Raspunderea Penala a Minorilor.masuri Educative Neprivative de Libertate
=== 8ee89b3d00afbaded7b0d60930180e174491ece2_506293_1 ===
Argument
Pe parcursul prezentei lucrări de licență, voi analiza răspunderea penală a minorilor, din perspectiva noului Cod penal. Voi pune accent pe măsurile educative neprivative ce se pot aplica minorilor atunci când, la sfârșitul procesului penal se stabilește faptul că sunt îndeplinite toate condițiile pentru ca o anumită faptă să fie infracțiune, precum și condițiile pentru a fi angajată răspunderea penală a minorului. În România, fenomenul delincvenței juvenile este în continuă creștere. Aceasta deoarece tot mai multe persoane tinere comit infracțiuni. Ceea ce este cu adevărat îngrijorător este reprezentat de vârsta tot mai fragedă la care persoanele își încep viața infracțională, precum și de faptul că rareori aceste persoane sunt reintegrate social, astfel încât activitatea infracțională a acestora continuă. O altă problemă care se pune și în funcție de care se apreciază luarea unei măsuri este considerarea minorului un delincvent sau o victimă. Astfel, în urma analizării referatului de evaluare se pot constata anumite carențe ale minorului care pot privi mediul familial, social, adică lipsa de afectivitate, mediul școlar și profesional, lipsa de educație sau starea de sănătate, iar săvârșirea infracțiunilor poate fi pusă inclusiv pe seama acestor factori. Din acest motiv, prin serviciul de probațiune sau în cadrul centrelor educative, respectiv de detenție se încearcă reeducarea și reintegrarea în societate prin urmarea cursurilor școlare sau profesionale. Totodată, în programul minorului trebuie să se regăsească diverse activități recreative și culturale în scopul stimulării lui, avându-se în vedere vârsta, comportamentul și aptitudinile sale.
Prin măsurile educative neprivative de libertate se realizează în primul rând funcția preventivă, pentru că așa cum reiese și din denumire, rolul lor este de educare, iar la copiii cu un grad de inteligență scăzut, cu aspirații educaționale slabe s-a observat posibilitatea creșterii șanselor de a comite infracțiuni.În schimb, prin măsurile educative privative de libertate, funcția punitivă se realizează cu precădere, din cauza constrângerii mai profunde pe care o suportă minorul odată cu luarea măsurilor, având în vedere că el este luat din sânul familiei este supus unui program zilnic strict, stabilit de persoane specializate, cu care nu este acomodat.
Regimul sancționatoriu diferit al minorilor față de majori, dar și al minorilor în raport cu alți minori se justifică prin considerente de ordin juridic: se iau măsuri educative privative de libertate numai față de minorii care au săvârșit fapte grave sau care au „recidivat”; considerente de ordin sociologic, deoarece prezintă multiple și importante particularități față de alte categorii de vârstă; considerente de ordin psihologic, în sensul că nu au același discernământ ca majorii și sunt mult mai influențabili.
La data de 1 februarie 2014, în România a intrat în vigoare un nou Cod penal. Acest Cod penal a adus schimbări importante în ceea ce îi privește pe infractorii minori. În ceea ce privește vârsta de la care minorul poate răspunde penal, nu au intervenit schimbări. Cu toate acestea, schimbări fundamentale au intervenit în ceea ce privește sancțiunile ce pot fi aplicare minorilor care au comis infracțiuni. Asupra noutăților apărute ca urmare a intrării în vigoare a actualului Cod penal vom reveni și le vom analiza pe parcursul prezentei lucrări, încercând să subliniem beneficiile, dar și lipsurile aduse de noua legislație penală. Având în vedere ascensiunea fenomenului delicvenței juvenile în țara noastră, dar și la nivel mondial, precum și schimbările intervenite în ceea ce privește sistemul sancționator aplicabil minorilor, am considerat că această temă este una de actualitate și prezintă o importanță deosebită. O instituție deosebit de imprtantă în ceea ce privește fenomenul delicvenței juvenile este reprezentată de Serviciul de Probațiune, care funcționează pe lângă fiecare tribunal din România. Principala sarcină a acestui organism este de a asigura reintegrarea infractorilor, cu precădere a infractorilor minori, în așa fel încât aceștia să nu mai comită pe viitor alte infracțiuni. Totuși, nu întotdeauna instituția reușește să își atingă scopurile, aceasta din diferite motive, pe care le vom vedea pe parcursul prezentei lucrări. Așadar, în ceea ce privește infractorii minori, ar trebui să se pună accent pe conștientizarea repercusiunilor negative a săvârșirii de infracțiuni, precum și pe reintegrarea socială, și nu pe sancționarea acestora. Pe parcursul acestei lucrări vom vedea dacă și în ce mod este respectat acest deziderat în România.
CAPITOLUL I.
ASPECTE INTRODUCTIVE
1. Evoluția conceptului de minoritate
Legile penale mai vechi, distincte în funcție de fiecare epocă și țară, stabileau ca minorii până la o anumită vârstă, de regulă 7 ani, să nu răspundă penal. Încă din Antichitatea romană s-a instituit un sistem diferit de răspundere pentru minorii delincvenți, față de majorii care comit fapte penale. Legea celor XII Table a făcut distincția dintre impuber și puber, primul având o răspundere diminuată, de exemplu, dacă sancțiunea puberului în cazul săvârșirii infracțiunii de furt era bătaia cu nuiele cu posibilitatea de a fi omorât de victimă, în cazul impuberului, acesta putea fi bătut cu nuiele, iar părinții lui erau obligați la despăgubiri.
„Prin Legiuirea lui Iustinian s-a stabilit că minorii de până la 7 ani nu pot răspunde penal, fiind considerați incapabili. Între 7 și 14 ani minorul răspundea numai dacă a săvârșit fapta „cu pricepere”; la 18 ani era considerat la vârsta tinereții pline (plaena puberas), iar la 25 de ani era asimilat cu adultul”.
În Franța, copiii de până la 7 ani nu răspundeau penal fiind considerați incapabili de răutate, iar vârsta băieților de până la 14 ani și a fetelor de până la 12 ani constituia o cauză atenuantă. Dimpotrivă, în Anglia, minorii care împliniseră vârsta de 7 ani erau pedepsiți mai aspru, fiindcă se considera că răutatea lor este excesivă față de vârsta pe care o aveau, iar în vechiul drept germanic, minorii nu răspundeau până la vârsta de 12 ani, dar după această vârsta se aplica același sistem de răspundere pentru toate persoanele.
„În dreptul românesc, primele legiuiri care fac referire la minori sunt Cartea Românească de Învățătură a lui Vasile Lupu de la 1646 în Moldova, editată la Mânăstirea Trisfetitelor din Iași și Îndreptarea legii a lui Matei Basarab de la 1652 în Muntenia, editată la Târgoviște”. În cadrul acestor legiuiri s-a stabilit că minorii de până la 7 ani nu răspund penal; băieții cu vârsta cuprinsă între 7 și 14 ani și fetele între 7 și 12 ani beneficiază de pedepse mai ușoare; băieții cu vârsta între 14 și 20 de ani și fetele între 12 și 25 de ani beneficiază de o cauză de atenuare a pedepselor mai puțin în cazul în care au săvârșit fapte deosebit de grave.
Minoritatea reprezenta o cauză de diminuare sau înlocuire a pedepsei, potrivit codului lui Constantin Armenopol, spre deosebire de Manualul lui Andronache Donici, care prevedea pentru săvârșirea infracțiunii de omor pedeapsa capitală, indiferent de vârstă.
Legiuirea lui Caragea, a intrat în vigoare în 1818, în Țara Românească și prevedea un regim sancționatoriu diferit „după vârstă și după minte” astfel: minorii de până la 7 ani nu răspundeau penal; cei între 7 și 14 ani erau pedepsiți fie cu bătaia(în locul acestei sancțiuni, fiii de boieri erau încredințați părinților sau epitropilor), fie cu închisoarea la mânăstire pe o perioadă cuprinsă între 1 și 5 ani; minorii între 14 și 20 de ani care săvârșeau infracțiuni pedepsite cu moartea sau cu „ocna cu soroc” erau trimiși la închisoarea Snagov sau Mărgineni pe o perioadă cuprinsă între 2 și 10 ani, iar dacă săvârșeau infracțiuni pedepsite cu bătaia, cu biciul sau cu toiege, acestora li se aplica o treime din lovituri cu nuiele; tinerilor între 20 și 25 de ani li se dădea posibilitatea, în condițiile legii, de a cere domnitorului venia aetatis (iertarea vârstei).
„Condica Criminalicească a lui Sandu Sturza din 1826, inspirată de Codul penal austriac de la 1803, tradus în românește și tipărit în 1807 la Cernăuți, care s-a aplicat în Moldova până la Unirea Principatelor” a modificat limitele răspunderii penale astfel:
„-anterior vârstei de 8 ani, minorul nu răspundea penal;
-între 8 și 15 ani, dacă se dovedea că au acționat „fără pricepere și fără cugetare” minorul era încredințat părinților pentru supraveghere și îngrijire. Dacă însă acționa “cu pricepere”, „după firea și mărimea crimei sau vinei”, se stabilea atât pedeapsa, cât și locul de executare;
-între 15 și 21 de ani minorul nu răspundea penal”.
În Țara Românească, Codul penal Știrbei, care a intrat în vigoare în 1952, prezentând similarități cu Codul penal francez, stabilea aceleași reguli privind răspunderea penală a minorilor ca și legiuirea din Moldova, cu diferența că minorii între 15 și 20 de ani răspundeau penal, dar beneficiau de o cauză de reducere a pedepselor.
Primul cod penal român, Codul penal din 1864, a intrat în vigoare la 1 mai 1865 sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, fiind inspirat din Codul penal francez(1810) și Codul penal prusian(1851), a pus capăt diversității teritoriale conținând reglementări asemănătoare codurilor pe care le-a înlocuit.
În 1874 intră în vigoare Legea privind regimul închisorilor care reglementează executarea pedepselor aplicabile minorului în incinta caselor de educațiune corecțională pentru minori, precum și în anul 1914, sub forma coloniei disciplinare pentru copii vagabonzi și cerșetori. În 1919 începe să funcționeze la Gherla Institutul de educație corectivă pentru minori de ambele sexe, iar în 1921 ia ființă prima școală de îndreptare pentru copiii cu rele porniri. În același an intră în vigoare Legea pentru înfrângerea vagabondajului și cerșetoriei și pentru protecția copiilor, lege care înființează școlile de îndreptare și ocrotire, precum și coloniile de muncă pentru minorii vagabonzi, cerșetori și copiii găsiți.
În 1936 a intrat în vigoare un nou Cod penal, care a adus anumite modificări: vârsta majoratului era stabilită la 19 ani, minorii care nu au împliniseră 14 ani nu răspundeau penal, iar cei cu vârsta cuprinsă între 14 și 19 ani răspundeau numai dacă se demonstra că au acționat cu discernământ. Față de minorii pentru care se dovedea că au acționat fără discernământ se luau măsuri preventive, educative, tutelare și de protecție, care încetau la împlinirea vârstei de 21 de ani, iar față de cei pentru care se dovedea existența discernământului la momentul săvârșirii faptei se puteau lua măsuri de siguranță, respectiv libertatea supravegheată și educația corectivă sau se puteau aplica alte pedepse precum: mustrarea, închisoarea corecțională sau detențiunea simplă. La scurt timp, Codul Penal de la 1936 a fost modificat, aducându-se o contribuție majoră și în materia minorității, astfel vârsta majoratului a fost stabilită la 18 ani, minorul de până la 12 ani nu răspundea penal, între 12 și 15 ani răspundeau numai dacă se demonstra că au săvârșit fapta cu discernământ, iar între 15 și 18 ani minorii răspundeau, dar beneficiau de o cauză de atenuare a pedepsei.
Un al treilea Cod penal a intrat în vigoare în 1969 și nu mai consideră minoritatea o circumstanță personală, ci o stare tranzitorie. Vârsta majoratului rămâne la 18 ani, in schimb vârsta minimă de la care minorii răspund penal este de 14 ani. De la 14 la 16 ani minorii sunt prezumați relativ a nu avea discernământ, așadar subiect activ al infracțiunii nu poate fi decât minorul care are discernământ în momentul comiterii faptei, iar între 16 și 18 ani minorul răspunde penal.
2. Protecția minorilor la nivel internațional
Legiuitorul român a avut în vedere la redactarea Noului Cod Penal și prevederile documentelor internaționale privind minoritatea în materie penală. Convenția Națiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului a intrat în vigoare la 27 septembrie 1990, a fost ratificată de 191 de state și este considerată un document revoluționar din prisma faptului că stabilește în afară de drepturile copilului și o serie de obligații pe care statele se obligă să le recunoască. Aceasta nu are în vedere drepturile copilului dintr-un punct de vedere al unui grup individual, ci ia în considerare credințele, valorile și tradițiile populației lumii. Prin Convenția cu privire la Drepturile Copilului se consacră drepturi noi, cum ar fi de exemplu dreptul copilului de a-și păstra propria identitate, cetățenia, numele și relațiile de familie, dreptul copilului localnic de a practica propria cultură, dar și drepturi care până atunci erau prevăzute doar de legi independente cum ar fi dreptul copilului de a fi audiat direct sau indirect , în orice procedură judiciară sau administrativă care îl afectează și dreptul ca părerile sale să fie luate în considerare.
Regulile și standardele minime ale Națiunilor Unite privind administrarea justiției pentru minori (Regulile de la Beijing), deși nu au regimul juridic al unui tratat, ele sunt obligatorii pentru statele parte, prin incorporarea lor în Convenția privind Drepturile Copilului și au în vedere măsurile și sancțiunile ce pot fi impuse de autoritățile competente. „Principiul fundamental al Regulilor este acela că plasamentul minorilor într-o instituție va constitui o dispoziție de ultim resort, iar în cazul în care minorul va fi instituționalizat se va dispune internarea pe o perioadă cât mai scurtă posibil, cauzele privind pe minori urmând să se soluționeze cu celeritate, fiind avută în vedere caracteristica particulară a unui minor, a cărui capacitate de a relata se deteriorează în timp.”
Principiile Națiunilor Unite pentru Prevenirea Delincvenței Juvenile (Principiile de la Riad) așa cum se observă încă din titlu au în vedere prevenirea și protecția în faza incipientă. Principiile se bazează pe faptul că în cazul copiilor abandonați, expuși abuzului de drepturi, marginalizați, neglijați sau agresați chiar dacă au săvârșit sau nu o faptă penală, trebuie să li se acorde o atenție specială, întrucât ei se află în situația de risc social, adică acel rezultat al circumstanțelor lor de viață și mediu familial sau al unor anomalii psiho-fizice care poate fi înlăturat prin măsuri nepunitive. Principiul pe care se bazează este ca prevenția să se realizeze și prin intermediul familiei și al școlii, scopul fiind de a ajuta copilul să se integreze și să socializeze prin acești factori.
Regulile Minimale ale Națiunilor Unite pentru elaborarea unor măsuri neprivative de libertate (Regulile de la Tokio) enunță anumite principii minimale pentru a se recurge la măsuri neprivative de libertate în scopul responsabilizării delincvenților față de societate, considerându-se că alternativele la pedeapsa închisorii reprezintă un mijloc eficient și în plus, avantajează atât delincventul, cât și societatea. Chiar dacă aceste reguli se referă la delincvenți în general, ele sunt aplicabile și minorului.
Regulile Națiunilor Unite pentru Protecția Minorilor Privați de Libertate au în vedere minorii privați de libertate chiar și în situația în care această măsură a fost luată în scop de protecție. Regulile prevăd condițiile generale în care un copil poate fi privat de libertate cu mențiunea că aceasta este o măsură care se ia în ultimă instanță.
CAPITOLUL II.
