tardivă a cererii stipulate de lege.
Elementul material al laturii obiective a infracțiunii de bancrută simplă rezidă în promulgarea a două conduite, având caracter alternativ: neintroducerea cererii de deschidere a procedurii insolvenței în termenul stabilit sau introducerea tardivă a acesteia.
În ceea ce privește „tipul de infracțiune în care se înscrie bancruta simplă din punct de vedere al elementului material, vom opta pentru clasificarea sa drept infracțiune omisivă. Aceasta chiar dacă textul de incriminare descrie și un comportament activ, întrucât, din punctul de vede al efectelor juridice, neefectuarea unui act și efectuarea lui tardivă sunt identice și, în plus, introducerea tardivă presupune o inițială și relevantă rămânere în pasivitate. Referirea din textul legal la introducerea tardivă a cererii de declanșare a uneia dintre procedurile reglementate de Legea nr. 85/2006 s-a făcut doar pentru a preveni eventualele controverse de interpretare de diferite nivele care ar fi apărut în legătură cu această împrejurare”.
Totodată, latura obiectivă a infracțiunii presupune și îndeplinirea unor cerințe esențiale. O parte dintre aceste cerințe rezultă chiar din situația premisă a infracțiunii de bancrută simplă, însă cea mai relevantă este aceea care presupune ca „rămânerea în pasivitate care realizează elementul material să se întindă pe o durată minimă de 30 de zile, plus 6 luni de la data constatării insolvenței”, în urma căruia debitorului îi revine obligația fie de a-și achita creanțele ajunse la termen, fie aceea de a depune cererea de declanșare a procedurii insolvenței.
Elementul material al infracțiunii de bancrută simplă mai este întregit de o altă condiție esențială, aceea ca debitorul să fi beneficiat, în mod real, de capacitatea de a solicita intrarea în procedura insolvenței. Însă, în situația în care intervin cauze fortuite și inevitabile, și astfel este împiedicată desfășurarea procedurii, fapta nu va mai atrage răspunderea penală.
O altă cerința esențială rezidă în neintroducererea cererii de deschidere a procedurii insolvenței de către vreunul dintre creditori, în caz contrar, se va pierde orice fundament pentru a-l constrânge pe debitor la cererea unei proceduri aflate deja în desfășurare.
Urmarea imediată rezidă în „starea de pericol creată pentru valorile sociale ocrotite prin norme de incriminare. Urmarea principală constă în perturbarea bunei derulări a activităților în domeniul comercial, iar urmarea adiacentă constă tot într-o stare de pericol în care sunt puse interesele creditorilor, întrucât fiecare zi de întârziere poate agrava situația debitorului și, implicit, diminua șansele acestora de a-și mai recupera creanțele”.
Raportul de cauzalitate dintre elementul materia și urmarea socialmente periculoasă reiese din simpla comitere a faptei, fiind vorba despre o infracțiune formală.
Referitor la latura subiectivă a infracțiunii, se poate spune că forma de vinovăție cu care fapta se comite este intenția directă sau indirectă, dar poate îmbrăca și forma culpei. „Aceasta, deoarece, în cazul faptelor omisive, pentru a nu avea relevanță penală, legea trebuie să prevadă expres că se sancționează penal doar fapta intenționată. Pentru a putea promova o altă soluție, dacă legiuitorul ar fi dorit să sancționeze doar fapta săvârșită cu intenție, ar fi arătat aceasta (neintroducerea sau introducerea cu rea-credință a cererii)”.
Actele pregătitoare și tentativa nu se regăsesc în conținutul acestei infracțiuni, din cauza caracterului ei omisiv și a consumării în momentul împlinirii termenului.
Ca și sancțiuni, infracțiunea de bancrută simplă se pedepsește cu închisoarea la 3 luni sau un an sau cu amendă.
§2. Infracțiunea de bancrută frauduloasă
Infracțiunea de bancrută frauduloasă este definită astfel: „Constituie infracțiunea de bancrută frauduloasă și se sancționează cu închisoare de la 6 luni la 5 ani fapta persoanei care:
a). falsifică, sustrage sau distruge evidențele debitorului ori ascunde o parte din activul averii acestuia;
b). înfățișează datorii inexistente sau prezintă în registrele debitorului, în alt act sau în situația financiară sume nedatorate, fiecare dintre aceste fapte fiind săvârșite în frauda creditorilor;
c). înstrăinează, în frauda creditorilor, în caz de insolvență a debitorului, o parte din active”.
Obiectul juridic al infracțiunii este unul complex. În cazul acestei infracțiuni, valoarea socială special protejată constă în relațiile sociale referitoare la normala derulare a activității unui debitor, persoană fizică sau persoană juridică de drept privat.
Se poate spune că, într-un mod adiacent, norma de incriminare ocrotește interesele creditorilor debitorului aflat în stare de insolvență.
Obiectul material al infracțiunii de bancrută frauduloasă, privit din perspectiva variantei normative sub care se prezintă această infracțiune, constă, după caz, în registrele debitorului, în evidențele debitorului, în alte acte, cât și în situațiile financiare ori într-o parte din active.
Norma de incriminare nu califică, în mod expres, subiectul activ al infracțiunii de bancrută frauduloasă, acesta fiind în cele mai multe din cazuri, debitorul. Este posibilă participația în toate formele sale.
În situația în care au fost realizate condițiile generale stipulate de lege, se poate atrage răspunderea penală a persoanei juridice pentru comiterea infracțiunii.
Infracțiunea de bancrută frauduloasă are ca și subiect pasiv, statul, acesta fiind răspunzător de asigurarea desfășurării relațiilor comerciale în condiții de legalitate. Totodată, subiectul pasiv poate fi, în mod adiacent, și persoana prejudiciată prin activitatea făptuitorului, respectiv, creditorul sau creditorii debitorului.
Elementul material al laturii obiective a infracțiunii este reliefat sub forma unei acțiuni în oricare dintre modurile expuse de norma de incriminare, astfel:
„- falsificarea, sustragerea sau distrugerea evidențelor debitorului;
– ascunderea unei părți din activul averii debitorului;
– înfățișarea de datorii inexistente sau prezentarea în registrele societății, în alt act ori în situațiile financiare, a unor sume nedatorate;
– înstrăinarea, în frauda creditorilor, în caz de insolvență a debitorului, a unei părți însemnate din active”.
