Raspunderea Patrimoniala Si Raspunderea Penala
=== 4c55a59d154a90d91f27a6e3e094f10eab5845cc_121546_1 ===
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND RĂSPUNDEREA JURIDICĂ
Conceptul de răspundere juridică
Noțiunea răspunderii juridice
Trăsăturile răspunderii juridice
Principiile răspunderii juridice
Raportul juridic de răspundere
Condițiile răspunderii juridice
Fundamentul răspunderii juridice
CAPITOLUL II RĂSPUNDEREA PATRIMONILĂ ÎN DREPTUL MUNCII
Considerații introductive
Răspunderea patrimonială a angajatorului față de salariații săi
Răspunderea patrimonială a salariaților față de angajator
Calitatea de salariat a autorului pagubei în raport cu angajatorul păgubit
Fapta ilicită a salariatului să fie în legătură cu munca sa
Existența unui prejudiciu
Raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu
Vinovația
Cauze exoneratoare de răspundere patrimonială
Obligația de restuire
Forme specifice ale răspunderii patrimoniale
CAPITOLUL III RĂSPUNDEREA PENALĂ ÎN DREPTUL MUNCII
CAPITOLUL IV CERCETARE PRACTICĂ
4.1. Metodologia cercetării
4.2. Interpretarea rezultatelor
CAPITOLUL V PRACTICĂ JUDICIARĂ
Clauză de neconcurență
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ABREVIERI
alin. – alineatul
art. – articolul
B.J – Buletinul Jurisprudenței
lit. – litera
M.Of. – Monitorul Oficial
nr. – numărul
op.cit. – operă citată
p. – pagina
pct. – punctual
vol. – volumul
INTRODUCERE
Dreptul muncii reprezintă acea ramură a dreptului care reglementează relațiile sociale de muncă care intervin între angajatori și angajați.
Dreptul muncii cuprinde ansamblul normelor de drept care se referă la relațiile individuale și colective de muncă, atribuțiile organizațiilor sindicale și patronale, conflicte de muncă, controlul aplicării legislației muncii.
Raportul juridic de muncă reprezintă acea relație socială reglementată de lege care ia naștere în principiu, între o persoană fizică și o persoană juridică, prin care persoana fizică se obligă la anumite prestații față de persoana juridică iar persoana juridică se obligă să remunereze și să creeze condițiile necesare prestării muncii pentru persoana fizică.
Dreptul muncii poate fi considerat, din toate punctele de vedere, a fi cea mai de interes și mai dinamică latură a dreptului, cu atât mai mult cu cât orice persoană aflată în câmpul muncii – fie ea angajat sau angajator – intră direct în sfera de acțiune a acestuia.
Astfel, multiplele transformări ce au apărut în sfera vieții publice (de la politic la economic) au atras după sine necesitatea eloaborării unor norme juridice noi, perfecționarea și înlocuirea celor existente și realizarea unor structuri compatibile cu obiectivele propuse.
Tocmai din acest punct de vedere putem considera că dreptul muncii se află, la ora actuală, într-o continua reformare și, de ce nu, adaptare, la condițiile sociale și economice ale statului.
Mai mult, nu trebuie pierdut din vedere nici faptul că dreptul muncii se află în strânsă legătură cu activitatea persoanelor, cărora le reglementează activitatea profesională, încadrarea în muncă, modificarea și încetarea raporturilor juridice de muncă, remunerațiile, concediile etc.
În domeniul dreptului muncii răspunderea juridică cunoaște următoarele forme: răspunderea disciplinară, răspunderea patrimonială, răspunderea contravențională, răspunderea penală.
Răspunderea disciplinară este reglementată în codul muncii în articolele 247 – 252.
Astfel, răspunderea disciplinară reprezintă o cale juridică de asigurare a disciplinei muncii.
Se poate spune că declanșarea răspunderii disciplinare are loc în cazul în care există o abatere de la obligațiile de serviciu. Este vorba despre o abatere disciplinară, săvârșită cu vinovăție de către o persoană încadrată în muncă, prin care se aduce atingere ordinii normale a desfășurării activității în unitatea respectivă.
Răspunderea disciplinară presupune existența acelor sancțiuni pe care angajatorul le poate aplica angajatului tras la răspundere.
Răspunderea patrimonială, cunoscută anterior ca răspunderea materială, reprezintă o varietate a răspunderii civile contractuale, având particularitățile sale care izvorăsc din specificul raporturilor de muncă.
Răspunderea patrimonială izvorăște din contractul individual de muncă si are caracter reparatoriu.
Funcțiile noii instituite răspunderi patrimoniale sunt acelea de a ocroti proprietatea și de a apăra interesele și drepturile salariaților.
Scopul pentru care salariații răspund patrimonial pentru prejudiciile cauzate angajatorului este: apărarea patrimoniului angajatorului și prevenirea altor pagube pe care le-ar putea cauza alți salariați.
Anterior intrării în vigoare a noului cod al muncii, răspunderea contravențională nu era prevăzută în cadrul legislației specifice dreptului muncii, contravențiile din domeniul dreptului muncii fiind reglementate în diverse acte normative.
În ceea ce privește răspunderea penală aceasta varietate a răspunderii juridice, specifică raporturilor juridice de muncă, are unele însușiri proprii, care o particularizează în raport cu răspunderea penală clasică. Există o serie de aspecte specifice ce privesc fapta ilicită, subiectele, conținutul și obiectul raportului de răspundere penală.
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND RĂSPUNDEREA JURIDICĂ
Conceptul de răspundere juridică
Răspunderea juridică – în diversele sale forme de manifestare – constituie, fără îndoială, domeniul central al dreptului. Aceasta pentru că îndeplinește rolul de garanție a realizării dreptului și, sub acest aspect, reprezintă un important factor de eficiență a acestuia.
Concepută a fi o componentă fundamentală a sistemului de drept, răspunderea juridică este, în manifestările ei concrete, o sumă de forme de răspunderi specializate, reglementate de instituții juridice distincte și, pentru că formele răspunderii (civilă, penală. administrativă, disciplinară etc.) se diferențiază sensibil între ele, este dificil de construit o definiție care să înglobeze toate caracteristicile comune ale acestora.
De aceea legea și jurisprudența au adus numai precizări cu privire la condițiile în care o persoană poate fi trasă la răspundere, natura și întinderea sancțiunilor susceptibile a fi aplicate celui vinovat, principiile și limitele în care va opera răspunderea.
Noțiunea răspunderii juridice
În literatura juridică, deși problema răspunderii juridice a fost cercetată destul de rar ca o categorie generală a dreptului, în schimb i s-au consacrat lucrări în care răspunderea juridică este privită ca o categorie de ramură aparținând dreptului penal, civil sau dreptului muncii, ca și cum răspunderea penală, civilă sau de drept al muncii nu ar fi în realitate forme concrete de răspunderi juridice în general.
În literatura juridică, problema răspunderii juridice este cercetată mai ales de specialiștii din domeniul dreptului civil. Astfel, Henri Lalou afirmă că, întrucât din punct de vedere etimologic cuvântul responsabilitate derivă din latinescul spondeo – care, în contractul verbal din vechiul drept roman, semnifică legea solemnă a debitorului față de creditorul său de a executa obligația asumată prin contract sensul ce urmează a fi atribuit noțiunii de responsabilitate, în general și celei de responsabilitate civilă, în special, este icela de obligație în reparațiune, obligație ce rezultă dintr-un delict sau dintr-un cvasidelict.
În domeniul dreptului penal, italianul R. Peanain definește răspunderea penală ca fiind: „Obligația de a suporta consecința juridică a infracțiunii, înțelegând prin aceasta pedeapsa penală”. Alteori, răspunderea juridică este privită ca o categorie generală a dreptului.
Autorii S.I. Bratus și I.S. Somoscenco arată că răspunderea juridică constă în :uportarea de către persoana care a săvârșit o faptă ilicită a unor urmări neconvenabile pentru ea. Este o privațiune aplicată acestei persoane de către popor, de o organizație socială sau de către stat, privațiune neconvenabilă pentru acea persoană atât din punct de vedere al raporturilor sale cu ceilalți membri ai societății, cât și în ceea ce o privește pe ea ca individ și modul său de viață.
S-a afirmat, astfel, că răspunderea juridică constă într-o obligație de a suporta o sancțiune juridică sau situația juridică specifică de aplicare a constrângerii de stat, atrasă de încălcarea sau nerespectarea normei juridice.
Sub influența teoriilor sistemice și sociologice, s-a susținut că răspunderea juridică este numai una dintre formele răspunderii sociale.
Cea mai mare parte a autorilor care s-au ocupat de problema răspunderii juridice au subliniat că aceasta poate fi angajată numai dacă sunt întrunite anumite condiții cu privire la faptă și consecințele acesteia, vinovăția autorului, legătura de cauzalitate dintre faptă și rezultatul acesteia.
Astfel, răspunderea juridică este „complexul de drepturi și obligații conexe care, potrivit legii se nasc ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite și care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat, prin aplicarea sancțiunilor juridice în scopul asigurării stabilității raporturilor sociale și a îndrumării membrilor societății în spiritul respectării ordinii de drept.
Mai sintetic, loan Santai o definește „ca fiind acea formă a răspunderii sociale stabilite de stat în urma încălcării normelor de drept printr-un fapt ilicit și care determină suportarea consecințelor de către cel vinovat, inclusiv prin utilizarea forței de constrângere a statului în scopul restabilirii ordinii de drept astfel lezate”.
Trăsăturile răspunderii juridice
Răspunderea juridică este o formă a răspunderii sociale și se asigură prin mijloacele dreptului, aplicarea și respectarea regulilor de conduită socială, imprimată de normele de drept, instituite în scopul apărării intereselor fundamentale ale societății și ale individului și sancționării celor vinovați de încălcarea acestora.
Responsabilitatea ordinii de drept se realizează cu concursul constrângerii de stat. Prezența acesteia poate fi concretă sau virtuală, dar totdeauna presupusă. Această trăsături o deosebește de alte forme de răspundere socială; constrângerea se va face după o anumită procedură, asigurându-se prin participarea unui organ de stat la raportul juridic de răspundere.
Deci, într-un fel sau altul, este o răspundere față de stat.
Restabilirea ordinii de drept se realizează în cadrul unui raport juridic complex care opune subiectului, statul, reprezentat de organul care exercită constrângerea de stat.
Raportul juridic de răspundere se naște numai dacă sunt întrunite anumite condiții referitoare la fundamentarea răspunderii, faptă și subiectele participante la raport, ca o consecință a nașterii acestui raport din viața socială.
Răspunderea juridică se manifestă concret în anumite forme de răspundere (răspunderea penală, civilă, contravențională etc.), diferențiate după natura relației sociale încălcate prin fapta ilicită, regim juridic etc.
Cumulul mai multor forme de răspundere în sarcina aceleiași persoane este posibil în măsura în care fapta ilicită săvârșită lezează valori sociale de natură diferită și întrunește calificări legale diferite (infracțiune, contravenție, delict civil, abatere disciplinară etc.).
Principiile răspunderii juridice
Principiile răspunderii juridice, ca și principiile fundamentale ale dreptului, sunt idei călăuzitoare pe care le întâlnim în cadrul instituției răspunderii juridice. Ele sunt în strânsă legătură cu principiile generale ale dreptului și cu principiile unor ramuri de drept, dar, cu toate acestea, ele au anumite trăsături specifice. De asemenea, remarcăm că nu au caracter exclusiv juridic, fiind completate cu aspecte politice și morale.
Principiul legalității răspunderii constă în aceea că răspunderea juridică nu poate opera decât în condițiile sau în cazurile prevăzute de lege, în forma și limitele stabilite de aceasta, conform unei anumite proceduri.
Principiul răspunderii pentru fapta săvârșită cu vinovăție are la bază concepția juridică a răspunderii subiective, conform căreia autorul faptei răspunde numai atunci când și-a dat seama sau trebuia să-și dea seama de rezultatul faptei sale și de semnificațiile ei social-juridice periculoase, fiind sancționat pentru comportamentul său social.
Principiul non bis în idem, conform căruia pentru o faptă ilicită există o singură răspundere sau nu se poate aplica decât o singură sancțiune și nu mai multe având aceeași natură ca și norma încălcată. Excepție fac cazurile de cumul care derivă din scopurile diferite ale răspunderii.
Principiul justiției sau proporționalității răspunderii, în conformitate cu care se impune corelarea răspunderii sau a sancțiunii cu gravitatea faptei săvârșite.
Principiul umanismului răspunderii, potrivit căruia sancțiunea și constrângerea exercitată au un rol educativ și de reintegrare socială, netrebuind să provoace suferințe inutile celui sancționat și să nu-i înjosească demnitatea și personalitatea.
Principiul celerității, conform căruia tragerea la răspundere trebuie să se facă la timpul potrivit, astfel încât momentul aplicării sancțiunii reprezentând reacția socială trebuie să fie cât mai apropiat de cel al comiterii faptei, fară amânări sau tergiversări deosebite necesare rezolvării cauzei, pentru ca rezonanța socială să fie maximă, eliminând starea de insecuritate din raporturile sociale și neîncrederea în drept, sporind astfel efectul preventiv al aplicării acestuia.
Principiul prevenției prin răspundere, conform căruia sancționarea are rolul de a preveni atât pe cel vinovat, cât și pe alții, de a mai săvârși în viitor alte fapte sau fapte de același gen, în care sens există o prevenție specială și una generală, prin răspunderea declanșată.
Raportul juridic de răspundere
Izvorul raportului juridic de răspundere
Raportul juridic de răspundere se naște la săvârșirea unei fapte ilicite din voința legii. Faptele ilicite sunt fapte omenești prin care se încalcă dispozițiile legale. Ele sunt fapte juridice stricto sensu și ca urmare pot fi dovedite prin orice mijloc de probă. Faptele ilicite sunt izvorul, împrejurarea de care se leagă nașterea raportului juridic de constrângere.
Subiectul răspunderii juridice
Subiectul răspunderii juridice este acea parte a raportului juridic apărută prin încălcarea legii care poate fi obligată la suportarea consecințelor faptei ilicite pe care a săvârșit-o.
În mod obișnuit, subiectul răspunderii este în mod direct autorul nemijlocit al faptei comise, iar în mod cu totul excepțional poate interveni răspunderea pentru faptele altuia, adică, de pildă, pentru persoanele aflate sub ocrotire, răspunderea părinților pentru faptele copiilor lor minori, sau răspunderea pentru diferite forme de participare la săvârșirea faptei ilicite penale (complice, instigator, favorizator, tăinuitor etc.). Acesta poate fi persoana fizică și juridică având capacitatea juridică corespunzătoare.
Persoana fizică poartă răspunderea faptei sale dacă are responsabilitate juridică. Capacitatea de a răspunde exprimă aptitudinea de a da seama pentru fapta ilicită săvârșită și de a suporta toate consecințele decurgând din ea, este o formă specifică a capacității juridice și nu se confundă cu o anumită capacitate determinată dintr-o ramură de drept.
Astfel, de exemplu, în dreptul civil, unde se face distincție între capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu, capacitatea de a răspunde revine numai celor ce au capacitatea de exercițiu (deplină sau restrânsă), deci care pot îndeplini efectiv și personal obligațiile decurgând din răspunderea civilă.
În dreptul penal, în dreptul muncii, în dreptul administrativ, unde nu operează distincții în privința aceleiași capacități, răspunderea juridică deplină revine celor care au capacitatea juridică penală, de muncă sau administrativă etc., de regulă persoanelor fizice ajunse la vârsta corespunzătoare (majorat sau 16 ani în dreptul muncii și dreptul penal), când se consideră că au acționat având discernământ necesar cu privire la faptele săvârșite și în mod aparte în cazul capacității limitate, cum ar fi cazul vârstei cuprinse între 14-16 ani în materia răspunderii penale și contravenționale.