REGIMUL SANCȚIONATOR APLICABIL
MINORILOR
Problema răspunderii penale a infractorilor minor a suscitat o serie de dezbateri în cadrul științelor penale, atât la nivelul țării noastre, cât și la nivel internațional. Astfel, în primul rând s-au purtat discuții cu privire la sistemul sancționator care ar trebui aplicat minorilor, având în vedere că aceștia nu conștientizează decât în parte semnificația faptelor comise, dar și faptul că minorii nu au o experiență de viață. Pe parcursul timpului, s-a ajuns la concluzia că este mai indicat ca minorilor să li se aplice măsuri de educare și reeducare decât alt gen de pedepse, punându-se accent pe prevenție, atât antedelictuală, cât și postdelictuală. De asemenea, au existat controverse cu privire la vârsta de la care minorii ar trebui să răspundă penal, având în vedere că la vârste prea fragede minorii sunt lipsiți de discernământ. Potrivit Convenției cu privire la drepturile copilului, prin noțiunea de „copil” se înțelege orice persoană sub 18 ani, cu excepția cazurilor în care, în temeiul legii aplicabile minorului a fiecărei țări, majoratul este stabilit sub această vârstă (art. 1). Majoritatea sistemelor contemporane reglementează un regim sancționator special pentru minori, diferit de cel aplicabil infractorilor majori. În cadrul dreptului penal românesc, de-a lungul vremii au fost reglementate diverse sisteme sancționatorii pentru infractorii minori. Unele dintre acestea au cuprins doar măsuri educative, pe când altele au cuprins atât pedepse, cât și măsuri educative sau numai pedepse. În toate cazurile însă, minorii au beneficiat de un sistem sancționator diferit, mai blând, față de cel aplicabil infractorilor majori. Potrivit noului Cod penal, minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani sunt prezumați că nu au discernământ, așa că nu vor răspunde penal (prezumție absolută). Minorii cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani există, de asemenea o prezumție a lipsei de discernământ, care însă este o prezumție relativă, putându-se răsturna această prezumție prin dovedirea existenței discernământului. Dovada existenței discernământului se va face pe baza unei expertize psihiatrice, coroborată cu alte probe. În cazul în care minorul cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani comite mai multe fapte penale, discernământul acestuia va fi analizat în raport de fiecare faptă comisă. Minorul cu vârsta cuprinsă între 16 și 18 ani este prezumat că are discernământ, astfel că acesta va răspunde penal. Totuși, și în acest caz se poate dovedi lipsa responsabilității, iar minorul cu vârsta cuprinsă între 16 și 18 ani nu va răspunde penal (spre exemplu, în cazul în care minorul a acționat în stare de beție completă involuntară). În cele ce urmează, într-o primă secțiune o să ne ocupăm despre una dintre cauzele de neimputabilitate, respectiv despre minoritate, iar în cea de-a doua secțiune o să analizăm regimul sancționator aplicabil minorilor, făcând un scurt istoric al reglementărilor în materie, urmând a insistat pe reglementările existente în cadrul noului Cod penal.
Secțiunea I- Minoritatea
1. Aspecte introductive
Ca urmare a adoptării noului Cod penal, legiuitorul român a înțeles să definească diferit infracțiunea. Astfel, potrivit art. 15 C. pen., „infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o”. Așa cum reiese cu ușurință din definiția legală, potrivit noii reglementări, infracțiunea prezintă patru trăsuături fundamentale, fără de care nu vom putea discuta despre infracțiune: prevederea în legea penală (tipicitatea), comiterea cu vinovăție a faptei (vinovăția), caracterul nejustificat (antijuridicitatea) și imputabilitatea. Prin noua arhitectură a infracțiunii, reglementată în art. 15 din Codul penal, legiuitorul a ales să se îndepărteze de teoria psihologică cu privire la imputabilitate, care folosea pentru imputabilitate noțiunea de „vinovăție”, existând riscul de a se crea o confuzie cu elementul subiectiv al infracțiunii (intenție, culpă, inteție depășită) și îmbrățisând concepția normativă. Cu privire la utilizarea termenului de imputabilitate, în cadrul definiției legale a infracțiunii, au existat anumite critici în literatura de specialitate. Astfel, acești autori consideră că era mai corectă utilizarea noțiunii de reproșabilitate, fiind vorba în cazul acestei trăsături fundamentale a infracțiunii despre posibilitatea de a se reproșa unei persoane conduita ilicită pe care a avut-o. Pentru a putea discuta despre imputabilitate, așa cum se arată în literatura de specialitate, trebuie să fie îndeplinite anumite condiții: responsabilitatea, cunoașterea caracterului ilicit al faptei și exigibilitatea unei conduite care să fie conforă cu norma juridică. În acest context, ne interesează doar responsabilitatea, ca sub-condiție a imputabilității. Astfel, pentru a putea reproșa unei persoane fapta comisă, aceasta trebuie să fie responsabilă, adică să se constate că avea discernământ în momentul comiterii faptei, putând să înțeleagă semnificația faptelor sale și să le controleze. Codul penal român, la fel ca majoritatea codurilor penale existente în Europa, nu oferă o definiție legală a responsabilității. Așa fiind, sarcina de a defini responsabilitatea a revenit doctrinei, care pentru a defini această noțiune a apelat la interpretarea per a contrario a art. 28 C. pen., unde se vorbește despre iresposabilitate, ca și cauza de neimputabilitate. Literatura de specialitate a definit responsabilitatea ca fiind acea stare psiho-fizică a persoanei care are aptitudinea de a înțelege caracterul faptelor sale, de a-și da seama de valoarea și de urmările faptelor sale, precum și capacitatea de a-și determina și dirija în mod conștient voința prin raportare la aceste fapte. Așadar, responsabilitatea presupune existența a doi factori: factorul intelectiv și factorul volitiv. Factorul intelectiv presupune capacitatea persoanei care comite o faptă penală de a conștientiza semnificația propriului comportament, precum și de a evalua posibilele urmări pe care comportamentul său le poate produce. În schimb, factorul volitiv are în vedere capacitatea persoanei de a-și controla acțiunile și de a le dirija conform propriei voințe. Reglementarea responsabilității drept o condiție a imputabilității este normală. Astfel, nu se poate discuta despre reproșabilitate decât în cazul unei persoane care are capacitatea de a înțelege semnificația actelor sale și care își putea dirija în alt mod conduita. Totodată, caracterul preventiv-educativ al unei sancțiuni penale nu poate fi înțeles decât de către o persoană care are capacitatea de a înțelege amenințarea eventualei sancțiuni. În prezent, Codul penal reglementează trei cauze care exclud responsabilitatea, și anume: minoritatea, iresponsabilitatea și intoxicația. Pe noi, în prezentul context, ne interesează doar minoritatea, astfel încât, în cele ce urmează vom discuta despre aceasta.
2. Cauza de neimputabilitate a minorității
Conform art. 27 Cod penal, nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală comisă de către un minor, care la data săvârșirii acetei fapte nu îndeplinea condițiile legale pentru a putea răspunde din punct de vedere penal. Deși între actuala reglementare a minorității și cea din Codul de la 1969 nu există o deosebire de substanță, trebuie subliniat faptul că minoritatea făptuitorului nu mai este reglementată drept o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, ci ca o cauză de neimputabilitate. Această cauză de neimputabilitate va fi incidentă în cazul în care făptuitorul minor nu îndeplinea, la momentul săvârșirii faptei, condițiile legale pentru a răspunde penal. În cazul acestei cauze de neimputabilitate, factorul intelectiv și factorul volitiv ce caracterizează responsabilitatea sunt înlăturați, având în vedere insuficienta dezvoltare psihofizică a subiectului activ, aceasta nepermițându-i să înțeleagă semnificația socială a faptelor sale, precum nici urmările acestor fapte. Minoritatea reprezintă acea stare în care se găsește făptuitorul minor, ce nu împlinise vârsta minimă necesară, conform legii penale, pentru ca acesta să poată răspunde penal. Legiuitorul român, în cuprinsul art. 27 C. pen., nu prevede care sunt condițiile necesare pentru ca minorul să poată răspunde penal, ci doar face trimitere la normele în materia răspunderii penale a minorului, prevăzute tot în partea generală a Codului penal. Potrivit dreptului penal român, făptuitorii minori se împart în două categorii: minori care nu răspund penal și minori care răspund penal. Criteriul de clasificare a minorilor în aceste două categorii este reprezentat, în principal, de vârstă. Așadar, minorii care nu au împlinit o anumită vârstă, sunt considerați că nu au o capacitate psihofizică suficient de dezvoltată pentru a putea răspunde penal. Pe lângă acest criteriu principal, se mai utilizează și un criteriu secundar, constând în existența sau inexistența discernământului, prin raportare la momentul săvârșirii faptei prevăzute de legea penală. Conform art. 113 C. pen., capacitatea penală a minorilor se determină în mod diferit. Astfel, minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani nu vor răspunde penal, minorii cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani vor răspunde penal doar în situația în care se dovedește că au avut discernământ în momentul comiterii faptei, în timp ce minorii care au împlinit vârsta de 16 ani urmează să răspundă penal. Așadar, există două categorii de minori, cei care răspund penal și cei care nu răspund penal. Între aceste două categorii, există și o categorie intermediară, a minorilor care pot să răspundă penal sau pot să nu răspundă penal, prin apreciere de la caz la caz. Potrivit art. 113 alin. (1) și (2), minorii care nu răspund penal, având în vedere faptul că fapta penală nu le este imputabilă sunt următorii:
minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani
În cazul acestor minori există o prezumție absolută în ceea ce privește lipsa discernământului. Această prezumție operează de drept, nefiind posibilă proba contrarie, în sensul dovedirii faptului că minorul care nu a împlinit 14 ani a acționat cu discernământ. Astfel, indifierent de gradul de dezvoltare psihofizică ori de natura faptei prevăzute de legea penală care a fost săvârșită. Legiuitorul român a ales să prevadă vârsta de 14 ani ca vârstă minimă de la care poate interveni răspunderea penală. În acest fel, s-a menținut tradiția instituită prin Codul penal de la 1969. Inițial, prin proiectul noului Cod penal se propusese o scădere a vârstei de la care să înceapă responsabilitatea penală, la vârsta de 13 ani. Totuși, această propunere a fost respinsă. În trecut, codurile penale române au prevăzut și vârste mai scăzute de la care începea răspunderea penală. Astfel, Codul penal de la 1864 prevedea faptul că minorii nu răspund penal până la vârsta penală de 8 ani, în timp ce Codul penal de la 1938 prevedea că vârsta până la care minorii sunt apărați de răspunderea penală este vârsta de 12 ani. În Expunerea de motive a proiectului noului Cod penal, se prevedeau două puncte importante care ar fi justificat scăderea vârstei de la care minorii să răspundă penal:
comiterea a tot mai numeroase fapte penale de către minori, aceștia ajungân deseori să comită anumite fapte penale foarte grave sau să fie atrași în cadrul unor grupuri de criminalitate organizată, având în vedere imposibilitatea tragerii la răspundere a acestora;
datele statistice indicau faptul că, în mai mult de 90% din cazurile în care s-a efectuat o expertiză medicală pentru minorii cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani, aceasta a relevat faptul că minorul a acționat cu discernământ. Acest fapt înseamnă că, de regulă minorii aveau discernământ chiar înainte de împlinirea vârstei de 14 ani.
minorii cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani, cu excepția cazului în care se dovedește că aceștia au acționat cu discernământ
Minorii cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani vor răspunde penal doar în situația în care se dovedește că au avut discernământ la momentul comiterii faptei penale. În ceea ce privește această categorie de minori, și aici acționează o prezumție de lipsă a discernământului, însă spre deosebire de prezumția existentă în cazul minorilor cu o vârstă de sub 14 ani, în acest caz discutăm despre o prezumție relativă, astfel încât este posibil să se facă proba contrarie, adică dovada faptului că la momentul comiterii acțiunii sau inacțiunii infracționale minorul avea discernământ. În doctrina dreptului penal s-a apreciat că în acest caz, răspunderea penală a minorului este una excepțională, fiind condiționată atât de vârstă, cât și de existența discernământului la momentul comiterii infracțiunii. Stabilirea existenței sau inexistenței discernământului minorului la data săvârșirii faptei revine organelor judiciare. Acestea au obligația ca în cazul în care un minor cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani a comis o faptă prevăzută de legea penală să dispună efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice. În urma acestei expertize, medicul specialist, prin raportul de expertiză, va stabili dacă minorul a avut sau nu discernământ la momentul comiterii faptei penale. Așa cum se subliniază în literatura de specialitate, discernământul are trei trepte de structurare:
discernământul integru, ceea ce reflectă starea de normalitate psihofizică a individului;
discernământul limitat sau mult diminuat, ceea indică o calitate afectată a funcțiilor intelectiv-cognitive și etico-morale, fapt ce se datorează unei insuficiente maturizări a psihicului individului. În acest caz, responsabilitatea minorului nu va fi afectată, în sarcina sa putând fi reținută o circumstanță atenuantă judiciară.
discernământul abolit, ceea ce semnifcă faptul că minorul a fost iresponsabil la momentul comiterii faptei penale.
Expertiza medico-legală se va pronunța cu privire la existența sau inexistența discernământului minorului prin raportare la fapta concretă comisă de acesta. Tocmai de aceea este posibil ca în cazul în care făptuitorul minor a comis mai multe fapte penale, față de unele dintre acestea să se constate că a acționat cu discernământ, în timp ce față de alte să se constate că a acționat fără discernământ. Pe lângă cele două categorii de minori care nu răspund penal, există și două categorii de minori care răspund din punct de vedere penal. Așa cum a reieșit din analiza de mai sus, prima categorie este reprezentată de minorii cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani, în cazul cărora s-a stabilit că au avut discernământ la momentul comiterii faptei de care sunt acuzați. De asemenea, vor răspunde penal minorii care au împlinit vârsta de 16 ani. În cazul acestora operează o prezumție cu privire la existența responsabilității la momentul comiterii faptei penale. Însă, nu este vorba despre o prezumție absolută, ci despre o prezumție relativă ce va putea fi răsturnată. Astfel, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani va putea dovedi faptul că la momentul săvârșirii unei fapte prevăzute de legea penală a acționat fără responsabilitate, aceasta fiind înlăturată datorită stării de iresponsabilitate ori datorită stării de intoxicație involuntară completă. În situația în care un minor a început săvârșirea unei infracțini cu durată de consumare înainte de împlinirea vârstei de 14 ani și a continuat comiterea faptei și după împlinirea acestei vârste, acționând cu discernământ, el va răspunde penal doar pentru actele sau acțiunile comise după împlinirea vârstei de 14 ani. În mod excepțional, în cazu infracțiunii progresive acesta nu va răspunde penal, având în vedere că în cazul acestei infracțiuni răspunderea penală se raportează la momentul consumării infracțiunii, iar nu la momentul la care aceasta se epuizează. Spre exemplu, în cazul în care A, minor în vârsta de 13 ani și 11 luni o privează de libertate în mod ilegal pe B, care este pusă în libertate la momentul în care A împlinise vârsta de 14 ani și 2 luni, A urmează să răspundă penal pentru infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal (art. 206 C. pen.), dacă se va dovedi ca a avut discernământ, pentru acțiunea comisă după împlinirea vârstei de 14 ani. În schimb, dacă minorul X, în vârstă de 13 ani și 10 luni, îi cauzează din culpă lui Y o vătămare pentru care sunt necesare 80 de zile de îngrijiri medicale. Dacă ulterior starea acestuia se agravează și este necesară o operație prin care îi este îndepărtat o mână, X nu va răspunde penal pentru infracțiunea de vătămare corporală din culpă (art. 196 C. pen.), chiar dacă între timp împlinise vârsta de 14 ani.
3. Condițiile incidenței cauzei de neimputabilitate a minorității
În literatura de specialitate au fost enunțate o serie de condiții pentru a fi incidentă cauza de neimputabilitate a minorității. În cele ce urmează, vom analiza, pe scurt, aceste condiții.
Să fi fost săvârșită o faptă prevăzută de legea penală
Pentru a putea discuta despre cauza de neimputabilitate a minorității, trebuie să avem o faptă prevăzută de legea penală. În cazul în care nu avem o astfel de faptă, nici nu vom putea discuta despre o eventuală răspundere penală a minorului. Trebuie avut în vedere faptul că tipicitatea este trăsătura esențială a infracțiunii care trebuie analizată prima dată. În situația în care nu există tipicitate, nu se trece cu analiza mai departe, pentru a vedea dacă discutăm despre o infracțiune. Așa fiind, în cazul în care nu avem o faptă tipică, nu vom ajunge să analizăm eventuală minoritate în care se afla făptuitorul la data comiterii faptei. Nu prezintă relevanță dacă discutăm despre o faptă penală comisă prin acțiune ori prin acțiune, dacă este vorba despre o infracțiune în formă consumată sau rămasă în forma tentativei ori calitatea în care minorul a participat la comiterea faptei penale (autor, coautor, instigator sau complice). Tot ceea ce contează este ca minorul să fi comis o faptă tipică.