Accepțiunea termenului de „falsificare” se raportează la evidențele debitorului și poate consta atât în falsificarea scrierii sau a subscrierii, cât și alterarea, indiferent de modul în care este realizată, al cărei principal scop este acela de a produce repercusiuni juridice.
Noțiunea de „sustragere” reprezintă „deplasarea obiectului de la locul unde se află în alt loc, spre a fi scos din sfera de dispoziție a societății și apropriat de către subiectul activ al infracțiunii de bancrută frauduloasă.
Distrugerea presupune nimicirea, desființarea fizică a obiectului, în cazul infracțiunii de bancrută frauduloasă, a evidențelpor debitorului. Prin evidențele debitorului înțelegem evidențele contabile, cele de gestiune, precum și evidențele cerute de Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale republicată și de Legea nr. 82/1991 privind contabilitatea.
Înfățișarea de datorii inexistente sau prezentarea în registrele societății, în alt act ori în situațiile financiare, a unor sume nedatorate are în vedere mărimea fictivă a pasivului patrimonial (prezentarea unor datorii care în realitate nu există în fața unei autorități competente a lua anumite măsuri în legătură cu aceasta, falsificarea registrelor, situațiilor financiare sau a altui act, prin înscrierea falsă a unor datorii în pasivul societății).
În modalitățile de mai sus arătate există o cerință esențială pentru realizarea conținutului constitutiv al infracțiunii: faptele trebuie săvârșite în vederea fraudării creditorilor prin diminuarea aparentă a valorii activelor.
Prin înstrăinare în frauda creditorilor se înțelege înstrăinarea la prețuri derizorii, sub prețul de cost sau la prețuri foarte reduse a unor active aparținând societății, în acest mod fiind vorba de o micșorare a posibilităților de recuperare a creanțelor tuturor creditorilor. Înstrăinarea trebuie să aibă ca obiect o parte din active, indiferent de mărimea acesteia”.
Cu toate că, situația premisă a insolvenței este prevăzută, de textul de lege, doar în cazul ultimei modalități normative prezentate, se consideră că restul versiunilor reprezintă o stare de insolvență cel puțin faptică.
Urmarea imediată a infracțiunii de bancrută frauduloasă, raportată la principala valoare ocrotită, reprezintă perturbarea, în sfera relațiilor comerciale, a desfășurării normale și corecte a activității. De asemenea, urmarea imediată paote fi analizată și într-un mod secundar, după modalitatea normativă utilizată.
Astfel, în ceea ce privește prima modalitate normativă (falsificarea, sustragerea, distrugerea), „urmarea imediată constă în producerea unui rezultat determinat, rezultat comprimat în substantivul provenit dintr-un verb care descrie acțiunea incriminată. În modalitatea ascunderii unei părți din activul societății, urmarea imediată constă în producerea unui rezultat determinat, fiind valabile cele explicate mai sus. În cazul modalității înfățișării de datorii inexistente, legea nu prevede necesitatea producerii unei urmări directe și imediate, în acest caz fiind vorba de o infracțiune de pericol. În cazul ultimei modalități normative, pentru existența laturii obiective, legea cere ca fapta să producă o urmare materială directă – fraudarea creditorilor societății, fiind vorba deci de o infracțiune de rezultat”.
Legătura de cauzalitate reiese chiar din comiterea infracțiunii de bancrută frauduloasă, în situația modului înfățișării de datorii inexistente sau cea a reprezentării în registrele debitorului sau în orice altă situație fianciară sau act, a sumelor nedatorate. De asemenea, legătura de cauzalitate între acțiunea incriminată și rezultatul produs, în toate celelalte cazuri, trebuie demonstrată.
Infracțiunea de bancrută frauduloasă este săvârșită, sub aspect subiectiv, cu intenție directă sau indirectă.
Deși posibile, actele pregătitoare și tentativa nu sunt incriminate de către legiuitor. Astfel, infracțiunea se prezumă a fi consumată în momentul promulgării factorilor care au perturbat desfăsurarea cu normalitate a activității comerciale.
Pedeapsa prevăzută pentru această infracțiune este închisoarea, ale cărei limite sunt cuprinse între 6 luni și 5 ani.
§3. Infracțiunea de gestiune frauduloasă
În lumina dipozițiilor Codului penal, infracțiunea de gestiune frauduloasă este definită ca fiind „pricinuirea de pagube unei persoane, cu ocazia administrării sau conservării bunurilor acesteia, de persoana fizică sau juridică care are ori trebuie să aibă grija administrării sau conservării acelor bunuri”.
Obiectul juridic al infracțiunii de gestiune frauduloasă este unul complex. Acesta este reprezentat de patrimoniul și relațiile sociale referitoare la protecția patrimoniului, a posesiei ori a detenției.
În ceea ce privește obiectul material al infracțiunii, acesta constă, în principiu, într-o universalitate de bunuri mobile și/sau imobile, consumptibile sau neconsumptibile (inclusiv drepturi reale sau de creanță) aparținând altei persoane.
De asemenea, ca și excepție, poate constitui obiect material al infracțiunii și un singur bun, care, însă, este susceptibil de a fi gestionat.
În ceea ce privește subiectul activ, acesta este, în mod nemijlocit, acea persoană fizică sau juridică care nu exercită o calitate de funcționar și, care, are, în temeiul unui raport juridic, ca și atribuții, administrarea sau conservarea unui bun al altuia sau a unei universalități de bunuri ale altuia.
Accepțiunea de „administrare a bunurilor” reprezintă „desfășurarea unor activități gospodărești, corespunzătoare naturii și destinației bunurilor. Conservarea se referă la luarea unor măsuri de bază de ocrotire a bunurilor pentru a nu fi sustrase, distruse sau degradate și, în general, orice alte activități necesare și menite a conserva integritatea cantitativă și calitativă a patrimoniului respectiv”.
În situația primei variante agravate a infracțiunii de gestiune frauduloasă, subiectul activ rezidă în persoana, care are calitatea de administrator judiciar, lichidator al averii debitorului sau reprezentant ori prepus al acestora.
În lumina dispozițiilor articolului 19 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, „(1). practicienii în insolvență interesați vor depune la dosar o ofertă de recepționare a poziției de administrator judiciar în dosarul respectiv, la care vor anexa dovada calității de practician în insolvență și o copie de pe polița de asigurare profesională. În ofertă, practicianul în insolvență interesat va putea arăta și disponibilitatea de timp și de resurse umane, precum și experieța generală sau specifică necesare preluării dosarului și bunei administrări a cazului. În cazul în care nu există nici o astfel de ofertă, judecătorul-sindic va desemna provizoriu, până la prima adunare a creditorilor, un practician în insolvență ales în mod aleatoriu din Tabloul Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență din România.