Persoana juridică răspunde pentru faptele persoanelor fizice care o compun în căzu’ acelor fapte săvârșite de acestea din urmă în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul. Faptele ilicite ale conducerii persoanei sunt considerate fapte ale înseși acestei organizații colective, iar, în consecință, răspunderea va fi pentru fapta proprie, în timp ce faptele ilicite ale celorlalți membri ai acesteia antrenează doar răspunderea pentru fapta altuia.
Unele forme ale răspunderii, cum sunt cea penală sau disciplinară, revin in exclusivitate numai persoanelor fizice, nu și celor juridice.
Obiectul raportului juridic de răspundere
În literatura juridică s-a arătat că obiectul raportului juridic de răspundere l reprezintă sancțiunea juridică pe care statul, prin constrângere, o imprimă autorului sa_ celui responsabil, care trebuie să i se conformeze. Sancțiunea poate avea natura unei pedepse, care presupune restrângerea unor drepturi subiective (pedeapsă privativă de libertate), a unei reparații patrimoniale (daune-interesc sau a unei privațiuni pecuniare (amendă contravențională).
Condițiile răspunderii juridice
Teoria generală a dreptului enumeră condițiile generale ale răspunderii juridice care se regăsesc în diferite forme de răspundere, și anume:
atingerea adusă unei valori sociale ocrotite de lege (prejudicii);
fapta ilicită, abaterea de la prevederile legii, care, producând prejudicia, determină nașterea raportului juridic de răspundere;
raportul de cauzalitate între fapta ilicită și atingerea adusă valorilor ocrotite de lege;
vinovăția persoanei responsabile;
inexistența unei cauze care să înlăture răspunderea.
În cazul diferitelor forme de răspundere, angajarea acesteia poate fi determinată și existența unor condiții specifice. Acestea se pot referi la fapta ilicită, la persoana făptuitorului, la existența unei legături între autorul faptei ilicite și cel chemat în responsabilitate
Fundamentul răspunderii juridice
În ceea ce privește fundamentul răspunderii juridice, în lucrările de teoria dreptului se vorbește de „conduita ilicită”, temei obiectiv al răspunderii juridice și de vinovăție ca temei subiectiv al răspunderii juridice. In alte formulări întâlnim „principiul răspunderii pentru fapte săvârșite cu vinovăție” sau „conduită ilicită, cauză a declanșării răspunderii juridice”.
În fine, având în vedere monografiile consacrate acestei instituții, se mai poate vorbi de baza răspunderii, condițiile ei generale: fapta ilicită, rezultatul socialmente dăunător, legătura cauzală dintre fapta ilicită și rezultatul socialmente dăunător, vinovăția și capacitatea de răspundere juridica.
În dreptul civil se iau ca bază a răspunderii civile delictuale „elementele constitutive ale acesteia” sau cu același înțeles, „condițiile răspunderii civile delictuale”.
Unii autori folosesc în același timp și cu același înțeles noțiunea de element și de condiție.
În dreptul muncii, pentru fundamentarea răspunderii patrimoniale, specifice acestei ramuri, se consideră a fi necesară întrunirea cumulativă și exclusivă a unor condiții determinate.
Autorii de drept penal, în acord deplin cu textul art. 17 alin. 2 din Codul penal, consideră că unicul temei al răspunderii penale este infracțiunea. De altfel și în dreptul civil s-a susținut că fundamentul răspunderii civile delictuale îl constituie delictul civil. Fundamentul oricărei răspunderi juridice este fapta omului, acțiunea sau inacțiunea contrară legii, culpabilă sau vinovată și dăunătoare din punct de vedere social.
Se pot distinge mai multe forme ale răspunderii juridice, în funcție de o serie de factori care trebuie considerați independenți și interferenți, ca de pildă valorile sociale lezate, tipul de normă juridică a cărei dispoziție a fost încălcată, gradul de pericol social al faptei ilicite, vinovăția făptuitorului etc. Astfel, în domeniul fiecărei ramuri de drept s-au conturat forme specifice, ca: răspunderea penală, răspunderea civilă, răspunderea contravențională, răspunderea materială, disciplinară etc.
Având în vedere reglementările din Codul muncii formele răspunderii juridice sunt:
răspunderea disciplinară;
răspunderea patrimonială;
răspunderea contravențională;
răspunderea penală
CAPITOLUL II
RĂSPUNDEREA PATRIMONILĂ ÎN DREPTUL MUNCII
Considerații introductive
Așa cum deja am subliniat răspunderea juridică, ca element al răspunderii sociale, intervine ori de câte ori normele de conduită ce permit desfășurarea normală și armonioasă a vieții sociale sunt încălcate prin nesocotirea drepturilor și intereselor uneia sau mai multor persoane. Răspunderea juridică prin însușirile și funcțiile sale ocupă un loc central în cadrul răspunderii sociale „poziție pe care o are din cele mai vechi timpuri și continuă să o aibă și în prezent, dând expresie dreptului în forma sa cea mai concentrată, în care se reflectă stadiul de evoluție a întregii vieți sociale în dinamica sa”.
Potrivit concepției clasice, dominantă și astăzi, răspunderea juridică are o componentă foarte importantă ce include aspectul reparatoriu determinat de o faptă ilicită cauzatoare de prejudiciu.
Acest aspect reparatoriu al răspunderii juridice este evidențiat și de art. 254 C. mun. „salariații răspund patrimonial în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina și în legătură cu munca lor.”
Acest text din Codul muncii ne determină să subliniem că răspunderea patrimonială este una de natură contractuală, reparatorie, fundamentându-se pe existența unui contract individual de muncă și prezintă unele particularități ceea ce o face să beneficieze și de unele reglementări distincte de cele din dreptul comun (dreptul civil).
Răspunderea patrimonială de dreptul muncii implică obligații pentru ambele părți contractante, fără însă să putem vorbi de o reglementare simetrică deoarece răspunderea angajatorului față de salariatul său este mai severă decât răspunderea salariatului față de angajator.
Răspunderea patrimonială reglementată de Codul muncii este o varietate a răspunderii civile contractuale care prezintă anumite particularități determinate de specificul raporturilor juridice de muncă:
Necesitatea existenței unui raport contractual de muncă de dreptul muncii;
Răspunderea patrimonială este condiționată de existența culpei care însă nu se prezumă, așa cum se întâmplă în cazul răspunderii civile contractuale (art. 1548 C. civ.) sau delictuale (art. 1349 și 1381 C. civ.). In dreptul muncii funcționează, cu titlu de excepție, doar prezumția vinovăției gestionarului pentru lipsuri cantitative în gestiune.
Poate avea ca obiect, în cazul prejudicierii angajatorului, doar repararea prejudiciilor materiale, pe când în cazul răspunderii angajatorului față de angajatul său este obligatorie repararea atât a prejudiciilor materiale, cât și a celor morale. în doctrină este criticată această reglementare nejustificată și inechitabilă prin care se atentează la simetria tratamentului juridic aplicabil părților aceluiași contract;
Răspunderea patrimonială de dreptul muncii este o răspundere individuală, fiecare salariat vinovat răspunzând pentru prejudiciul efectiv cauzat. în cazul răspunderii plurale, pentru prejudiciul creat de mai mulți salariați, operează răspunderea patrimonială conjunctă, subsidiară și doar cu titlu de excepție, limitativ prevăzută de lege, răspunderea solidară;
Răspunderea patrimonială este o răspundere integrală acoperindu-se atât prejudiciul efectiv cauzat (damnum emergens), cât și câștigul nerealizat (lucrum cessans);
Repararea prejudiciului cauzat de salariat se face, de regulă, prin echivalent bănesc, adică prin rețineri din salariu (art. 257 C. mun.), spre deosebire de dreptul civil unde repararea în natură a daunei este regula.
Excepțiile de la regula instituită de dreptul muncii sunt cele prevăzute de art. 256 alin. (2) C. mun., precum și în cazul în care salariatului vinovat, înainte de a-1 despăgubi pe angajator, îi încetează contractul de muncă cu unitatea păgubită;
printre cauzele de nerăspundere patrimonială. în cazul salariaților operează și riscul normal al serviciului;
în cazul răspunderii patrimoniale de dreptul muncii executarea silită se limitează asupra unei cote părți din salariu;
în dreptul muncii nu este permisă includerea în contractul individual de muncă a unor clauze de agravare a răspunderii patrimoniale a salariatului;
procedura de recuperare prejudiciului nu mai este posibilă prin emiterea unei decizii de imputare ea efectuându-se pe cale amiabilă sau prin apelarea la instanța de judecată.
În situațiile în care prejudiciul a fost cauzat printr-o faptă penală normele aplicabile privind răspunderea patrimonială vor fi cele de drept comun, adică de drept civil, și nu de dreptul muncii.
Răspunderea patrimonială a angajatorului față de salariații săi
Conform art. 253 alin. (1) C. mun. angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.
Pentru angajarea răspunderii patrimoniale a angajatorului se cer întrunite cumulativ următoarele condiții: existența unei fapte ilicite a angajatorului; salariatul să fi suferit un prejudiciu material și/sau moral în timpul îndepliniri obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul; existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită a angajatorului și prejudiciul suferit de salariat; existența culpei angajatorului.
În doctrină ca și în activitatea jurisprudențială sunt evidențiate situațiile cele mai cunoscute și frecvente de răspundere patrimonială a angajatorului față de angajatul său:
Neplata salariului sau intarzierea nejustificata a acestuia;
împiedicarea salariatului să-și îndeplinească principala obligație contractuală, să muncească;
obligarea, de către instanța de judecată, a angajatorului la plata unor despăgubiri cuvenite salariatului;
neacordarea, fară temei legal, a concediului de odihnă;
refuzul angajatorului de a elibera salariatului, la cererea acestuia, a documentelor atestatoare a calității de angajat, a vechimii în muncă etc.
În situația în care prejudicial suferit de salariat este consecința unei fapte culpabile a prepusului angajatorului, acesta din urmă are obligația de a acoperi paguba urmând să recupereze plățile efectuate de la cel vinovat.
Doctrina remarcă faptul că evaluarea prejudiciului moral prezintă dificultăți, în lipsa unor criterii certe, instanței de judecată revenindu-i greaua sarcină de a dispune măsurile reparatorii adecvate.
Răspunderea patrimonială a salariaților față de angajator
Potrivit art. 254 alin. (1) C. mun. salariații răspund patrimonial, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina și în legătură cu munca lor. Pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului față de angajatorul său se cer întrunite cumulativ următoarele condiții:
Calitatea de salariat a autorului pagubei în raport cu anagajatorul păgubit
Autorul faptei păgubitoare trebuie să fie în raport contractual de muncă cu angajatorul prejudiciat, indiferent de tipul de contract individual de muncă încheiat. Dacă existența unui raport juridic de muncă fundamentat pe un contract individual de muncă nu ridică probleme de înțelegere și interpretare a răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajatorii lor, în situații atipice se cer făcute unele precizări.
În cazul celor ce prestează muncă plătită cu ora, a medicilor din policlinicile cu plată, a cadrelor didactice asociate, în caz de cauzare de prejudicii se vor aplica regulile răspunderii civile de drept comun în vederea recuperării pagubelor.
Situații aparte, sunt, însă, cele privitoare la răspunderea persoanelor vinovate față de unitatea păgubită, dacă ele își desfășoară activitatea în cadrul unor raporturi incomplete, atipice, (de exemplu, personalul care, în condițiile prevăzute de lege, prestează o muncă plătită cu ora la alte unități; medicii din policlinicile cu plată; profesorii și conferențiarii consultanți sau asociați; colaboratorii științifici externi; elevii și studenții în timpul practicii în producție).
Soluția în general admisă pentru aceste cazuri este aplicarea regulilor răspunderii civile de drept comun pentru recuperarea pagubelor cauzate de persoanele enumerate.
De la regula menționată există însă și anumite excepții. Într-adevăr, există anumite categorii de persoane care, deși nu au calitatea de salariat, răspund, totuși, patrimonial.
O categorie de asemenea persoane este întâlnită în cazul în care paguba a fost
descoperită după concedierea celui în cauză, adică după încetarea calității de salariat în unitatea păgubită. Într-un atare caz, acoperirea prejudiciului se face tot în cadrul răspunderii patrimoniale, indiferent de faptul dacă persoana în cauză a trecut în alt loc de muncă ori s-a mai încadrat în altă unitate.
Răspund patrimonial și ucenicii, care își desfășoară activitatea pe baza contractului de ucenicie la locul de muncă, precum și, evident, salariații care au încheiat cu angajatorul contracte de calificare profesională sau de adaptare profesională
Aceeași răspundere o au, de asemenea, salariații detașați față de angajatorul cesionar (cu care se află în raporturi de muncă pe durată determinată).
În schimb, nu răspund patrimonial salariații delegați față de unitatea la care au fost trimiși de angajatorul lor, deoarece, într-un atare caz nu există raport juridic de muncă între părți. Față de cel păgubit, salariatul vinovat va răspunde civil – delictual conform Codului civil.
Dar, unitatea prejudiciată are și varianta de a solicita angajatorului care a dispus delegarea despăgubiri pentru acoperirea pagubei. Se poate îndrepta, în același timp împotriva ambilor (și comitentului și prepusului), care vor răspunde, în solidar.
Salariatul detașat va răspunde potrivit regulilor dreptului muncii pentru prejudiciile cauzate angajatorului cesionar.
Administratorii, cenzorii și lichidatorii societăților comerciale, precum și directorii executivi din societățile comerciale răspunde pentru pagubele cauzate conform normelor dreptului civil.
Fapta ilicită a salariatului să fie în legătură cu munca sa
Pentru aprecierea ca ilicită a unei fapte generatoare a răspunderii patrimoniale trebuie ca aceasta să fie în legătură cu munca prestată. Un reper important în acest sens îl constituie fișa postului, dar și verificarea altor atribuții rezultate din acte normative, din izvoare specifice dreptului muncii, din ordinele și instrucțiunile angajatorului. Fapta ilicită poate să fie omisiva sau comisivă, dar trebuie să fie una personală, în dreptul muncii necunoscându-se răspunderea pentru fapta altuia.
Angajatorului îi revine sarcina să facă dovada în fața instanței de judecată că salariatului
s-au trasat anumite atribuții care au fost încălcate prin neexecutare sau executare defectuoasă și care a dus la crearea prejudiciului.
Chiar dacă fapta a fost săvârșită „în timpul muncii” sau a fost posibilă numai pentru că autorul ei avea calitatea de salariat, ea nu antrenează răspunderea patrimonială, ci răspunderea civilă propriu-zisă, ori de câte ori nu are legătură cu atribuțiile de serviciu, cu munca.
Se pot ivi situații în care, deși paguba este cauzată angajatorului de către salariatul său si fapta dăunătoare este în legătură cu munca, nu sunt aplicabile regulile specifice răspunderii patrimoniale, ci normele răspunderii civile delictuale pentru fapta care întrunește elementele unei infracțiuni.
Într-adevăr, într-o atare situație, angajatorul păgubit, are posibilitatea să „alăture”
acțiunea sa recuperatorie, celei penale, acționând astfel, răspunderea civilă delictuală.
Desigur că între răspunderea civilă contractuală (inclusiv cea patrimonială reglementată de Codul muncii) și răspunderea civilă delictuală (reglementată de Codul civil) nu există deosebiri de esență. Așa cum se subliniază în literatura juridică, aceasta din urmă „alcătuieste dreptul comun al răspunderii civile, pe câtă vreme răspunderea contractuală este o răspundere cu caracter special, derogator”. Și problema alegerii uneia dintre cele două căi este controversată, ca și problema cumulului celor două responsabilități.
Totuși, există și deosebiri (avantajoase pentru angajatorul păgubit) determinate de alegerea, ca modalitate de dezdăunare, a răspunderii civile delictuale:
răspunderea celui ce a săvârșit fapta ilicită este integrală, el fiind ținut pentru toate pagubele cauzate, atât pentru cele previzibile, cât și pentru cele neprevizibile;
într-o atare situație operează solidaritatea celor răspunzători
Așadar, în cazul în care paguba produsă angajatorului este urmarea unei infracțiuni, intervenția răspunderii civile delictuale este pe deplin justificată. Se cunoaște că o faptă penală aduce atingere unor relații sociale generale și a unor valori care interesează întreaga colectivitate; ea nu se situează numai în sfera raportului juridic izvorât din încheierea
contractului individual de muncă între persoana fizică și angajator.