Să se constate că făptuitorul este un minor care, la data comiterii faptei, nu îndeplinea condițiile legale pentru a răspunde penal
Așadar, se au în vedere acei minori cu vârsta de sub 14 ani, precum și minorii cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani, în cazul cărora expertiza medico-legală efectuată a relevat faptul că nu au acționat cu discernământ. În cazul minorilor care nu au împlinit 14 ani, lipsa discernământului se prezumă în mod absolut. În schimb, în ceea ce îi privește pe minorii cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani, există o prezumție relativă cu privire la lipsa discernământului. Proba contrară urmează să fie făcută de către organele judiciare. La stabilirea discernământului se au în vedere o serie de aspecte, precum: natura faptei penale comise, gradul de dezvoltare biopsihică a minorului, de experiența de viață a acestuia, de împrejurările concrete de comitere a faptei etc.
4. Efectele juridice ale cauzei de neimputabilitate a minorității
Având în vedere faptul că minoritatea este o cauză de neimputabilitate, în cazul în care ne aflăm în prezenta acesteia, va lipsi caracterul imputabil al faptei penale, astfel încât nu vom putea discuta despre săvârșirea unei infracțiuni. Urmare a acestui fapt, nu va putea fi angajată răspunderea penală a făptuitorului minor. În cazul minorilor cu vârsta de sub 14 ani, având în vedere faptul că există o prezumție absolută cu privire la lipsa discernământului la momentul comiterii faptei penale, înlăturarea caracterului imputabil al faptei se va produce în mod necondiționat, fără a fi necesară efectuarea unei expertize medico-legale și fără a fi avute în vedere alte criterii, precum natura și gravitatea faptei săvârșite. În schimb, în cazul minorilor cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani, având în vedere că operează doar o prezumție relativă cu privire la lipsa discernământului, caracterul imputabil sau neimputabil al faptei se va stabili în urma efectuării expertizei medico-legale prin care se va stabili dacă făptuitorul minor a avut sau nu discernământ la momentul comiterii acțiunii ilicite, avându-se în vedere și alte criterii. Minoritatea făptuitorului reprezintă o cauză personală de înlăturare a caracterului imputabil al faptei, producând efecte in personam, adică numai cu privire la minorul care se află în această stare. Răspunderea celorlalți participanți la comiterea infracțiunii nu este influențată existența unui participant minor care nu răspunde penal. În ipoteza în care autorul minor, ce nu îndeplinește condițiile pentru a răspunde penal, a fost determinat să comită faptă ori ajutat la comiterea acesteia despre o persoană care îndeplinește condițiile pentru a răspunde penal, ne aflăm în situația unei participații improprii, în forma intenție și lipsă de vinovăție. Într-o asemenea ipoteză, persoana care l-a determinat pe minor să săvârșească fapta va răspunde în calitate de instigator , iar cel care l-a ajutat pe minor, va răspunde în calitate de complice la comiterea faptei. Comiterea faptei de către un minor, chiar în situația în care acesta nu răspunde penal, împreună cu un major, constituie o circumstanță agravantă legală, potrivit art. 77 alin. (1) lit. d) din Codul penal. Față de minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani, precum și față de minorii cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani, în cazul în care nu s-a dovedit că aceștia au acționat cu discernământ, având în vedere faptul că nu îndeplinesc condițiile legale pentru a răspunde penal, nu se va putea aplica una din măsurile educative prevăzute de noul Cod penal. Însă, aceștia nu pot rămâne nesancționat, întrucât, în caz contrar, s-ar încuraja comiterea, în continuarea, de fapte penale. Astfel, față de minorii care nu răspund penal, Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului prevede două măsuri speciale de protecție și anume: supravegherea specializată, respectiv plasamentul. Pentru alegerea uneia dintre cele două măsuri urmează să se aibă în vedere condițiile care au favorizat comiterea faptei, de gradul de pericol social al faptei comise, de mediul social în care a fost crescut și în care trăiește minorul, de rispul comiterii unei noi fapte prevăzute de legea penală, precum și de orice alte elemente care au rolul de a caracteriza situația minorului.
Supravegherea specializată
În cadrul acestei măsuri, minorul rămâne în cadrul familiei sale, însă acesta este nevoit să respecte o serie de obligații, precum: frecventarea cursurilor școlare; urmarea unor tratamente medicale, participarea la ședințe de consiliere sau psihoterapie; interdicția de a frecventa anumite locuri; interdicția de a avea legături cu anumite persoane etc.
Plasamentul
Plasamentul este o măsură de protecție specială, ce are un caracter temporar. În cazul acestei măsuri, minorul este plasat la o persoană sau o familie, într-un serviciu de tip rezidențial. Măsura plasamentului poate fi dispusă într-o serie de cazuri:
atunci când menținerea minorului în familie nu este posibilă sau când minorul nu își îndeplinește obligațiile stabilite la momentul dispunerii măsurii supravegherii specializare;
Potrivit art. 85 alin. (2) din Legea nr. 272/2004, plasamentul se dispune în cadrul familiei extinse sau în cadrul familiei substitutive, minorul fiind totodată obligat să respecte obligațiile impuse prin instituirea măsurii supravegherii specializate.
în cazul în care fapta prevăzută de legea penală comisă de minorul care nu răspunde penal, prezintă un grad crescut de pericol social ori atunci când minorul față de care s-a dispus măsura supravegherii specializate sau cea a plasamentului în cadrul familiei extinse sau substitutive continuă să săvârșească fapte prevăzute de legea penală.
În cazul acestor ipoteze, plasamentul minorului se va dispune pentru o perioadă deteterminată, în cadrul unui serviciu de tip rezidențial specializat.
Competența de a dispune una din aceste două măsuri diferă. Astfel, în cazul în care părinții sau reprezentatul legal al minorului își exprimă acordul, măsura va fi dispusă de către comisia pentru protecția copilului. În ipoteza în care părinții sau reprezentantul legal nu își exprimă acordul, măsura de protecție urmează să fie dispusă de către instanța judecătorească. Potrivit art. 57 alin. (3) din Legea nr. 272/2004, atunci când minorul a împlinit vârsta de 14 ani, măsurile de protecție care îl privesc pe acesta, se vor putea dispune numai cu consimțământului acestuia. În cazul în care nu există consimțământul minorului, măsura de protecție va putea fi dispusă doar de către instanța judecătorească, care în cazuri întemeiate poate trece peste refuzul acestuia de a-și da consimțământul. Așadar, în cazul minorului care împlinit vârsta de 14 ani, comisia pentru protecția copilului va putea dispune aplicarea unei măsuri de protecție doar în cazul în care există atât acordul părinților sau al reprezentantului, cât și în cazul în care minorul își exprimă consimțământul. În cazul în care nu există acest acord, doar instanța judecătorească va putea dispune aplicarea unei măsuri de protecție. Imposibilitatea angajării răspunderii penale a minorului, nu va exclude răspunderea civilă a persoanelor care, la momentul comiterii faptei penale, aveau în îngrijire minorul. În cazul minorilor cu vârsta de sub 14 ani, acțiunea civilă urmează să fie introdusă direct la instanța civilă, neexistând posibilitatea introducerii acesteia la instanța penală, întrucât acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare. În schimb, în cazul minorului cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani, pornirea procesului penal trebuie să se realizeze, pentru a se constata dacă acesta a acționat sau nu cu discernământ. Potrivit art. 1366 C. civ., prevede faptul că minorul care nu a avut discernământ la momentul comiterii faptei penale nu va răspunde pentru prejudiciul produs. În astfel de cazuri, se va angaja răspunderea părinților pentru fapta copiilor minori ori răspunderea pernoaie care avea obligația supravegherii la momentul comiterii prejudiciului (educator, profesor etc.). Totuși, conform art. 1368 C. civ., atunci când răspunderea acestor persoane nu poate fi angajată, lipsa discernământului nu îl va exonera pe autor de plata unei indemnizații către persoana prejudiciată, într-un cuantum echitabil, prin raportare la starea patrimonială a părților. De asemenea, față de minorii care nu răspunde penal din pricina lipsei discernământului, se poate dispune aplicarea unei măsuri de siguranță, din cele prevăzute de art. 108 C. pen. Spre exemplu, se va putea dispune măsura de siguranță a confiscării speciale.
5. Minoritatea în anumite situații particulare
Este posibil ca minoritatea să vină în concurs și cu alte cauze de neimputabilitate. Spre exemplu, este posibil ca un minor cu vârsta de 13 ani să fie constrâns fizic să comită o anumită faptă prevăzută de legea penală. În literatura de specialitate se consideră că într-un asemenea caz, având în vedere că efectele juridice sunt aceleași, respectiv înlăturarea caracterului imputabil al faptei, va avea prioritate minoritatea, cu excepția iresponsabilității, care va avea întâietate față de minoritate. Considerăm că această opinie suportă anumite critici. Astfel, chiar dacă discutăm tot despre o cauză de neimputabilitate, care din punctul de vedere al dreptului penal produce aceleași efecte, anumite cauze de neimputabilitate, per total, produc efecte juridice mai ample decât minoritatea. Spre exemplu, în cazul constrângerii fizice sau al excesului neimputabil, este înlăturată și răspunderea civilă a făptuitorului. Mai mult chiar, în cazul constrângerii fizice, în principiu nu se impune nici aplicarea unei măsuri de siguranță față de făptuitor. Având în vedere aceste aspecte, considerăm că în cazul în care există concurs între minoritate și o altă cauză de neimputabilitate, urmează să se aplicea acea cauză de neimputabilitate care produce efecte mai largi. Totodată, este posibil ca minoritate, drept cauză de neimputabilitate, să vină în concurs cu o cauză justificativă. Spre exemplu, este posibil ca un minor cu vârsta de 12 ani să acționeze în stare de legitimă apărare, atunci când comite o faptă prevăzută de legea penală. Având în vedere faptul că, cauzele justificative produc efecte juridice mai largi, acestea urmează să se aplice cu prioritate față de cauza de neimputabilitate a minorității. Astfel, în cazul cauzelor justificative, este înlăturat caracterul ilicit al faptei. Așa fiind, nu se pot aplica nici măsuri de siguranță față de făptuitor. Totodată, în situația cauzelor justificative, de regulă, nu își găsește locul nici răspunderea civilă a făptuitorului. În fine, cauzele justificative produc efecte in rem, care se vor extinde și asupra participanților la comiterea faptei prevăzute de legea penală.
6. Aspecte de drept penal comparat
Franța
Potrivit art. 122-8 din Codul penal francez, minorii care nu au împlinit vârsta de 13 ani nu vor răspunde penal. Prezumția lipsei de discernământ în acest caz are un caracter absolut, astfel încât nu este posibil să se facă proba contrarie prin niciun fel de mijloc de probă. Față de acești minori se pot dispune aplicarea unor măsuri educative, precum asistența, supravegherea sau educația. Prin Ordonanța din 1945, cu modificările ulterioare, a fost stabilită prezumția relativă de lipsă a răspunderii penale în cazul minorilor cu vârsta cuprinsă între 13 și 18 ani. Această prezumție relativă va putea fi însă răsturnată de organele judiciare. Doar în mod excepțional, minorii cu vârsta cuprinsă între 13 și 18 ani pot fi condamnați la o pedeapsă cu închisoarea, atunci când gradul de pericol social al faptei și personalitatea acestora cer aplicarea unei astfel de sancțiuni ori în cazul în care se sustrag de mai multe ori de la executarea unei măsuri de reeducare.
Anglia
Reglementări în domeniul răspunderii penale a minorilor se găsesc în Crime and Disorder Act, lege adoptată în anul 1998 și în Police and Criminal Evidence din 1984. Potrivit dreptului englez, minorii cu vârsta de sub 10 ani nu vor răspunde penal, fiind vorba despre o prezumție absolută, ce nu suportă proba contrarie. Totodată, vârsta majoratului, din punctul de vedere a dreptului penal, este stabilită la 18 ani. Minorii cu vârsta cuprinsă între 10 și 18 ani vor răspunde din punct de vedere penal, avându-se în vedere toate împrejurările legate de faptă, precum și legate de persoana făptuitorului. Atunci când se comite o primă infracțiune care prezintă un pericol social redus, ofițerii de poliție vor putea dispune aplicarea unei măsuri educative față de minor. În cazul în care infracțiunea prezintă o gravitate sportiă, instanța de judecată poate dispune aplicarea unei măsuri disciplinare, acestea fiind destinate în special minorilor care au împlinit vârsta de 16 ani.
Olanda
Codul penal olandez a intrat în vigoare în anul 1886, iar în ceea ce privește tratamentul sancționator aplicabil minorilor, a suferit ultimele modificări în anul 1994. Potrivit legislației olandeze, nu vor răspunde penal minorii care nu au împlinit vârsta de 12 ani. În acest caz, operează o prezumție absolută în ceea ce privește lipsa discernământului minorului. În cazul minorilor cu vârsta cuprinsă între 12 și 18 ani se prevăd o serie de sancțiuni, cea mai severă fiind cea a detenției în penitenciarul special pentru tinerii infractori, pentru o perioadă care nu poate depăși 24 luni. Legislația penală olandeză, prin modul în care tratează infractorii minori, încearcă să creeze un respect în rândul tinerilor față de dispozițiile și interdicțiile stabilite prin diferite legi cu caracter penal.
Spania
Codul penal spaniol, în cadrul art. 19, dispune faptul că minorii cu vârsta de până la 18 ani nu vor răspunde penal. Pentru tratamentul sancționator al acestor minori, Codul penal spaniol face trimitere la legea specială care reglementează răspunderea penală a minorilor. Legea privind răspunderea penală a minorilor a fost adoptată în anul 2000. Potrivit acesteia, există o prezumție absolută de lipsă a răspunderii penale pentru minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani și o prezumție relativă cu privire la lipsa răspunderii penale a minorilor care au vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani. De asemenea, se prevede un tratament sancționator diferit pentru minorii cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani și minorii cu vârsta cuprinsă între 16 și 18 ani.
Secțiunea a II-a- Tratamentul sancționator aplicabil minorilor care răspund penal
În cadrul acestei secțiuni vom analiza tratamentul sancționator aplicabil minorilor care îndeplinesc condițiile legale pentru a răspunde penal. Vom începe prin a face o scurtă prezentare a reglementărilor penale moderne din România în materia răspunderii minorilor, urmând ca spre final să analizăm în detaliu reglementarea din noul Cod penal.