(2). La recomandarea comitetului creditorilor, în cadrul primei ședințe a adunării creditorilor sau ulterior, creditorii care dețin cel puțin 50% din valoarea totală a creanțelor pot decide desemnarea unui administrator judiciar/lichidator, stabilindu-i și remunerația. În cazul în care remunerația se va achita din fondul constituit conform prevederilor art. 4, aceasta va fi stabilită de către judecătorul-sindic, pe baza criteriilor stabilite prin legea privind profesia de practician în insolvență. Creditorii pot decide să confirme administratorul judiciar sau lichidatorul desemnat provizoriu de către judecătorul-sindic.
(21). Creditorul care deține cel puțin 50% din valoarea totală a creanțelor poate să decidă, fără consultarea adunării creditorilor, desemnarea unui administrator judiciar sau lichidator în locul administratorului judiciar sau lichidatorului provizoriu ori să confirme administratorul judiciar provizoriu sau, după caz, lichidatorul provizoriu și să îi stabilească remunerația.
(3). Creditorii pot contesta la judecătorul-sindic, pentru motive de nelegalitate, decizia prevăzută la alin. (2) și (21), în termen de 3 zile de la data publicării acesteia în Buletinul procedurilor de insolvență. Judecătorul va soluționa, de urgență și deodată, toate contestațiile printr-o încheiere prin care va numi administratorul judiciar/lichidatorul desemnat sau, după caz, va solicita adunării creditorilor/creditorului desemnarea unui alt administrator judiciar/lichidator.
(4). Dacă în termenul stabilit la alin. (3), decizia adunării creditorilor sau a creditorului ce deține cel puțin 50% din valoarea creanțelor nu este contestată, judecătorul-sindic, prin încheiere, va numi administratorul judiciar propus de creditori sau de creditorul ce deține cel puțin 50% din valoarea creanțelor, dispunând totodată încetarea atribuțiilor administratorului judiciar provizoriu pe care l-a desemnat prin sentința de deschidere a procedurii.
(5). Administratorul judiciar, persoană fizică sau persoană juridică, inclusiv reprezentantul acesteia, trebuie să aibă calitatea de practician în insolvență, potrivit legii”.
Potrivit prevederilor articolului 27, alineatul (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 86/2006, nu pot avea calitatea de practician în insolvență, „următoarele categorii de persoane:
a). persoana condamnată prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă pentru săvârșirea unei infracțiuni intenționate, de natură să aducă atingere prestigiului profesiei, inclusiv orice infracțiune de corupție, precum și pentru infracțiunile prevpzute de Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale care determină incapacitatea legală de a dobândi sau deține calitatea de fondator, administrator, membru în consiliul de supraveghere, membru al directoratului ori director al unei societăți comerciale și de Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței;
b). persoana căreia i s-a aplicat pedeapsa complementară a interdicției de a exercita profesia de practician în insolvență ori dreptul de a gestiona sau administra o persoană juridică, prin hotărâre judecătorească irevocabilă”.
Ca și atribuții principale ale administratorului judiciar, se pot menționa:
– supravegherea activității debitorului persoană fizică sau persoană juridică;
– guvernarea activității debitorului în perioada de reorganizare, sub supravegherea judecătorului-sindic.
Lichidatorul este un alt participant al procedurii insolvenței. Potrivit dispozițiilor articolului 24 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, „(1). în cazul în care dispune trecerea la faliment, judecătorul-sindic va desemna un lichidator. Atribuțiile administratorului judiciar încetează la momentul stabilirii atribuțiilor lichidatorului de către judecătorul-sindic. (3). Poate fi desemnat lichidator și administratorul judiciar desemnat anterior”.
În cadrul procedurii insolvenței, ca și administratorul judiciar, lichidatorul are atribuții care îi îngăduie să deruleze atât acte de conservare sau administrare, cât și acte de dispoziție.
Totodată, în cadrul subiectului activ al infracțiunii, poate face parte și un prespus al practicianului în insolvență, persoană fizică sau juridică. „Prepușii sunt persoanele fizice angajate pentru a desfășura o anumită activitate în beneficiul comitentului, persoană fizică sau juridică, aceasta având posibilitatea de a-l direcționa, înstrui, îndruma și controla, în vederea executării obligațiilor rezultate din raportul juridic de subordonare creat”.
Legea stipulează că poate fi complice sau instigator orice persoană fizică sau juridică având capacitate penală, iar coautor poate fi doar acea persoană care are calitatea specială stipulată de lege.
Subiectul pasiv al infracțiunii de gestiune frauduloasă poate fi orice persoană fizică sau juridică al/a cărei bun/universalitate de bunuri este administrat/ă sau conservat/ă de făptuitor.
În cazul primei agravante a infracțiunii, subiectul pasiv constă în persoana debitorului aflat în stare de insolvență.
Poate exista o pluralitate de subiecți pasivi atunci când bunul sau universalitatea de bunuri date în administrare sau conservare aparțin mai multor proprietari.
Elementul material al infracțiunii de gestiune frauduloasă constă în desfășurarea de orice acțiune sau inacțiune vătămătoare pentru proprietarul bunurilor și care se numără printre atribuțiunile date prin lege în sarcina administratorului judiciar și a lichidatorului. Fapta este săvârșită de făptuitor, practician în insolvență, cu ocazia administrării sau conservării averii debitorului. Obligațiile de administrare sau conservare a averii debitorului trebuie să izvorască din sentința sau încheierea judecătorului-sindic prin care a desemnat administratorul judiciar sau lichidatorul.
Accepțiunea de „a administra bunuri” semnifică „a desfășura o activitate corespunzătoare naturii și destinației acelor bunuri. A conserva bunuri presupune a lua măsuri de pază și apărare a acelor bunuri pentru a nu fi distruse, degradate”.
Urmarea imediată a acestei infracțiuni rezidă în crearea unei situații de fapt păgubitoare pentru debitorul aflat în procedură de insolvență. Altfel spus, aceasta reprezintă o pagubă materială, efectivă și certă rezultată din acțiunea ilicită exercitată de către subiectul activ, al cărei rezultat a condus la diminuarea patrimoniului subiectului pasiv.