De aceea, regimul de protecție instituit de normele derogatorii ale răspunderii patrimoniale încetează, dându-se curs liber dispozițiilor de drept comun privind răspunderea civilă delictuală.
Răspunderea respectivă intervine dacă inculpatul este condamnat. Aceeași soluție este aplicabilă în cazul când fapta penală a fost amnistiată, a intervenit prescripția ori decesul făptuitorului, ori s-a dispus încetarea procesului penal în baza unei legi speciale de grațiere sau de amnistie, întrucât și în aceste cazuri paguba este urmarea unei infracțiuni, precum și în situația în care a intervenit înlocuirea răspunderii penale.
Recuperarea pagubei se face însă în conformitate cu normele specifice răspunderii
patrimoniale în cazurile în care a intervenit, potrivit legii, clasarea, scoaterea de sub urmărire, încetarea urmăririi penale, achitarea sau încetarea procesului penal deoarece fapta nu mai poate fi considerată infracțiune și nu poate fi sancționată ca atare.
Se înțelege că în situația răspunderii civile delictuale nu sunt aplicabile dispozițiile Codului muncii privind răspunderea patrimonială
Existența unui prejudiciu
Prin prejudiciu se înțelege un rezultat dăunător, de natură patrimonială sau morală, consecință a încălcării drepturilor și intereselor legitime ale unei persoane.
Răspunderea patrimonială având, prin excelență, un caracter reparatoriu are ca finalitate acoperirea daunelor cauzate motiv pentru care existența prejudiciului este o condiție esențială și necesara a acestei forme de răspundere juridică. în calcularea valorii prejudiciului se aplică regula stabilită în dreptul comun, fiind cuprinsă atât pierderea efectiv suferită (damnum emergens), cât și beneficiul nerealizat (lucrum cessans).
Prejudiciul ca element al răspunderii patrimoniale trebuie să îndeplinească câteva condiții:
să fie real, adică să existe prin constatarea efectivă a unor valori pierdute, dovedite prin date economice concrete Dacă prejudiciul nu există sau nu poate fi dovedit nu poate opera nici răspunderea patrimonială;
să fie cert, adică sigur, incontestabil, posibil de a fi evaluat. Prejudiciul este cert chiar dacă nu poate fi determinat matematic, dar el este determinabil. Prejudiciul este considerat a fi cert chiar dacă el nu este cuantificabil într-un moment dat, dar este previzibilă, iminentă existența lui în viitor;
Prejudiciul să fie cauzat direct angajatorului
Prejudiciul este direct atunci când este produs în patrimoniul angajatorului printr-o faptă ilicită a salariatului său, faptă ce este în legătură cu executarea contractului de muncă.
Prejudiciul este indirect când un salariat produce unui terț o pagubă iar angajatorul său, în calitate de comitent, este obligat să-l despăgubească pe cel prejudiciat.
Într-un astfel de caz se pot întâlni două ipoteze: dacă între angajator și terțul păgubit nu a existat niciun contract, angajatorul plătitor al pagubei va avea o acțiune civilă în regres împotriva propriului angajat; dacă între angajator și terț a existat un raport contractual angajatorul răspunde față de terțul păgubit potrivit regulilor dreptului civil iar salariatul vinovat răspunde față de angajatorul său conform normelor dreptului comun respectând însă particularitățile răspunderii patrimoniale de dreptul muncii;
prejudiciul trebuie să fie material. Răspunderea numai pentru pagubele materiale este prevăzută în textul art. 254 alin. (1) C. mun.
Așa fiind, în cadrul răspunderii patrimoniale a salariaților, în principiu, nu se pot pretinde daune morale, care, de altfel, sunt consecința unui prejudiciu moral și nu a unuia material.
Desigur că pentru a fi apt să determine răspunderea patrimonială, prejudiciul trebuie sa nu fi fost reparat la data la care angajatorul solicită acoperirea pagubei.
Evaluarea prejudiciului
Aprecierea caracterului real și cert al prejudiciului presupune evaluarea pagubei și, deci, a întinderii prejudiciului.
În afara unor reglementări speciale, de excepție, evaluarea pagubelor aduse angajaților se face potrivit principiilor și normelor „dreptului comun”, deci ale Codului civil.
Fără să existe un text expres, în dreptul comun evaluarea se efectuează în raport cu prețul în vigoare existent) în momentul în care instanța judecătorească pronunță hotărârea de stabilire a despăgubirilor, având la bază principiul reparării integrale a prejudiciului.
Deoarece răspunderea patrimonială are loc în „temeiul normelor și principiilor
răspunderii civile contractuale”, înseamnă că angajatorului i se cuvin, deosebit de creanța propriu-zisă și dobânzi.
De asemenea, este admisibilă atât actualizarea creanțelor in funcție de indicele de inflație, cât și stabilirea – prin contractele colective și/sau individuale de muncă – a unor clauze de exonerare sau de limitare a răspunderii.
Nu sunt posibile însă clauzele de agravare a răspunderii; acestea vor fi nule de drept, având în vedere că art. 38 din Codul muncii rspune: „Salariații nu pot renunța la drepturile lor recunoscute prin lege. Orice tranzacție prin zare se urmărește renunțarea sau limitarea drepturilor recunoscute de lege salariaților este evită de nulitate”.
Pentru evaluarea pagubelor cauzate prin degradări de bunuri se pot avea în vedere mai multe ipoteze.
Dacă bunul poate fi reparat sau condiționat se iau în calcul cheltuielile efectuate în acest scop. În cazul când bunul poate fi valorificat cu preț redus, la evaluarea pagubei se ia în considerare diferența dintre prețul bunului respectiv și prețul ce se obține prin valorificarea lui.
Dacă bunul obținut prin reparare sau recondiționare este de calitate inferioară, la cheltuielile efectuate pentru aceste lucrări se adaugă diferența dintre prețul respectiv și prețul bunului reparat sau recondiționat. În ipoteza în care bunul degradat poate fi utilizat numai ca materie primă pentru producerea altui bun, se ia în calcul diferența prețului nunului și prețul materiei prime pe care a înlocuit-o.
În toate cazurile, la evaluarea pagubelor se ține seama de gradul de uzură reală a bunului respectiv. Prejudiciul cauzat prin servicii prestate necuvenit, respectiv prin folosirea nelegală a bunurilor angajatorului se stabilesc în raport cu tarifele legale aplicabile prestărilor de servicii efectuate pentru populație.
În ceea ce privește evaluarea pagubelor care constituie lipsuri în gestiune, se ține seama de posibilitatea compensării lipsurilor cu plusurile, care este admisă, de regulă, numai pentru aceeași perioadă de gestiune și la același gestionar. Compensarea poate fi aprobată numai dacă lipsurile au provenit dintr-o confuzie între sorturile aceluiași produs, datorită asemănării aspectului exterior (culoare, desen, model, dimensiuni, etc.) fără a se diminua valoric
patrimoniul unității. Nu este admisă compensarea dacă lipsa din inventar provine din sustragerea, alterarea sau degradarea mărfii care s-a datorat vinei celui în cauză.
S-a decis că atunci când plusurile apar în altă gestiune și se face dovada că acestea sunt create prin manipulări greșite ale bunurilor, angajatorul nu are pagubă. într-o atare situație, nu se va discuta de compensare, ci de corectarea unor erori, dacă bunurile în cauză există în materialitatea lor în alt depozit al unității datorită, în mod cert, unor omisiuni de înlocuire a documentelor. Tot cu privire la lipsurile în gestiune, se face aplicarea normelor legale privind acordarea coeficienților de perisabilitate, de care ne-am ocupat în legătură cu riscul normat al serviciului. Și în acest caz, nu se acordă perisabilități dacă lipsurile la inventar constatate ar proveni din sustragerea, alterarea sau degradarea mărfii datorită vinei celui în cauză.
Având în vedere natura și caracterele prejudiciului, acesta nu poate fi stabilit a priori, printr-o clauză penală, chiar în cazul nerespectării de către salariat a unei obligații de conficențialitate sau de neconcurență.
Raportul de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu
Răspunderea patrimonială presupune un rezultat dăunător care să se concretizeze într-o pagubă cu valoare economică, iar aceasta să fi fost „adusă” angajatorului – deci determinată, cauzată, generată – de către salariați „din vina și în legătură cu munca lor”
Fără a intra în analiza aspectelor multiple ale teoriei cauzalității și aplicațiilor ei, se poate arăta, într-o formulare succintă, că prin raport de cauzalitate se înțelege legătura necesară dintre două fenomene, dintre care unul (cauza) îl precede și determină pe celălalt (efectul).
Față de complexitatea fenomenelor în natură și în societate, raportul de cauzalitate nu poate fi înțeles numai ca o legătură simplă, unilaterală. Acțiunea cauzei este de obicei posibilă numai în anumite condiții; acestea nu se confundă însă cu fenomenul numit cauză, ci numai îl însoțesc, pentru că singure nu pot determina efectul. în cazul când condiția nu este indispensabilă pentru producerea efectului, ci numai întâmplătoare, ea poartă denumirea de prilej. Spre deosebire de acesta, condiția care creează posibilitatea concretă și certă pentru săvârșirea faptei care produce direct prejudiciul poate fi considerată ea însăși ca având un rol cauzal și poate fundamenta stabilirea răspunderii materiale în sarcina autorului ei. Mai trebuie arătat că efectul este generat de o singură sau mai multe cauze și că acestea pot fi principale sau secundare, directe sau indirecte, concomitente sau succesive.
Ținând seama de această situație, determinarea raportului de cauzalitate ca o condiție a răspunderii juridice este adeseori anevoioasă. în complexitatea raporturilor dintre fenomene, care se desfășoară după legi obiective, este necesar un efort de selecție și de gradație, spre a stabili, în fiecare caz concret, fapta sau faptele care au putut determina transformarea
posibilității prejudiciului în realitate.
Organele de jurisdicție a muncii au avut adeseori prilejul să se pronunțe cu privire la
stabilirea exactă a raportului de cauzalitate.
Astfel, s-a decis că pentru prejudiciul cauzat în perioada de garanție prin folosirea necorespunzătoare a unui utilaj nu răspunde furnizorul ci persoana care nu s-a conformat prescripțiilor tehnice în manipularea utilajului; neaplicarea coeficienților de perisabilitate, dacă lipsurile provin din sustragerea, alterarea sau degradarea mărfii, se justifică deoarece pierderile nu sunt urmarea unor cauze naturale ori altor cauze independente de culpă, ci vinei gestionarului; tot astfel, în măsura în care s-ar dovedi că lipsurile nu au fost cauzate prin activitatea – chiar defectuoasă – a comisiei de inventariere, nembrii acesteia nu răspund material, etc.
Vinovația
Răspunderea patrimonială este de neconceput fară existența vinovăției, fiind irelevant gradul acesteia deoarece întinderea răspunderii este determinată de dimensiunea și nocivitatea prejudiciului, și nu de gradul de vinovăție. Gradul de vinovăție este relevant doar în situația prevăzută de art. 255 alin. (1) C. mun., adică în situația existenței mai multor făptuitori iar răspunderea fiecăruia se stabilește în funcție de contribuția personală la producerea pagubei.
Vinovăția constituie elementul subiectiv al răspunderii, pe când celelalte condiții ale acesteia, examinate până acum, au caracter obiectiv. Ea constă în atitudinea psihică a persoanei fizice față de fapta sa și față de consecințele ei păgubitoare, implicând conștiința – mai clară sau mai difuză – a încălcării unor relații sociale.
Vinovăția presupune atât discernământul autorului, deci capacitatea sa de a-și reprezenta legătura dintre faptă și rezultatul negativ, ilicit, antisocial al acesteia, cât și voința liberă în desfășurarea conduitei sale. Aptitudinea omului de a alege conștient scopurile propuse și acțiunile adecvate pentru atingerea lor este condiționată din punct de vedere social, întrucât asupra ei acționează un complex de factori variabili privind formarea, educarea și dezvoltarea fiecărei persoane, competența într-o anumită profesie etc.
Ca și în dreptul civil – întrucât Codul muncii nu face nicio distincție – răspunderea
patrimonială este angajată în egală măsură pentru toate formele vinovăției, fie că sunt săvârșite cu intenție – directă sau indirectă – din imprudență sau din neglijență.
În ceea ce privește gradul culpei – foarte ușoară, ușoară sau gravă – aceasta își are aplicare, în dreptul civil, când culpa este comună, întrucât întinderea despăgubirii se reduce cu cota aferentă culpei victimei; în cazul stabilirii culpei grave a victimei se poate ajunge la exonerarea autorului de orice răspundere.
Pentru răspunderea patrimonială, distincția dintre formele și gradele vinovăției nu
produce efecte întrucât salariatul răspunde de repararea prejudiciului, chiar și în cazul când culpa sa a fost foarte ușoară.
Există totuși și excepții, în ipoteza în care este necesar să se stabilească partea de vină a fiecărei persoane, măsura în care ea a contribuit la producerea prejudiciului sau gradul vinovăției; este răspunderea pentru paguba cauzată de mai mulți salariați.
Stabilirea vinovăției implică o comparație cu modul în care persoana în cauză trebuie să acționeze, pentru a răspunde cerințelor legii. Desigur că vinovăția nu se poate determina avându-se în vedere un etalon sau un model social abstract. Ea trebuie stabilită în mod concret, de la caz la caz, prin luarea în considerare a tuturor împrejurărilor în care s-a produs faptul dăunător, a tuturor factorilor obiectivi și subiectivi care l-au generat.
Sarcina dovedirii culpei revine angajatorului potrivit unei dispoziții de ordin general aplicabilă în raporturile de muncă.
De la această regulă există unele excepții, în cazurile în care se aplică prezumția de vinovăție.
Împrejurările cele mai frecvente în care operează această prezumție se referă la lipsurile în gestiune. Într-adevăr, Legea nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanții și răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor agenților economici, autorităților sau instituțiilor publice, instituie o prezumție de culpă în sarcina gestionarului, acestuia revenindu-i obligația de a face dovada îndeplinirii corespunzătoare a atribuțiilor de serviciu și că paguba nu-i este imputabilă. Nu este vorba, însă, de o prezumție absolută de culpă, ci de una relativă, ce poate fi răsturnată prin orice mijloc de probă.
Potrivit soluției consacrate de instanța supremă, în cazurile când se produc lipsuri în gestiune, actul de constatare a lipsei creează în sarcina gestionarului o prezumție de culpă, pe care acesta o poate răsturna făcând dovada contrară prin acte legale care probează inexistența lipsurilor sau prin dovedirea unor cauze obiective care exclud culpa sa..
Prezumția de vinovăție ființează, nu doar în ceea ce privește gestionarii propriu-ziși, ci și în cazul altor salariați care au în primire mașini, utilaje, scule, dispozitive etc. Lipsa acestora sau a unor componente ale lor, fără să se dovedească vinovăția altor persoane, va atrage răspunderea patrimonială a celor ce au paza lor.
Dimpotrivă, s-a considerat că prezumția de vinovăție nu funcționează în cazul
gestionarilor „de facto”. Într-un atare caz, dovada prejudiciului care în sarcina angajatorului.
Salariatul nu răstoarnă prezumția relativă de culpă instituită de art. 25 din Legea
nr. 22/1969, dacă nu poate dovedi că paguba este consecința unor cauze obiective, generate de condițiile precare de depozitare, într-un spațiu exterior gestiunii sau că a făcut sesizări privind aceste aspecte adresate conducerii societății..
În situații bine justificate, ca, de exemplu, când din cauze obiective nu s-a putut ține o evidență sau pentru a dovedi forța majoră ori alte cauze independente de orice vină – se pot utiliza orice alte mijloace de probă prevăzute de lege.