1. Aspecte de ordin istoric privind tratamentul penal aplicabil minorilor
1.1. Sistemul sancționator al minorilor în Codul penal de la 1936
Codul penal de la 1864 nu prevedea anumite măsuri speciale pentru infractorii minori, însă aceștia erau pedepsiți mult mai puțin sever decât infractorii majori. Potrivit acestui Cod penal, minorii care nu împliniseră vârsta de 8 ani erau prezumați absolut ca fiind incapabili, cei cu vârsta cuprinsă între 8 și 15 ani erau apărați de pedeapsă dacă acționau fără discernământ, însă aceștia erau fie încredințați părinților, fie erau internați într-o mănăstire până la vârsta de 20 de ani. Minorii cu vârsta cuprinsă între 8 și 15 ani, precum și cei cu vârsta cuprinsă între 15 și 20 de ani erau pedepsiți cu închisoarea corecțională, însă limitele de pedeapsă erau mai reduse decât cele aplicabile adulților. Prin intermediul Codului penal de la 1936 s-a instituit un sistem sancționator mixt pentru infractorii minori, alcătuit din pedepse și măsuri educative, care erau numite măsuri de siguranță și erau prevăzute împreună cu acestea. În forma sa inițială, art. 138 din Codul penal Carol II prevedea că „minor este acela care nu a împlinit vârsta de 18 ani; copilul este minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani; adolescent este minorul între 14 și 19 ani neîmpliniți”. Ulterior, art. 138 a fos modificat prin intermediul Legii din 24 septembrie 1938. Ca urmare a modificării, se prevedea doar că minori sunt persoanele care nu au împlinit vârsta de 18 ani. Așadar, prin această lege de modificare a fost micșorată limita superioară a minorității de la 19 la 18 ani. Conform acestui Cod penal, minorii cu vârsta de până la 12 ani nu răspundeau pentru infracțiunile comise, fiind vorba de o incapacitate absolută. De asemenea, minorii cu vârsta cuprinsă între 12 și 15 ani nu răspundeau pentru infracțiunile săvârșite, însă în acest caz era vorba despre o incapacitate relativă, care putea fi răsturnată. Dovada existenței discernământului revenea acuzării. Minorii cu vârsta cuprinsă între 15 și 18 ani erau considerați ca având capacitate penală. Codul penal Carol II reglementa ca măsuri educative libertatea supravegheată și internarea într-un centru de reeducare morală. Ca pedepse erau reglementate mustrarea și închisoarea corecțională, ca pedeapsă privativă de libertate. În cazul în care minorul care minorul împlinise vârsta de 15 ani la data comiterii faptei și avea o avere proprie ori o profesie, i se putea aplica și pedeapsa amenzii. Se prevedea faptul că se putea dispune aplicarea de pedepse doar în situația în care instanța judecătorească își forma convingerea că aplicarea unor măsuri de siguranță nu ar fi satisfăcătoare. Față de minorii care nu răspundeau penal se puteau aplica numai anumite măsuri de educare și protecție. Aceste măsuri erau prevăzute în cadrul art. 140, astfel instanța:
îl poate încredința familiei, căreia îi atrage atențiunea ca pe viitor să-l aibă în deosebită supraveghere; iar dacă este la școală, încunoștințează și autoritatea școlară ca să-l dojenească sau să ia măsurile disciplinare prevăzute de regulamentul școlar;
în lipsa familiei sau când aceasta nu prezintă garanții suficiente de moralitate îl poate încredința unei rude mai apropiate, care ar primi sarcina supravegherii copilului;
în lipsa acesteia îl poate încredința unei persoane onorabile, unei societăți de patronaj sau unei instituții publice sau private, autorizată de Stat pentru acest scop și numai dacă atari persoane sau instituții ar accepta asemenea însărcinări;
când niciuna din aceste măsuri nu s-ar putea aplica, instanța poate decide ca educația copilului sau adolescentului să fie încredințată institutului de educație corectivă.
În cadrul art. 141 se prevedea că, în cazul în care minorul care nu răspundea penal comitea o nouă faptă penală, față de acesta se puteau dispune doar măsurile prevăzute la punctele 3 și 4. Toate măsurile de protecție și de educarea încetau în momentul în care minorul împlinea 21 de ani. Reglementarea regimului sancționator în cadrul Codului penal de la 1936 a fost criticat, întrucât măsurile educative erau reglementate în cadrul măsurilor de siguranță. Cu toate acestea, regimul sancționator aplicabil minorilor reglementat de această lege penală s-a menținut în vigoare, fără modificări deosebite, până la intrarea în vigoare a altui Cod penal, la data de 1 ianuarie 1969.
1.2. Sistemul sancționator aplicabil minorilor în Codul penal de la 1969
La 1 ianuarie 1969 a intrat în vigoare un alt Cod penal. În ceea ce privea regimul sancționator aplicabil minorilor care comiteau fapte penale, acesta prevedea, ca și Codul din 1936, un sistem mixt, alcătuit din pedepse și măsuri educative. Însă, spre deosebire de Codul Carol II, Codul penal de la 1969 prevedea în mod expres instituția măsurilor educative, acestea nemafiind incluse în măsurile de siguranță. Instanța de judecată urma să stabilească dacă minorului care răspundea penal urma să i se aplice o măsură educativa ori o pedepasă, în funcție gradul de pericol social al faptei și de personalitatea minorului. Se putea dispune aplicarea unei pedepse doar atunci când se considera că aplicarea unei măsuri educative nu ar fi suficientă pentru îndreptarea minorului. Minorii care nu împliniseră vârsta de 14 ani la momentul comiterii faptei nu răspundea penal, față de acestea urma să se aplice o măsură de natură extrapenală. De asemenea, se prevedea că minorii care au împlinit 14 ani vor răspunde penal dacă au acționat cu discernământ.
Evoluția sistemului sancționator al minorilor înainte de 1989
Sistemul sancționar adoptat ca urmare a intrării în vigoare a Codului penal de la 1969 nu s-a bucurat de o longevitate deosebită, fiind consideriat necorespunzător. Astfel, el a fost înlocuit prin Decretul nr. 218 din 17 iulie 1977. Prin acest act normativ a fost instituit un regim sancționator format exclusiv din măsuri educative. S-a argumentat că era necesar să fie introdus un sistem sancționator bazat doar pe măsuri educative, pedepsele având o influență negativă asupra minorilor, care ar putea intra în contact cu o serie de infractori notorii. Decretul prevedea ca măsuri educative fie încredințarea minorului colectivului unde muncește sau învață, fie internarea acestuia într-o școală specială de muncă și reeducare, în cazul în care minorul ar fi comis o faptă deosebit de gravă. Deși Decretul 218 din 1977 nu a prevăzut faptul că dispozițiile privind regimul sancționator din Codul de la 1969 au fost abrogate, în literatura de specialitate s-a apreciat că aceste dispoziții au fost abrogate în mod tacit, întrucât acest act normativ prevedea că minorilor nu li se pot aplica decât măsuri educative. De asemenea, s-a considerat că își păstrau aplicabilitatea normele din Codul penal care prevedeau limitele răspunderii penale a minorilor, precum și măsura educativă a internării minorului într-un institut medical-educativ, măsură ce era prevăzută în art. 105 Codul penal de la 1969.
Evoluția regimului sancționator al minorilor după 1989
Ca urmare a reinstaurării unui regim democratic în România s-a pus problema de a ști dacă este nevoie să se modifice și regimul sancționator aplicabil minorilor. Această modificare s-a produs ca urmare a adoptării Legii nr. 104/1992, act normativ care a abrogat printre altele și Decretul 218/1977. Astfel, au reintrat în vigoare dispozițiile Codului penal de la 1969, care prevedeau un sistem sancționator mixt, compus din pedepse și măsuri educative. Prin aceeași lege s-a prevăzut faptul că pedepsele aplicabile se vor reduce cu jumătate față de limitele prevăzute pentru infractorii majori. O nouă modificare a regimul sancționator aplicabil minorilor s-a produs prin Legea nr. 140/1996. Prin intermediul acestui act normativ au fost modificate și completate dispozițiile art. 103 care reglementa libertatea supravegheată, au fost abrogate o serie de dispoziții privind suspendarea executării pedepsei pentru minori și au fost introduse dispoziții privind suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. În alin. 99 se prevedea că minorii care nu împliniseră vârsta de 14 ani nu răspundeau penal. Minorii cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani răspundeau penal numai dacă se dovedea că au comis fapta cu discernământ. Minorii care au împlinit vârsta de 16 ani urmau să răspundă penal. Așadar, așa cum s-a arătat în literatura de specialitate, pentru ca minorii să răspundă penal trebuie să aibă capacitate penală, respectiv să aibă vârsta necesară și să acționeze cu discernământ. Prin. O.U.G. nr. 26/1997 au fost instituite o serie de măsuri educative care se puteau lua față de minorii care nu răspundea penal. Măsurile educative prevăzute de acest act normativ erau: mustrarea, libertatea supravegheată, internarea într-un centru de reeducare și internarea într-o instituție medical-educativă. O.U.G. nr. 26/1997 a fost abrogată prin Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului. Legea prevede că, față de minorul care nu răspunde penal, comisia pentru protecția copilului sau instanța judecătorească, la propunerea direcției generale de asistență socială și protecția copilului, când nu există acordul părinților, dispune fie măsura plasamentului, fie măsura supravegherii speciale. La momentul ieșirii din vigoare, Codul penal de la 1969 prevedea un sistem sancționator mixt aplicabil minorilor care săvârșeau fapte penale, alcătuit din măsuri educative și pedepse. Potrivit art. 101. din Codul de la 1969, măsurile educative erau: mustrarea, libertatea supravegheată, internarea într-un centru de reeducare și internarea într-un institut medical-educativ. Măsurile educative trebuiau să aibă prioritate ca sancțiuni pentru minori, față de pedepse. Acest fapt reiese și dintr-o decizie de îndrumare a Tribunalului Suprem, care a arătat că instanțele inferioare ar trebui să verifice dacă, atunci când acestea s-ar orienta spre o pedeapsă de scurtă durată ca urmare a comiterii unei infracțiuni de o gravitate redusă, nu ar fi mai indicat să se dispună aplicarea unei măsuri educative, care să nu prejudicieze procesul de învățare sau calificare al minorului. Pedepsele care puteau fi aplicate minorilor erau amenda și închisoarea. Ceea ce diferenția aceste pedepse aplicabile minorilor față de cele aplicabile majorilor erau limitele de pedeapsă. Limitele de pedeapsă se reduceau la jumătate în cazul infractorilor minori. Însă, în niciun caz limita maximă nu putea să fie mai mare de 5 ani. Infractorilor minori nu le puteau fi aplicate pedepse complementare, iar condamnările la pedeapsa închisorii nu atrăgeau incapacități sau decăderi. Potrivit art. 100 alin. (1) C. pen. 1969, la alegerea sancțiunii care urma să se aplice infractorului trebuia să se țină cont de două criterii principale: pericolul social al faptei și caracteristicile persoanei minorului.
2. Tratamentul sancționator al minorilor reglementat în noul Cod penal
Prin adoptarea noului Cod penal, legiuitorul român a modificat în mod semnificativ tratamentul sancționator aplicabil minorilor. Legiuitorul român a ales să reglementeze în cadrul Codului penal răspunderea minorilor, în același mod ca și Codul penal italian, Codul penal elvețian sau Codul penal din Rusia. Spre deosebire de acestea, în legislația altor state precum Spania, Franța, Germania sau Belgia, răspunderea penală a minorilor nu este reglementată în cadrul Codului penal, ci în cadrul unor legi speciale. Așa cum se prevedea și în cadrul Codului penal de la 1969, în cazul minorilor se prevede un sistem sancționator distinct față de cazul în care vorbim despre infractori majori. Însă, cea mai importantă modificare se referă la sancțiunile care se pot aplica în cazul infractorilor minori. Astfel, legiuitorul român a optat pentru un sistem sancționator bazat exclusiv pe măsuri educative, renuntând în acest fel la orice fel de pedeapsă. Măsurile educative sunt definite ca reprezentând sancțiuni de drept penal special concepute pentru infractorii minori, prevăzute de lege și care se dispun de către instanțele de judecată, menirea acestora fiind de a asigura educarea și reeducarea acestora prin instruirea școlară și profesională, precum și acela de a crea un respect al minorului față de valorile sociale. Prin noul sistem sancționator, legiuitor a optat să pună accent pe reeducarea minorului, iar nu pe sancționarea acestuia. Considerăm oportună această modificare, având în vedere gradul de maturitate și de pregătire al minorului. Luarea unei măsuri educative este condiționată de săvârșirea unei infracțiuni, de către o persoană care la momentul comiterii infracțiunii era minor, chiar dacă acesta devenise major până la momentul pronunțării hotărârii definitive de condamnare. Noul Cod penal prevede două categorii de măsuri educative care se pot dispune față de minor: măsuri educative neprivative de libertate și măsuri educative privative de libertate. Având în vedere dispozițiile art. 114 C. pen., observăm faptul că regula în materia sancționării infractorului minor este aceea a aplicării unei măsuri educative neprivativă de libertate. Cu toate acestea, potrivit art. 114 alin. (2) C. pen., instanța de judecată va putea dispune aplicarea unei măsuri educative privative de libertate în următoarele cazuri:
dacă a mai comis o altă infracțiune, pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce a fost executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea infracțiunii pentru care este judecat;
atunci când pedeapsa prevăzută de legea penală pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de 7 ani sau mai mare.
Așa cum reiese din modul de redactare al art. 114 alin. (2) („se poate”), reiese fără niciun fel de dubiu, faptul că instanța de judecată are facultatea de a dispune aplicarea unei măsuri educative privată de libertate, chiar și în cele două cazuri indicate, nefiind vorba despre o aplicare obligatorie a unei astfel de măsuri în cazurile indicate. Un rol deosebit de important în alegerea măsurii educative privative sau neprivative de libertate îl are referatul de evaluarea. Acesta se redactează de cătr eun consilier de probațiune din cadrul Serviciului de Probațiune, care funcționează la nivelul fiecărui județ.
3. Măsurile educative privative de libertate
În cadrul acestui capitol, vom face o analiză succintă a măsurilor educative privative de libertate ce pot fi aplicate minorului, în conformitate cu noua reglementare penală, urmând ca în cadrul capitolului următor să analizăm mai detaliat problema măsurilor educative neptrivative de libertate. Legiuitorul român a regementat în cadrul noului Cod penal două măsuri educative privative de libertate: internarea într-un centru educativ și internarea într-un centru de detenție. În cele ce urmează vom analiza fiecare din aceste două măsuri educative.
3.1. Internarea într-un centru educativ
Internarea într-un centru educativ reprezintă o măsură educativă privativă de libertate care constă în internarea minorului, pentru o perioadă cuprinsă între 1 și 3 ani, într-o instituție specializată în recuperarea minorilor, în cadrul căreia va urma un program de pregătire școlară și formare profesională raportat la aptitudinile sale. De asemenea, în cadrul centrului educativ, minorul va urma programe de reintegrare socială.
Condiții în care se poate dispune măsura internării într-un centru de reeducare
Pentru a se putea dispune aplicarea de către instanță a măsurii educative a internării într-un centru de reeducare trebuie să fie îndeplinite o serie de condiții, după cum urmează:
măsura internării se poate dispune în mod direct, în cazul în care făptuitorul minor a comis o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare ori detențiune pe viață. Această condiție se consideră a fi îndeplinit și în cazul în care infracțiunea a rămas în forma tentativei, însă sancțiunea pentru fapta consumată era închisoarea de 7 ani sau mai mare;
de asemenea, această măsură educativă se poate lua față de minorul care a mai săvârșit o infracțiune pentru care s-a luat o măsură educativă ce a fost executatată sau a cărei executare a început înainte de comiterea infracțiunii pentru care este judecat. În acest din urmă caz, nu conteză pedepsele prevăzute de legea penală pentru infracțiunea nou săvârșită;
infracțiunea să fi fost săvârșită de către un minor care îndeplinește condițiile pentru a putea răspunde penal. Așadar, este necesar ca făptuitorul să fi fost minor la data comiterii infracțiunii, chiar dacă devine major până la momentul judecării definitive a cauzei;
instanța de judecată, în baza probelor administrate și a referatului de evaluarea, să aprecieze că măsura educativă a internării într-un centru educativ este măsura cea mai potrivită pentru reeducarea minorului.
Așa cum reiese din reglementarea existentă în Codul penal, îndeplinirea acestor condiții nu obligă instanța să dispună luarea măsurii educative privative de libertate. Instanța are dreptul de a opta între luarea unei măsuri educative privative de libertate sau a unei măsuri educative neprivative de libertate.
Executarea măsurii
Măsura se execută în cadrul unei instituții specializare în recuperarea minorilor infractori, în cadrul căreia minorul va urma un program de pregătire școlară și de pregătire profesională, în conformitate cu atribuțiile sale. De asemenea, acesta va urma programele de reintegrare socială propuse de către serviciul de probațiune.
Modificări ale regimului de executare al măsurii educative
În cazul în care, pe parcursul internării în centrul educativ, minorula dovedit un interes constant pentru însușirea cunoștințelor școlare și profesionale și a făcut progrese importante în vederea reintegrării sociale, după executarea a cel puțin jumătate din durata internării, instanța poate dispune:
înlocuirea măsurii internării cu măsura educativă a asistării zilnice, pe o perioadă egală cu durata măsurii internării rămasă neexecutată, însă nu mai mult de 6 luni, dacă persoana internată nu a împlinit vârsta de 18 ani.
liberarea din centrul educativ, în ipoteza îm care persoana internată a împlinit vârsta de 18 ani.
La momentul la care dispune înlocuirea sau liberarea din centrul educativ, instanța de judecată va dispune și aplicarea uneia sau a mai multora dintre obligațiile prevăzute de art. 121 C. pen., ce se aplică în cazul măsurilor educative neprivative de libertate.