Astfel, în urma producerii acestei etape, se poate spune că infracțiunea de gestiune frauduloasă îndeplinește toate condițiile conținutului ei legal, neavând importanță faptul că fapta vătămătoare produsă va fi ulterior reparată. Această ultimă situație nu va înlătura caracterul penal al faptei, ci poate fi considerată o circumstanță atenuantă.
Legătura de cauzalitate trebuie să existe între activitatea infracțională și prejudiciu. Totodată, aceasta trebuie și dovedită.
Latura subiectivă. În cazul infracțiunii de gestiune frauduloasă, întâlnim, ca și formă de vinovăție, intenția directă sau indirectă. Nu prezintă relevanță scopul sau mobilul cu care a fost comisă fapta.
Infracțiunea de gestiune frauduloasă este guvernată și de două variante agravate, respectiv:
„(2). fapta săvârșită de administratorul judiciar, lichidatorul averii debitorului sau reprezentantul sau prepusul acestora;
(3). „comiterea gestiunii frauduloase în forma tip sau prima variantă agravată în scopul de a dobândi un folos material (chiar dacă scopul nu este atins), dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă”.
Forme. Atât actele pregătitoare, cât și tentativa, deși sunt posibile, nu sunt incriminate.
Infracțiunea de gestiune frauduloasă se consumă în momentul producerii prejudiciului. Totodată, această infracțiune poate fi săvârșită în formă continuată, fiind epuizată în urma efectuării ultimul act de executare (unitate legală).
Sancțiuni. Din punct de vedere al regimului insolvenței, infracțiunea de gestiune frauduloasă este pedepsită cu închisoarea, ale cărei limite legale se încadrează între 3 ani și 8 ani, iar atunci când fapta a fost săvârșită în vederea dobîndirii unui folos material, pedeapsa închisorii este cuprinsă între 5 ani și 12 ani.
Potrivit prevederilor aticolului 242 alin. (1) din Codul penal, „acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate”. Retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală a făptuitorului.
§4. Infracțiunea de delapidare
În lumina dispozițiilor Codului penal, infracțiunea de delapidare este definită ca fiind „folosirea, însușirea sau traficarea de către un funcționar public, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează”.
Obiectul juridic al infracțiunii de delapidare este unul complex. În mod principal, acesta constă în acele relații sociale referitoare la buna desfășurare a serviciului. În mod secundar, acesta reprezintă relațiile sociale cu privire la protecția patrimoniului.
Obiectul material al infracțiunii este reprezentat de:
„a). banii, valorile sau alte bunuri mobile corporale cu o valoare economică, care aparțin unei persoane juridice (de drept public sau de drept privat) și pe care făptuitorul le gestionează sau administrează efectiv;
b). plusurile în gestiune, chiar dacă au fost create în mod fraudulos;
c). nu este exclus ca bunurile imobile să formeze obiectul material al infracțiunii de delapidare;
d). banii, valorile sau alte bunuri care, deși nu fac parte din patrimoniul persoanei juridice, sunt în concret administrate sau gestionate de făptuitor”.
Ca și subiect activ, în cadrul acestei infracțiuni, întâlnim orice funcționar public care gestionează sau administrează bunurile unei persoane juridice (de drept public sau privat).
Gestionarul este acea „persoană care are ca atribuții principale de serviciu primirea, păstrarea și eliberarea de bunuri aflate în administrarea, chiar temporară, a unității în care îți desfășoară activitatea; gestionarul vine întotdeauna într-un contact direct, material cu bunurile pe care le primește, păstrează sau eliberează.
Gestionarul de fapt (persoana care îndeplinește în fapt atribușiile principale de serviciu ale unui gestionar de drept) poate fi subiect activ nemijlocit al infracțiunii de delapidare.
Administratorul este funcționarul care are între atribuțiile de serviciu și pe cele referitoare la încheierea de acte de dispoziție cu privire la bunurile persoanei juridice sau pe cele privind administrarea acestor bunuri; administratorul este, în esență, conducătorul unității și are, în principiu, un contact indirect cu bunurile pe care le administrează (prin intermediul gestionarului).
Administratorul judiciar sau lichidatorul averii debitorului insolvent, precum și reprezentantul ori prepusul acestora pot fi subiecți activi nemijlociți ai infracțiunii de delapidare.
Proprietarul bunului/bunurilor poate fi subiect activ nemijlocit al infracțiunii de delapidare dacă are calitatea de funcționar public și pe cea de gestionar/administrator al persoanei juridice vătămate”.
Ca și complice sau instigator, întâlnim orice persoană fizică sau juridică cu capacitate penală. În ceea ce privește coautoratul, este necesar ca toți coautorii să aibă calitatea stipulată în lege.
În situația variantei atenuate, autor al faptei poate fi considerat orice persoană care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice sau în cadrul oricărei persoane juridice și care administrează sau gestionează bunurile acesteia.
Subiectul pasiv este acea persoană juridică de drept public sau de drept privat ale cărei bunuri sunt gestionate sau administrate de făptuitor.
Elementul material al infracțiunii de delapidare poate fi realizat în trei modalități:
„sustragerea unui/unor bunuri din patrimoniul subiectului pasiv ori a bunului/bunurilor aflate în gestiunea sau administrarea subiectului pasiv, urmată de însușirea lor (scoaterea cu caracter definitiv a bunului/bunurilor din sfera patrimonială a persoanei vătămate urmată de împosedarea făptuitorului);
folosirea unui/unor bunuri din patrimoniul subiectului pasiv ori a bunului/bunurilor aflate în gestiunea sau administrarea subiectului pasiv (scoaterea temporară a bunului/bunurilor din sfera patrimonială a persoanei vătămate urmată de întrebuințarea acestuia/acestora de făptuitor sau de un terț;
traficarea unui/unor bunuri din patrimoniul subiectului pasiv ori a bunului/bunurilor aflate în gestiunea sau administrarea subiectului pasiv (scoaterea temporară a bunului/bunurilor din sfera patrimonială a persoanei vătămate, urmată de încredințarea bunului spre folosință unui terț, în scopul obținerii unui profit de către făptuitor)”.
Atunci când făptuitorul săvârșește mai multe modalități alternative ale elementului material al faptei, nu va exista un concurs de infracțiuni, ci va fi doar o singură infracțiune de delapidare.
Urmarea imediată a infracțiunii constă în scoaterea definitivă sau temporară a bunului din sfera patrimonială a persoanei vătămate, cât și producerea unei pagube acesteia.
În principiu, legătura de cauzalitate reiese din materialitatea faptei.