S-a decis că gestionarul nu este în culpă dacă paguba s-a produs din cauze obiective și anume condițiilor deficitare de depozitare a materialelor, într-un spațiu exterior gestiunii, neîngrădit și care servea ca loc de trecere, prea îngust și neacoperit și în legătură cu aceste condiții de depozitare gestionarul a sesizat de mai multe ori conducerea unității și a propus măsurile ce se impuneau pentru protejarea materialelor gestionate. De asemenea, gestionarul nu este în culpă când paguba este consecința unui furt comis de autori necunoscuți.
Tot astfel, dacă lipsa la inventar depășește cota de perisabilitate acordată, s-a considerat că ea este consecința vinovăției gestionarului, acesta putând face însă dovada nevinovăției sale. Prezumția de vinovăție pentru lipsuri în gestiune se aplică în mod corespunzător In cazurile de lipsuri de numerar în casă.
Este necesar să se precizeze că prezumția de nevinovăție nu creează un regim de
răspundere mai gravă, față de dreptul comun, aceasta în primul rând, pentru că unitatea trebuie să fi făcut mai întâi proba lipsei în gestiune cu procesul verbal de constatare încheiat de către organul de control; în al doilea rând, pentru că gestionarul are situația juridică a debitorului în cadrul răspunderii civile contractuale care, în caz de neexecutare a obligației asumate, este prezumat în culpă până la proba contrară.
Cauze exoneratoare de răspundere patrimonială
Există unele situații legale care au ca urmare înlăturarea caracterului ilicit al faptei, deși în materialitatea ei aceasta este prejudiciabilă. Denumite cauze de exonerare sau de neresponsabilitate, ele se întâlnesc în toate formele răspunderii, dar conținutul lor prezintă totuși unele deosebiri de la o categorie la alta.
Potrivit Codului muncii, „salariații nu răspund de pagubele provocate de forța majoră sau de alte cauze neprevăzute și care nu puteau fi înlăturate și nici de pagubele care se încadrează în riscul normal al serviciului”.
În același sens, conform art. 6 din Ordonanța Guvernului nr. 121/1998 militarii (și
salariații civili din unitățile militare) nu răspund material:
,,a) pentru pierderile inerente produse în executarea misiunilor ori în procesul de pregătire pentru luptă, în activitățile de producție și gospodărești, care se încadrează în limitele prevăzute de dispozițiile legale în vigoare;
pentru pagube produse din cauze care nu puteau fi prevăzute și înlăturate;
pentru pagubele generate de riscul normal al serviciului sau de forța majoră;
pentru pagubele produse în executarea ordinului comandantului sau șefului unității, caz în care răspunderea materială revine acestuia.
Se exceptează de la prevederile litere d) militarii care, având posibilitatea de a înlătura parțial sau total urmările păgubitoare ale ordinului primit, nu au raportat în scris, în termen de 24 de ore sau la înapoierea din misiune și nu au luat, din neglijență sau rea-credință, măsuri pentru evitarea pagubei, cazuri în care răspund comandanții sau șefii unităților”.
Deoarece subordonarea constituie o trăsătură specifică raportului juridic de muncă, în cadrul acesteia îndeplinirea obligațiilor de către salariat se materializează adeseori prin
executarea ordinului de serviciu. Dar, subordonarea nu poate fi concepută ca o situație care anihilează inițiativa și răspunderea personală.
De aceea, s-a ridicat problema în ce măsură executarea unui ordin care a avut ca urmare producerea unui prejudiciu, poate duce la apărarea de răspundere a celui care l-a îndeplinit sau, dimpotrivă, la angajarea răspunderii acestuia, împreună cu cel care a dat dispoziția respectivă.
Se poate considera că executarea unui ordin de serviciu nelegal ar atrage întotdeauna răspunderea disciplinară – și implicit răspunderea patrimonială, dacă s-a produs o pagubă – deoarece, prin reglementarea disciplinei muncii, s-a avut în vedere numai ordinele legale de serviciu.
În mod normal, însă, salariatul primind un ordin legal – în fond sau aparență – nu este tinut ba chiar mai mult, nici nu are dreptul de a-l cenzura sub aspectul utilității și oportunității lui și de a condiționa executarea lui de concluziile sale personale asupra acestor aspecte, intruct de ele răspunde superiorul care a emis ordinul.
Promovarea unei soluții contrare ar contraczice ideea de disciplină. Cu toate acestea, când apare vădit pentru oricine, la nivelul de pregatire cerut pentru funcția respectivă, că o anumită dispoziție este greșită – sub aspect tehnic, economic, organizatoric etc. – și, deci, neoportună, cei încadrați au datoria să se opuna la aducerea ei la îndeplinire și, în orice caz, să preîntâmpine urmările ei păgubitoare. In asemenea situații-limită, care se apreciază în concret, de la caz la caz, salariatul poate fi tinut să răspundă material de consecințele păgubitoare ale executării ordinului vădit nepotrivit in măsura în care nu a încercat să împiedice producerea acestor consecințe.
Dacă ordinul este vădit ilegal, fie numai sub aspectul conținutului său, fie, mai ales atunci când ordinul, ilegal în conținut, este dat de un organ necompetent și în altă formă decât cea prevăzută de lege, salariatul care l-a executat nu va putea fi apărat de răspundere.
Chiar ordinul emis de organul competent și în formele prescrise de lege trebuie considerat totuși vădit ilegal sub aspectul conținutului ori de câte ori apare inadmisibil ca cel căruia i-a fost adresat să nu fi observat ilegalitatea lui (de exemplu, persoana care execută dispoziția de a falsifica un act, casierul care face un act de plată în executarea unui ordin verbal, gestionarul care se conformează ordinului de a scoate bunuri din magazie fără acte legale etc.).
Acordul angajatorului se aseamănă cu ordinul de serviciu, constituind o cauză de
exonerare în cazul când acesta, prin organele sale, autorizează un salariat să procedeze la acțiuni care au, drept efect diminuarea patrimoniului unității (de exemplu, demolarea unor clădiri insalubre, sacrificarea unor animale bolnave etc.). Ca și în cazul ordinului de serviciu, acordul unității exonerează de răspundere numai dacă nu este vădit ilegal. Spre deosebire de ordinul de serviciu, care poate emana de la oricare superior ierarhic, în cazul acordului angajatorului consimțământul poate fi dat numai de persoana care are calitatea de organ al persoanei juridice.
De asemenea, acordul reprezintă o încuviințare, pe când ordinul de serviciu obligă la executarea lui. In sfârșit, menționăm că, practic, câmpul de aplicare a acestei cauze de exonerare este restrâns, deoarece măsurile necesare în activitatea angajatorului se au de obicei prin ordinul de serviciu.
Starea de necesitate este definită de actual Cod penal ca acea situație în care persoana săvârșește fapta ”pentru a salva de la un pericol iminent și care nu putea fi înlăturat altfel, viața, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său, ori al altei peroane sau un interes general, dacă urmările faptei nu sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat”.
De vreme ce starea de necesitate exonerează de răspundere în forma cea cea mai gravă a acesteia, este incontestabil că ea își are aplicare și în cadrul răspunderii patrimoniale.
În starea de necesitate două interese legitime sunt în conflict și unul dintre ele trebuie cu necesitate sacrificat. Salariatul prejudiciază angajatorul dar, acționând sub imperiul unei constrângeri, el nu este în situația de a-și alege liber o altă cale.
Mai concret, condițiile ce se cer întrunite pentru realizarea stării de necesitate sunt următoarele: periclitarea unor anumite valori sau interese; caracterul real și actual sau iminent al pericolului; acesta să nu se datoreze însăși faptei salariatului și să nu poată fi înlăturat altfel decât prin fapta păgubitoare; preudiciul să fie, în reprezentarea persoanei în cauză, mai puțin important decât cel a cărui evitare s-a urmărit.
În concluzie, dacă salariatul a putut, în mod verosimil, să creadă că prin fapta sa evită o vătămare mai gravă, el beneficiază de exonerare datorită stării de necesitate, chiar dacă în final s-ar stabili că prejudiciul cauzat prin intervenția sa este mai mare decât cel a cărei evitare a urmărit-o.
Riscul normal al serviciului constituie o cauză exoneratoare de răspundere, prevăzută de art. 254 alin. 2 din Codul muncii.
În noțiunea de risc al serviciului se includ efectele păgubitoare ale unor factori inerenți procesului muncii, care, atunci când se înscriu în sfera normalului, transferă riscul, adică incidența acestor efecte, asupra patrimoniului angajatorului. Producerea riscului trebuie să se prezinte ca un fenomen „normal” în raport cu împrejurările concrete, fie datorită naturii intrinseci a unor anumite materiale supuse procesului muncii, fie datorită condițiilor existente la anumite locuri de muncă.
Riscul – ca element aleatoriu – poate fi implicat și în anumite acțiuni cum ar fi: producerea și comercializarea unor bunuri care au caracter de noutate, experimentarea, pentru prima dată, a unor procedee de fabricație etc. Reglementarea riscului normal al serviciului ca o cauză de exonerare răspunde deopotrivă principiului echității și interesului de a nu frâna inițiativele utile în procesul de producție.
Riscul normal al serviciului poate fi: risc normat și nenormat.
Ținându-se seama de caracterul aleatoriu al oricărui fenomen care se subsumează noțiunii de risc, și în cazul limitelor de pierderi admisibile, acestea nu se aplică în mod automat, întrucât producerea lor este numai posibilă, nu necesară. Prin urmare, pierderile se iau în considerare numai dacă sunt reale – dacă s-au produs efectiv și nu sunt determinate de vinovăția salariatului. în ipoteza în care ele ar fi cauzate prin încălcarea cu vinovăție a disciplinei de producție sau tehnologice, ele vor fi supuse recuperării.
Riscul nenormat își găsește aplicare în mai multe situații. În unele dintre acestea, deși pierderile nu au putut face obiectul normării, totuși, ținându-se seama, de la caz la caz, de specificul activității respective (volumul foarte mare de operații, ritm accelerat, durata timpului peste cel normal, folosirea unor obiecte sau unelte uzate, învechite etc.), este posibil să se aprecieze că unele scăpări accidentale, care produc pagube de o pondere relativ neînsemnata în raport cu lucrările efectuate, nu sunt imputabile, deoarece operează cauza de exonerare a riscului normal al serviciului.
De asemenea, unele categorii de personal – de exemplu, consilierii juridici și medicii datorită specificului muncii loc, își asumă obligații de diligență, nu de rezultat.
Faptul ca munca desfășurată de aceste categorii de personal nu a dus la rezultatul urmărit (vindecarea unui bolnav, câștigarea unui proces, etc.) nu atrage prin sine însăși răspunderea, ci este necesar să se facă dovada că cel în cauză a acționat cu o gravă culpă profesională, cu totală ignorare sau nesocotire a normelor și cunoștințelor din profesia respectivă. În sfârșit, chiar dacă pentru anumite bunuri există norme care stabilesc pierderi admisibile, lipsurile peste normă nu sunt imputabile, dacă nu se datorează vinei cuiva. Concluzia se sprijină pe principiile fundamentale ale răspunderii și pe dispozițiile Codului muncii. După unele ezitări, ea a fost consacrată în practica noastră judiciară.
Tot în categoria riscului trebuie încadrate și accidentele de circulație în cazul șoferilor profesioniști (desigur, în cazul inexistenței unei culpe grave a acestora).
Astfel s-a decis că de vreme ce în contractul colectiv de muncă aplicabil s-a prevăzut că autovehiculele vor fi asigurate pentru cazurile de accidente de circulație, prin grija unității, o asemenea clauză contractuală are rolul exonerator de răspundere patrimonială în ipoteza producerii unor varii la vehiculele angajatorului, în timpul exercitării meseriei de conducător auto de către salariații săi.
Forța majoră și cazul fortuit
Potrivit prevederilor art. 254 alin. 2 din Codul muncii, salariații nu răspund de pagubele provocate de forța majoră sau de alte cauze care nu puteau fi înlăturate. Desigur că în rândul acestora din urmă se numără și cazul fortuit.
Fără a stărui asupra discuțiilor purtate în literatura de specialitate în legătură cu deosebire dintre cele două cauze de exonerare menționate, reținem că, în esență, imprevizibilitatea evenimentului este trăsătura distinctivă a cazului fortuit și se determină concret, ținând seama de nivelul cunoștințelor ce trebuiau însușite de autor în raport cu funcția îndeplinită.
Pentru forța majoră, caracteristica definitorie este invincibilitatea evenimentului, care, de asemenea, trebuie apreciată în concret, adică în raport cu posibilitățile efective ale salariatului de a se opune acțiunii acestuia. Este necesar ca salariatul să nu fi contribuit, prin culpa lui, la producerea evenimentului.
Părțile contractului individual de muncă pot stabili, totodată, o clauză exoneratoare de răspundere. Astfel, dacă printr-un acord încheiat odată cu încetarea raportului de muncă, angajatorul renunță la orice pretenții patrimoniale și nepatrimoniale izvorâte din răspunderea civilă contractuală a salariatului, pretențiile ulterioare ale unității sunt lipsite de orice fundament.
Obligașia de restiuire
Salariatul care a încasat oe la angajator o sumă nedatorată – se prevede în art. 256 din Codul muncii – este obligat să restituie acea sumă; dacă a primit bunuri ce nu i se cuveneau și care nu pot fi restituite natură sau i-au fost prestate servicii la care nu era îndreptățit, este obligat să supors contravaloarea lor, stabilită potrivit valorii acestora la data plății. O dispoziție asemănătoare se regăsește și în art. 20 din Ordonanța Guvernului nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor.
Curtea Constituțională, având în vedere textul art. 256 alin. (1) din Codul muncii privind obligația de restituire, a reținut că acesta nu definește noțiunea de „sumă nedatorată” și nici nu detaliază condițiile în care se naște obligația respectivă. Însă, el vine să acopere „prin
excuderea tuturor celorlalte situații prevăzute de lege care antrenează răspunderea patrimonială a salariatului, cazurile când fără a fi reținută vinovăția acestuia, este obligat la restituirea unor sume încasate de la angajator, întrucât acestea nu i se cuveneau, neexistând o cauză justă Este evident că obligația de restituire se naște în legătură cu desfășurarea raporturilor ce muncă…”.
Obligația menționată apare ca o instituție distinctă de răspunderea patrimonială, chiar dacă procedura pentru reîntregirea patrimoniului angajatorului este aceeași.
Răspunderea patrimonială propriu-zisă se întemeiază pe o faptă săvârșită cu vinovăție, pe când obligația de restituire are la bază plata lucrului nedatorat, îmbogățirea fără justă cauză.
De aici decurge, în primul rând, concluzia că persoanele care se fac vinovate de plata sumelor nedatorate, de predarea fără drept a bunurilor ori de prestarea serviciilor necuvenite vor răspunde în subsidiar pentru prejudiciul cauzat.
În al doilea rând, când persoana beneficiară este de rea-credință, când deci are vinovăție proprie pentru primirea sumelor, bunurilor sau serviciilor necuvenite, sunt incidente nu numai regulile obligației de restituire, ci ș cele ale răspunderii patrimoniale propriu-zise sau chiar răspunderi civile delictuale.
În același sens, s-a reținut că „salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatoraîă este obligat să o restituie, indiferent de inexistența vinovăției sale în încasarea acestor sume nedatorate, întrucât obligația de restituire a accipiens-ului nu se întemeiază pe ideea ce vinovăție (culpă) din partea acestuia, existând indiferent de buna sau reaua credință a salariatului care a primit sume de bani nedatorate, iar răspunderea persoanelor cărora le este imputabilă plata către salariat a sumelor nedatorate este subsidiară față de obligația de restituire ce incumbă acestuia
Și în această ipoteză, reținerea sumelor stabilite pentru acoperirea daunelor cauzate
angajatorului ori fostului angajator, desigur atunci când nu sunt restituite de bunăvoie, nu poate fi efectuată decât dacă datoria salariatului este scadentă, lichidă și exigibilă și a fost constatată prinhotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.