Consecințele nerespectării obligațiilor impuse minorului
În cazul în care minorul nu respectă, cu rea-credință, condițiile de executare a măsurii asistării zilnice sau obligațiile ce i-au fost impuse, instanța revine asupra asupra măsurii de înlocuire sau de liberare și va dispune executarea restului rămas neexecutat în centrul educativ. Restul rămas neexecutat se consideră a fi cel care rămăsese la momentul la care instanța a dispus înlocuirea măsurii sau liberarea din centrul educativ. Atunci când persoana față de care s-a dispus înlocuirea măsurii internării într-un centru educativ cu măsura asistării zilnice a comis o nouă infracțiune, până la momentul împlinirii duratei măsurii internării și până la momentul împlinirii vârstei de 18 ani, instanța revine asupra înlocuirii. În această situație, instanța va putea dispune:
executarea restului rămas din durata măsurii internării inițiale, cu posibilitatea prelungirii duratei acesteia până la maximul prevăzut de lege;
Posibilitatea de a dispune prelungirea se datorează tocmai săvârșirii unei noi infracțiuni. Prelungirea se va putea dispune doar în ipoteza în care măsura inițială a internării într-un centru de educare nu a fost dispusă pe durata maximă de 3 ani.
internarea într-un centru de detenție
Instanța de judecată este cea care va decide care dintre cele două măsuri de impune a fi luată, prin raportare la gravitatea infracțiunii nou săvârșite, precum și prin raportare la comportamentul și personalitatea minorului. Referirea doar la minor, în cazul comiterii unei noi infracțiuni după momentul dispunerii înlocuirii măsurii internării în centrul de reeducare cu măsura asistării zilnice, este criticată în literatura de specialitate. Potrivit acestor autori, vorbim despre o omisiune nejustificată a legiuitorului, atâta vreme cât și față de majorul care a fost liberat din centrul educativ se dispune aplicarea unor obligații, prin care se dorește controlarea comportamentului acestuia. Cu atât mai mult ar fi trebuit să se dispună aplicarea acestor sancțiuni, atâta vreme cât, în cazul neîndeplinirii obligațiilor, atât minorul, cât și majorul sunt supuși acelorași consecințe. Considerăm neîntemeiată această critică, deoaorece față de majorul care săvârșește o infracțiune urmează să se dispună aplicarea unei pedepse, iar contopirea între cele două sancțiuni urmează să se facă potrivit dispozițiilor din cadrul art. 129, acestea urmând a fi analizate ulterior în cadrul acestei lucrări.
Săvârșirea unei noi infracțiuni în perioada internării într-un centru educativ sau judecarea pentru o infracțiune concurentă comisă anterior
În cazul în care minorul comite o nouă infracțiune pe perioada internării într-un centru educativ sau este judecat pentru o infracțiune concurentă săvârșită anterior, instanța poate dispune una din următoarele soluții:
menținerea măsurii internării într-un centru educativ, cu prelungirea duratei acesteia, însă fără a se putea depăși maximul legal de 3 ani;
înlocuirea măsurii internării într-un centru educativ cu măsura internării într-un centru de detenție.
Așa cum se subliniază în doctrina dreptului penal, chiar în ipoteza în care măsura internării în centrul educativ fusese dispusă inițial pentru durata maximă prevăzută de lege, nu se prevede o obligație a instanței de a înlocui această măsură cu măsura internării într-un centru de detenție. Așadar, instanța va putea dispune, chiar în acest caz, menținerea măsurii impuse inițial.
3.2. Internarea într-un centru de detenție
Internarea într-un centru de detenție reprezintă cea mai severă măsură educativă care se poate dispune față de un infractor minor. Ea constă în internarea minorului într-o instituție specializată în recuperarea minorilor, ce are regim de pază și supraveghere, unde minorul va urma programe intensive de reintregrare socială, precum și programe de pregătire școlară și formare profesională conform aptitudinilor sale. Măsura internării într-un centru de detenție se poate dispune pe o perioadă cuprinsă între 2 și 5 ani, cu excepția cazului în care închisoarea prevăzută de legea penală pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de 20 ani sau mai mare ori detențiunea pe viață, atunci când măsura internării în centru de detenție se poate dispune pentru o perioadă cuprinsă între 5 și 15 ani.
Condițiile în care se poate dispune măsura
Pentru a se putea dispune măsura internării într-un centru de detenție trebuie să fie îndeplinite o serie de condiții, după cum urmează:
direct, în cazul în care făptuitorul minor a comis o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare ori detențiune pe viață. Această condiție se consideră a fi îndeplinit și în cazul în care infracțiunea a rămas în forma tentativei, însă sancțiunea pentru fapta consumată era închisoarea de 7 ani sau mai mare;
măsură educativă se poate lua față de minorul care a mai săvârșit o infracțiune pentru care s-a luat o măsură educativă ce a fost executatată sau a cărei executare a început înainte de comiterea infracțiunii pentru care este judecat. În acest din urmă caz, nu conteză pedepsele prevăzute de legea penală pentru infracțiunea nou săvârșită;
măsura educativă se dispune de către instanța judecătorească față de minorul care îndeplinește condițiile pentru a răspunde penal;
instanța, în temeiul probelor administrare, precum și a referatului de evaluare întocmit de către serviciul de probațiune, apreciază că măsura internării într-un centru de detenție este cea mai potrivitită pentru recuperarea minorului.
Având în vedere faptul că măsura se execută în cadrul unei instituții specializată în recuperarea minorilor, ce are regim de pază și supraveghere, această măsură se aseamănă cu pedeapsa închisorii, care se dispune în cazul infractorilor minori. Pe întreaga durată a executării, minorul va urma programe intensive de reintegrare socială, precum și programe de pregătire școlară și profesională.
Înlocuirea măsurii sau liberarea dintr-un centru de detenție
Înlocuirea acestei măsuri sau liberarea dintr-un centru de detenție se pot dispune în aceleași condiții ca și în cazul măsurii internării într-un centru de educare. Astfel, dacă minorul supus măsurii a arătat un interes constant pentru reintregrare socială și a executat cel puțin jumătate din durata măsurii, instanța va putea dispune înlocuirea acestei măsuri cu cea a asistării zilnice (în cazul în care cel supus măsurii nu împlinise 18 ani la momentul înlocuirii) sau punerea sa în libertate (dacă a împlinit 18 ani).
Celelalte aspecte analizate pe parcursul prezentării măsurii internării într-un centru de educare se mențin și în cazul măsurii internării într-un centru de detenție, așa încât nu vom mai reveni asupra lor.
Săvârșirea unei noi infracțiuni sau judecarea pentru o infracțiune concurentă săvârșită anterior
Dacă pe durata executării măsurii, minorul comite o nouă infracțiune sau este judecat pentru o infracțiune concurentă săvârșită anterior, instanța de judecată va putea dispune prelungirea măsurii ințiale, fără a se putea maximul special de 5 sau 15 ani, după caz. Așadar, prelungirea până la maximul de 15 ani se va putea dispune doar în ipoteza în care infracțiunea inițială a atras încadrarea în acest interval sau în cazul în care noua infracțiune comisă permite o astfel de individualizare. În ipoteza în care, pe parcursul oricăreia dintre măsurile educative privative de libertate, persoana a împlinit vârsta de 18 ani și are un comportament prin care influențează în mod negativ sau împiedică procesul de reintegrare a celorlate persoane internate, instanța poate dispune ca respectiva persoană să continue executarea măsurii educative privative de libertate în cadrul unui penitenciar. Așadar, această măsură reprezintă o măsură educativă, care poate fi sau nu de către instanța de judecată, neexitând o obligație în acest sens.
CAPITOLUL III.
ASPECTE PRIVIND MĂSURILE EDUCATIVE
NEPTRIVATIVE DE LIBERTATE
Secțiunea I- Măsurile educative neptrivative de libertate
Așa cum am arătat, în ceea ce privește sancționarea infractorilor minori, măsurile educative neptrivative de libertate reprezintă regula. În cele ce urmează vom prezenta fiecare dintre măsurile neptivative de libertate. Măsurile educative neprivative de libertate sunt enumerate în cadrul art. 115 C. pen, regimul acestora fiind reglementat prin intermediul art. 117-123 C. pen. În literatura de specialite, în mod corect, s-a remarcat faptul că măsurile educative neprivative de libertate sunt reglementate în ordine, în funcție de severitatea lor, de la cea mai ușoară până la cea mai aspră. În acest fel, există posibilitatea ca în anumite condiții specifice, instanța de judecată să dispună înlocuirea unei măsuri educative mai ușoare cu una mai severă.
1. Stagiul de formare civică
Stagiul de formare civică este o măsură educativă neprivativă de libertate introdusă prin Noul Cod penal, de inspirație franceză, „fiind apropiată de reglementarea prevăzută de art. 15-1 pct.6 din Ordonanța din 2 februarie 1945”.
Stagiul de formare civică este prima măsură educativă neprivativă de libertate care poate fi luată de instanța de judecată și este obligatoriu pentru minor să participe la programul de formare civică, nefiind o măsură facultativă.
Această măsură nu va putea fi aplicată faptelor săvârșite înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod penal, decât dacă este considerată o măsură educativă mai favorabilă. În comparație cu măsurile educative din Vechiul Cod penal, măsura educativă a stagiului de formare civică este o măsură mai aspră decât mustrarea, deci legea veche este mai favorabilă, dar stagiul de formare civică, în comparație cu libertatea supravegheată este o măsură mai ușoară, motiv pentru care legea nouă este legea mai favorabilă.
Formarea civică reprezintă, după cum se prevede și în textul articolului 117, instruirea și educarea unei persoane „pentru a-l ajuta să înțeleagă consecințele legale și sociale la care se expune în cazul săvârșirii de infracțiuni și pentru a-l responsabiliza cu privire la comportamentul său viitor”. Cu alte cuvinte, formarea civică are scopul de a sprijini minorul să conștientizeze și să asimileze „normele morale și de conviețuire socială pozitive și dominante în societate”, aceasta fiind „obiectivul socializării primare a copilului și revine, în principal, familiei și școlii”
Motivele care determină minorii să săvârșească fapte penale sunt diverse, iar printreacestea se regăsesc și: dezorganizarea familială, incapacitatea educativă a părinților, grupul de socializare negativă a minorului. Neavând un mediu din care să asimileze valori și norme pozitive, minorii devin inadaptați din punct de vedere social și aderă la nonvalori, adoptând un comportament contrar normelor morale și civice.
Tocmai de aceea, prin luarea acestei măsuri(cea mai ușoară dintre măsurile educative) se încearcă readaptarea socială a minorului prin insuflarea și perpetuarea unor valori morale, prin măsuri specifice organizate de o instituție specializată a statului, serviciul de probațiune, care se află în subordinea Ministerului de Justiție. Potrivit art.69 din Legea nr.252/2013, „serviciul de probațiune coordonează procesul de supraveghere a respectării măsurilor educative neprivative de libertate și a executării obligațiilor impuse de instanță în sarcina minorilor față de care s-a dispus: a) stagiul de formare civică; b) supravegherea; c) consemnarea la sfârșit de săptămână; d) asistarea zilnică.”
Serviciul de probațiune este instituția care, la cererea instanței, întocmește un referat de evaluare care cuprinde „propuneri motivate referitoare la natura și durata programelor de reintegrare socială pe care minorul ar trebui să le urmeze, precum și la alte obligații ce pot fi impuse acestuia de către instanță”, potrivit art. 116 din Noul Cod penal. În scopul obținerii datelor necesare pentru evaluarea inculpatului minor se poate colabora cu: asistenți sociali, consilieri școlari, pedagogi, psihologi, medici sau alți specialiști. Organizațiile sau instituțiile în evidența cărora se află sau s-a aflat minorul pentru educație, îngrijire, protecție socială sau tratament vor pune la dispoziția consilierului de probațiune, la solicitarea acestuia, în termen de 7 zile, informațiile relevante pentru procesul de evaluare.
În plus față de propunerile motivate, „referatul de evaluare conține:
Date privind mediul familial și social al minorului, situația educațională și profesională, conduita generală a minorului;
Analiza comportamentului infracțional, riscul de săvârșire a unor infracțiuni;
Referiri la starea de sănătate, la evoluția minorului din punct de vedere fizic, afectiv, moral și intelectual, în măsura în care acestea au influențat sau pot influența comportamentul infracțional;
Orice alte date relevante pentru situația minorului.”
Evaluarea are caracter personal și se realizează prin mai multe mijloace: întrevederi între consilierul de probațiune și inculpatul minor, precum și pe baza informațiilor obținute din alte surse. Dacă minorul nu dorește să colaboreze, consilierul de probațiune va face mențiune despre aceasta, în cuprinsul referatului de evaluare, iar la acesta se va atașa declarația minorului cu privire la refuzul de colaborare. Alta va fi situația în care minorul nu este găsit, caz în care consilierul de probațiune se va afla în imposibilitatea de a întocmi referatul de evaluare, făcând în acest sens o adresă de informare pe care o va înainta organului judiciar. Așadar, referatul de evaluare nu poate fi efectuat în absența a cel puțin unei întrevederi între consilierul de probațiune și minorul inculpat, chiar dacă acesta din urmă refuză să colaboreze.
În cazul în care instanța apreciază că sunt necesare lămuriri suplimentare, fie în privința situației minorului, fie în privința propunerilor formulate va putea proceda la ascultarea consilierului de probațiune care a efectuat referatul de evaluare.
Dacă referatul de evaluare se întocmește față de un inculpat minor, care în același timp execută o măsură educativă, în cuprinsul acestuia se vor regăsi și mențiuni referitoare la modul de respectare a condițiilor de executare a măsurii și a obligațiilor impuse, dacă este cazul.
Acest referat se întocmește de către serviciul de probațiune de fiecare dată când „instanța dispune asupra măsurii educative ori asupra modificării sau încetării obligațiilor impuse” cu excepția prevăzută de lege (excepția are în vedere situația în care pe durata executării unei măsuri educative privative de libertate, persoana internată ,care împlinește vârsta de 18 ani și care împiedică procesul de reintegrare a celorlalte persoane internate sau le influențează în mod negativprin comportamentul său, va putea sa continue executarea măsurii educative într-un penitenciar, dacă instanța va dispune astfel), în acest caz referatul fiind întocmit de către centrul educativ sau de detenție.
Potrivit articolului 34 din Legea 252/2013 privind organizarea și funcționarea sistemului de probațiune, în referatul de evaluare se vor specifica informații privitoare la „mediul familial și social al minorului, situația educațională și profesională, conduita generală a minorului, analiza comportamentului infracțional, riscul de săvârșire a unor infracțiuni, precum și orice alte date relevante pentru situația minorului”. Sunt considerate date relevante: starea de sănătate a minorului, evoluția sa fizică, intelectuală, afectivă și morală, „în măsura în care acestea au influențat sau pot influența comportamentul infracțional”. În plus, potrivit aceluiași articol, „referatul de evaluare va cuprinde și propuneri motivate privind măsura educativă considerată a fi potrivită pentru minor, cu referire la natura și durata programelor de reintegrare socială, precum și la alte obligații care pot fi impuse acestuia, în vederea reducerii riscului de săvârșire de infracțiuni”.
„Ca urmare, durata măsurii va avea în vedere programele de reintegrare socială propuse prin referatul obligatoriu. De asemenea, la individualizarea conținutului și naturii obligațiilor ce se pot stabili în sarcina minorului, în contextul art.121 Codul penal(norma este supletivă), vor fi avute în vedere aspectele decelate și motivate în referat.”
În executareaacestei măsuri, serviciul de probațiune nu se implică în mod direct în activitățile programate și desfășurate de minor, rolul său fiind acela de a monitoriza modul în care minorul realizează activitățile din programul stabilit, de a coordona programul, de a stabili și de a lua măsuri de organizare și asigurare a participării minorului la programul de formare civică și totodată are îndatorirea de a-l supraveghea pe minor pe toată perioada programului de formare civică. Consilierul de probațiune este cel care, pe baza evaluării inițiale a minorului, decide care este instituția din comunitate pe care o consideră adecvată în care va avea loc cursul și va comunica acestei instituții copia de pe dispozitivul hotărârii, precum și decizia sa.
Din punct de vedere temporal, măsura poate fi dispusă pe o perioadă de cel mult 4 luni, dar legea nu prevede și un termen minim, motiv pentru care instanța, în funcție de persoana minorului, de perspectiva psiho-comportamentală a acestuia de a se îndrepta, poate stabili o durată a programului de formare civică apropiată de maximul prevăzut de lege sau o durată mai scurtă, așadar o durată cuprinsă între o zi și 4 luni. Articolul 66, teza a doua din Legea 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal stabilește că,desfășurarea stagiului va avea loc într-un număr de aproximativ 8 ore lunar.