Latura subiectivă. Infracțiunea de delapidare se comite cu intenție directă sau indirectă, având drept scop, satisfacerea unui interes persoanl al făptuitorului sau al unei alte persoane. Mobilul cu care fapta a fost săvârșită nu prezintă importanță.
Forma agravantă a infracțiunii constă în delapidarea care a produs pagube materiale mai mari de 2.000.000 lei, care poate fi comisă, și cu praeterintenție, ca și formă de vinovăție.
Infracțiunea de delapidare prevede și o variantă atenuată, și anume „delapidarea comisă de către un administrator sau un gestionar care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, această calitate în serviciul unei persoane fizice care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supragherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public ori în cadrul oricărei persoane juridice (art. 295 NCP raportat la art. 308 NCP)”.
Forme. Actele pregătitoare ale infracțiunii de delapidare sunt posibile, dar nu sunt și incriminate. În schimb, tentativa este atât posibilă, cât și incriminată.
Infracțiunea de delapidare se consideră a fi consumată atunci când bunul iese temporar sau definitiv din sfera patrimonială a persoanei vătămate. De asemenea, fapta poate fi comisă și în formă continuată, fiind epuizată după efectuarea ultimului act de executare (unitate legală).
Sancțiuni. Potrivit dispozițiilor Codului penal, pedeapsa aplicată în cazul infracțiunii de delapidare este închisoarea, ale cărei limite sunt cuprinse între 2 și 7 ani, precum și măsura interzicerii exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică.
În cazul acestei infracțiuni, acțiunea penală este pusă în mișcare și exercitată din oficiu.
§5. Infracțiunea de înregistrare a unei cereri de admitere a unei creanțe inexistente
Infracțiunea de înregistrare a unei cereri de admitere a unei creanțe inexistente este definită ca fiind „fapta persoanei care, în nume propriu sau prin persoane interpuse, solicită înregistrarea unei cereri de admitere a unei creanțe inexistente asupra averii debitorului se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă”.
Obiectul juridic special reiese din relațiile sociale referitoare la normala derulare a activității în cadrul procedurii insolvenței prin înlăturarea unor fapte de inducere în eroare din partea unor presupuși creditori.
Subiectul activ al acestei infracțiuni nu este unul calificat, în mod expres, de norma de incriminare. Astfel, acesta este reprezentat de acea persoană care îndeplinește condițiile generale pentru a răspunde din punct vedere penal și care își atribuie, fără a beneficia de acest drept, calitatea de creditor într-un dosar de insolvență.
De lege ferenda, există posibilitatea să fie angajată răspunderea penală și în situația solicitării făcute printr-o persoană interpusă. Astfel, cel în numele căreia se înregistrează cererea va răspunde în calitate de autor al faptei, iar interpusul va fi considerat complice. Însă, ne putem afla și în situația unei participații improprii, atunci când cel care a cerut înregistrarea creanței, a fost de bună-credință.
Se poate afirma că subiectul activ al acestei infracțiuni va avea implicit, întotdeauna, o etichetare negativă, deoarece el trebuie să fie o persoană complet diferită față de creditorul care este îndreptățit să depună cererea de admitere a creanței sale.
Subiectul pasiv principal al infracțiunii de înregistrare a unei cereri de admitere a unei creanțe inexistente este statul, acesta fiind responsabil de garantarea desfășurării , în condiții de legalitate, a relațiilor comerciale. Ca și subiect pasiv secundar al faptei, întâlnim persoana prejudiciată, în mod direct, de activitatea făptuitorului, adică debitorul împotriva averii căruia a fost introdusă cererea, cât și creditorul sau creditorii debitorului.
Elementul material se prezintă sub forma unei acțiuni înfățișate de norma de incriminare, și anume, solicitarea pentru înregistrarea unei cereri de admitere a unei creanțe inexistente asupra averii debitorului.
Dispozițiile articolului 64 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței determină regula conform căreia, „cu excepția salariaților ale căror creanțe vor fi înregistrate de administratorul judiciar conform evidențelor contabile, toți ceilalți creditori, ale căror creanțe sunt anterioare datei de deschidere a procedurii, vor depune cererea de admitere a creanțelor în termenul fixat în sentința de deschidere a procedurii; cererile de creanțe vor fi înregistrare într-un registru, care se va păstra la grefa tribunalului”.
Astfel, în temeiul acestor circumstanțe, se poate afirma că elementul material al faptei rezidă în solicitarea înscrierii cererii de admitere a unei creanțe, inexistente de fapt, în registrul respectiv.
Urmarea imediată a infracțiunii este reprezentată de crearea unei stări de pericol a derulării, în condiții de normalitate, a activităților din cadrul procedurii insolvenței. Ca și o consecință a acestui fapt, poate fi provocat și un prejudiciu patrimonial, însă norma de incriminare nu suscită, în mod expres, o astfel de urmare pentru ca infracțiunea să fie consumată.
În situația în care este realizată urmarea materială menționată, „se poate constata, eventual, că s-a comis un concurs de infracțiuni între infracțiunea din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței și o altă infracțiune ale cărei condiții sunt îndeplinite”.
Legătura de cauzalitate reiese din însăși comiterea infracțiunii, fiind vorba despre o infracțiune formală.
Latura subiectivă. Infracțiunea de înregistrare a unei cereri de admitere a unei creanțe inexistente se comite cu intenție directă sau indirectă. Atât mobilul, cât și scopul nu reprezintă elemente esențiale pentru calificarea faptei, acestea fiind doar criterii de dozare a pedepsei.
Actele pregătitoare, precum și tentativa, deși sunt posibile, nu sunt incriminate de către legiuitor. Infracțiunea se prezumă a fi consumată în urma adoptării conduitei care a dus la o perturbare a desfășurării activității comerciale.
Sancțiuni. Infracțiunea de înregistrare a unei cereri de admitere a unei creanțe inexistente este pedepsită cu amendă sau cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 1 an.
§6. Refuzul de a pune la dispoziția judecătorului-sindic, administratorului judiciar sau lichidatorului documentele legale
Infracțiunea este definită ca fiind „refuzul debitorului persoană fizică sau al administratorului, directorului, directorului executiv ori al reprezentantului legal al debitorului, persoană juridică, de a pune la dispoziția judecătorului-sindic, administratorului judiciar sau lichidatorului, în condițiile prevăzute la art. 35, documentele și informațiile prevăzute la art. 28 alin. (1) lit. a)-f) ori împiedicarea acestora, cu rea-credință,de a întocmi documentația respectivă se pedepsește cu închisoare la un an la 3 ani sau cu amenda”.