În același sens, Curtea Constituțională a observat că „în cazul în care între salariat și angajator nu există un acord cu privire la restituirea sumelor nedatorate, obligația de restituire nu poate fi stabilită decât pe cale judecătorească, la instanța competentă să soluționeze conflictul respectiv, potrivit dispozițiilor… din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii”.
De exemplu, sunt supuse restituirii, chiar și după încetarea raporturilor juridice de muncă, sumele încasate necuvenit cu titlu de drepturi bănești, reprezentând: salarii, indemnizații de delegare/detașare sau de concediere; premieri, sporuri de vechime sau alte adaosuri; prime de vacanță; cheltuieli de formare profesională atunci când salariatul nu respectă actul adițional de a lucra în unitate o anumită perioadă de timp, după absolvirea cursului sau stagiului de formare profesională; indemnizații de asigurări sociale de sănătate; despăgubirile achitate benevol de angajator în baza sentinței pronunțate de prima instanță, prin care a fost anulată concedierea și dispusă reintegrarea în muncă, modificată ulterior în recurs etc.
De reținut este că se poate vorbi despre o sumă nedatorată încasată de salariat doar în lipsa oricărui temei legal sau convențional al încasării acestei sume, nu și, de exemplu, în cazul primirii unui salariu legal, inclusiv pe perioada preavizului, acordat anterior concedierii
Forme specifice ale răspunderii patrimoniale
Răspunderea unipersonală
Așa cum s-a arătat cu prilejul examinării trăsăturilor caracteristice ale răspunderii patrimoniale, aceasta este, de regulă, o răspundere personală sau individuală.
De cele mai multe ori, răspunderea se stabilește în sarcina unui singur salariat, care este vinovat de producerea pagubei prin fapta sa proprie. Aceasta constituie forma tipică a răspunderii patrimoniale.
Răspunderea conjunctă
Există însăși situații în care un singur prejudiciu este cauzat din vina mai multor salariați. In aceste cazuri, făptuitorii, au de regulă, o răspundere conjuncta.
Codul muncii prevede în art. 255: „Când paguba a fost produsă de mai mulți salariați cuantumul răspunderii fiecăruia se stabilește în raport de măsura în care a contribuit la producerea cerea ei.
Dacă măsura în care s-a contribuit la producerea pagubei nu poate fi determinată, raspunderea fiecăruia se stabilește proporțional cu salariul sau net de la data constatării ragubei și, atunci când este cazul, și în funcție de timpul efectiv lucrat de la ultimul său inventar.
Intr-un atare caz, angajatorul nu poate pretinde obligarea tuturor salariaților implicați la plata sumei globale, de vreme ce este vorba de o răspundere patrimonială conjunctă, nu de una solidară.
Răspunderea conjunctă este tot o răspundere personală; ea reprezintă o multitudine de raspunderi individuale ale unor persoane cu vinovății concurente în producerea prejudiciului unic.
Măsura în care fiecare persoană a contribuit la producerea pagubei este determinată atât de fapta ilicită în sine – examinată sub aspectul legăturii de cauzalitate cu prejudiciul, – cat și de gradul vinovăției. In practică apare deseori evident că la producerea prejudiciului contribuția făptuitorilor nu ar putea fi egală. De exemplu, dacă o echipă cauzează o pagubă prin executarea defectuoasă a unor operațiuni, șeful echipei care a condus lucrarea are o contribuție mai mare la producerea pagubei decât salariații din subordinea sa.
Totuși, în fapt, determinarea proporției în care fiecare a contribuit, exprimarea ei într-o sumă precisă, intâmpină dificultăți, astfel încât se recurge la procedeul subsidiar indicat în art. 255 alin. (2) din Codul muncii (stabilirea răspunderii proporțional cu salariul). Acest criteriu are el însuși o bază obiectivă deoarece importanța atribuțiilor – și deci și a răspunderii – se numără printre elementele care justifică diferențierea salariilor.
În cazul pagubelor constatate într-o gestiune în care manipularea bunurilor se face
colectiv sau în schimburi succesive, fără predare între schimburi, despăgubirea se repartizează proporțional atât cu salariul cât și cu timpul lucrat de fiecare, de la ultima inventarie în gestiunea în care s-a produs paguba. Și această răspundere denumită uneori „colectivă”, este o răspundere conjunctă, ea având ca trăsătură specifică o prezumție de participare culpabilă a tuturor membrilor colectivului de gestionari la producerea pagubei, prezumție care însă poate fi răsturnată de oricare dintre ei.
Alături de gestionari răspund și alți angajați, dacă aceștia au folosit în procesul muncii bunurile constatate lipsă, iar activitatea se desfășura în schimburi, fără a se face predarea bunurilor pe bază de proces-verbal.
Răspunderea subsidiară
Deși Codul muncii nu o reglementează expres, ea este posibilă în temeiul art. 256 din același Cod, care reiterează normele și principiile plății lucrului nedatorat. Răspunderea subsidiară este tot o formă specifică a răspunderii pentru fapta proprie.
Prin urmare, sub raportul condițiilor sale de existență, ea este supusă regulilor generale referitoare la răspunderea patrimonială. Dar, așa cum o exprimă și denumirea sa, ea are un caracter secundar și din punct de vedere temporal intervine ulterior răspunderii principale, numai în măsura în care aceasta nu a produs efecte integral sau parțial. în sfârșit, dacă s-ar dovedi că nu sunt întrunite condițiile de existență ale răspunderii (obligației) principale, răspunderea subsidiară nu ar mai putea fi nici ea posibilă.
Deci, există o atare răspunde în cazurile în care salariatul a determinat, prin fapta sa ilicită, plata unei sume nedatorate, predarea unui bun ori prestarea unui serviciu necuvenit, către un alt salariat – sau un terț -, iar recuperarea de la aceștia a sumei nelegal plătite, a contravalorii bunului ori a serviciului nelegal prestat nu mai este posibilă din diferite motive (insolvabilitatea, dispariția sau decesul beneficiarului, împlinirea termenului de prescripție etc.)
Intervenția răspunderii subsidiare se impune pentru considerente de echitate, fiind evident că trebuie să fie prioritară obligația beneficiarului de a restitui ceea ce a primit fără drept și numai dacă patrimoniul angajatorului nu va putea fi reîntregit, să răspundă cei care, prin fapta lor, au înlesnit diminuarea acestuia. Pentru identitate de rațiune, răspunderea subsidiară își are aplicare și în situația în care beneficiar al sumei plătite necuvenit, al unui bun sau serviciu nelegal predat și respectiv prestat este o terță persoană (fizică sau juridică).
Caracterul subsidiar al răspunderii patrimoniale impune concluzia că, ori de câte ori
s-ar stabili că beneficiarii plăților, al bunurilor ori serviciilor nu au în realitate o atare obligație, întrucât acestea li se cuvenea în mod legal, nici această răspundere nu poate subzista.
Că trebuie, mai întâi, urmărit autorul direct al pagubei și doar în cazul insolvabilității acestuia se poate păși la recuperarea, conform art. 254 din Codul muncii, de la salariații vinovați de înlesnirea creării pagubei, rezultă indubitabil din cea mai importantă condiție a răspunderii patrimoniale: prejudiciul. Pentru ca el să fie apt să atragă răspunderea, trebuie să fie cert. Or, caracterul său de certitudine se capătă abia la momentul constatării, fără echivoc, a insolvabilității – totale sau parțiale a debitorului inițial.
S-a decis că în cazul în care despăgubirea derivă din fapta penală comisă de un salariat, răspunderea altei persoane din neglijența căreia s-a produs infracțiunea este subsidiară, în sensul că este ținută să despăgubească unitatea în limita valorii pagubei rămase neacoperite autorul direct al ei, din momentul constatării insolvabilității acestuia.
Rezultă că, o acțiune în pretenții formulată de către angajator împotriva altor persoane decât autorul faptei penale, persoane despre care se pretinde că, prin neglijența lor, au făcut posibilă săvârșirea infracțiunii, este admisibilă, în condițiile menționate. Într-o atare acțiune instanța trebuie să verifice două aspecte: dacă persoana vinovată de săvârșirea infracțiunii și obligată la despăgubiri este insolvabilă și, în caz afirmativ, dacă pârâții prin neîndeplinirea atribuțiilor de serviciu, au făcut posibilă săvârșirea acelei infracțiuni.
Ipoteze ale răspunderii patrimoniale subsidiare sunt reglementate prin legi speciale.
S-a considerat că răspunderea gestionarului, din gestiunea căruia s-au sustras anumite bunuri și care avea obligația păstrării acestora, este o răspundere subsidiară, ce poate fi atrasă numai în măsura în care autorul direct al prejudiciului nu poate fi urmărit sau executat și doar dacă se dovedește că, printr-o faptă culpabilă, gestionarul a contribuit la producerea pagubei
O răspundere subsidiară revine și primarului, care, exercitând funcția de ordonator principal de credite, a pus în executare o hotărâre a consiliului local de majorare ilegală a salariilor personalului primăriei. Răspunderea sa devine, deci, incidență numai în măsura în oare paguba nu poate fi recuperată de la beneficiarii sumelor necuvenit încasate.
Răspunderea solidară
În principiu, răspunderea patrimonială nu este solidara.
De la această regulă sunt prevăzute unele excepții. Astfel Legea nr. 22/1969 prevede că persoana cu funcție de conducere, precum și orice alt salariat care se face vinovat de încadrarea, trecerea sau menținerea în funcția de gestionar a unei persoane fără respectarea condițiilor de vârstă, antecedente penale, răspunde integral pentru pagubele cauzate de gestionar, în solidar cu acesta. Aceeași răspundere o are și cel vinovat de nerespectarea dispozițiilor legale privind constituirea garanțiilor de către gestionar, în limita garanției neconstituite.
Răspunderea solidară poate fi întâlnită și în cazul gestiunilor colective, când se constată lipsuri, sau degradări de bunuri, fără să poată fi individualizat autorul pagubei.
Fiind de strictă interpretare, aplicarea solidarității cu privire la răspunderea patrimonială nu poate fi extinsă la alte cazuri decât cele prevăzute expres și limitativ de lege, nici în mod direct nici pe o cale ocolită., cum ar fi imputarea întregii valori a pagubei, separat, fiecăreia dintre persoanele considerate în culpă.
Procedura generală și procedurile sepciale de stabilire și de recuperare a prejudiciilor suferite de angajator
Procedura generală
Principalele modalități de stabilire și recuperare a prejudiciului produs angajatorului – atât în cazul răspunderii patrimoniale cât și a obligației de restituire – sunt:
învoiala părților;
acțiunea în justiție.
Răspunderea patrimonială, fiind o răspundere contractuală este evident că cele două părți – angajatorul și salariatul – se pot înțelege (prin acordul lor) asupra existenței prejudiciului produs uneia dintre ele și a condițiilor de reparare a lui. Este o soluție firească ce rezultă din caracterul consensual al contractului individual de muncă (mutus consensus).
De altfel, și modificarea acestui contract poate interveni, în principiu, numai prin acordul părților [art. 41 alin. (1) din Codul muncii], iar răspunderea patrimonială derivă din contract; reprezintă o consecință a nerespectării unor obligații contractuale.
Recuperarea pagubelor produse angajatorului prin acordul părților a căpătat o
reglementare legală în urma completării art. 254 din Codul muncii prin Legea nr. 40/2011.
Conform noului text – alin. (3) – „în situația în care angajatorul constată că salariatul său a provocat o pagubă din vina și în legătură cu munca sa va putea solicita salariatului printr-o notă de constatare și evaluare a pagubei, recuperarea contravalorii acesteia, prin acordul părților într-un termen care nu va putea fi mai mic de 30 de zile de la data comunicării.” Așadar, nota de constatare și evaluare a pagubei nu produce, prin ea însăși nici un efect juridic împotriva salariatului, dacă nu se realizează acordul părților. Fără acest acord, ea poate fi folosită ce mult ca probă în conflictul de muncă, „având ca obiect angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului”.
Deși textul nu se referă și la obligația de restituire reglementată de art. 256, trebuie să acceptăm că procedura menționată de art. 254 privește și această obligație caracterizată de lipsa vinovăției salariatului care a primit sume, bunuri etc., fără să încalce o obligație ce serviciu.
Acordul de voință al părților privind răspunderea patrimonială este sustinut și de alte argumente:
conform art. 278 alin. (1) teza a II-a din Codul muncii, dispozițiile sale se întregesc cu cele ale legislației civile (care permit plata prin bună învoială);
acționează principiul simetriei juridice, de vreme ce oricare din părți, în lipsa acordului se adresa instanței de judecată pentru satisfacerea pretențiilor pe care le are față de parte;
din moment ce chiar efectele nulității contractului de muncă se pot produce – conform alin. (6) din Cod – prin acordul părților, tot astfel se poate ajunge și la acoperirea prejudiciului produs de o parte celeilalte;
acoperirea prejudiciului prin învoiala părților prezintă mai multe avantaje, inclusiv cel că astfel se evită un proces.
Din păcate „nota de constatare”, deci acordul părților, poate interveni numai în ipoteza unor pagube care „nu poate fi mai mare decât echivalentul a 5 salarii minime pe economie”. În opinia unor autori, este o limitare nejustificată. Părțile ar trebui să aibă posibilitatea recuperării pagubei prin acordul lor, indiferent de valoarea acesteia. Dacă anterior modificării Codului muncii prin Legea nr. 40/2011 doctrina și practica au admis posibilitatea acoperirii prejudiciului, indiferent de cuantumul său, prin acordul părților, fără să existe o reglementare expresă în acest sens, trebuie admis că și în prezent părțile pot proceda în același mod, chiar dacă paguba are o valoare mai mare de 5 salarii minime brute pe economie, fără să se mai apeleze la instanța de judecată.
În situația în care prejudiciul este consecința faptei mai multor salariați, fiecare dintre aceștia, deci distinct, dar și împreună, poate (pot) fi de acord să acopere paguba (modalitatea stabilită) prin înțelegere cu angajatorul.
Acordul de voință al părților (care este un contract de dreptul muncii), trebuie consemnat într-un înscris din care trebuie să rezulte:
recunoașterea celui în cauză că a produs o pagubă celeilalte părți contractante, inclusiv prin încasarea unei sume nedatorate;
descrierea pagubei (în ce constă);
cuantumul acestei pagube și modul de stabilire;
căile de recuperare a prejudiciului (acoperirea acestuia printr-o singură plată și la ce dată sau prin plata acestuia în rate la salariu ori la diferite alte date).
Desigur că, înscrisul respectiv trebuie semnat de ambele părți și înregistrat la angajator. Într-o asemenea situație, instanța de judecată nu ar mai putea fi sesizată de cel păgubit pentru ca aceasta să stabilească cuantumul despăgubirilor și modalitatea de recuperare a pagubei.
Dacă totuși intervine o astfel de sesizare, instanța va trebui să ia act de învoiala părților și așa cum s-a decis, e adevărat cu mulți ani în urmă, dar soluția poate fi valabilă și astăzi, „să verifice dacă învoielile ce se prezintă nu urmăresc un scop imoral sau ilicit, dacă nu sunt potrivnice legilor, intereselor statului sau părților și dacă nu sunt rezultatul unui viciu de consimțământ”.
Totodată, nu există niciun impediment ca salariatul – unilateral – să recunoască producerea pagubei și să-și asume un angajament scris de plată. Dar, pentru a fi valabil el trebuie acceptat de angajator. Se ajunge astfel tot la învoiala părților.
În ambele ipoteze, însă, trebuie avut în vedere că nici învoiala părților pentru prejudicii mai mari decât 5 salarii minime pe economie și nici și nici angajamentul de plată nu constituie titluri executorii, și drept urmare, în baza lor nu se pot face rețineri în rate lunare din drepturile salariale pentru acoperirea pagubei ci numai, dispune legea, în baza unei hotărâri judecătorești definitive. Însă, angajamentul de plată echivalează cu o recunoaștere a pretențiilor angajatorului și poate fi utilizat ca probă în cadrul procesului declanșat de acesta. S-a decis chiar că angajamentul de plată, scris și semnat de către salariat, necontestat sub nicio formă de către acesta, face dovada prejudiciului.