Din punctul de vedere al formei, în cursul celor maxim 4 luni, stagiul de formare civică este organizat în sesiuni continue sau periodice care includ unul sau mai multe module. Acestea au caracter teoretic sau aplicativ, sunt adaptate în funcție de vârsta sau personalitatea minorului și în măsura în care este posibil se va mai avea în vedere un factor, și anume, natura infracțiunii comise.„Cursurile de formare civică se elaborează în baza unei programe-cadru aprobate prin ordin comun al ministrului justiției și al ministrului educației naționale, în conformitate cu standardele minime de lucru în probațiune pentru instituțiile din comunitate.”
Așadar, în ceea ce privește conținutul, în perioada stabilită de instanță, minorului îi sunt insuflate anumite valori, este pregătit, format și inițiat pentru un comportament corespunzător, demn societății în care trăiește. Această măsură se poate concretiza în programe educaționale ce presupun diferite activități, cum ar fi: prelegeri, conversații cu tineri performanți, dar și cu foști infractori, care s-au reabilitat, dezbateri interactive, concursuri etc. Activitățile diferă în funcție de instituția organizatoare, de capacitatea și calitatea acesteia, care poate fi o școală, un serviciu social din cadrul primăriei, un institut specializat, o organizație nonguvernamentală etc. Un reprezentant al instituției desemnate sau al serviciului de probațiune, în funcție de entitatea în care se desfășoară stadiul de formare civică, va putea adapta programul concret al stagiului, pentru a fi în concordanță cu particularitățile minorului, dar cu respectarea programei-cadru și cu aprobarea consilierului de probațiune.
Supravegherea desfășurării efective a acestor activități și aprobarea programelor educaționale este o sarcină a serviciului de probațiune și chiar dacă în lege nu se prevede în mod expres, unii autori consideră că „evaluarea minorului pe parcursul și la finalul programului educațional […] este necesară serviciului de probațiune pentru un alt referat de evaluare, în cazul în care minorul nu se va reeduca și va continua să comită infracțiuni”.
Din punctul de vedere al competenței, va fi competent să organizeze, să asigure participarea și să supravegheze activitatea minorului pe durata stagiului de formare civică, serviciul de probațiune de pe lângă tribunalul în a cărui rază teritorială locuiește minorul.
Luând în considerare faptul că participarea minorului la activitățile din cadrul programului educațional stabilit este obligatorie, Noul Cod penal stabilește că pe durata cursului de formare civică nu trebuie să se aducă atingere programului școlar sau profesional al minorului. Legiuitorul consideră că prin cumularea acestor activități se ajunge la un rezultat mai eficient și că astfel, integrarea sa în societate se realizează în mod facil.
În situația în care față de minor s-a luat această măsură educativă neprivativă de libertate, după rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești se va fixa un termen la care minorul va fi adus și va fi chemat și reprezentantul serviciului de probațiune în scopul punerii în executare a măsurii. Includerea minorului într-un curs de formare civică se va efectua în cel mult 60 de zile de la punerea în executare a hotărârii conform art. 511 din Legea nr. 135/2010.
2. Supravegherea
Supravegherea este ce-a de-a doua măsură educativă în ceea ce privește severitatea, dar prima măsură restrictivă de libertate. Măsura educativă a supravegherii nu a fost reglementată prin legea penală anterioară, deși aparent este asemănătoare cu măsura educativă a libertății supravegheate. Cele două măsuri se diferențiază în privința: termenului de aplicare, deoarece libertatea supravegheată presupunea lăsarea în libertate a minorului timp de un an, în timp ce măsura supravegherii poate fi dispusă pe o durată cuprinsă între două și șase luni; scopului urmărit al fiecărei măsuri, întrucât în cazul libertății supravegheate acesta era al îndreptării minorului, iar în cazul supravegherii, scopul este asigurarea participării la cursurile școlare sau de formare profesională; sarcinilor care revin supraveghetorului, deoarece la libertatea supravegheată,„persoana sau instituția căreia instanță i-a încredințatsupravegherea minorului are două îndatoriri: prima, aceea de a veghea îndeaproape asupra minorului, și a doua, aceea de a înștiința instanța, de îndată, dacă minorul se sustrage de la supravegherea ce se exercită asupra sa sau are purtări rele ori a comis din nou o faptă prevăzută de legea penală”. Această măsură educativă este de inspirație spaniolă, fiind regăsită în art.7 lit. h) din Legea spaniolă nr.5/2000 ca una dintre măsurile ce pot fi impuse de către judecător, în funcție de limitarea drepturilor minorilor. Supravegherea în dreptul spaniol implică monitorizarea activității minorului căruia i s-a aplicat această măsură și asistarea lui la școală, la centrul de formare sau la locul de muncă, în scopul de a-l ajuta să depășească factorii care au determinat săvârșirea infracțiunii. În unele cazuri măsura presupune ca minorul să urmeze anumite linii directoare socio-educaționale stabilite de entitatea publică sau profesională însărcinată cu monitorizarea, în conformitate cu programul aprobat de către judecătorul pentru minori. Persoana față de care s-a luat această măsură este obligată să se prezinte la interviurile profesionale stabilite în program și să se supună normelor de conduită dispuse de instanță, dacă este cazul. În ceea ce privește stabilirea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă, „în comparație cu măsura libertății supravegheate prevăzută de art.103 CP 1969, supravegherea din noul cod este mai blândă, deoarece are o durată mai mică și nu prevede posibilitatea prestării unei activități neremunerate” După judecarea definitivă, pentru determinarea legii penale mai favorabile Codul penal, în art.6, alin.4 stabilește că „măsurile educative neexecutate și neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conținutul și limitele prevăzute”. Cu toate acestea, prin Legea pentru punerea în aplicare a Codului penal se prevede că măsura educativă a libertății supravegheate pronunțată în baza Codului penal anterior se va executa potrivit dispozițiilor acestuia. Măsura educativă a supravegherii presupune controlarea minorului, dar și îndrumarea lui în cadrul programului său zilnic, obișnuit, sub coordonarea serviciului de probațiune, având un dublu scop: primul, acela de a se asigura participarea la cursurile școlare sau de formare profesională, iar ce-al de-al doilea,prevenirea desfășurării unor activități sau intrarea în legătură cu anumite persoane care ar putea avea un impact negativ asupra procesului de îndreptare al minorului. Durata pentru care poate fi dispusă această măsură este cuprinsă între două și șase luni, ceea ce presupune că instanța, pe baza probatoriului existent la dosar și a referatului de evaluare întocmit de serviciul de probațiune, va aplica măsura pentru o perioadă de minim două luni și maxim șase luni. „Potrivit art.123 alin.1 Noul Cod penal, măsura supravegherii nu va putea depăși maximul prevăzut de lege (6 luni), însă ea poate fi înlocuită cu o altă măsură educativă neprivativă de libertate mai severă”. Supravegherea, controlarea și îndrumarea minorului se încredințează părinților minorului, adoptatorilor sau tutorelui. În cazul în care supravegherea nu poate fi realizată în mod satisfăcător de aceștia, instanța va încredința supravegherea minorului către o altă persoană de încredere, preferabil o rudă apropiată a minorului, la solicitarea acesteia, dacă are legături cu caracter de permanență și de afecțiune. Dacă în cursul executării măsurii, persoana desemnată de instanță nu mai poate exercita, permanent sau chiar temporar, supravegherea, atunci aceasta va putea fi înlocuită. Instanța trebuie să înștiințeze persoana căreia i-a încredințat supravegherea că are obligația de a veghea îndeaproape asupra minorului, scopul fiind acela al îndreptării, și de a înștiința instanța dacă minorul se sustrage de la supraveghere, se face vinovat de rele purtări ori a comis o altă faptă prevăzută de legea penală. Măsura educativă a supravegherii presupune în mod special obligația supraveghetorului (părinte, adoptator, tutore sau altă persoană apropiată, de încredere) de a-l controla pe minorul față de care s-a dispus aceasta, pe tot parcursul programului său zilnic, cu privire la activitatea școlară dar și extrașcolară. Prin supraveghere și control se urmăresc 3 obiective:
„a) participarea minorului la cursurile școlare sau de pregătire profesională;
b) prevenirea desfășurării unor activități ilicite;
c) prevenirea intrării în legătură cu persoane care ar putea afecta procesul de îndreptare al acestuia.”
În ceea ce privește participarea minorului la cursurile școlare sau la cele de pregătire profesională, persoana desemnată trebuie să exercite supravegherea atât în mod direct, cât și în mod indirect, de exemplu prin păstrarea unei legături permanente cu cadrele didactice, prin care să se asigure că minorul participă efectiv la cursurile respective. Important de reținut este că prin acest obiectiv nu se urmărește obținerea unor performanțe școlare sau profesionale, dar controlul permanent al activității îl poate sprijini în acest sens. În schimb, orice absență a minorului va trebui să fie motivată, mai ales în fața serviciului de probațiune, care are obligația legală de a superviza executarea măsurii educative. În ceea ce privește celelalte două obiective, prevenirea desfășurării unor activități ilicite și a intrării în legătură cu persoane care pot influența în mod negativ procesul de îndreptare, supraveghetorul nu poate executa această îndatorire în mod direct și total, întrucât se află în imposibilitatea de a analiza în mod obiectiv fiecare situație de viață cu care se confruntă minorul, neputând fi prezent în mod continuu în apropierea sa. Minorul va avea la rândul său obligațiile corelative celor care revin supraveghetorului: să participe la cursurile școlare sau de formare profesională, să nu desfășoare activități ilicite și să nu intre în contact cu persoane care l-ar putea influența în mod negativ cu privire la îndreptarea sa. Instanța poate dispune în conținutul măsurii educative a supravegherii participarea la un curs școlar sau de formare profesională, chiar dacă minorul nu este înscris într-o astfel de formă de învățământ. Consilierul de probațiune va exercita în mod permanent controlul asupra modului în care se execută supravegherea și a modului de îndeplinire a atribuțiilor persoanei desemnate, astfel serviciul de probațiune va avea sarcina supervizării, care presupune contactul periodic cu minorul, cu supraveghetorul său, dar și cu cadrele didactice implicate în procesul de învățământ al minorului sancționat penal. Controlarea minorului este o activitate a serviciului de probațiune „prin care în mod permanent, periodic sau inopinat și pe tot parcursul perioadei de supraveghere dispusă de instanța de judecată, minorul este verificat, supravegheat, ținut sub control, spre a se cunoaște modul cum își desfășoară programul zilnic, dar și în scopul de a preveni desfășurarea unor activități dăunătoare, de încălcare a regulilor programului prestabilit”.Îndrumarea minorului este activitatea serviciului de probațiune care presupune: orientarea, călăuzirea, dirijarea, îndemnarea, sfătuirea minorului și învățarea acestuia să respecte programul stabilit pentru fiecare zi, să aibă o conduită bună în familie, dar și în afara acesteia și să participe la concursurile școlare sau de formare profesională. Așadar, supravegherea și îndrumarea minorului în cadrul programului său zilnic ar putea fi rezumată ca fiind verificarea modului în care minorul își respectă obligațiile decurgând din statutul său școlar, profesional sau familial. „Această măsură nu presupune o implicare directă a serviciului de probațiune în realizarea activităților din programul minorului, rolul acestui serviciu fiind doar acela de a monitoriza modul în care minorul își respectă programul obișnuit (frecventarea cursurilor, activități sportive, recreative etc.)”. Executarea măsurii va avea loc în cel mult 30 de zile de la data prezentării în fața judecătorului delegat cu executarea, a minorului și a persoanei desemnate sa-l supravegheze.
3. Consemnarea la sfârșit de săptămână
Potrivit expunerii de motive, această măsură este de inspirație spaniolă, la fel ca supravegherea, întrucât este apropiată de măsura reglementată în art.7 lit.g din Legea spaniolă nr.5/2000, măsură ce poate fi impusă minorilor, de către judecător, în funcție de limitarea drepturilor minorilor. Aceasta presupune că „persoanele care fac obiectul acestei măsuri rămân la domiciliu sau într-un centru, pentru o perioadă de maxim 36 de ore, între după-amiaza sau seara zilei de vineri și duminică noaptea, cu excepția, dacă este cazul, a perioadei de timp necesară a fi dedicată sarcinilor socio-educative desemnate de către instanță, care urmează să fie efectuate în afara locului de reședință”. Măsura educativă a consemnării la sfârșit de săptămână nu se regăsește printre măsurile educative reglementate de Codul penal de la 1969, motiv pentru care această măsură nu se va putea aplica faptelor săvârșite sub imperiul legii penale anterioare, decât în situația în care reprezintă o măsură mai favorabilă. Spre deosebire de măsura educativă a libertății supravegheate, reglementată de Codul penal anterior, această măsură este considerată mai aspră, întrucât limitează mai mult libertatea minorului, în sensul că îl obligă pe acesta să nu părăsească domiciliul în zilele de sâmbătă și duminică (această restrângere drastică a libertății neregăsindu-se în cadrul măsurii libertății supravegheate). „Chiar dacă durata acesteia din urmă (un an) este mai mare decât durata consemnării la sfârșit de săptămână (între 4 și 12 săptămâni), în determinarea legii penale mai favorabile conținutul măsurii ar trebui să primeze asupra duratei acesteia”. Însuși legiuitorul stabilește acest criteriu de preferință al efectelor în raport cu durata măsurii prin Legea 187/2012 pentru punerea în aplicare a Codului penal. Măsura educativă a consemnării la sfârșit de săptămână va deveni aplicabilă și ca efect al dispozițiilor tranzitorii, când va înlocui pedeapsa amenzii executabilă, care a fost aplicată pentru infracțiuni comise în timpul minorității, potrivit Codului penal anterior, dacă aceasta din urmă nu a fost executată în tot sau în parte. Prin aplicarea măsurii consemnării la sfârșit de săptămână, minorul va fi obligat să nu părăsească locuința în week-end, mai exact doar în zilele de sâmbătă și duminică, cu excepția cazului în care în aceste zile trebuie să participe la diverse programe sau să desfășoare anumite activități impuse de instanță. Obiectivul acestei măsuri este evitarea unui contact între minor și persoane care l-ar putea influența în mod negativ sau evitarea prezenței sale în locuri predispuse pentru manifestarea unui comportament infracțional. Această măsură impusă minorului urmărește ca el să nu părăsească locul unde își desfășoară în mod normal și firesc viața, astfel încât, chiar dacă minorul are domiciliul în alt spațiu din localitatea respectivă sau în altă localitate, la aplicarea măsurii se va avea în vedere locul în care acesta își desfășoară activitatea și locuiește în mod efectiv, pentru că textul legii face referire la termenul de „locuință”și nu prevede în mod expres domiciliul. În ceea ce privește durata de timp în care minorul este obligat să nu părăsească locuința în zilele de sâmbătă și duminică, aceasta este cuprinsă între 4 și 12 săptămâni, dar legea prevede și o situație excepțională, în cazul în care, „în această perioadă, are obligația de a participa la anumite programe ori de a desfășura anumite activități impuse de școală, de locul de muncă sau de instanță”. La stabilirea duratei vor fi avute în vedere mai multe criterii printre care natura infracțiunii săvârșite și alte împrejurări legate de posibilitatea minorului de a avea contact cu diverse persoane care prezintă pericolul de a-i afecta în mod negativ programul școlar sau de formare profesională și chiar programul de reintegrare în societate. Măsura educativă a consemnării la sfârșit de săptămână se va executa pe durata unor sfârșituri de săptămână consecutive, mai puțin în situația în care consilierul de probațiune propune un alt mod, iar judecătorul delegat cu executarea dispune astfel. Măsura se va executa, de regulă, sub supravegherea persoanei cu care locuiește minorul sau a unei alte persoane majore desemnată de instanță. În plus, obligația de a nu părăsi locuința are caracter cumulativ pentru cele două zile, iar nu alternativ, aceasta presupunând că interdicția minorului de a părăsi locuința începe la ora 0:00 a zilei de sâmbătă și se finalizează la ora 24:00 a zilei de duminică. Regula este aplicabilă și în cazul persoanelor care fac parte din culte religioase legale, care au alte zile de repaus decât sâmbăta și duminica, așadar nu prezintă relevanță faptul că, în mod normal, pentru aceste persoane zilele de sâmbătă și duminică reprezintă zile lucrătoare. În privința persoanei desemnate cu supravegherea, de regulă, persoana majoră cu care locuiește minorul sau o altă persoană majoră desemnată de instanță, părinte, rudă, tutore, adoptator etc., aceasta are un rol esențial, iar dacă nu-și mai poate îndeplini sarcinile permanent sau temporar, va putea fi înlocuită cu o altă persoană care să continue activitatea de supraveghere, aceasta fiind desemnată de către judecătorul delegat, după consultarea consilierului de probațiune. Controlul se exercită atât asupra modului de executare a măsurii educative a consemnării la sfârșit de săptămână, cât și asupra îndeplinirii atribuțiilor persoanei care îl supraveghează pe minor, de către consilierul de probațiune sau de o altă persoană desemnată de acesta, care face parte dintr-o instituție din comunitate. „În vederea exercitării controlului, minorul care locuiește singur sau, după caz, persoana majoră cu care locuiește minorul are obligația de a permite persoanei desemnate cu controlul executării și supravegherii executării măsurii efectuarea vizitelor programate sau inopinate la locuința minorului, în zilele în care minorul trebuie să se afle în acel spațiu potrivit hotărârii instanței”. Sancțiunile ce pot interveni în cazul nerespectării acestei obligații sunt prevăzute de art.123 Codul penal și constă în prelungirea sau înlocuirea măsurii educative a consemnării la sfârșit de săptămână. Instanța de judecată sau consilierul de probațiune pot stabili în conținutul măsurii educative ca minorul să participe la un curs școlar, de formare profesională sau la un program de reintegrare. După primirea copiei de pe hotărârea judecătorească, pe baza evaluării inițiale, consilierul de probațiune va stabili ce curs trebuie urmat, dar și instituția din comunitate în care va avea loc, comunicând acesteia din urmă o copie a dispozitivului hotărârii și decizia sa.Serviciul de probațiune va supraveghea și controla respectarea obligației de a urma cursul de pregătire școlară sau de calificare profesională cu privire la persoana supravegheată, dar și cu privire la instituția stabilită. „În cazul în care s-a luat față de minor măsura educativă a consemnării la sfârșit de săptămână, instanța, după rămânerea definitivă a hotărârii, fixează un termen pentru aducerea minorului și chemarea reprezentantului serviciului de probațiune în vederea punerii în executare a măsurii luate”, iar de la prezentarea minorului și a persoanei desemnate cu supravegherea în fața judecătorului delegat punerea în executare trebuie să aibă loc în cel mult 15 zile.