Obiectul juridic al acestei infracțiuni este unul complex. Obiectul juridic special este reprezentat de acele relații sociale referitoare la derularea, în condiții de normalitate, a activității în cadrul procedurii insolvenței reprezentată de Legea nr. 85/2006. Totodată, dar într-un mod adiacent, sunt ocrotite, de către norma de incriminare interesele creditorilor debitorului.
Infracțiunea are și obiect material, acesta constând în evidențele debitorului, registrele debitorului, orice alt act, o parte din active, sau orice alte situații financiare.
Subiectul activ este unul calificat, fiind reprezentat de debitorul persoană fizică sau administratorul, directorul, directorul executiv ori reprezentantul legal al debitorului persoană juridică.
Subiectul pasiv principal al faptei incriminate îl reprezintă statul, ca și garant al asigurării unei desfășurări, în condițiie de legalitate, a relațiilor comerciale. De asemnea, tot subiect pasiv, dar de data aceasta secundar, poate fi și persoana vătămată în urma activității făptuitorului, adică, creditorul sau creditorii debitorului.
Elementul material al laturii obiective, în mod alternativ, rezidă atât în refuzul de a pune la dispoziția judecătorului-sindic, a administratorului judiciar sau a lichidatorului documentele stipulate de lege, cât și în împiedicarea acestora cu rea-credință de a realiza actele respective.
Articolul 28 din Legea nr. 85/2006 enumeră actele de care trebuie să fie însoțită cererea debitorului de deschidere a stării de insolvență, respectiv:
„a). bilanțul certificat de către administrator și cenzor/auditor, balanța de verificare pentru luna precedentă datei înregistrării cererii de deschidere a procedurii;
b). o listă completă a tuturor bunurilor debitorului, fiind incluse aici toate conturile și băncile prin care debitorul își rulează fondurile; pentru bunurile grevate, se vor menționa datele din registrele de publicitate;
c). o listă a numelor și a adreselor creditorilor, oricum ar fi creanțele acestora: certe sau sub condiție, lichide ori nelichide, scadente sau nescadente, necontestate ori contestate, arătându-i- se suma, cauza și drepturile de preferință;
d). o listă cuprinzând plățile și transferurile patrimoniale efectuate de debitor în cele 120 de zile anterioare înregistrării cererii introductive;
e). o listă a activităților curente pe care intenționează să exercite în perioada de observație;
f). contul de profit și pierdere pe anul anterior depunerii cererii”.
În cazul în care unul dintre aceste documente nu a fost prezentat, la cererea judecătorului-sindic, a administratorului judiciar sau a lichidatorului, va fi săvârșită infracțiunea analizată. În caz contrar, nu se va mai reține această faptă, dacă judecătorul-sindic, administratorul judiciar sau lichidatorul solicită alte acte, diferite cele precizate.
Elementul material al infracțiunii în cauză mai poate fi înfăptuit și de împiedicarea, cu rea-credință, a judecătorului-sindc, a administratorului judiciar sau a lichidatorului de a întocmi actele necesare.
Urmarea imediată a infracțiunii rezidă în compromiterea derulării cu eficiență a procedurii insolvenței.
Legătura de cauzalitate reiese chiar din comiterea infracțiunii analizate.
Referitor la latura subiectivă a infracțiunii, aceasta se comite cu inteție, materializată atât prin refuz, cât și prin împiedicare.
În ceea ce privește actele pregătitoare și tentativa, cu toate că sunt posibile, fiind vorba despre o infracțiune săvârșită cu intenție, acestea nu sunt incriminate de către legiuitor. Momentul în care se consumă infracțiunea este acela al adoptării conduitelor prin care este perturbată desfășurarea activității comerciale.
Sancțiunea aplicată în cazul acestei infracțiuni este fie amenda, fie pedeapsa închisoarii, ale cărei limite sunt cuprinse între un an și 3 ani.
§7. Exercitarea fără drept a profesiei de practician în insolvență
Infracțiunea este definită astfel: „exercitarea fără a deține calitatea de practician în insolvență a activităților prevăzute la art. 1 constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni sau la 2 ani sau cu amendă”.
Din conținutul legal al acestei infracțiuni, se poate remarca o oarecare asemănăre cu o altă infracțiune, respectiv exercitarea fără drept a unei profesii, reglementată de Codul penal.
În lumina dispozițiilor articolului 348 din Codul penal, infracțiunea de exercitare fără drept a unei profesii sau activități este definită ca fiind: „exercitarea, fără drept, a unei profesii sau activități pentru care legea cere autorizație ori exercitarea acestora în alte condiții decât cele legale, dacă legea specială prevede că săvârșirea unor astfel de fapte se sancționează potrivit legii penale, se pesepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă”.
Particularitățile care diferențiază infracțiunea prevăzută de O.U.G. nr. 86/2006 privind organizarea activității practicienilor în insolvență de cea reglementată de Codul penal sunt cele care fac referire la ipoteza în care conduita interzisă este așezată, respectiv, activitățile din domeniul insolvenței. În accepțiunea articolului 70 din O.U.G. nr. 86/2006 privind organizarea activității practicienilor în insolvență, se face referire la calitatea de practician în insolvență care este atribuită în mod nejustificat, dar se face trimitere și la dispozițiile articolului 1 din cadrul său, care prevede că: „procedurile de insolvență, procedurile de lichidare voluntară, cât și procedurile de prevenire a insolvenței stipulate în lege, inclusiv măsurile de supraveghere financiară ori de administrare specială, sunt conduse de practicieni în insolvență compatibili”.
Astfel, pentru realizarea infracțiunii prevăzute de art. 70 din O.U.G. nr. 86/2006, trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, două condiții.
Prima condiție dorește implicarea unei persoane fizice sau juridice în conducerea de activități definitorii ariei insolvenței, dintre cele precizate de art. 1 din O.U.G. nr. 86/2006, respectiv: procedurile de insolvență, procedurile de lichidare voluntară, procedurile de prevenire a insolvenței, măsurile de supraveghere financiară ori de administrare specială.
Elementul material al acestei infracțiuni se va putea realiza în urma constatării realizării de către o persoană a activității în cadrul oricăruia dintre aceste constituente. Poate fi apreciat faptul că implicarea în două sau mai multe activități nu va duce la distrugerea unității infracțiunii, circumstanța aceasta având drept scop de a afecta doar procesul de individualizare a pedepsei.