De observat este că nu există niciun obstacol legal ca prin învoiala părților (înțelegere act adițional la contractul individual de muncă etc.) sau prin angajamentul de plată, salariatul să se oblige, de bunăvoie, să plătească el, direct, din salariul primit sumele necesare, acoperii integrală a pagubei.
În lipsa statornicirii în sens contrar, recuperarea pagubei produse angajatorului prin acordul părților nu presupune, în chip necesar și exclusiv rețineri din salariu.
Art. 254 alin. 3 și alin. (4) din Codul muncii, reglementând o cale amiabilă de recuperare a datoriei, aceasta poate avea loc în alte condiții convenite de părți. Ca urmare, salariatul se poate învoi se plătească întregul prejudiciu, fără a se recurge la reținerile din salariu. Asemenea rețineri sunt posibile ca urmare a acordului părților numai pentru prejudiciile în cuantum de până la 5 salarii minime pe economie deoarece prin dispozițiile art. 254 alin. (3) și (4) a operat o derogare implicită de la art. 169 alin. (2) din Codul muncii, potrivit căruia reținerile din salariu pot fi efectuate numai dacă dauna cauzată angajatorului a fost constatată printr-o hotărâre judecătorească definitivă. În niciun caz, reținerile nu pot opera în temeiul unui angajament de plată pentru sume superioare celei statornicite de lege.
Există riscul ca salariatul (sau salariat) după ce anterior, a recunoscut că este autorul acelei pagube și s-a obligat să-l acopere prin rețineri lunare din salariu, să reclame ilegalitatea actului angajatorului și să pretindă ulterior, restituirea sumelor reținute.
Într-un atare caz, instanța sesizată de acel salariat, va constata că angajatorul a încălcat prevederile art. 160 alin. (1) din Codul munc și va obliga să restituie sumele reținute, fiind astfel în imposibilitate de a-și acoperi paguba. Or, dacă părțile se învoiesc în sensul ca această pagubă să fie acoperită utilizându-se o altă modalitate (plata prin rate lunare, direct de către salariat), nu mai există riscul amintit.
În situația în care părțile nu se înțeleg, când salariatul nu recunoaște producerea pagubei ori nu este de acord cu cuantumul acesteia, sau, încălcând învoiala părților ori angajamentul asumat, refuză despăgubirea, singura cale aflată la îndemâna angajatorului păgubit este aceea de a sesiza instanța competentă (tribunalul de la sediul ori domiciliul său).
Este evident că în lipsa învoielii părților sau a angajamentului de plată al salariauu. vinovat, acțiunea respectivă este una în realizarea dreptului, deoarece angajatorul urmărește obligarea salariatului la repararea prejudiciului.
Desigur că în cazul răspunderii patrimoniale este vorba de un conflict individual de muncă ce privește executarea contractului individual de muncă.
Privind data curgerii termenului de sesizare a instanței, există neconcordanțe între dispozițiile Codului muncii și cele ale Legii dialogului social. Într-adevăr, în timp ce art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii prevede că termenul de 3 ani curge de la data nașterii dreptului la acțiune, art. 211 lit. c) din Legea dialogului social dispune că acest termen curge de la data producerii pagubei.
Prin urmare, termenul statornicit de Legea dialogului social este unul limită, ce pare de decădere. Totodată, el este obiectiv, curgând de la data producerii pagubei; relevantă este această dată și nu alta, fie ea cea a săvârșirii faptei ilicite.
Codul muncii în vigoare, statornicind că termenul curge de la data nașterii dreptului la acțiune face aplicarea dispozițiilor dreptului comun. Într-adevăr, art. 2523 din noul Cod civil Legea nr. 287/2009) dispune: „Prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau după împrejurări trebuie să cunoască nașterea lui”.
Acesta este regula generală. În cazul acțiunii în răspundere pentru pagubele cauzate prin prin fapte, însă, va deveni aplicabil art. 2528 din Codul civil, potrivit căruia „prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel ce răspunde de ea.
Acestea dispoziții „se aplică, în mod corespunzător și în cazul acțiunii în restituire, întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată, sau gestiunea de afaceri”.
În condițiile existenței unui conflict între legea generală (Codul muncii) și legea specială (acea dialogului social), acesta va fi soluționat pe baza cunoscutului principiu specialia generalibus derogant. Așadar, aplicabil va fi art. 211 lit. c) din acest ultim act normativ. În plus, textul respectiv este mai favorabil salariaților.
În literatura juridică s-a susținut că dispozițiile dreptului comun referitoare la punerea în întârziere sunt aplicabile și în ipotezele despăgubirilor reglementate prin art. 253 și respectiv, 254 din Legea nr. 53/2003, așadar, atât în cazul răspunderii patrimoniale a angajatorului salariat, cât și în situația răspunderii patrimoniale a acestuia din urmă față de primul”. Ca urmare, punerea în întârziere nu va opera de drept.
Dar, trebuie să observăm că, instituția menționată privește exclusiv debitorul obligației principale neexecutate dintr-un raport juridic civil. Or, în cazul răspunderii patrimoniale nu este vorba de o „neexecutare”; angajatorul în calitate de creditor nu invocă această excepție, pentru că executarea contractului de către salariat înseamnă prestarea muncii, ceea ce, desigur, se realizează de vreme ce s-a produs paguba în legătură cu această muncă. Este vorba, cel mult, de o executare necorespunzătoare care a creat acel prejudiciu ce trebuie recuperat.
În fața instanței, angajatorul va trebui să dovedească:
persoana împotriva căreia a pornit acțiunea este cea care a produs paguba;
existența raportului juridic de muncă dintre părți;
existența prejudiciului înregistrat ca atare în actele contabile ale angajatorului;
producerea pagubei de către salariat, din vina și în legătură cu munca lui.
Desigur că anterior, angajatorul prin organele sale interne (comisii de control sau de cercetare etc.), a făcut verificările necesare în ceea ce privește existența și întinderea
prejudidului, persoana vinovată de producerea lui etc., depunând la instanță, anexat cererii de chemare în judecată ori separat înscrisurile doveditoare (referate, acte constatatoare, expertize, procese verbale, liste de inventar, fișe contabile etc.).
De altfel, în temeiul art. 272 din Codul munci, sarcina probei, în fața instanței, revine angajatorului care trebuie să facă dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 254 din același cod, constând în existența prejudiciului cert, lichid, exigibil și a legăturii de cauzalitate dintre fapta salariatului și prejudiciu, precum și vinovăția acestuia.
Totodată urmează să dovedească „ce sarcini de serviciu avea salariatul, sarcini a căror neîndeplinire sau îndeplinire necorespunzătoare au creat prejudiciul respectiv.
CAPITOLUL III
RĂSPUNDEREA PENALĂ ÎN DREPTUL MUNCII
Reglementarea și particularitățile răspunderii penale în dreptul muncii
Răspunderea penală este reglementată de Codul muncii într-un capitol distinct (al V-lea), din Titlul al Xl-lea, „Răspunderea juridică” (art. 264-265).
Sunt în vigoare însă, și alte acte normative, care reglementează infracțiuni susceptibile de a fi comise de părțile raporturilor de muncă, astfel:
Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale;
Legea dialogului social nr. 62/2011;
Ordonanța Guvernului nr. 29/1997 privind Codul Aerian etc.
Reglementarea unor fapte penale de Codul muncii, precum și de alte acte normative cu incidență în materie justifică realitatea existenței, în plan teoretic, a dreptului penal al muncii.
Se știe, totodată, că în Codul penal sunt reglementate o serie de infracțiuni de serviciu sau care nu pot fi săvârșite decât la locul de muncă. Unele din infracțiunile statornicite anterior de Codul muncii (art. 261-263), au fost preluate sau modificate de actualul Cod penal.
Particularitățile răspunderii penale în dreptul muncii.
Răspunderea penală în domeniul avut în vedere prezintă unele însușiri proprii care o particularizează în raport cu răspunderea penală clasică. Există o serie de aspecte specifice ce privesc fapta ilicită, subiectele, conținutul și obiectul raportului de răspunderea penală.
Răspunderea în discuție presupune săvârșirea unei fapte ilicite, a cărei caracteristică principală este că aceasta trebuie să constituie un ilicit penal și anume o infracțiune. De aceea, pentru a exista raportul juridic penal de constrângere sau de răspundere penală, este necesar ca fapta concret săvârșită și interzisă de Codul muncii sau alte legi speciale să îndeplinească toate condițiile cerute de norma de incriminare pentru acel tip de infracțiune.
Constatarea că fapta îndeplinește condițiile obiective și subiective, prevăzute de norma incriminatoare pentru existența infracțiunii, reprezintă condiția necesară și suficientă pentru fundamentarea răspunderii juridice penale.
Subiectele răspunderii penale și în domeniul muncii, sunt statul, pe de o parte și infractorul, pe de altă parte. Statul reprezintă subiectul activ, care exercită constrângerea juridică prin aplicarea și asigurarea realizării sancțiunii juridice, iar infractorul, care este denumit subiect pasiv, trebuie să suporte consecințele faptei penale, adică aplicarea și executarea sancțiunii.
Particularitatea statului, în calitate de subiect activ al răspunderii penale, este aceea că acțiunea sa de constrângere, întotdeauna necesară pentru soluționarea raportului de răspundere penală, nu este posibilă fără intervenția organelor judiciare, adică a celor de urmărire penală și a organelor de justiție.
Singura excepție o constituie infracțiunile pentru care se prevede expres că punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, caz în care dacă acesta nu introduce plângerea în termen, sau o retrage conflictul de drept penal se stinge.
Subiectul pasiv al răspunderii penale în domeniul muncii se particularizează prin aceea că el poate fi o persoană care are calitatea de salariat sau pe cea de angajator. Rezultă că și într-un caz și în celălalt, subiectul pasiv este întotdeauna calificat.
Codul muncii și alte acte normative reglementează răspunderea penală a angajatorului care, ca regulă, este o persoană juridică.
Actualul Cod penal, consacră expres răspunderea penală a persoanei juridice.
Astfel se prevede: „persoana juridică, cu excepția statului și a autorităților publice, răspunc penal pentru infracțiunile săvârșite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori numele persoanei juridice”
Tot astfel, se dispune: „răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit la săvârșirea aceleiași fapte” [art. 135 alin. (3)].
Așadar, legea penală statornicește o dublă pedeapsă pentru una și aceeași infracțiune aplicabilă atât persoanei juridice, cât și angajatului (salariatului, funcționarului etc.) vinovat de săvârșirea acelei fapte.
Pedeapsa principală care se poate aplica persoanei juridice este amenda’'.
Sunt prevăzute însă în cazul persoanelor fizice, inclusiv a angajatorilor:
pedepse principale (detențiunea pe viață, închisoarea, amenda – art. 53, art. 56-64);
pedeapsa accesorie, constând în interzicerea exercitării unor drepturi, inclusiv de a ocupe o funcție care implică exercițiul autorității de stat (art. 54 și art. 65);
pedepse complementare, constând, de exemplu, în interzicerea dreptului de a ocupa funcția, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfășura activitatea de care cel în cauză s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii [art. 55 lit. a) și art. 66 lit. g)].
Conținutul raportului juridic de răspundere penală este alcătuit din drepturile și obligațile corelative ale părților.
Statul, ca subiect activ, are dreptul de a trage la răspundere penală pe infractor pentru infracțiunea comisă și de a-l constrânge să execute sancțiunea aplicată, dar și obligația de a-l sancționa pe infractor numai dacă vinovăția sa a fost dovedită și numai în limitele prevăzute de lege.
Infractorul, ca subiect pasiv ai răspunderii penale, are obligația de a răspunde pentru infracțiunea săvârșită și dreptul de a răspunde și de a fi sancționat numai în limitele legii.
Obiectul raportului de răspundere penal, constă, în general, în sancțiunea pe care statui o aplică persoanei care a săvârșit fapta ilicită. El se deosebește de celelalte forme de răspundere uridică prin specificul conduitei care i se impune subiectului pasiv și anume aceea de a suferi sancțiunea prevăzută de lege, adică pedeapsa.
Infracțiuni reglementate de Codul muncii
Stabilirea în mod repetat de salarii sub nivelul minim brut pe țară [art. 264 alin. (1)].
Potrivit acestui text, „constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la o ună la un an sau cu amendă penală fapta persoanei, care în mod repetat, stabilește pentru salariații încadrați în baza contractului individual de muncă, salarii sub nivelul salariului minim brut pe țară garantat în plată, prevăzut de lege”
Fapta poate fi comisă de către angajator (fie el persoană fizică sau juridică). Condiția oentru ca fapta să fie calificată drept infracțiune constă în repetabilitatea ei, adică să privească mai mulți salariați sau de mai muite ori același salariat.
În lipsa repetabilității, fapta constituie contravenție, așa cum dispune art. 260 alin. (1) lit. a) din Codul muncii.
Împiedicarea controlului organelor competente [art. 264 alin. (2) și (3)].
Constituie infracțiune și se sancționează cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă „refuzul nejustificat al unei persoane de a prezenta organelor competente documentele legale, în scopul împiedicării verificărilor privitoare la aplicarea reglementărilor generale și speciale în domeniul relațiilor de muncă, securității și sănătății în muncă, în termen de cel mult 15 zile de a primirea celei de-a doua solicitări” [alin. (2)].
Constituie, de asemenea, infracțiune și se sancționează cu aceeași pedeapsă „împiedicarea sub orice formă a organelor competente de a intra, în condițiile prevăzute de lege, în sedii, incinte, spații, terenuri sau mijloace de transport pe care angajatorul le folosește în realizarea activității lui profesionale, pentru a efectua verificări privitoare la aplicarea reglementărilor generale și speciale în domeniul relațiilor de muncă, securității și sănătății în muncă” [alin. (3)].
Primirea la muncă a mai mult de 5 persoane, indiferent de cetățenia acestora, fără încheierea contractului individual de muncă [art. 264 alin. (4)].
Constituie o infracțiune ce se aseamănă cu contravenția reglementată de art. 260 alin. (1) lit. e) din Codul munci. Dar, ceea ce o diferențiază și-i conferă caracterul de pericol social specific, este numărul de angajați fără contract – peste 5 persoane („indiferent de cetățenia acestora”).
Infracțiunea se sancționează cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, fără deosebire între angajatorul persoană fizică și cel persoană juridică5. Stabilirea amenzii se face în conformitate cu art. 61 din Codul penal.
Încadrarea în muncă a unui minor cu nerespectarea condițiilor legale de vârstă sau folosirea acestuia pentru prestarea unor activități cu încălcarea prevederilor legale referitoare la regimul de muncă al minorilor (art. 265).
Reglementarea acestei infracțiuni este o consecință a măsurilor prevăzute de lege pentru ocrotirea minorilor, care nu pot fi încadrați în muncă decât după dobândirea capacității juridice (restrânse sau depline, după caz precum și pentru protecția tinerilor salariați, în vârstă de până la 18 ani.
Infracțiunea are ca obiect juridic special relațiile sociale care asigură ocrotirea și protecția minorilor și tinerilor încadrați în muncă.
Subiectul activ al infracțiunii este calificat, el având calitatea de angajator. Desigur că în cazul persoanelor juridice (care constituie regula în domeniu) va răspunde penal, ca în cazul celorlalte infracțiuni reglementate de Codul muncii, reprezentantul legal al angajatorului (directorul general, administratorul, președintele consiliului de administrație, directorul execut, etc.), cel care a dispus încadrarea în muncă a celui în cauză sau folosirea lui pentru prestarea unor activități cu încălcarea prevederilor legale referitoare la regimul de muncă al minorilor.
Subiectul pasiv este minorul încadrat în muncă, după caz, tânărul folosit la prestarea unor activități cu încălcarea prevederilor legale.
Prin minor se înțelege persoana având vârsta de până la 18 ani. De exemplu, este săvârșită infracțiunea în discuție atunci când este încadrată în muncă o persoană având vârsta sub 15 ani, încălcându-se astfel, art. 13 alin. (3) din Codul muncii, sau având vârsta de 18 ani, dar folosită în locuri de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, cu nesocotirea dispozițiilor art. 13 alin. (5) din același Cod.