4. Asistarea zilnică
Măsura educativă a asistării zilnice nu a existat în reglementarea anterioară și este inspirată tot din dreptul spaniol, o măsură asemănătoare fiind regăsită în art.7 din Legea spaniolă nr.5/2000. Asistarea zilnică este ultima măsură educativă neprivativă de libertate, fiind cea mai severă dintre acestea și presupune “obligația minorului de a respecta un program stabilit de serviciul de probațiune. Aceasta poate fi stabilită pe o durată cuprinsă între 3 luni și 6 luni. În ceea ce privește legea penală mai favorabilă, comparativ cu măsura educativă a libertății supravegheate, asistarea zilnică este mai aspră, pentru că impune minorului nu numai orarul, dar și condițiile de exercitare a activităților, care se desfășoară sub supravegherea serviciului de probațiune, în timp ce la măsura libertății supravegheate nu era stabilit un program strict. Chiar dacă în privința duratei pentru care pot fi dispuse, libertatea supravegheată pentru maxim un an, iar asistarea zilnică pentru o perioadă de minim 3 luni și maxim 6 luni, prima pare o măsură mai aspră, pentru argumentele expuse în cadrul Secțiunii a III-a, referitoare la consemnarea la sfârșit de săptămână, se va da prioritate criteriului conținutului măsurii educative, iar nu aceluia al duratei. Măsura asistării zilnice prezintă unele asemănări față de măsura supravegherii, cum ar fi faptul că minorul este supravegheat în cadrul programului zilnic, supravegherea se realizează sub coordonarea serviciului de probațiune, iar durata maximă pentru care poate fi dispusă este în ambele cazuri de 6 luni. Deosebirea esențială dintre cele două rezidă în faptul că, în timp ce la supraveghere minorul este controlat și îndrumat în cadrul programului său zilnic, stabilit de el, de părinți, tutore, rude sau alte persoane determinate, la asistarea zilnică minorul este obligat să respecte un program stabilit cu participarea serviciului de probațiune. „Prin intervenția directă a serviciului de probațiune în organizarea programului zilnic al minorului, asistarea zilnică este cea mai severă dintre măsurile educative neprivative de libertate, prevăzute de noul Cod penal. Astfel, minorul nu are posibilitatea de a-și desfășura activitățile obișnuite, cotidiene, ci este ținut să respecte un program prestabilit, care se bazează pe participarea la anumite acțiuni, respectarea anumitor obligații și impunerea unor interdicții”.Cu toate acestea, programul alcătuit nu trebuie să aducă atingere cursurilor, pregătirii școlare sau unei alte activități licite desfășurate de minor și care este de interes pentru acesta. Așadar, la asistarea zilnică, în cadrul programului se stabilesc orarul și condițiile de exercitare a activităților, precum și interdicțiile care ii sunt impuse minorului cu participarea serviciul de probațiune, dar acesta din urmă va avea în continuare sarcina de a supraveghea modul de executare al programului stabilit. În plus, interdicțiile pe care le impune serviciul de probațiune în executarea programului zilnic trebuie să aibă un alt conținut față de obligațiile prevăzute de art.121, alin.1 Noul Cod penal, care reprezintă o prerogativă a instanței de judecată.„Atât respectarea programului stabilit de serviciul de probațiune, precum și anumite interdicții prevăzute în sarcina minorului se dispun în mod obligatoriu de instanța de judecată și nu în mod facultativ”. Important de reținut în privința executării măsurii este că programul zilnic (care cuprinde orarul, sarcinile și activitățile pe care trebuie să le îndeplinească) pe care minorul este obligat să îl respecte se stabilește de comun acord de către părinți, adoptator, tutore sau altă persoană în grija căreia se află minorul și consilierul de probațiune. În caz de neînțelegere, judecătorul delegat cu executarea va stabili programul în cadrul unei proceduri contradictorii, iar după ascultarea celor interesați va pronunța o încheiere motivată, nesupusă niciunei căi de atac. Minorul trebuie să respecte întocmai programul stabilit și nu se poate abate de la respectarea lui, mai ales că la elaborarea și structurarea lui „se va ține cont de situația socială a minorului și, după caz, profesională și de obligațiile și interdicțiile impuse acestuia pe perioada executării măsurii. Programul are în vedere dezvoltarea armonioasă a personalității minorului, prin implicarea acestuia în activități ce presupun relaționare socială, organizarea modului de petrecere a timpului liber și valorificarea aptitudinilor sale”. Deși nu se prevede în mod explicit soluția aplicabilă în cazul în care programul este excesiv față de puterile minorului, depășind posibilitatea efectivă de realizare a sa, rezultă implicit din atribuția serviciului de probațiune de a iniția programe speciale pentru protecția minorilor delincvenți. În plus, minorul, prin intermediul reprezentantului său legal, se poate adresa șefului serviciului de probațiune, care poate aplica o sancțiune disciplinară în cazul în care constată un exces sau o abatere disciplinară a consilierului de probațiune care a întocmit programul. Prin asemănare cu măsura supravegherii și cea a consemnării la sfârșit de săptămână, instanța sau consilierul de probațiune prin conținutul măsurii, respectiv programul zilnic pot stabili în sarcina minorului obligația de a participa la un curs școlar ori de formare profesională sau participarea la un program de reintegrare. În situația în care minorul nu este înscris într-o astfel de formă de învățământ, va fi înscris în anul școlar următor. Atunci când față de minor s-a luat măsura educativă a asistării zilnice printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă, instanța va fixa un termen pentru aducerea minorului și chemarea reprezentantului serviciului de probațiune, iar în cel mult 30 de zile de la acest moment, consilierul de probațiune trebuie să întocmească programul zilnic. Asistarea zilnică va începe cel mai târziu la 5 zile de la stabilirea programului.În situația în care asistarea zilnică devine aplicabilă ca urmare a înlocuirii unei măsuri educative privative de libertate, consilierul de probațiune trebuie să stabilească programul zilnic al minorului într-un termen mai scurt și anume, 15 zile de la punerea în libertate a minorului.
Secțiunea a II-a. Aspecte privind executarea măsurilor educative neprivative de libertate
1. Obligații ce pot fi impuse minorului pe parcursul executării unei măsuri educative neprivativă de libertate
Potrivit art. 121 alin. (1) Cod penal, pe parcursul executării oricăreia dintre măsurile educative neptrivative de libertate se poate impune minorului să respecte una sau mai multe din următoarele obligații:
să urmeze un curs de pregătire școlară sau formare profesională;
să nu depășească, fără acordul serviciului de probațiune, limita teritorială stabilită de instanță;
să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanță;
să nu se apropie și să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu participanții la săvârșirea infracțiunii ori cu alte persoane stabilite de instanță;
să se prezinte la serviciul de probațiune la datele fixate de acesta;
să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală.
Supravegherea și controlul respectării acestor obligații de către minor revine serviciului de probațiune, care are obligația de a sesiza instanța în cazul în care au intervenit motive care să justifice modificarea ori încetarea unora dintre obligațiile impuse de către instanță. Instanța de judecată poate să modifice obligațiile care i-au fost impuse minorului pe perioada executării măsurilor educative neprivative de libertate, fie în sensul impunerii de noi obligații, fie în sensul de a spori ori de a diminua condițiile de executare a obligațiilor ce au fost deja impuse. Aceste modificări se dispun pentru a asiugra minorului șanse mai mari de reintegrare socială și de îndreptare. De asemenea, potrivit art. 122 alin. (2) C. pen., instanța de judecată, la sesizarea serviciului de probațiune, poate dispune încetarea executării unora dintre obligațiile ce au fost impuse, atunci când apreciază, ca urmare a comportamentului minorului pe parcursul executării măsurii educative neprivative de libertate, faptul că menținerea acestora nu mai este necesară.
2. Prelungirea măsurilor educative neprivative de libertate
În ipoteza în care minorul nu respectă cu rea-credință condițiile de executare a măsurii educative sau a obligațiilor impuse, instanța dispune:
prelungirea măsurii educative, fără a putea depăși maximul prevăzut de lege pentru aceasta;
Această măsură se poate dispune doar în ipoteza în care, inițial, măsura educativă fusese dispusă pentru o perioadă mai scurtă decât maximul prevăzut de legea penală. Spre exemplu, inițial, instanța dispusese aplicarea măsurii supravegherii, pentru o durată de 4 luni. Ulterior, în cazul în care minorul nu respectă condițiile de executare sau obligațiile impuse, instanța va putea dispune prelungirea măsurii supravegherii cu o durată care nu va putea depăși 2 luni, având în vedere faptul că durata maximă a acestei măsuri este de 6 luni.
înlocuirea măsurii luate cu o altă măsură educativă neprivativă de libertate mai severă;
Această măsură se poate dispune în situația în care se dispusese aplicarea unei măsuri educative mai puțin severă, fie pe durata ei maximă, fie pe o durată mai scăzută. Așadar, atunci când minorul nu respectă, cu rea-credință, condițiile de executare a măsurii educative sau obligațiile impuse, instanța are două posibilități: fie să dispună prelungirea măsurii educative până la maximul legal, fie să dispună înlocuirea măsurii cu una mai severă. Așa cum se arată în literatura de specialitate, legea nu impune obligația de a dispune înlocuirea măsurii educative neprrivativă de libertate cu măsura educativă neprivativă de libertate imediat următoare, pe palierul severității. Așadar, spre exemplu, se va putea dispune înlocuirea măsurii supravegherii cu măsura asistării zilnice.
înlocuirea măsurii luate cu internarea într-un centru educativ, în cazul în care, inițial, s-a luat măsura educativă neprivativă de libertate cea mai severă, pe durata sa maximă.
În cazul în care s-a dispus față de minor luarea celei mai severe măsuri educative neprivativă de libertate, respectiv asistarea zilnică, pentru durata maximă (6 luni), în cazul în care minorul nu respectă, cu rea-credință, măsura dispusă sau obligațiile impuse, față de acesta se va dispune internarea într-un centru educativ. În ipoteza în care anterior se dispusese față de minor măsura asistării zilnice, însă nu pe durata maximă prevăzută de lege, instanța va putea dispune doar prelungirea acesteia până la durata maximă, întrucât textul legal prevede faptul că înlocuirea cu internarea într-un centru educativ doar dacă sunt îndeplinite cumulativ cele două condiții: luarea măsurii educative neptrivativă celei mai severe și dispunerea acesteia pe durata maximă. De asemenea, în cazul în care s-a dispus oricare altă măsură decât asistarea zilnică, înlocuirea acesteia cu internarea într-un centru educativ nu se va putea dispune decât după ce s-a prelungirea acesteia sau înlocuirea ei. Cu alte cuvinte, se va putea dispune înlocuirea doar în situația în care, chiar și după ce s-a dispus înlocuirea sau prelungirea măsurii pentru nerespectarea condițiilor de executare ori a obligațiilor, minorul continuă să aibă o atitudine negativă și să nu respecte măsurile impuse. Așadar, în situația în care minorul nu respectă condițiile de executare a măsurii educative stabilite de către instanță ori nu respectă obligațiile impuse, instanța are obligația, iar nu facultatea, de a dispune una din aceste trei măsuri.
3. Săvârșirea de noi infracțiuni
Prelungirea sau înlocuirea măsurilor educative neprivative de libertate se dispune și în ipoteza în care minorul aflat în executarea unei măsuri educative neprivative de libertate săvârșește o nouă infracțiune sau este judecat pentru o infracțiune concurentă săvârșită anterior. În această situație, judecând infracțiunea nouă săvârșită în timpul executării măsurii educative sau pentru o infracțiune concurentă săvârșită anterior, instanța va dispune:
prelungirea măsurii educative luate inițial, fără a putea depăși maximul prevăzut de lege pentru aceasta;
înlocuirea măsurii luate inițial cu o altă măsură educativă neprivativă de libertate mai severă;
înlocuirea măsurii luate inițial cu o măsură educativă privativă de libertate.
Primele două ipoteze de prelungire ori înlocuire a măsurii educative sunt identice cu cele existente în cazul neresăectării condițiilor de executare a măsurii educative ori în cazul neîndeplinirii obligațiilor impuse. Așa fiind, nu vom mai reveni asupra analizei acestora. În schimb, cu privire la cea de-a treia ipoteză, trebuie să facem anumite precizări. Astfel, se va putea dispune înlocuirea măsurii educative neprivativă de libertate dispuse inițial, cu o măsură educativă privativă de libertate, chiar în situația în care măsura dispusă inițial nu era cea mai severă și dispusă pentru durata sa maximă. Instanța va aprecia necesitatea înlocuirii măsurii educative neprivativă de libertate cu o măsură privativă de libertate prin prisma gravității infracțiunii nou săvârșite. De asemenea, trebuie observat faptul că se va putea dispune înlocuirea cu oricare dintre cele două măsuri educative privative de libertate, iar nu doar cu aceea a internării într-un centru educativ.
4. Efectele cauzelor de atenuare și de agravare în cazul infractorilor minori
Potrivit dispozițiilor art. 128 C. pen., în cazul infracțiunilor săvârșite în timpul minorității, cauzele de atenuare și de agravare sunt avute în vedere la alegerea măsurii educative și produc efecte între limitele prevăzute de legea penală pentru fiecare măsură educativă. Deși textul legal pare a fi clar și concis, există autori care susțin că în cazul infracțiunilor comise de minori, dacă întalnim cauze de atenuare, limitele duratei măsurii educative se reduc cu o treime o singură dată, indiferent de numărul acestora, iar dacă întâlnit cauze de agravare, durata măsurii educative poate fi sporită până la maximul ei, indiferent de numărul acestora. Totuși, opinia majoritată este aceea potrivit căreia cauzele de atenunare și de agravare, în cazul infracțiunilor comise de minori, nu sunt cele clasice, de scădere sau majorare a limitelor de pedeapsă. Așa fiind, acestea produc efecte doar în ceea ce privește alegerea uneia sau a alteia dintre măsurile educative aplicabile minorului, aceasta urmând a fi stabilită între limitele prevăzute de lege. Având în vedere reglementarea legală, considerăm că această din urmă opinie este cea corectă. Spre exemplu, dacă minorul a comis o infracțiune pentru care urmează să i se aplice o măsură educativă neprivativă de libertate, iar în sarcina sa au fost reține anumite cauze de atenuare, instanța urmează să aplice o măsură educativă mai puțin severă (măsura consemnării la sfârșit de săptămână), însă invidualizarea se va realiza între limitele prevăzute de legea penală (4-12 săptămâni), fără a interveni o reducere a acestora. Acest fapt este normal, nefiind posibil ca o cauză de atenunare sau de agravare să producă un dublu efect.