Cea de-a doua condiție care trebuie îndeplinită este aceea că „persoana care a derulat o astfel de activitate să nu aibă calitatea de practician în insolvență, așa cum solicită art. 1 din O.U.G. nr. 86/2006. Condiția trebuie îndeplinită la momentul în care persoana fizică sau juridică se implică în activitatea de insolvență, fiind nerelevantă împrejurarea dacă făptuitorul a avut sau nu vreodată o astfel de calitate”.
Calitatea de practician în insolvență se dobândește în conformitate cu dispozițiile O.U.G. nr. 86/2006.
Articolul 35 din O.U.G. nr. 86/2006 precizează cazurile în care se va suspenda calitatea de practician în insolvență, astfel:
„a). în caz de incompatibilitate, cât timp aceasta există;
b). pe durata interdicției de a profesa aplicată persoanei respective;
c). în cazul în care nu a fost achitată plata totală sau parțială a taxelor și a contribuțiilor profesionale către Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România, în condițiile art. 42 alin. (2);
d). la cererea practicianului în insolvență, în clauzele stipulate de Statut;
e). în situația în care prima de asigurare nu a fost plătită;
f). prin hotărâre a Comisiei de disciplină, în situațiile în care, a fost luată măsura suspendării, ca sancțiune disciplinară împotriva practicianului în insolvență în conformitate cu prevederile Statutului Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență din România;
g). pe perioada în care practicianul în insolvență se află el însuși în procedura insolvenței”.
Articolul 36 din O.U.G. nr. 86/2006 enumeră situațiile în care „autoritatea unui practician în insolvență ia sfârșit, astfel:
a). prin desistarea la exercițiul profesiei;
b). prin decesul acestuia;
c). dacă a fost luată ca și sancțiune, împotriva practicianului în insolvență, măsura excluderii din profesie;
d). în cazul producerii unei cauze de nedemnitate;
e). dacă, prin hotărâre irevocabilă a fost deschisă procedura falimentului împotriva practianului în insolvență”.
Astfel, se apreciază că infracțiunea va exista chiar și în situația în care, activitățile specifice domeniului insolvenței, precizate de art. 1 din O.U.G. nr. 86/2006, sunt săvârșite de un practician în insolvență suspendat, însă, sub imperiul condiției că acesta trebuia să cunoască împrejurarea că împotriva sa a fost luată această măsură.
Urmarea imediată a infracțiunii rezidă în conturarea unei stări de pericol pentru acele relații sociale care sunt ocrotite prin incriminarea faptelor stipulate de legea specială.
Latura subiectivă. Infracțiunea se săvârșește cu intenție directă sau indirectă.
„Necunoașterea de către făptuitor a necesității unei abilitări pentru a putea exercita profesia sau activitatea respectivă ori necunoașterea condițiilor legale de exercitare a acestora nu înlătură caracterul penal al faptei, întrucât dispozițiile care prevăd aceste obligații, deși sunt cuprinse într-o lege nepenală, au caracter de norme penale care întregesc conținutul infracțiunii”.
Sancțiuni. Infracțiunea prevăzută de art. 70 din O.U.G. nr. 86/2006 privind organizarea activității practicienilor în insolvență se pedepsește cu amendă sau cu închisoare.
CONCLUZII
Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței are ca și principal obiectiv efiecientizarea procedurii reorganizării judiciare și a falimentului.
Pentru realizarea acestui scop, au fost propuse diferite modalități, cum ar fi introducerea unei proceduri simplificate aplicabilă profesioniștilor persoane fizice, societăților comerciale fără active și/sau fără evidențe contabile sau societăți comerciale al căror sediu este inexistent sau nu mai corespunde adresei precizată în Registrul Comerțului, debitorilor dizolvați, cât și acelora care și-au declarat, prin cererea introductivă, intenția de a intra în procedura falimenului.
Totodată, se face referire și la redefinirea judecătorului-sindic în scopul degrevării acestuia de acele responsabilități care exced domeniul contenciosului, dar și de o verificare a acestuia a legalității procedurii deschise; întinderea atribuțiilor administratorului judiciar și ale lichidatorului și constituirea mijloacelor necesare a garanta responsabilitatea acestora; intensificarea rolului adunării creditorilor și a comitetului creditorilor în procedura insolvenței.
De asemenea, putem aminti și de reducerea termenelor de efectuare a actelor procedurale, edificarea sensului noțiunilor pe care se bazează procedura instituită de legea insolvenței, simplificarea modalităților de citare, notificare și comunicare referitoare la desfășurarea procedurii insolvenței, un rol esențial revenind Buletinului procedurilor de insolvență.
Prin intermediul Legii nr. 85/2014 privind procedura insolvenței se încearcă o acostare rațională a situației debitorului aflat în insolvență. Fără ca acesta să fie favorizat în detrimentul creditorilor, care suferă un prejudiciu în urma neputinței debitorului de a-și achita creanțele avute, procedura insolvenței conferă debitorului toate mijloacele pe care le găsește utile în scopul, dacă acest lucru mai este posibil, salvării afacerii acestuia.
Literatura economică atribuie procedura falimentului unui proces al cărui scop este dezvoltarea economiei într-o economie globală. Nu prezintă un motiv de preocupare diminuarea ratei de supraviețuire a agenților economici. Creșterea concurenței globale determină atât organele de conducere, cât și acționariatul agenților economici să-și dezvolte o reacție cât mai flexibilă, rapidă și în conformite cu cerințele pieței de capital.
Astfel, se poate afirma că procedura falimentului ar trebui privită ca și o oportunitate, precum și o repercusiune a necesarei și contantei regenerări a mediului de afaceri.
BIBLIOGRAFIE
I. Tratate, monografii, cursuri universitare și alte lucrări de specialitate
1. ADAM I., SAVU C.N., Legea procedurii insolvenței, Editura „All Beck”, București, 2006.
2. ALEXEV SERGIU, CIOINARU ALEXANDRA, CIUPERCOVICI VENIAMIN ș.a., Elemente de dreptul penal al afacerilor, Editura „Universității Transilvania”, Brașov, 2011.
3. ANTONIU G., Infracțiunile contra patrimoniului. Generalități, R. D. P. nr. 4/2000.
4. BOROI ALEXANDRU, GORUNESCU MIRELA, BARBU IONUȚ ANDREI, Dreptul penal al afacerilor, Ediția a V-a, Editura „C. H. Beck”, București 2011.