Sub aspect subiectiv, infracțiunea analizată poate fi săvârșită numai cu intenție (directâ sau indirectă), deoarece atât „încadrarea” în muncă a minorilor cu respectarea condițiilor legale referitoare la regimul de muncă al acestora, cât și „folosirea” lor pentru prestarea activității cu. încălcarea acelorași prevederi legale sunt acțiuni și presupun săvârșirea lor numai cu intenție.
Într-adevăr, așa cum se subliniază în literatura juridică, dacă legiuitorul ar fi dorit să sancționeze aceleași fapte săvârșite din culpă ar fi trebuit să prevadă, în mod expres, aceas'i posibilitate.
Pedeapsa prevăzută în cazul săvârșirii infracțiunii în discuție este închisoarea de la 3 Iun la 2 ani sau cu amendă.
Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu. Cercetarea este efectuată de către organee de poliție sub supravegherea procurorului. în temeiul art. 35 din Codul de procedură pena ă competența de soluționare a cauzei revine judecătoriei.
Primirea la muncă a unei persoane, aflată în situație de ședere ilegală în România, cunoscând că acesta este victimă a traficului de persoane [art. 265 alin. (2) ș. (3)].
Așadar, pentru ca fapta respectivă să constituie infracțiune trebuie îndeplinite două condiții:
persoana în cauză să stea ilegal în țara noastră [adică fără permis (viză) de ședere conform Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor – România și Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 56/2007 privind încadrarea în muncă si detașarea străinilor pe teritoriul României;
angajatorul să cunoască (element subiectiv) că străinul este victimă a traficului de persoane
Infracțiunea se sancționează cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
Dacă munca prestată este de natură să îi pună în pericol viața, integritatea sau
sănătatea acelei persoane, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani. Totodată, pot fi aplicate și pedepse complementare.
Pedepse complementare
În cazul infracțiunii privind primirea la muncă a mai mult de 5 persoane, precum și a unei persoane, aflată în situație de ședere ilegală în România se prevede posibilitatea instanței de judecată de a aplica una dintre următoarele pedepse complementare:
,,a) pierderea totală sau parțială a dreptului angajatorului de a beneficia de prestații, ajutoare ori subvenții publice, inclusiv fonduri ale Uniunii Europene gestionate de autoritățile -nâne, pentru o perioadă de până la cinci ani;
interzicerea dreptului angajatorului de a participa la atribuirea unui contract de achiziții publice pentru o perioadă de până la 5 ani;
recuperarea integrală sau parțială a prestațiilor, ajutoarelor ori subvențiilor publice, inclusiv fonduri ale Uniunii Europene gestionate de autoritățile române, atribuite angajatorului pe o perioadă de până la 12 luni înainte de comiterea infracțiunii;
închiderea temporară sau definitivă a punctului ori a punctelor de lucru în care s-a comis infracțiunea sau retragerea temporară ori definitivă a unei licențe de desfășurare a activității profesionale în cauză, dacă acest lucru este justificat de gravitatea încălcării”
Totodată, angajatorul va fi obligat să plătească sumele reprezentând:
orice remunerație restantă datorate persoanelor angajate ilegal. Cuantumul remunerației se presupune a fi egal cu salariul mediu brut pe economie, cu excepția cazului în care fie angajatorul, fie angajatul poate dovedi contrariul;
cuantumul tuturor impozitelor, taxelor și contribuțiilor de asigurări sociale pe care angajatorul le-ar fi plătit dacă persoana ar fi fost angajat legal, inclusiv penalitățile de întârziere și amenzile administrative corespunzătoare;
cheltuielile determinate de transferul plăților restante în țara în care persoana angajată egal s-a întors de bunăvoie sau a fost returnată în condițiile legii” [art. 265 alin. (5)].
În cazul săvârșirii infracțiunii de către un subcontractant, atât contractantul principal cât și orice subcontractant intermediar, dacă au avut cunoștință de faptul că subcontractantul angajator angaja străini aflați în situație de ședere ilegală, pot fi obligați de către instanță, în solidar cu angajatorul sau în locul subcontractantului angajator ori al contractantului al cărui subcontractant direct este angajatorul, la plata sumelor de bani prevăzute mai sus.
CAPITOLUL IV
CERCETARE PRACTICĂ
4.1. Metodologia cercetării
Scopul studiului:
Evidențierea răspunderii patrimoniale/penale la nivelul economiei naționale, mai ales după declanșarea crizei financiare mondiale din 2008.
Obiectivele studiului:
Identificarea cauzelor care determină atragerea răspunderii patrimoniale;
Identificarea consecințelor cauzate de atragerea răspunderii patrimoniale;
Identificarea trăsăturilor persoanelor afectate de fenomenul atragerii răspunderii patrimoniale/penale;
Ipoteze:
Cu cât o persoană este mai puțin informată asupra fenomenului răspunderii juridice, cu atât riscul de a răspunde patrimonial/penal este mai mare;
Cu cât o persoană are mai puține studii, cu atât riscul de a răspunde juridic este mai crescut.
Răspunderea juridică poate avea efecte negative asupra persoanelor afectate
Eșantionul de realizare a studiului:
Populația anchetei: un număr de 40 de persoane chestionate, dintre care 15 persoane fără loc de muncă. Analiza întrebărilor 2-12 este realizată pentru cele 15 persoane fără loc de muncă.
Metoda de studiu este ancheta sociologică.
Instrumentul de lucru – chestionarul prezentat în anexa 2, prin aplicare.
Reprezentativitate pentru populația studiată cu eroare tolerată de ± 0,5%.
În continuare, voi analiza pe rând răspunsurile la aceste întrebări.
CHESTIONAR
La acest moment care este statutul dvs. profesional?
Sunt angajat
Sunt șomer
Ce studii ați absolvit?
Studii medii
Studii postliceale
Studii universitare
Ce vârsta aveți?
16-20 ani
21-25 ani
26-35 ani
35-45 ani
Mediul de proveniență
Urban
Rural
Care este motivul pentru care v-a încetat raportul de muncă?
Din culpa mea
Din motive neimputabile mie
A încetat mandatul pnetru care am fost ales
Aveți copii?
Nu.
Am 1 copil
Am 2 copii
Mai mult de 2 copii
Care este situația financiară a familiei?
Bună
Foarte bună
Avem minimul necesar
Care a fost reacția familiei după ce ați rămas șomer?
Mă sprijină și sunt alături de mine
Nu vor să știe nimic de mine
Mă consideră inutil
4.2. Interpretarea rezultatelor
1. La acest moment care este statutul dvs. profesional?
Tabelul 1. Răspunsurile la întrebarea 1
Figura 1. Răspunsurile la întrebarea 1
După cum se poate observa în figura 1, la întrebarea „ La acest moment care este statutul dvs. profesional? ”, din totalul subiecților chestionați, 67% răspund că sunt șomeri iar 33% că au un loc de muncă.
2. Ce studii ați absolvit?
Tabelul 2. Răspunsurile la întrebarea 2
Figura 2. Răspunsurile la întrebarea 2
Se poate remarca că la întrebarea “Ce studii aveți?” majoritatea respondenților au răspuns că au studii medii, respectiv 60%, 27% din aceștia au studii universitare și doar 13% din respondenți au studii postliceale
3. Ce vârstă aveți?
Tabelul 3. Răspunsurile la întrebarea 3
Figura 3. Răspunsurile la întrebarea 3
Se poate remarca faptul că majoritatea celor fără loc de muncă provin din rândul tinerilor, a persoanelor sub 25 de ani, respectiv 47% sunt șomeri cu vârste cuprinse între 21 și 25 de ani și 33% sunt șomeri cu vârste între 16 și 20 de ani.
4. Mediul de proveniență
Tabelul 4. Răspunsurile la întrebarea 4
Figura 4. Răspunsurile la întrebarea 4
După cum se observă în figura 4, 67 % din persoanele chestionate provin din mediul rural, iar 33 % din respondenți provin din mediul urban.
5. Care este motivul pentru care vi s-a atras răspunderea patrimonială?
Tabelul 5. Răspunsurile la întrebarea 5
Figura 5. Răspunsurile la întrebarea 5
După cum se poate observa, la întrebarea „ Care este motivul pentru care v-a încetat raportul de muncă? ”, din totalul subiecților chestionați, 67% răspund că din motive neimputabile lor, 20% din vina lor și doar 13% din cauza încetării mandatului pentru care au fost ales.
6. Aveți copii?
Tabelul 6. Răspunsurile la întrebarea 6
După cum se poate vedea în tabelul 6, 2 respondenți nu au copii, 4 respondenți au câte un copil, 8 respondenți au câte 2 copii iar un respondent are mai mult de 2 copii.
7. Care este situația financiară a familiei?
Tabelul 7. Răspunsurile la întrebarea 7
Figura 6. Răspunsurile la întrebarea 7
După cum se poate observa, la întrebarea „ Care este situația financiară a familiei? ”, din totalul subiecților chestionați, 60% răspund că au minimul necesar existenței, 20% având o situație bună și foarte bună.
8. Care a fost reacția familiei după ce vi s-a atras răspunderea?
Tabelul 8. Răspunsurile la întrebarea 8
Figura 7. Răspunsurile la întrebarea 8
După cum se poate observa, la întrebarea „ Care a fost reacția familiei după ce ai rămas șomer?”, din totalul subiecților chestionați, 87% au răspuns că familia îî sprijină, pentru ca 6% să afirma că familia nu dorește să știe nimic de ei, iar 7% îi consideră inutil.
În urma acestui studiu se pot concluziona următoarele:
Majoritatea persoanelor intervievate au studii medii și provin din mediul rural.
Carențele educaționale și lipsa experienței profesionale pot fi considerate ca fiind cele dau naștere fenomenului de răspundere patrimonială/penală
Practic, gradul de instruire reprezintă cel mai important factor determinant al unei conduite care, în final, mai ales în cazul răspunderii juridice, poate avea uneori efecte devastatoare.
Am pornit în această cercetare de la premisa că majoritatea victimelor provin din familii dezorganizate, în care unul sau ambii părinți nu au un loc de muncă stabil.
CAPITOLUL V
PRACTICĂ JUDICIARĂ
Clauză de neconcurență
Clauza de neconcurență, prev. de art. 21-art. 24 c. m., potrivit căreia salariatul este obligat ca, după încetarea contractului de muncă, să nu presteze, în interes propriu sau al unui terț, o activitate ce se află în concurență cu cea prestată la angajatorul său, în schimbul unei indemnizații de neconcurență lunare, pe care angajatorul trebuie să o plătească, pe toată perioada prevăzută pentru aplicarea acestei clauze, trebuie să fie prevăzută expres în contract și nu subînțeleasă, fiind inadmisibilă pe perioada existenței contractului individual de muncă, de vreme ce obligația legală de fidelitate, conf. art. 39 alin. 2 c. m. este inserată în contractul individual de muncă.
Trib. Caraș-Severin, sentinșa civilă nr. 1920 din 23 aprilie 2013
Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș Severin, reclamanta S.C H.E. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul T.S.M. solicitând obligarea pârâtului la plata sumei totale de 602.599 lei, reprezentând prejudiciul suferit de către societate ca urmare a conduitei culpabile a pârâtului, sumă reprezentând contravaloarea Contractului nr…./12.10.2010 intervenit între pârât și S.C. „U.G.C.” S.A., susținându-se că temeiul pretențiilor o reprezintă răspunderea materială a angajatului, fiind determinată de două cauze diferite – una având ca izvor încălcarea clauzei de confidențialitate, iar altă cauză constând în încălcarea obligațiilor de serviciu.
Creanța a fost defalcată în doua categorii, prima sumă fiind în cuantum de 461.559,60 lei, sumă pe care o solicită ca urmare a încălcării clauzei de confidențialitate semnată și asumată de către pârât, prin Actul Adițional nr. l la Contractul individual de muncă. Reclamanta a susținut, în esență, că această sumă reprezintă contravaloarea contractului pe care societatea putea să-l încheie cu S.C. „U.G.C.” S.A, dar pe care nu l-a încheiat, întrucât această societate a încheiat acest contract cu S.C „MS P.I.” S.R.L, al cărui asociat este pârâtul.
S-a arătat că, astfel, pârâtul a prejudiciat societatea reclamantă, prejudiciu constând în privarea companiei, al cărei angajat a fost, de o lucrare de automatizare, pe care avea capacitatea de a o executa. Reclamanta a invocat prezumția de vinovăție a pârâtului, care există tocmai prin conduita culpabilă adoptată de acesta, conduită care este contrară dispozițiilor clauzei de confidențialitate, semnată și asumată de către acesta, prin Actul Adițional nr. l, la Contractul individual de muncă, prin însuși faptul că, încă din timpul în care se afla angajat al societății, pârâtul a înțeles a înființa două societăți comerciale, una în care era el însuși asociat – S.C „MS P.I.” S.R.L, iar alta, în care figura ca asociat, prin interpuși, – S.C „G.D.T.” S.R.L., societăți care au același obiect de activitate cu cel al S.C. „Hydro Engineering” S.A.
S-a susținut și faptul că înființarea acestor societăți comerciale de către pârât, constituie un act de premeditare din partea acestuia, în vederea deturnării clienților S.C. „H.E.” S.A., clienți cu care venea în contact direct și nemijlocit, prin natura funcției pe care o avea, încălcând clauza de confidențialitate. S-a arătat că, întrucât S.C „MS P.I.” S.R.L este societatea cu care S.C „U.G.C.” S.A a înțeles a contracta, în defavoarea reclamantei, prezumția de culpă a pârâtului nu poate fi înlăturată decât prin proba contrară, ori pârâtul nu a făcut dovada contrară, această prezumție nefiind răsturnată.
Reclamanta a mai arătat că întreaga creanță este constituită și din suma de 141.039,70 lei, constând în prejudiciul cauzat ca urmare a încălcării obligațiilor de serviciu, pe care acesta le avea în calitate de director executiv, cu drept de semnătura în bancă, constând în dispunerea plății integrale a unei facturi către furnizorul S.C. „I.I.” S.R.L., pentru o lucrare care nu a fost finalizată, în conformitate cu contractul semnat între părți.Tribunalul a respins acțiunea formulată de reclamantă, reținându-se că pârâtul, în calitate de „director general”, la data de 22.04.2009, pârâtul a semnat, cu societatea reclamantă, Actul adițional nr. 1, la contractul său individual de muncă, prin s-a obligat la respectarea a două clauze, respectiv ca, pe toată durata validității contractului său individual de muncă, să nu constituie o societate comercială, cu obiect de activitate identic sau asemănător cu cel al S.C. „H.E.” S.A., să nu devină asociat sau acționar într-o asemenea societate ori să-și asume funcția de administrator, membru în consiliul de administrație sau de cenzor, într-o altă societate comercială, cu obiect de activitate identic sau asemănător cu cel al societății reclamante, precum și să păstreze confidențialitatea informațiilor, datelor și documentelor, cu care a luat contact pe cale directă sau incidentală, în cursul executării contractului timp de 5 ani de la data încetării contractului individual de muncă,.
Se constată că acest act adițional prevede și clauza potrivit căreia iar în cazul în care pârâtul, cu intenție sau din culpă, divulgă informații, date sau documente confidențiale, acesta este obligat să despăgubească societatea reclamantă, corespunzător prejudiciilor pe care le-a produs. Prin Dispoziția nr. în baza art. 79 alin. 7 codul muncii, contractul individual de muncă al pârâtului, a încetat, începând cu data de 18.05.2011.