5. Tratamentul sancționator al pluralității de infracțiuni
În cazul infracțiunilor comise de către minori, singura forma a pluralității de infracțiuni care poate lua naștere este concursul de infracțiuni. Aceasta pentru că, în cazul recidivei sau al pluralității intermediare de infracțiuni se cere să existe o condamnare la o pedeapsă, iar minorilor nu li se pot aplica pedepse. Potrivit art. 129 alin. (1) C. pen., în cazul în care sunt comise două sau mai multe infracțiuni în concurs, în timpul minorității, instanța urmează să aplice o singură măsură educativă față de toate infracțiunile comise. În schimb, atunci când o infracțiune este comisă în timpul minorității, iar una după ce infractorul a devenit major. Pentru infracțiunea comisă în timpul minorității se va aplica o măsură educativă, iar pentru infracțiunea comisă după majorat se va aplica o pedeapsă, după care:
dacă măsura educativă este una neprivativă de libertate, se va executa numai pedeapsa;
dacă măsura educativă este una privativă de libertate, iar pedeapsa aplicată este închisoarea, se va aplica pedeapsa închisorii care se majorează cu o durată egală cu cel puțin o pătrime din durata măsurii educative ori din restul rămas neexecutat la momentul săvârșirii infracțiunii comise în timpul majoratului;
dacă pedeapsa aplicată pentru infracțiunea comisă în timpul majoratului este detențiunea pe viață, urmează să se execute doar aceasta;
dacă măsura educativă este una privativă de libertate, iar pedeapsa este amenda, urmează să se execute măsura educativă, a cărei durată se majorează cu cel mult 6 luni, fără a se putea depăși maximul prevăzut de lege pentru aceasta.
În ipoteza în care, după majorat se săvârșesc două sau mai multe infracțiuni concurente, mai întâi se contopesc pedepsele pentru infracțiunile săvârșite în timpul majoratului, iar pedeapsa rezultantă se va contopi cu măsura educativă dispusă pentru infracțiunea comisă în timpul minorității, urmând a fi urmate dispozițiile legale indicate mai sus.
6. Alte aspecte privind regimul sancționator al minorilor
Prescripția răspunderii penale
În cazul minorilor, termenele de prescripție se reduc cu jumătate, față de termenele de prescripție existente în cazul infractorilor majori. Astfel, cel mai scurt termen de prescripție va fi de 1 an și 6 luni, iar cel mai lung va fi de 7 ani și 6 luni. Condițiile în care se suspendă și întrerupe cursul prescripției răspunderii penale sunt aceleași ca și în cazul infracțiunilor comise de majori. De asemenea, și în cazul minorilorilor avem o prescripție specială, așa încât oricâte întreruperi ale prescripției ar interveni, prescripția își va produce efectul dacă termenul acesteia se împlinește încă o dată. Spre exemplu, dacă s-a comis o infracțiune pentru care legea penală prevede pedeapsa mai mare de un an și până la 5 ani, termenul de prescripție pentru infractorul minor este de 2 ani și 6 luni (jumătate din termenul de 5 ani prevăzut în cazul infractorilor minorilor. Prescrpiția specială va interveni după trecerea unui interval de 5 ani.
Prescripția executării măsurilor educative
Prescripția executării măsurilor educative diferă de prescripția executării pedepselor, având în vedere faptul că, în cazul minorilor nu se pot aplica pedepse. Termenul de prescripțiie a executării măsurilor educative începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care acestea au fost dispuse. Măsurile educative neprivative de libertate se prescriu în în termen de 2 ani. În schimb, măsurile educative privative de libertate se prescriu într-un termen egal cu durata măsurii, însă termenul de prescripție nu va putea fi mai mic de 2 ani. În cazul înlocuirii măsurilor educative, termenul de prescripție al executării urmează să se calculeze prin raportare la măsura educativă mai severă și urmează să curgă de la momentul în care rămâne definitivă hotărârea prin care s-a dispus înlocuirea. Întreruperea și suspendarea cursului termenelor de prescripție a executării măsurilor educative se face în aceleași condiții ca și în cazul infractorilor majori. Așadar, sunt aplicabile dispozițiile art. 163 și 164 din Codul penal.
Descoperirea ulterioară a unei infracțiuni săvârșită în timpul minorității
În noul Cod penal se prevede expres și ce efect produce descoperirea ulterioară a unei infracțiuni comise în timpul în care infractorul era minor. Potrivit art. 130 Cod penal, în cazul în care pe durata termenului de supraveghere al amânării aplicării pedepsei, al suspendării sub supraveghere ori al liberării condiționate se descoperă că persona față de care s-a dispus o astfel de măsură comisese anterior, în timpul minorității, o infracțiune pentru care s-a dispus aplicarea unei măsuri educative privative de libertate, chiar după ce infractorul a devenit major, amânarea, suspendarea sau liberarea se vor anula, aplicându-se în mod corespunzător dispozițiile art. 129 alin. (2)-(4) C. pen., referitoarea la pluralitatea de infracțiuni săvârșite în timpul minorității. Dacă infracțiunea comisă în timpul minorității nu este descoperită în interiorul termenelor de supraveghere aferente măsurilor indicate mai sus, nu se va putea dispune anularea amânării, suspendării sub supraveghere sau liberării condiționate. În schimb, se va dispune aplicarea unei măsuri educative pentru infracțiunea comisă în timpul minorității, cu excepția cazului în care a intervenit o cauză de înlăturare a răspunderii penale. De asemenea, nu va interveni anularea amânării, suspendării sau liberării condiționate atunci când pentru infracțiunea săvârșită în timpul minorității se dispune aplicarea unei măsuri educative neprivativă de libertate. În schimb, atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 130 Cod penal, instanța are obligația de a dispune anularea amânării, supravegherii sub supraveghere ori liberării condiționate dispusă anterior. Acest lucru reiese fără niciun fel de dubiu din modul de formulare a textului legal.
În finalul acestui capitol arătăm faptul că infracțiunile comise pe parcursul minorității, indiferent că pentru acestea s-au dispus măsuri educative neprivative sau privative de libertate, nu atrag niciun fel de interdicții, decăderi sau incapacități.
Concluzii
Fenomenul criminalității infantile este un fenomen îngrijorător, nu doar la nivelul țării noaste, ci și la nivel global, având în vedere faptul că sunt tot mai multe cazuri în care persoanele își încep activitatea infracționale de la vârste tot mai fragede. În România, acest fenomen este în plină expansiune, ceea ce este de-a dreptul îngrijorător. Deși la 1 februarie 2014 au fost adoptate un nou Cod penal și un nou Cod de procedură penală, acestea nu au reușit să reducă fenomenul delicvenței juvenile. Credem că acordarea unui rol important serviciului de probațiune, în reeducarea și reintegrarea socială a minorilor este un lucru foarte bun. Cu toate acestea, considerăm că, la momentul actual, în cadrul acestor servicii de probațiune nu funcționează suficienți consilieri de probațiune, în așa fel încât aceștia să poate supraveghea mai atent activitatea minorilor, pe parcursul executării măsurilor educative impuse de către instanța de judeactă. De asemenea, considerăm că ar fi necesar să se creeze un organ specializat, care să se ocupe doar de infractorii minori, ori crearea unei secții specializate, în cadrul serviciului de probațiune, care să se ocupe de aceștia. Prin aceasta, respectii consilieri ar avea legătură doar cu delincvenții minori, nu și cu alte categorii de infractori. În acest mod, ar fi mai ușor pentru aceștia să înțeleagă comportamentul infractorilor minori, cauzele care au stat la baza apariției fenomenului delincvenței juvenile, precum și să dispună cele mai potrivite măsuri pentru reeducarea și reintegrarea socială a acestora. Cauzele care stau la baza apariției fenomenului delincvenței juvenile, în țara noastră sunt multiple. Printre cele mai întâlnite sunt dezorganizarea familială, violența existentă în cadrul familiei sau anumite caracteristici patologice ale minorului. Este normal ca familia să aibă un rol important în formarea viitoare a copilului, având în vedere faptul că, în primii ani din viață, majoritatea timpului copilului este petrecut în cadrul familiei. Tocmai de aceea, familia reprezintă și un important factor în prevenirea și combaterea fenomenului delincvenței juvenile. Un alt factor care stă la baza apariției delincvenței juvenile, este anturajul. Considerăm că școala și familia ar trebui să se unească, pentru a putea controla cât mai bine minorul, însă fără a îi oferi acestuia senzația că nu are niciun fel de libertate. Dacă se va reuși o colaborare între aceste două instituții fundamentale în viața oricărui minor, credem că rata fenomenului delincvenței ar scădea. Este important de semnalat și faptul că legiuitorul român, după modelul numeroaselor legislații europene, a ales ca în cadrul actualului Cod penal să reglementeze doar măsuri educative. Astfel, infractorilor minori nu li se mai aplică niciun fel de pedeapsă, ci doar măsuri educative. Deși încă mai sunt multe lucruri de pus la punct, considerăm că acesta este un pas uriaș înainte în combaterea fenomenului delincvenței juvenile. Astfel, se pune accent pe reeducarea minorului, iar nu pe sancționarea minorului. În prezent sunt reglementate patru măsuri educative neprivative de libertate, respectiv: urmarea unui stagiu de formare civică, supravegherea, consemnarea la sfârșit de săptămână și asistarea zilnică. De asemenea, sunt reglementate și două măsuri educative privative de libertate, internarea într-un centru educativ și internarea într-un centru de detenție. Regula o reprezintă aplicarea măsurilor educative neptrivative de libertate, cele privative pot fi dispuse doar în anumite condiții speciale.
Bibliografie
I. Tratate, cursuri, monografii
1. Antoniu George, Vinovăția penală, Ed. Academiei Române, București, 1995.
2. Antoniu George (coordodonator), Bulai Costică, Duvac Constantin,Griga Ioan, Ivan Gheorghe, Mitrache Constantin, Molnar Ioan, Pascu Ilie, Pașca Viorel, Predescu Ovidiu, Explicații preliminare ale noului Cod penal, vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2010.
3. Antoniu George, Toader Tudorel(coordonatori), Bulai Costică, Bulai Bogdan Nicolae, Duvac Constantin, Griga Ioan, Ifrim Ion, Ivan Gheorghe, Mitrache Constantin, Molnar Ioan, Pascu Ilie, Pașca Viorel, Predescu Ovidiu, Explicațiile noului Cod penal, vol. I- art. 1-52, Ed. Universul Juridic, București, 2015.
4. Basarab Matei (coordonator), Pașca Viorel, Mateuț Gheorghiță, Butiuc Constantin, Codul penal comentat, Vol. I- Partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2007.
5. Bodoroncea Georgiana, Cioclei Valerian, Kuglay Irina, Lefterache Lavinia, Manea Teodor, Nedelcu Iuliana, Vasile Francisca Codul penal, Comentariu pe articole, art.1-446, Ed. C.H. Beck, București, 2014.
6. Boroi Alexandru, Drept penal. Partea generală- Conform Noului Cod penal, Ed. C.H. Beck, București, 2010.
7. Brezeanu Ortansa, Minorul și legea penală, Ed. All Beck, București, 1994.
8. Brutaru Versabia, Tratamentul penal al minorului, Ed. Hamangiu, București, 2012.
9. Bulai Costică, Bulai Bogdan Nicolae, Manual de drept penal. Partea generală, Ed.Universul Juridic, București, 2007.
10. Butiuc, Manual de drept penal. Partea generală, Editura Universității Lucian Blaga, Sibiu, 2006.
11. Butiuc Constantin, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, Sibiu, 2014.
12. Dascăl Teodor, Minoritatea în dreptul penal român, Ed. C. H. Beck, București, 2011.
13. Dongoroz Vintilă, Kahane Siegfried, Bulai Costică, Oancea Ion, Fodor Iosif, Iliescu Nicoleta, Stănoiu Rodica, Explicațiile teoretice ale Codului penal român, volumul I, Editura Academiei, București, 1969.
14. Dongoroz Vintilă, Drept penal, reeditarea ediției din 1939, Asociația Română de Științe Penale, București, 2000.
15. Duțu Adelina Oana, Psihologie judiciară, Ed. Universul Juridic, București, 2013.
16. Mitrache Constantin, Mitrache Cristian, Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2014.
17. Mitrofan Nicolae, Zdrenghea Voicu, Butoi Tudorel, Psihologie judiciară, Ed. Casa de Editură și Presă „Șansa S.R.L ”, București, 2000.
18. Mutu-Strulea Maria, Delincvența juvenilă, Suport de curs, Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Drept, Catedra de Drept penal și Criminologie, Chișinău, 2008.
19. Nistoreanu Gheorghe, Păun Costică, Criminologie, Editura Didactică și Pedagogică, 1995, București.
Oancea Ion, Tratat de drept penal, partea generală, Ed. All, București, 1994.
20. Pascu Ilie (coordonator), Dima Traian, Păun Costică, Gorunescu Mirela, Dobrinoiu Vasile, Hotca Mihai Adrian, Chiș Ioan, Dobrinoiu Maxim, Noul Cod penal comentat. Partea generală, ediția a II-a, Editura Universul Juridic, București, 2014.
21. Pașca Viorel, Curs de drept penal. Partea generală , ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, București, 2012.
22. Petcu Marioara, Psihologie judiciară, Suport de curs, Cluj-Napoca.
23. Pitulescu Ion, Criminalitatea juvenilă, Ed. Național, București, 2000.
Pușcașu Voicu, Noul Cod penal adnotat, Ed. Hamangiu, București, 2014.
24. Rotari Oxana, Delincvența Junevilă: probleme actuale și căi de soluționare, Ed. Ulim, Chișinău, 2010.
25. Streteanu Florin, Tratat de drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. C.H. Beck, București, 2008.
26. Streteanu Florin, Nițu Daniel, Drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2014.
27. Streteanu Florin, Nițu Daniel, Drept penal. Partea generală II, Suport de curs- Facultatea de Drept, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, 2014.
28. Toader Tudorel (coordonator), Michinici Maria Ioana, Crișu-Ciocîntă Anda, Dunea Mihai, Răducanu Ruxandra, Rădulețu Sebastian, Noul Cod penal. Comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, București, 2014.
29. Udroiu Mihail, Drept penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck, București, 2014.
30. Voicu Corina, Uzlău Andreea Simona, Moroșanu Raluca, Ghigheci Cristinel, Noul Cod penal. Ghid de aplicare pentru practicieni, Ed. Hamangiu, București, 2014.
31. Zamfir Cătălin, Vlăsceanu Lazăr, Dicționar de sociologie, Ed. Babce, București, 1993.
32. Zolyneak Maria, Michinici Maria Ioana, Drept penal. Partea generală, Ed. Fundației „Chemarea”, Iași, 1999.
II. Studii și articole de specialitate
1. Butiuc Constantin, Răspunderea penală a minorilor, R.D.P. nr. 4/2002.
2. Hotca Mihai Adrian, Despre aplicarea legii penale mai favorabile în baza art.5 din noul Cod penal, în Juridice.ro, disponibil la http://www.juridice.ro/312661/din-nou-despre-aplicarea-legii-penale-mai-favorabile-in-baza-art-5-din-noul-cod-penal.html.
3. Iordache Magdalena, Definiția infracțiunii în lumina Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, în Dreptul nr. 11/2009.
4. Niculeanu Costel, Regimul juridic al măsurilor educative neprivative de libertate în lumina noului Cod penal, în Dreptul nr.8/2012.
III. Legislație
1. Codul penal de la 1969.
2. Codul penal din 2014.
3. Legea nr. 18/1990.
4. Legea nr. 252/2013.
5. Legea nr. 253/2013.
6. O.G. nr. 92/2000.
IV. Resurse internet
1. www.cdep.ro
2. https://dexonline.ro/
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Raspunderea Penala a Minorilor.masuri Educative Neprivative de Libertate (ID: 119619)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.