5. CĂRPENARU D., Drept comercial român, Ediția a III-a, Editura „All Beck”, București, 2000.
6. CIOCLEI V., Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra patrimoniului, Editura „C. H. Beck”, 2011.
7. CORNU G., Vocabulaire juridique, Presses Universitaires de France, 7e edition, 2005.
8. DONGOROZ V., Explicații teoretice ale Codului penal român, Editura „Academiei Române”, vol. IV, 1972.
9. GEORGESCU I. L., Drept comercial român, Editura „All Beck”, București, 2002.
10. HOTCA MIHAI ADRIAN, DOBRINOIU MAXIM, Elemente de drept penal al afacerilor, Editura „C. H. Beck”, București, 2009.
11. PAȘCA V., Considerații privind răspunderea patrimonială pentru declararea prematură sau tardivă a insolvenței comerciale, Revista de Drept comercial nr. 1/2005.
12. PAȘCANU M., Drept falimentar român, Editura „Chemarea”, 1926.
13. PAȘCU I., GORUNESCU M., Răspunderea penală a persoanei juridice în perspectiva edificării unui nou cod penal, Pro Lege nr. 2/2004.
14. PIPEREA G., Insolvența: Legea, regulile, realitatea, Editura „Wolters Kluwer”, București, 2008.
15. PIVNICERU M. M., Procedura insolvenței. Practică judiciară 2006-2009, Editura „Hamangiu”, București, 2009.
16. PREDESCU O., Drept penal al afacerilor, Editura „Continent XXI”, București, 2000.
17. PUȘCAȘ N., Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura „Europolis”, Constanța, 2003.
18. SCHIAU I., Drept comercial, Editura „Hamangiu”, București, 2009.
19. SCHIAU I., PRESCURE T., Legea societăților comerciale. Analize și comentarii pe articole, Editura „Hamangiu”, București, 2007.
20. STOICA V., GORUNESCU M., Varianta de specie a infracțiunii de gestiune frauduloasă prevăzută de art. 144 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, R.D.C. nr. 9/2007.
21. TURCU I., Falimentul. Actuala procedură, Editura „All Beck”, București, 2005.
22. UDROIU MIHAIL, Fișe de Drept penal. Partea specială, Editura „Universul Juridic”, București, 2014.
23. UNGUREANU 1., Infracțiuni referitoare la constituirea, funcționarea, fuziunea, dizolvarea și lichidarea societăților comerciale, R.D.C. nr. 5/1995.
II. Acte normative
1. Codul penal 2014.
2. Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.
3. Legea nr. 31/1990 privind societățile.
4. O.U.G. nr. 86/2006 privind organizarea activității practicienilor în insolvență.
III. Surse Internet
1. http://www.euroavocatura.ro/jurisprudenta/cat/107/insolventa_si_faliment
BIBLIOGRAFIE
I. Tratate, monografii, cursuri universitare și alte lucrări de specialitate
1. ADAM I., SAVU C.N., Legea procedurii insolvenței, Editura „All Beck”, București, 2006.
2. ALEXEV SERGIU, CIOINARU ALEXANDRA, CIUPERCOVICI VENIAMIN ș.a., Elemente de dreptul penal al afacerilor, Editura „Universității Transilvania”, Brașov, 2011.
3. ANTONIU G., Infracțiunile contra patrimoniului. Generalități, R. D. P. nr. 4/2000.
4. BOROI ALEXANDRU, GORUNESCU MIRELA, BARBU IONUȚ ANDREI, Dreptul penal al afacerilor, Ediția a V-a, Editura „C. H. Beck”, București 2011.
5. CĂRPENARU D., Drept comercial român, Ediția a III-a, Editura „All Beck”, București, 2000.
6. CIOCLEI V., Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra patrimoniului, Editura „C. H. Beck”, 2011.
7. CORNU G., Vocabulaire juridique, Presses Universitaires de France, 7e edition, 2005.
8. DONGOROZ V., Explicații teoretice ale Codului penal român, Editura „Academiei Române”, vol. IV, 1972.
9. GEORGESCU I. L., Drept comercial român, Editura „All Beck”, București, 2002.
10. HOTCA MIHAI ADRIAN, DOBRINOIU MAXIM, Elemente de drept penal al afacerilor, Editura „C. H. Beck”, București, 2009.
11. PAȘCA V., Considerații privind răspunderea patrimonială pentru declararea prematură sau tardivă a insolvenței comerciale, Revista de Drept comercial nr. 1/2005.
12. PAȘCANU M., Drept falimentar român, Editura „Chemarea”, 1926.
13. PAȘCU I., GORUNESCU M., Răspunderea penală a persoanei juridice în perspectiva edificării unui nou cod penal, Pro Lege nr. 2/2004.
14. PIPEREA G., Insolvența: Legea, regulile, realitatea, Editura „Wolters Kluwer”, București, 2008.
15. PIVNICERU M. M., Procedura insolvenței. Practică judiciară 2006-2009, Editura „Hamangiu”, București, 2009.
16. PREDESCU O., Drept penal al afacerilor, Editura „Continent XXI”, București, 2000.
17. PUȘCAȘ N., Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura „Europolis”, Constanța, 2003.
18. SCHIAU I., Drept comercial, Editura „Hamangiu”, București, 2009.
19. SCHIAU I., PRESCURE T., Legea societăților comerciale. Analize și comentarii pe articole, Editura „Hamangiu”, București, 2007.
20. STOICA V., GORUNESCU M., Varianta de specie a infracțiunii de gestiune frauduloasă prevăzută de art. 144 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, R.D.C. nr. 9/2007.
21. TURCU I., Falimentul. Actuala procedură, Editura „All Beck”, București, 2005.
22. UDROIU MIHAIL, Fișe de Drept penal. Partea specială, Editura „Universul Juridic”, București, 2014.
23. UNGUREANU 1., Infracțiuni referitoare la constituirea, funcționarea, fuziunea, dizolvarea și lichidarea societăților comerciale, R.D.C. nr. 5/1995.
II. Acte normative
1. Codul penal 2014.
2. Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.
3. Legea nr. 31/1990 privind societățile.
4. O.U.G. nr. 86/2006 privind organizarea activității practicienilor în insolvență.
III. Surse Internet
1. http://www.euroavocatura.ro/jurisprudenta/cat/107/insolventa_si_faliment
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Raspunderea Penala a Participantilor la Procedura Insolventei (ID: 129430)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.