Față de cele invocate de reclamantă cu privire la executarea necorespunzătoare a unor atribuții de serviciu și la încălcarea ,,clauzei de confidențialitate,, de către pârât, instanța reținut că reclamanta nu a făcut dovada existenței unei fapte ilicite și personale a pârâtului, a vinovăției pârâtului, în neîndeplinirea unor atribuții de serviciu, dar mai ales a prejudiciului, care nu este cert, după cum nu a făcut nici dovada legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, deci nu s-a făcut dovada îndepliniri cumulative a condițiilor apte să conducă la atragerea unei răspunderi patrimoniale a pârâtului. Reclamanta a susținut că pârâtul, în calitatea sa de director executiv, în cadrul societății reclamante, ca societate beneficiară, în derularea Contractului de furnizare nr…/…., încheiat cu S.C. I.I. S.R.L., ca societate executantă, a dispus plata integrală a unei facturi către acest furnizor, pentru o lucrare având ca obiectiv ….,lucrare care nu a fost finalizată, în conformitate cu contractul semnat între părți și că această plata s-a făcut prin emiterea unui Bilet la ordin, cu scadența în perioada …..,încălcând astfel prevederile contractuale și aducând un grav prejudiciu companiei.
S-a susținut că această plată, în conformitate cu prevederile contractuale, trebuia efectuată astfel: 20% din suma datorată trebuia plătită în avans, iar diferența de 80% urmând a se plăti după livrarea și punerea în funcțiune a echipamentelor, realizându-se totodată, și reținerea garanției de bună execuție.
Instanța a procedat la interpretarea cauzelor contractuale, privind prețul stabilit de părți și modalitatea de plată a acestuia, și a reținut că, având în vedere dispozițiile art. 977-art. 985 c. civ., trebuie luat în considerare că toate clauzele contractuale se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înțelesul ce rezultă din actul întreg. Astfel, se constată că, potrivit dispozițiilor art. 2.3, art. 6.1 și art. 6.2 din Contract, executantul trebuia să efectueze, pentru beneficiara reclamantă, prestațiile respective, privind cele trei obiective: …….în termen de 12 luni de la data semnării contractului, respectiv până la data de 01.11.2011. Conform art. 4.1 din Contract, prețul serviciilor asigurate de executant s-a ridicat, în ceea ce privește …., la suma de 33.400 euro, în echivalent la suma de 176.299,63 lei, cu t.v.a. Conform art. 5.1 din Contract acest preț trebuia achitat, conform Anexei 3 la contract, potrivit căreia plata trebuia efectuată în două tranșe, respectiv: suma de 6.680 euro, la data de 30.11.2010 și suma de 26.720 euro, la data de 15.01.2011.
Totodată, potrivit art. 5.2 din Contract, plata trebuia efectuată de beneficiar, prin Bilet la Ordin, scadent în termen de 60 zile de la emiterea facturii de către executant.
În consecință, conform clauzelor contractuale, se constată că părțile nu au prevăzut nicio clauză privind achitarea unui avans de 20% din valoarea contractului, precum și a unei cote de 80% la finalizarea lucrărilor, după livrare, așa cum a susținut reclamanta. Într-adevăr, o astfel de modalitate de plată este prevăzută în Comanda nr. 4050/130/29.10.2010, întocmită de reclamantă către executantă, însă, acest înscris nu are valoare juridică între părți, fiind întocmit anterior încheierii contractului.
Dovadă că părțile au înțeles să modifice modalitățile de plată de execuție, este și faptul că executanta a emis prima factură și unica, privind obiectivul MHC Repedea 3, abia la data de 10.02.2011, și cu privire la întreaga sumă de 33.400 euro, sumă ce ar fi trebuit achită, conform clauzei contractule, în termen de 60 zile, prin Bilet la Ordin, dar care a fost achitată eșalonat, până la data de 01.06.2011. Această modalitate de plată eșalonată a fost acceptată de executant, iar susținerea reclamantei, potrivit căreia la mai mult de 7 luni de la achitarea integrală a prestației, executanta S.C. „I.I.” S.R.L. nu a livrat complet echipamentele, executând, parțial, lucrările, cu întârziere și grave deficiențe, acestea fiind corectate prin avansarea altei sume de bani, în executarea contractului care a fost finalizat cu o altă societate, nu au suport legal, nefăcându-se nicio dovadă în acest sens, motiv pentru care instanța va înlătura aceste susțineri.
Nu s-au accepta susținerile reclamantei potrivit cărora pârâtul, în calitatea sa de director executiv, era desemnat a stabili care plăți trebuie a fi efectuate, și că biletele la Ordin emise de SC L. E. SRL, au fost emise la solicitarea pârâtului, fiind contrasemnate de către acesta, deoarece potrivit ,,Fișei specimenelor de semnătură,, depusă la fila 319 dos., pârâtul nu avea semnătură unică, ci semnătură primă, situație în care nu se puteau face transferuri fără a doua semnătură, care, în cauză, a avut-o reprezentanta societății S.C. L. E. S.R.L., cu care reclamanta avea relații contractuale privind activitatea financiară.
A fost înlăturată susținerea reclamantei, potrivit căreia pârâtul a efectuat plata fără a reține garanția de bună execuție de 5% din valoarea contractului, se apreciază că reclamanta, potrivit clauzei contractuale inserate în art. 15.2 din Contract, pe un alt temei juridic, are o altă cale de recuperarea a unui eventual prejudiciu, cauzat de executarea necorespunzătoare a contractului, atâta timp cât părțile contractante au prevăzut responsabilități reciproce, condiții de recepție a lucrărilor, garanții de execuție a contractului, precum și aplicarea de penalități și daune interese.
Chiar și în condițiile în care s-ar reține culpa pârâtului în ,,nereținerea,, garanției de bună execuție, reclamanta nu a făcut dovada legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciul pe care îl solicită, deoarece această creanță trebuia restituită la finalizarea contractului, iar, în condițiile nerespectării acestuia, reclamanta avea un alt temei de drept de recuperare a sumei respective.
În concluzie, se reține că reclamanta nu a făcut dovada existenței unei fapte ilicite și personale a pârâtului, a vinovăției pârâtului, în neîndeplinirea unor atribuții de serviciu, dar mai ales a prejudiciului, care nu este cert, după cum nu a făcut nici dovada legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, deci nu s-a făcut dovada îndepliniri cumulative a condițiilor apte să conducă la atragerea unei răspunderi patrimoniale a pârâtului. În ceea ce privește încălcarea ,,clauzei de confidențialitate,, invocată de reclamantă, se reține că prin Actul adițional nr.1 la contractul individual de muncă, încheiat între părți, la data de 28.04.2009, părțile au inclus două clauze potrivit cărora pârâtul se obliga ca, pe durata validității contractului, să nu constituie o societate comercială cu același obiect de activitate sau asemănător, să nu devină asociat la o astfel de societate, și nici membru sau cenzor într-o astfel de societate. Totodată, părțile au convenit ca pârâtul timp de 5 ani de la data încetării contractului individual de muncă, să păstreze confidențialitatea informațiilor, documentelor cu care a luat contact pe parcursul executării contractului.
Analizând cuprinsul celor două clauze inserate în actul adițional, se constată că prima clauză, în modalitatea în care a fost concepută, reprezintă o clauză de neconcurență, așa cum aceasta este prevăzută de dispozițiile art. 21-art. 24 codul muncii, potrivit căreia părțile pot negocia o clauză prin care salariatul să fie obligat ca, după încetarea contractului de muncă, să nu presteze, în interes propriu sau al unui terț, o activitate ce se află în concurență cu cea prestată la angajatorul său, în schimbul unei indemnizații de neconcurență lunare, pe care angajatorul trebuie să o plătească, pe toată perioada prevăzută pentru aplicarea acestei clauze. Pentru a produce efecte această clauză trebuie să fie prevăzută expres în contract, și nu subînțeleasă sau dedusă, fiind impetuos necesar a se menționa: activitățile interzise salariatului, cuantumul indemnizației plătite de către angajator, perioada pentru care clauza produce efecte, care nu poate fi mai mare de 2 ani, comercianții în favoarea cărora se interzice prestarea activității, precum și aria geografică unde salariatul poate fi în competiție reală cu angajatorul.
În consecință, rezultă că o clauză de neconcurență este inadmisibilă pe perioada existenței contractului individual de muncă, de vreme ce obligația legală de fidelitate, așa cum aceasta este prevăzută de dispozițiile art. 39 alin. 2 codul muncii, a fost inserată în contractul individual de muncă. În cauză, reclamanta nu a invocat încălcarea obligației legale de fidelitate, prevăzută la pct. M art. 2 lit.c din contractul individual de muncă, sens în care, instanța apreciază că faptele săvârșite de pârât, așa cum acestea au fost susținute de reclamantă, ca o încălcare a unei ,,clauze de confidențialitate,, nu reprezintă un fapt ilicit, apt să conducă la atragerea răspunderii patrimoniale a pârâtului.
În ceea ce privește clauza de confidențialitate, așa cum aceasta este prevăzută de dispozițiile art. 26 codul muncii, și constând în obligația pârâtului ca, pe o perioadă de 5 ani, de la data încetării contractului individual de muncă, să păstreze confidențialitatea informațiilor, documentelor cu care a luat contact pe parcursul executării contractului, nu se poate reține o ,,prezumție de culpă,, a pârâtului, așa cum a susținut reclamanta, deoarece acesteia îi revine sarcina de a proba existența clauzei, lezarea dreptului său și producerea pagubei, potrivit dispozițiilor legale mai sus menționate. Ori, în cauză, reclamanta nici nu a invocat faptul că pârâtul ar fi divulgat anumite informații sau s-a folosit de anumite documente, și nici nu a făcut vreo dovadă în acest sens, motiv pentru care instanța apreciază că, nici în această situație, pârâtul nu a săvârșit vreo faptă ilicită, care să atragă răspunderea patrimonială.
CONCLUZII
Dreptul muncii reglementează acea activitate efectută în subordinea altcuiva, în schimbul unui salariu. În prezent, în România, principalul act care reglementează raporturile de muncă este Codul muncii, ce concordă cerințelor moderne și dreptului internațional al muncii.
În lucrarea de față am încercat să punem un accent deosebit pe răspunderea patrimonială și penală în dreptul muncii, stabilind, totodată, că acestea reprezintă o formă aparte a răspunderii juridice ce îi vizează pe salariați în situația în care sunt responsabili de producerea unor pagube materiale angajatorului, și pe angajatori, când păgubesc salariații.
Aceste tipuri d erăspundere reprezintă unele dintre instituțiile importante ale dreptului muncii. Mai mult, am stabilit că răspunderea patrimonială este o răspundere integrală, limitată, individuală, cu un caracter reparator, ce intervine în special în cazul săvârșirii unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii.
Regulile răspunderii patrimoniale sunt prevăzute în art. 253-259 din Codul muncii, republicat în Monitorul Oficial nr. 345 din 18 mai 2011 și stabilesc modalitatea de răspundere a părților în varianta existării unui prejudiciu.
Am explicat, de asemenea, că răspunderea patrimonială poate atinge atât angajatul, cât și angajatorul și necesită îndeplinirea unor minime condiții pentru a putea interveni. În cazul în care vinovatul este angajator, el intră sub incidența art. 253 din Codul muncii, atâta timp cât activitatea sa, dar și a angajatorului păgubit, în întreprindere se realizează în baza unui contract individual de muncă valabil, cât există o faptă ilicită a angajatorului și un prejudiciu material suferit de angajat, dar și o legătură de cauzalitate între prejudiciu și faptă.
În cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajatori, aceasta este stipulată în prevederile art. 254 din Codul muncii și trebuie să îndeplinească următoarele condiții pentru a fi validată: să existe un contract individual de muncă pentru atestarea calității de salariat a persoanei responsabile de producerea prejudiciului, să existe o faptă ilicită a salariatului, săvârșită în legătură cu munca sa, să se fi realizat un prejudiciu și să existe un raport de cauzalitate între acesta și faptă.
Dacă există un prejudiciu, răspunderea patrimonială urmărește recuperarea sa. Astfel, metodele de recuperare a prejudiciului sunt: prin acordul părților sau prin intermediul instanței. În situația în care nu s-a realizat o învoială între părți, prejudiciatul poate opta pentru o acțiune în justiție pentru obținerea unor despăgubiri. În acest caz, principiile folosite pentru soluționarea problemei despăgubirii sunt: principiul reparării integrale care presupune că autorul prejudiciului cauzat de fapta ilicită va fi obligat să acopere nu doar prejudiciul efectiv, dar și beneficiul nerealizat de victimă, ca urmare a faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, principiul reparării în natură sau prin echivalent, care presupune ca obiectul prejudiciat să fie reparat fizic, înlocuit cu un alt produs de același fel sau, când niciuna din soluțiile acestea nu este viabilă, să se realizeze o reparare prin echivalent sub forma acordării unor despăgubiri. Important este de reținut că în evaluarea prejudiciului nu se ține cont de venit, de starea materială și nici de gravitatea vinovăției. Responsabilul va plăti în funcție de prețul bunului prejudiciat, efectiv. În ceea ce privește metodele judiciare, principiul ce stă la baza acestora este instanță de judecată.
De asemenea, în lucrarea de față am stabilit că există patru forme principale de răspundere patrimonială: răspunderea unipersonală, răspunderea conjunctivă, răspunderea subsidiară și răspunderea solidară.
Răspunderea unipersonală este forma tipică a răspunderii patrimoniale și se stabilește în sarcina unui singur salariat, ce se face responsabil de producerea pagubei prin fapta proprie. Răspunderea conjunctivă este caracteristică situațiilor în care un prejudiciu anume, singular, este cauzat din vina mai multor salariați, intrând astfel sub incidența art. 255 din Codul Muncii. Răspunderea subsidiară este supusă regulilor generale referitoare la răspunderea patrimonială indisolubilă, fie cu răspunderea unei alte persoane care a produs direct paguba, fie cu obligația altei persoane (poate fi atât persoană fizică dar și juridică), față de societatea păgubită. În final, răspunderea solidară reprezintă o excepție, întrucât răspunderea patrimonială nu este solidară. Ea este aplicabilă în general gestionarilor ce prejudiciază angajatorul în vreun fel, fără a se cunoaște vina particulară a fiecărui individ.
Stabilirea răspunderii patrimoniale nu se face unilateral, de către angajator, pe calea emiterii unei decizii de imputare, ca în cazul răspunderii materiale, ci aceasta este posibilă numai prin înțelegerea părților. În caz contrat, instanța de judecată este în măsură să intervină. Spre deosebire de răspunderea civilă contractuală clasică, răspunderea patrimonială are un caracter limitat sub aspectul executării silite, care se efectuează, de regulă, doar asupra unei cote din salariu, stabilită de art. 257 din Codul muncii, la nu mai mult de o treime din salariul lunar net, fără a putea depăși împreună cu restul reținerilor, jumătate din salariu.
Există și situații în care o persoană fizică sau juridică se poate elibera de răspunderea patrimonială. Acest lucru este posibil, după cum am stabilit, atunci când acțiunea reprezintă consecința executării unei obligații legale ori contractuale, precum în cazul ordinului de serviciu și când există acordul angajatorului, în starea de necesitate, în situația riscului normal al serviciului, în cazul de legitimă apărare și în cazul fortuit, sau când intervine forța majoră.
BIBLIOGRAFIE
Tratate. Cursuri. Monografii
Gh.Boboș, Teoria generală a dreptului, Editura Dacia Cluj-Napoca, 1994;
C. Cernat, Dreptul muncii, Editura Universul Juridic, București 2014;
R. Ghidro, Dreptul muncii, Editura Universul Juridic, București 2013;
N. Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, București, 1998;
I.T. Ștefănescu, Tratat teoretic și practic de dreptul muncii, Editura Universul Juridic, București 2010;
Al. Țiclea, Tratat de dreptul muncii, ediția a VI-a, Editura Universul Juridic București 2010;
Al. Țiclea, Tratat de dreptul muncii, ediția a X-a, Editura Universul Juridic București 2016;
C. Voicu, Teoria generală a dreptului, ediția a II-a, Ed. Sylvi, București, 2001;
Articole din reviste de specialitate
C. Galca, Comentariu, in R.D.S. nr. 6/2011
Legislație
*** Constituția României revizuită
*** Codul muncii
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Raspunderea Patrimoniala Si Raspunderea Penala (ID: 119618)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.